Sunteți pe pagina 1din 56

DREPT CONSTITUŢIONAL

NOTE DE CURS

1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Noţiunea de drept constituţional şi noţiunea de instituţii politice

Societatea umană reprezintă un complex sistematic, de relaţii între


oameni, istoric determinate, condiţie şi rezultat al activităţii acestora de creare a
bunurilor materiale şi a valorilor spirituale, necesare traiului individual şi
colectiv. Astfel, societatea are un caracter organizat şi strânsă legătură cu
noţiunile de drept, stat, politică şi morală. Aceste categorii sunt recunoscute de
puterea de stat, care orientează comportamentul uman în conformitate cu
valorile sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi obligaţii juridice a
căror respectare este asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a puterii publice
(de stat).
Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme
juridice, cuprinzând mai multe ramuri de drept, precum dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul penal etc.
-;
Ramura principală a dreptului românesc este dreptul constituţional care
prin normele sale consacră şi ocroteşte cele mai importante valori economice,
sociale şi politice.
In procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ramura dreptului
constituţional se formează mult mai târziu, şi anume odată cu apariţia primelor
constituţii scrise din lume (sec. al XVIII-lea).
Conceptul clasic de drept constituţional se formează mai târziu, el fiind
de origine italiană, dar format sub influenţa şcolii franceze.
Prima catedră denumită expres „drept constituţional" s-a creat la Ferrara
în 1797, fiind încredinţată prof. Giuseppe Campagnoni di Luzo.
În ţara noastră, conceptul de drept constituţional se consideră încetăţenit
prin predarea şi publicarea la Facultatea de Drept din Iaşi a cursului de Drept
constituţional al profesorului Constantin Stere (1910) şi la Facultatea de Drept
din Bucureşti a cursului de Drept constituţional al profesorului Constantin
Dissescu (1915).
Definiţia. Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului unitar
formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale
ce apar in procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Noţiunea dreptului constituţional nu trebuie confundată cu noţiunea de
constituţie. Constituţia este partea cea mai importantă a dreptului constituţional,
dar drept constituţional există chiar şi acolo unde nu există o constituţie, sfera
sa normativă fiind mult mai largă decât cea a constituţiei.

Conceptul de instituţii politice. Instituţia juridică cuprinde normele


juridice care reglementează o anumită grupă de relaţii sociale, instaurând astfel
2
o categorie aparte de relaţii sociale. Astfel, instituţia juridică este o parte a unei
ramuri de drept şi vorbim, de pildă, de instituţia căsătoriei, instituţia proprietăţii
etc.
Instituţiile politice sunt instituţiile referitoare la putere. Astfel
determinate, instituţiile politice cuprind organele însărcinate să realizeze
puterea politică şi normele privitoare la această realizare, precum
parlamentul, preşedintele României, primul ministru etc.
Dacă expresia instituţii politice are la început an conţinut juridic, care
rămâne esenţial, ei i se adaugă un conţinut politic. Această asociere exprimă în
mod evident legătura strânsă dintre politic şi dreptul constituţional. Tocmai de
aceea, deseori, dreptul constituţional este definit ca fiind acea parte a dreptului
care reglementează instituţiile politice ale statului.

Locul dreptului constituţional în sistemul de drept

Pentru stabilirea dreptului constituţional în sistemul de drept este


necesară cercetarea a două aspecte:
a) importanţa relaţiilor sociale reglementate prin dreptul constituţional;
b) valoarea formelor juridice prin care voinţa guvernanţilor, de apărare
a acestor relaţii sociale, devine drept (izvoare de drept).
a) Normele de drept constituţional reglementează cele mai importante
relaţii sociale, adică acele relaţii fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii. Este de necontestat că relaţiile sociale privind
instaurarea şi menţinerea puterii prezintă cea mai mare importanţă pentru popor,
deoarece cucerirea puterii este scopul oricărei revoluţii. Cucerind puterea,
guvernanţii pot apoi să organizeze întreaga viaţă economică, socială şi politică.
b) Faţă de valoarea deosebită a relaţiilor sociale reglementate prin
dreptul constituţional, apare evidentă necesitatea exprimării guvernanţilor prin
cele mai importante şi mai eficiente forme juridice, şi anume prin acte
normative de reglementare primară a relaţiilor sociale. De aceea, aceste relaţii
sociale simt reglementate în primul rând prin constituţie, legea fundamentală a
statului, care se situează în fruntea sistemului de drept.
Concluzia este ca dreptul constituţional este ramura principală în
sistemul de drept. Această trăsătură a dreptului constituţional duce la două
consecinţe cât priveşte întregul drept:
a) regula conformităţii normelor din celelalte ramuri ale dreptului cu
reglementările de mare generalitate cuprinse în Constituţie;
b) o modificare intervenită în dreptul constituţional impune modificări
corespunzătoare ale normelor din celelalte ramuri de drept care conţin
reglementări ale aceloraşi relaţii sociale.

3
TEORIA CONSTITUŢIEI

Noţiunea de Constituţie

Din punct de vedere etimologic, termenul „constituţie” provine din


substantivul latin „constitutio" care înseamnă „aşezare cu temei" sau „starea
unui lucru".
Constituţia a fost concepută iniţial ca un ansamblu de norme juridice ce
au drept scop limitarea puterilor guvernanţilor şi garantarea drepturilor
fundamentale ale cetăţeanului. Sfârşitul secolului al XlX- lea şi începutul
secolului al XX-lea aduc o renunţare la concepţia iniţială despre constituţie.
Astfel, s-a considerat că limitarea puterii guvernanţilor şi garantarea drepturilor
fundamentale nu mai sunt elementele indispensabile ale oricărei constituţii ci,
într-un sens material, se desemnează prin această noţiune orice lege care
reglementează organizarea politică a statului.
Elementele definitorii, de conţinut şi de formă ale constituţiei, sunt:
1. caracterul de lege al constituţiei - fiind o lege, constituţia conţine norme
juridice care exprimă voinţa celor care deţin puterea.
2. constituţia este legea fundamentală, trăsătură ce o identifică în
ansamblul legilor. Caracterul de lege fundamentală rezultă din conţinutul şi
calitatea reglementărilor. Conţinutul constituţiei cuprinde principiile
fundamentale pentru toate domeniile vieţii (politice, economice, sociale,
culturale, juridice, etc). De aceea, constituţia este considerată a fi baza juridică a
întregii legislaţii. Totodată, reglementările constituţionale privesc cu precădere
puterea de stat, adică fenomenul cheie în orice organizare social-statală.
Conţinutul reglementărilor constituţionale dă constituţiei caracterul de
lege fundamentală, deoarece relaţiile sociale ce formează obiectul acestor
reglementări sunt relaţii sociale fundamentale şi care sunt esenţiale pentru
instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat.
3. forţa juridică supremă - ceea ce situează constituţia în vârful ierarhiei
izvoarelor dreptului şi impune regula conformităţii întregului drept cu
dispoziţiile din constituţie.
4. forma scrisă - constituţia scrisă s-a impus din secolul al XVIII-lea, ea
fiind preferată constituţiei cutumiare din mai multe motive.
5. solemnitatea adoptării.
6. forma sistematică - se porneşte de la ceea ce afirma Thomas Paine
(1737-1808) în sensul că „nu există constituţie dacă ea nu poate fi pusă în
buzunar".
7. stabilitatea constituţiei - justifică întreaga clasificare a constituţiilor în
constituţii rigide şi constituţii suple sau flexibile.

4
Definiţia. Constituţia este legea fundamentală a unui stat, constituită
din norme juridice, investite cu forţă juridică supremă şi care reglementează
acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului.

Apariţia Constituţiei

Apariţia Constituţiei reprezintă un proces desfăşurat în timp, început cu


mult înainte de revoluţia burgheză, proces în care burghezia a jucat un rol
hotărâtor, desăvârşit prin adoptarea constituţiei scrise.
Reguli constituţionale au existat odată cu apariţia statelor suverane,
deoarece în orice stat au existat anumite reguli de organizare şi funcţionare a
guvernării. Meritul burgheziei venite la putere constă în faptul sistematizării
acestor reguli (completate şi adaptate ordinii şi intereselor instaurate) într-o
lege scrisă, adoptată cu forme şi proceduri solemne şi învestite cu cea mai
înaltă forţă juridică.
Prima constituţie apărută în lume este constituţia engleză, deşi procesul
de formare a acestei constituţii, început odată cu adoptarea în 1215 a Magnei
Charta Libertatum, a continuat şi după adoptarea primelor constituţii scrise.
Prima constituţie scrisă este Constituţia americană din 1787 (Constituţia de la
Philadelphia).
În Europa, prima constituţie scrisă este adoptată în Franţa în 1791.

Constituţia cutumiară şi Constituţia scrisă

Normele constituţionale pot fi sistematizate fie într-un act unic


fundamental, fie în mai multe acte constituţionale redactate în formă scrisă, fie
într-un sistem de norme scrise şi cutumiare (nescrise) care în totalitatea lor
formează constituţia statului.
Din această perspectivă, constituţiile se divid în două categorii şi
anume, în constituţii nescrise (cutumiare) şi constituţii scrise.
Constituţiile cutumiare se întâlnesc în Anglia, Israel şi Noua Zeelandă.
Ele sunt rezultatul experienţei şi practicii zilnice, al unor tradiţii, uzanţe,
precedente, principii fundamentale cristalizate în decursul timpurilor în
activitatea statală.
Începând cu secolul al XVIII-lea, regimul constituţional cutumiar a fost
considerat ca necorespunzător, deoarece regulile cutumiare nu sunt clar
definite, sunt incerte, incomplete şi în al doilea rând, regulile constituţionale
cutumiare sunt în continuă mişcare şi ignoră dacă un fapt derogator de la
cutumă era un precedent lăudabil sau nu. În al treilea rând, ele nu sunt limite
redutabile pentru puterile constituite, înlăturând regulile constituţionale
cutumiare.
Doctrina juridică a reclamat reguli scrise, care să fie clare, fără
5
incertitudini, care să fie permanente atâta timp cât nu va interveni o procedură
de revizuire.
Secolul al XVIII-lea impune aşadar, constituţia scrisă pe considerente
că ea oferă precizie, certitudine, claritate.

Adoptarea Constituţiei

Adoptarea Constituţiei este un proces complex, cu importante


semnificaţii politico-juridice, proces în care se detaşează trei elemente şi
anume: iniţiativa adoptării constituţiei, organul competent (constituantul sau
puterea constituantă) şi modurile de adoptare.
1. Iniţiativa constituţională trebuie să aparţină acelui organism statal,
politic sau social care, ocupând în sistemul politic al unei societăţi locul cel
mai
înalt (organ suprem) şi care este cel mai în măsură să cunoască evoluţia
societăţii.
Un rol aparte poate fi exercitat de iniţiativa populară.
Unele constituţii prevăd cine poate avea iniţiativa adoptării constituţiei.
Alte constituţii nu conţin asemenea prevedere, aceasta rezultând din sistemul
normativ privind elaborarea legilor.
2. Prin putere constituantă se înţelege organul care, beneficiind de o
autoritate politică specială, are dreptul de a adopta constituţia. Puterea
constituantă originară intervine atunci când nu există sau nu mai există
constituţie în vigoare (state noi, revoluţii), iar puterea constituantă instituită
este prevăzută de constituţia în vigoare sau anterioară, atât în ce priveşte
organizarea, cât şi funcţionarea ei. Ea poate modifica sau adopta o constituţie.
3. Modurile de adoptare a constituţiei sunt:
a) Constituţia acordată sau chartă concedată este constituţia adoptată
de către monarh ca stăpân absolut care îşi exercită puterea. Este
constituţia considerată cea mai rudimentară. Ex: constituţia dată în
Franţa de Ludovic al Xlll-lea în iunie 1814; Constituţia japoneză
din februarie 1889;
b) Statutul sau Constituţia plebiscitară - este o variantă mai dezvoltată
a constituţiei acordate. Statutul este adoptat tot de către şeful
statului, dar este ratificat prin plebiscit. Această ratificare prin
plebiscit nu transformă statutul într-o constituţie democratică.
Plebiscitul este o „alterare, în sensul cezarismului" a
referendumului; poporul nu decide, ci acceptă în condiţiile în care
este dificil de a face altfel. Ex: Constituţia regală din România din
1938.
c) Pactul sau constituţia pact este considerat a fi un contract între rege
şi popor. Poporul este reprezentat prin parlament. Pactul s-a folosit
atunci când, profitându-se de o situaţie favorabilă, s-au putut
impune şefului statului anumite condiţii. Ex: Constituţia română de
la 1866 şi cea de la 1923.
6
d)Constituţia convenţie - este opera unei adunări denumite convenţie
şi exprimă convenţia intervenită între toţi membrii societăţii.
Convenţia era considerată deasupra parlamentului şi avea dreptul
de a stabili puterile delegate în stat şi competenţa puterii
constituante. Faţă de situaţia că poporul singur poate decide şi că el
este deasupra parlamentului, procedura convenţiei a fost criticată
pe motivul că Adunarea Constituantă poate hotărî după voinţa sa şi
poate fi în dezacord cu cel care a ales-o. Îndreptarea acestei situaţii
s-a încercat prin adoptarea sistemului referendumului, în sensul că
după adoptarea ei de către convenţie, pentru a fi perfectă din punct
de vedere juridic, constituţia a fost supusă ratificării populare. Ex:
Constituţia României din 1991 este o constituţie referendară (a fost
adoptată prin referendum).
e) Constituţia parlamentară. După cel de-al doilea război mondial,
adoptarea constituţiilor s-a realizat, de regulă, de către parlamente
(mai ales în ţările din estul Europei). Ex: constituţiile române din
1948, 1952 şi 1965.

Modificarea Constituţiei

Dacă revizuirea constituţiei se realizează după aceeaşi procedură după


care se modifică legile, înseamnă că ne aflăm în prezenţa unei constituţii suple
sau flexibile.
Dacă modificarea se face după alte reguli decât cele obişnuite pentru
legile ordinare, ne aflăm în faţa unei constituţii rigide.
Există prevederi în constituţie care urmăresc să asigure stabilitatea
acesteia:
a) Constituţia României din 1991 stabileşte unele domenii în care nici o
iniţiativă de revizuire nu poate fi primită - art. 152, alin. 1 şi 2.
b) Stabilirea unei perioade de timp determinate pe parcursul căreia nici
o modificare a constituţiei nu poate opera. Ex: Constituţia americană
din 1787 prevedea că nici o modificare nu poate fi adusă anumitor
prevederi decât după 21 de ani.
c) O altă metodă folosită a fost a stabilirii unei proceduri extrem de
greoaie de modificare. Ex: Constituţia română din 1866 - art. 128;
Constituţia română din 1923 - art. 129 şi 130.
d) Interzicerea revizuirii Constituţiei pe durata stării de asediu, stării de
urgenţă sau în timp de război. Aceasta se explică prin faptul că
exerciţiul suveranităţii naţionale este paralizat şi, prin urmare,
puterea constituantă nu se poate exercita.
În consecinţă, se ridică întrebarea cine poate avea iniţiativa revizuirii ?
Unele constituţii prevăd expres cine are dreptul de a iniţia modificarea
constituţiei. Alte constituţii nu conţin prevederi în acest sens.

7
Constituţia actuală a României (art. 150) stabileşte că pot iniţia
revizuirea Preşedintele României la propunerea Guvernului, cel puţin o
pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi cel puţin 500.000
de cetăţeni cu drept de vot.
Care este procedura de revizuire ?
Art.151 din Constituţia României prevede că proiectul sau propunerea
de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o
majoritate de cel puţin două treimi din numărul fiecărei Camere. Dacă prin
procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul,
în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor.
Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat
în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de
revizuire.

Suspendarea Constituţiei

Suspendarea Constituţiei presupune încetarea provizorie a Constituţiei,


adică scoaterea din vigoare, în total sau în parte, pe o anumită perioadă de timp
determinată, a dispoziţiilor constituţionale.
Unele constituţii interzic posibilitatea suspendării lor. Ex: constituţia
română din 1866 - art. 128. Alte constituţii nu prevăd nici un fel de dispoziţii
cu privire la suspendare.

Abrogarea Constituţiei

Ea se produce când se adoptă o nouă constituţie, indiferent de


modalitate.

Controlul constituţionalităţii legilor

Definiţie: Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată


de verificare a conformităţii legii cu Constituţia, iar ca instituţie a dreptului
constituţional cuprinde regulile privitoare la organele competente a face
această verificare, procedura ce se urmează şi măsurile ce pot fi luate după
realizarea acestei proceduri.

Clasificare

I. Criteriul organului ce-1 realizează:


8
1. Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ politic.
Sunt cuprinse aici atât controlul exercitat de către organele legiuitoare, cât şi
cel exercitat de organe de stat, altele decât cele legiuitoare, fie că li s-a
încredinţat şi această sarcină alături de atribuţiile lor de bază, fie că sunt
special înfiinţate în acest scop.
În ceea ce priveşte dreptul Parlamentului de a controla
constituţionalitatea legilor, unii autori îl consideră un control autentic şi
totodată un autocontrol, deoarece Parlamentul fiind acela care votează şi
Constituţia este cel mai în măsură să aprecieze concordanţa dintre legea şi
Constituţia pe care le-a adoptat. Alţi autori, consideră că acest control al
Parlamentului nu ar prezenta nici un fel de garanţie, deoarece deşi există
sancţiunea nerealegerii parlamentarilor, aceasta ar fi o sancţiune îndepărtată,
greu de realizat în practică.
2. Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ
jurisdicţional. Este exercitat de către organele judecătoreşti propriu-zise sau
de către alte organe care folosesc însă o procedură de lucru asemănătoare cu
cea judecătorească. Acest control se realizează în temeiul unor dispoziţii legale
clare sau în temeiul dreptului pe care organele judecătoreşti singure şi l-au
arogat.
Sunt folosite, în cadrul acestui control, două procedee:
a) controlul pe calea acţiunii - este un procedeu ofensiv care permite
atacarea unei legi în faţa unui tribunal determinat căruia i se cere să
examineze validitatea constituţională şi să pronunţe anularea;
b) controlul pe cale de excepţie - este un procedeu defensiv, când
pentru a ataca trebuie să aşteptat ca legea să se aplice.

