Sunteți pe pagina 1din 20

Universitatea din Oradea

Facultatea de Ştiinte Socio – Umane


Specializarea: Sociologie, an III

Urbanizarea, fenomen socio-


economic global

Student:
Pătroi Camelia

Oradea
2010
CUPRINS

CAP. I……………………………………………………………………Note introductive

CAP. II………………………………………………………...Urbanizarea la nivel global

CAP. III…………………………..Evoluţia urbanizării din Antichitate spre zilele noastre

CAP. IV……………………………….……….Modele ale urbanizării în ţările capitaliste

CAP. V……………………………………..Particularităţi ale urbanizării în estul Europei

CAP. VI………………………………………Dezvoltarea urbană în ţările “lumii a treia”

CAP. VII…………………………...Tendinţe ale fenomenului urbanistic pe plan mondial

BIBLIOGRAFIE
Cap I. Note introductive

Viaţa socială a captat dintotdeauna interesul celor care-i trăiau efectele, adică
oamenii. Diversificarea continuă a societăţii şi creşterea nivelului de complexitate au
condus la apariţia unor ştiinţe de sine stătătoare al căror obiectiv este de a reda cu
exectitate modul de funcţionare a sistemului social. Evoluţia industrială, economică a fost
scânteia ce a declanşat o adevărată explozie de interes privind relaţiiile dintre indivizi,
structurile, grupurile şi instituţiile ce guvernează traiul cotidian. Aşa au apărut sociologia
şi mai apoi, ramurile ei.
Sociologia economică se identifică drept o parte mai specială a sociologiei.
Orientarea ei acoperă un aspect mai practic al vieţii, cercetând aspectele socio-culturale
ale subsistemului economic al societăţii. Ea se limitează nu numai la analiza legăturilor
structurale, ci se străduieşte să realizeze cercetarea proceselor, modurilor de
comportament şi fenomenelor de schimbare pe o perioadă mai lungă de timp. Prin
intermediul acestei ramuri ştiinţifice se poate observa mai bine interdependenţa dintre
economie, societate şi cultură, elementele, problemele şi consecinţele dezvoltării
economice.
Aria de acoperire a acestui domeniu este variată plecând, spre exemplu, de la
comportamentul din cadrul unei întreprinderi, la sociologia sectorului terţiar sau
prezentarea din punct de vedere istoric a formelor corespunzătoare ale economiei din
trecut şi modul în care au influenţat aceste aspecte evoluţia omenirii.
Economia este o ştiinţă dădătoare de soluţii şi concluzii, care-l îmbogăţesc pe cel
care o practică. Totul are legătură cu realitatea, cu viaţa de zi cu zi. Cifrele ascund în
spatele lor activitatea oamenilor. În economie cifrele arată cum evoluează o ţară sau
cum trăiesc oamenii acelei ţări. Apare relaţia strânsă dintre sociologie şi economie.
Cunoaşterea faptului că o mulţime de probleme sociologice sunt, în ultimă instanţă,
determinante din punct de vedere economic, permite o delimitare mai exactă a
problematicii socilologice. Relevarea legăturilor economice şi sociologice din cadrul
teoriei permite o tratare sociologică mai consecventă a problemelor vieţii economice a
societăţii în interesul utilităţii practice-economice nemijlocite. Rezultă stimularea
cercetării sociologice şi nicidecum împiedicarea acesteia.

