Sunteți pe pagina 1din 53

SUPORT CURS

EPISTEMOLOGIA ȘTIINȚELOR SOCIALE

INTRODUCERE

Noţiunea epistemologie apare în 1905 în The New Encyclopedia britannica, apoi în 1906 Larousse
illustré. Termenul provine din greacă: episteme înseamnă cunoaştere sau ştiinţă; iar logos înseamnă în acelaşi
timp limbaj, discurs, judecată, studiu ştiinţific. Îl regăsim în sufixul “-logie” din bio-logie sau zoo-logie etc.
Epistemology conservă, în engleză, cele două sensuri de episteme definindu-se ca studiul cunoaşterii
sau teoria ştiinţei, în timp ce francezii înţeleg epistemologia ca fiind studiul ştiinţelor, rezervând studiul
modurilor de cunoaştere gnoseologiei.
Astfel definită, epistemologia îşi circumscrie obiectul: cunoaşterea ştiinţifică cu premisele sale,
conceptele sale, metodele sale, cucerindu-şi totodată propriul statut: reflecţia asupra ştiinţelor.
Filosofia ştiinţei este, fără îndoială sub-disciplina cea mai apropiată de epistemologie, cu condiţia de a
ţine cont de faptul că epistemologia contemporană a renunţat la o grijă pe care filosofia ştiinţei o mai
păstrează: subordonarea analizei proceselor ştiinţifice unor preocupări de filosofie generală, unificarea
gândirii şi a obiectelor sale într-o perspectivă filosofică.
Putem vorbi de epistemologie regională sau internă atunci când este practicată “din interior” de
diferitele ştiinţe, când, în interiorul unei ştiinţe sau chiar a unei şcoli sau curent, se examinează metodele
utilizate ca şi modul în care se articulează conceptele; aceasta, pentru a-i înţelege specificitatea.
Expresia epistemologie generală sau externă se va utiliza atunci când, dintr-un punct de vedere fără
îndoială mai filosofic, detaliile preocupă mai puţin. Renunţând să atribuie propriul statut activităţii ştiinţifice,
de asemeni refuzând să adopte faţă de aceasta atitudinea dominatoare pe care a avut-o multă vreme filosofia,
epistemologia pretinde în acelaşi timp că poate păstra o perspectivă largă care să-i permită să compare
probleme din diferite ştiinţe şi să ţină un discurs general asupra ştiinţei, apropiat prin aceasta de gnoseologie
(teoria cunoaşterii).

1
Perspectiva medievală
(Michel Foucault, Cuvintele și lucrurile)1
I. Similitudinile

Asemănarea a constituit elementul central al cunoașterii medievale. Ea avea la bază patru similitudini:
1.Convenineța (potrivirea, armonia). Sunt conveninete lucrurile care sunt aproape unul de altul și ajung să se
alăture, atingându-și marginile, limitele lor amestecându-se. Ex.: sufletul și trupul; planta cu animalul; omul
cu ceea ce-l înconjoară. Este o formă de asemănarea legată de spațiu; aparține mai puțin lucrurilor în sine și
mai mult lumii în care acestea se găsesc. Lumea este conveniența universală a lucrurilor. Convenineța este o
forță care învecinează asemănătorul și asimilează proximitățile. Se ajunge la un lanț de interdependențe, astfel
încât dacă atingem o parte a sa se produc ondulații în întregul său.
2.Emulația. Prin intermediul ei lucrurile se pot imita de la un capăt la altul al universului fără înlănțuire sau
proximitate. Are la bază un fel de îngemănare naturală a lucrurilor. Raporturile dintre cele două lucruri sunt
variate: dominație (stele și ierburi), luptă (om și cer), preluare sau imitație (intelectul omului reflectă
înțelepciunea Divinității). Seamănul înglobează asemănătorul.
3. Analogia – o suprapunere între convenineță și emulație. Asigură înfruntarea asemănărilor dar abordând
similitudini mai subtile, ce scapă vizibilului imediat. Din acest motiv sunt posibile un numări infinit de
înrudiri. Punctul privilegiat al tuturor anlogiilor este omul, el fiind proporțional față de cer, animale, plante,
Pământ etc. Anologiile cele mai cunoscute sunt cele cu corpul uman. Ex.: asemănarea dintre scheletul omului
și cel al unei păsări, dintre corpul uman și Univers (cu ordinea sa), analogia între epilepsie și furtună . Omul
este marele focar al proporțiilor, centrul în care toate raporturile își găsesc sprijinul.
4. Simpatia. Se mișcă liber între profunzimile lumii, suscită mișcarea lucrurilor în lume și provoacă
apropierea celor mai îndepărtate. Este un principiu de mobilitate (lucrurile grele atrase spre greutatea solului
iar cele ușoare spre eterul cel plutitor, rotește floarea-soarelului). Simpatia ca forță este compensată de figura
ei geamănă: antipatia. Identitatea lucrurilor, faptul că ele pot semăna celorlalte și se pot apropia de ele fără
însă a se pierde unele în altele se datorează balansului constant între simpatie și antipatie.
II. Similitudinile sunt anunțate printr-un semn special, o marcă, o semnătură. Cunoașterea
similitudinilor se bazează pe evidențierea și descifrarea semnăturilor. Sistemul signaturilor răstoarnă raportul
vizibilului cu invizibilul; chipul lumii este acoperit de blazoane, de caractere, de cifruri, de hieroglife ce-și
așteaptă descifrarea, de cuvinte obscure; semnele sunt foarte aproape de cuvinte. Ex.: nuca pisată cu spirt de
vine este bună pentru durerile de cap – se bazează pe analogia dintre miez și creier; plăcile epicraniene sunt
vindecate cu coaja fructelor, cu ceva care este la suprafață. Simpatia face să comunice corpul și cerul; cititul
în palmă este un exemplu elocvent de credință în similitudine; fața și mâna omului vor purta asemănarea cu
sufletul la care sunt articulate.
Semnul semnifică la rândul său pe baza asemănării, în măsura în care are o asemănare cu ceea ce
semnifică, fără însă a se epuiza în ceea ce semnifică; între forma semnată și forma care semnează sunt
asemănări, dar laterale.
În acest context a căuta sensul înseamnă a pune în lumină ceea ce se aseamănă; a căuta legea semnelor
înseamnă a descoperi lucrurile care sunt asemănătoare. Legătura dintre semn și lucruri este dată de asemănare.
Gramatica ființelor este exegeza lor. Natura lucrurilor, coexistența lor, înlănțuirea care le ține legate și prin
care ele comunică nu este diferită de asemănarea lor, asemănare care nu apare decât în rețeaua de semne care
parcurge lumea. Deoarece există o mică distanță între similitudinile ce iau forma de grafism și cele ce
formează discursul cunoașterea și efortul său infinit primesc aici spațiul care le este propriu.

1 Această prezentare are rostul de a deschide către înțelegerea modului de cunoaștere specific unei epoci și de a
facilita posibilitatea descoperirii continuității acestor forme epistemice în gândirea actuală.

2
Acest mod de a gândi lumea pe baza asemănărilor (între lucruri și lucruri, între lucruri și semne, între
semne) a condus la situarea pe același plan epistemic a magiei și erudiției. Știința acestei epoci (sec. XVI) are
la bază un amestec (dar și confruntare) între fidelitatea față de antici, gustul pentru miraculos (efectul
creștinismului) și atenția către raționalitate. Forma magică este inerentă modului cunoașterii pornind tocmai
de la logica asemănărilor; de aceea magicianul. În același timp, limbajul trece drept semn al lucrurilor; de
aceea erudiția. Magia și erudiția constituie baza a aceeași hermeneutici, prima făcând să vorbească natura ia
cea de-a doua redând viață limbajelor adormite (gândirii antice). Discursul antic este adaptat la lucrurile însele
constituind oglinda și emulația acestora (exemplu elocvent pentru acest tip de demers în contemporaneitate
este Heidegger).
Gândită în ansamblul structurilor sale asemănărea constituie o categorie a gândirii, depășind limitele
unei epoci în care și-a cunoscut apogeul.

