Sunteți pe pagina 1din 19

1.

INTRODUCERE ÎN ȘTIINȚELE COMPORTAMENTULUI

Domeniul Științelor Comportamentului cuprinde multiple discipline și studiază prin


analiză sistematică și investigarea comportamentului interacțiunile dintre oameni și mediul
înconjurător.

1.1 Ce sunt ,,Științele comportamentului uman’’?

Conceptul de “Științele Comportamentului” a fost introdus pentru prima dată în anul


1937 de către școala behavioristă. Behaviorismul este un curent din psihologie care
analizează modul în care mediul înconjurător afectează comportamentul uman.
Științele comportamentului includ discipline diferite (sociologie, psihologie,
medicina, antropologie, ştiinţele politice etc.) care cuprind în sfera preocupărilor studierea
conduitei umane.

1.2 Ce este Medicina Comportamentală?

Medicina comportamentală și-a definit pentru prima dată obiectivele în cadrul


Conferinței de la Yale din februarie 1977. Medicina comportamentală este un domeniu
interdisciplinar care combină atât medicina, cât şi psihologia şi se ocupă de integrarea
cunoştinţelor relevante pentru sănătate şi boală din biologie, psihologie şi ştiinţe sociale, dar
şi aplicarea acestor cunoştinţe. În medicină, comportamentul uman, este subiect de studiu al
psihiatriei, epidemiologiei, endocrinologiei, psihologiei medicale, neuropsihologiei,
psihologiei sănătății publice, psihologiei reabilitării, psihoneuroimunologiei, fiziologiei,
geneticii comportamentale etc.
Domeniul de aplicare al medicinii comportamentale se întinde de la mecanismele bio-
psiho-socio-comportamentale (interacţiunea dintre procesele biologice, psihologice, sociale,
culturale şi cele de mediu legate de sănătate şi boală) la diagnosticul clinic, metodele de
intervenţie și tratament şi strategiile de sănătate publică.
Medicina comportamentală este interesată de dezvoltarea de cunoștințe și tehnici
comportamentale care au importanță pentru înțelegerea stării de sănătăte și boală, precum și de

1
aplicarea acestora pentru prevenirea îmbolnăvirilor și promovarea sănătăţii, dar și pentru
diagnosticarea, tratamentul, reabilitarea și îngrijirea în bolile psihice și somatice.

1.3 Ce sunt Științele Comportamentului în Medicină?

Științele comportamentului în medicină reprezintă demersul de a înțelege și a explica


comportamentul oamenilor în relația lor cu starea de sănătate sau de boală.
Totodată, această disciplină încearcă să identifice şi să explice legăturile dintre
comportament şi starea de sănătate, respectiv de boală prin analiza și investigarea
comportamentului uman prin observație controlată și naturală, precum și prin experimente
științifice.
Obiectivele știintelor comportamentului in medicina sunt reprezentate de:
 Studierea bazelor neurofiziologice implicate în modularea comportamentului uman.
 Studierea bazelor psiho-sociale implicate în comportmentul uman.
 Examinarea impactului pe care îl are comportamentul uman asupra stării de sănătăte
și boală.
 Examinarea impactului pe care îl au afecțiunile somatice sau psihice asupra
funcționării comportamentale.
 Evaluarea rezultatelor pe care intervențiile comportamentale le au în tratarea sau
ameliorarea impactului afecțiunilor somatice sau psihice asupra funcționării
comportamentale.
 Prevenirea bolilor, îmbunătăţirea managementului bolilor existente, creşterea calităţii
vieţii şi reducerea costurile de asistenţă medical.
 Implementarea de strategii și programe de intervenție pentru promovarea sănătății.
 Studierea eficienței instituțiilor și organizațiilor sociale în protejarea sănătății
populației.
 Studierea interacţiunilor medic-pacient şi a capacității de comunicare medic-
colegi/pacient.

2
Legatura comportament-boală poate fi abordată din prisma următoarelor relații:

Comportament nocivBoală
BoalăComportament disfuncțional/patologic
Comportament nocivBoalăComportament disfuncțional/patologic

Ca atare, comportamantele pot fi delimitate în comportamente protectoare ale


sănătății, comportamente nocive pentru sănătate și comportamente disfuncționale/patologice
ca rezultante ale diferitelor afecțiuni.

