INTEMEIEREA PATRIARHIEI ROMANE

Unificarea bisericească
Actul de la 1 decembrie 1918, care consfinţea unirea Transilvaniei cu România, a adus în
viaţa Bisericii Ortodoxe Române premisele necesare organizării ei unitare, sub conducerea
Sfântului Sinod din Bucureşti. Unificarea organizării bisericeşti se impunea atât în interesul
Bisericii, cât şi al Statului, fiindcă felul în care era condusă Biserica într-o parte şi alta a ţării
era cu totul diferit. În urma revenirii, în 1918, la patria mamă, a provinciilor Basarabia,
Bucovina şi Transilvania, acestea aduseseră cu ele şi propria organizare bisericească. Existau
practic, patru "regimuri de organizare bisericească":Biserica Ortodoxă Română din Vechiul
Regat, condusă de Mitropolitul Primat, Mitropolia Ortodoxă Română autonomă a
Transilvaniei, Mitropolia Autonomă a Bucovinei şi Arhiepiscopia Chişinăului şi a Hotinului,
situaţie, desigur, greu acceptabilă.

În aceste condiţii la scurt timp după desăvârşirea Unirii din 1918, au început să se formuleze
cereri, nu numai din partea oamenilor Bisericii, ci şi a mirenilor, referitoare la o organizare
unitară a Bisericii Ortodoxe Române, tendinţele şi discuţiile referitoare la unificarea
bisericească desfăşurându-se în paralel cu discuţiile pentru întemeierea Patriarhiei Române.

O contribuţie însemnată în direcţia unificării bisericeşti şi a ridicării Bisericii Ortodoxe

Române la rangul de Patriarhie au avut Congresul preoţesc de la Sibiu, (6-8 martie 1919) şi
Consfătuirea bisericească de la Sinaia(12-15 iunie 1919), unde s-a stabilit ca, la baza viitoarei
organizări a Bisericii, să stea Statutul şagunian şi s-a continuat discutarea ideii de la Sibiu, ca
Biserica noastră să fie încoronată cu treapta de Patriarh.

Problema înfiinţării Patriarhiei a fost ridicată pentru prima oară de către Preotul Gh. Ciuhandu
(1875-1947), consilier eparhial la Arad, preşedintele Asociaţiei Clerului "Andrei Şaguna", din
Transilvania, autorul multor lucrări de istorie bisericească.

În cuvântarea pe care a rostit-o la Congresul preoţesc de la Sibiu, preotul Ciuhandu propunea

mai multe măsuri în vederea unificării bisericeşti. "Unitatea spirituală ce a existat şi până azi
între Bisericile Ortodoxe Române din România şi provinciile ei noi, arăta el trebuie
concretizată prin unificarea Bisericii Ortodoxe Române, particulare şi sub raport canonic, prin
primaţia din Bucureşti, ca centru de unitate canonică a Bisericii tuturor românilor ortodocşi,
ori păstrându-se şi pe mai departe demnitatea primaţială a Mitropolitului de Bucureşti, ori
creându-se, conform, tradiţiilor şi practicilor Orientului Ortodox, demnitatea patriarhală, la
care să fie ridicat scaunul mitropolitan primaţial, de Bucureşti ".

La 13 (26) decembrie 1919, toţi mitropoliţii, episcopii eparhioţi şi arhiereii vicari din ţară s-au
întrunit în şedinţă comună a Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Române. În sesiunea
sinodală de atunci s-a hotărât ca Statutul şagunian să stea la baza noii legi de organizare a
Bisericii Ortodoxe Române.

La 18 (31) decembrie 1919 dr. Miron Cristea, episcopul Caransebeşului, a fost ales în scaunul
de mitropolit primat, vacant încă de la 1 ianuarie 1919, prin demisia lui Conon-Arămescu
Donici. A doua zi, 19 decembrie 1919 (1 ianuarie 1920) dr. Miron Cristea a fost învestit şi
înscăunat în noua demnitate. Sub el au continuat lucrările pregătitoare pentru unificarea
bisericească. Alegerea unui ierarh transilvănean în scaunul de mitropolit primat al Bisericii

1
Ortodoxe Române a fost primită drept un simbol al unităţii statale şi bisericeşti, mai ales că
Miron Cristea făcuse parte din delegaţia trimisă de românii transilvăneni la Bucureşti, să
prezinte "Actul unirii" de la 1 decembrie 1918.

Un alt eveniment decisiv pentru înfiinţarea Patriarhiei a fost întrunirea Constituantei

bisericeşti de la Bucureşti, 1920-1921. La 18 septembrie 1920 s-a întrunit la Bucureşti aşa-
numita "Constituantă bisericească", formată din membrii Sfântului Sinod, foştii miniştri de
Culte, profesori de teologie şi preoţi de mir. Aceasta a ales o comisie de 15 membri (ierarhi,
profesori de teologie şi mireni), în frunte cu mitropolitul primat Miron, care să întocmească
un proiect de Statut de organizare şi de funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române. Astfel s-a
ajuns la unificarea, şi din punct de vedere bisericesc, a neamului nostru, după primul război
mondial.