Modernitatea

Trecerea la epoca modernă2 este făcută de lucrarea lui Miquel de Cervantes cu Don Quijote, unde
recursul la asemănare este taxat drept nebunie. Este semnul renunțării la o paradigmă epistemologică și
trecerea la alta, bazată pe raționalitate, lucrurile începând să fie văzute în individualitatea lor și prin
intermediul asemănărilor. Totodată, se ivește ruptura dintre lume și cuvinte, cuvintele fiind situate într-o
lumea aparte, paralelă cu lumea lucrurilor și pacă dublând-o pe aceasta. Ordinea lumii cuvintelor este diferită
de cea a lumii lucrurilor. Dispare aspirația către accesul la cuvintele originare, care au rostit într-un mod
adecvat lucrurile ca și cum ar fi citit mărcile acestora.
Francis Bacon constituie un exemplu, idolii pe care acesta îi critică au la baza lor și excesul de
asemănare: idolii teatrului de fac să credem în asemănările dintre teorii și lucruri; idolii tribului ne fac să
vedem peste tot o armonie și similitudine; idolii forumului ne amăgesc prin faptul că utilizăm un singur nume
pentru lucruri diferite.
Descartes păstrează comparația însă rolul principal în cunoaștere îl are intuiția, un act pur al
inteligenței atenţiei, la care se adaugă deducția, ce leagă evidențele între ele. Pentru el există doar două forme
de comparație: a măsurii și a ordinii. Măsurarea permite calcularea Asemănătorului după forma calculabilă a
identității și a diferenței. Ordinea, ce are la bază măsurarea (măsurarea se face în vederea stabilirii unei ordini)
se stabilește fără referință a o unitate exterioară, stabilindu-se serii în care termenul prim este o natură a cărui
intuiție o putem avea independent de oricare alta. Orice măsurare conduce la o punere în serie care , pornind
de la simplu, face să apară grade de complexitate. Asemănătorul este analizat în funcție de identitate și de
diferențe (care ajung să fie inferențe – spune Foucault).
Esențial pentru gândirea modernă este dorința de a stabili o ordine, pornind de la matematică, de la
măsurare pentru stabilirea raportului dintre elemente, deci pentru identificarea unei ordini. Măsurarea (ce ține
de matematică) are drept principal obiectiv stabilirea ordinii.
În același timp statutul semnului se schimbă, acesta fiind separat de ordinea lucrurilor și trecând în
ordinea semnelor, în sistemul semnelor. Dispare astfel statutul semnului de element intim legat de lucru și
ideea că există astfel un discurs al lucrurilor ce poate fi lecturat prin intermediul semnelor pe care fiecare
dintre ele le poartă. Se trece astfel la semnul convențional, ales în funcție de utilitatea și funcționalitatea sa.
Un sistem arbitrar de semne trebuie să permită analiza lucrurilor în elementele lor cele mai simple, el trebuind
să arate cum sunt posibile combinațiile acestor elemente și să permită geneza ideală a complexității lucrurilor.

2Se pune aici întrebarea: Ce anume creează discontinuitățile în cunoaștere? Sau cum intervine schimbarea de
paradigmă? Un răspuns parțial îl putem găsi la T. Kuhn atunci când vorbește de momentul în care intervine
schimbarea, se produce revoluția științifică, moment abrupt dar și cu o anumită latență totodată, ce aduce cu el o
perioadă de trecere.

3
Raţionalismul

Francis Bacon, părintele metodei ştiinţifice moderne, distingea două căi de descoperire a adevărului.
Adevărul ce urma a fi căutat era adevărul despre natură, înţeleasă ca universul creat şi populat de Dumnezeu.
Ambele căi erau căi de descoperire a ordinii adevărate a naturii prin aplicarea ştiinţifică a Raţiunii.
În Prima carte de aforisme, publicată în 1620, el declara:
„Există şi pot exista doar două căi de căutare şi descoperire a adevărului. Una din ele zboară de
la simţuri şi lucrurile particulare la axiomele cele mai generale, şi de la aceste principii, al căror
adevăr îl consideră stabilit şi imuabil, trece la judecată şi la descoperirea axiomelor medii.
Această cale este acum la modă. Cealaltă derivă axiomele din simţuri şi lucrurile particulare,
printr-o ascensiune graduală şi neîntreruptă, până ajunge la axiomele cele mai generale. Aceasta
este adevărata cale, neîncercată încă."
Aşa cum sugerează Bacon, mult timp s-au purtat dispute în legătură cu caracterul Raţiunii şi cu metoda
adecvată în ştiinţă. Cea pe care o menţionează Bacon are loc între cei ce pornesc de la „cele mai generale
axiome", cunoscuţi astăzi drept raţionalişti, şi cei ce pornesc de la „simţuri şi lucrurile particulare", cunoscuţi
drept empirişti.

Revoluţia ştiinţifică a secolului al XVII-lea determină schimbarea de paradigmă. În vechea poveste


despre cer şi Pământ, totul avea o semnificaţie, un scop, o raţiune, o funcţie şi o cauză, astfel încât şi povestea
căpăta un sens de la un cap la celălalt. În cea nouă, pe măsură ce s-a înfiripat, universul era un sistem ordonat
mecanic, ca un ceasornic perfect. Ştiinţa putea descoperi cauzele şi funcţiile părţilor sale fără să se intereseze
de scopul sau semnificaţia întregului. Însă divorţul dintre cauze şi semnificaţie nu a fost imediat. Până la
urmă, un ceasornic perfect este proiectat de un ceasornicar perfect pentru un scop.

Momentul simbolic al divorţului dintre cele două viziuni a fost acela în care René Descartes (1596-
1650) a marcat „prima cunoştinţă" sau primul punct de plecare cert pentru noua sa filosofie cu celebrele
cuvinte cogito, ergo sum, traduse de obicei „gândesc, deci sunt". Ele se regăsesc în ale sale Meditaţii despre
filosofia primă, publicate în 1641, în care s-a apucat să întemeieze întreaga cunoaştere pe adevăruri de bază şi
principii accesibile minţii raţionale. Dacă îşi elibera mintea de toate ideile preconcepute şi de tot ceea ce
acceptase pe baza autorităţii, ar putea fi sigur de ceva? Da, pura reflecţie garanta că există cel puţin o minte
care reflectează, anume a sa. Garanta de asemenea un principiu evident prin sine — că orice este evident este
şi adevărat. Cum „prima filosofie" conţinea şi cunoştinţa privind existenţa lui Dumnezeu, nu se intenţiona nici
un conflict între ştiinţă şi religie, ceea ce arată că divorţul nu este încă total. Dar, în acelaşi timp, retrăgând
autorizaţia Raţiunii de la toate instanţele cu autoritate tradiţionale şi acordând-o oricărui individ care
reflectează şi are mintea deschisă, Descartes a pregătit terenul ştiinţei seculare, care este neutră în probleme de
semnificaţie şi valoare.

Prima cale despre care vorbeşte Bacon „zboară de la simţuri şi de la lucrurile particulare" în căutarea
„celor mai generale axiome". De ce să nu pornim de la ceea ce este evident, de la percepţie şi de la experienţa
lucrurilor particulare căpătată cu ajutorul simţurilor? Cel mai general răspuns este că această primă cale îşi
propune să dezvăluie secretele ordinii naturale care se află dincolo de puterile observaţiei umane. Revoluţia
ştiinţifică a adus cu ea o viziune nouă asupra naturii, ca sistem de mase în mişcare, acţionate de forţe
mecanice şi guvernate de legi eterne. Isaac Newton putea vedea cum cad merele, dar nu putea observa forţa
gravitaţiei despre care pretindea că este cauza căderii lor. Descartes susţinea că spaţiul se conformează
geometriei analitice, numită astăzi, în onoarea sa, carteziană. El nega, însă, că noi cunoaştem aceste proprietăţi
matematice ale spaţiului prin experienţă senzorială. Le cunoaştem, spunea el, pentru că intuiţia raţională
garantează adevărul unor axiome de bază şi a tot ceea ce decurge din ele. Ceea ce reclamă o teorie a
cunoaşterii în care mintea nu trebuie să se bazeze doar pe simţuri, căci astfel nu ar putea sesiza realităţile

4
ordinii naturale. Aceasta este singura cale prin care cineva care crede în forţe şi structuri inobservabile poate
justifica pretenţia de a le cunoaşte.