Comportamente protectoare ale Comportamente nocive Comportamente


săntății pentru sănătate disfuncționale/patologice cauzate
de diferite afecțiuni
Exerciţiul fizic Consumul de alcool și alte Comportamente dezadaptative
Alimentaţie echilibrată substanțe psihoactive Reacții comportamentale ale
Balanţă muncă-odihnă-recreere Fumatul familiei
Protecţia faţă de expunerea Obiceiurile alimentare Comportamente patologice:
prelungită la soare nesănătoase -comportamentul psihotic
Verificări medicale periodice Sedantarismul -comportamentul catatonic
Utilizarea centurilor de siguranţă Relațiile sexuale neprotejate -comportamentul maniacal
Utilizarea căştilor de protecţie
Conducerea fără utilizarea -comportamantul depresiv
Gândire pozitivă despre sine, lume
centurilor de siguranţă -comportamentul anxios
şi viitor
Uzul excesiv de internet -comportamentul demențial
Relaţionare interpersonală
Jocurile de noroc -comportamentul obsesiv-
armonioasă
Relaţiile interpersonale compulsiv
Menţinerea suportului social
nesănătoase -comportamentul impulsiv-agresiv
Controlul stresului
-comportamentul suicidar
Aderenţa la tratament
A dormi între 7 şi 9 ore;
Menţinerea greutăţii în limite
normale;
A nu fuma (activ şi pasiv);
Consum ocazional de alcool

1.4 Domenii de studiu ale Științelor Comportamentului în Medicină

3
Principalele sfere de activitate ale Ștințelor Comportamentului sunt:
I. Afecțiuni legate de comportamentele nocive pentru sănătate
Comportamentul are un rol important în domeniul sănătăţii. Dovezi care vin în
sprijinul acestei concluzii sunt furnizate de studiile efectuate în bolile cardiovasculare,
pulmonare, diabet zaharat, cancer, HIV/SIDA, precum şi de studierea implicării unor
comportamente de risc, precum fumatul, dieta inadecvată, sedenterismul, consumul excesiv
de alcool în etiologia diferitelor afecțiuni.
Multe boli cronice au o componentă comportamentală, unele putând fi semnificativ şi
direct modificate prin intervenții asupra comportamentului, mai mult decat prin tratamente
farmacologice exclusive, precum:
1. Dependența de alcool și alte substanţe psihoactive: numeroase studii
demonstrează că tratamentul farmacologic este mult mai eficient atunci când este combinat
cu intervenții comportamentale.
2. Obezitatea: modificarea stilului de viaţă este mult mai eficientă comparativ cu
tratamentele medicamentoase sau chirurgia bariatrică.
3. Afecțiuni cardio-vasculare: modoficarea stilului de viață contribuie alături de
medicație la reducerea riscului cardio-vascular.
4. Insomnia: intervenţiile cognitive şi comportamentale sunt recomandate ca
tratament de prima linie pentru insomnie.
5. Dependența de tutun: intervențiile comportamentale asociate medicației (ex.
plasturi nicotinici) sunt mai eficiente comparativ cu utilizarea exclusivă a metodelor
farmacologice.
6. Cancer: intervențiile comportamentale pentru renunţarea la fumat, dietă
echilibrată şi creşterea activităţii fizice, precum şi intervenţiile de îmbunătăţire a aderenței la
tratamentele pentru cancer și de creștere a calității vieţii contribuie la creșterea supraviețuirii
acestor pacienți.
7. Diabetul zaharat: programele comportamentale de auto-management în diabet au
beneficii semnificative prin îmbunătăţirea controlului dietei, a satisfacției pacientului şi a
calității vieţii acestuia.
8. HIV/SIDA: intervențiile care se concentrează pe comportamentele cu un grad
crescut de risc contribuie la prevenția infectării cu vir. HIV, în timp ce cele axate pe aderența
la tratament, adaptare și controlul stresului pot îmbunătăţi managementul boli şi calitatea
vieţii pacienților.

4
Ca atare, intervențiile comportamentale pot fi folosite în mod eficient pentru
prevenirea bolilor, îmbunătăţirea managementului bolilor existente, creşterea calităţii vieţii şi
reducerea costurilor de asistenţă medicală. Important pentru medicii, pacienţii, dar şi pentru
politicile de sănătate publică este faptul ca beneficiile intervențiilor comportamentale se
extind dincolo de impactul acestora asupra unei anumite afecțiuni diagnosticate, ele incluzând
efectele şi beneficiile prevenției bolilor.
În concluie, studierea comportamentului este esenţială pentru prevenirea bolilor care
pot fi anticipate, dar şi pentru tratamentul şi gestionarea bolile deja diagnosticate (boli
cardiace, cancere, accidente vasculare cerebrale, boli pulmonare obstructive cronice, leziunile
traumatice accidentale, pneumonii, diabet, boli renale, boli hepatice cronice, SIDA).
II. Afecțiuni ce au ca și consecințe apariția de comportamente
dezadaptative/patologice
Dacă inițial știintele comportamentului s-au axat preponderant pe studierea
comportamentului uman în legatură cu starea de sănătate sau de boală, ulterior în sfera
preocupărilor a intrat și studierii relației dintre bolile psihice sau somatice și comportamentul
generat de acestea.
Analiza comportamentului nu presupune doar abordarea bolii ca o consecință a unui
comportamentul indezirabil, ci și abordarea comportamentului ca o consecință a unei
afecțiuni fie în plan psihic, fie în plan somatic.
În esență, studierea comportamentului uman nu implică doar identificarea tehnicilor
comportamentale care au relevanță pentru înțelegerea sănătății și bolii și aplicarea acestor
cunostințe pentru prevenție, tratament și reabilitare, ci implică și cercetarea
comportamentului uman în relație cu patologia psihică si somatică. Tulburările mentale
presupun prezența unor comportamente și conduite care se înscriu în sfera patologicului cu
implicații imediate atât asupra individului, a familiei, dar și a societății în ansamblu. Alături
de afecțiunile din sfera psihică, bolile somatice și psihosomatice pot reprezenta veritabile
surse ale unor comportamente dezadaptative induse de boală sau de spitalizare. Prezența bolii
constituie pentru pacient un stress psihic major, care antrenează strategii de coping mai mult
sau mai puțin conștiente, respectiv mai mult sau mai puțin adaptative.
III. Complianța și aderența la tratament
Asigurarea unei complianțe și aderențe optime la tratament a pacienților depinde de o
serie de factori care trebuie gestionați corect de către cadrele medicale.