II. criteriul modului cum este înscris în Constituţie:


1. Controlul explicit - în mod expres prevăzut în Constituţie; este
întâlnit în România, Franţa, Austria, Elveţia.
2. Control implicit - Constituţia nu-1 prevede în mod expres, dar el
există implicit ca urmare a principiului legalităţii. A existat în dreptul
românesc în perioada 1944-1965.

III. criteriul timpului (în funcţie de timpul în care se efectuează):


1. Controlul anterior adoptării legilor - control prealabil sau preventiv:
se exercită în faza de proiect al legii. Acesta nu este un veritabil control al
constituţionalităţii, deoarece atât timp cât legea nu este adoptată, proiectul
poate fi îmbunătăţit sau chiar abandonat. Acest control este mai mult o
garanţie de legalitate.
2. Controlul posterior adoptării legilor - se exercită asupra legilor deja
adoptate sau asupra actelor cu forţă juridică egală cu a legii. Acesta este
veritabilul control al constituţionalităţii legilor.

Controlul constituţionalităţii legilor în România

9
În România controlul constituţionalităţii legilor îşi are reglementarea în
art. 142 - 147 din Constituţie, în Legea nr.47/1992 cu modificările din 1997
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi în
Regulamentul de organizare şi funcţionare adoptat de Curtea Constituţională.
Autoritatea publică competentă este Curtea Constituţională. Aceasta
este formată din 9 judecători, numiţi pentru un mandat de 9 ani care nu poate fi
prelungit sau înnoit. Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, alţi
trei de Senat şi trei de Preşedintele României. Preşedintele Curţii
Constituţionale este ales dintre judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot
secret, pentru o durată de 3 ani. Membrii Curţii constituţionale se reînnoiesc la
fiecare 3 ani cu câte o treime.
Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la funcţia de judecător
al Curţii Constituţionale sunt:
- pregătire juridică superioară;
- înaltă competenţă profesională;
- o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau
în învăţământul superior juridic.
În activitatea lor, judecătorii sunt independenţi şi inamovibili pe durata
mandatului lor. Ei nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi voturile
exprimate la adoptarea soluţiilor.
Având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor Curţii
Constituţionale, precum şi procedurile potrivit cărora îşi realizează aceste
atribuţii, ea poate fi considerată o autoritate publică politico-jurisdicţională.
Totodată, Curtea Constituţională este unica autoritate jurisdicţională
constituţională din România, este independentă faţă de orice altă autoritate
publică, iar competenţa sa nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.
Actele supuse controlului de constituţionalitate sunt:
1. Legile — distingem două situaţii exprimate printr-un control
prealabil
şi printr-un control posterior.
Controlul prealabil se exercită asupra legilor votate de către Parlament,
dar înaintea promulgării lor de către Preşedintele României.
Curtea Constituţională poate proceda la control numai la sesizarea
Preşedintelui României, a preşedinţilor celor două camere, a Guvernului, a
înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a cel puţin 50 de
deputaţi sau cel puţin 25 de senatori.
Controlul posterior priveşte legile intrate în vigoare şi se realizează pe
calea excepţiei de neconstituţionalitate. Excepţia de neconstituţionalitate este
un procedeu juridic ce permite accesul cetăţenilor la Curtea Constituţională.

2. Iniţiativa de revizuire a Constituţiei - Curţii Constituţionale îi


revine misiunea de a se pronunţa dacă iniţiativele de modificare sunt
făcute cu respectarea art.150 şi 152 din Constituţie. Legea de modificare
a Constituţiei din 2003 introduce şi controlul din oficiu asupra
iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.
3. Regulamentele Parlamentului - controlul constituţionalităţii
10
regulamentelor Parlamentului se poate efectua numai la sesizarea unuia din
preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de
cel
puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Este vorba de un control
posterior.
4. Ordonanţele Guvernului - ordonanţele, conţinând de fapt norme cu
putere de lege (delegarea legislativă), este firesc să fie supuse controlului de
constituţionalitate, acesta realizând-se prin procedeul excepţiei de
neconstituţionalitate.
5. Iniţiativele legislative populare - iniţiativă legislativă pot avea şi
cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, cu respectarea regulilor
constituţionale (art.74, alin. l). Curtea Constituţională verifică respectarea
acestor reguli.
6. Tratatele sau alte acorduri internaţionale - prin modificarea
constituţională adusă în 2003, a mai fost introdusă şi această categorie de acte.
Verificarea constituţionalităţii acestor acte se face la sesizarea unuia din
preşedinţii celor două Camere sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau
de cel puţin 25 de senatori.
În afară de verificarea constituţionalităţii acestor acte, Curtea
Constituţională mai este împuternicită a se pronunţa asupra constituţionalităţii
unor acţiuni sau măsuri întreprinse de către unele autorităţi publice, situate la
înalte nivele statale.
Alte atribuţii:
a) de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui
României şi de confirmare a rezultatelor sufragiului;
b) de a constata existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi de a comunica cele
constatate Parlamentului şi Guvernului;
c) de a aviza propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României;
d) de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia;
e) rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui
partid politic;
f) de a soluţiona conflictele juridice de natură constituţională dintre
autorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a
preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii (este o atribuţie
nouă, introdusă prin Legea de revizuire a Constituţiei din 2003).
Cât priveşte procedura în faţa Curţii Constituţionale, menţionăm câteva
reguli generale, şi anume:
- sesizarea Curţii Constituţionale se face numai în scris şi motivat;
- plenul Curţii Constituţionale este legal constituit numai dacă sunt
prezenţi cel puţin două treimi din numărul judecătorilor;
- şedinţele Curţii sunt publice, în afară de cazul în care din motive
întemeiate, plenul hotărăşte şedinţă secretă;
11
- părţile au acces la lucrările dosarului;
- autorităţile publice, instituţiile, regiile autonome, societăţile
comerciale şi orice alte organizaţii au obligaţia, la cererea Curţii, să
comunice informaţiile, documentele şi datele pe care le deţin;
- cererile adresate Curţii sunt scutite de taxa de timbru.

Actele Curţii Constituţionale

Legea nr. 47/1992 stabileşte că actele Curţii Constituţionale sunt


deciziile, hotărârile şi avizele.

CONSTITUŢIILE ROMÂNE 5

În legătură cu momentul de la care porneşte evoluţia constituţională a


statului român, în doctrina constituţională, în istoriografia românească, în
publicistica partidelor politice de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul
secolului al XX-lea, în dezbaterile parlamentare din această perioadă, precum
şi în alte surse recente s-au susţinut mai multe puncte de vedere care pot fi
rezumate în 4 curente principale:
a) evoluţia constituţională românească are rădăcini adânci care coboară
neîntrerupt până la întemeierea statelor româneşti în secolul al XlV-
lea (N. Iorga, G. Alexianu, Cristian Ionescu);
b) începuturile sistemului constituţional în Ţările Române sunt legate
de Proclamaţia de la Izlaz din 1848, considerată a fi prima constituţie
românească (I. Ceterchi);
c) organizarea constituţională a României debutează cu Statutul
Dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1858 şi Legea electorală
din 1864 - ambele acte fiind apreciate ca prima constituţie a
României (I. Muraru);
d) evoluţia constituţională a statului român începe odată cu adoptarea
Constituţiei din 1866 (Constantin Dissescu).
Părerea la care ne raliem este cea a prof. Muraru.

Astfel, domnitorul Al. I. Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864,


desfiinţează Adunarea Electivă şi supune plebiscitului "Statutul dezvoltător al
Convenţiei din 7/19 august 1858" cunoscut sub denumirea de "Statutul lui
Cuza" şi legea electorală, cele două acte formând prima Constituţie a
României. Acestea reprezintă o constituţie deoarece cuprind reglementări ale
unor relaţii sociale fundamentale, esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii. Statutul lui Cuza stabileşte regulile fundamentale de
organizare a puterii, iar legea electorală cuprinde unele drepturi fundamentale,
şi anume drepturile politice. Pe baza Statutului au fost adoptate celelalte legi în
12
timpul domniei lui Cuza, acesta constituind baza constituţională a întregii
legislaţii următoare.
Statutul lui Cuza era o dezvoltare a Convenţiei de la Paris din 1858, dar
prin el se aduceau modificări importante acestei Convenţii, care era un act
impus de puterile străine.

Astfel, prin Statut se operează o schimbare esenţială în conţinutul


puterii legislative şi în modalitatea de exercitare a acesteia. Se optează pentru
o structură bicamerală a parlamentului; Adunării Elective i se adaugă o
Adunare Ponderatrice (Senatul). Puterea legiuitoare se exercită colectiv de
Domn, Adunarea Ponderatrice şi Adunarea Electivă. Iniţiativa legislativă
revenea Domnului, proiectele fiind elaborate cu sprijinul Consiliului de Stat.
Statutul lui Cuza mai cuprindea reguli privitoare la formarea,
organizarea şi funcţionarea Adunării Ponderatorii şi a Adunării Elective, reguli
privind elaborarea legilor, unele reguli privind guvernul, obligaţia
funcţionarilor publici de a presta jurământul de credinţă Constituţiei, legilor şi
domnitorului.
Legea electorală anexată Statutului stabilea drepturile electorale,
condiţiile pentru a alege şi a fi ales, regulile privind organizarea şi
desfăşurarea alegerilor.
La 10 februarie 1866 Al. I. Cuza este silit să abdice şi se instituie o
locotenentă domnească. Apoi pe tronul ţării este adus un principe străin -
Carol de Hohenzollern, care acceptă tronul sub numele de Carol I.
În 1866 se adoptă, după modelul Constituţiei belgiene (considerată a fi
cea mai liberală constituţie la vremea respectivă), Constituţia României.

Constituţia de la 1866 are 133 de articole structurate in 8 titluri:


- Despre teritoriul României (Titlul I);
- Despre drepturile românilor (Titlul II);
- Despre puterile statului (Titlul III);
- Despre finanţe (Titlul IV);
- Despre puterea armată (Titlul V);
- Dispoziţiuni generale (Titlul VI);
- Despre revizuirea constituţiei (Titlul VII);
- Dispoziţiuni tranzitorii şi suplimentare (Titlul VIII).

Constituţia a stabilit următoarele principii:


a) principiul suveranităţii naţionale (art.31);
b) principiul monarhiei ereditare străine (art.82) ;
c) principiul inviolabilităţii monarhului (art.92);
d) principiul guvernării reprezentative (art.31);
e) principiul responsabilităţii ministeriale (art.92);
f) principiul separaţiei puterilor (art.32, 35, 36);
g) principiul rigidităţii Constituţiei (art.129);

13
h) principiul supremaţiei Constituţiei (art.128).
Constituţia din 1866 a contribuit la alinierea României lângă ţări
înaintate ale vremii, cel puţin în privinţa proclamării principiilor fundamentale
ale sistemului ei constituţional. Însă, prin sistemul electoral introdus, bazat pe
un cens de avere ridicat, ca şi prin stabilirea a 4 colegii electorale, această
Constituţie corespundea intereselor marilor moşieri conservatori şi vârfurilor
burgheziei liberale.
În perioada 1866 - 1923 transformările din plan social-economic au fost
însoţite de o serie de evenimente: războiul de independenţă (1877) care a dus
la recunoaşterea independenţei de stat a României; unirea Basarabiei,
Bucovinei şi

Transilvaniei cu România (1917 - 1918); reforma electorală (1918) care a


introdus votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu.
Constituţia din 1923 este proiectul Partidului Naţional Liberal (partidul
de guvernământ de atunci) votată de Camera Deputaţilor la 26 martie 1923 şi
de Senat la 27 martie 1923, promulgată la 28 martie şi publicată la 29 martie
1923.
Şi această Constituţie este structurată tot în 8 titluri (identice
Constituţiei din 1866).
Constituţia a introdus principii noi faţă de vechiul pact:
1. consacrarea statului naţional unitar (art. 1);
2. înscrierea votului universal şi adâncirea democraţiei parlamentare
(art. 64);
3. instituirea senatorilor de drept (art. 72);
4. introducerea conceptului de proprietate ca funcţie socială (art.21);
5. angajamentul statului pentru protecţia socială;
6. principiul legalităţii şi "domnia legii" ca fundament al statului,
realizat prin:
a) instituţionalizarea controlului judecătoresc al constituţionalităţii
legilor (art. 103);
b) instituţionalizarea contenciosului administrativ;
c) declararea de ordin constituţional a dreptului de recurs în casaţie (art.
103, alin.3);
d) inamovibilitatea judecătorilor.
Constituţia proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi. Adaugă la
sfera libertăţilor prevăzute de Constituţia din 1866 dreptul de asociere. De
asemenea, se menţiona că prin legi speciale se vor stabili condiţiile în care
femeile urmau să exercite drepturile politice.
Puterea legislativă se exercită în mod colectiv de către rege şi
reprezentanţa naţională. Constituţia a păstrat structura bicamerală a
Parlamentului, în ciuda puternicelor critici aduse de Partidul Ţărănesc
Senatului, considerat ca un corp străin.
Puterea executivă era încredinţată regelui, dar era exercitată în numele
acestuia de către guvern, care deţinea reala putere de decizie prin primul-
ministru.
14
Constituţia a păstrat prerogativele largi acordate şefului statului prin
Constituţia din 1866. Dintre acestea, două erau esenţiale: dreptul de a dizolva
Parlamentul şi respectiv, numirea şi revocarea miniştrilor.
Prin Constituţie s-a înfiinţat un Consiliu legislativ, a cărui menire era
"să ajute în mod consultativ la facerea şi coordonarea legilor, emanând fie de
la puterea executivă, fie din iniţiativă parlamentară, cât şi la întocmirea
regulamentelor generale de aplicare a legilor" (art.76).
În ceea ce priveşte puterea judecătorească, Constituţia a prevăzut
inamovibilitatea judecătorilor, întărind astfel statutul acestora. Curtea de
Casaţie, în secţiuni unite, a fost învestită să soluţioneze constituţionalitatea
legilor.

În art.22, constituţia a introdus un organism nou, cu caracter permanent


-Consiliul Superior al Apărării Ţării, învestit cu atribuţia de a lua măsurile
necesare pentru organizarea apărării naţionale.
Şi Constituţia din 1923 era o constituţie rigidă, deoarece procedura de
revizuire stabilită prin art.129 şi 130 era o procedură greoaie, aproape identică
cu cea prevăzută de constituţia precedentă, dar a reprezentat una din cele mai
evoluate şi moderne constituţii ale vremii.
În condiţiile istorice concrete ale anului 1938, regele Carol al II-lea
instaurează, la 10 februarie 1938, dictatura personală.
Consacrarea juridică a dictaturii regale este realizată prin noua
constituţie. Proiectul de constituţie este supus la 24 februarie plebiscitului.
Constituţia este promulgată la 27 februarie şi publicată la 28 februarie 1938.

