Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Student:
Pătroi Camelia
Oradea
2010
CUPRINS
BIBLIOGRAFIE
Cap I. Note introductive
Viaţa socială a captat dintotdeauna interesul celor care-i trăiau efectele, adică
oamenii. Diversificarea continuă a societăţii şi creşterea nivelului de complexitate au
condus la apariţia unor ştiinţe de sine stătătoare al căror obiectiv este de a reda cu
exectitate modul de funcţionare a sistemului social. Evoluţia industrială, economică a fost
scânteia ce a declanşat o adevărată explozie de interes privind relaţiiile dintre indivizi,
structurile, grupurile şi instituţiile ce guvernează traiul cotidian. Aşa au apărut sociologia
şi mai apoi, ramurile ei.
Sociologia economică se identifică drept o parte mai specială a sociologiei.
Orientarea ei acoperă un aspect mai practic al vieţii, cercetând aspectele socio-culturale
ale subsistemului economic al societăţii. Ea se limitează nu numai la analiza legăturilor
structurale, ci se străduieşte să realizeze cercetarea proceselor, modurilor de
comportament şi fenomenelor de schimbare pe o perioadă mai lungă de timp. Prin
intermediul acestei ramuri ştiinţifice se poate observa mai bine interdependenţa dintre
economie, societate şi cultură, elementele, problemele şi consecinţele dezvoltării
economice.
Aria de acoperire a acestui domeniu este variată plecând, spre exemplu, de la
comportamentul din cadrul unei întreprinderi, la sociologia sectorului terţiar sau
prezentarea din punct de vedere istoric a formelor corespunzătoare ale economiei din
trecut şi modul în care au influenţat aceste aspecte evoluţia omenirii.
Economia este o ştiinţă dădătoare de soluţii şi concluzii, care-l îmbogăţesc pe cel
care o practică. Totul are legătură cu realitatea, cu viaţa de zi cu zi. Cifrele ascund în
spatele lor activitatea oamenilor. În economie cifrele arată cum evoluează o ţară sau
cum trăiesc oamenii acelei ţări. Apare relaţia strânsă dintre sociologie şi economie.
Cunoaşterea faptului că o mulţime de probleme sociologice sunt, în ultimă instanţă,
determinante din punct de vedere economic, permite o delimitare mai exactă a
problematicii socilologice. Relevarea legăturilor economice şi sociologice din cadrul
teoriei permite o tratare sociologică mai consecventă a problemelor vieţii economice a
societăţii în interesul utilităţii practice-economice nemijlocite. Rezultă stimularea
cercetării sociologice şi nicidecum împiedicarea acesteia.
Nivelul urbanizării unei ţări are o importanţă deosebită nu numai pentru că este
relevant în studiile comparative interţări, ci şi pentru faptul că este strâns legat de
indicele care exprimă dezvoltarea economică şi, într-o oarecare măsură, chiar nivelul
de trai. În acelaşi sens, el este semnificativ şi pentru politicile de dezvoltare rurală. În
general, se acceptă că între nivelul urbanizării şi dez voltarea economică există o strânsă
legătură, în sensul că există o corelaţie pozitivă între nivelul de dezvoltare economică şi
gradul de urbanizare, de obicei, calculat prin procentul populaţiei care locuieşte în oraşe
cu peste 20.000 locuitori. O astfel de relaţie nu se confirmă însă în situaţia ţărilor în care
procesul de urbanizare nu este dublat de cel de industrializare. Alte analize au evidenţiat
dependenţa nivelului de urbanizare de dezvoltarea şi diversificarea industrială şi
relaţiile acestora cu dezvoltarea tehnologică şi multitudinea schimbărilor exterioare
societăţii. Sunt doar câteva elemente ce arată strânsa legătură între explozia urbană şi
efectele sale la nivel social.
Un rol important în analiza evoluţiei şi consecinţelor urbanizării îl are dinamica
marilor oraşe, cu peste 2 milioane de locuitori. Extinderea şi puterea de influenţă a
acestora va deveni, pentru multe ţări, şi mai mare în perioada următoare. O mare parte a
omenirii trăieşte deja în asemenea oraşe, considerate deseori de specialişti ca fiind
îngrijorătoare din punct de vedere al patologiei urbane pe care o creează.
Suprafeţele enorme pe care se intend aglomerările urbane au uneori efecte la fel de
negative sub raportul convieţuirii urbane ca şi creşterea galopantă a numărului populaţiei.