5
Fa acit en
p tșo
ric ifam
reț iln
d e
Fact o
rb careio nilă ed Fa ctr o ricat arețim
n n
d
t e
Fa ct o ric areți n d er laț ia
ed ic -p
m aci en t

Factorii care influențează complianța terapeutică

Tratamentele medicamentoase sunt utile pentru controlul bolilor cronice, atunci când
pacienţii le utilizează așa cum au fost prescrise și nu se abat de la indicaţiile medicului. Acest
lucru este valabil atât pentru boli somatice, cât şi pentru afecțiunile mentale. Ca atare, pentru
ca pacientul să adere la un tratament, medicul trebuie să-i furnizeze informaţii exacte despre
diagnosticul clinic, necesitatea tratamentului, regimul administrrii acestuia, explicaţii
adecvate despre stilul de viață pe care pacientul trebuie să-l adopte, despre efectele
terapeutice, dar și despre potențialele efecte secundare.
Această relație terapeutică stabilită între medic și pacient, bazată pe încredere, respect
și empatie susține aderența la tratament pe termen lung.
În acest sens, modalitățile de intervenţie comportamentale care pot crește capacitatea
de comunicare cadru medical-pacient, pot îmbunătăţi eficienţa demersurilor medicale și pot
contribui la creșterea complianței și aderenței la tratament cu reducerea costurilor totale de
îngrijire.
IV. Comunicarea cadru medical-pacient
Legătura medic-pacient este importantă pentru păstrarea unei relații semnificative
într-un sistem medical care se bazează foarte mult pe îngrijiri de specialitate. Din acest motiv,
medicina comportamentală pune accentul pe comunicarea sinceră şi deschisă între medic şi
pacient în tratamentul bolilor, dar şi pentru menţinerea unui nivel optim de sănătate fizică și
mentală.
Abilităţile medicului, cum ar fi comunicarea, profesionalismul, empatia nu sunt
înnăscute, dar pot fi ușor de asimilat. Medicina comportamentală pune tot mai mult accent pe

6
importanța pe care o are medicul în încurajarea pacientului pentru a face propriile schimbări
de comportament.
Dezideratele comunicării cadru medical-pacient

Sinceră și deschisă
Structurată
Transmiterea clară a mesajului
Ascultare atentă
Proces dinamic
Timp optim
Empatie
Profesionalism
Încredere, respect

Obstacolele în calea unei comunicări eficiente includ insuficiența timpului acordat


pacientului, sentimente de neajutorare ale pacientului, disimularea simptomatologiei. Alte
aspecte ale unei comunicări neadecvate cu pacienții țin de lipsa de cooperare a acestora,
interviuri dificile sau dificultăți ale cadrelor medicale în prezentarea veștilor nedorite
pacienţilor şi familiilor acestora.
În concluzie, toate comportamentele umane, fie ele relaționate cu starea de sănătate
(comportamente protectoare ale sănătății), fie cauzatoare de boală sub forma
comportamentelor nocive pentru sănătate (fumat, sedentarism, dietă dezechilibrată, consum
de alcool, etc.), fie consecința bolilor psihice sau somatice fac obiectul de studiu al științelor
comportamentului.
V. Modalități de influențare a comportamentului. Elemente de psihoterapie
Orice demers psihoterapeutic pornește de la premisa că oamenii învățând noi strategii
adaptative au capacitatea de a-și modela comportamentul și sistemul de atitudini.
Psihoterapia presupune aplicarea sitematică a unor mijloace psihologice de influențare
a comportamentului cu scopul de a îmbunătăți trăirile subiective ale omului și de a-i permite
acestuia să se adapteze în mod eficient la realitatea exterioară.
Plecând de la psihanaliza lui S. Freud, ca primă formă de psihoterapie (începând cu
1895), și apoi de la psihoterapia comportamentală (începând cu 1960), s-a înregistrat o
continuă diversificare a metodelor de intervenție asupra trăirii subiective și comportamentului
în scopul dezvoltării sau reabilitării individului. Numeroasele forme de psihoterapie își
întemeiază conținutul și metodele pe diverse teorii psihologice privind normalitatea și
patologia.