Constituţia din 1938 cuprinde 100 de articole structurate în 8 titluri:


- Despre teritoriul României (Titlul I);
- Despre datoriile şi drepturile românilor (Titlul II);
- Despre puterile statului (Titlul III);
- Despre finanţe (Titlul IV);
- Despre oştire (Titlul V);
- Dispoziţii generale (Titlul VI);
- Revizuirea Constituţiei (Titlul VII);
- Dispoziţii tranzitorii şi finale (Titlul VIII).
Constituţia din 1938 a instituit unele modificări, de esenţă, ale unor
principii constituţionale:
a) accentuarea limitării factorului individual în favoarea extinderii
factorilor sociali comunitari (statul);
b) concentrarea puterii politice în mâinile Regelui (Monarhul exercită
puterea legislativă prin Reprezentanţa Naţională constituită pe baze
corporative, profesionale; guvernul era numit şi revocat de rege,
guvernul nu răspundea politic în faţa parlamentului).
Regele era declarat "Capul Statului" (art.30). Procedura de exercitare a
puterii legislative este modificată în favoarea regelui (art.31). Puterea
executivă capătă o deplină preponderenţă asupra celei legislative. Guvernul,
15
numit şi revocat de rege, îşi asumă răspunderea politică în faţa acestuia.
Monarhul era învestit cu dreptul de a emite decrete cu putere de lege "în orice
privinţă" în perioada în care parlamentul era dizolvat, precum şi în intervalul
dintre sesiunile parlamentare. Decretele urmau să fie supuse adunărilor spre
ratificare la proxima sesiune a acestora.
Majoratul electoral este ridicat la 30 de ani pentru a se evita
manipularea tineretului în campania electorală, în mod special de către Garda
de Fier. Totodată, electoratul este distribuit în 3 categorii după criterii
profesionale (organizare corporatistă). Mandatul deputaţilor este stabilit la 6
ani în loc de 4 ani, iar cel al senatorilor la 9 ani.
Dintre actele cu caracter legislativ prin care s-au pus în aplicare
principiile Constituţiei, menţionăm Decretul-Lege nr.1420 din 31 martie 1938

privind înfiinţarea Consiliului de Coroană (organism consultativ) având ca


sarcină sa-şi expună părerea la cererea regelui "asupra problemelor de stat de
însemnătate excepţională".
La aceeaşi dată, Carol al II-lea emite Decretul-Lege nr.1422 pentru
dizolvarea tuturor asociaţiunilor, grupărilor sau partidelor politice.
În decembrie 1938, Parlamentul adoptă Legea pentru înfiinţarea
organizaţiei politice a Frontului Renaşterii Naţionale, ca unică organizaţie
politică în stat.
În vara anului 1940 România este constrânsă de Germania şi Uniunea
Sovietică să accepte importante cesiuni teritoriale în favoarea U.R.S.S. şi a
Ungariei, iar în toamna aceluiaşi an şi Bulgaria anexează teritoriul românesc
situat la sud de Dunăre.
În septembrie 1940 regele este obligat să abdice în favoarea fiului său
Mihai, Constituţia este suspendată, corpurile legiuitoare sunt dizolvate, se
reduc prerogativele regale şi este învestit cu puteri depline preşedintele
Consiliului de Miniştri.
În condiţiile anului 1944, fiind imposibilă elaborarea unei noi
constituţii, s-a recurs la soluţia repunerii în vigoare, cu unele modificări, a
Constituţiei din 1923 şi a elaborării, în continuare, a unor acte cu caracter
constituţional.
Primul act cu caracter constituţional elaborat după ieşirea României din
alianţa cu puterile Axei şi încetarea războiului cu Naţiunile Unite a fost
Decretul Regal nr.1626 din 31 august 1944 prin care s-a repus în vigoare, cu
unele rezerve, Constituţia din 1923.
Primul articol al Decretului Regal, prevedea că "drepturile românilor
sunt cele recunoscute de Constituţiunea din 1866 cu modificările ce ulterior i-
au fost aduse şi de Constituţiunea din 29 martie 1923". Rezervele priveau
îndeosebi puterea legislativă. Decretul constituţional a stabilit un regim
derogatoriu de la Constituţia din 1923 în ceea ce priveşte procedura de
exercitare a prerogativelor legislative.
Potrivit acestui decret puterea legislativă se exercită de rege la
propunerea Consiliului de Miniştri; această prevedere conferea guvernului o
16
putere considerabilă în reglementarea relaţiilor sociale. Parlamentul urma să
fie organizat în viitor printr-un decret dat în baza unei hotărâri a guvernului.
În ce priveşte puterea judecătorească, decretul menţine desfiinţarea
juriului şi stabileşte că o lege specială va statornici toate condiţiile în care
magistraţii sunt inamovibili.
La 13 septembrie 1944 între România şi Puterile Aliate se încheie
Convenţia de armistiţiu prin care statului român (fost stat agresor al acestora)
i se impun condiţii foarte aspre.
Guvernul român era obligat să pună în aplicare Constituţia sub
supravegherea unei Înalte Comisii aliate de control, de fapt a unui înalt
comandament aliat; practic, un cvasi-organism politic şi militar sovietic.
Conformându-se clauzelor convenţiei, regele emite Decretul regal din 31
august 1944 adăugându-se două alineate. Conţinutul lor era următorul:
"Legi speciale vor prevedea condiţiunile în care vor putea fi urmăriţi şi
sancţionaţi toţi acei care în orice calitate şi sub orice formă au contribuit la
dezastrul ţării, în special în legătură cu războiul purtat împotriva Naţiunilor
Unite. Aceste legi vor putea prevedea şi măsuri pentru urmărirea averilor lor."

Legea nr.86 din februarie 1945 pentru Statutul Naţionalităţilor


Minoritare a avut menirea de a proclama şi asigura egalitatea cetăţenilor ţării
indiferent de rasă, naţionalitate, limbă sau religie.
Legea nr.187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare a
prevăzut exproprierea şi trecerea asupra statului "pentru a fi împărţite
plugarilor îndreptăţiţi la împroprietărire", a bunurilor agricole cu inventarul
viu şi mort afectat lor. Legea mai stabilea excepţiile de la exproprieri,
procedura exproprierii şi împroprietăririi, înfiinţarea comitetelor locale de
împroprietărire etc, reprezentând, de fapt, începutul regimului comunist, cerut
de URSS.
Prin Decretul nr.2218 din 13 iulie 1946 privind exercitarea puterii
legislative se organizează Reprezentanţa Naţională într-un singur corp
denumit Adunarea Deputaţilor. Se stabileşte principiul unicameralităţii
organului legislativ, renunţându-se la sistemul bicameral, prin desfiinţarea
Senatului.
În baza acestui decret, puterea legiuitoare urmează a fi exercitată
colectiv de către rege şi Reprezentanţa Naţională, conform dispoziţiilor
prevăzute în Constituţia din 1923, cu privire la puterile statului.
Decretul nr.2218 din 1946 menţine principiul separaţiei puterilor în stat,
a mai stabilit egalitatea în drepturi politice a femeilor cu bărbaţii. Un alt
principiu formulat de acest decret este cel al votului universal, egal, direct şi
secret.
Decretul a fost urmat de Legea nr.560/1946 privind alegerile pentru
Adunarea Deputaţilor, lege care a stabilit procedura alegerilor, modul de
repartiţie a mandatelor pe baza reprezentării proporţionale, precum şi cazurile
de incapacitate, incompatibilitate sau nedemnitate de a fi alegător ori de a fi
ales în Adunarea Deputaţilor.
La 30 decembrie 1947 Regele Mihai este silit să abdice pentru el şi
17
urmaşii săi la tronul României şi în aceeaşi zi, se convoacă Adunarea
Deputaţilor şi se adoptă fără respectarea procedurii constituţionale de revizuire
a Constituţiei, Legea nr.363 pentru constituirea statului român în republică
populară. Legea este apoi completată prin Decretul nr.3 din 8 ianuarie 1948
pentru fixarea atribuţiilor Prezidiului Republicii Populare Române. Acest
decret a stabilit o nouă procedură constituţională de exercitare a atribuţiilor
organismului care îndeplinea funcţiile şefului statului.
Legea nr.363 din 30 decembrie 1947 a pus capăt democraţiei
parlamentare în România instituită cu aproape un secol în urmă. Legea a
înlăturat principiul separaţiei puterilor în stat; a dat posibilitatea ca în viitor un
partid politic să-şi subordoneze nu numai viaţa parlamentară, ci şi vârfurile
structurilor executive ale statului. Legea pentru constituirea statului român în
republică populară a consfinţit în mod logic, după actul de abdicare a regelui,
noua formă de guvernământ; a abrogat Constituţia din 1923; a stabilit o altă

procedură de exercitare a puterii legislative (specifică republicii); a instituit un


organism însărcinat să exercite puterea executivă - prezidiul R.P.R., ca
organism executiv colegial (şef al statului) ce îşi subordona guvernul.
Până la adoptarea unei noi constituţii, puterea legislativă urma să se
exercite de către Adunarea Deputaţilor, până la dizolvarea acesteia şi
constituirea unei adunări constituante, iar cea executivă de Prezidiul R.P.R.
Prezidiul a avut următoarele atribuţii:
a) de a convoca Adunarea Deputaţilor în sesiuni ordinare şi
extraordinare, la cererea Consiliului de Miniştri;
b) de a semna legile şi a dispune publicarea lor;
c) de a numi şi revoca pe membrii guvernului, la propunerea
Consiliului de Miniştri;
d) de a numi şi confirma în funcţii publice;
e) de a acredita şi rechema, la propunerea Ministerului Afacerilor
Străine, pe reprezentanţii diplomaţiei;
f) de a primi scrisorile de acreditare şi rechemare a reprezentanţilor
diplomatici ai statelor străine;
g) de a stabili şi conferi gradele militare potrivit legii;
h) de a institui şi conferi decoraţiile, conform legilor;
i) de a acorda graţieri.
La 24 februarie 1948 Adunarea Deputaţilor adoptă o lege prin care se
stipulează propria dizolvare şi se investeşte guvernul cu putere legislativă până
la constituirea noului parlament. Potrivit art.3 din lege, noul for legislativ al
ţării (Marea Adunare Naţională), "va elabora Constituţia Republicii Populare
Române, după care va exercita pe tot timpul duratei sale atribuţiunile Adunării
Legislative Ordinare."
Potrivit aceleiaşi legi, se organizează alegeri generale urmând ca noul
for legislativ să se întrunească la data de 6 aprilie 1948 ca adunare
constituantă.

18
La 13 aprilie 1948, Marea Adunare Naţională adoptă prima constituţie
socialistă a ţării, care a consemnat legislativ acapararea puterii politice de
către o elită guvernantă concentrată în vârful ierarhiei partidului comunist.
Constituţia a fost structurată în 10 titluri.
În primul titlu sunt definite principalele caracteristici ale statului român
ca stat popular, unitar, independent şi suveran; se consfinţesc unicitatea puterii
poporului şi modalitatea de exercitare a acesteia (pe cale reprezentativă) şi se
instituţionalizează răspunderea tuturor deputaţilor în faţa poporului, ca şi
posibilitatea de revocare a acestora de către alegători.
Titlul II a consacrat structura social-economică a ţării. Baza economică
se întemeia pe proprietatea statului ("ca bunuri ale întregului popor") sau a
organizaţiilor cooperatiste precum şi pe proprietatea particulară.
S-a statuat că pământul aparţine celor ce-1 muncesc. De asemenea, s-a
prevăzut că mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, care
erau la data respectivă proprietate particulară, puteau fi naţionalizate.

Titlul III a consacrat concepţia socialistă în ce priveşte drepturile şi


îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
Renunţarea la principiul separaţiei celor trei puteri şi instituţionalizarea
principiului unicităţii şi deplinătăţii puterii au stat la baza formării unui nou
aparat de stat structurat pe 4 categorii de organe: organele puterii; organele
administraţiei de stat; organele judecătoreşti şi parchetul. Marii Adunări
Naţionale îi erau subordonate toate organele amintite. Ca unic organ legiuitor,
Marea Adunare Naţională avea puteri extrem de largi, avea atribuţii
legislative, executive, forma guvernul, se supunea dosar parlamentului avea
competenţa:
a) de a alege Prezidiul M.A.N.;
b) de a forma guvernul;
c) de a modifica Constituţia;
d) de a stabili numărul, atribuţiile şi denumirea ministerelor, precum şi
de a desfiinţa, contopi sau hotărî denumirea acestora;
e) de a vota bugetul, precum şi de a fixa impozitele şi modul de
percepere a acestora;
f) de a decide în legătură cu "chestiunile războiului şi păcii";
g) de a decide consultarea poporului prin referendum;
h) de a acorda amnistia.
Marea Adunare Naţională desemna prin vot, dintre membrii săi,
Prezidiul M.A.N. ca organ colegial îndeplinind funcţiile de şef al statului.
Prezidiul era subordonat parlamentului, putând fi revocat de către M.A.N.
Printre atribuţiile Prezidiului menţionăm:
a) convocarea M.A.N. în sesiuni ordinare şi extraordinare;
b) emiterea decretelor;
c) interpretarea legilor;
d) exercitarea dreptului de graţiere;
e) reprezentarea statului român în relaţiile internaţionale;
19
f) acreditarea şi primirea reprezentanţilor diplomaţiei.
Titlul V a prevăzut organele centrale ale administraţiei de stat:
Consiliul de Miniştri, ca organ suprem executiv şi administrativ al ţării şi
ministerele. Guvernul era responsabil de activitatea sa în faţa parlamentului,
iar în intervalul dintre sesiunile acestuia, în faţa Prezidiului M.A.N.
Regimul politic avea, aşadar, caracter parlamentar. Pe plan local,
Constituţia a prevăzut în Titlul VI consiliile populare ca organe locale ale
puterii şi comitetele executive ale acestora ca "organe de direcţie şi executive"
(organisme cu caracter administrativ).
Organele judecătoreşti erau: Curtea Supremă, curţile, tribunalele şi
judecătoriile populare. Constituţia a prevăzut că prin lege se puteau înfiinţa
instanţe speciale pentru anumite ramuri de activitate. Parchetului îi revenea
sarcina de a supraveghea respectarea legilor penale, atât de funcţionarii
publici, cât şi de către ceilalţi cetăţeni.

Constituţia din 27 septembrie 1952

Dacă Legea fundamentală din 1948 consacrase deţinerea întregii puteri


politice de către guvernantul socialist, dar şi proprietate particulară asupra unor
mijloace de producţie, noua Constituţie a consfinţit o nouă realitate
economică: deţinerea de către stat în exclusivitate a principalelor mijloace de
producţie.
Constituţia nu a adus modificări esenţiale în ceea ce priveşte conţinutul
principiilor înscrise în Legea fundamentală din 1948. A introdus, însă, un
principiu nou, de esenţă sovietică: rolul conducător al partidului unic (art.86).
În concepţia constituantului, baza puterii populare o constituia alianţa clasei
muncitoare cu ţărănimea.
Constituţia din 1952 a fost structurată în 10 capitole:
1.orânduirea socială;
2. orânduirea de stat;
3. organul suprem al puterii de stat;
4. organele administraţiei de stat;
5. organele locale ale puterii de stat;
6. instanţele judecătoreşti şi procuratura;
7. drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor;
8. sistemul electoral;
9. simbolurile naţionale ale statului;
10. procedura de revizuire. ~

Constituţia din 21 august 1965

20
Denumită "Constituţia socialismului victorios", întrucât a reflectat la
nivel constituţional înfăptuirea cooperativizării şi, în acest fel, generalizarea
relaţiilor de producţie socialiste, Constituţia din 1965 marchează o schimbare
de strategie politică a guvernantului în sensul încercării unei anumite
liberalizări în viata socială.
Titlul II al Constituţiei prevede, în general, întreaga gamă de drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti recunoscute în documentele internaţionale, fapt ce
conferea Legii fundamentale aspectul formal al unei constituţii moderne şi
democratice, chiar dacă în fapt, regimul politic socialist era incompatibil cu
exercitarea reală şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor respective.
Sistemul politic a rămas în continuare bazat pe excluderea pluralismului
politic şi ideologic, pe monopolul partidului unic (art.3) care exercita rolul
conducător în întreaga societate şi îndruma activitatea tuturor organismelor
sociale, inclusiv a organelor de stat.
M.A.N. rămâne organul suprem al puterii de stat, unica autoritate
legiuitoare. Practic însă, activitatea parlamentului a fost subordonată în
întregime organelor de partid.
În 1974 se introduce instituţia prezidenţială.
Din punct de vedere al raporturilor între organismele investite de
constituţie să exercite puterea, România era, sub imperiul Constituţiei din
1965, o republică parlamentară.

Preşedintele, ales de M.A.N., exercita atribuţiile şefului de stat şi


reprezenta puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale ale ţării.
Propunerea candidatului la funcţia prezidenţială era făcută, practic, de organul
suprem de conducere în partidul comunist. Guvernul răspundea politic în faţa
Parlamentului; o răspundere similară o avea şi preşedintele republicii.

Regimul constituţional din România după decembrie 1989

În România, după decembrie 1989, au fost înlăturate structurile de


putere ale regimului dictatorial şi prin urmare, dispoziţiile constituţionale
corespondente. După acest moment Constituţia României era formată dintr-o
serie de acte cu caracter constituţional, precum şi din dispoziţiile Constituţiei
din 1965 care nu au fost abrogate expres sau tacit.
Astfel, Constituţia din 1965 a rămas în vigoare, cu unele modificări, în
privinţa drepturilor şi obligaţilor corelative ale cetăţenilor, organelor
judecătoreşti, organelor procuraturii, organizării administrative a teritoriului.
Actele cu caracter constituţional adoptate după decembrie 1989 au avut
un caracter tranzitoriu, ele rămânând în vigoare până la adoptarea Constituţiei.
Primul act de acest fel a fost Decretul-lege nr.2 din 27 decembrie 1989
privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării
21
Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale, prin care
s-a constituit Consiliul F.S.N. în organ suprem al puterii de stat.
Acest Decret-lege cuprinde reglementări privind denumirea ţării, forma
de guvernământ, drapelul, atribuţiile şi actele, componenţa, structura
organizatorică, funcţionarea Consiliului F.S.N., al biroului său executiv,
atribuţiile preşedintelui Consiliului F.S.N., privind consiliile locale ale F.S.N.
etc.
Consiliul F.S.N. era compus din 145 de membri, îşi desfăşura
activitatea în sesiuni şi prin comisii de specialitate.
Preşedintelui Consiliului F.S.N. i s-au stabilit atribuţii specifice funcţiei
de şef de stat.
Au urmat Decretul-lege nr.8 din 31 decembrie 1989 privind
înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor obşteşti în
România şi Decretul-lege nr.81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul
Provizoriu de Uniune Naţională.
Reprezentanţii partidelor politice întrunite în ziua de 1 februarie 1990 în
convorbiri cu reprezentanţii Consiliului F.S.N. au convenit asupra constituirii
unui Consiliu Provizoriu de Uniune Naţională, format prin restructurarea
Consiliului F.S.N.