Din analiza unor astfel de date rezultă că, deşi urbanizarea poate fi considerată un
proces global, cu multe trăsături generale, realizarea sa prezintă variaţii semnificative în
funcţie de regiuni, ţări şi chiar în cadrul unor ţări. Factorii care influenţează structura
urbanizării şi forma sistemului de aşezări urbane pot fi grupaţi în mai multe categorii:
comportamentul demografic, mobilitatea socio-spaţială, scala geografică, cadrul
fizic sau natural, cadrul istoric, densitatea modelului de aşezări preurbane, modul
sau tipul de producţie dominant, stadiul de dezvoltare, gradul de dependenţă
politică sau economică, atitudinile populaţiei în raport cu tipurile de aşezări. Pe de
altă parte, în raport cu nivelul economic şi sistemul politic, însuşi procesul de urbanizare
este semnificativ diferit, modelele de urbanizare nefiind aceleaşi în ţările din vestul
Europei, dezvoltate din punct de vedere economic sau fostele state socialiste.
Teoria pe care se bazează importanţa urbanizării este una simplă. Ideea potrivit
căreia oraşul exprimă imaginea vizuală a societăţii este acceptată cam de toată lumea.
Dat fiind rolul jucat de oraşe de-a lungul istoriei, în dinamica lor sunt reflectate
caracteristicile esenţiale ale evoluţiei societăţii, putând fi relativ uşor marcate principalele
etape ale dezvoltării economice şi social-culturale. Deşi oraşele, raportate la suprafaţa
Terrei, nu reprezintă decât nişte insule în mijlocul peisajului, ele au dominat şi domină
lumea.
În prezent cercetătorii încearcă să descopere legităţile dezvoltării urbane, pe
baza cărora să deducă direcţiile de evoluţie ale oraşelor. Există două modele importante
pe această linie. Primul model îi aparţine lui Constantinos Doxiadis, un cercetător al
aşezărilor umane, care identifică cinci faze principale în evoluţia aşezărilor, ultimele
trei aparţinând aşezărilor urbane. Prima fază, cea a aşezărilor umane primitive
neorganizate, începe odată cu evoluţia omului. Îi urmează faza aşezărilor primitive
organizate, perioada satelor – eopolis - care a început în urmă cu circa 10.000 ani. După
aceea vin cele trei etape ale aşezărilor urbane. Faza aşezărilor urbane statice sau a
oraşelor (polis – care durează de aproximativ 5.000–6.000 ani), faza aşezărilor urbane
dinamice (dynapolis – care durează de 200 ani şi poate dura 400 ani în total) şi faza
oraşului universal (ecumenopolis – care începe acum).
În faza aşezărilor urbane dinamice, oraşele cunosc o continuă creştere, implicând
în timp mai multe tipuri de oraşe. Din punct de vedere economic, acest tip de oraş este
legat de industrializare, iar din punct de vedere tehnologic, de apariţia căilor ferate.
Pentru Anglia, înseamnă mijlocul secolului al XVIII -lea, iar pentru alte ţări cum sunt
cele din „lumea a treia” de-abia a doua jumătate a secolului al XX-lea. Acum aproape
toate ţările au intrat în această fază a aşezărilor urbane dinamice datorită expansiunii
industriei şi automobilismului. Oraşul de acest tip influenţează toate aşezările din jurul
său, creând noi centre urbane dinamice, care la rândul lor influenţează alte aşezări.
Un al doilea model îi aparţine sociologului Patrick Geddes a elaborat, la
începutul secolului trecut, o paradigmă a dezvoltării oraşelor potrivit căreia
ascensiunea şi decăderea unei metropole are cinci faze: polis – reprezentând oraşul la
începuturile sale; metropolis – semnificând oraşul mare şi sănătos; megalopolis –
denumind oraşul foarte mare, cu tendinţe spre „grandomanie ” şi dimensiuni nesănătoase
(Roma, înainte de începutul erei noastre, sau lanţul oraşelor Boston-New York-
Washington de astăzi); parasitopolis – sugerând oraşul parazitar, care domină şi
exploatează întreaga ţară (Roma, pe vremea Imperiului); pathopolis – reflectând oraşul
morbid, care se atrofiază şi e pe cale de dispariţie (cum au fost oraşele Babilonului după
moartea lui Alexandru cel Mare şi Roma în secolele al IV-lea şi al V-lea e.n.).