Imaginea populară a lumii în secolul XVII o arată asemănătoare unui ceasornic. Putem spune cât este
ceasul uitându-ne la cadranul şi la limbile sale, dar asta nu ne dă nici un indiciu asupra modului cum
funcţionează. Pentru a descoperi de ce se învârt limbile, trebuie să ridicăm capacul ceasornicului şi să-i
studiem arcurile şi rotiţele. Arcurile pun în mişcare rotiţele, care la rândul lor mişcă limbile. în această
analogie, cele cinci simţuri se limitează la cadranul ceasului, iar observaţia nu poate face altceva decât să
descrie mişcările limbilor. Arcurile şi rotiţele sunt ascunse simţurilor, drept pentru care avem nevoie p altă
cale pentru a le putea cunoaşte.

Această imagine se regăseşte, printre altele, în cartea Pluralitatea lumilor (1686), a lui Bernard de
Fontenelle (1657-1757), scrisă pentru a prezenta cititorului obişnuit acele părţi ale noii astronomii care erau
„cele mai Probabile, Uniforme şi Distractive". Astronomia era aleasă în parte pentru că era sursa unor
descoperiri uimitoare, în parte pentru că se preta noilor idei matematice, precum geometria analitică a lui
Descartes, şi astfel putea ilustra noua filosofic (în secolul XVII nu se făcea o deosebire între filosofie şi
ştiinţă.) De Fontenelle era un admirator fervent al lui Descartes, iar cartea sa prezintă meritele ideilor
carteziene. Cartea are forma unui dialog pe parcursul a cinci seri, între un Filosof şi o Contesă dornică de
cunoaştere. Cei doi încep cu o altă populară analogie a timpului despre cercetarea ştiinţifică, aceea de a căuta
în spatele scenei de teatru pentru a descoperi cum se produc efectele speciale. Filosoful tocmai remarcase că
„adevăratul vostru Filosof nu va crede ceea ce vede şi într-una face presupuneri despre ceea ce nu vede, ceea
ce nu cred că este o viaţă de invidiat". Şi continuă:
„îmi imaginez că Natura seamănă foarte mult cu un Teatru; de unde stai nu poţi vedea Scena aşa
cum este ea în realitate; dar ea e plasată în mod ingenios, Roţile şi Mişcările lor sunt ascunse,
pentru a face Reprezentaţia mai agreabilă. Şi nici nu îţi baţi capul pentru a şti cum sau prin ce
mijloace sunt mişcate Maşinăriile, deşi cu siguranţă un maşinist aflat în fosa teatrului se preocupă
de ceea ce nu vă priveşte pe dumneavoastră; lui îi place mişcarea şi ştie de ce anume depinde ea şi
cum se petrece. Maşinistul este asemenea unui Filosof, deşi rolul Filosofului este mai greu,
Maşinăriile Teatrului nefiind nici pe departe aşa de stranii precum cele ale Naturii, care ascunde
atât de bine privirii Roţile şi Arcurile sale, încât de amar de vreme ne tot dăm cu părerea despre
mişcarea Universului."

„înţeleg, spuse Contesa, că Filosofia a devenit acum foarte Mecanică. Atât de mecanică, am spus,
încât mi-e teamă că în curând ne va fi ruşine cu ea; Lumea este în mare aşa cum e Ceasornicul în
mic; care este foarte precis şi depinde doar de orânduirea justă a diverselor părţi ale mişcării. Dar,
spuneţi-mi vă rog, Doamnă, nu aveaţi înainte o Idee mai sublimă despre Univers? Nu credeţi că
atunci îl cinsteaţi mai mult decât merita? Pentru că majoritatea îl preţuieşte mai puţin de când pre-
tinde că îl cunoaşte. Eu nu sunt de părerea lor, spuse ea, îl preţuiesc mai mult de când ştiu că se
aseamănă unui ceasornic şi, cu cât este mai clară şi mai simplă ordinea Naturii, cu atât îmi pare
mai demnă de admiraţie."

Aceste replici marchează o ruptură categorică între o schemă ştiinţifică mai veche care vorbea, de
exemplu, de „Virtuţi Magnetice", şi una modernă care „a devenit foarte mecanică". Diferenţa esenţială este că
„Virtutea" implică ideile de scop, semnificaţie şi funcţie adecvată, care aparţin unei cosmologii mai vechi în
care orice lucru îşi avea rolul său în ordinea morală a cosmosului. Aceasta este o îmbinare a învăţăturii
aristotelice şi a celei creştine, pe care revoluţia ştiinţifică începea să o surpe. Astfel, a deveni „foarte
mecanică" însemna a se dispensa de orice cu excepţia ordinii cauzale, cel puţin pentru scopurile ştiinţei, astfel
încât explicaţia ştiinţifică să poată fi formulată în întregime în termeni de cauze, efecte şi legi obiective ale

5
naturii care le conectează, în particular, noua metodă ştiinţifică nu avea nevoie de o referinţă directă la scopul
lui Dumnezeu pentru a explica felul în care o stare a lumii naturale conduce la alta.
Schimbarea radicală nu s-a petrecut dintr-o dată. Descartes însuşi susţinea că un ateu nu ar putea fi un bun
om de ştiinţă, deoarece cunoaşterea ştiinţifică depindea de înţelegerea naturii drept creaţie a lui Dumnezeu,
care i-a stabilit ordinea. Imaginea ceasornicului se află pe muchia dintre vechi şi nou. Mişcarea limbilor
ceasornicului este generată de un mecanism ascuns în spatele cadranului şi poate fi explicată desfăcând
capacul şi urmărind rotiţele şi arcurile. Ceea ce este într-adevăr „foarte mecanic". Dar explicaţia va fi oarbă
dacă omite să includă faptul că un ceasornic este făcut pentru a arăta ora. Contesa găseşte noua ordine a
naturii „mai demnă de admiraţie" pentru că arată cum maşinăria naturii îi serveşte cu eleganţă scopul. Un
ceasornic funcţionează prin „cauze eficiente" pentru a servi „cauza finală", scopul pentru care ceasornicarul l-
a construit. Această dualitate a făcut posibilă medierea între noua ştiinţă şi religie şi a rămas parte integrantă a
gândii ii ştiinţifice pentru încă cel puţin un secol.
Prima cale a lui Bacon este deci o căutare a legilor Universale care guvernează cu necesitate. Această
viziune este riguros deterministă, Raţiunea având sarcina de a reproduce o ordine a lucrurilor în care fiecare
eveniment trebuie să se petreacă într-un anumit fel, date fiind cauza sa şi legile inexorabile ale naturii. Se
întrevede astfel o provocare clară pentru credinţa în liberul arbitru. Descartes însuşi sperase să o evite,
considerând spiritul sau sufletul ca o substanţă imaterială separată de lumea materială şi deci neguvernată de
legi naturale. Corpul uman se comportă mecanic; spiritul rămâne liber. Dar acest dualism celebru spirit-corp a
fost întotdeauna precar. Chiar dacă poate fi apărat din punct de vedere filosofic, este ameninţat de îndată ce
metodele ştiinţelor naturii sunt aplicate naturii umane. Dacă „omul nu este plămădit dintr-un lut special", iar
ştiinţele sociale urmează să se conducă după principiul că „legile generale care guvernează fenomenele
universului sunt necesare şi constante", provocarea este inevitabilă.

