Creditul şi rolul său în economie

Creditul este operaţiunea prin care se ia în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei
promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoţite de plata unei dobânzi ce remunerează
pe împrumutător. Operaţiunea priveşte două părţi. O parte acordă creditul. Cealaltă parte îl
primeşte, sau altfel spus se îndatorează.
Relaţii de credit au existat şi în economiile premonetare. Deci creditul poate exista şi în
economiile fără monedă. Evident că, în ansamblul lor, relaţiile de credit, astăzi, nu se pot
emancipa de haina monetară.
Operaţiunile de credit pot interveni într-o gamă amplă de la relaţii între indivizi sub forma unor
acorduri personale simple, până la tranzacţiile formalizate ce se efectuează pe pieţe monetare sau
financiare foarte dezvoltate şi formulate în cadrul unor contracte complexe. O parte importantă a
relaţiilor de credit priveşte mobilizarea capitalurilor disponibile şi a economiilor.
Părţile implicate, tipul de instrumente utilizate şi condiţiile în care creditul este consimţit, sunt
extrem de diverse şi în continuă evoluţie. Dispozitivul instituţional variază de asemenea, de la
ţară la ţară.
Esenţial rămâne acelaşi peste tot: o valoare actuală se transmite de un creditor (investitor sau
împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se angajează să-1 ramburseze, după un timp, în
condiţiile specificate în acordul de credit, în cadrul căruia debitorul promite, de asemenea a plăti
dobândă pentru a remunera pe creditor.
în amplitudinea sa, esenţa raportului de credit se dezvăluie prin analiza trăsăturilor caracteristice.
Subiectele raportului de credit, creditorul şi debitorul prezintă o mare diversitate în ce priveşte
apartenenţa la structurile social-economice, motivele angajării în raport de credit şi durata
angajării sale, astfel că ierarhizarea acestor laturi, în amănunt, este dificilă.
O apreciere generală asupra naturii participanţilor la procesul de creditare : creditori şi debitori,
conturează trei categorii principale şi de amplă cuprindere : întreprinderile, statul şi populaţia.
Raportul de credit implică primordial redistribuirea unor capitaluri aflate în stare de
disponibilitate ceea ce presupune preexistenta unor procese de economisire sau acumulări
monetare. Se afirmă, preponderent, în calitate de creditori, întreprinderile, care, pe de o parte,
manevrează importante disponibilităţi monetare, din circuitul cărora au loc considerabile degajări
cu caracter temporar ce pot fi angrenate în procesul de creditare. Pe de altă parte, întreprinderile,
prin repartizarea profitului, constituie fonduri şi rezerve, remunerează acţionarii, fapte ce ma-
jorează global capacitatea de creditare a economiei naţionale.
Creşterea veniturilor populaţiei prin angajarea masivă în procesele economice, prin nivelul înalt
al productivităţii muncii şi prin amplitudinea spiritului de prevedere şi economisire, caracteristici
ale evoluţiei contemporane in toate ţările dezvoltate, a făcut din populaţie un factor major în
desfăşurarea raporturilor de credit, în primul rând, în postura de creditor.
Aceste tendinţe de creştere absolută şi relativă a economiilor populaţiei, caracteristică evoluţiei
raporturilor de credit în toate ţările dezvoltate, pun noi probleme optimizării procesului de
mobilizare şi utilizare a acestor economii. Pe acest fundal se desfăşoară modificări calitative
printre care transformarea economiilor din disponibilităţi monetare în economii financiare, fapt
ce influenţează radical activitatea intermediarilor, băncile.
În calitate de debitori alături de întreprinderi şi populaţie se afirmă amplu, în toate ţările
dezvoltate, statul. În Statele Unite angajarea în calitate de debitor în procesul de creditare are
dimensiuni apropiate, volumul total al îndatorării fiind în 1987 : pentru întreprinderi 2 951 mld.
dolari; pentru populaţie 2 837 mld. dolari şi pentru administraţia de stat 2 798 mld. dolari.
Desigur că aceste date reflectă anumite particularităţi proprii ale SUA : un grad mare de
autofinanţare a întreprinderilor care diminuează relativ necesităţile de credit : o dezvoltare mai
amplă a creditului acordat populaţiei, ca expresie a unei economii de consum dezvoltate generos ;
o amplitudine specifică a cheltuielilor bugetare axate îndeosebi pe destinaţii militare, care
exagerează nevoile de credit ale statului.
Dacă pentru celelalte ţări dezvoltate participaţiile cantitative pot diferi, factorii care le generează
şi tendinţele lor prezintă grade mai mari sau mai mici de similitudine.
Promisiunea de rambursare, element esenţial al reportului de credit, presupune riscuri, şi necesită,
în consecinţă, adesea, angajarea unei garanţii, în raporturile de credit, riscurile probabile sunt :
— riscul de nerambursare ;
— riscul de imobilizare.
Riscul de nerambursare constă în probabilitatea întârzierii plăţii sau a incapacităţii de plată
datorită conjuncturii, dificultăţilor sectoriale, sau deficienţelor împrumutatului.
Pentru prevederea riscului trebuie să se analizeze temeinic împrumutatul prin prisma cerinţelor
respectării raportului de credit sub diverse aspecte : umane (competenţă, moralitate), economice
(situaţia internaţională, naţională, cadrul profesional), financiare (situaţia financiară, îndatorarea
existentă, capacitatea de rambursare), juridice (forma juridică, legăturile juridice cu alte
întreprinderi). Se poate acţiona pentru diviziunea riscului prin colaborări cu alte instituţii de
credit. Evident, prevenirea riscului este strict legată de procedurile de garantare a împrumutului.