Cap II. Urbanizarea la nivel global

Privind evoluţia umanităţii, fenomenul de urbanizare apare drept unul principal,


cu efecte dintre cele mai active asupra vieţii sociale. Curiozitatea oamenilor în ceea ce
priveşte structura şi consecinţele acestui fenomen nu cunoaşte limite, ritmul alert de
transformare a lumii într-un imens conglomerat urban neputând fi parcă oprit. Dinamica
şi amploarea dezvoltării urbane atestă că acest fenomen reprezintă un dat fundamental al
lumii actuale, devenind, prin implicaţiile sale în plan economic, dar şi în structurile
social-politice, un fenomen social global de însemnătate majoră.
Nimic nu poate vorbi mai bine despre această direcţie decât cifrele. Cercetările
demografice au arătat că înainte de 1850 nici o ţară nu era predominant urbană. În 1900
numai Marea Britanie depăşea acest prag. Chiar Statele Unite nu au atins un astfel de
nivel decât în 1920. De fapt, în 1920 numai aproximativ 14% din populaţia Terrei putea
fi considerată urbană, iar în 1970 se atinsese un procent de 37,1%. Conform prognozelor
O.N.U. evoluţia ponderii populaţiei urbane va fi de 54,8% în 2015, 57,7% în 2020 şi
60,5% în 2025. Bineînţeles, există variaţii considerabile privind nivelul şi ritmul
urbanizării. Astfel, în regiunile dezvoltate din punct de vedere economic precum Europa,
America de Nord, Japonia ori Australia, jumătate din populaţie trăia în arii urbane încă de
la mijlocul secolului al XX-lea. În 1985, ponderea populaţiei urbane din aceste ţări
atinge, pe total, 71,5% şi se prognozează că va creşte la aproape 80% în anul 2025. În
regiunile mai puţin dezvoltate din Asia, Africa, America Latină şi Oceania ponderea
populaţiei urbane era de 31% în 1985, estimându-se că va creşte la circa 57% în 2025. Un
aspect sociologic relevant de această diferenţă implică ratele relative ale creşterii
populaţiei rurale şi urbane ce atestă ritmuri de creştere urbană mai înalte de trei ori în
ţările în curs de dezvoltare decât în ţările dezvoltate.
Analiza dinamicii nivelului de urbanizare oferă o imagine relevantă asupra
decalajelor care apar în evoluţia urbană între diferite regiuni sau ţări ale lumii.
Implicaţiile sociodemografice previzibile ale tendinţelor urbanizării sunt semnificative
pentru modul în care societatea se transformă de la una preponderent rurală la una
preponderent urbană.. Africa este în prezent cea mai slab urbanizată zonă a lumii şi este
probabil ca şi în anul 2025 să rămână cel mai puţin urbanizat continent. Însă America
Latină, cu un ritm mai rapid de urbanizare decât Europa sau America de Nord, va avea
în anul 2025 cel mai înalt nivel de urbanizare din lume, continentul american
devenind astfel cel mai urbanizat, întrecând Asia şi Europa.
Principalele surse ale creşterii urbane vor fi asigurate în continuare de migraţia
populaţiei din rural şi de sporul natural. Evoluţia populaţiei urbane va fi determinată
în mare parte de faptul că, în prezent, încă multe ţări deţin ponderi importante de
populaţie rurală.

Nivelul urbanizării unei ţări are o importanţă deosebită nu numai pentru că este
relevant în studiile comparative interţări, ci şi pentru faptul că este strâns legat de
indicele care exprimă dezvoltarea economică şi, într-o oarecare măsură, chiar nivelul
de trai. În acelaşi sens, el este semnificativ şi pentru politicile de dezvoltare rurală. În
general, se acceptă că între nivelul urbanizării şi dez voltarea economică există o strânsă
legătură, în sensul că există o corelaţie pozitivă între nivelul de dezvoltare economică şi
gradul de urbanizare, de obicei, calculat prin procentul populaţiei care locuieşte în oraşe
cu peste 20.000 locuitori. O astfel de relaţie nu se confirmă însă în situaţia ţărilor în care
procesul de urbanizare nu este dublat de cel de industrializare. Alte analize au evidenţiat
dependenţa nivelului de urbanizare de dezvoltarea şi diversificarea industrială şi
relaţiile acestora cu dezvoltarea tehnologică şi multitudinea schimbărilor exterioare
societăţii. Sunt doar câteva elemente ce arată strânsa legătură între explozia urbană şi
efectele sale la nivel social.
Un rol important în analiza evoluţiei şi consecinţelor urbanizării îl are dinamica
marilor oraşe, cu peste 2 milioane de locuitori. Extinderea şi puterea de influenţă a
acestora va deveni, pentru multe ţări, şi mai mare în perioada următoare. O mare parte a
omenirii trăieşte deja în asemenea oraşe, considerate deseori de specialişti ca fiind
îngrijorătoare din punct de vedere al patologiei urbane pe care o creează.
Suprafeţele enorme pe care se intend aglomerările urbane au uneori efecte la fel de
negative sub raportul convieţuirii urbane ca şi creşterea galopantă a numărului populaţiei.
Din analiza unor astfel de date rezultă că, deşi urbanizarea poate fi considerată un
proces global, cu multe trăsături generale, realizarea sa prezintă variaţii semnificative în
funcţie de regiuni, ţări şi chiar în cadrul unor ţări. Factorii care influenţează structura
urbanizării şi forma sistemului de aşezări urbane pot fi grupaţi în mai multe categorii:
comportamentul demografic, mobilitatea socio-spaţială, scala geografică, cadrul
fizic sau natural, cadrul istoric, densitatea modelului de aşezări preurbane, modul
sau tipul de producţie dominant, stadiul de dezvoltare, gradul de dependenţă
politică sau economică, atitudinile populaţiei în raport cu tipurile de aşezări. Pe de
altă parte, în raport cu nivelul economic şi sistemul politic, însuşi procesul de urbanizare
este semnificativ diferit, modelele de urbanizare nefiind aceleaşi în ţările din vestul
Europei, dezvoltate din punct de vedere economic sau fostele state socialiste.