7
Trei mari orientări s-au structurat încă din secolul anterior, continuănd până în
prezent, şi anume:
 orientarea analitică sau dinamică, bazată pe teoriile psihanalitice asupra
personalităţii (S. Freud şi C.G. Jung),
 orientarea comportamentală cu origine în teoriile behavioriste (Skinner,
Miller, Eysenck, Dollard şi Wolpe) şi cu metode terapeurice bazate pe
principiile învăţării şi condiţionări,
 orientarea umanist-experienţială centrată pe teoriile umaniste şi experienţiale
(G. Allport, G. Kely, A. Maslow, Carl Rogers).

NOȚIUNEA DE COMPORTAMENT UMAN. DEFINIȚIE, CONCEPT ȘI


MODELE EXPLICATIVE

2.1 Cum definim comportamentul?

Noțiunea de comportament a fost introdusă de către școala behavioristă care era


preocupată de studierea modalității prin care mediul înconjurator influențează
comportamentul uman. Termenul de comportament a fost folosit pentru prima dată în
psihologie de către psihologii Henri Pieron și J. B Watson în modelul psihologic denumit
„behaviorism”, fiind definit ca mulțimea reacțiilor de răspuns ale organismului uman la
stimulii externi.
Clasic, comportamentul se definește ca fiind ansamblul reacțiilor adaptative, obiectiv-
observabile, pe care un individ le execută ca răspuns la stimulii din mediul ambiant.
Reprezintă reacția organismului prin care el răspunde la o situaţie trăită, în funcţie de
stimulările mediului şi de starea lui interioară.
În concluzie, comportamentul reprezintă acel mod de a reacţiona al unui individ în
viaţa de zi cu zi, la situaţii repetitive sau diferite, în funcție de starea psihică si emoțională.
Comportamentul trebuie privit ca un răspuns la o situaţie, fiind direct condiţionat şi
proporţional cu natură situaţiei şi cu cea a individului. Totodată, putem defini
comportamentul ca un răspuns la stimulii de natură biologică din interiorul organismului.
2.2 Forme ale comportamentului - considerații teoretice

8
Pornind de la definirea comportamentului ca fiind o acțiune pe care o persoană o face
ca un răspuns la stimulii din lumea înconjurătoare, putem considera că acțiunile sunt un
subset de comportamente, iar stările mentale - emoții și dispoziții - sunt un alt subset de
comportamente. Spre exemplu o persoană poate fi furioasă, dar fără să devină agresivă fizic
sau verbal. Fără îndoială furia este un răspuns la un stimul, deci un comportament, chiar dacă
nu se manifesta printr-o acțiune observabilă, ci printr-o stare emoțională. Comportamentele
nu includ doar acțiuni, ci și emoțiile pe care acestea le asociază.
Pornind de la aceste asumpții, bolile psihice pot fi considerate ca fiind forme ale
comportamentului, deoarece acestea apar ca un răspuns la o serie de evenimente cauzale din
mediul exterior (ex. evenimente de viață) sau din mediul interior (ex. anomalii ale
neurotransmițătorilor).
În aceeași viziune, și personalitatea poate fi considerată un comportament, deoarece
reprezintă suma totală a caracteristicilor fizice, mentale, emoționale și comportamentale ale
unei persoane care disting acea persoană de oricare alta.
Gândire în sine, poate fi și ea considerată un comportament. Viteza de gândire,
abilitățile de rezolvare a problemelor și capacitatea de a face conexiuni sunt diferite aspecte
ale comportamentului de gândire.

2.3 Modele explicative ale comportamentului

Înțelegerea comportamentului uman se bazează pe existența unor modele de geneză


care fac referință la o serie de mecanisme, ce constituie baze explicative.