În şedinţa Constituantei din 21 noiembrie 1920, delegaţii Arhiepiscopiei Basarabiei au

prezentat, în calitate de membri ai Comisiei pentru unificare din cadrul Constituantei, un
Proiect de organizare superioară a Bisericii Autocefale Române, în care se arăta că
"reprezentantul şi cârmuitorul suprem al Bisericii Ortodoxe Române este Patriarhul ales de
către Congresul general bisericesc, pe toată viaţa, cu reşedinţa în capitala ţării".

În februarie 1921, la Congresul bisericesc din Basarabia se lua hotărârea, prin Proiectul de
unificare bisericească(art. 4-10), de a susţine ideea înfiinţării Patriarhiei Ortodoxe Române.
Acest Proiect de statut a fost înaintat Sfântului Sinod de la Bucureşti şi Ministerului Cultelor.
În şedinţa Constituantei bisericeşti din 25 mai 1921, reprezentaţii din Basarabia au solicitat
din nou să se hotărască cât mai urgent înfiinţarea Patriarhiei Române, aceasta fiind dorinţa
întregii preoţimi. Memorii speciale pentru înfiinţarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române
au înaintat atunci Mitropolitului primat şi conducerii Statului atât arhiepiscopul Gurie, cât şi
episcopul său vicar, Dionisie.

Fapt semnificativ, în art. 22 al Constituţiei aprobate de şeful statului în martie 1923 erau
înscrise atât autocefalia, cât şi autonomia Bisericii Ortodoxe Române.

diferite întruniri teologice internaţionale. De asemeni, în 1925 era proiectat un sinod

panortodox, la Ierusalim, în vederea aniversării a 1600 de ani de la primul Sinod ecumenic. S-
a cerut stăruitor în presa românească a vremii ca Biserica Ortodoxă Română să ia parte la acel
proiectat sinod, ca Patriarhie.

Înfiinţarea ...
Dând urmare numeroaselor glasuri (aparţinând deopotrivă clericilor şi credincioşilor), care
cereau ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, în ultimele zile ale anului
1924, mitropolitul Pimen al Moldovei, ca membru senior al episcopatului românesc de atunci,
a făcut propunerea ca:"Mitropolia Ungrovlahiei (sau a Munteniei), cu scaunul mitropolitan
din Bucureşti, să fie ridicată la rangul de Patriarhie; iar mitropolitul Ungrovlahiei, ca Primat al
României, care, de drept e şi Preşedinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de:
PATRIARH AL BISERICII ORTODOXE NAŢIONALE ROMÂNE (cu reşedinţa la
Bucureşti)".

Această propunere s-a adus în plenul Sfântului Sinod în sesiunea de toamnă din anul 1924,
care, prorogată în ziua de 4 decembrie acelaşi an, şi-a reluat lucrările la 4 februarie 1925, zi în
care a şi fost pusă în discuţie.
2
În aceeaşi zi de 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a hotărât înfiinţarea Patriarhatului Ortodox
Român pentru Biserica Ortodoxă Română. În urma discuţiilor purtate, a expunerilor de
motive prezentate şi a citirii "actului de înfiinţare", Sfântul Sinod, "în unanimitate şi cu
însufleţire" a hotărât în aceeaşi şedinţă următoarele: 

"Se înfiinţează în Ţara Românească, pentru Biserica Ortodoxă Autocefală Română,

demnitatea de Patriarh" (art. 1). "Arhiepiscopul şi mitropolitul Ungrovlahiei se ridică, în
calitatea sa de Primat al României, la rangul de patriarh al Bisericii Ortodoxe Autocefale
Române" (art. 2). "Înalt Prea Sfinţitul D. D. Miron, actualul Arhiepiscop şi mitropolit al
Ungrovlahiei, devine în calitatea sa de Primat al României, Patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române" (art. 3)şi:"Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române se va bucura de toate drepturile
recunoscute de Sfintele canoane şi legile ţării" (art. 4).

Sfântul Sinod a comunicat Ministerului Cultelor, la 7 februarie, hotărârea adoptată, de

înfiinţare a Patriarhiei Române, care a fost prezentată Guvernului. Acesta a alcătuit un proiect
de lege, care a fost aprobat de Senat, la 12 februarie 1925, apoi de Parlament, la 17 februarie
1925. Ulterior, la 25 februarie 1925, s-a promulgat Legea pentru ridicarea scaunului
arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei, ca primat al României, la rangul de Scaun
patriarhal.