Cap III. Evoluţia urbanizării din Antichitate spre zilele noastre

Teoria pe care se bazează importanţa urbanizării este una simplă. Ideea potrivit
căreia oraşul exprimă imaginea vizuală a societăţii este acceptată cam de toată lumea.
Dat fiind rolul jucat de oraşe de-a lungul istoriei, în dinamica lor sunt reflectate
caracteristicile esenţiale ale evoluţiei societăţii, putând fi relativ uşor marcate principalele
etape ale dezvoltării economice şi social-culturale. Deşi oraşele, raportate la suprafaţa
Terrei, nu reprezintă decât nişte insule în mijlocul peisajului, ele au dominat şi domină
lumea.
În prezent cercetătorii încearcă să descopere legităţile dezvoltării urbane, pe
baza cărora să deducă direcţiile de evoluţie ale oraşelor. Există două modele importante
pe această linie. Primul model îi aparţine lui Constantinos Doxiadis, un cercetător al
aşezărilor umane, care identifică cinci faze principale în evoluţia aşezărilor, ultimele
trei aparţinând aşezărilor urbane. Prima fază, cea a aşezărilor umane primitive
neorganizate, începe odată cu evoluţia omului. Îi urmează faza aşezărilor primitive
organizate, perioada satelor – eopolis - care a început în urmă cu circa 10.000 ani. După
aceea vin cele trei etape ale aşezărilor urbane. Faza aşezărilor urbane statice sau a
oraşelor (polis – care durează de aproximativ 5.000–6.000 ani), faza aşezărilor urbane
dinamice (dynapolis – care durează de 200 ani şi poate dura 400 ani în total) şi faza
oraşului universal (ecumenopolis – care începe acum).
În faza aşezărilor urbane dinamice, oraşele cunosc o continuă creştere, implicând
în timp mai multe tipuri de oraşe. Din punct de vedere economic, acest tip de oraş este
legat de industrializare, iar din punct de vedere tehnologic, de apariţia căilor ferate.
Pentru Anglia, înseamnă mijlocul secolului al XVIII -lea, iar pentru alte ţări cum sunt
cele din „lumea a treia” de-abia a doua jumătate a secolului al XX-lea. Acum aproape
toate ţările au intrat în această fază a aşezărilor urbane dinamice datorită expansiunii
industriei şi automobilismului. Oraşul de acest tip influenţează toate aşezările din jurul
său, creând noi centre urbane dinamice, care la rândul lor influenţează alte aşezări.
Un al doilea model îi aparţine sociologului Patrick Geddes a elaborat, la
începutul secolului trecut, o paradigmă a dezvoltării oraşelor potrivit căreia
ascensiunea şi decăderea unei metropole are cinci faze: polis – reprezentând oraşul la
începuturile sale; metropolis – semnificând oraşul mare şi sănătos; megalopolis –
denumind oraşul foarte mare, cu tendinţe spre „grandomanie ” şi dimensiuni nesănătoase
(Roma, înainte de începutul erei noastre, sau lanţul oraşelor Boston-New York-
Washington de astăzi); parasitopolis – sugerând oraşul parazitar, care domină şi
exploatează întreaga ţară (Roma, pe vremea Imperiului); pathopolis – reflectând oraşul
morbid, care se atrofiază şi e pe cale de dispariţie (cum au fost oraşele Babilonului după
moartea lui Alexandru cel Mare şi Roma în secolele al IV-lea şi al V-lea e.n.).
Această variantă a fost modificată de urbanistul şi sociologul american Lewis
Mumford care atrage atenţia asupra faptului că dus la extrem, neîncetând cucerirea şi
mai ales acumularea, oraşul industrial ajunge să împiedice orice posibilitate de
existenţă umană şi s-ar autodistruge. Este exact imaginea Romei antice transpusă
astăzi prin numărul tot mai mare al celor ce locuiesc pe verticală, suprasolicitarea
simţurilor cauzată de sex, violenţă şi alcool, înmulţirea şoselelor şi dezvoltarea excesivă a
tehnicii şi, mai ales, concentrarea colectivă pe lucruri trecătoare, neînsemnate.
Legat de evoluţia propriu zisă a oraşului şi ce a însemnat aceasta pentru societate,
fiecare epocă în parte are caracteristicile sale. E clar că odată cu diviziunea muncii a
apărut, la nivel incipient, separaţia rural-urban. Primele nume vehiculate astăzi sunt
cele ale Babilonului antic: Ur, Nipur, Lagash, Umma. Alături de acestea, Ierihonul
(Palestina), oraşele din Mesopotamia (Irak), valea Nilului (Egipt), valea Indului
(Pakistan) sau China sunt de notorietate. Dacă satul însemna muncă agricolă şi locuire,
aceste noi forme aduceau plusuri la nivelul funcţiilor de interes colectiv precum de
apărare, religioase sau politice. Practic, atunci s-a declanşat geneza claselor sociale, a
ierarhizării şi relaţiilor de asuprire. Odată cu oraşul s-a ivit necesitatea administraţiei, a
poliţiei, a impozitelor, aceste aşezări devenind centre ale comerţului, civilizaţiei,
dezvoltării economice, sociale şi culturale.
Trecând la oraşele cu adevărat mari, precum Teba, Babilon ori Ninive apar
schimbări de ordin tehnic în modul de viaţă care au dinamizat facultăţile creatoare ale
omului, au mobilizat forţa de muncă, au organizat mijloacele de comunicaţie, au ţesut în
timp şi spaţiu o reţea de schimburi comerciale şi culturale favorizând invenţia,
construcţiile şi creşterea conside rabilă a productivităţii agricole. O caracteristică
fundamentală a constituit-o dialogul oraşelor cu zona rurală, faţă de care a avut, în
general, relaţii de dominaţie întărind puterea grupurilor conducătoare. Marii feudali,