Mecanisme Mecanisme
biologice psihologice

Factori socio-
economici
P
rincipalele mecanisme implicate în formarea comportamentului

9
Științele comportamentului încearcă să ofere explicații obiective despre formarea
comportamentelor simple sau complexe. Aceste aboradări ale comportamentului uman s-au
conturat în funcție de disciplina care și-a propus studierea comportamentului. În acest sens
s-au conturat o serie de modele, fiecare dintre acestea încercând să exlice geneza unui anumit
tip de comportament plecând de la obiectul prevalent al științei respective. Astfel, în formarea
comportamentului se pune accentul fie pe substratul neurofiziologic (structură anatomică,
neurotransmițători, neurohormoni), fie pe mecanismele psihologice (psihanaliza, teoriile
cognitiv-comportamentale), fie pe rolul pe care îl au factorii socio-economici în modelarea
comportamentului normal sau patologic.
În acest sens, comportamentul uman face obiectul de studiu al mai multor discipline,
dintre care cele mai importante sunt: medicina, psihologia, sociologia, antropologia,
pedagogia, sănătatea publică etc., fiecare dintre aceste științe încercând să ofere un model de
formare al comportamntului plecând de la baza teoretică dominantă din cadrul său.
Principalele modele explicative ale comportamentului sunt reprezentate de:
1.Modelul medical (biologic). Conceptul bio-medical propune că la baza
comportamentelor patologice stau alterări ale proceselor biologice. Factorii biologici
implicați în acest model sunt reprezentați de cei genetici, neuroanatomici (structurile
cerebrale) și neurofiziologici (neurotransmițătorii, neurohormonii).
2. Modelul psihanalitic derivă din abordarea psihologică clasică a lui Sigmund
Freud. Se bazează pe analiza conținuturilor și mecanismelor inconștiente, care la rândul lor
își au originea în confictele emoționale din copilărie.
3.Paradigma învățării pornește de la procesul de învățare. Orice comportament se
dezvolta prin condiționare clasică, condiționare operantă sau prin învățare socială. Această
paradigmă înglobează atât mecanismele psihologice, cât și factorii sociali în încercarea de a
oferi un medel de geneză al comportamentului unam.
4. Modelul cognitiv pornește de la premiza că anumite scheme cognitive și
interpretări iraționale consituie factorii majori pentru dezvoltarea psihopatologică. Abordarea
cognitivistă este, de obicei, asociată celei comportamentale de unde și denumirea de teorie
cognitiv-comportamentală.
5. Modelul bio-psiho-social reprezintă cel mai complex și cel mai acceptat model de
formare al comportamentului care reunește mecanismele biologice, psihologice și factorii de
ordin socio-cultural.

10
2. CLASIFICAREA COMPORTAMENTULUI

În funcţie de gradul de complexitate comportamentele sunt:


• simple, compuse dintr-o singură secvenţă (ex. reacţia de retragere bruscă a mâinii la
contactul cu un obiect înțepător).
• complexe, compuse din mai multe secvenţe integrate într-o schemă unitară.
În funcţie de nivelul de integrare reflexă, comportamentele sunt:
• necondiţionate (reacţiile de apărare).
• condiţionate (frică la vederea unui șarpe).
. În raport cu prezenţa sau absenţa controlului voluntar, comportamentele se clasifică
în:
• involuntare-se declanşează automat (emoțiile).
• voluntare- se declanşează pe baza deliberării şi se desfăşoara sub controlul voinţei.
După nivelul psihic de integrare, comportamentele sunt:
• inconştiente (ticurile).
• conştiente, bazate pe analiză şi evaluare critică.
În raport cu prezenţa sau absenţa caracterului patologic, comportamentele sunt:
• normale.
• patologice.
În raport cu starea de sănătate și cea de boală, comportamentele sunt:
• protectoare ale sănătăii (ex. exerciții fizice regulate).
• nocive pentru sănătate (ex. fumatul).
În raport cu modalitatea de manifestare a comportamentului;
• comportament verbal (ex. limbajul).
• comportament non-verbal (expresia feței, mimica, gestica, contactul vizual, aspectul
exterior).

3. RELAȚIA PERSONALITATE/COMPORTAMENT

Personalitatea este definită ca modelul caracterisitic și relativ constant al atitudinilor,


comportamentelor, trăsăturilor esențiale și stabile ale unui individ. Ea este suma
caracteristicilor emoționale, cognitive și interpersonale ale unei persoane.
Trăsăturile unei personalități sunt prezente încă de timpuriu în viață, fiind supuse
permanent transformărilor în funcție de evenimentele din mediul înconjurator și de starea