Aparenţă şi realitate
Când spunea că „Natura... ascunde privirii Roţile şi Arcurile sale", de Fontenelle înţelegea nu doar că
avem nevoie de telescoape şi microscoape pentru a le vedea. El făcea apel la distincţia antică dintre aparenţă
şi realitate. Ceea ce aflăm cu ajutorul celor cinci simţuri este clasificat drept „fenomene" (de la cuvântul
grecesc pentru „aparenţe"), iar în versiunea lui Descartes fenomenele aparţin spiritului observatorului.
„Realitatea", dimpotrivă, se referă la ceea ce în universul însuşi generează fenomenele. Astfel, atunci când
spunem că vedem un trandafir roşu, relatăm despre un efect determinat în conştiinţa noastră de o anumită
lungime de undă a luminii (sau de un aranjament de corpusculi). Efectul poate varia de la observator la
observator şi s-ar putea să fie mult diferit în cazul animalelor. Descartes susţinea că obiectele din natură au
proprietăţile identificate de fizica matematică, proprietăţi ca formă, număr, masă şi mişcare, în timp ce datele
provenite de la simţuri au proprietăţi ce depind de spiritul care le conştientizează, precum culoarea sau
mirosul percepute în cazul trandafirului.
Distincţia de mai sus ridică o problemă controversată în filosofia percepţiei. Dar este un mod familiar
de a vorbi şi ne face imediat să gândim în termenii a două lumi, una „interioară", mentală şi oarecum intimă
celui ce percepe, cealaltă „exterioară", fizică şi independentă de el. Descartes însuşi scrie în acest fel, privind
noua ştiinţă a opticii drept o sursă de descoperiri în legătură cu procesul prin care obiectele naturii cauzează
percepţiile noastre. Motivul pentru care adevăratul vostru Filosof nu va crede ceea ce vede este că adevăratul
vostru Filosof ajunge să considere datele vederii ca fiind distincte de ceea ce le generează. Acest dualism al
celor două lumi pare în general foarte convenabil celor care vor să vorbească despre forţe şi structuri
inobservabile, aşa cum fac mulţi oameni de ştiinţă. Lumea aşa cum ne apare nouă este efectul unei realităţi
diferite, populată chipurile aşa cum pretinde teoria.
Dar apare un obstacol evident de îndată ce ne întrebăm cum putem cunoaşte aceste structuri şi forţe
inobservabile. Dacă, aşa cum susţin empiriştii, observaţia este singurul mod prin care putem cunoaşte lumea,
obstacolul ar fi decisiv. Dar Descartes, asemenea multor raţionalişti care au urmat prima cale a lui Bacon,
afirma că deţinem o a doua facultate care ne oferă acces la realitatea ascunsă simţurilor. O numea intuiţie
intelectuală şi cita matematica, geometria în special, ca exemplu principal al utilizării ei. Geometria

6
euclidiană se bazează pe cinci axiome din care sunt derivate cu ajutorul logicii toate teoremele sale. Sistemul
care a rezultat este, în concepţia lui Descartes, un ansamblu înlănţuit de adevăruri despre proprietăţile
spaţiului, care serveşte ca model despre cum putem cunoaşte despre univers mai mult decât ceea ce ne oferă
simţurile.
În Discurs asupra metodei (1637, Partea a Il-a), Descartes face următoarea aserţiune:
„Aceste lungi lanţuri de raţionamente atât de simple şi uşoare cu ajutorul cărora geometrii sunt
obişnuiţi să realizeze cele mai dificile demonstraţii m-au condus la gândul că orice intră în sfera
cunoaşterii Umane formează o succesiune asemănătoare şi deci atâta timp cât evităm să acceptăm
ca adevărat ceea ce nu este şi păstrăm mereu ordinea corectă a deducerii ceva din altceva, nu există
nimic prea îndepărtat astfel încât să nu poată fi atins până la urmă, sau prea ascuns pentru a nu
putea fi descoperit."
În versiunea lui de Fontenelle:
„Doamnă, am spus eu, de vreme, ce suntem în dispoziţia de a amesteca nebuniile dragostei cu cele
mai serioase Discursuri, trebuie să vă spun că Oamenii raţionează asemănător în Dragoste şi în
Matematică. Cedaţi cât de puţin unui Iubit, că numaidecât va trebui să-i îngăduiţi mai mult, apoi iar
mai mult şi mai mult, până când se ajunge în final foarte departe. într-o manieră asemănătoare,
concedaţi un singur principiu unui Matematician şi el va trage imediat o consecinţă din el, pe care
nu veţi putea să nu o acceptaţi; şi din această consecinţă va deriva alta şi vă va conduce atât de
departe (fie că doriţi, fie că nu) încât vă va fi foarte greu să-l credeţi."
Metoda ştiinţifică carteziană se baza deci pe deducţia logică pentru a trece de la axiome la teoreme. Dar
deducţia nu este suficientă. A dovedi că o teoremă decurge din axiome nu înseamnă a dovedi că ea este
adevărată, în afară de cazul când cunoaştem deja ca adevărate premisele demonstraţiei. De unde ştim atunci că
axiomele lui Euclid, precum şi principiile fundamentale ale logicii şi matematicii sunt adevărate? Descartes
susţinea că ştim acest lucru datorită facultăţii mentale a intuiţiei, care ne face să „vedem" că axiomele
geometriei euclidiene surprind proprietăţile esenţiale ale spaţiului. Asemănător, intuiţia îi spunea că el este o
res cogitans, un lucru care gândeşte, şi garanta adevărul celebrului său cogito, ergo sum.
Bacon îi descria în altă parte pe raţionaliştii care au urmat prima cale şi au încercat să facă din matematică
un model pentru întreaga cunoaştere drept „oameni ai dogmelor", adăugând că ei „se aseamănă păianjenilor,
care îşi ţes pânza din propria lor substanţă". Cu siguranţă metoda pare suspectă din mai multe motive. Să luăm
geometria euclidiană, ale cărei axiome Descartes le considera definitive.

Axiomele medii
Descartes spera că metoda care oferea „cunoaşterea primă" ar putea cuprinde întreaga filosofie sau
ştiinţă şi ar conduce către o explicaţie unică, integrată a unei unice, integrate ordini naturale. După cum
declara în Principiile filosofiei (1644): „întreaga filosofie este ca un arbore ale cărui rădăcini sunt reprezentate
de metafizică, al cărui trunchi de fizică şi ale cărui ramuri sunt celelalte ştiinţe, care pot fi reduse la trei
principale, anume medicina, mecanica şi morala". Axiomele medii sunt nodurile arborelui, punctele de
plecare pentru ştiinţele particulare şi apoi pentru sub-ramuri.
Filosofia naturii rămâne „foarte mecanică" şi înclinată să creadă într-o ordine ascunsă de lucruri
inobservabile, situate dincolo de cele cinci simţuri. De îndată ce ştiinţa încearcă să opereze cu entităţi
inobservabile, trebuie să fie capabilă să-şi justifice asemenea pretenţii. Dacă, strict vorbind, nu putem observa
electronii, instituţiile sociale sau inconştientul, atunci de ce credem că ele există? Dacă explicaţiile sunt oferite
în termeni de atracţie magnetică, forţe de piaţă sau procese psihice de felul refulării freudiene, ce justifică
asemenea aserţiuni cauzale? Răspunsul raţionalist a constat în introducerea „axiomelor medii".