proprietari ai pământurilor, au creat oraşe pentru a-şi asigura dominaţia asupra satului.
Oraşul medieval era static din punct de vedere al evoluţiei populaţiei,
întinderii şi structurii sale. Identic pentru majoritatea oraşelor Evului Mediu a fost
înconjurarea acestora cu ziduri de apărare, fortificarea în vederea unei mai bune protejări.
Practic, se iveşte o imagine a unui grup de oameni cu interese comune împotriva oricărui
factor extern. Din punct de vedere legislative este vorba de o asociaţie economică de
comercianţi care se autoguvernau. Autonomia oraşului însemna de fapt autonomia
claselor comerciante, care, bazându-se pe puterea lor economică, au stabilit anumite
reglementări juridice şi politice cu restul societăţii, în special cu regele şi nobilimea.
Aceasta a făcut ca oraşul medieval să se caracterizeze prin: identitatea strictă între
interesele individuale şi interesele grupului ca întreg; lipsa separării drepturilor de
proprietate individuală de cele de suveranitate a oraşului; un caracter mixt al
politicii economice; protejarea muncitorului de competiţie şi exploatare;
reglementări privind condiţiile de muncă, salarii, preţuri, pedepsirea fraudelor,
apărarea intereselor oraşului de competitorii vecini.
Oraşul Renaşterii capătă în plus valenţe nobiliare, în sensul că vor concentra şi
centraliza puterea în interiorul lor, dezvoltând totodată birocraţia, atât de nedorită astăzi.
Faza revoluţionară în urbanism s-a declanşat cu peste 200 de ani în urmă, în
momentul în care revoluţia industrială a schimbat şi ştiinţa, filosofia ori cultura.
Factorii determinanţi ai urbanizării moderne pot fi grupaţi în două mari categorii:
socioeconomici şi socioculturali. În prima categorie intră în principal noile cuceriri
tehnologice de tip industrial şi agricol, mijloacele de transport şi comunicaţie, politica
socială de „liberalizare” a intrărilor în mediul industrial-urban, care au determinat o
creştere continuă a cererii de forţă de muncă, satisfăcută în cea mai mare parte prin
reducerea necesarului de personal muncitor în agricultură. Factorii socioculturali includ
în esenţă facilităţile de învăţământ, superioare celor din rural, condiţiile de sănătate,
calitatea locuinţelor şi dotărilor tehnico-edilitare, serviciile publice, facilităţile culturale
şi recreative (teatru, cinema, bibliotecă), legislaţia relativă la condiţiile de muncă,
sănătate şi programe de ajutor. Un rol deosebit de important în creşterea oraşelor, în
special a metropolelor moderne bazate pe comerţ, l-au avut mijloacele de transport.
În plan sociologic, apariţia oraşului industrial a condus la schimbări importante în
modelele de organizare socială. Cel puţin pentru o primă etapă, instituţiile economice şi
politice au dobândit un rol dominant, în timp ce religia era în relativ declin.
Stratificarea socială se amplifică odată cu proliferarea organizaţiilor birocratice.
Modelele spaţiale ca şi cele culturale se modifică treptat. Centrul oraşului încetează,
mai ales în cazul oraşelor de tip occidental, să fie aria de cel mai înalt prestigiu,
populaţia bogată mutându-se spre periferii, în timp ce centrul se învecheşte. Problemele
de echilibru ale dezvoltării urbane, care erau adesea ignorate, în vechile oraşe, trec acum
pe primul plan. Noi mijloace de control social, adaptabile la schimbările rapide
intervenite în special în domeniul segregării sociale, în dimensionarea oraşelor moderne,
devin necesare.
Fenomenul de accelerare a urbanizării s-a manifestat în diferite moduri. Dezvoltarea
oraşelor mici şi creşterea metropolelor naţionale depind nu atât de procesul de
urbanizare propriu-zis, cât de condiţiile istorice din ţara respectivă, de gradul de
centralizare sau de descentralizare politică şi de înclinaţia unei regiuni sau unui oraş
pentru industrializare. Printre factorii care influenţează politica de urbanizare se
numără: circumstanţele sociale, facilităţile pentru oferta de materii prime şi desfacerea
produselor finite, politica de industrializare.. Polarizarea dezvoltării centrelor urbane în
această etapă a condus la o relativă stagnare în evoluţia zonei înconjurătoare. Forma
spaţială a oraşelor este determinată în mare măsură de facilităţile de transport şi de
rezervele disponibile de trafic.
Dezvoltarea ulterioară a implicat o consolidare. Deşi oraşele continuă să crească
şi să atragă populaţie din afară, se produce o îmbunătăţire calitativă privind locuinţele,
serviciile şi mai ales facilităţile de transport. Dezvoltarea mijloacelor de transport în
comun şi private permite o mobilitate rezidenţială, în noi cartiere spaţioase în împrejurimi
mai atrăgătoare. În locurile goale sunt proiectate şi construite spaţii verzi, muzee, teatre,
şcoli şi spitale. Spaţiul central al oraşului este rezervat pentru locuri de muncă în sectorul
terţiar. Fabricile sunt împinse, pe cât posibil, spre periferia oraşului. Aşa apar
renumitele megalopolisuri, oraşele-mamut ale Statelor Unite: Boston-Washington
(Boswash), Chicago-Pittsburg (Chippits), San Francisco-San Diego (Sansan) zona Ruhr
în Germania, regiunea Liverpool – Manchester în Anglia, Tokyo – Yokohama în Japonia.

