Sunteți pe pagina 1din 15

UNIVERSITATEA: ,,ANDREI ŞAGUNA” CONSTANŢA

FACULTATEA: DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE


SPECIALIZARE: DREPT PUBLIC ŞI INSTITUŢII PUBLICE
DISCIPLINA: ANALIZA INSTITUŢIONALĂ
ANUL I

REFERAT
PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR
ÎN ROMÂNIA

Prof. coord: ASISTENT UNIV. OVIDIU MIHALACHE


Masterand: TUTUNEA ANA-MARIA

1
CUPRINS

Introducere
……………………………………………………………………...3

Capitolul 1

Principiul separaţiei puterilor în


stat ..................................4

Capitolul 2

Sediul Materiei
……………………………………………………………..8

Capitolul 3

Separaţia, echilibrul şi colaborarea puterilor

…………………..10

Concluzii……………………………………………………………………………13

Bibliografie …………………………………………………………………..…….14

2
3
INTRODUCERE

Ne-am aplecat cu multă pasiune asupra acestei teme datorită importanţei,


complexităţii şi actualităţii sale în societăţile democratice contemporane, cu o
privire specială pentru societatea românească post-decembristă.
Am intenţionat o abordare interdisciplinară, după cum subiectul o cere, în
care cunoştinţele de istoria şi filosofia dreptului, religie, politologie sau drept
constituţional comparat sperăm că şi-au găsit locul pe care îl merită.
Noutatea pe care am încercat s-o introducem în această lucrare este
extinderea cadrului tradiţional de tratare a acestei teme, explorând şi în zone
poate mai puţin vizitate, precum separaţiunea între Stat şi Biserică, între
monarh şi autorităţile guvernante, problema autorităţilor de stat independente,
etc. Am descoperit astfel 9 (nouă) zone în care se aplică acest principiu
fundamental al teoriei, practicii şi managementului politic.
De asemenea, am utilizat în prezentarea temei şi argumente din
actualitatea politică imediată, cum ar fi declaraţii şi comentarii ale unor oameni
politici şi analişti de marcă, pentru o mai completă şi nuanţată ilustrare a
subiectului tratat.

4
1. Principiul separaţiei puterilor în stat1

Problema puterii în societatea omenească este una centrală şi i-a preocupat pe oameni
încă din cele mai vechi timpuri: cum trebuie organizată viaţa societăţii? Cine şi cum trebuie să
conducă? Care este izvorul legitimităţii conducătorilor şi cum trebuie selecţionaţi ei? Care
trebuie să fie limitele puterilor conducătorilor?
Vom aborda aici problema limitării puterilor celor care conduc, având în vedere
importanţa şi actualitatea ei. Principiul fundamental aflat la baza organizării şi funcţionării
aparatului de stat în sistemele constituţionale occidentale (democratice), este principiul
separaţiei celor trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească.
În societăţile democratice contemporane (monarhii constituţionale sau republici),
fiecare dintre puterile statului este învestită cu anumite prerogative, nici una dintre puteri
neavând îngăduinţa şi nici posibilitatea de a uzurpa atribuţiile celorlalte. Nu este mai puţin
adevărat că între organismele care exercită în mod exclusiv prerogativele unui anumit tip de
putere, există o întrepătrundere funcţională şi chiar o colaborare, menite să asigure armonia
procesului de conducere socială şi împiedicarea abuzului unei puteri faţă de altă putere. La
baza principiului separaţiei puterilor se află ceea ce în doctrină se numeşte „checks and
balances”,2 formulă care constă într-un mecanism de verificare reciprocă între puteri şi în
asigurarea unui echilibru funcţional între ele.
De altfel, viaţa socială în statele occidentale se bazează în general pe ideea de
echilibru: între puterile politice; între patronat şi sindicate; între sectorul public şi cel privat;
între stat şi biserică; între cerere şi consum; între autoritatea publică şi drepturile omului; între
clasele sociale, etc. Evident, echilibrul social nu înseamnă neapărat şi automat armonie
socială, conflictele sociale, politice, etnice, profesionale, etc. nefiind excluse. Societăţile
1
Dintru început trebuie făcută distincţia, pentru evitarea oricărei confuzii, între separatism şi separaţiunea
puterilor: primul termen se referă la voinţa unui grup social de natură etnică de a se izola de majoritatea
naţională din care face parte, fie în ideea de a se autoguverna cerând recunoaşterea ca entitate politică şi
economică distinctă, fie pentru a se uni cu o altă comunitate politică în virtutea unor legături etnice. Motivaţia
principală se referă la dorinţa de a păstra identitatea proprie (compoziţie etnică, limbă). Separatiştii recurg la
diferite forme de luptă, inclusiv la violenţă, la acţiuni teroriste. Mişcările de separare mai remarcate sunt cele din
zona bască (Spania), Irlanda de Nord (Marea Britanie), Corsica (Franţa), Quebec (Canada), Kossovo (Uniunea
Serbia-Muntenegru), Transnistria (Republica Moldova), Cecenia (Federaţia Rusă), etc. A se vedea în acest sens la
bibliografie: Tămaş, Sergiu: Dicţionar politic, 1995, p. 241.
2
Ionescu, Cristian, 2004, p.55.