F.S.N. se transformă în formaţiune politică cu structură şi platformă de


sine-stătătoare, participând de pe poziţii egale cu celelalte forţe politice la
alegeri.
Decretul-lege nr.92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului
şi a Preşedintelui României stabileşte că Parlamentul României va avea o
structură bicamerală şi va fi format din Adunarea Deputaţilor şi Senat.
Deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat. Este introdus scrutinul de listă. A mai stabilit că cele două
camere, reunite, vor forma Adunarea Constituantă, al cărei principal rol urma
să fie elaborarea constituţiei într-un termen de 9 luni, dar nu mai târziu de 18
luni, când adunarea se autodizolvă, efectuându-se noi alegeri. Concomitent cu
elaborarea constituţiei, parlamentul va desfăşura şi o activitate legislativă.

Constituţia României din 8 decembrie 1991

În vederea înfăptuirii rolului ei de constituantă, Adunarea a ales o


comisie formată din 12 deputaţi, 11 senatori şi 5 specialişti în dreptul
constituţional şi al altor ştiinţe socio-umane.
Într-o primă fază Comisia a elaborat principiile şi structura proiectului
de constituţie, document prezentat Adunării Constituante şi votat de către
aceasta prin vot deschis.
Pe baza votului Adunării Constituante, a observaţiilor şi propunerilor,
22
Comisia a elaborat proiectul de constituţie, care a fost difuzat parlamentarilor,
iar aceştia au prezentat în scris amendamentele lor.
Comisia privind amendamentele a întocmit un raport cu propuneri
motivate, de admitere sau de respingere a amendamentelor, raport ce a fost
prezentat Adunării Constituante. Dezbaterea proiectului constituţie în
Adunarea Constituantă a început la 12 septembrie 1991, textul în întregime
fiind votat în 21 noiembrie 1991prin vot nominal cu majoritatea calificată a
2/3 din numărul total al deputaţilor şi senatorilor.
Constituţia a fost supusă referendumului naţional organizat în data de 8
decembrie 1991 şi, fiind aprobată, a intrat în vigoare.
Constituţia din 1991 cuprinde 152 de articole care sunt grupate în 7
titluri, unele titluri având capitole şi secţiuni.

23
Constituţia din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de
revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în M.Of. nr.758/2003
şi republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art.152 din Constituţie, cu
reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art.152 a
devenit, în forma republicată, art.156).
Legea de revizuire a Constituţiei României nr.429/2003 a fost aprobată
prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la
data de 29 octombrie 2003, data publicării în M.Of. nr.758 din 29 octombrie a
Hotărârii Curţii Constituţionale nr.3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea
rezultatelor referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea
de revizuire a Constituţiei României.

•w
*

24
CETĂŢENIA ROMÂNĂ

Noţiunea de cetăţenie

Populaţia unui stat se prezintă ca o entitate eterogenă sub aspectul


specificului raporturilor politice şi juridice pe care le are fiecare membru ai
populaţiei cu statul pe teritoriul căruia trăieşte populaţia respectivă. Din acest
punct de vedere, populaţia unui stat este formată din cetăţenii acestuia, la care
se adaugă străinii şi după caz, apatrizii.
Este un adevăr evident, prin simplitatea sa, că între stat şi populaţie se
încheagă o multitudine de raporturi de natură diversă. Dintre acestea,
relevante din punct de vedere constituţional, sunt acele raporturi care definesc
legătura intimă, obiectiv necesară între stat şi populaţia acestuia.
Legătura intimă între stat şi întreaga populaţie care vieţuieşte pe teritoriul
său (indiferent de naţionalitate) stă la baza drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale cetăţenilor, dar şi la baza îndatoririlor lor faţă de stat.
În dreptul constituţional modern o asemenea legătură este exprimată prin
termenul de cetăţenie. Se cuvine mai întâi a preciza că noţiunea de cetăţenie
are conotaţii juridice multiple, în funcţie de natura raporturilor juridice în care
se manifestă: raporturi de drept internaţional, raporturi de drept constituţional
(ex: drepturile electorale); raporturi de drept administrativ (ex: cererea de
dobândire a cetăţeniei române se adresează unei autorităţi executive);
raporturi de dreptul familiei (ex: dobândirea cetăţeniei române prin adopţie).
Prin urmare, se constată că noţiunea juridică de cetăţenie are un caracter
complex, generat de multitudinea şi de natura ramurilor de drept care îi
conferă o haină juridică specifică. Precizăm însă că în opinia noastră cetăţenia
nu este o noţiune juridică-sinteză, constituită prin integrarea şi forjarea într-o
unică unitate a caracteristicilor ce i le imprimă, după caz, dreptul
internaţional, dreptul constituţional, dreptul administrativ sau dreptul familiei.
Considerăm că noţiunea juridică de cetăţenie rezultă cu preponderenţă
din ştiinţa dreptului constituţional, respectiv din dreptul constituţional,
celelalte ramuri ale dreptului reglementând, mai degrabă, modurile de
dobândire sau de pierdere a cetăţeniei, decât conţinutul propriu-zis al acesteia.
În doctrină se susţine constant că cetăţenia poate fi privită atât ca
instituţie juridică, cât şi ca statut al persoanelor cărora li se recunoaşte calitatea
de cetăţean al unui anumit stat.
Ca instituţie juridică, cetăţenia este privită ca ansamblu de norme juridice
care reglementează modul de dobândire sau de pierdere a calităţii de cetăţean,
adică raporturile sociale de cetăţenie.

25
În ce priveşte cea de-a doua accepţiune a noţiunii de cetăţenie, aceea de
statut juridic sau statut ale individului, cetăţenia se axează în jurul ideii de
subiect de drept.
Dincolo de aspectele juridice ale cetăţeniei se impune a fi totodată observat şi
conţinutul politic al acesteia.
Este astfel uşor de remarcat că cetăţenia are şi un suport politic, nu numai prin
faptul că stabilirea şi modul ei de reglementare reprezintă expresia voinţei
factorului politic aflat la guvernare, ci şi pentru că fiecare cetăţean participă în
această calitate la exercitarea puterii, revenindu-i, prin abstractizare, o „porţiune"
din puterea suverană a poporului.
Cu alte cuvinte, cetăţenia acordă dreptul unei persoane fizice, membru al
populaţiei care locuieşte într-un anumit stat să se manifeste politic, adică să voteze
şi să fie ales în organele reprezentative ale puterii de stat. Astfel, o persoană fizică
participă la exercitarea puterii prin reprezentare sau prin referendum, poate fi
numită în funcţii şi demnităţi publice, numai dacă are calitatea de cetăţean român şi
dacă are domiciliul în tară ori reşedinţa în străinătate.
O definiţie considerată exactă priveşte cetăţenia ca fiind legătura politică şi
juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat. Această legătură se
exprimă prin totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi
statul al cărui cetăţean este, şi mai mult, este o legătură juridică specială, reflectată
pe plan extern, păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi persoana, în statul său de
origine, în alt stat, pe mare, în cer sau în cosmos.
Totodată, vom remarca faptul că numai persoanele fizice au cetăţenie şi în
nici un caz persoanele juridice sau bunurile nu au cetăţenie în sensul pe care îl dăm
noi acestei categorii juridice (deşi pentru persoanele juridice, sediul social
îndeplineşte aceeaşi funcţie ca şi cetăţenia).

Natura juridică a cetăţeniei

Cu privire la natura juridică a cetăţeniei, în literatura juridică au fost


exprimate numeroase şi contradictorii puncte de vedere:
- Potrivit unei opinii, cetăţenia exprimă legătura ce uneşte un individ, un
grup de indivizi sau anumite bunuri cu un anumit stat. Este o concepţie
neştiinţifică, întrucât ea porneşte de la ideea că raporturile juridice (raporturi
esenţialmente sociale, aflate sub incidenţa unei norme juridice) ar putea lua
naştere între bunuri şi persoane, pe de o parte, iar pe de alta, pentru că pune pe
plan de egalitate persoanele cu bunurile. Omul este subiect nu numai pentru că el
este supus legilor naturii şi legilor de dezvoltare a societăţii, ci şi pentru că el este
producător şi purtător al relaţiilor sociale.
- Intr-o altă opinie, cetăţenia este pur şi simplu un element constitutiv al
26
statului. într-adevăr, organizarea puterii de stat se realizează în raport cu populaţia
şi cu teritoriul. Dar cetăţenia nu trebuie redusă doar la semnificaţia unuia dintre
elementele constitutive ale statului. Ca apartenenţă a unei persoane la un anumit
stat, cetăţenia este o legătură juridică din care decurg drepturi şi obligaţii
specifice, reciproce, între acea persoană şi acel stat.
- în sensul unei păreri, cetăţenia ar fi un raport politic şi juridic de
„dominaţiune şi supuşenie", din care izvorăsc drepturi şi obligaţii, atât în ceea ce
priveşte pe individ faţă de stat, cât şi pe stat faţă de individ. Acest raport nu este
de natură voluntară. Pe marginea acestei păreri, mai întâi poate fi făcută
observaţia că, uneori, raportul de cetăţenie este totuşi un raport voluntar (de
exemplu, cazul dobândirii cetăţeniei la cerere). Apoi, şi mai ales, această
concepţie este tributară tendinţelor de fetişizare a statului, faţă de care cetăţeanul
este un simplu supus, un element pasiv, la discreţia acestuia. În fine, cetăţenia nu
poate fi calificată ca raport, deoarece prin noţiunea de raport juridic nu se
desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la acea relaţie
juridică.
- Alteori, cetăţenia a fost considerată drept raport contractual; legătura
naţionalului sau a supuşeniei este contractuală, ceea ce înseamnă că ea se naşte
dintr-un acord de voinţe - aceea a statului, pe de o parte, aceea a naţionalului, pe de
alta. Critica acestei concepţii a fost amplă şi substanţială.
- Potrivit unei alte concepţii, cetăţenia ar fi un statut personal, cum este clasa
socială, vârsta, sexul etc. şi constă în supuşenia la o anumită putere de stat. Dacă
prin conceptul de statut sau prin cel de situaţie juridică se urmăreşte să se constate
că producerea anumitor fapte juridice este de natură să învestească o persoană cu
un complex de drepturi şi obligaţii, derivate din conţinutul şi scopul social atribuite
de lege faptelor juridice care le-au generat, atunci cu siguranţă conceptele în
discuţie sunt trebuitoare. Dar, cum se poate observa, sintagma statut personal sau
situaţie juridică este asociată vârstei, sexului etc, adică unor categorii biologice,
ceea ce nu este admisibil, întrucât cetăţenia nu semnifică asemenea atribute.
- Cetăţenia a fost calificată şi ca apartenenţă a persoanei la stat, în virtutea
căreia persoana are faţă de stat drepturile stabilite prin lege, precum şi obligaţiile
corespunzătoare drepturilor statului faţă de ea. Această concepţie se reflectă şi în
Legea cetăţeniei române nr.21/1991 (modificată în 1999 şi republicată în 2000):
Cetăţenia română este legătura şi apartenenţa unei persoane fizice la statul român,
(art. l, alin. l). Aşadar, cetăţenia este un raport juridic. Acest mod de a defini
rămâne însă discutabil:
a) Din punct de vedere tehnic-juridic, cetăţenia nu poate fi încadrată în
categoria raporturilor juridice, ea limitându-se să desemneze ansamblul drepturilor
şi obligaţiilor specifice condiţiei de cetăţean;
b) Simpla caracterizare a cetăţeniei ca raport juridic lasă deschisă problema
de a şti care este categoria de raporturi juridice din care ea face parte;
c) Cetăţenia nu ar putea fi definită ca raport juridic şi pentru că, în realitate,
ea exprimă poziţia unei persoane nu doar într-un raport juridic, ci într-un complex
de asemenea raporturi.
27
- O altă opinie, la care achiesăm, este cea potrivit căreia cetăţenia este
considerată un element al capacităţii juridice, aşa cum apare capacitatea numai în
unele ramuri ale dreptului, adică nedisociată în capacitate de folosinţă şi
capacitate de exerciţiu. Or, dacă este adevărat că distincţia între cele două forme
ale capacităţii este lipsită de însemnătate teoretică şi practică în acele ramuri ale
dreptului în care capacitatea de exerciţiu a persoanei se naşte o dată cu capacitatea
de folosinţă şi în aceleaşi condiţii cu ea, nu este mai puţin adevărat că, tocmai în
aceste împrejurări, capacitatea juridică nu este decât posibilitatea de a avea
anumite drepturi şi obligaţii subiective.
Capacitatea juridică este o categorie social-istorică. Ea a cunoscut şi
cunoaşte schimbări de conţinut, în funcţie de orânduirile social-economice, de
transformările mai importante survenite.
Conţinutul capacităţii juridice determină sfera subiectelor raporturilor
juridice. Astfel, sunt subiecte ale raporturilor juridice cei cărora legea le
recunoaşte capacitatea de a fi subiecte de drepturi şi obligaţii în anumite domenii
juridice.
Legile au restrâns însă, capacitatea juridică în anumite categorii de raporturi
juridice şi pentru străini sau apatrizi, dând o capacitate juridică deplină numai
cetăţenilor. Astfel, apare un al doilea element al capacităţii juridice, şi anume
cetăţenia, întrucât, capacitatea juridică în dreptul constituţional este deplină în
cazul cetăţenilor şi este restrânsă în cazul străinilor şi apatrizilor.
Trebuie însă imediat să adăugăm că împărţirea în capacitate juridică deplină
şi restrânsă nu va fi confundată cu împărţirea în capacitate de exerciţiu deplină şi
restrânsă, întâlnită în unele ramuri ale dreptului, cum ar fi dreptul civil; aceasta,
pentru că, dacă în aceste situaţii, împărţirea se realizează ţinând seama de faptul
dacă subiectul raportului juridic are sau nu nevoie de încuviinţarea prealabilă a
părinţilor sau tutorelui, cerută de lege pentru ocrotirea intereselor sale, împărţirea
în capacitate juridică deplină şi capacitate juridică restrânsă, despre care vorbim
noi se referă la posibilitatea persoanei fizice de a fi subiect al tuturor raporturilor
juridice sau numai a unora, atunci când nu este cetăţean.
Persoana fizică, cetăţean, poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice,
adică al acelor raporturi juridice al căror conţinut îl formează drepturile şi
îndatoririle fundamentale şi în special drepturile politice.
Fiecare cetăţean este în drept un subiect unitar, dar aptitudinea sa de a fi
subiect de drept poate îmbrăca aspecte diferite în funcţie de caracterul
raporturilor juridice în care poate figura ca parte. Legea recunoaşte pe fiecare
cetăţean al statului ca subiect de drept, dar aceasta nu înseamnă că îi recunoaşte
capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii în orice domeniu al raporturilor
juridice, independent de caracterul acestor raporturi şi de condiţiile care trebuie
întrunite pentru a recunoaşte cetăţeanului capacitatea de a fi titular de drepturi şi
obligaţii într-un anumit domeniu al raporturilor juridice.
Prin urmare, cetăţenia este un element al capacităţii juridice, dar al
capacităţii juridice cerute subiectelor raporturilor juridice de drept constituţional.

28
Reglementarea constituţională şi legală a cetăţeniei române

Constituţia României adoptată în 1991 se ocupă de cetăţenie în art.5 şi are


următorul cuprins:
„(1) Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în
condiţiile prevăzute de legea organică.
(2) Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin
naştere."
Textul acestui articol cuprinde referirea la stabilirea regimului juridic al
cetăţeniei printr-o lege organică şi, totodată, precizarea ideii (în concordanţă cu
documentele internaţionale) potrivit căreia cetăţenia română nu poate fi retrasă
aceluia care a dobândit-o prin naştere.
În această privinţă este de precizat că prin Legea cetăţeniei române nr.21 din 1
martie 1991 (modificată prin Legea nr. 192/1999) au fost aduse importante
precizări şi dezvoltări, stabilindu-se regimul juridic al cetăţeniei române.
Inspirată din legislaţiile moderne şi practica internaţională a ţării noastre,
legea se ocupă succesiv, în cadrul unor capitole distincte, de prevederi cu caracter
general, dobândirea cetăţeniei, procedura acordării cetăţeniei, dovada cetăţeniei,
pierderea cetăţeniei, procedura retragerii sau aprobării la renunţarea cetăţeniei,
încheindu-se cu un capitol de dispoziţii finale şi tranzitorii.
În ceea ce priveşte modurile de dobândire a cetăţeniei române, acestea sunt:
naşterea, adopţia, repatrierea şi acordarea la cerere. Prin modificarea realizată în
1999 în art.4 al Legii cetăţeniei române sunt nominalizate doar trei moduri, lipsind,
de această dată, repatrierea. însă, cât priveşte repatrierea ea este nominalizată în
art.10 (vezi Legea nr. 192/1999 pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei
române nr.21/1991 publicată în M. Of. nr.611/14 decembrie 1999).
Referitor la priveşte pierderea cetăţeniei române, capitolul V prevede că
aceasta poate avea loc prin retragere, prin aprobarea renunţării la cetăţenia română
sau în alte cazuri prevăzute de lege.