Riscul de imobilizare survine la bancă, sau la deţinătorul de depozite, care nu este în măsură să
satisfacă cererile titularilor de depozite, din cauza unei gestiuni nereuşite a creditelor acordate.
Efectele negative ale unei asemenea situaţii care afectează major pe deponent pot fi prevenite
prin administrarea judicioasă a depozitelor şi creditelor de către bănci; angajarea de credite pe
baza hârtiilor de valoare, mobilizarea efectelor (la piaţa monetară), prin rescont şi alte operaţiuni.
Creditele care se acordă, de regulă, prin bănci, angajează fonduri ce nu aparţin băncii. De aci
necesitatea, în scopul unei ferme gestiuni a fondurilor ce îi sunt încredinţate, ca bancherul să-şi
întărească poziţia sa de creditor prin garanţii personale sau reale.

Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti, în cazul în care
debitorul este în incapacitate.
În cazul garanţiei simple, garantul are dreptul de a discuta asupra îndeplinirii obligaţiei sale, de a
cere executarea primordială a debitorului şi, în cazul în care există mai mulţi garanţi, să răspundă
numai pentru partea sa.
În cazul garanţiei solidare, garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti, concomitent, sau
chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiţii preferabile de solvabilitate.

Garanţiile reale cuprind reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiul.

Dreptul de reţinere asigură creditorului posibilitatea de a reţine un bun corporal, proprietate a
debitorului atât timp cât el n-a fost achitat integral. Pentru aceasta trebuie îndeplinite anumite
condiţii: bunul corporal deţinut de creditor să aibă o legătură cu creanţa ; iar creanţa trebuie să fie
certă şi exigibilă.
Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanţia creditului, gajul.
Gajarea poate avea loc cu sau fără deposedare.
Dacă gajarea are loc fără deposedare, creditorul primeşte un titlu de recunoaştere a gajului care
face obiect publicării (de pildă gajarea fondurilor de comerţ).
Creditorul titular al gajului are, în virtutea gajării, anumite drepturi; de preferinţă (de a fi plătit
înaintea altora, în cazul vânzării bunului ce reprezintă garanţia), de urmărire (dacă se schimbă
proprietarul), de reţinere (păstrarea obiectului gajului) şi de vânzare (vânzarea în justiţie a
bunului gajat). Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui
imobil, fără deposedare şi cu publicitate. Ipoteca conferă creditorului dreptul de preferinţă şi
dreptul de urmărire. Ipoteca poate fi legală (prevăzută de lege), convenită (consimţită prin
contract) sau judiciară (acordată de organele judecătoreşti).
Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori, de a avea prioritate în a fi plătiţi atunci
când dispun de o garanţie asupra unei părţi, sau asupra totalităţii patrimoniului debitorului.
Creditorul privilegiat dispune de dreptul de preferinţă şi de dreptul de urmărire.
Privilegiile pot fi generale şi speciale, respectiv mobiliare şi imobiliare.
Oricare ar fi garanţiile oferite, creditorul nu poate să piardă din vedere că o bună garanţie nu
trebuie să fie decât o precauţie suplimentară, şi nu un suport al unui risc mai mult decât probabil.
Decizia creditorului trebuie să se întemeieze pe totalitatea însuşirilor calitative ale debitorului, ale
patrimoniului său, şi a modului de administrare şi nu numai pe cele ce se desprind din aprecierea
garanţiilor.
Trebuie subliniat că, în caz de necesitate, transformarea garanţiilor în bani presupune pentru
creditor eforturi şi cheltuieli suplimentare şi implică imobilizări îndelungate ale fondurilor. Toate
acestea deturnează creditorul, respectiv pe bancher, din preocupările sale obişnuite, şi-i aduce
prejudicii, ce nu întotdeauna pot fi comensurate valoric şi, pe această cale, recuperate.
Creditorul, respectiv bancherul, este interesat, în primul rând, de derularea normală a procesului
de creditare şi mai puţin de anomaliile acestuia, chiar dacă acestea îi aduc unele recompense.

Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate. De la termene

foarte scurte (24 ore, termen practicat între bănci pe pieţele monetare) şi încheindu-se cu termene
de la 30 la 50 de ani şi chiar 100 (în soluţii recente pentru împrumuturi privind construcţia de
locuinţe).
Pentru creditele pe termen scurt, credite acordate întreprinderilor, sau credite de consum, este
caracteristică rambursarea integrală la scadenţă.
Creditele pe termen mijlociu şi lung implică adesea rambursarea eşalonată, fapt ce înseamnă că,
pe parcurs, la termene stabilite, lunare, trimestriale etc, odată cu plăţile cuvenite pentru dobânzi
se rambursează o parte din împrumut.
Experienţa a arătat că atunci când creditele, prin natura lor pe termen lung, s-au acordat în
condiţii în care se plăteau periodic numai dobânzile, rambursarea principalului urmând a fi făcută
integral la termenul stabilit (ca în SUA înainte de 1929), s-au creat premise pentru lipsă de
răspundere în domeniul creditului, ceea ce a contribuit la apariţia fenomenului de incapacitate de
plată a debitorilor şi falimentul instituţiilor de credit, pe scară largă.
Dobânda este o caracteristică esenţială a creditului.
în acordurile de credit s-a încetăţenit clauza dobânzii fixe. Respectiv dobânda cuvenită în cadrul
acordului de credit este acceptabilă pentru ambele părţi, pentru întregul împrumut şi pe toată
durata creditului.
În condiţiile presiunii inflaţioniste accentuate din anii '70, s-a instituit regimul dobânzilor
variabile (sensibile) situaţia în care dobânzile se modifică periodic (de regulă semestrial) funcţie
de nivelul dobânzii pe piaţă (naţională sau internaţională).
Acordurile de credit pot prevede adiţionarea dobânzii cuvenite şi plata integrală la încheierea
contractului (situaţia practicată mai ales pentru hârtiile de valoare, obligaţiuni ale întreprinderilor,
statului sau băncilor şi societăţilor financiare). Împrumutul acordat, respectiv valoarea de emisie
poate fi 100 sau 70, iar suma de rambursat funcţie de termen şi nivelul dobânzii, 14.2 respectiv
100.

Tranzacţia. Acordarea creditului

Creditul poate fi consimţit în cadrul unei tranzacţii unice ; acordarea unui împrumut, vânzarea
unei obligaţiuni, angajarea unui depozit.
În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia împrumuturile efective
intervin la intervale liber alese de debitor. Cărţile de credit sunt modalităţile cele mai răspândite
pentru această formă.
Consimţirea tranzacţiei, respectiv acordarea creditului, este un act de mare importanţă, în vederea
căruia creditorul trebuie să-şi asigure o bună informare şi documentare pentru evitarea riscului.
În acest sens băncile îşi creează un cadru propriu de informare şi documentare, sau apelează la
agenţii specializaţi care studiază capacitatea de plată şi, respectiv potenţialul economic al
firmelor.
O atenţie deosebită se acordă în economia unor ţări documentării privind riscul în investirea în
hârtii de valoare, obligaţiuni, de o mare audienţă publică, sferă în care acţionează agenţi
specializaţi, care au pus la punct un sistem de notaţie complexă, reunit într-o formulă literală sau
numeric destinată a releva gradul de risc decurgând din caracteristicile creditului şi, mai ales, ale
debitorului.
Consemnarea şi transferabilitatea sunt de asemenea, caracteristici ale creditului. Acordurile de
credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, intrumentele de credit, a căror
formă de prezentare implică aspecte multiple şi diferenţiate.
Esenţială în aceste instrumente este obligaţia fermă a debitorului privind rambursarea
împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată.
Implicit, prin intermediul transferului instrumentului de credit se realizează cesiunea creanţei,
respectiv a dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de credit, precum şi veniturile
accesorii.
Negocierea instrumentelor de plată şi a creanţelor ce sunt reprezentate pot avea loc :
— direct între investitori;
— în cadrul pieţelor de capital şi financiare.
De regulă, transferul direct este desfăşurat în cadrul raporturilor directe ale creditelor sau între
bănci privind circulaţia cambiei (scontare şi rescontare), a cecului etc, în timp ce obiect al pieţelor
financiare sunt obligaţiile statului (bonuri de tezaur în principal) sau ale întreprinderilor precum şi
alte hârtii de valoare similare.
Transferabilitatea instrumentelor de credit şi deci transferul acordurilor de credit de la un
beneficiar la altul (de la un creditor la altul) este, în primul rând, o expresie a lichidităţii
portofoliului de creanţe, posibilitatea pentru fiecare creditor de a transforma creanţa în bani,
potrivit unei necesităţi sau unei noi opţiuni.
Aşa cum se va vedea, în practica bancară, transferabilitatea are un loc important, deoarece
permite a asigura utilizarea fluxurilor fireşti de constituire şi utilizare a capitalurilor temporar
disponibile.
Prin creditare, băncile folosesc, într-o primă etapă, capitalurile temporar disponibile mobilizate
de ele, urmând ca, într-o etapă următoare, să recurgă la concursul altor fluxuri de capital existente
sau create de banca de emisiune şi alte bănci, prin operaţiile de recreditare.
Bibliografie

1. “Moneda, Credit, Bănci” – Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel – Editura
Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti – 1994

2. Curs 4 – Economie politică – Credit şi bănci