Extinderea spaţială a oraşului a condus la disocierea funcţiilor sale,


transformând strada, care avusese o funcţie socială, într-o simplă cale de trecere, şi la
distrugerea multor spaţii verzi. Efectele negative pe care le provoacă creşterea exagerată
a oraşelor existente sau a împrejurimilor acestora au de terminat apariţia a nenumărate
preocupări şi încercări de stăvilire a expansiunii urbane, de remodelare a structurilor
profunde ale oraşului şi de planificare a dezvoltării acestora. Din punct de vedere
sociologic, tipul ideal de megalopolis corespunde procesului de dezintegrare a
oraşului, fiind efectul liberalismului economic dus la extrem, ce nu a putut fi decât
relativ limitat de intervenţiile puterii centrale, care tinde să controleze dinamica vieţii
urbane. Dezintegrarea urbană se datorează şi slabului control social, mobilităţii
excesive a populaţiei, comportamentului agenţilor privaţi. Această situaţie se explică prin
aceea că în marele oraş industrial clasa burgheză locală este o clasă depăşită, burghezia
devenind o clasă naţională, având interese pe un plan mai general, nu numai locale.
Studiile sociologice arată că în asemenea condiţii oraşul este în mare măsură un
instrument de acumulare şi profit, el este un loc de desfăşurare a forţei de muncă, a
obiectivelor industriale, a speculaţiei financiare asupra mărfurilor (în principal a
terenurilor şi locuinţelor), precum şi de reunire a statelor majore ale întreprinderilor
angajate în lupta economică. Oraşul este o realitate spaţială, organizarea sa în spaţiu
depinzând de legile economiei de mărfuri, care duc în final la o mare segregare socială.
Delicvenţa juvenilă, prostituţia, gansgterismul sunt într-un fel efecte ale acestui tip
de oraş. Perspectiva şi efectele creşterii mobilităţii excesive a populaţiei asupra integrării
colectivităţilor urbane obligă la a gândi planificarea oraşului şi sub un unghi sociologic.

Cap IV. Modele ale urbanizării în ţările capitaliste

Statele capitaliste sunt cele mai dezvoltate din punct de vedere urban, atingând
cifre de minim 75% în ceea ce priveşte ponderea populaţiei urbane în totalul populaţiei.
Principalele schimbări care însoţesc procesul de urbanizare şi evoluţia sistemelor de
aşezări urbane, aşa cum rezultă din studii de specialitate (M. Castells, J. Kasarda, L. S.
Bourne) sunt profunde în structura familiei şi compoziţiei gospodăriei, având ca efect
reducerea mediei familiei şi a mărimii gospodăriei. Scăderea dimensiunii gospodăriilor
este asociată cu creşterea cererii pentru alte locuinţe şi dotări urbane.
Schimbări în structura forţei de muncă, mai ales în ceea ce priveşte încadrarea
femeilor, asigurând creşterea corespunzătoare a familiilor cu doi sau mai mulţi salariaţi, a
dus la redefinirea resurselor, stilurilor de viaţă şi comportamentului multor gospodării.
Aceasta a determinat, printre altele, creşterea cererii de spaţii pentru locuire şi
recreaţionale, pentru servicii comerciale şi personale.
Schimbarea structurii economice de bază în ceea ce priveşte repartizarea
populaţiei ocupate pe sectoare (cu proliferarea instituţiilor în sectoarele de resurse,
servicii şi comunicaţionale şi reducerea populaţiei ocupate în indus trie) a modificat
structura economică de bază a multor aşezări urbane. Chiar în cadrul sectorului industrial
a crescut proporţia echipamentelor destinate producerii de înalte tehnologii şi produse
orientate spre consum. Aceste schimbări am fost acompaniate de perfecţionarea continuă
a tehnologiei comunicaţionale, având implicaţii spaţiale, în sensul unei mai mari
mobilităţi locative şi al reducerii puterii de atracţie a vechilor metropole industriale.
Creşterea dominaţiei marilor organizaţii şi corporaţii solicitatoare de mână de
lucru, au impus practici de investire în amplasamente ce joacă un rol crescut în
restructurarea sistemelor naţionale de aşezări.
Sporirea importanţei factorilor favorizanţi pentru un anumit stil de viaţă şi a
unor amenajări de mediu în ceea ce priveşte modelele de migraţie internă. Sistemul de
aşezări al multor ţări occidentale este influenţat de sursele de atracţie a populaţiei
pensionare, de îmbunătăţire a sănătăţii populaţiei.