Necesitatea
Raţionalismul oferă o soluţie unor nedumeriri incomode despre necesitate şi ajută cel puţin pentru a
arăta de ce necesitatea este problematică. Pentru ce anume are nevoie orice ştiinţă de o teorie? De ce nu se

7
mulţumeşte să observe lumea şi să generalizeze ceea ce observă? Raţionalismul oferă două răspunsuri, ambele
legate de ideea că, în cuvintele unei vechi maxime, „simţurile nu ne dezvăluie ceea ce este necesar".
Unul din răspunsuri este că ştiinţa are nevoie de o teorie deoarece ea este o căutare a cauzelor, în timp
ce observaţia nu ne poate oferi decât simple corelaţii. O bombă explodează deoarece energia este dintr-o dată
eliberată prin dezechilibrul unui ansamblu de forţe. Preţurile cresc ca răspuns la presiunea forţelor de piaţă,
guvernate de legile cererii şi ofertei. A explica un fapt înseamnă a-i identifica cauza, plasându-l astfel într-o
serie de evenimente unde fiecare duce la apariţia următorului. Această serie nu este o simplă succesiune, ci
este conectată prin puterile particularelor implicate în ea, astfel încât să genereze următoarea stare în
conformitate cu legile naturii. A gândi cauzal înseamnă a gândi în termenii unor lucruri particulare înzestrate
cu puteri şi ai unor legi constrângătoare. Contesa avea în minte ambele idei când observa că „Filosofia a
devenit foarte mecanică" şi că universul „se aseamănă unui ceasornic".
Cauzelor le este astfel atribuit un gen de necesitate. Dacă se rupe craca, leagănul trebuie să cadă; dacă
preţurile cresc iar alte fenomene rămân constante, cererea trebuie să scadă. Dacă ştiinţa devine „foarte
mecanică", aceşti „trebuie" nu sunt neîntemeiaţi. Observăm doar că leagănul cade, dar explicăm fenomenul
arătând de ce trebuia să cadă. Dacă simţurile nu ne arată ceea ce este necesar, atunci ce ne dezvăluie acest
lucru? Aici raţionaliştii secolului XVII au făcut, pare-se, o greşeală. Ei erau profund impresionaţi de claritatea
şi rigoarea matematicii, pe care o priveau ca pe un model pentru întreaga cunoaştere ştiinţifică, în spiritul
comentariului lui Descartes la „aceste lungi lanţuri de raţionamente atât de simple şi uşoare". Adevărurile
matematice au interesanta trăsătură nu numai de a fi adevărate, dar şi de a nu putea fi false. O demonstraţie
matematică dovedeşte că un ansamblu de axiome (A) implică logic o teoremă (T) în sensul că produce un
enunţ care poate fi rezumat ca în mod necesar (A -» T). Admiţând că axiomele sunt necesar adevărate, ceea
ce ştim prin intuiţie, demonstraţia arată că T este şi ea necesar adevărată. De vreme ce intuiţia şi demonstraţia
sunt metode de a descoperi că T este adevărată, teoria ne poate oferi cunoaşterea a ceea ce este necesar.
Celălalt motiv pentru care avem nevoie de teorie provine din conceperea logicii şi matematicii ca o
călătorie de descoperire pe tărâmul etern al numerelor şi relaţiilor. Faptele privitoare la numere sunt faptele
obiective şi necesare ale unui univers care, cel puţin în privinţa lor, nu ar putea fi altfel. Adevărurile
matematicii sunt, folosind o expresie a secolului XVII, „adevărate în orice lume posibilă". Porcii poate vor
ajunge să zboare, dar triunghiurile ale căror laturi sunt în raporturile 3:4:5 nu pot să nu fie dreptunghiulare.
Cum geometria, în concepţia lui Descartes, dezvăluie proprietăţile esenţiale ale spaţiului, ea ne oferă un model
ideal pentru identificarea aspectelor sub care lumea este cu necesitate aşa cum este. La fel, dacă este adevărat
că corpurile se atrag invers proporţional cu pătratul distanţei ce le separă, atunci şi acest lucru este necesar
adevărat, iar explicaţiile care invocă acest fapt vor putea arăta de ce coliziunile trebuie să se petreacă la
anumite viteze ale acestor corpuri.
Trebuie să înţelegem limpede scopul unei asemenea activităţi teoretice. Poate că ea serveşte doar la
organizarea materialului empiric, aşa cum va sugera următorul capitol. Dar chiar şi în acest caz, rămâne
întrebarea despre ceea ce garantează relaţiile logice implicate. Raţionalismul susţine că există legi imuabile
ale gândirii, a căror necesitate nu poate fi dovedită deoarece orice demonstraţie le presupune.
Cele două răspunsuri luate împreună identifică astfel necesitatea enigmatică atribuită conexiunilor
cauzale cu necesităţile translucide ale logicii şi matematicii. Este o identificare greşită. Astăzi filosofii nu pun
pe picior de egalitate forţa unui glonte, propulsat de forţa prafului de puşcă ce explodează, cu „forţa" unei
deducţii matematice care ne conduce doar la concluzia implicată de premise. Dacă există o necesitate reală a
forţelor şi mecanismelor cauzale, ea are nevoie de un alt tip de elucidare. în general, necesitatea gândirii, a
ideilor sau limbajului (de dicto) nu trebuie confundată cu aceea a proprietăţilor, puterilor şi proceselor
naturale (de re).
Chiar dacă credem că am surprins ideea de cauzalitate aici şi relaţia preconizată între cauze şi efectele
lor, rămâne totuşi de soluţionat o problemă epistemologică: cum putem cunoaşte că realitatea este un sistem
de forţe ascunse modului nostru obişnuit de cunoaştere prin experienţă. Dacă respingem asimilarea
raţionalistă a necesităţii cauzale cu necesitatea logică, dar vrem să rămânem realişti în legătură cu forţele şi
structurile realului, avem nevoie de o explicaţie adecvată a cauzalităţii.

8
„Prima cale" a lui Bacon rămâne influentă şi instructivă. Viziunea secolului XVII despre natură ca un
sistem integrat, o ordine cauzală totală ascunsă simţurilor nu a dispărut. Şi nici speranţa realizării unui sistem
unificat al cunoaşterii ştiinţifice. Dar, pe măsură ce ştiinţa a progresat, ambele au devenit din ce în ce mai
îndepărtate şi speculative.
Ontologia raţionalistă a „Roţilor şi Arcurilor", a structurilor şi forţelor ce acţionează cu necesitate a
devenit şi mai metaforică. Progresul dezvăluie noi zone de ignoranţă, nu doar de cunoaştere. Oamenii de
ştiinţă de astăzi propun inventare diferite, ipotetice, privind mobilierul ultim al universului. Esenţial este că
raţionalismul a împins ştiinţele umane spre căutarea structurilor şi forţelor ascunse. Psihologice sau sociale
acestea se vor dovedi determinantele comportamentului uman.

9
EMPIRISUMUL

A doua cale amintită de Bacon porneşte de la simţuri şi de la lucrurile particulare, printr-o ascensiune
graduală şi neîntreruptă, ajungând abia la urmă la axiomele cele mai generale; el o consideră „adevărata cale”,
neîncercată încă. Calea va căpăta numele de ştiinţă pozitivă.
În ştiinţele sociale şi filosofie termenul „pozitivism" este folosit în multe accepţiuni. Într-un sens larg,
el cuprinde orice abordare care aplică metoda ştiinţifică problemelor omului privite ca aparţinând unei ordini
naturale deschise cercetării obiective. În acest sens sunt pozitivişti Comte, Durkheim, Weber şi Marx şi nu
este neobişnuit să-i găsim grupaţi împreună sub această etichetă generală.
Ştiinţa pozitivă merge mână în mână cu o practică empiristă în cunoaşterea ştiinţifică, bazată pe
observaţie ca reprezentând momentul adevărului atunci când ipotezele sunt testate cu ajutorul faptelor. În
domeniul ştiinţelor sociale adepţii ştiinţei pozitive tind să distingă între „datele tari” (cantitative) şi „datele
slabe” (calitative).