5
democratice occidentale deţin însă sistemul de pârghii pentru a controla şi rezolva asemenea
conflicte, factorii implicaţi reuşind să ajungă de fiecare dată la un compromis acceptabil
pentru toate părţile.
Raţiunea care stă la baza necesităţii asigurării echilibrului social general este
împiedicarea manifestării hegemoniei unei puteri constituţionale, a unui partid, a unui sindicat
sau a unei clase sociale în detrimentul altora, dar şi evitarea încălcării ordinii constituţionale
stabilită prin voinţa neviciată a Naţiunii. Pentru păstrarea acestui echilibru, societatea a creat
diferite mecanisme de reglare a potenţialelor dezechilibre. Aceste mecanisme sunt de o mare
diversitate, cuprinzînd pârghii constituţionale, norme juridice, instrumente educaţionale ş.a.
toate aceste mecanisme putând fi studiate cu mult folos şi dintr-o perspectivă sociologică.
Într-un îndelungat proces, motivaţia şi instrumentele de asigurare a echilibrului social
s-au imprimat în conştiinţa socială, în comportamentul individual şi colectiv, la toate
nivelurile, fiind reprezentative pentru gradul de conştiinţă civică şi cultură politică ale unei
comunităţi sau grup social, ale unui individ.
Deoarece însă politica este o problemă de impunere şi satisfacere a intereselor unor
grupuri conducătoare, şi datorită tendinţei naturale ca cei care au puterea să abuzeze de ea,
conform binecunoscutului principiu al Lordului Acton („Puterea tinde să corupă şi puterea
absolută corupe în mod absolut. Oamenii mari sunt aproape întotdeauna răi, chiar şi atunci
cînd ei exercită o influenţă şi nu au nici o împuternicire”), fiind deci prezumată
inevitabilitatea impusului spre abuz al autorităţilor, s-a pus problema cum poate fi limitată
puterea şi astfel preveni abuzul în exercitarea ei. Tot Lordul Acton a mai afirmat: „Limitarea
este esenţială pentru autoritate. O cârmuire este legitimă numai dacă este limitată în chip
real”, indiferent dacă ea momentan ne apare ca „bună” sau acţionând în direcţia „justă”, am
adăuga noi. Astfel, se cristalizează ideea că puterea politică trebuie să fie întotdeauna
dispersată, nu concentrată, adică să existe mai multe centre de putere (poliarhie, policentrism)
şi nu unul singur (hegemonie). Societatea trebuie să fie deci pluralistă şi nu monolitică, prin
pluralism neînţelegându-se doar existenţa mai multor partide, care să concureze liber pentru
putere, ci şi:
a. existenţa unei diversităţi de forţe politice active, de opinii şi preferinţe, de
foruri de afirmare şi promovare a acestora, precum şi a unei diversităţi de
mecanisme prin care se iau decizii şi se modelează societatea; şi:

6
b. dispersarea puterii autorităţilor:
• între mai multe instituţii şi mai mulţi lideri în exercitarea aceleiaşi
puteri (legislativă, executivă, judecătorească);
• între organe centrale şi organe locale;
• între autorităţi şi instituţii guvernamentale şi organizaţii non-
guvernamentale;
• între cei ce exercită temporar puterea şi cei ce o critică sau contestă,
prin admiterea rolului criticii, al opoziţiei şi contestării politice, al
protestului popular, etc.;
• admiterea influenţei unor „cîini de pază” ai democraţiei (watchdogs)3,
cum ar fi mass-media, ONG-urile, asociaţiile cetăţeneşti, etc.;
negocierea soluţiilor, compromisul (adoptarea soluţiei „răului cel mai mic”),
cooperarea, amendarea permanentă a politicilor, adaptarea şi armonizarea lor conform
rezultantei intereselor exprimate şi promova
• promovate de diferite grupuri, etc.
De aici decurg principalele trăsături ale democraţiei moderne:
- constituţionalismul;
- divizarea puterilor (legislativă, executivă şi judecătorească), însoţită de supravegherea,
echilibrul şi controlul lor reciproc;
- descentralizarea şi deconcentrarea, apropierea procesului decizional şi executiv de
comunitatea locală, de cetăţean, de problemele lui;
- limitarea mandatelor liderilor şi reprezentanţilor politici;
- libertatea opoziţiei, protestului şi contestării politice, etc.
Aceste principii au fost pentru prima dată incluse în mod strălucit, sistematic şi
cuprinzător în Constituţia Statelor Unite ale Americii, prima constituţie scrisă a unui
stat modern, adoptată la 17 septembrie 1787.
Din aceste principii, în practică s-au cristalizat 9 (nouă) forme de manifestare a
separaţiunii puterilor în stat:
1. între puterile statului (legislativă, executivă şi judecătorească);

3
Iliescu, Adrian Paul, 2002, p. 39.

7
2. între mai multe instituţii concurente, în cadrul aceleiaşi puteri (autorităţi), cum ar fi
două camere parlamentare în cadrul puterii legislative, între preşedinte şi primul
ministru în cadrul puterii executive, mai multe trepte jurisdicţionale în cadrul puterii
judecătoreşti, etc.;
3. între autorităţile centrale şi cele locale;
4. între Putere şi Opoziţie;
5. între puterea politică şi societatea civilă;
6. între Monarhie şi Guvern;
7. între Stat şi Biserică;
8. între cele trei puteri tradiţionale şi instituţiile independente: Curtea de Conturi, Curtea
Constituţională, Avocatul Poporului, Consiliul Superior al Magistraturii;
9. la nivelul Uniunii Europene, între Comisia Europeană, Parlamentul European,
Consiliul European şi Curtea Europeană de Justiţie.

8
2. Sediul materiei

Sediul principal al materiei îl constituie prevederile Constituţiei României, modificată


şi adoptată prin referendum în octombrie 2003.
Principiul este prevăzut chiar în Articolul 1 aliniatul (4) şi este formulat astfel: „Statul
se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă,
executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.
De asemenea, există prevederi care reglementează mai în detaliu acest principiu
constituţional, în legile organice de organizare şi funcţionare a diferitelor autorităţi şi instituţii
aparţinând celor trei puteri.
Categoria cea mai des întalnită în teoria şi practica sistemelor constituţionale este
categoria de putere. Ea apare şi în exprimări nuanţate precum: puterea politică, putere de stat,
puteri politice sau pur şi simplu, putere. Fiind şi dovedindu-se a fi categoria cheie în
organizarea statală a societăţii umane, puterea ( în sensul cuceririi sau apropierii sale) a fost şi
rămâne scopul fundamental al revoluţiilor, mişcărilor şi convulsiilor sociale. Din aceasta
rezultă legătura strânsă cu categoriile popor şi naţiune. Uneori categoria putere este exprimată
prin aceea de suveranitate. Asemenea similitudini explică exprimările constituţionale.
Astfel, constituţiile stabilesc că suveranitatea (unele adaugă naţională) sau puterea
(puterile) aparţine (rezidă în) poporului. În acest fel sunt redactate constituţiile Spaniei,
Franţei, României, Suediei. Alte constituţii folosesc expresia de suveranitate, care aparţine
(sau emană de la) naţiune. În acest fel sunt redactate constituţiile Marocului şi Spaniei.
Constituţia actuală a României stabileşte la articolul 2 că: “Suveranitatea naţională aparţine
poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum”.
Rezultă din această expunere cel puţin două constatări. Prima priveşte legătura între
categoriile şi fenomenele popor, naţiune, putere de stat, puteri publice. Cea de-a doua priveşte
formulările extrem de nuanţate cu care se operează precum cele de putere, puteri publice,
puteri, suveranitate, suveranitate naţională sau cele de ”rezidă în naţiune”, “aparţine
poporului”.