Principiile legale privitoare la cetăţenie

Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei


permite formularea unor principii care stau la baza cetăţeniei române. Acestea
29
sunt:
1. Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de
Constituţie şi legi. în această privinţă se impune să observăm că, de regulă, acesta
nu este considerat un principiu în lucrările de specialitate, dar problema, ca atare,
prezentând o deosebită importanţă teoretică şi practică, este totuşi analizată, însă
distinct de principiile cetăţeniei. Cu toate acestea, această regulă se impune ca o
regulă de bază a cetăţeniei române, ea străbătând întreaga legislaţie în domeniu.
Din drepturile înscrise în Constituţie şi legile ţării unele pot fi exercitate
numai de cetăţeni, străinii sau apatrizii neavând acces la ele. Există deci o
diferenţă între sfera drepturilor pe care le pot exercita cetăţenii români şi sfera
drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu au această calitate, dar
locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi care nu pot fi exercitate şi de
străini sau apatrizi sunt atât drepturi fundamentale, cât şi drepturi subiective
obişnuite. în grupa acestor drepturi sunt incluse:
• dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative. Aceste
drepturi, fiind prin excelenţă drepturi politice, aparţin în exclusivitate numai
cetăţenilor;
• dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi de a se deplasa nestingherit
pe acest teritoriu;
• dreptul de a fi proprietar de terenuri în România. Trebuie să precizăm că
potrivit Legii de revizuire a actualei Constituţii, şi cetăţenii străini şi apatrizii pot
dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile
rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile
prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală (art.44 alin.2). Este o
evidentă schimbare de optică constituţională în spiritul principiilor democratice
vest-europene privind libera circulaţie a capitalurilor, una dintre cele patru libertăţi
fundamentale ale Pieţei Comune din Uniunea Europeană.
• dreptul de a fi angajat în orice funcţie pentru care îndeplineşte condiţiile
cerute de lege. Pentru funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, se cere ca
persoanele să aibă numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară (art.16 alin.3 din
Constituţie). Legea de revizuire a Constituţiei a modificat acest alineat, în sensul
că s-a eliminat condiţia de a avea doar cetăţenia română pentru ocuparea unei
demnităţi sau funcţii publice, deoarece, în condiţiile integrării ţării în familia
marilor democraţii moderne, nu era justificată interdicţia ocupării acestor funcţii de
către cetăţenii români ce au şi o altă cetăţenie, de regulă a ţărilor din zona
civilizaţiei europene. S-a introdus un nou alineat al acestui articol, care prevede că
în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care
îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în
autorităţile administraţiei publice locale (art.16, alin.4). Acest alineat consacră un
drept ce aparţine cetăţenilor Uniunii Europene, strâns legat de dezvoltarea
democraţiei la nivelul de bază al unităţilor administrativ-teritoriale, justificat faţă
de aceia care, potrivit condiţiilor prevăzute de legea organică, rezultă că s-au
integrat în viaţa social-economică a comunităţilor locale.
30
• dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţeanul român nu
poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmăririi sau judecării într-o
cauză penală ori în vederea executării pedepsei. De asemenea, el nu poate fi
expulzat din România. Totuşi, prin Legea de revizuire a Constituţiei s-a introdus
un alineat nou, alin.2 al articolului 19, care reglementează faptul că, prin derogare
de la prevederile alineatului 1, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza
convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază
de reciprocitate. Crearea unui spaţiu de securitate juridică în cadrul Uniunii
Europene, ca şi lupta împotriva terorismului, traficului de droguri, de femei şi
copii, în general infracţionalitatea internaţională, presupun, în condiţiile stabilite
de comun acord prin tratate internaţionale, posibilitatea extrădării unui cetăţean
care a participat la asemenea infracţiuni. In acest scop s-a introdus acest alineat,
având în vedere că prin specificul lor, asemenea infracţiuni impun, în mod
necesar, anchetarea şi judecarea tuturor participanţilor, indiferent de naţionalitate,
în cadrul unei jurisdicţii unice. Este cazul legii nr. 302/2004, modificată prin
Legea nr. 222/2008 (ce are la bază Decizia-Cadru de la Tampere privind
cooperarea judiciară în materie penală şi executarea mandatului european de
arestare, în temeiul căreia cetăţenii români pot fi extrădaţi. Legea a fost adoptată
în temeiul executării obligaţiei României de implementare a aquis-ului european,
rezultat şi din obligaţiile asumate prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană a
României şi Bulgariei.
• dreptul de a fi protejat diplomatic atunci când se află în străinătate.
Cetăţenia română implică pentru statul român obligaţia de a-şi proteja
cetăţenii săi atunci când aceştia, aflându-se în afara graniţelor -
vremelnic sau domiciliind - au nevoie de asemenea ajutor împotriva
încălcării drepturilor lor.
2. Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin
Constituţie şi legile ţării. Cetăţeanul român, titular de drepturi şi libertăţi, este în
acelaşi timp obligat să îndeplinească îndatoririle prevăzute de Constituţia şi legile
ţării. Aceasta cu atât mai mult cu cât cetăţenia română presupune responsabilitate
civică.
Conform acestui principiu, unele obligaţii prevăzute de Constituţie şi legi
aparţin în exclusivitate cetăţenilor români, deoarece numai aceştia pot fi titularii
tuturor drepturilor şi obligaţiilor. Persoanele care nu au această calitate nu sunt
ţinute a îndeplini anumite îndatoriri, ce revin numai cetăţenilor români, singurii
răspunzători pentru dezvoltarea economică şi socială a României, pentru apărarea
independenţei, suveranităţii şi integrităţii sale. Aceste obligaţii sunt următoarele:
a) obligaţia de fidelitate faţă de ţară;
b) obligaţia satisfacerii serviciului militar de către bărbaţi. Textul noii
Constituţii nu mai prevede această obligaţie. Se dă în sarcina legii organice
stabilirea condiţiilor privind îndeplinirea îndatoririlor militare, îndatoriri ce vor
reveni tuturor cetăţenilor români, bărbaţi şi femei. Suntem în prezenţa unui text
constituţional suplu, care permite reglementarea îndatoririlor militare în funcţie de
alianţele la care România va deveni parte şi de exigenţele pregătirii militare într-un
asemenea context.
31
c) îndatorirea de apărare a patriei.
3. Cetăţenii români simt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, de
avere sau origine socială şi indiferent de modul în care au dobândit cetăţenia.
4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se
desprinde cu deosebită claritate din dispoziţiile constituţionale şi legale conform
cărora stabilirea drepturilor şi îndatoririlor cetăţenilor români, a modurilor de
dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române constituie un atribut exclusiv al
statului.
5. Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor. Despre
acest principiu ne vom ocupa pe larg în următoarea secţiune.

Efectele căsătoriei în materie de cetăţenie

În această privinţă, Legea nr.21/1991, republicată, stabileşte expres că


încheierea, declararea nulităţii, anularea sau desfacerea căsătoriei între un cetăţean
român şi un străin nu produc nici un efect asupra cetăţeniei soţilor (art.3).
În ţara noastră, atât legea cetăţeniei din 1924, cât şi cea din 1939 porneau de
la principiul că străina putea deveni cetăţeană română prin simplul fapt al
căsătoriei ei cu un cetăţean român; în schimb, un străin căsătorit cu o cetăţeană
română nu dobândea ipso facto cetăţenia română, ci trebuia să fie încetăţenit fie
printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri, cum prevedea Constituţia din 1923, fie
prin lege, cum stabilea Constituţia din 1938. Astfel, cetăţenii români de sex
masculin erau puşi într-o situaţie privilegiată, întrucât soţia lor putea dobândi
imediat cetăţenia română, în timp ce cetăţenele române erau lipsite de această
posibilitate în ceea ce priveşte pe soţii lor, dacă aceştia aveau o cetăţenie străină.
Nevoind să facă să renască această discriminare între bărbat şi femeie şi
urmărind să împiedice eludarea legii prin căsătorii fictive încheiate numai în scopul
de a se atribui unor străine cetăţenia română, Legea nr.21/1991 a prevăzut că
cetăţenia română nu se dobândeşte şi nici nu se pierde prin căsătorie. Astfel, o
persoană de cetăţenie străină care se căsătoreşte cu o persoană având cetăţenia
română, nu poate dobândi această din urmă cetăţenie decât printr-o hotărâre a
Guvernului. Pe de altă parte, o persoană având cetăţenia română care se căsătoreşte
cu o persoană de cetăţenie străină, fie ea de sex masculin sau feminin, nu poate
pierde prin acest simplu fapt cetăţenia română, ci, pentru ca acest efect să se
producă, este necesară o cerere de renunţare la cetăţenie aprobată de Guvern.
Aplicând în mod consecvent principiul potrivit căruia căsătoria nu produce
efecte în materie de cetăţenie, concluzia logică este că nici schimbarea cetăţeniei
unuia dintre soţi nu are consecinţe asupra cetăţeniei române a celuilalt soţ.

Dobândirea cetăţeniei române

Diferitele modalităţi de dobândire a cetăţeniei pot fi grupate în două categorii


32
principale:
- modalităţi de dobândire de drept;
- modalităţi de dobândire prin efectul unui act juridic individual de acordare a
cetăţeniei emis de organul de stat competent, la sesizarea celui interesat.

A. Modalităţile de dobândire de drept a cetăţeniei

Cetăţenia se dobândeşte de drept atunci când, prin simpla producere a unui


anumit fapt material juridic, fără să mai fie nevoie de manifestarea de voinţă a
vreunui organ de stat intervenită pe baza solicitării celui interesat, acesta devine în
temeiul legii cetăţean român.
Reglementarea dobândirii de drept a cetăţeniei se orientează în dreptul
comparat în jurul a două sisteme principale, care uneori sunt combinate într-o
măsură mai mare sau mai mică.
Un prim sistem este cel care porneşte de la ideea că, prin însuşi faptul
naşterii, copilul dobândeşte cetăţenia părinţilor săi. Astfel, ceea ce este decisiv în
acest sistem este legătura de sânge (jus sanguinis). În acest caz simpla dovadă că
părinţii au sau unul dintre ei are o anumită cetăţenie este suficientă pentru ca la
rândul lui copilul să o dobândească, fără să fie necesar să se emită un act juridic în
acest sens de vreun organ de stat. Acest sistem este cel mai logic, întrucât, în
general, se poate presupune că un copil este legat atât prin sentimente, cât şi prin
interese, de statul căruia îi aparţin părinţii săi.
In conformitate cu cel de al doilea sistem, cetăţenia copilului va fi cea a
teritoriului statului unde s-a născut, chiar dacă părinţii au o altă cetăţenie. Astfel,
ceea ce este decisiv în acest sistem nu mai este cetăţenia părinţilor sau a unuia
dintre ei, ci teritoriul unde s-a născut copilul {jus soli sau jus hei).
Ultimul sistem are serioase neajunsuri, întrucât, atunci când părinţii nu au
cetăţenia statului în care s-a născut copilul, este puţin probabil ca acesta să
dorească într-adevăr să rămână cetăţean al statului respectiv, el fiind ataşat prin
familia lui altui stat.
Principiul „dreptului solului" este aplicat sub rezerva îndeplinirii anumitor
condiţii în Anglia şi S.U.A. pentru copiii străinilor născuţi pe teritoriul lor. Pentru
copiii născuţi fie în ţară, fie în străinătate, din cetăţeni ai acestor state, se aplică
însă principiul „dreptului sângelui".
Ca bază de plecare a reglementărilor ei, actuala lege a cetăţeniei a adoptat
primul sistem, completându-1 însă, pentru unele situaţii întâlnite mai rar în
practica socială, cu unele modalităţi de dobândire a cetăţeniei pe alte criterii. Ca
urmare, potrivit acestei legi, pot fi deosebite următoarele modalităţi de dobândire
de drept a cetăţeniei române, în funcţie de faptul material juridic căruia i se
recunoaşte calitatea de a produce acest efect juridic.

1. Dobândirea cetăţeniei ca efect al naşterii


Legea nr. 21/1991 reglementează în primul rând situaţia cea mai frecventă
33
din punct de vedere al dobândirii cetăţeniei române prin naştere şi anume aceea în
care ambii părinţi ai copilului sunt cetăţeni români, iar acesta s-a născut pe
teritoriul statului nostru. În această privinţă, legea prevede că copiii născuţi pe
teritoriul României din părinţi români, sunt cetăţeni români.
Dispoziţia imediat următoare a legii are ca obiect reglementarea a două
cazuri speciale. In conformitate cu aceste dispoziţii, este de asemenea cetăţean
român acela care:
- s-a născut pe teritoriul statului nostru chiar dacă numai unul dintre părinţii
săi este cetăţean român;
- s-a născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul dintre ei are
cetăţenia română.
9

Prin urmare, în temeiul Legii nr. 21/1991, copilul dobândeşte cetăţenia


română dacă cel puţin unul dintre părinţi are această cetăţenie, indiferent dacă
copilul s-a născut pe teritoriul statului nostru sau în străinătate. De asemenea, este
lipsit de semnificaţie juridică faptul că, în momentul naşterii copilului, unul sau
ambii părinţi domiciliau în străinătate. Din acest punct de vedere, Legea nr.
21/1991 stabileşte o altă regulă decât Decretul nr. 33/1952. Potrivit acestui decret,
dacă numai unul dintre părinţi era cetăţean român la data naşterii copilului, acesta
dobândea cetăţenia română cu condiţia ca ambii sau unul dintre părinţi să fi locuit
la data arătată pe teritoriul României. Pe de altă parte, acelaşi decret preciza că, în
cazul în care unul dintre părinţi era cetăţean român, iar ambii părinţi locuiau în
momentul naşterii copilului în străinătate, cetăţenia acestuia se determina prin
acordul părinţilor. Legea nr.21/1991 nu mai reproduce aceste dispoziţii şi, în
consecinţă, în spiritul ei, locul unde domiciliază ambii sau unul dintre părinţi în
momentul naşterii copilului este lipsită de semnificaţie juridică în ceea ce priveşte
cetăţenia copilului, chiar şi atunci când numai unul dintre părinţi este cetăţean
român.
Stabilind regula că, în cazul în care cel puţin unul dintre părinţi, fie că este
vorba de mamă sau de tată, este cetăţean român, copilul dobândeşte această
cetăţenie indiferent dacă el s-a născut pe teritoriul statului nostru sau în străinătate,
Legea nr. 21/1991 dă o rezolvare problemei cetăţeniei în spiritul egalităţii sexelor.
Pe cale de consecinţă, în reglementarea dobândirii cetăţeniei prin naştere,
Legea nr. 21/1991 a fost călăuzită în principal de principiul Jus sanguinis",
atribuind cetăţenia română în funcţie de cetăţenia ambilor părinţi, iar atunci când
numai unul dintre părinţi este cetăţean român, în funcţie de cetăţenia acestuia.
Trebuie observat însă că aplicarea acestui principiu de către Legea nr.
21/1991 poate da naştere în practică unor serioase inconveniente, căci, în măsura în
care şi legea străină consacră aceeaşi regulă, numeroase cazuri de dublă cetăţenie
se pot produce.

2. Dobândirea cetăţeniei prin faptul că un copil născut din părinţi


necunoscuţi a fost găsit pe teritoriul României
Legea nr.21/1991 prevede că este cetăţean român copilul găsit pe teritoriul
României, dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut (art.5 alin.3)
34
Această dispoziţie pare la cea dintâi privire să consacre principiul Jus soli",
odată ce atribuie cetăţenia română în funcţie de teritoriul de stat, în limitele căruia
a fost găsit copilul. Realitatea este însă că articolul citat nu consacră principiul Jus
soli", ci creează o simplă prezumţie că copilul s-a născut dintr-un părinte având
această cetăţenie, prezumţie care poate fi combătută cu dovada contrară. Această
concluzie se desprinde din dispoziţia art.29, potrivit căreia copilul găsit pe
teritoriul României pierde cetăţenia română dacă până la împlinirea vârstei de 18
ani, filiaţia sa a fost stabilită faţă de ambii părinţi de cetăţenie străină, bineînţeles
atunci când, potrivit legii naţionale, copilul dobândeşte cetăţenia părinţilor sau cel
puţin a unuia dintre ei. În aceleaşi condiţii, copilul pierde cetăţenia română şi dacă
filiaţia sa a fost stabilită numai faţă de un părinte cetăţean străin, iar celălalt părinte
a rămas necunoscut.
În temeiul dispoziţiilor legale citate care permit dovada filiaţiei şi, prin
aceasta, schimbarea cetăţeniei copilului găsit, concluzia care se impune este că
art.29 al Legii nr.21/1991 s-a mărginit să creeze o prezumţie, iar nu să consacre
principiul Jus soli". El a plecat de la ideea că este foarte probabil ca cel puţin
mama copilului găsit pe teritoriul României să fi fost cetăţeană română, ceea ce
corespunde condiţiilor cerute de art.5 al legii pentru dobândirea cetăţeniei prin
naştere.
Dacă s-ar admite însă că art.29 s-a întemeiat pe principiul Jus soli", concluzia
ar trebui să fie în sensul că, întrucât copilul a fost găsit pe teritoriul statului nostru,
el trebuie considerat cetăţean român chiar dacă s-ar dovedi că părinţii săi sunt
cetăţeni străini, iar, potrivit legii lor naţionale, copilul dobândeşte cetăţenia
părinţilor sau cel puţin a unuia dintre ei, soluţie care ar fi însă contrară
dispoziţiilor exprese ale Legii nr.21/1991. Tocmai pentru că este aşa, această lege
a reglementat problema cetăţeniei copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi
sub titlul: „Dobândirea cetăţeniei române prin naştere" (capitolul II litera A).