În timp ce filosofii ştiinţelor naturii consideră pozitivismul ca fiind filosofia ştiinţei pozitive, filosofii
în general au ajuns să utilizeze termenul ca prescurtare pentru Pozitivismul logic, versiunea feroce a
empirismului formulată de Cercul de la Viena în anii '30 şi care, pentru un timp, s-a impus în mod aproape
suveran. Ideea principală a pozitivismului logic era că, deoarece pretenţiile de cunoaştere a lumii pot fi
justificate numai prin experienţă, nu suntem îndreptăţiţi să asertăm existenţa a nimic ce s-ar afla
dincolo de orice experienţă posibilă. Nu este probabil, cu atât mai puţin cert, că există, de exemplu,
structuri, forţe, instincte sau procese dialectice inobservabile. Într-adevăr, nu este nici măcar posibil să existe,
de vreme ce a vorbi despre ele este din punct de vedere tehnic lipsit de sens; le putem invoca doar ca pe nişte
abrevieri pentru regularităţi observabile din experienţă. Cunoaşterea se întemeiază pe observaţii particulare şi
se poate extinde spre aserţiuni generale doar în măsura în care experienţa le poate confirma. A fost iniţiat un
program ambiţios pentru a arăta cum ar progresa mai rapid toate ramurile ştiinţei dacă s-ar elibera de balastul
non-empiric. Acesta a fost însoţit de o campanie zgomotoasă, menită să desfiinţeze etica, estetica, teologia şi
metafizica tradiţionale, de vreme ce şi ele emiteau aserţiuni pe care experienţa nu le putea confirma.

„O ascensiune graduală şi neîntreruptă"

Predicţia şi explicaţia sunt cele două feţe ale singurei monede pe care ştiinţa o poate avea sau de care
are nevoie.
Spre exemplu, într-o analiză sociologică se ridică întrebarea: „De ce îi votează pe comunişti domnul
Rouget, de 24 ani, blond, cu ochii căprui, muncitor într-o mare fabrică?" Răspunsul nu ia în considerare părul
şi ochii, dar reţine vârsta, sexul şi ocupaţia şi adaugă referirea la rolul bisericii. Nu există nici un temei a
priori pentru care faptul că el este tânăr contează, iar părul său blond nu. Într-adevăr, în unele sisteme sociale,
precum Al Treilea Reich, părul blond ar fi putut fi o variabilă relevantă. Este pur şi simplu un fapt empiric că
sunt statistic semnificative corelaţiile între vârstă şi vot. Este de asemenea un fapt empiric că probabilităţile
cresc pentru unele cupluri de variabile, ca vârsta şi sexul, iar pentru altele nu, ca vârsta şi culoarea ochilor.
Influenţa bisericii se întâmplă să fie şi ea semnificativă, dar ar fi putut să nu fie. Dacă se pune întrebarea de ce
ar fi trebuit să se gândească cercetătorul la biserică în afară doar de situaţia în care era dinainte avizat de
importanţa sa potenţială, să admitem că cercetătorii nu vin cu mintea goală. Dar toate ideile cu care vin sunt
învăţate din experienţă sau din munca altora care s-au condus după experienţă. Cum altfel am putea cunoaşte
lumea?
O teorie a cunoaşterii care se bazează doar pe simţuri şi pe lucruri particulare ar putea fi formulată
astfel: ştiinţa constă dintr-un corp de enunţuri dintre care unele sunt cunoscute ca adevărate, iar altele suntem

10
raţional îndreptăţiţi să le susţinem, dat fiind ceea ce cunoaştem. Enunţurile de bază sunt cele justificate de
percepţie, care este singura noastră sursă de cunoaştere nemijlocită a lumii şi astfel singura noastră justificare
pentru enunţurile de bază despre ea. In percepţie, mintea înregistrează datele furnizate de simţuri şi astfel
ajunge să cunoască „particularele" — entităţi individuale, prezente aici şi acum, cu proprietăţile şi relaţiile pe
care observăm că le au. Acestea sunt faptele brute ale experienţei, trăsăturile lumii pe care le cunoaştem fără a
le interpreta. După cum se ştie, există ambiguităţi chiar şi în cele spuse până aici, deoarece „experienţă" se
referă câteodată la actul experienţei şi câteodată la ceea ce constituie obiectul ei, care, la rândul său, este privit
uneori ca aparţinând conştiinţei, alteori ca aparţinând lumii. Dar, în orice caz, cunoaşterea pleacă de la simţuri
şi lucruri particulare.
Astfel interpretată, percepţia ne oferă un fundament pentru cunoaşterea lumii, dar un fundament
îngust. Ne arată lucrurile particulare aici şi acum, dar nu ne spune nimic direct despre ceea ce a fost sau va fi
sau chiar despre ceea ce există acum neperceput. Nu ne spune nici ceea ce este universal sau, cu atât mai
puţin, ceea ce este necesar. „Simţurile nu conchid nimic în chip universal", spune o maximă veche. „Simţurile
nu dezvăluie ceea ce este necesar", spune alta. Totuşi, chiar dacă ne-am putea dispensa de „ceea ce este
necesar", nu vom ajunge nicăieri fără nişte concluzii universale. Deci percepţia trebuie suplimentată cu un
principiu care să justifice alte inferenţe. Principiul empirist tradiţional este inducţia. Ea ne permite să
inferăm că ceea ce a fost până acum cunoscut ca adevărat în unele cazuri este valabil şi în alte cazuri unde se
regăsesc aceleaşi circumstanţe. În mare, dacă toţi Corbii cunoscuţi sunt negri, atunci orice corb este negru.
Având o asemenea permisiune de a generaliza, putem afla despre lume mai mult decât am cunoscut prin
experienţă.
Principiul inducţiei trebuie însă enunţat cu mai multă atenţie pentru că avem nevoie de el şi pentru a
subscrie la enunţurile de probabilitate. Să-l numim un principiu de inferenţă de la cazuri cunoscute la
probabilitatea următorului caz.
In mare, dacă x la sută din muncitorii cuprinşi în eşantion îi votează pe Comunişti, atunci există o
şansă de x la sută ca următorul muncitor să îi voteze pe comunişti.
Schematic:
Dacă x% din A-ii cunoscuţi au proprietatea B, atunci probabilitatea ca în aceleaşi circumstanţe
următorul A să aibă proprietatea B este de x%.
De unde ştim că principiul inducţiei (în această versiune sau în oricare alta) este adevărat? De bună
seamă, nu-l cunoaştem din observaţii anterioare, deoarece el spune ceva ce depăşeşte observaţiile anterioare.
Or, dincolo de observaţiile anterioare nu putem trece fără să-l presupunem adevărat.
Percepţia ne oferă punctul de plecare pentru cea de-a doua cale a lui Bacon, iar inducţia ne permite o
ascensiune care este graduală şi neîntreruptă, de vreme ce fiecare pas în generalizare poate fi confirmat de
experienţă.
Această versiune simplă a empirismului are ca punct de plecare plauzibil faptul că lumea există
independent de noi, că percepţia ne oferă cunoaşterea unor elemente particulare ale lumii şi că nu există nici o
modalitate de a cunoaşte a priori (adică independent de experienţă) ce altceva mai cuprinde lumea. Pentru a
ne extinde cunoaşterea asupra unor părţi mai îndepărtate ale spaţiului şi timpului, avem nevoie de un principiu
ca acela al inducţiei. Orice asemenea principiu trebuie să rămână fidel punctului de plecare. Trebuie să ne
spună ce vom găsi (probabil) în alte locuri şi timpuri, date fiind dovezile empirice pe care le deţinem. Dar nu
poate introduce în ştiinţă nimic ce ar depăşi orice experienţă posibilă. Astfel, forma sa generală nu poate fi
decât aceea că în circumstanţe asemănătoare se produc evenimente sau experienţe asemănătoare aflate între
ele în relaţii asemănătoare.
Raţionaliştii doresc o ontologie de forţe şi structuri şi o „facultate raţională" care să le descopere
construind teorii formale a priori. Cunoaşterea teoretică presupunea relaţii necesare inaccesibile simţurilor şi
adevărate „în toate lumile posibile". Se întemeia pe logică şi matematică şi se extindea prin alte sisteme
formale. Chiar dacă respingem această concepţie despre cunoaşterea teoretică, unde intervin necesităţii de
dicto care dezvăluie necesităţi de re, vrem să luăm totuşi în serios adevărurile teoretice. Am mai putea susţine