Această variantă a fost modificată de urbanistul şi sociologul american Lewis
Mumford care atrage atenţia asupra faptului că dus la extrem, neîncetând cucerirea şi
mai ales acumularea, oraşul industrial ajunge să împiedice orice posibilitate de
existenţă umană şi s-ar autodistruge. Este exact imaginea Romei antice transpusă
astăzi prin numărul tot mai mare al celor ce locuiesc pe verticală, suprasolicitarea
simţurilor cauzată de sex, violenţă şi alcool, înmulţirea şoselelor şi dezvoltarea excesivă a
tehnicii şi, mai ales, concentrarea colectivă pe lucruri trecătoare, neînsemnate.
Legat de evoluţia propriu zisă a oraşului şi ce a însemnat aceasta pentru societate,
fiecare epocă în parte are caracteristicile sale. E clar că odată cu diviziunea muncii a
apărut, la nivel incipient, separaţia rural-urban. Primele nume vehiculate astăzi sunt
cele ale Babilonului antic: Ur, Nipur, Lagash, Umma. Alături de acestea, Ierihonul
(Palestina), oraşele din Mesopotamia (Irak), valea Nilului (Egipt), valea Indului
(Pakistan) sau China sunt de notorietate. Dacă satul însemna muncă agricolă şi locuire,
aceste noi forme aduceau plusuri la nivelul funcţiilor de interes colectiv precum de
apărare, religioase sau politice. Practic, atunci s-a declanşat geneza claselor sociale, a
ierarhizării şi relaţiilor de asuprire. Odată cu oraşul s-a ivit necesitatea administraţiei, a
poliţiei, a impozitelor, aceste aşezări devenind centre ale comerţului, civilizaţiei,
dezvoltării economice, sociale şi culturale.
Trecând la oraşele cu adevărat mari, precum Teba, Babilon ori Ninive apar
schimbări de ordin tehnic în modul de viaţă care au dinamizat facultăţile creatoare ale
omului, au mobilizat forţa de muncă, au organizat mijloacele de comunicaţie, au ţesut în
timp şi spaţiu o reţea de schimburi comerciale şi culturale favorizând invenţia,
construcţiile şi creşterea conside rabilă a productivităţii agricole. O caracteristică
fundamentală a constituit-o dialogul oraşelor cu zona rurală, faţă de care a avut, în
general, relaţii de dominaţie întărind puterea grupurilor conducătoare. Marii feudali,
proprietari ai pământurilor, au creat oraşe pentru a-şi asigura dominaţia asupra satului.
Oraşul medieval era static din punct de vedere al evoluţiei populaţiei,
întinderii şi structurii sale. Identic pentru majoritatea oraşelor Evului Mediu a fost
înconjurarea acestora cu ziduri de apărare, fortificarea în vederea unei mai bune protejări.
Practic, se iveşte o imagine a unui grup de oameni cu interese comune împotriva oricărui
factor extern. Din punct de vedere legislative este vorba de o asociaţie economică de
comercianţi care se autoguvernau. Autonomia oraşului însemna de fapt autonomia
claselor comerciante, care, bazându-se pe puterea lor economică, au stabilit anumite
reglementări juridice şi politice cu restul societăţii, în special cu regele şi nobilimea.
Aceasta a făcut ca oraşul medieval să se caracterizeze prin: identitatea strictă între
interesele individuale şi interesele grupului ca întreg; lipsa separării drepturilor de
proprietate individuală de cele de suveranitate a oraşului; un caracter mixt al
politicii economice; protejarea muncitorului de competiţie şi exploatare;
reglementări privind condiţiile de muncă, salarii, preţuri, pedepsirea fraudelor,
apărarea intereselor oraşului de competitorii vecini.
Oraşul Renaşterii capătă în plus valenţe nobiliare, în sensul că vor concentra şi
centraliza puterea în interiorul lor, dezvoltând totodată birocraţia, atât de nedorită astăzi.
Faza revoluţionară în urbanism s-a declanşat cu peste 200 de ani în urmă, în
momentul în care revoluţia industrială a schimbat şi ştiinţa, filosofia ori cultura.
