Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n.

20 martie/2 aprilie 1820, Bârlad,

Moldova – d. 3 mai 1873,[2] Heidelberg, Imperiul German[3]) a fost primul domnitor
al Principatelor Unite și al statului național România. Prin alegerea sa ca domn al
Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost
înfăptuită Unirea celor două principate.

Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru

recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană
(Imperiul Otoman) și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii
Principatelor Române prin înfăptuirea unității constituționale și administrative.
Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format
statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România,[4] cu capitala la
București, cu o singură adunare și un singur guvern.[5]

În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea de

Monstruoasa Coaliție din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-
au forțat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.
Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza,
proprietar de pământ în județul Fălciu, și al Sultanei (sau Soltana), membră a
familiei de origini fanariote Cozadini.

Aparținând clasei tradiționale de boieri din Moldova, Alexandru primește o educație

europeană și devine ofițer în armata moldovenească, ajungând la rangul de colonel.
S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.

În anul 1848, precum majoritatea statelor europene, Moldova și Țara Românească au

fost cuprinse de febra revoluțiilor. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede,
dar în Țara Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul
verii. Tânărul Cuza a participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din
Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. Urmare înclinațiilor liberale
manifestate în timpul episodului moldovenesc, este transportat ca prizonier la
Viena, de aici fiind eliberat cu ajutor britanic.

Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a fost

numit ministru de război (1858) și a reprezentat orașul Galați în divanul ad-hoc de
la Iași. Prin toată activitatea sa politică, Alexandru Ioan Cuza a susținut
continuu unirea Moldovei și Țării Românești.

A fost nominalizat în cele două Principate, de către Partida Națională, care milita
pentru unire, în defavoarea unui prinț străin. Ca urmare a contextului politic și a
compromisului dintre principalele partide, este ales domn al Moldovei pe 17
ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5
februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

Elena Cuza

Elena Cuza

Statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Iași

Statuia lui Alexandru Ioan Cuza.jpg

Palatul familiei Cuza de la Ruginoasa (astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Ioan

Cuza”)
Articol principal: Elena Cuza.
Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeștilor,[6] al Balșilor și al Cantacuzinilor.
[7] Judecând după portretul realizat de Carol Popp de Szathmáry, când avea 38 ani,
putea fi socotită o femeie foarte mică și subțire, cu o expresie severă, cu ochi
negri și foarte timidă. Educația ei urmase calea obișnuită în epocă: guvernantă
franceză și germană, pensionul Buralat, anturajul social și literar al mătușii sale
Agripina Sturdza, din Iași.

În 1844[necesită citare] ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu

Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simțea bine
printre oameni, se purta foarte galant cu femeile.[8] Ea era o introvertită, cu o
mulțime de inhibiții. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la
început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul că a
pus datoriile față de mamă înaintea celor față de soț[necesită citare]. La 30
aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am față de soțul
meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în
modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galați.[9]

Deși soția sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi
fii avuți de soțul ei din relația cu Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan
Cuza (1862 (unele surse menționează anul 1864[formulare evazivă]) - 1889) și
Dimitrie Cuza (1865 - 1888), care s-a sinucis.[10]

A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16

mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se
rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și-o
spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest
drept.”[11]

După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui
principat român în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până
la alegerea domnitorilor. Principala atribuție a comisiilor era aceea de a
supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus
la alegerea unei adunări favorabile unirii cu Țara Românească. Unioniștii moldoveni
au putut impune cu ușurință candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan
Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea
alegerii domnului moldovean și la București a fost oficial sugerată muntenilor de
către delegația Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunța
rezultatul alegerii de la Iași. În Țara Românească, adunarea electivă a fost
dominată de conservatori, care erau însă scindați. Neputându-se pune de acord
asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârșit prin a se ralia
candidatului Partidei Naționale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859,
domn al Țării Românești. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24
ianuarie 1859, bazele statului național modern român. Sprijinul lui Napoleon al
III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziției Turciei și a Austriei față de
dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor
garante dădea recunoașterea oficială a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.
[13]Turcia l-a recunoscut pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor în
1861