11
că ele exprimă, de exemplu, necesităţi ale gândirii şi astfel să le găsim un alt loc în tabloul cunoaşterii, dacă
nu cumva vom fi convinşi, în cele ce urmează, să renunţăm la ele.
O problemă a empirismului o constituie necesitatea. Putem distinge între necesitatea formală sau
logică, cunoscută a priori, şi necesitatea naturală sau fizică, cunoscută pe alte căi. Vrem mai mult decât ne
permit percepţia şi inducţia; dar oare putem obţine mai mult şi oare avem într-adevăr nevoie de mai mult? A
doua cale a lui Bacon nu vrea surplus de bagaje în ascensiunea sa graduală şi neîntreruptă. Obstacolul cel mai
mare care se conturează este supoziţia noastră adânc înrădăcinată că legăturile cauzale nu sunt simple
corelaţii, ci implică legi cauzale, puteri sau forţe, şi astfel un fel de necesitate naturală. Poate fi ocolit acest
obstacol bazându-ne pe un principiu modest al inducţiei conform căruia succesiuni asemănătoare se petrec în
circumstanţe asemănătoare?

David Hume

- Poate fi considerat un moment de trecere


- Definește empirismul conform căruia totul începe cu impresiile furnizate de simțuri ale căror
reprezentări sau idei oferă, prin combinare, o cunoaștere
- Relațiile de idei care guvernează geometria, aritmetica și algebra sunt necesare
- Cauzalitatea nu exprimă o conexiune necesară între lucruri, ci doar o obișnuință, un obicei, provenind
din constatarea prin repetare că aceeași cauză produce același efect
- Cunoașterea umană depinde de natura umană; înțelegerea este cea care leagă ideile
- Empirismul să lansează un scepticism moderat

Întrebarea a devenit critică în secolul XVIII, când s-a cristalizat un empirism sistematic care şi-a
propus înlăturarea oricăror elemente neempirice din cunoaşterea ştiinţifică. Un răspuns la ea a fost dat de
David Hume (1711-1776), autor, printre altele, al lucrărilor Tratat despre natura umană (1739) şi Cercetare
asupra intelectului omenesc (1748).
Hume a conceput Tratatul ca fundament pentru „un sistem complet al ştiinţelor". Este evident,
remarca el în Introducere, că toate ştiinţele au o legătură, mai mică sau mai mare, cu natura umană. „Chiar
matematica, filosofia naturală şi religia naturală depind într-o anumită măsură de ştiinţa OMULUI, căci se află
în sfera de cunoştinţe a omului şi sunt judecate după puterile şi facultăţile sale." Hume a dorit să încerce o
ştiinţă a puterilor şi facultăţilor umane, un studiu ştiinţific al raţiunii şi pasiunii omeneşti, întemeiat pe un
studiu empiric al „logicii, moralei, criticii şi politicii". „Ştiinţa OMULUI" ar „cuprinde aproape orice poate
conduce la perfecţionarea spiritului omenesc". Metoda sa urma să fie „experienţa şi observaţia" aplicate
„comportamentului oamenilor în grup, în afaceri şi în distracţii" cu scopul de a „explica toate efectele prin
cele mai simple şi puţine cauze".
Urmând cea de-a doua cale a lui Bacon, Hume ajunge la problema cauzalităţii în Partea a 3-a a Cărţii I,
sub titlul general „Despre cunoaştere şi probabilitate". Putem împărtăşi opinia că în relaţia dintre cauză şi
efect există un fel de necesitate, dar banalitatea că ideea de „efect" o presupune pe cea de cauză „nu dovedeşte
că orice lucru trebuie să fie precedat de o cauză; tot aşa cum din faptul că orice soţ nu poate să nu aibă o soţie
nu urmează că orice bărbat nu poate să nu fie căsătorit" (Secţiunea 3). Opinia că orice eveniment are cu
necesitate o cauză sau că o cauză, într-un fel sau altul, constrânge, produce sau determină necesar efectul său
nu se poate ivi şi nu poate fi întemeiată decât prin „observaţie şi experiment". Totuşi, când ajunge la „Ideea de
conexiune necesară" (Secţiunea 14), Hume găseşte că observaţia şi experimentul pot furniza doar o „legătură
percepută", o „alăturare constantă" sau o corelaţie uniformă între un eveniment şi altul. Concluzia sa a fost că
nu este nevoie de altceva: putem defini cauza ca fiind „un obiect anterior şi contiguu cu altul şi unde toate

12
obiectele care se aseamănă cu primul se află în relaţii asemănătoare de anterioritate şi contiguitate cu acele
obiecte care se aseamănă cu cel de-al doilea".

Folosind unul din exemplele lui Hume, ne-am putea întreba ce anume din experienţă se află la baza
opiniei noastre că, dacă o bilă de biliard loveşte o alta, ea este cauza mişcării acesteia. Componentele situaţiei
sunt un fapt anterior (mişcarea primei bile până la impact) şi un fapt ulterior (mişcarea celei de-a doua bile)
care se petrec în acelaşi loc. Asta este tot ceea ce putem observa în orice caz particular — ceva „anterior" şi
„contiguu". Ce justifică atunci opinia noastră că este vorba despre o cauză şi un efect şi nu despre o coinciden-
ţă? Doar faptul că o succesiune asemănătoare poate fi observată în alte circumstanţe asemănătoare. O cauză
este doar exemplificarea unei r e g u l a r i taţi, iar o lege cauzală sau o lege a naturii este doar o regularitate
formată din exemplificări. Dacă aceasta pare o demitizare prea scandaloasă a ideii mai robuste de cauzalitate,
putem adăuga un element psihologic: acela că socotim cauzale acele regularităţi pe care ne-am obişnuit să
aşteptăm să aibă loc. Cauza unui eveniment este astfel un eveniment anterior dintr-o succesiune uniformă la
care ne aşteptăm din obişnuinţă.
Cum cauzalitatea fusese declarată singura relaţie „care poate fi urmărită dincolo de simţuri şi care ne
informează despre existenţe şi obiecte pe care nu le vedem sau simţim" (Secţiunea 2), minimalizarea sa in
acest fel apare deconcertantă. Dar, dacă scopul este o ascensiunea graduală şi neîntreruptă, cauzalitatea nu
poate implica îndepărtarea de la tipul de pretenţii la cunoaştere pe care „observaţia şi experimentul" le pot
justifica. Candidatul cel mai bun pentru o relaţie cognoscibilă care poate fi urmărită dincolo de simţuri este o
corelaţie generală.
Enunţurile probabilistice generale sunt singura monedă cu care putem cumpăra mai mult decât ne
garantează observaţia. Explicaţia şi predicţia nu pot fi, deci, decât două feţe ale acestei monede unice.
Ambele se sprijină pe generalizări care sunt proiectate înainte pentru scopurile predicţiei şi înapoi pentru cele
ale explicaţiei.

Immanuel Kant

- Punctul de plecare: faptul că există progres în știință, dar nu și în filosofie


- Reține de la Hume opoziția dintre logică și existență
- Logica funcționează prin judecăți analitice întotdeauna adevărate (A este A) dar nu oferă cunoaștere
despre lume
- Cunoașterea rezultă din activitatea unui subiect transcendental care structurează datele experienței
- Subiectul percepe diversitatea empirică în conformitate cu intuiția pură a spațiului și a timpului
- Subiectul organizează fenomenele după categoriile înțelegerii: cantitate, calitate, relație, modalitate –
care specifică formelor de judecată
- Aceste structuri ale subiectului transcendental determină condițiile a priori ale oricărei experiențe
posibile
- Necesitatea și universalitatea cunoașterii rezultă din utilizarea judecăților sintetice a priori, adică a
judecăților adevărate care articulează intuițiile pure ale sensibilității și categoriile înțelegerii
- Rațiunea nu poate cunoaște decât prin intermediul înțelegerii și a sensibilității aplicate asupra a ceva
dat și experimentat; pot fi cunoscute fenomenele, nu și lucru în sine
- Cercetează modalitatea în care sunt posibile științele, care le sunt condițiile formale de posibilitate
- Forma judecăților științifice:
o 1.