Factorii determinanţi ai urbanizării moderne pot fi grupaţi în două mari categorii:
socioeconomici şi socioculturali. În prima categorie intră în principal noile cuceriri
tehnologice de tip industrial şi agricol, mijloacele de transport şi comunicaţie, politica
socială de „liberalizare” a intrărilor în mediul industrial-urban, care au determinat o
creştere continuă a cererii de forţă de muncă, satisfăcută în cea mai mare parte prin
reducerea necesarului de personal muncitor în agricultură. Factorii socioculturali includ
în esenţă facilităţile de învăţământ, superioare celor din rural, condiţiile de sănătate,
calitatea locuinţelor şi dotărilor tehnico-edilitare, serviciile publice, facilităţile culturale
şi recreative (teatru, cinema, bibliotecă), legislaţia relativă la condiţiile de muncă,
sănătate şi programe de ajutor. Un rol deosebit de important în creşterea oraşelor, în
special a metropolelor moderne bazate pe comerţ, l-au avut mijloacele de transport.
În plan sociologic, apariţia oraşului industrial a condus la schimbări importante în
modelele de organizare socială. Cel puţin pentru o primă etapă, instituţiile economice şi
politice au dobândit un rol dominant, în timp ce religia era în relativ declin.
Stratificarea socială se amplifică odată cu proliferarea organizaţiilor birocratice.
Modelele spaţiale ca şi cele culturale se modifică treptat. Centrul oraşului încetează,
mai ales în cazul oraşelor de tip occidental, să fie aria de cel mai înalt prestigiu,
populaţia bogată mutându-se spre periferii, în timp ce centrul se învecheşte. Problemele
de echilibru ale dezvoltării urbane, care erau adesea ignorate, în vechile oraşe, trec acum
pe primul plan. Noi mijloace de control social, adaptabile la schimbările rapide
intervenite în special în domeniul segregării sociale, în dimensionarea oraşelor moderne,
devin necesare.
Fenomenul de accelerare a urbanizării s-a manifestat în diferite moduri. Dezvoltarea
oraşelor mici şi creşterea metropolelor naţionale depind nu atât de procesul de
urbanizare propriu-zis, cât de condiţiile istorice din ţara respectivă, de gradul de
centralizare sau de descentralizare politică şi de înclinaţia unei regiuni sau unui oraş
pentru industrializare. Printre factorii care influenţează politica de urbanizare se
numără: circumstanţele sociale, facilităţile pentru oferta de materii prime şi desfacerea
produselor finite, politica de industrializare.. Polarizarea dezvoltării centrelor urbane în
această etapă a condus la o relativă stagnare în evoluţia zonei înconjurătoare. Forma
spaţială a oraşelor este determinată în mare măsură de facilităţile de transport şi de
rezervele disponibile de trafic.
Dezvoltarea ulterioară a implicat o consolidare. Deşi oraşele continuă să crească
şi să atragă populaţie din afară, se produce o îmbunătăţire calitativă privind locuinţele,
serviciile şi mai ales facilităţile de transport. Dezvoltarea mijloacelor de transport în
comun şi private permite o mobilitate rezidenţială, în noi cartiere spaţioase în împrejurimi
mai atrăgătoare. În locurile goale sunt proiectate şi construite spaţii verzi, muzee, teatre,
şcoli şi spitale. Spaţiul central al oraşului este rezervat pentru locuri de muncă în sectorul
terţiar. Fabricile sunt împinse, pe cât posibil, spre periferia oraşului. Aşa apar
renumitele megalopolisuri, oraşele-mamut ale Statelor Unite: Boston-Washington
(Boswash), Chicago-Pittsburg (Chippits), San Francisco-San Diego (Sansan) zona Ruhr
în Germania, regiunea Liverpool – Manchester în Anglia, Tokyo – Yokohama în Japonia.
Statele capitaliste sunt cele mai dezvoltate din punct de vedere urban, atingând
cifre de minim 75% în ceea ce priveşte ponderea populaţiei urbane în totalul populaţiei.
Principalele schimbări care însoţesc procesul de urbanizare şi evoluţia sistemelor de
aşezări urbane, aşa cum rezultă din studii de specialitate (M. Castells, J. Kasarda, L. S.
Bourne) sunt profunde în structura familiei şi compoziţiei gospodăriei, având ca efect
reducerea mediei familiei şi a mărimii gospodăriei. Scăderea dimensiunii gospodăriilor
este asociată cu creşterea cererii pentru alte locuinţe şi dotări urbane.
Schimbări în structura forţei de muncă, mai ales în ceea ce priveşte încadrarea
femeilor, asigurând creşterea corespunzătoare a familiilor cu doi sau mai mulţi salariaţi, a
dus la redefinirea resurselor, stilurilor de viaţă şi comportamentului multor gospodării.
Aceasta a determinat, printre altele, creşterea cererii de spaţii pentru locuire şi
recreaţionale, pentru servicii comerciale şi personale.