11
psihică interioară aflată într-o continuă modelare, în condițiile adaptabilității individului la
mediul ambiant.
Factorii determinanți ai personalității au dublă origine:
-factori genetici și constituționali;
-factori socio-culturali.
În cadrul personalităţii sunt reunite temperamentul, caracterul, aptitudinile şi
creativitatea subiectului.
Temperamentul reprezintă latura dinamico-energetică a personalităţii, reactivitatea
individului la acţiunea stimulilor interni şi externi ce este susținută de latura afectiv-
voliţională.
Caracterul reprezintă aspectul vizibil al personalităţii (comportamentul). El este
considerat latura relaţional-valorică a personalităţii ce implică relaţiile dintre individ şi
societate, dar şi valorile social-culturale care caracterizează individul. Valorile social-
culturale reprezintă modalitatea de raportare a subiectului față de societate, de cei din jur, dar
şi faţă de sine.
Aptitudile constituie latura instrumental-operaţională care contribuie la realizarea
unor performanţe de natură intelectuală, artistică, sportivă, șiințifică, etc.
Creativitatea reprezintă ansamblul factorilor subiectivi şi obiectivi care conduc la
realizarea unui produs original şi de valoare pentru societate. În procesul creaţiei sunt
implicaţi factori:
 Intelectuali: flexibilitate, originalitate, imaginaţie şi inteligenţa.
 Non-intelectuali: aptitudini, factori motivaţionali, atitudinali şi temperamentali.
Relația comportament-personalitate poate fi privită fie transversal, ca o relație de
întrepătrundere și influențare reciprocă, fie longitudinal, ca un raport ce implică geneza
reciprocă (personalitatea determină un anumit comportament, iar la rândul său modelarea
comportamentului conturează personalitatea).

Personalitate -”ceea ce suntem”


Comportament -”ceea ce facem”
Comportament = expresia personalităţii

4. PROCESELE PSIHICE IMPLICATE ÎN MODULAREA


COMPORTAMENTULUI

12
Comportamentul uman poate fi pe deplin înțeles doar în contextul studierii proceselor
psihice care stau la baza lui. Orice comportament include între stimul şi răspuns o mediere
cerebrală (procesare, analiză, interpretarea stimulilor, planificare și elaborarea planului de
execuție) care necesită o pregătire şi planificare mentală (procesele cognitive), o rezonanţă
afectivă (prosesele afective) și o stare de necesitate (procesele motivațional-voliționale).

Procese
Procese cognitive Procese afective
motivațional-volitive

procesare, analiză, interpretarea


Input: Stimul stimulilor, planificare si Ouput: Comportament
elaborarea planului de execuție

Procesele psihice concură la modelarea comportamentului. Acestea sunt împărțite din


punct de vedere didactic în trei tipuri :
 procese cognitive sau de cunoaștere care includ senzațiile, percepțiile, atenția,
memoria, gândirea și imaginația.
 procesele afective care stabilesc raportul subiectiv al individului cu realitatea
înconjuratoare.
 procesele reglatorii, motivațional-volitive, care permit realizarea de acțiuni voite în
conformitate cu scopurile stabilite.
Procesele cognitive contribuie la reprezentarea internă a realității și organizarea
acesteia. La baza acestora se regăsesc diverse substrate anatomice, și anume:
 cortexul cerebral (cortexul prefrontal, cortexul parieto-occipital, cortexul temporal)
 cerebelul
 amigdala
 ganglionii bazali
 septul și nucleul bazal al lui Meynert.

13
La baza unei anumite funcții cognitive nu se regasește o singură formațiune
anatomică, ci numeroase circuite neuronale interconectate, astfel încât nu se poate vorbi de o
arie cerebrală specifică ce deservește o anumită funcție cognitivă.
Procesele cognitive includ mecanismele psihice de prelucrare primară a informațiilor
(senzația, perepția și reprezentarea) și mecanismele psihice de prelucrare secundară a
informațiilor (gândirea, memoria, imaginația).
Senzația este un act psihic elementar prin care se realizează imaginea singulară a
unor însușiri ale obiectelor și fenomenelor lumii înconjurătoare. La acest nivel senzorial se
poate face doar o prelucrare inițială a informațiilor, fiind accesibile doar însușirile izolate ale
obiectelor și fenomenelor.
Percepția reprezintă un salt calitativ față de senzație, realizând nu doar imaginea
ansamblului însușirilor, ci și raporturile temporo-spațiale (actul perceptiv se desfăşoară în
anumite limite spaţiale şi într-un anumit interval de timp).
Perceptia se poate defini în sens larg ca fiind reflectarea subiectivă a realității
obiective.
Informațiile provenite din mediul interior sau exterior sunt integrate în percepții care
sunt ulterior transmise cortexului prefrontal unde are loc procesarea cognitivă și apoi
selectarea unui plan comportamental.
Tulburările actului perceptiv pot fi împărțite din punct de vedere didactic în tulburări
cantitative și tulburări calitative.
Din punct de vedere cantitativ distingem:
 hiperestezia - reprezintă o scădere a pragului sensorial, cu creșterea
sensibilității la excitanţi care până atunci nu erau percepuţi, care este trăită ca
o impresie de intensificare a senzaţiilor şi percepţiilor.
 hipoestezia, fenomen invers, de ridicare a pragului senzorial ce are drept
consecinţă scăderea acuităţii senzoriale.
Din punct de vedere calitativ distingem:
 halucinaţia, care reprezintă o percepţie falsă în absența unui stimul senzorial
real.
 iluzia, care este perceperea într-o manieră falsă, a unor stimuli senzoriali reali.
 agnozia, care apare ca urmare a unui defect de integrare gnozică (de
transformare a excitaţiei în senzaţie şi a acesteia în imagine perceptivă),