9
Poporul şi statul sunt deseori privite într-o anumită unitate, lucru firesc ce rezultă din
legăturile puternice ce le apropie sau din trăsăturile care uneori le depărtează dar pe un fond
comun. Înţelegerea corectă a relaţiei popor-stat este însă, în limbajul juridic, cea mai
importantă, dacă nu cumva prima condiţie în explicarea mecanismului juridico-statal. Aceasta
pentru că indivizibilitatea sau identitatea intereselor poporului şi statului nu duce şi nu trebuie
să ducă la o confuzie juridică a acestor două categorii. Poporul şi statul sunt subiecte distincte
de drept. Organizarea societăţii umane în stat a atins forme mai mult sau mai puţin reuşite, dar
factorii care compun statul îşi păstrează, în orice caz sub aspect juridic, identitatea lor.
Plecând de la ideea că nu mai sunt necesare alte explicaţii cu privire la noţiunea de
popor, urmează să reamintim că în ce priveşte noţiunea de stat aceasta cunoaşte două
accepţiuni, ambele corecte din punct de vedere ştiinţific, şi larg răspândite şi utilizate. Într-o
accepţiune, mai mult politică, sociologică se întelege prin stat suma a trei elemente distincte şi
anume: teritoriu, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea ( în sensul puterii statale, de fapt statul
în accepţiunea strict juridică). În această accepţiune statul este sinonim, cu ţara el incluzând
civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţiile etc.
Într-o a doua accepţiune, restrânsă, prin stat se înţelege forma organizată a puterii
poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este accepţiunea strict juridică.
Aşa văzute lucrurile următorul raţionament ne permite explicarea edificiului statal. Poporul,
naţiunea, deţin puterea politică. Pentru a putea exercita această putere poporul creează statul ,
ca un ansamblu sistematizat de organe de stat (legiuitoare, administrative, judecătoreşti,
armată, poliţie), deseori denumite autorităţi statale (publice). Statul este deci sistemul acestor
autorităţi publice şi aceasta este accepţiunea cu care vom opera în continuarea lucrării.
În limbajul curent cuvintele stat, putere, puteri apar frecvent. Se pune întrebarea de a
şti dacă ele exprimă sau nu noţiuni diferite. Altfel spus, de a şti dacă statul, în accepţiunea sa
strict juridică este altceva decât putere de stat. Răspunsul este desigur negativ. Statul nu este
altceva decât organizarea statală a puterii poporului, este instituţionalizarea acestei puterii.

10
3. Separaţia, echilibrul şi colaborarea puterilor

Teoria separaţiei puterilor este o teorie celebră, de largă audienţă şi frecvent invocată.
Cunoaşterea acestei teorii înlesneşte explicarea sistemelor constituţionale contemporane.
Apărută în secolul Luminilor, alături de alte teorii la fel de tulburătoare şi de penetrante, ea a
fost îndreptată împotriva obscurantismului feudal şi a închistării medievale, împotriva
abuzurilor de putere. Teoria separaţiei puterilor a fost o reacţie împotriva monarhiei absolute
de drept divin, formă de guvernământ în care regele concentră în măinile sale putere supremă,
considerându-se ca o personificare a statului de unde şi celebra formulă a regelui Ludovic al
XIV-lea “statul sunt eu “.
Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte, decisiv în promovarea sistemului
reprezentativ, adică în valorificarea democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii
(poporul, naţiunea) şi organizarea statală a puterii politice, în căutarea, în chiar organizarea
statală şi funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării drepturilor omului şi ale cetăţenilor. Este
o teorie care a stat la baza elaborării constituţiilor, afirmaţiile din Declaraţia drepturilor omului
şi cetăţeanului (1789, Franţa), stând mărturie în acest sens. Astfel potrivit declaraţiei
menţionate, o societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată şi nici separaţia puterilor
nu este determinată, nu are o constituţie.
În România organizarea statală a exerciţiului suveranităţii naţionale este reglementată
clar prin articolul 2 din Constituţie. Deţinătorul puterii suverane este poporul român şi el
exercită această putere prin organele reprezentative şi prin referendum. Din analiza articolului
doi din Constituţie rezultă mai multe constatări. Astfel organelor reprezentative li se
încredinţează doar exerciţiul puterii, deci anumite împuterniciri şi nu puterea ca atare. Nu este
vorba de delegarea puterii ci de delegarea unor funcţii ale puterii. Titularul puterii este şi
rămâne numai poporul român, de aici rezultând importante consecinţe juridice, inclusiv cele
referitoare la responsabilitatea autorităţilor publice în faţa acestuia. Este explicaţia ştiinţifică a
aliniatului 2 al articolului 2 în sensul căruia nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita
suveranitatea în nume propriu. Se poate pune problema de a şti dacă în Constituţia României
îşi găseşte exprimarea clasicul principiu al separării puterilor în stat. Acest principiu a fost