Schimbarea structurii economice de bază în ceea ce priveşte repartizarea
populaţiei ocupate pe sectoare (cu proliferarea instituţiilor în sectoarele de resurse,
servicii şi comunicaţionale şi reducerea populaţiei ocupate în indus trie) a modificat
structura economică de bază a multor aşezări urbane. Chiar în cadrul sectorului industrial
a crescut proporţia echipamentelor destinate producerii de înalte tehnologii şi produse
orientate spre consum. Aceste schimbări am fost acompaniate de perfecţionarea continuă
a tehnologiei comunicaţionale, având implicaţii spaţiale, în sensul unei mai mari
mobilităţi locative şi al reducerii puterii de atracţie a vechilor metropole industriale.
Creşterea dominaţiei marilor organizaţii şi corporaţii solicitatoare de mână de
lucru, au impus practici de investire în amplasamente ce joacă un rol crescut în
restructurarea sistemelor naţionale de aşezări.
Sporirea importanţei factorilor favorizanţi pentru un anumit stil de viaţă şi a
unor amenajări de mediu în ceea ce priveşte modelele de migraţie internă. Sistemul de
aşezări al multor ţări occidentale este influenţat de sursele de atracţie a populaţiei
pensionare, de îmbunătăţire a sănătăţii populaţiei.
În aceste zone s-au întâlnit cele mai crescute ritmuri medii anuale de creştere
urbană. Numărul absolut de persoane implicate în creşterea urbană este mult mai mare
decât în cazurile celelalte. Aici, contribuţia sporului natural la creşterea urbană este foarte
ridicată, comparabilă cu cea a migraţiei nete iar cele mari preiau din sporul urban o
pondere disproporţionată faţă de restul reţelei urbane.
O serie de sociologi, economişti, geografi şi istorici au arătat că fenomenul de
colonizare occidentală a schimbat caracterul procesului de urbanizare în multe părţi
ale Asiei, Africii şi Americii de Sud prin alterarea structurii oraşelor existente şi
stimularea creşterii altora, care să faciliteze extracţia şi exportul de resurse naturale. Mai
recent, penetrarea economiilor ţărilor „subdezvoltate” de către corporaţiile
internaţionale şi difuziunea tehnologiilor şi stilului de viaţă occidental au condus la
continuarea modelului de dominaţie, la un nou tip de relaţii „centru–periferie”, având
ca efect îngrădirea unei industrializări urbane independente.
Pentru a proiecta oraşul viitorului trebuie văzut cine sunt oamenii care vor locui în
el şi care sunt aspiraţiile acestora. Ideea dominantă propusă de sociologie este că
oamenii care vor locui oraşul viitorului nu vor fi nici nişte abstracţii statistice
rezultate din recensăminte şi, nici nişte frustraţi sau speriaţi, ci fiinţe umane cu
viaţă complexă. O idee lansată în acest sens aminteşte de modelele „culturaliste ” şi se
referă la faptul că planificarea urbană trebuie să revină la scară umană, sub forma unor
aşezări pentru un număr redus de oameni şi nu de proiecte urbane generale.
De dorit este un oraş care corespunde, în mai mare măsură decât cele existente,
aşteptărilor umane, asigurând menţinerea unor valori locale, îmbunătăţirea
participării, securităţii şi ,simţului comunitar, şi nu în ultimul rând calitatea
mediului construit. Oraşul ar urma să faciliteze o sociabilitate optimă a omului, realizată
prin contacte, schimburi, cooperare, concurenţă, control, posibilităţi de exprimare. În
plus, oraşul trebuie să transmită o experienţă de viaţă, o bogăţie de evenimente, să
fie ospitalier şi agreabil. În mod complementar, anonimatul pe care îl creează marile
oraşe nu trebuie să excludă participarea la viaţa în comun.
Rezultatele cercetărilor sociologice nu permit prevederea cu certitudine a
evoluţiei vieţii sociale într-un spaţiu încă necunoscut, dar converg spre ideea că
societatea viitoare, chiar dacă va fi influenţată de progresul tehnic, nu va fi produsul
structurilor tehnologice urbane, ci a evoluţiei nevoilor, exigenţelor umane şi a
modurilor de viaţă ale diferitelor grupuri sociale, prin proiectarea sa urmărindu-se
evitarea efectelor negative ale spaţiului construit şi realizarea omului ca fiinţă biologică şi
ca personalitate socio-culturală.
Bibliografie