Cercetarea fenomenelor şi proceselor de creştere urbană, a crizei urbane pe care o


generează ca şi a celor conexe urbanizării reclamă, într-o tot mai mare măsură, o
perspectivă teoretică, larg sociologică, recursul la contextul relaţiilor sociale, la
structurile sociale, la dinamica raporturilor între clasele, straturile, grupurile şi diferitele
categorii de populaţie, între care apar contradicţii şi conflicte şi care se înscriu în fluxul
marilor mişcări sociale din epoca contemporană. Datorită faptului că cele mai
importante efecte ale acumulării capitaliste sunt localizate în sectorul urban, tot aici
pot fi identificate şi cele mai active forme ale mişcărilor sociale şi politice. Partidele
de stânga, grupările şi asociaţii comunitare, organizaţiile ecologice, asociaţiile diferitelor
categorii de populaţie marginalizate, toate sunt de găsit în această situaţie.
Statul nu este un arbitru al tendinţelor de creştere urbană, după cum nu este
numai un apărător al unui grup de interese al cla sei politice dominante în ansamblul ei .
Politica sau politicile urbane ale statului reflectă în mod active contradicţiile de interese
între diferitele categorii sociale, exprimă cele mai puternice interes e sau combinaţii de
interese.
Procesul de urbanizare în ţările capitaliste dezvoltate evidenţiază, de multe ori
în pofida proiectelor şi modelelor, a politicilor şi programelor de dezvoltare echilibrate,
imaginea unei realităţi caracterizată de o serie de tendinţe contradictorii. Urbanizarea
excesivă actuală a antrenat atât progresul tehnic, economic şi confortul urban cât şi criza
oraşului, exprimată în disfunctionalităţile economice şi patologia socială urbană.

Cap V. Particularităţi ale urbanizării în estul Europei

Vorbind despre Europa de Est, conceptual impus de publicaţiile Naţiunilor Unite


se referă la Bulgaria, Polonia, Ungaria, România, fosta Germanie Democrată şi ex
Cehoslovacia dar, blocul socialist ar implica Albania, fost Iugoslavie şi blocul sovietic.
Strategiile de urbanizare a ţărilor din estul european s-au bazat pe principiile
egalitarismului şi urbanizării planificate, în scopul realizării omogenizării sociale şi a
reducerii decalajelor dintre sat şi oraş.
Creşterea urbană a acestor ţări poate fi explicată în principal prin migraţia
rural -urban. Ponderea migraţiei nete din rural în urban în totalul populaţiei urbane a
fost de peste 70% în cazul României în perioada 1960-1980 şi a variat între 53% la
98,9% pentru oraşele municipii din unele ţări est europene în perioada 1960 – 1975.
Un factor important este legat de evoluţia istorică şi economică a acestor ţări.
Exceptând într-o anumită măsură Germania Democrată şi Cehoslovacia, dezvoltarea
economică a ţărilor din Europa de Est până la cel de-al doilea război mondial a fost
redusă, în ciuda faptului că din perspectivă culturală şi a modului de viaţă ele tindeau să
urmeze modelul urban occidental. Dar urbanizarea modernă este legată de procesul de
industrializare. După al doilea război mondial strategiile economice şi politice ale
acestor ţări s-au îndreptat spre acceptarea socialismului de tip sovietic adică preluarea
de către stat a principalelor mijloace de producţie şi la înlocuirea economiei de piaţă
cu o economie central planificată. Principala cale urmată pentru atingerea acestui scop
a fost industrializarea forţată, în principal dezvoltarea industriei grele, chiar dacă nu în
toate cazurile şi-a dovedit eficienţa. În practică, datorită faptului că investiţiile economice
erau limitate, ele au fost concentrate în principal în anumite regiuni şi oraşe, implicând o
mai rapidă creştere a oraşelor medii şi mari şi o relativă stagnare a oraşelor mici şi a
satelor. Totuşi unele regiuni mult rămase în urmă au cunoscut pe această cale o relativă
dezvoltare economică ce a necesitat o infrastructură adecvată dar a existat mai puţin
capital şi interes pentru acest sector, infrastructura fiind considerată ca neproductivă
în comparaţie cu industria şi rămânând astfel mai puţin dezvoltată. Cu toate acestea, în
aceste ţări a avut loc un intens proces de construcţie de noi clădiri de locuit, chiar dacă
prin aceasta nu s-a acoperit în totalitate nevoia de locuinţe a populaţiei atrase în urban
prin dezvoltarea industriei.