3. Dobândirea cetăţeniei prin adopţie


Legea nr.21/1991 a stabilit principiul potrivit căruia cetăţenia română se
dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţenie prin adopţie dacă
adoptatorii sunt cetăţeni români, iar adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani.
Adoptarea acestei soluţii legislative se explică prin faptul că instituţia
adopţiei, aşa cum a fost reglementată în ţara noastră, urmăreşte încadrarea cât mai
deplină a unui copil în familia adoptatorilor. Or, identitatea de cetăţenie a
adoptatului cu adoptatorii şi cu rudele acestora este un element important în acest
proces de încadrare.
Ce se întâmplă atunci când numai unul dintre adoptatori este cetăţean român?
În acest caz, cetăţenia adoptatului va fi cea stabilită prin acordul adoptatorilor, iar
dacă adoptatorii nu cad de acord, cetăţenia adoptatului va fi hotărâtă de instanţa
competentă să încuviinţeze adopţia în funcţie de interesele minorului. Art.6 al legii
mai adaugă că, dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani, este necesar şi
consimţământul acestuia.
Potrivit normelor în vigoare, este posibil ca adopţia unui copil, cetăţean străin
sau fără cetăţenie, de către un cetăţean român să fie declarată nulă, anulată sau
35
desfăcută. Odată ce încetează de a mai fi adoptat, copilul minor îşi redobândeşte
locul în familia sa firească şi, prin urmare, dacă el domiciliază în străinătate sau
părăseşte ţara şi îşi stabileşte domiciliul în alt stat, va fi în interesul său să revină la
cetăţenia pe care a avut-o înainte de adopţia sa. De aceea, Legea nr.21/1991
prevede că, în ipoteza declarării nulităţii, a anulării sau a desfacerii adopţiei,
copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani îşi pierde cetăţenia română dacă
domiciliază în străinătate sau părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate. în
ceea ce priveşte momentul de la care acest copil pierde cetăţenia română, legea
face o distincţie, şi anume: în cazul declarării nulităţii sau a anulării adopţiei,
copilul este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român (efect ex tunc), în
timp ce în ipoteza desfacerii adopţiei, el pierde cetăţenia pe data când adopţia a
fost desfăcută (efect ex nunc).

4. Dobândirea cetăţeniei prin stabilirea filiaţiei


Dacă Legea nr.21/1991 prevede în mod expres că adopţia este o modalitate
de dobândire a cetăţeniei române, în schimb ea nu reglementează decât pentru
ipoteza copilului găsit problema efectelor în materie de cetăţenie a stabilirii
filiaţiei prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească. În această situaţie, se pune
problema: care sunt efectele unei asemenea stabiliri în materie de cetăţenie în
celelalte cazuri? Să presupunem că o cetăţeană străină domiciliată în România sau
în străinătate dă naştere unui copil în afara căsătoriei.
Conform Legii nr.21/1991, acest copil nu va dobândi cetăţenia română,
întrucât nu poate dovedi că unul dintre părinţii lui a fost cetăţean român în
momentul naşterii. Dacă însă ulterior, filiaţia acestui copil va fi stabilită prin
recunoaştere sau hotărâre judecătorească ca aparţinând unui cetăţean român, va
dobândi el oare cetăţenia română?
Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât afirmativ odată ce Legea
nr.21/1991 a aşezat la baza ei principiul potrivit căruia cetăţenia română se
dobândeşte prin naştere dacă cel puţin unul dintre părinţi are această cetăţenie. Or,
recunoaşterea şi hotărârea judecătorească nu fac altceva decât să stabilească care
sunt adevăraţii părinţi ai copilului şi, prin urmare, prin aplicarea regulii, potrivit
căreia cetăţenia se dobândeşte prin filiaţie, este logic să se tragă concluzia că, în
cazurile menţionate, copilul respectiv va avea cetăţenia română.
De altfel, în sprijinul soluţiei la care ne-am oprit poate fi invocat şi faptul că
potrivit art. 29 din lege, stabilirea filiaţiei copilului găsit determină, dacă sunt
întrunite condiţiile legii, schimbarea cetăţeniei acestuia.

5. Dobândirea cetăţeniei române prin efectul schimbării cetăţeniei


părinţilor
Potrivit art.9 din legea citată, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani,
născut din părinţi străini sau fără cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română o dată
cu părinţii săi.
În ipoteza pe care o examinăm ne găsim în prezenţa unei modalităţi de
dobândire de drept a cetăţeniei române, întrucât copilul dobândeşte această calitate
luându-se în considerare exclusiv legătura de sânge dintre el şi cel încetăţenit, fără
36
să fie nevoie ca numele său să figureze în cererea părinţilor de dobândire a
cetăţeniei ori în actul prin care părintele său a dobândit noua cetăţenie.
Potrivit legii, în ipoteza reglementată de art.9, copilul dobândeşte cetăţenia
română pe aceeaşi dată ca şi părintele său.
Dacă numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţenia română, cetăţenia
copilului se va stabili după aceleaşi reguli ca şi în cazul în care numai unul dintre
adoptatori este cetăţean român, tribunalul competent să hotărască fiind cel de la
domiciliul minorului.

B. Dobândirea cetăţeniei române ca efect al unui act juridic individual


emis de organul de stat competent
După 22 decembrie 1989, două acte normative importante au fost adoptate în
scopul de a facilita redobândirea cetăţeniei române. Este vorba de Decretele-legi
nr.7/1989 şi 137/1990. Astăzi ele sunt abrogate prin noua lege a cetăţeniei, dar îşi
păstrează importanţa, având în vedere principiul că sunt şi rămân cetăţeni români
persoanele care au dobândit această calitate conform legislaţiei anterioare.
Conform Decretelor-legi nr.7/1989 şi 137/1990, foştii cetăţeni români au
putut redobândi cetăţenia română în două moduri:
- prin efectul repatrierii, pe baza unei cereri aprobate de Ministerul
Afacerilor Externe, în colaborare cu organele desemnate de lege pentru
problemele de evidenţă a străinilor.
Cererile având acest obiect au putut fi depuse fie la misiunile diplomatice şi
oficiile consulare române, fie direct la Ministerul Afacerilor Externe. Această
modalitate de dobândire a cetăţeniei române a fost aplicată foştilor cetăţeni români
care şi-au pierdut cetăţenia română fie înainte de 22 decembrie 1989, fie după
aceea.
- o a doua modalitate a fost aplicată numai foştilor cetăţeni români care şi-
au pierdut cetăţenia română înainte de 22 decembrie 1989.
Pentru această categorie de foşti cetăţeni români, Decretul-lege nr. 13 7/1990
prevedea că ei pot să-şi redobândească cetăţenia română chiar dacă au o altă
cetăţenie şi nu-şi stabilesc domiciliul în România, adică chiar dacă nu se
repatriază, cu condiţia de a fi făcut o cerere în acest sens, pe baza unei declaraţii
autentificate fie la reprezentanţele diplomatice sau oficiile consulare române din
străinătate, fie la Notariatul de Stat al Municipiului Bucureşti.
Acest Decret-Lege nu stabilea organul competent să aprobe o asemenea
cerere. Cum însă Decretul-lege nr.7/1989 prevedea pentru ipoteza redobândirii
cetăţeniei române prin repatriere necesitatea aprobării cererii de către Ministerul
Afacerilor Externe în colaborare cu organele de evidenţă a străinilor, se poate
presupune că aceeaşi aprobare s-a cerut şi în cazul redobândirii cetăţeniei române
cu păstrarea domiciliului în străinătate, precum şi a cetăţeniei străine.
Reglementările din cele două decrete-legi citate au ridicat o problemă
discutabilă ca urmare a faptului că, spre deosebire de cei care şi-au pierdut
cetăţenia română înainte de 22 decembrie 1989 şi nu şi-au stabilit domiciliul în
România, despre care Decretul-lege nr. 137/1990 prevedea că îşi pot păstra
37
cetăţenia străină, în cazul categoriei foştilor cetăţeni români care redobândeau
cetăţenia română prin efectul repatrierii, o asemenea prevedere lipsea; în această
situaţie, se punea problema dacă această ultimă categorie de foşti cetăţeni români
îşi puteau păstra şi cetăţenia străină.
Întrucât se aplica numai unor categorii a cetăţenilor români, şi anume celor
care şi-au pierdut cetăţenia română înainte de 22 decembrie 1989 şi, în acelaşi
timp, nu-şi stabileau domiciliul în România, Decretul-lege nr. 137/1990 a instituit
o excepţie. Excepţiile sunt însă de strictă interpretare. De aceea, cetăţenii români,
a căror situaţie era reglementată de Decretul-lege nr.7/1989 şi pentru care
posibilitatea de a păstra cetăţenia străină nu era prevăzută. Nu este mai puţin
adevărat că acest ultim decret-lege nu condiţiona redobândirea cetăţeniei decât de
actul de repatriere, iar nu de o prealabilă renunţare la cetăţenia străină, ceea ce s-ar
fi putut interpreta în sensul că nici redobândirea cetăţeniei prin repatriere nu
excludea posibilitatea păstrării de către noul cetăţean român a cetăţeniei străine.

Noua lege a cetăţeniei, reglementând în ansamblul ei această materie,


consacră două modalităţi de dobândire a cetăţeniei ca efect al unui act juridic
individual emis nominal celui interesat de către organul administrativ de stat
competent:
- prin repatriere;
- prin acordarea la cerere.
In realitate însă, deosebirea între cele două modalităţi nu constă în faptul că
prima nu ar presupune o cerere a celui interesat, în timp ce a doua ar fi
condiţionată de o asemenea cerere. Aceasta pentru că, după cum rezultă din alin.l
al art.10, şi redobândirea cetăţeniei române prin repatriere este condiţionată de
cererea celui interesat. Astfel fiind, deosebirea dintre cele două modalităţi
reglementate de lege nu este cea sugerată de textul ei, ci este determinată de faptul
că prima este rezervată persoanelor care în trecut au avut calitatea de cetăţeni
români şi, de aceea, are loc în cadrul unei proceduri simplificate, în timp ce a doua
este aplicabilă celor care nu au avut niciodată cetăţenia română şi, ca urmare, este
subordonată unor condiţii suplimentare.

1. Acordarea la cerere este procedeul prin care cetăţenia română poate fi


acordată, la cerere, unui cetăţean străin sau unei persoane fără cetăţenie care nu a
avut nicicând în trecut calitatea de cetăţean român.
Cetăţeanul străin sau persoana fără cetăţenie, care nu au avut niciodată
cetăţenia română trebuie, pentru a o dobândi, să îndeplinească un număr de
condiţii (art.8):
a) s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deşi
nu s-a născut pe acest teritoriu, locuieşte în mod legal, continuu şi statornic pe
teritoriul statului român de cel puţin 7 ani sau, în cazul în care este căsătorit cu un
cetăţean român de cel puţin 5 ani;
b) dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa loialitate faţă de statul şi de
poporul român;
c) a împlinit vârsta de 18 ani;
38
d) are asigurate mijloacele legale de existenţă;
e) este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în
străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;
f) cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi
civilizaţie românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială;
g) cunoaşte prevederile Constituţiei României.
Termenele de domiciliere pe teritoriul României cerute de lege pot fi reduse
până la jumătate în cazuri bine justificate.
Dar nu numai condiţiile cerate pentru dobândirea cetăţeniei române la cerere
sunt altele şi mai numeroase decât cele prevăzute pentru dobândirea cetăţeniei
prin repatriere, ci şi procedura ce trebuie urmată este mai complicată. Aceasta
pentru că legea a considerat necesară o verificare atentă dacă se vrea ca cetăţenia
română să nu fie acordată oricărui străin care o solicită, ci numai aceluia care este
socotit demn de a primi acest statut şi nu va fi o povară financiară pentru statul
român sau un element marginalizat al societăţii. Plecând de la această idee de
bază, Legea nr.21/1991 a prevăzut că acordarea cetăţeniei române la cerere are loc
pe calea unei hotărâri a Guvernului publicată în Monitorul Oficial.
Legea cetăţeniei române reglementează două situaţii în cazul acordării
cetăţeniei la cerere.
-Astfel, se poate acorda cetăţenia română persoanei care a avut această
cetăţenie şi care cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate.
-În al doilea rând, se reglementează acordarea cetăţeniei române persoanei
care nu a avut niciodată cetăţenia română, dar o cere. Existenţa acestor două
categorii de persoane care cer (redobândirea şi dobândirea) cetăţenia română, nu
rămâne fără efecte juridice cât priveşte condiţiile ce trebuie îndeplinite (vezi art.
10). Astfel, se poate dobândi cetăţenia română continuând să domicilieze în
străinătate numai persoana care a mai avut această cetăţenie, dar a pierdut-o într-
un mod sau altul. De asemenea, această persoană depune jurământul de credinţă în
faţa şefului misiunii diplomatice sau consulare a României din ţara în care
domiciliază. In situaţia persoanelor care cer acordarea cetăţeniei române şi care au
mai avut această calitate legea impune domicilierea în ţară şi obligaţia depunerii
jurământului în ţară. Data la care se dobândeşte cetăţenia română este cea în care
s-a depus jurământul de credinţă.

2. Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere


Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române prevăzut de lege este dobândirea
prin repatriere. înscrierea în lege a acestui mod de dobândire a cetăţeniei române a
răspuns necesităţii de a se da o reglementare corespunzătoare situaţiilor în care
persoanele care au fost cetăţeni români au pierdut cetăţenia română ca urmare a
stabilirii lor în străinătate, dar doresc să se reintegreze în societatea românească. In
cazul repatrierii este vorba de persoane care sunt legate de poporul român şi care,
din diferite motive au întrerupt pentru anumite perioade de timp contactul lor cu
societatea românească. Aşa se explică de ce legea consideră repatrierea ca im mod
de dobândire a cetăţeniei române.
39
Prin acest mod de dobândire a cetăţeniei române, persoana care a pierdut
cetăţenia română o redobândeşte ca efect al repatrierii.
Întrucât repatrierea unei persoane ridică, cum este şi firesc, o serie de
probleme privind familia acesteia, legea reglementează şi situaţiile posibile.
Plecând de la principiul că dobândirea cetăţeniei române de către unul dintre
soţi nu are nici o consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt soţ, se stabileşte că soţul
cetăţean străin poate cere dobândirea cetăţeniei române în condiţiile legii.
Cât priveşte copilul minor al repatriatului, legea prevede că părinţii hotărăsc
pentru copiii lor minori cu privire la cetăţenie şi că minorul care a împlinit vârsta
de 14 ani trebuie să-şi exprime separat consimţământul. Dacă părinţii nu cad de
acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând cont de interesele
acestuia.
Cererile de repatriere se depun la Ministerul Justiţiei. Aprobarea acestor
cereri revine Guvernului la propunerea ministrului justiţiei.

Procedura acordării cetăţeniei române

Legea nr.21/1991, republicată, prevede următoarea procedură de acordare a


cetăţeniei române.
Cererea de acordare a cetăţeniei române se face personal sau prin mandatar cu
procură specială şi autentică şi va fi însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de prezenta lege (art.12).
Cererea de acordare a cetăţeniei române se adresează Comisiei pentru
constatarea condiţiilor de acordare a cetăţeniei, care funcţionează pe lângă
Ministerul Justiţiei. Comisia, formată din 5 magistraţi de la Tribunalul Bucureşti,
este desemnată pe o perioadă de 4 ani, de preşedintele acestei instanţe. Preşedintele
Comisiei este magistratul cu funcţia cea mai mare sau, la funcţii egale, magistratul
cu cea mai mare vechime în funcţie. Comisia are un secretariat condus de un
consilier din Ministerul Justiţiei, desemnat de ministru (art.13).
Comisia dispune, pe cheltuiala petiţionarului, publicarea în extras a cererii de
acordare a cetăţeniei române în Monitorul Oficial al României, Partea a IlI-a.
Examinarea cererii de către comisie se va putea face numai după trecerea a 30 de
zile de la publicarea acesteia (art.14).
în vederea soluţionării cererii, comisia poate dispune: *
a) completarea actelor, precum şi orice explicaţii din partea petiţionarului;
b) solicitarea de relaţii de la orice autorităţi;
c) citarea oricărei persoane care ar putea da informaţii folositoare.(art. 15).
Autorităţile publice care deţin date sau informaţii din care rezultă că
solicitantul nu întruneşte condiţiile legale pentru acordarea cetăţeniei. Orice
persoană poate face întâmpinare la comisia prevăzută la art.13, cu privire la
cererea de obţinere a cetăţeniei române în cazul prevăzut la alin. 1 .(art. 16).
După examinarea cererii, comisia va întocmi un raport pe care îl va înainta,
împreună cu cererea de acordare a cetăţeniei române, ministrului justiţiei. In raport
se va menţiona, în mod obligatoriu, dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile legale
40
pentru acordarea cetăţeniei (art. 17).
Pe baza raportului comisiei, ministrul justiţiei va prezenta Guvernului
proiectul de hotărâre pentru acordarea cetăţeniei. In cazul în care nu sunt
îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru acordarea cetăţeniei, pe baza raportului
comisiei, ministrul justiţiei va comunica aceasta petiţionarului (art. 18).
Aprobarea cererilor de acordare a cetăţeniei române se face prin hotărâre a
Guvernului care apreciază, în acest sens, asupra propunerilor ministrului justiţiei.
Hotărârea Guvernului se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I (art.
11).
Din examinarea Legii cetăţeniei române se observă că, în cazul dobândirii
cetăţeniei române la cerere sau prin repatriere se cere depunerea unui jurământ de
credinţă faţă de România. Prin conţinutul său, jurământul de credinţă este o
afirmare solemnă a dorinţei persoanei respective de a fi devotat patriei şi
poporului român, de a apăra drepturile şi interesele naţionale, de a respecta
Constituţia şi legile.
Obligaţia depunerii jurământului incumbă persoanei care redobândeşte
cetăţenia română ca efect al repatrierii, precum şi persoanei căreia i se acordă
cetăţenia română la cerere.
Jurământul de credinţă trebuie depus în termen de 6 luni de la data
comunicării hotărârii prin care s-a acordat cetăţenia română.
Jurământul se depune în faţa ministrului justiţiei sau a subsecretarului de stat
delegat anume în acest scop. După depunerea jurământului, ministrul justiţiei, ori
după caz, şeful misiunii diplomatice sau consulare, va elibera persoanei căreia i s-
a acordat cetăţenia certificatul constatator.
Jurământul de credinţă are ca efect juridic faptul că cetăţenia română se
dobândeşte pe data depunerii sale. El este deci o fază obligatorie în procedura
după care cetăţenia română se dobândeşte la cerere sau prin repatriere, fază cu
care de altfel această procedură se încheie.

