DECASILABUL ROMANIC RECEPTAT CA TRIMETRU IAMBIC.

PRECEDENTE TEORETICE, MOTIVAȚIE PROZODICĂ,

IMPLICAȚII DIACRONICE

Îndrumător ştiinţific:
prof. dr. habil. Ioana COSTA

Doctorand: Alexandru M. CĂLIN

De acord,
conducător doctorat:
 Cercetarea noastră combină metrica comparată cu metrica istorică într-o analiză contrastiv-
diacronică, în încercarea de a stabili dacă o schemă comună versurilor décasyllabe, endecasillabo
și iambic pentameter, caracteristice literaturilor franceză, italiană și engleză, poate fi sau nu izolată
și descrisă, în condițiile unei identități prozodice pe care oricine o simte intuitiv, dar care se vede
pusă sub semnul întrebării de particularitățile, motivabile idiomatic, ale fiecărui tip de vers în parte.
Cu toate că elucidarea acestui aspect reclamă un studiu descriptiv, sincronic, așezarea celor trei
tipuri în perspectivă istorică este obligatorie, știindu-se că versul galo-romanic a dat naștere celui
italian, pe când cel englez este un mixtum compositum al primelor două. Concluzia la care ajungem
este afirmativă: en/decasilabul franco-italic și pentametrul englez pot fi descrise ca un
trimetru iambic dodecasilabic, a cărui structură provine din trimetrul ritmic latin și se
conservă în condițiile idiomatice ale limbilor de adopție. Teza acestei lucrări este, așadar, dublă,
comportând un aspect sincronic și altul diacronic. Lucrarea noastră demonstrează această dublă
teză, urmărind, deși nu într-o ordine strict cronologică, prefacerile pe care le suferă trimetrul
iambic, în trecerea sa de la latină la limbile galo-romanice, apoi de la acestea către italiană
și engleză.

Trimetrul iambic isosilabic apare prima oară în două poeme ale lui Catullus, IV și XXIX,
la o dată când vorbitorii de latină distingeau foarte bine cantitățile silabelor. Cu toate acestea, chiar
de la bunul început al versului – și spre deosebire de ce se întâmplă în hexametru - ictusul
trimetrului catullian își caută în accentul tonic un aliat: Catullus accentuează permanent silaba 8
deși, făcând aceasta, încalcă în repetate rânduri o lege prozodică a limbii latine, ceea ce
demonstrează că accentuarea octavei nu e defel rodul unei întâmplări.

În secolul IV creștin, sfântul Hilarius din Poitiers adoptă sau mai curând redescoperă
frazarea accentuală a lui Catullus. Pe lângă asta, deja la primul imnograf creștin cunoscut silaba 4
este permanent tonică, întrucât cezura, exclusiv pentemimeră, implică automat accentuarea cvartei.
Suntem într-un moment istoric când oamenii nu mai simt cantitățile vocalelor, iar Hilarius, departe
de-a mai fi avangardist, adoptă isosilabismul pentru a asigura isocronia senarilor săi. Frazarea lui
trimetrică se sprijină pe tonicitatea silabelor 4 și 8, care, cadențând versul, impun un accent
secundar și silabei 12.
 Frazarea ascendentă a lui Hilarius, cu al treilea ictus pe o silabă atonă, nu s-a impus. Ictusul
final caută ultima silabă tonică – iar aceasta poate fi decima sau undecima, după cum ultimul
cuvânt al versului este disilabic sau, respectiv, polisilabic. Cele două realizări, impară și pară, sunt
firește incompatibile; iată de ce la cezură, între emistihuri, se ivesc 1 timp și, respectiv, 2 timpi
intercalari, care aliniază silabele finale pe aceeași poziție prozodică – timpul 12. Ipoteza aceasta
nu ține (exclusiv) de bunul-simț muzical; ea se găsește solid confirmată în senarii iambici ai lui
Martianus Capella, autor care elidează vocala sau -m -ul final înaintea altei vocale – pretutindeni
în vers, mai puțin la cezură.

Probabil pentru că se preta unei cadențări accentuale mai simetrice, varianta proparoxitonă
a trimetrului iambic a fost în cele din urmă preferată de poeții cultivați: în secolul al VII-lea, la
Braulio de Zaragoza ori Eugenio de Toledo, nu întâlnim nici măcar un singur vers cu final disilabic.
În Italia secolului al IX-lea, chiar dacă ignoră cantitatea silabelor, splendidul imn O tu qui servas
al gărzilor modeneze accentuează constant silabele 4, 6 și 10. În Franța însă, frazarea paroxitonă
se menține – sau reapare – în barbarul climat poetic precarolingian, nu doar indiferent la cantitățile
vocalelor, dar și incapabil să mențină o relație predictibilă între ictus și accent. Cezura va
supraviețui însă în ignarul vers paroxiton – și, în general, în trimetrul ritmic – fiind prea adesea
singurul element care, pe fondul anarhiei accentuale a versului, reușește să îl păstreze în parametri
binari, neîngăduindu-i să se convertească în tetrametru dactilic.