14
datorită lezării centrilor de integrare; se pierde capacitatea de a recunoaşte
obiectele după calităţile lor senzoriale.
Reprezentarea permite accesul la semnificațiile obiectelor, dar nu și interpretarea,
integrarea și elaborarea deciziilor.
Interpreatrea și integrarea semnificației informațiilor care vor permite elaborarea
obiectivelor și adoptarea deciziilor de acțiune, sunt specifice mecanismelor psihice de
prelucrare secundară a informațiilor care sunt reprezentate de gândire, memorie, imaginație.
Gândirea este considerată un proces central al vieții psihice. Activitatea cognitivă
orientează subiectul în situații de viață, contribuind la modelarea comportamentului.
Patologia gîndirii, alături de patologia percepției se reflectă prin manifestări comportamentale
anormale și constituie baza tulburărilor din sfera psihiatrică.
Memoria este procesul psihic de întipărire, conservare şi reactualizare a experienţei
anterioare a omului. Ea face posibilă utilizarea informațiilor obținute din experienţele
anterioare în diverse activităţi psihice şi asigură continuitatea vieţii psihice. Memoria este
implicată în procesele de cunoaştere, învăţare și înţelegere. Compararea informațiilor noi cu
cele deja existente în depozitele mnezice conduce ulterior la elaborarea unui răspuns
comportamental.
Imaginația este procesul psihic de prelucrare, transformare și sintetizare a
reprezentărilor și ideilor, în scopul formării unor noi imagini sau idei. Este un element
esențial al gândirii.
Un alt proces psihic cu rol în determinarea comportamentului este atenția, o funcţie
de reglare a tonusului nervos, ce permite desfăşurarea celorlalte procese psihice. Atenţia
orientează activitatea psihică şi, implicit, comportamentul individului în direcţia unor stimuli
relevanţi care joacă un rol important în împlinirea dorinţelor acestuia.
În absența fucționării adecvate a proceselor cognitive (senzații, percepții, reprezentări,
învățare, memorare, gândire, atentie, imaginație) comportamentul se structurază dizarmonic,
acest fapt fiind evident în patologia psihiatrică.
Procesele afective susțin și potențează comportamentul, contribuie la inițierea și
menținerea acestuia. Procesele afective reprezintă o formă de manifestare a atitudinii omului
față de situații de viață, față de realitatea înconjuratoare, atitudine care ulterior stă la baza
unui comportament.
În orice moment al existenței sale și față de orice aspect al mediului înconjurător,
individul dezvoltă un comportament în funcție de structura sa afectivă. Față de aceeași

15
situație întalnită, nu doar persoane diferite, dar și aceeași perosană, poate dezvolta reacții
comportamentale diferite.
Procesele afective au energie dinamizantă proprie, putând declanşa un comportament.
Spre deosebire de acestea, procesele cognitive neavând un substrat energetic eficient pentru a
declanşa comportamente trebuie susţinute fie prin voinţă, fie prin afectivitate.
Afectivitatea înglobează stările afective elementare, emoțiile, dispozițiile,
sentimentele și pasiunile.
Procesele motivațional-voliționale reprezintă acea componentă a vieții psihice legată
mai ales de inițierea și susținerea pe termen lung a comportamentului.
Există o strânsă legatură între motivație și afectivitate, doar atunci când motivația a
devenit suficient de puternică apare conduita emotională. În aceeași masură, există o
conexiune și cu cogniția, deoarece structurarea scopului, a modalităților de atingere a
acestuia, sunt dependente de capacitatea subiectului de reprezentare, învățare și gândire.
Baza neurobiologică a proceselor motivaționale este formată din circuitele neuronale
paralele CORTICO-STRIATO-TALAMO-CORTICALE.