Pierderea cetăţeniei române

Ca şi modalităţile de dobândire a cetăţeniei române, cele prin care aceasta se


pierde pot fi clasificate în două categorii principale: modalităţi care duc la
pierderea de drept a cetăţeniei şi modalităţi de pierdere pe baza unui act juridic
individual emis de organul de stat competent.

A. Pierderea de drept a cetăţeniei

în timp ce dobândirea de drept a cetăţeniei este modalitatea cu cea mai


frecventă aplicaţie practică, pierderea de drept a cetăţeniei are un caracter
excepţional. Ea poate să se producă în următoarele cazuri:

41
1. Adopţia copilului de către un cetăţean străin
Potrivit Legii nr.21/1991, copilul minor, adoptat de către un cetăţean străin,
pierde cetăţenia română dacă adoptatorii sau, după caz, adoptatorul, solicită aceasta
în mod expres, iar adoptatul este considerat, în temeiul legii străine, că a dobândit
cetăţenia adoptatorilor. In conformitate cu prevederile legale, cetăţenii străini pot
adopta numai copii aflaţi în evidenţa Comitetului Român pentru Adopţii, cu
excepţia cazului în care adoptatorii sunt rude până la gradul al patrulea inclusiv cu
unul dintre părinţii copilului sau al adopţiei persoanei care a dobândit capacitate
deplină de exerciţiu, de către persoana sau familia care a crescut-o. Pe baza
hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei rămasă definitivă, Comitetul
Român pentru Adopţii va elibera un certificat, prin care va atesta că adopţia este
conformă cu normele prevăzute în Convenţia încheiată la Haga la 29 mai 1993.
2.Stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României faţă de ambii
părinţi străini sau faţă de un cetăţean străin, în acest ultim caz, dacă celălalt
părinte rămâne necunoscut
Acest mod de pierdere a cetăţeniei române nu operează decât în privinţa
copilului care nu a împlinit 18 ani, dat fiind principiul generai al legii că, odată
major, copilul decide singur asupra cetăţeniei sale.
In ipoteza examinată în acest caz, copilul pierde cetăţenia română pe data
stabilirii filiaţiei lui.

3. Anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de


către cetăţeni români
Dacă un copil străin a fost adoptat de către cetăţeni români, iar această
adopţie a fost anulată sau declarată nulă este firesc ca acesta să piardă şi cetăţenia
română pe care o dobândise ca efect al adopţiei sale. Legea prevede în acest sens
că anularea sau declararea nulităţii adopţiei în cazul în care copilul nu a împlinit
vârsta de 18 ani şi domiciliază în străinătate sau părăseşte ţara pentru a domicilia în
străinătate, duc la consecinţa că minorul este considerat că nu a fost niciodată
cetăţean român. Situaţia se prezintă în acelaşi mod şi în cazul desfacerii adopţiei,
singura deosebire fiind că de această dată copilul pierde cetăţenia română pe data
când adopţia a fost desfăcută.

4. Cazuri de pierdere a cetăţeniei române de către copil în urma


schimbării cetăţeniei părinţilor
Principiul Legii nr.21/1991 este că pierderea cetăţeniei române prin aprobarea
renunţării nu are efect asupra cetăţeniei soţului sau copiilor minori. Cu toate
acestea, copilul minor pierde cetăţenia română ca urmare a renunţării părinţilor la
această cetăţenie dacă ambii părinţi obţin aprobarea la renunţare din partea
Guvernului României, pe baza propunerii Ministerului Justiţiei, iar copilul minor
se află împreună cu ei în străinătate sau părăseşte împreună cu ei ţara. În acest caz,
copilul pierde cetăţenia română o dată cu părinţii săi sau, dacă aceştia au pierdut-o
la date diferite, în momentul pierderii cetăţeniei de către ultimul părinte.
Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăseşte ţara după ce
ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde această cetăţenie la data plecării
42
sale din ţară.
Soluţiile vor fi aceleaşi atunci când numai unul dintre părinţi este în viaţă sau
cunoscut.
In toate aceste cazuri, copilul care a împlinit vârsta de 14 ani va fi necesar să-
şi dea consimţământul.

B. Pierderea cetăţeniei pe baza unui act juridic individual emis de


organul de stat competent

1. Aprobarea prin hotărârea Guvernului a renunţării la cetăţenia


română.
La baza reglementării acestei modalităţi de pierdere a cetăţeniei române de
către Legea nr.21/1991 se găseşte principiul potrivit căruia nimeni nu poate renunţa
pur şi simplu la cetăţenia sa pentru a rămâne fără nici o cetăţenie. Acest principiu
reflectă preocuparea de a descuraja persoanele care ar dori ca, pe calea renunţării la
orice cetăţenie, să rămână scutiţi de diferitele obligaţii ce revin numai cetăţenilor.
De aceea, cetăţenia română nu poate fi pierdută prin renunţare decât cu aprobarea
Guvernului României, o simplă declaraţie nefiind suficientă în acest scop. De
asemenea, prin modificarea Legii nr.21/1991 în 1999, pe lângă condiţiile care
trebuiau îndeplinite pentru a se aproba renunţarea la cetăţenia română a mai fost
introdusă o nouă condiţie, considerăm extrem de importantă şi anume, dacă
persoana în cauză a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă
cetăţenie.
Cererea de renunţare la cetăţenia română a unei persoane va fi aprobată
pentru motive temeinice, dacă aceasta a împlinit vârsta de 18 ani şi mai
îndeplineşte condiţiile următoare:
a) să nu fie învinuită sau inculpată într-o cauză penală şi să nu aibă de
executat o pedeapsă penală;
b) să nu fie urmărită pentru debite faţă de stat, persoane fizice sau juridice
din ţară, iar dacă are astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare
pentru achitarea lor.
Dacă este aprobată prin hotărârea Guvernului renunţarea la cetăţenie are ca
efect pierderea cetăţeniei române pe data publicării acestei hotărâri în Monitorul
Oficial.

2. Retragerea cetăţeniei române


Legea nr.21/1991 stabileşte că această modalitate de pierdere a cetăţeniei
române este de competenţa Guvernului la propunerea Ministerului Justiţiei.
Ceea ce caracterizează retragerea cetăţeniei române hotărâte de Guvern este
faptul că ea se face cu titlu de sancţiune şi se pronunţă din oficiu, spre deosebire
de aprobarea renunţării la cetăţenie, dată tot de către Guvern, care nu are caracter
de sancţiune şi presupune o cerere în acest sens din partea celui interesat adresată
43
Comisiei de pe lângă Ministerul Justiţiei.
Întrucât constituie o sancţiune, retragerea cetăţeniei este o măsură cu caracter
strict personal, de natură să producă efecte numai cu privire la persoana vinovată
de săvârşirea a uneia dintre faptele prevăzute de lege. De aceea, soţul şi copiii
persoanei sancţionate vor continua să-şi păstreze cetăţenia română.
Legea nr.21/1991 prevede că cetăţenia română poate fi retrasă aceluia care:
a) aflat în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care
vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României;
b) aflat în afara graniţelor României, se înrolează în forţele armate ale
unui stat cu care România a rapt relaţiile diplomatice sau este în stare de război;
c) a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase.
Primele două ipoteze menţionate mai sus se caracterizează prin faptul că
permit aplicarea sancţiunii retragerii cetăţeniei române mimai unor persoane care
locuiesc în străinătate, pe când situaţia la care se referă ultima ipoteză duce la
aplicarea sancţiunii retragerii cetăţeniei independent de locul de domiciliere sau de
reşedinţă a persoanei vizate şi, prin urmare, poate fi îndreptată şi împotriva unor
cetăţeni români aflaţi pe teritoriul ţării noastre.
În cazul aplicării sancţiunii retragerii cetăţeniei române, aceasta se pierde pe
data publicării hotărârii Guvernului în Monitorul Oficial.
Deşi această dispoziţie a Legii nr.21/1991 nu face nici o distincţie, ea nu va
putea fi aplicabilă în ipoteza retragerii cetăţeniei dobândite în mod fraudulos.
Într-adevăr, numai dintr-o greşeală, Legea nr. 21/1991 vorbeşte de retragerea
cetăţeniei dobândite în mod fraudulos, căci o asemenea dobândire este pur şi
simplu nulă. Ea nu trebuie retrasă, ci declarată nulă şi, ca atare, considerată că nu a
produs niciodată vreun efect juridic.

Procedura retragerii cetăţeniei române şi aprobării renunţării la


cetăţenia română

Guvernul României dispune prin hotărâre retragerea cetăţeniei române sau,


după caz, aprobarea renunţării la cetăţenia română, apreciind asupra propunerii
ministrului justiţiei, făcută potrivit procedurii prevăzute la art.13-18 (art.30).
Orice autoritate sau persoană care are cunoştinţă de existenţa unui motiv
pentru retragerea cetăţeniei române poate sesiza, în scris, comisia de pe lângă
Ministerul Justiţiei, având obligaţia să producă dovezile de care dispune. Comisia
sesizată poate cere date sau informaţii de la orice autoritate sau persoană care are
cunoştinţă despre existenţa situaţiei prevăzute la art. 24 (art.31).
Cererea de renunţare la cetăţenia română se face personal sau prin mandatar
cu procură specială şi autentică şi se depune la comisia de pe lângă Ministerul
Justiţiei, care va proceda potrivit prevederilor art.13-18 (art. 32).
Data pierderii cetăţeniei române prin retragere sau prin aprobarea renunţării la
aceasta este data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii
Guvernului (art.33).

44
Persoane fără cetăţenie

In temeiul Legii nr.21/1991, nimeni nu dobândeşte cetăţenia română prin


simplul fapt al domicilierii pe teritoriul statului nostru chiar dacă nu are altă
cetăţenie. În aceste condiţii, în ţara noastră există o categorie de persoane fără
cetăţenie, în care sunt incluşi toţi cei lipsiţi de o cetăţenie străină, care locuiesc pe
acest teritoriu, dar nu au dobândit încă cetăţenia română.
Aceste persoane fără cetăţenie se mai numesc „apoliţi" ( de la cuvântul grecesc
a = privativ şi polis = cetate), precum şi „apatrizi" (format din privativul a şi
cuvântul latin patria).
Situaţia unei persoane de a nu avea nici o cetăţenie poate fi consecinţa unor
împrejurări diverse.
Astfel, este posibil ca unei persoane să i se fi retras cetăţenia de un stat fără ca
ea să dobândească cetăţenia altui stat. Acelaşi este cazul cetăţeanului străin căruia i
s-a aprobat renunţarea la cetăţenie, dar nu a obţinut cetăţenia română.
Neavând calitatea de cetăţeni români aceste persoane se bucură de toate
drepturile garantate de Constituţia şi legile ţării noastre, fiind lipsite numai de
drepturile specifice condiţiei de cetăţean român. De asemenea cu excepţia
obligaţiilor legate direct de calitatea de cetăţean român, ele au şi toate îndatoririle
cetăţenilor României.

Dovada cetăţeniei române

Legea cetăţeniei române stabileşte clar ce anume înscrisuri dovedesc cetăţenia


română în ţară cât şi în afara hotarelor. Prima regulă este că dovada cetăţeniei se
face prin buletinul sau cartea de identitate. Cât priveşte copiii până la vârsta de 14
ani, ei dovedesc cetăţenia cu certificatul de naştere însoţit de buletinul sau cartea
de identitate al oricăruia dintre părinţi sau, în cazul în care copilul este înscris în
buletinul de identitate al unuia dintre părinţi, numai cu acest buletin. Copiii până la
vârsta de 14 ani, mai pot dovedi cetăţenia română şi cu certificatul eliberat de
organele de evidenţă a populaţiei, dacă nu se poate face dovada în condiţiile
amintite mai sus.
Cât priveşte dovada cetăţeniei copiilor până la 14 ani găsiţi pe teritoriul
României, ea se face prin certificatul de naştere, deoarece în această situaţie
părinţii sunt necunoscuţi.
Dovada cetăţeniei se poate face şi cu certificatul constatator.

În străinătate, dovada cetăţeniei române se face prin actul valabil de trecere a


frontierei emis de autorităţile române. Cât priveşte cetăţenii români aflaţi peste
hotare, lor li se pot elibera, la nevoie, de către misiunile diplomatice sau oficiile
consulare române dovezi de cetăţenie.

45
Cetăţenia de onoare
9

Potrivit legii, se poate acorda, unor străini care au adus servicii deosebite ţării
şi naţiunii române, cetăţenia de onoare. Aceasta se acordă de către Parlamentul
României, la propunerea Guvernului. Beneficiarul cetăţeniei de onoare se bucură
de toate drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia
drepturilor electorale şi de a ocupa o funcţie publică.

Dubla cetăţenie

Legislaţia română de după 1989 îngăduie dubla cetăţenie. Soluţia s-a impus
pentru a permite rezolvarea problemelor multor cetăţeni români care în perioada
1944-1989 locuind în afara graniţelor ţării au pierdut cetăţenia română.
Desigur soluţia legii române este solid motivată de istorie. Trebuie însă reţinut
că statele în general nu agreează dubla cetăţenie în statele unitare deoarece această
situaţie ar putea genera unele situaţii nedorite.

46
STATUL

Definiţia statului

Din perspectiva dreptului constituţional, statul este definit ca o modalitate de


organizare a puterii politice, exercitată într-un cadru teritorial determinat şi cu
privire la o comunitate de oameni organizată. Această putere este instituţionalizată
într-o entitate distinctă de cea a guvernanţilor, entitate ce beneficiază de capacitate
juridică proprie, dar care exprimă voinţa lor politică.
Din punct de vedere juridic, statul poate fi privit ca o persoană juridică, adică
este titular de drepturi şi obligaţii ca orice persoană fizică. Cu alte cuvinte, statul
este subiect de drept (recunoaşte cetăţenia, intră în raporturi de drept internaţional
cu alte state).

Elementele statului

În sens larg, statul este analizat ca sumă a trei elemente, şi anume: teritoriul,
populaţia şi puterea politică suverană (suveranitatea).

Teritoriul reprezintă delimitarea acelei porţiuni de pământ asupra căreia o


anumită putere de stat îşi poate exercita atributele cu excluderea oricăror alte forme
de putere statală. Această delimitare se realizează tehnic juridic prin reglementarea
frontierelor statului, iar în noţiunea de teritoriu sunt incluse solul cuprins între
aceste frontiere, subsolul şi coloana de aer corespunzătoare solului.

Porţiunea de teritoriu cuprinsă între frontierele unui stat se referă la uscatul


aflat sub suveranitatea starului respectiv, indiferent de poziţionarea sa geografică, la
luciul apelor interioare (râuri, lacuri, canale, porturi), precum şi la marea teritorială,
aşa cum este ea delimitată prin convenţii internaţionale. Subsolul corespunzător
acestei suprafeţe (coloana de pământ aflată sub nivelul mării în cadrul contururilor
astfel precizate) se află sub suveranitatea statului fără nici o îngrădire.