După toate acestea, urma să aibă loc şi ultimele acte ale unui astfel de eveniment
bisericesc:învestitura şi înscăunarea. Acestea, însă, din cauza bolii Regelui Ferdinand I, n-au
putut avea loc în primăvara anului 1925, cum se planificase, ci s-au amânat în toamnă, pentru
data de 1 noiembrie 1925. Înainte de această dată, Sfântul Sinod a trimis scrisori tuturor
Bisericilor Ortodoxe surori, rugându-le să participe la "ceremonia învestiturei".

Apoi, în ziua de 29 octombrie 1925, regele Ferdinand I, pe baza "legii pentru ridicarea
Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungrovlahiei, ca Primat al României, la rangul de
scaun patriarhal", prin decret regal, "a întărit" pe arhiepiscopul şi mitropolitul Ungrovlahiei,
Dr. Miron Cristea, Primatul României, în scaunul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

... şi recunoaşterea Patriarhiei Române

La 12 martie 1925, Sfântul Sinod trimite o scrisoare irenică (propunere de unificare)
Patriarhiei de Constantinopol, celorlalte Patriarhate Ortodoxe şi Bisericilor Ortodoxe
autocefale, prin care li s-a comunicat ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de
Patriarhie.

Trimisă după 6 mai 1925, la Patriarhia ecumenică, prin profesorul de teologie Dragomir
Demetrescu, documentata scrisoare irenică a ajuns la Constantinopol, în timp ce, din pricina
evenimentelor politice, patriarhul Constantin al VI-lea (17 decembrie 1924-mai 1925) se afla
cu sediul la Tesalonic. Acesta a fost de acord cu schimbarea făcută în Biserica românească, în
ziua de 20 mai 1925 încredinţându-l pe mesagerul scrisorii că "totul este gata", urmând ca
Sinodul patriarhal, care atunci era la Cospoli să facă toate formalităţile. Dar, fiindcă, după
câteva zile, patriarhul Constantin s-a retras din scaun, lucrările referitoare la Patriarhia
românească nu s-au putut desfăşura.

În luna iulie a anului 1925, la conducerea Bisericii patriarhale din Constantinopol, a fost
instalat noul ecumenic, Vasile al III-lea (13 iulie 1925-29 septembrie 1929). La 30 iulie 1925
Patriarhul ecumenic Vasile al III-lea al Constantinopolului şi Sfântul Sinod al Patriarhiei
3
Ecumenice au emis Tomosul de recunoaştere a Patriarhiei Române la rangul de Patriarhie.16
Acest Tomos a fost înmânat patriarhului Miron la Bucuresti, la 27 septembrie 1925, de către o
delegaţie a Patriarhiei Ecumenice. Delegaţia era alcătuită din mitropoliţii Ioachim al
Calcedonului şi Ghermanos al Sardeonului şi primul dragoman al Patriarhiei, Constantinidis.

La 1 octombrie 1925, Patriarhul Vasile al III-lea al Constantinopolului scrie Patriarhului

Miron că a trimis o scrisoare enciclică (circulară cuprinzând directive oficiale în probleme
religioase) tuturor Bisericilor Ortodoxe, prin care le anunţa ridicarea Bisericii Ortodoxe
Române la rangul de Patriarhie.

Totodată, patriarhul Vasile al III-lea le cerea tuturor "să-şi dea consimţământul şi

recunoaşterea lor la cele săvârşite şi să vină în contact şi comuniune cu Prea Fericitul Patriarh,
Domnul Miron, înmulţind astfel bucuria prea Sfintei Biserici a României şi a obştii evlavioase
din care este ea alcătuită".

În urma enciclicei patriarhale, dar mai ales în urma scrisorii irenice a Sinodului Bisericii
Ortodoxe Române, au început să sosească la Bucureşti scrisori din partea celorlalte Patriarhii
şi Biserici autocefale ortodoxe surori, prin care se recunoştea Patriarhatul român, Biserica
Română era felicitată pentru noua reorganizare şi primului patriarh al României, Miron
Cristea i se urau sănătate, fericire şi păstorire îndelungată şi bogată în roade.

Astfel, s-au primit scrisori de la Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Serbia, Cipru, Grecia,
Bulgaria, Polonia, Kiev. De asemeni, s-au mai primit scrisori de felicitare pentru Biserica
Ortodoxă Română în noua ei situaţie şi pentru întâistătătorul ei, de la Kevork V., patriarh
suprem şi catolicos al tuturor armenilor, de la Dr. Adolph Küry, episcopul Bisericii vechi
catolice din Berna (Elveţia) şi de la Primatul Angliei, Randal Cantuar.

Odată cu ceremonia de învestitură şi înscăunarea primului Patriarh al României, în persoana

Dr. Miron Cristea, care au avut loc la Bucureşti, la 1 noiembrie 1925, se încheia un lung
proces de reafirmare şi recunoaştere a Bisericii Ortodoxe Române pe plan internaţional,
Biserica-fiică a Patriarhiei Ecumenice devenind pentru totdeauna, o Biserică-soră.