11
puternic afirmat în Revoluţia română din 1989. Răspunsul corect poate fi formulat numai prin
interpretarea sistematică şi logică a prevederilor constituţionale. Aceste prevederi utilizează
termenii de: puteri şi autorităţi dar nu şi pe cel de separaţie. Evitându-se termenul de separaţie
care poate evoca ruperea puterilor, separarea lor rigidă, dându-se termenului “puteri”
semnificaţii corecte din punct de vedere ştiinţific, doctrina juridică actuală şi desigur
Constituţia valorifică echilibrul puterilor. Examinând dispoziţiile Constituţiei României putem
constata că ea consacră echilibrul puterilor în stat în conţinutul şi semnificaţia sa ştiinţifică şi
desigur modernă. Mai multe argumente sunt convingătoare şi pertinente:
a) Cele trei puteri clasice se regăsesc exprimate în Constituţie: legislativul în normele
privitoare la Parlament (art. 58 şi urm.); executivul în normele privitoare la preşedintele
României şi Guvern (art. 80 şi urm.); justiţia în normele cu privire la autoritatea
judecătorească (art. 123 şi urm.).
b) Ordinea reglementării puterilor în Constituţie este ordinea clasică firească. Constituţia dă
exprimarea juridică relaţiilor şi activităţilor politice statale în succesiunea lor firească.
c) Având în vedere legitimitatea împuternicirilor Parlamentului, compoziţia sa numeroasă şi
larg reprezentativă, Constituţia asigură acestuia o anumită preeminentă în raport cu
celelalte autorităţi statale. Astfel Parlamentul este singura autoritate legiuitoare a ţării (art.
58), el are funcţii de formare, alegere, numire, investire a altor autorităţi statale şi desigur a
altor funcţii de control. Chiar şi structura bicamerală a Parlamentului exprimă echilibrul în
executarea puterii legislative. De altfel acesta este şi singurul argument solid al
bicameralismului Parlamentului faţă de faptul că România este un stat naţional unitar.
d) Raporturile constituţionale dintre autorităţile publice se caracterizează prin implicări
reciproce ale unora în sfera de activitate ale celorlalte, implicări ce semnifică echilibrul
prin colaborare şi control.
e) Raporturile Parlament-Executiv, în reglementarea constituţională, pot fi examinate prin
implicarea legislativului în activitatea şefului de stat şi a guvernului. Astfel Parlamentul
primeşte jurământul Preşedintelui (art.82); poate prelungi mandatul acestuia în caz de
război sau catastrofă (art. 83); poate hotărî punerea sub acuzare a şefului de stat pentru
înalta trădare (art. 84); ascultă mesajele şefului de stat (art. 89); ratifică tratatele
internaţionale în condiţiile art. 91; aprobă declararea de către şeful de stat a mobilizării
parţiale sau generale a forţelor armate (art. 92); încuviinţează instituirea stării de asediu