În schimb, în ceea ce priveşte spaţiul aerian, acesta include coloana de aer


situată deasupra solului delimitat prin frontiere şi se întinde, în mod convenţional,
până la limita interioară a spaţiului cosmic.
Asupra întregului său teritoriu, statul exercită o autoritate exclusivă,
manifestată sub trei aspecte generale:
a) plenitudine;
b) exclusivitate;
c) opozabilitate faţă de orice alt stat.
47
Primul aspect indică faptul că statul exercită în limitele sale teritoriale
plenitudinea funcţiilor sale (ex: statul, prin organismele sale specializate,
legiferează, organizează administraţia, stabileşte instanţele de judecată,
organizează armata şi forţele de poliţie).
In ceea ce priveşte exclusivitatea, este general admis că pe teritoriul său
statul exercită în mod liber întreaga sa autoritate, fiind exclusă intervenţia altui stat.
Un stat suveran are însă dreptul să accepte o diminuare a suveranităţii sale (ex.: un
stat care are instalaţii nucleare acceptă o inspectare a instalaţiilor sale sau folosirea
acestora de către un alt stat sau de către o organizaţie internaţională; existenţa unor
baze militare sau instalaţii militare în alte state).
Aspectul opozabilităţii este conferit de legitimitatea şi recunoaşterea
internaţională a constituirii unui stat pe un anumit teritoriu. Legitimitatea şi
caracterul legal al ocupării unui teritoriu de către un stat trebuie recunoscute de
comunitatea internaţională. Excepţie de la acest principiu sunt rapturile, anexiunile
teritoriale, cedările de teritorii sub presiunea sau ameninţarea militară ori politică a
altor state).
Importanţa stabilirii teritoriului unui stat implică o delimitare precisă a
frontierelor sale. Frontiera apare ca o instituţie juridică importantă, iar dreptul
internaţional, care o defineşte ca o linie şi eventual ca o zonă care separă teritoriul
unui stat de al altuia, prevede diverse tehnici şi proceduri de delimitare a acestora.
Aplicarea efectivă a regulilor respective se ciocneşte întotdeauna de interesele sau
ambiţiile statelor. De altfel, existenţa şi traseul frontierelor se află la originea
conflictelor militare şi politice între state.
Recunoaşterea unei frontiere are o consecinţă de drept internaţional -
respectarea integrităţii teritoriale a statului respectiv.
Teritoriul unui stat există ca atare, indiferent că este întins sau mai puţin
întins, continental sau insular.
Teritoriul are o importanţă deosebită pentru stabilirea unei populaţii şi
pentru accelerarea procesului de formare a naţiunii şi a sentimentului naţional.
În afară de caracteristicile sale politice, economice sau naţionale, teritoriul
prezintă două mari caracteristici juridice. Astfel, teritoriul unui stat este indivizibil
şi inalienabil.
Indivizibilitatea teritoriului semnifică unitatea acestuia. Teritoriul, fiind un
element constitutiv al statului, nu poate fi divizat şi înstrăinat altor entităţi statale.
Faptul că teritoriul statal este împărţit în unităţi administrativ-teritoriale care se
bucură de autonomie locală nu are, în acest sens, nici o relevanţă, întrucât unităţile
respective nu sunt opuse statului ca atare.
Statul îşi exercită suveranitatea şi prerogativele de putere pe întreg teritoriul
său, fără amestecul altui stat sau al organizaţiilor internaţionale.
Inalienabilitatea teritoriului întăreşte indivizibilitatea acestuia. Fiind
inalienabil, teritoriul nu poate fi înstrăinat altui stat. In practica internaţională este
acceptată ideea modificării frontierelor, dar numai ca expresie a acordului între
statele suverane interesate.

48
Populaţia (naţiunea)

Din punct de vedere riguros ştiinţific, naţiunea este elementul constitutiv al


statului, ea putând fi definită ca populaţia de ieri, de azi şi de mâine. Naţiunea
exprimă istoria, continuitatea şi mai ales comunitatea spirituală şi materială. În
populaţie, de regulă, distingem trei categorii, şi anume: cetăţenii, străinii şi apatrizii,
ori aceste două ultime categorii nu sunt încorporate în categoria naţiune.
Statele pot fi împărţite în state naţionale şi state multinaţionale.
Statele naţionale sunt cele în care populaţia majoritară formează o singură
naţiune.
Statul multinaţional este statul a cărui populaţie este formată din diferite rase
sau naţionalităţi, vorbind limbi diferite şi având culturi şi un trecut istoric diferite.
In asemenea state, coeziunea naţională este dificil de întreţinut, dar nu imposibil de
realizat. De pildă, Elveţia şi R.P. Chineză sunt state multinaţionale. U.R.S.S. a fost
un stat multinaţional.

Puterea politică suverană

Statul suveran este dator să exercite pe teritoriul său şi faţă de întreaga


naţiune prerogativele sale de putere suverană pentru a menţine ordinea, apăra
comunitatea respectivă faţă de agresiuni etc.
O autoritate publică este suverană atunci când nu este supusă nici unei alte
autorităţi nici în cadrul intern al statului, nici pe plan extern. Nici o altă entitate nu
o poate controla. Cu alte cuvinte, în interiorul frontierelor sale starul exercită o
putere exclusivă, deţine puterea de a controla, de a comanda şi de a sancţiona în
mod suveran.
Unul dintre atributele esenţiale ale suveranităţii statului îl constituie dreptul
său inalienabil de a reglementa în mod liber şi fără nici o intervenţie din partea
altui stat, organizarea şi funcţionarea sistemului politic, raporturile societate - stat -
cetăţean, raporturile personale şi patrimoniale între indivizi etc. prin intermediul
normelor juridice.
Reglarea normativă şi optimizarea relaţiilor sociale prin intermediul
normelor de drept, instituirea unei ordini juridice stricte constituie una dintre
caracteristicile definitorii ale suveranităţii puterii politice, singura îndrituită să
îmbrace în haină normativă voinţa poporului şi să-i confere acesteia, la nevoie,
prin forţa de constrângere a statului, autoritate şi obligativitate generală.
Este esenţial ca puterea să fie legitimă şi să se exercite în cadrul legislaţiei
constituţionale adoptate în mod democratic.
O putere devine ilegitimă prin contestarea ei de către întreaga naţiune sau
de către majoritatea ei. O condiţie a legitimităţii este respectarea de către putere a
Constituţiei. Astfel, un guvern desemnat legal poate deveni ilegitim datorită
activităţii sale. Lipsa de legitimitate într-o asemenea situaţie se exprimă prin

49
pierderea de către guvern a suportului popular sau prin retragerea sprijinului
partidelor parlamentare.
In cazul constatării ilegitimităţii guvernului, urmează ca acesta să fie înlocuit
cu un alt guvern cu respectarea dispoziţiilor constituţionale în materie.
Elementele legitimităţii puterii politice sunt: legalitatea instituirii puterii
cu respectarea constituţiei şi corecta folosire a acestei puteri în conformitate cu
legile statului.

Funcţiile statului

Funcţia statului exprimă raportul dintre modalităţile concrete, de organizare


a cetăţenilor şi scopul în vederea căruia au realizat ei mecanismul statal.
Funcţiile statului exprimă legătura legică dintre un anumit tip de activitate
umană desfăşurată în cadrul unui stat şi finalitatea în vederea realizării căreia
respectiva activitate este organizată şi desfăşurată.
Funcţiile statului au fost clasificate în doctrină după mai multe criterii.
Astfel, după cum ele se referă la realizarea puterii în cadrul societăţii
organizate în stat sau în raporturile acestei entităţi cu alte state, funcţiile statului sunt
interne şi externe. Această clasificare are la bază cele două principale direcţii de
acţiune ale oricărui stat: cea internă se referă la realizarea politicii statale în
interiorul teritoriului său, cea externă vizează politica sa în raport cu alte state.
Printre funcţiile interne menţionăm apărarea dreptăţii şi a justiţiei sociale,
gestionarea economiei naţionale etc.
Dintre funcţiile externe amintim protecţia fiinţei statului faţă de posibilele
ameninţări venite din exteriorul lui şi cea de protecţie a propriilor cetăţeni faţă de
agresiunile din partea altor cetăţeni sau a altor state.
În raport de conţinutul concret al activităţii statale desfăşurate în vederea
realizării unui anumit scop se disting funcţii economice (constând în măsurile pe
care le ia statul în domeniul comercial, vamal etc), culturale (manifestate prin
intervenţia statului în domeniul educaţiei naţionale, al mijloacelor mass-media),
sociale (acţiuni specifice ale statului în materie de protecţie şi asistenţă socială),
represive etc.
Cea mai cunoscută clasificare a funcţiilor statului este aceea care rezultă din
teoria separaţiei puterilor în stat: funcţiile legislativă, executivă şi jurisdicţională.
Funcţia legislativă corespunde acelei activităţi umane prin care se stabilesc
regulile de conduită obligatorii pentru toţi cetăţenii statului; ea are un conţinut
originar şi de ea depind în conţinutul lor celelalte două funcţii statale.
Funcţia executivă dă expresie necesităţii punerii în aplicare a regulilor
stabilite, prin desfăşurarea unei activităţi de organizare a executării şi executare în
concret a legilor; ea se concretizează la nivel juridic prin acte administrative care
trebuie să fie conforme cu legile.

50
Funcţia jurisdicţională exprimă acea activitate umană prin care se
soluţionează eventualele conflicte apărute între cetăţeni în legătură cu orice
aspect al vieţii lor în cadrul statului şi se traduce în plan juridic prin hotărâri care
beneficiază de autoritatea de lucru judecat şi au doar efecte relative, între părţile
implicate în proces (deşi pot exista hotărâri ce produc efecte erga omnes)
Fiecăreia din aceste funcţii îi corespunde la nivelul organizării statale câte
un organ prin care puterea de stat se exprimă şi se realizează efectiv.

STRUCTURA DE STAT

Structura de stat este modul de organizare a puterii în raport cu teritoriul


statului.
Formele structurii de stat sunt: statul unitar şi statul federativ.
Statul unitar sau simplu se caracterizează prin:
- existenţa unei formaţiuni statale unice;
- existenţa unui singur rând de organe centrale de stat (un singur organ
legiuitor, un singur guvern, un singur organ judecătoresc suprem),
- populaţia sa are, de regulă, o singură cetăţenie;
- organizarea administrativă a teritoriului este astfel realizată încât, de
principiu, organele de stat din unităţile administrativ-teritoriale se
subordonează uniform faţă de organele de stat centrale.
Sunt state unitare România, Bulgaria, Italia etc.

Statul federativ, compus sau unional este constituit din două sau mai multe
state membre (state federate) din unirea cărora apare un nou stat -federaţia -
distinct de statele ce îl alcătuiesc. Statele membre ale federaţiei îşi menţin o
anumită independenţă, vorbindu-se chiar de o suveranitate a membrilor federaţiei.
Statul federativ se caracterizează prin:
- existenţa a două rânduri de organe centrale de stat, şi anume organele
federaţiei (Parlament, Guvern, organ judecătoresc suprem) şi organele
statelor membre, în sensul că fiecare stat are un Parlament, un Guvern şi
un organ judecătoresc suprem proprii;
- o structură aparte a organelor de stat federative. Astfel, Parlamentul
federal este un parlament bicameral, existenţa celei de-a doua camere
fiind necesară pentru a reprezenta statele membre;
- raporturile dintre statele membre ale federaţiei sunt raporturi de drept
intern, federaţia formând o uniune de drept constituţional;
- existenţa a două cetăţenii pentru populaţia statului federativ - cetăţenia
statului membra şi cetăţenia statului federal -, afară de cazul în care
statele membre ale federaţiei decid altfel.

51
FORMA DE
GUVERNĂMÂNT

Forma de guvernământ constituie modul în care sunt formate şi funcţionează


organele supreme. Ea este raportată, în principiu, la trăsăturile definitorii ale
şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare.
Cele mai utilizate forme de guvernământ au fost monarhia şi republica.
Monarhia se caracterizează prin aceea că şeful statului este un monarh
(rege, împărat, emir, prinţ) absolut sau nu, ereditar sau desemnat după proceduri
specifice în funcţie de tradiţiile regimului constituţional.

În evoluţia monarhiei se cunosc:


1. Monarhia absolută, care este cea mai veche formă de monarhie şi se
caracterizează prin faptul că monarhul este unicul organ suprem în stat. Ex:
Imperiul rus, Imperiul otoman.
2. Monarhia limitată (constituţională), care presupune limitarea puterilor
monarhului prin constituţie, datorită existenţei şi altor organe. Cu toate aceste
limitări, monarhul are un rol deosebit, atribuţiile parlamentului fiind reduse.
3. Monarhia parlamentară dualistă, care este o formă a monarhiei
constituţionale prin care monarhul şi parlamentul stau din punct de vedere legal pe
o poziţie egală.
4. Monarhia parlamentară contemporană (întâlnită astăzi în Belgia, Olanda,
Marea Britanie, ţările scandinave), care este o formă de guvernământ democratică,
datorită faptului că monarhul, ca şef al statului, are mai mult caracter simbolic. El
"domneşte, dar nu guvernează", ceea ce înseamnă că primul-ministru sau miniştrii
contrasemnează aproape toate actele emise ca urmare a exercitării atribuţiilor
suveranului. Chiar dacă păstrează unele prerogative specifice şefului de stat
(dizolvarea parlamentului, semnarea legilor, numirea în funcţii superioare), acestea
au mai mult un caracter de ceremonie.
Republica este acea formă de guvernământ în care cetăţenii se guvernează
singuri, desemnându-şi sau alegând un şef de stat denumit, de regulă, preşedinte.
Preşedintele poate fi ales fie direct prin vot universal, fie de către parlament,
desemnare ce determină clasificarea republicii în republică prezidenţială şi
republică parlamentară.
Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea şefului de stat de
către parlament, preşedintele răspunzând în faţa acestuia. De aceea, poziţia şefului
de stat este inferioară parlamentului din punct de vedere legal. Ex: Italia,
Germania.
Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea preşedintelui de
către corpul electoral, fie direct prin vot universal, fie indirect prin intermediul
colegiilor electorale. Datorită acestui lucru preşedintele se află din punct de vedere
legal pe o poziţie egală cu parlamentul.

52
În cadrul republicii, funcţia de şef al statului poate îi îndeplinită fie de o
singură persoană, fie de către un organ colegial.
Potrivit Constituţiei actuale a României, forma de guvernământ a statului
român este republica. Preşedintele este ales prin vot universal şi nu este
subordonat Parlamentului.

ORGANIZAREA ADMINISTRATIVA A TERITORIULUI

Noţiune. Teritoriul interesează dreptul constituţional sub două aspecte, şi


anume: structura de stat şi organizarea administrativă a teritoriului.
Organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea teritoriului unui stat
în unităţi administrativ-teritoriale, delimitare făcută în scopul realizării unitare a
puterii.

Importanţă. Problema organizării administrative a teritoriului se pune odată


cu apariţia statelor centralizate, cu teritorii întinse. In aceste condiţii, realizarea
unitară a puterii nu poate fi făcută numai de organele centrale. De aceea, teritoriul a
fost organizat în unităţi administrative, la început determinate de motive fiscale,
militare şi poliţieneşti, în care funcţionau organe locale de stat. Mai târziu, aceste
organe locale au prestat diverse servicii din partea statului cetăţenilor.
Astfel, organizarea administrativă a teritoriului a primit o importanţă tot mai
crescândă, pe măsura sporirii rolului statului în societate.

Unităţile administrativ-teritoriale

Art.3 alin.3 din Constituţia României prevede că teritoriul este organizat,


sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. In condiţiile legii, unele oraşe
sunt declarate municipii.
a) Judeţul este unitatea administrativ-teritorială ce joacă rolul de verigă
intermediară în cadrai organizării administrative a teritoriului; este o unitate
administrativ-teritorială complexă din punct de vedere economic şi social-
cultural, unitate de coordonare şi control din punct de vedere politico-
administrativ.

53
Organele de stat din judeţe au legături nemijlocite cu organele centrale de
stat.
Judeţul cuprinde oraşe şi comune.
în România există 41 de judeţe. Suprafaţa unui judeţ este în medie de 6.100
2
km , iar populaţia în medie de 450.000 de locuitori.
Oraşele în care îşi au sediul autorităţile publice judeţene sunt oraşe de
reşedinţă. Oraşul reşedinţă este stabilit în funcţie de importanţa sa economică,
socială şi politică, de perspectivele sale de dezvoltare, s-a urmărit ca aceste oraşe
să ocupe o poziţie cât mai centrală în aşezarea geografică a judeţului.
b) Oraşul este un centru de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere
economic, social-cultural şi edilitar gospodăresc, având multiple legături cu
zona înconjurătoare.
Unele oraşe sunt declarate municipii.
Municipiile au fost declarate acele oraşe care au un număr mai mare de
locuitori, o importanţă deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-
ştiinţifică a ţării, o îndelungată tradiţie istorică.
Municipiul Bucureşti este capitala ţării. Are o organizare proprie, pe 6
sectoare. Fiecare sector are organe de stat proprii, care se subordonează organelor
de stat ale municipiului, iar acestea se subordonează organelor centrale de stat.
c) Comuna este unitatea administrativ-teritorială de bază care cuprinde
populaţia rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii, alcătuită din unul
sau mai mult sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale,
geografice şi demografice.
d) Staţiunile balneoclimaterice nu constituie unităţi administrativ-
teritoriale distincte.
Conform legii nr.2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului,
oraşele şi comunele care, datorită condiţiilor climaterice, hidrografice sau aşezării
lor, prezintă importanţă pentru ocrotirea sănătăţii şi asigurarea odihnei cetăţenilor,
sunt organizate ca staţiuni balneoclimaterice.
e) Satele şi cătunele. Legea administraţiei publice locale nr.69/1991,
modificată şi republicată în 1996, stabileşte posibilitatea formării comunelor din
unul sau mai multe sate şi cătune.

54
BIBLIOGRAFIE

1. loan Muraru, Simina Tănăsescu, „Drept constituţional şi instituţii politice",


Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

2. Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, loan Muraru, Florin


Vasilescu, loan Vida, „Constituţia României - comentată şi adnotată", R.A.
Monitorul Oficial, Bucureşti, 1992.

3. Mihai Constantinescu, loan Muraru, Antonie Iorgovan, „Revizuirea


Constituţiei României - explicaţii şi comentarii", Ed.Rosetti, Bucureşti, 2003.

4. Ion Deleanu, „Drept constituţional şi instituţii politice", tratat, voi. I şi II,


Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996.

5. Cristian Ionescu, „Drept constituţional şi instituţii politice", vol.I şi II,


Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.

Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, „Constituţia


6.
României - comentată şi adnotată", Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.

7. Tudor Drăganu, „Drept constituţional şi instituţii politice", tratat


elementar, voi. I şi II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

8. Constituţia României, republicată în Monitorul Oficial nr.767 din 31


octombrie 2003.

55
56