Structura anatomică Rol în sistemul moțivational


Cortexul frontal Comportamentul motor voluntar și involuntar
Cortexul prefrontal Luarea deciziilor, rezolvare de probleme, controlul
impulsurilor

Ganglionii bazali (nucleul Selectează prin inhibiții colaterale anumite


accumbens și palidul ventral) comportamente dintr-o gamă mai variată
Arii corticale de asociație Stochează depozitele mnezice
Hipocampul Memoria și învățarea spațială

Amigdala Evaluează pericolele si declanșează răspunsul de stres


al organismului.
Hipotalamusul Centru de control pentru sistemul de stres al
organismului, reglator al hormonilor de stres
Rol în comportamentele ce au substrat motivațional
instinctual (alimentație, sex)

Baza neurobiologică a proceselor motivaționale

Principalii neuromediatori implicate în motivație sunt:


-dopamina

16
-serotonina
-acetilcolina, opioizii, cannabinoizii- acționează prin influențarea secreției de
dopamină.
Procesul motivaţional urmează urmatoarele etape:
1. Activarea instanţelor motivaţionale
2. Deliberarea
3. Etapa decizională
4. Trecerea la act
5. Persistenţa în act necesară atingerii scopului.
Motivaţia are la bază:
• nevoile biologice (foame, sete, nevoi sexuale)
• nevoile de securitate (locuinţă, confort)
• nevoile de afiliere (comunicare, prietenie, dragoste)
• nevoile de autorealizare (stimă, respect, împlinire familială, profesională) .
Voința este latura reglatorie a conștiinței, la baza căreia stă intenția și decizia
subiectului. Ea reprezintă activitatea psihică orientată spre atingerea unor scopuri propuse
conștient pentru a căror realizare trebuie depășite anumite obstacole interne sau externe.

Concluzii

Studierea proceselor psihice implicate în modelarea comportamentului, precum și a


substratului anatomic și a mecanismelor neurofiziologice prezintă o importanță aparte pentru
cercetare, întrucât datele obținute nu numai că orientează asupra genezei comportamentului
uman, dar furnizează și modalități de intevenție asupra acestuia. În practica medicală, oricare
dintre acești factori poate fi ținta intervenției, fie ea medicală (farmacologică) sau psihologică
(psihoterapeutică).

5. NORMALITATE/ANORMALITATE SUB ASPECT COMPORTAMENTAL

Normalitatea este definită ca ansamblul caracteristicilor aceleiaşi persoane,


caracteristici care se situează în interiorul marjelor de variaţie ale populaţiei din care face

17
parte. Noţiunea de „normalitate”, din punct de vedere statistic, este reprezentată grafic
de distribuţia sub forma „curbei lui Gauss”.
Normalitatea în sens comportamantal exprimă conformitatea variabilei
comportamentale la o curbă de distribuție normală într-o populație.
Conceptul de normalitate, a cărei definire s-a impus în condiţiile încercării de
identificare a criteriilor de clasificare a tulburărilor psihice, considerate ca abateri de la
normalitate, se poate asocia cu starea de echilibru în plan intern şi în planul extern al
individului.
În ceea ce privește comportamentul uman delimitarea precisă între normal și
anormal este de cele mai multe ori dificilă. Dupa unii autori, în stabilirea comportamentului
normal sau patologic cel mai important aspect este cel calitativ. Atâta timp cât conduita
proprie îi permite subiectului să se adapteze mediului în care trăiește comportamentul este
unul normal. În situația în care conduita adoptată face dificilă sau imposibilă adaptarea
flexibilă a individului la realitate, atunci luăm în considerare probabilitatea unui
comportament disfuncțional/patologic.
Conceptul de normalitate include mai multe norme definitorii:
1. norma statistică– conform căreia o manifestare comportamentală este
considerate normală cu cât este mai frecventă în populația generală, deci mai apropiată de
media statistică;
2. norma valorică / norma ideală – cuantifică normalitate în raport cu gradul de
asemănare cu un tip ideal care include şi armonizează valorile morale individuale şi pe cele
comunitare; norma ideală este condiţionată de contextul social, istoric, geografic şi cultural.
Din aceasta perspectivă, un comportament este considerat normal atâta timp cât este
apropiat de conduita ideală stabilită de comunitatea dată.
3. norma funcţională– conform căreia comportamentul normal se defineşte prin
măsura în care individual își îndeplinește obligaţiile şi rolurile ca parte integrantă a
unei comunităţi sociale. Cât timp nu este afectată bunăstarea generală a persoanei și a
grupului social, comportamentul este consideral normal. Conform acestui criteriu,
comportamentul este anormal în cazul în care acesta are efecte negative atât asupra
individului, cât și asupra societății.
4. norma socio-culturală - conform căreia criteriile de stabilire a
comportamentului normal sunt determinate de cultura căreia îi aparține o persoană. Fiecare
cultură are anumite standarde de comportament acceptabil, iar comprtamentul care se abate
de la aceste norme este considerat anormal.

18
Dintr-o altă perspectivă, definirea comportamentului normal trebuie să țină seama
de prezența unor trăsături precum:
 Percepere adecvată a realității.
 Mod echilibrat de a face față cerințelor vieții.
 Control voulntar asupra comportamentului.
 Acceptarea propriei persoane.
 Aptitudinea de a stabilii relații emotionale semnificative.
 Productivitate.
 Autonomie.
 Unitatea personalității.
Ansamblul acestor trăsături contribuie la conturarea unui comportament normal.

19