Procesul de urbanizare a ţărilor din Europa de Est a fost asociat cu puternice


procese de migraţie şi navetism din rural spre urban. O consecinţă a fluxului principal
de migraţie în oraşe a fost aşa-numita „ruralizare a oraşelor”. Acest fenomen de migraţie
a populaţiei din mediul rural, în special a forţei de muncă tinere, în oraşe a avut şi alte
consecinţe, precum creşterea ratei natalităţii în mediul urban, îmbunătăţirea condiţiilor de
viaţă comparativ cu zonele rurale şi dobândirea unei calificări profesionale. Dar
navetismul a avut anumite efecte pozitive, facilitând o îmbunătăţire a calităţii vieţii
familiilor navestiste prin salarii adăugate venitului din munca în agricultură, comparativ
cu populaţia care lucra numai în agricultură şi a căror calitate a vieţii s-a înrăutăţit în
multe privinţe, în principal din cauza organizării socialiste a marilor proprietăţi agricole.
Pe de altă parte, navetiştii au devenit un agent de schimb de valori între zonele
urbane şi cele rurale şi au constituit o cale de tranziţie de la ţărănime la clasa
muncitoare.
În timp ce în societatea capitalistă proprietatea şi utilizarea pământului sunt
obiectul comercializării prin piaţă în ţările Europei de Est pământul şi principalele
mijloace de producţie au fost dominate de proprietatea statului şi reglementate de către
stat. Societatea civilă în Europa de Est a fost, din cauza tipului socialist de dezvoltare, la
rându-i dominată şi profund influenţată de către stat, ceea ce nu i -a permis să exercite
un rol hotărâtor în modelarea spaţiului urban.
Principala cale de expansiune a oraşelor din această regiune nu are loc prin
pierderea absolută de populaţie în zonele din interiorul oraşului, ci prin descentralizarea
unor întreprinderi în afara zonei urbane construite, prin construirea de locuinţe si
noi unităţi industriale în zona dimprejurul centrului urban, prin crearea de zone de
agrement în jurul oraşului precum şi prin includerea unor sate şi orăşele în zonele
metropolitane. Centrul oraşului nu şi-a pierdut funcţiile sale sociale şi economice
nicăieri în aceste ţări.
În ceea ce priveşte viitorul urban al acestor ţări, nu se poate neglija faptul că
dezvoltarea urbană va fi legată de sistemele economice şi politice aflate în plin proces
de transformare şi experimentare. Este de aşteptat ca pe măsură ce aceste ţări vor câştiga
în planul democraţiei şi economiei de piaţă să dezvolte cu prioritate sectorul agricol şi în
consecinţă oraşele mici şi suburbiile. Sectorul terţiar se va dezvolta în oraşele mari şi
localităţile turistice.
Cap VI. Dezvoltarea urbană în ţările “lumii a treia”

În aceste zone s-au întâlnit cele mai crescute ritmuri medii anuale de creştere
urbană. Numărul absolut de persoane implicate în creşterea urbană este mult mai mare
decât în cazurile celelalte. Aici, contribuţia sporului natural la creşterea urbană este foarte
ridicată, comparabilă cu cea a migraţiei nete iar cele mari preiau din sporul urban o
pondere disproporţionată faţă de restul reţelei urbane.
O serie de sociologi, economişti, geografi şi istorici au arătat că fenomenul de
colonizare occidentală a schimbat caracterul procesului de urbanizare în multe părţi
ale Asiei, Africii şi Americii de Sud prin alterarea structurii oraşelor existente şi
stimularea creşterii altora, care să faciliteze extracţia şi exportul de resurse naturale. Mai
recent, penetrarea economiilor ţărilor „subdezvoltate” de către corporaţiile
internaţionale şi difuziunea tehnologiilor şi stilului de viaţă occidental au condus la
continuarea modelului de dominaţie, la un nou tip de relaţii „centru–periferie”, având
ca efect îngrădirea unei industrializări urbane independente.

Relaţiile de dominare-subordonare dintre ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate au


contribuit la menţinerea unor inegalităţi specifice, cu efecte nefavorabile asupra
procesului de urbanizare din ţările sărace: dezechilibrul rural/urban în standardele
de viaţă şi amplasarea activităţilor productive; migraţia rural–urban excesivă;
creşterea disproporţionată a oraşelor-capitală şi absenţa unor oraşe de mărime
intermediară în zonele înconjurătoare; proliferarea oraşelor cu economii dualiste
(sectorul modern al marelui capital pe de o parte, şi sectorul particular-familial,
expansiunea mahalalelor, pe de altă parte); alocarea disproporţionată de fonduri
guvernamentale în zonele urbane. Procesul de urbanizare nu poate fi înţeles separat de
procesul social, care, la nivel mondial şi naţional, generează inegalitate.