12
sau a stării de urgenţă (art. 93); poate suspenda din funcţie Preşedintele României în cazul
săvârşirii unor fapte grave prin care acesta a încălcat prevederile Constituţiei (art. 95);
stabileşte indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui României (art. 100).
În ceea ce priveşte raporturile cu Guvernul vom menţiona îndeosebi că Parlamentul: acordă
votul de încredere asupra programului şi a întregii liste a Guvernului (investitura, art. 102);
retrage încrederea acordată (art.109 şi art.112); poate cere informaţii şi documente (art. 110);
prin deputaţi şi senatori; se pot pune întrebări şi adresa interpelări (art. 111); apreciază asupra
răspunderii politice a Guvernului, poate cere urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru
fapte săvârşite în exerciţiul funcţiei lor; stabileşte prin lege cazurile de răspundere şi pedepsele
aplicabile membrilor Guvernului (art 108); abilitează Guvernul pentru a emite ordonanţe în
domenii care nu fac obiectul legilor organice (delegarea legislativă, art. 114).
Compatibilitatea calităţii parlamentare cu cea de membru al Guvernului este şi ea un
aspect al împlicării reciproce. Bineinţeles că şi executivul se implică în activitatea
legislativului. Astfel Preşedintele României: promulgă legile, putând cere, o singură dată
reexaminarea legii (art. 67); poate dizolva parlamentul în condiţiile art. 89. Cât priveşte
Guvernul acesta: are iniţiativă legislativă (art. 73); poate solicită adoptarea, cu procedura de
urgenţă, a proiectelor sau propunerilor legislative (art 74); îşi poate angaja răspunderea în faţa
Parlamentului asupra unui program, declaraţii de politică generală, sau proiect de lege (art.
113) acestea considerându-se aprobate dacă guvernul nu este demis; poate fi abilitat să emită
ordonanşe în domenii care nu fac obiectul legilor organice (art. 114).
Cât priveşte raporturile dintre legislativ şi puterea judecătorească ele trebuie apreciate
cu luare în considerare a principiului independenţei judecătorilor şi a supunerii lor numai legii
(art. 123). Aşadar intervenţia în sfera justiţiei a altor puteri contravine principiului
constituţional. Aceasta nu exclude însă anumite raporturi constituţionale care rezultă firesc din
sistemul organizării statale a puterii. Trebuie menţionat că organizarea şi funcţionarea
instanţelor judecătoreşti se realizează potrivit legii (art. 125, 126, 128, şi mai ales art. 172
alin3 lit. h). Ca atare Parlamentul este cel care stabileşte prin lege competente şi proceduri
pentru instanţele judecătoreşti.

13
CONCLUZII

Managementul principiului separaţiunii, echilibrului şi controlului reciproc al


puterilor în stat este o noţiune, un principiu, o normă şi o practică de mare subtilitate,
actualitate, extindere, utilitate şi perspectivă în teoria şi practica activităţii de conducere,
leadership, guvernare şi administrare a afacerilor politice şi sociale într-un stat şi în
organizaţiile suprastatale de genul Uniunii Europene.
De asemenea, prevăzând că viitorul aparţine statelor democratice, indiferent de forma
lor de guvernământ, putem face o apreciere că acest principiu va fi aplicat şi în perioada
următoare, cel puţin pe termen mediu, cu mult succes, putând suferi unele ameliorări în
sensul adaptării la realităţile social-politice şi economice tot mai complexe ale perioadei
post-moderniste actuale.
Astfel, dacă la început acest principiu era deficitar prin prea multă rigiditate, ceea ce
îl făcea inaplicabil şi deschis către abuzuri, acum se pare că a devenit prea flexibil,
componentele „echilibru”, „moderaţie şi control reciproc” avansând parcă prea mult pe
teritoriul şi în detrimentul componentei „separaţiune”, care este în continuare foarte
necesară, tocmai pentru asigurarea echilibrului, pentru ca principiul să-şi îndeplinească în
continuare în bune condiţiuni funcţia socială şi pentru a nu se goli în mod periculos de
conţinut. Riscul scăderii în importanţă a componentei separaţiune este intrarea
totalitarismului pe uşa din dos, sub masca unei aparente protecţii asigurată de existenţa reală
a principiului analizat aici.

14
BIBLIOGRAFIE

1. Adrian-Paul Iliescu, Introducere în politologie, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2002.


2. Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.
3. Sergiu Tămaş, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1993.
4. Constituţia României, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003.

15