Cu tot cu inconfundabila sa cezură, trimetrul odinioară paroxiton adoptă occitana în secolul

al X-lea – cum stă dovadă cântecul de gestă Boecis – oxitonizându-se însă, probabil pentru a
satisface cu brio cerințele monorimei: în Boecis, finalul versului este fără excepție masculin, în
schimb cezura, cândva exclusiv pentemimeră, cunoaște și realizări „catalectice”, tetraemimere și
oxitone. În veacurile următoare, fluctuant va deveni însă și emistihul postcezural, care, în texte
precum Saint Alexis sau Chanson de Roland, intră și în asonanțe feminine – i.e paroxitone. În
secolul al XII-lea, așadar, în versul epic european, oxitone sau paroxitone puteau fi ambele
emistihuri. Iar faptul acesta crea o instabilitate a măsurii care în cele din urmă, s-a soldat, cum era
firesc, cu o regularizare: punând capăt frământărilor metrice intestine, versul eroic se va debarasa
de multiseculara cezură pentemimeră, păstrând primul emistih constant tetrasilabic. În acest fel,
trimetrul iambic devine, stricto sensu, decasilab.

Pentru păstrarea pulsului iambic, cezura acatalectică pentemimeră presupunea 1 timp mut
consecutiv ei. În schimb, realizarea tetraemimeră, catalectică, lăsa desigur un spațiu de 2 timpi
între emistihuri, pentru a egaliza metric decasilabii cezurați oxiton cu realizările pentemimere (cf.
supra, 3). Cele două pauze formau așadar un fel de pereche minimală: dintre ele, pauza de 1 timp
avea un rol sintagmatic, reglând pulsul intern al versurilor pentemimere, pe când pauza de 2 timpi
acționa paradigmatic, păstrând congruența metrică a realizărilor tetraemimere cu celelalte. Când
însă cezura pentemimeră dispare, pauza de 2 timpi, rămasă fără pereche, se defonologizează,
pierzându-și noima, ca un grup muta cum liquida care, prin re-silabizare, nu mai face poziție. Odată
dispărută această pauză, cele două emistihuri despărțite de ea au tendința să se sudeze într-un
singur vers monolitic, lucru atestat de sintaxa decasilabului și de realizările lui muzicale. În lipsa
interstițiului de 2 timpi, silabele 2, 6 și 10 tind să asume rolul de pivoți prozodici, întrucât numai
această combinație poate asigura atât iambicitatea ritmului, cât și echidistanța ictușilor. Cu
excepția silabei 10, obligatoriu accentuată, celelalte două rămân adeseori atone; ictusul nu este o
entitate accentuală, ci ordinală. Noul decasilab, specific trubadurilor, apare prima oară în versuri
cântate, a căror muzică putea marca timpii forte fără ajutorul accentului tonic. Decasilabul astfel
frazat va fi exportat în Sicilia de trubadurii refugiați acolo în urma Cruciadei Albigeneze. Poeții
locali îl vor prelua, dar vor face din el un vers scris, renunțând la elementul muzical. Din acest
moment, rolul accentului va deveni tot mai important în sublinierea ictusului, sub pana unor Dante
și Petrarca. În secolul al XVI-lea european, toate realizările romanice ale decasilabului vor avea
obligatoriu încă o silabă pară accentuată în interiorul versului, a patra sau a șasea. Pentametrul
iambic, cu filiație franco-italică, va face un pas mai departe, refuzându-și, în genere, plasarea
silabelor accentuate în poziții impare. Pentametrul iambic german îl va emula pe cel englez, fiind
emulat, la rândul său, de frumosul vers românesc al unor Mihai Eminescu și George Coșbuc.

Un romanist englez, Adam Ledgeway, observa recent cum, în trecerea sa spre limbile
romanice, latina tinde să mute informația relevantă gramatical „la stânga” enunțului: astfel, verbul
trece, de la sfârșitul frazei, în stânga complementului, substantivul se antepune adjectivului,
verbele auxiliare și prepozițiile preiau informația gramaticală odinioară codificată în desinențe.
Mutatis mutandis, aceeași tendință se poate constata, începând cu secolul al XIII-lea, în realizările
vernaculare ale trimetrului iambic. Fiind inițial un vers frazat 4-8-12, trimetrul iambic romanic va
ajunge în cele din urmă să privilegieze ictic silabele 2, 6 și 10. Pe cale de consecință, în fiecare
dintre cele trei dipodii iambice piciorul din stânga va deveni forte, cel drept pierzându-și pregnanța
prozodică. Acest lucru este cât se poate de evident în endecasilabul italic, acolo unde silabele atone
ale unui cuvânt dactilic pot ocupa întotdeauna piciorul drept, dar niciodată pe cel stâng.