Cap VII. Tendinţe ale fenomenului urbanistic pe plan mondial

După cum aminteam în capitolul al treilea, cu privire la evoluţia urbanismului, ne


putem îndrepta spre un oraş mondial, numit de către Constantinos Doxiadis,
ecumenopolis. Populaţia totală a aşezărilor viitorului va fi de 100 de ori mai mare decât
în prezent dar concentrată pe un teritoriu mult crescut. Un exemplu de astfel de oraş în
curs de formare ar fi ceea ce se cheamă europolis, care ar lega Marea Britanie, Belgia,
Olanda şi ar ajunge până în Germania. El ar cuprinde circa 45 milioane de locuitori,
înglobând mari aglomerări urbane de sine stătătoare: Liverpool, Manchester, Leeds,
Birmingham, Londra, Bruxelles, Amsterdam, Rotterdam, Utrecht, Rin, Ruhr, Frankfurt
pe Main, Stuttgart.

Printre alte caracteristici ale unui asemenea tip de oraş va fi şi reducerea


înălţimii medii a clădirilor, mai ales din cauza proliferării suburbiilor rezidenţiale cu
case joase, înconjurate de grădini, precum şi a densităţii medii a populaţiei datorită
faptului că zona urbanizată a planetei va creşte mai rapid decât populaţia sa urbană.
Dintr-o astfel de perspectivă globală, oraşele viitorului sunt considerate oraşe
postindustriale. Funcţiile lor economice vor fi strâns legate de schimbările în structura
populaţiei ocupate. Dacă în oraşele preindustriale populaţia era ocupată cu precădere în
sectorul primar, iar în oraşele industriale în sectorul secundar, populaţia oraşelor post
industriale va active preponderent în sectoarele terţiar si cuaternar, adică
manipularea informaţiilor şi nu producerea de bunuri.
Din punct de vedere arhitectural sunt vehiculate o mulţime de variante geometrice
sau neregulate, bazate pe energii neconvenţionale sau adaptate numărului în creştere de
locuitori, întinse pe verticală ori aplecate spre multă verdeaţă şi zone de agrement.
Nemaivorbind despre structurile cu adevărat “extraterestre” şi utopice.

Pentru a proiecta oraşul viitorului trebuie văzut cine sunt oamenii care vor locui în
el şi care sunt aspiraţiile acestora. Ideea dominantă propusă de sociologie este că
oamenii care vor locui oraşul viitorului nu vor fi nici nişte abstracţii statistice
rezultate din recensăminte şi, nici nişte frustraţi sau speriaţi, ci fiinţe umane cu
viaţă complexă. O idee lansată în acest sens aminteşte de modelele „culturaliste ” şi se
referă la faptul că planificarea urbană trebuie să revină la scară umană, sub forma unor
aşezări pentru un număr redus de oameni şi nu de proiecte urbane generale.
De dorit este un oraş care corespunde, în mai mare măsură decât cele existente,
aşteptărilor umane, asigurând menţinerea unor valori locale, îmbunătăţirea
participării, securităţii şi ,simţului comunitar, şi nu în ultimul rând calitatea
mediului construit. Oraşul ar urma să faciliteze o sociabilitate optimă a omului, realizată
prin contacte, schimburi, cooperare, concurenţă, control, posibilităţi de exprimare. În
plus, oraşul trebuie să transmită o experienţă de viaţă, o bogăţie de evenimente, să
fie ospitalier şi agreabil. În mod complementar, anonimatul pe care îl creează marile
oraşe nu trebuie să excludă participarea la viaţa în comun.
Rezultatele cercetărilor sociologice nu permit prevederea cu certitudine a
evoluţiei vieţii sociale într-un spaţiu încă necunoscut, dar converg spre ideea că
societatea viitoare, chiar dacă va fi influenţată de progresul tehnic, nu va fi produsul
structurilor tehnologice urbane, ci a evoluţiei nevoilor, exigenţelor umane şi a
modurilor de viaţă ale diferitelor grupuri sociale, prin proiectarea sa urmărindu-se
evitarea efectelor negative ale spaţiului construit şi realizarea omului ca fiinţă biologică şi
ca personalitate socio-culturală.

Bibliografie

Abraham, Dorel, Introducere în sociologia urbană , Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991


Marin, Ion, Geografie regională. Europa & Asia, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti, 1999
Roman, Toma, Sociologie economică rurală, Editura ASE, Bucureşti, 2004
Tantau, Rodica, Sociologie economică, Editura ASE, Bucureşti, 2002
Trebici, Vladimir, Populaţia Terrei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991