13
 Judecățile analitice: predicatul este conținut în subiect (Ex. Corpurile sunt întinse; de
la Descartes materia și întinderea sunt asimilabile)
 Judecățile sintetice: predicatul nu este conținut în subiect (Ex. Corpurile sunt grele -
ține de prima lege a lui Newton)
o 2.
 Judecățile a priori: independente de orice experiență;
 Judecățile a posteriori: dependente de experiență
o Consecințe:
o Orice judecată analitică este a priori – întotdeauna adevărată
o Orice judecată a posteriori este sintetică – deoarece predicatul său nu este conținut de subiect
trebuie să se facă apel la experiența externă judecății pentru a ști dacă judecata este adevărată
o Există judecăți sintetice a priori – adevăruri independente de experiență, universale și
necesare, care sunt totuși capabile să descrie experiența. Ex. 7+5=12 – sintetică deoarece este
nevoie de intuiția numerelor și a însumării lor; a priori – această intuiție pură nu ar putea fi
oferită de experiență și ține de formele sensibilității.
- Kant introduce atitudinea critică în câmpul epistemologiei, supunând raționalitatea științifică
tribunalului rațiunii
- Epistemologia are drept caracteristică din acel moment atitudinea critică față de cunoaștere în general,
și față de cunoașterea științifică în particular

Milton Friedman şi Economia pozitivă

În sprijinul viziunii empiriste poate fi adusă autoritatea lui Milton Friedman, al cărui eseu despre
„Metodologia ştiinţei economice pozitive" (1953) rămâne o forţă ce trebuie luată în considerare. Sarcina
economiei pozitive, consideră Friedman, „este să ne ofere un sistem de generalizări care să poată fi utilizate
pentru formularea de predicţii corecte despre consecinţele oricărei schimbări a circumstanţelor". Acest lucru
poate fi obţinut dezvoltând „o «teorie» sau o «ipoteză» care să ofere predicţii valabile şi semnificative (adică
nereductibile la truisme) despre fenomene încă neobservate". Teoria este o împletire a două elemente — un
„limbaj" şi „un ansamblu de ipoteze cu conţinut empiric menite să abstragă trăsături esenţiale ale unei realităţi
complexe”. În rolul său de limbaj „teoria nu are un conţinut empiric; ea este o mulţime de tautologii. Funcţia
sa este de a servi ca un sistem de clasare”. În rolul său empiric teoria trebuie judecată în funcţie de puterea ei
predictivă pentru clasa de fenomene pe care este menită să le explice, singurul test al validităţii unei ipoteze
fiind compararea predicţiilor ei cu experienţa.
Scopul este predicţia, mijlocul este compararea predicţiilor cu experienţa. Întocmai cum cere o
ascensiune graduală şi neîntreruptă în care „explicaţia" se poate da numai prin apel la generalizări cu putere
predictivă cunoscută.

Rolul teoriei

A doua întrebare ridicată de viziunea lui Friedman este dacă, până la urmă, teoria este şi altceva decât
un limbaj şi un sistem de clasare. Contrastul de căpetenie dintre cele două căi ale lui Bacon este că „cele mai
generale axiome" se află la începutul primei căi şi la sfârşitul celei de-a doua. Asta ar însemna că, pentru
ştiinţa pozitivă, teoria nu are nici una din sarcinile ambiţioase care i se atribuiseră în capitolul precedent.
Analizând textul lui Friedman putem observa că distincţia dintre teorie şi fapte începe să pălească.
Teoria este înfăţişată tot mai mult ca sursă de conexiuni surprinzătoare, de idealizări fertile şi de noi
posibilităţi. Putem întâlnim următorul enunţ:

14
„Dacă o clasă de «fenomene economice» ne apare variată şi complexă, trebuie presupus că
aceasta se datorează faptului că nu dispunem de o teorie adecvată prin care să le putem explica.
Nu putem pune într-o parte fapte cunoscute iar în cealaltă o teorie «aplicabilă îndeaproape la
realitate». O teorie este un mod de a percepe «faptele» şi nu putem percepe «fapte» fără o
teorie".

Distincţia analitic-sintetic

D. Hume distinge clar între „stări de fapt" şi „relaţii între idei". Lumea constă în totalitatea stărilor de
fapt şi în ele nu există nici un fel de necesitate. Lumea se întâmplă să fie aşa cum este. Ştim că o parte a ei
prezintă regularităţi; ceea ce e dincolo de regularitate, precum necesitatea naturală subiacentă, depăşeşte
posibilităţile noastre de cunoaştere. Astfel, toate enunţurile adevărate despre lume sunt adevărate „în mod
contingent", fiind condiţionate de stări de fapt şi deci în nici un sens (decât poate în unul psihologic) nu sunt
necesar adevărate. Şi reciproc, orice enunţ care este necesar adevărat nu este despre lume, ci despre relaţii
între idei. Adevărul lui depinde de relaţii logice şi de semnificaţia ideilor din mintea noastră.
Se naşte însă întrebarea ce legătură are psihologia a ceea ce aşteptăm şi obişnuim să inferăm cu logica
ideilor. Ambiguitatea provine din remarca citată mai sus că „până şi matematica, filosofia naturală şi religia
naturală depind într-o anumită măsură de ştiinţa OMULUI". Pozitiviştii logici nu permiteau asemenea
ambiguităţi, datorită „distincţiei analitic-sintetic" formulate foarte clar A. J. Ayer în Limbaj, adevăr şi logică
(1936, Capitolul 4). Toate enunţurile folosite în ştiinţă pot fi împărţite în două tipuri distincte, analitice şi
sintetice.
Dacă un enunţ este analitic, adevărul sau falsitatea sa depind numai de semnificaţia termenilor.
Enunţurile analitice adevărate sunt tautologii, ca, de exemplu, „nici un celibatar nu este căsătorit" sau „2 + 2 =
4".
Dacă un enunţ este sintetic, adevărul sau falsitatea lui depind de starea de lucruri, ca de exemplu,
„toţi celibatarii sunt lipsiţi de griji".
Astfel, faptul că nici un celibatar nu este căsătorit depinde de ceea ce înseamnă „celibatar", în timp ce
faptul că celibatarii sunt lipsiţi de griji depinde de felul în care celibatarii în carne şi oase se raportează la
viaţă. Nu trebuie confundate cuvintele cu lucrurile, de exemplu, gândind ca fapt al lumii că nici un celibatar
nu este căsătorit. Acest tip de confuzie duce la multe erori, precum opinia raţionalistă că enunţurile
geometrice descriu proprietăţile necesare ale spaţiului.
S-ar putea protesta că într-adevăr nici un celibatar în carne şi oase nu este căsătorit. Nu este acesta un
fapt al lumii? Pozitivistul logic răspunde arătând că acest „fapt" provine doar dintr-o convenţie de limbaj.
„Nici un celibatar nu este căsătorit" consemnează hotărârea noastră de a folosi cuvântul „celibatar" într-un
anumit sens. Acest enunţ este, cu o expresie celebră a pozitivismului logic, adevărat prin convenţie. Am
putea schimba convenţia, dar, atâta timp cât ea rămâne în picioare, persoanele căsătorite nu vor fi considerate
celibatare; în timp ce celibatarii sunt celibatari, fie că sunt lipsiţi de griji sau nu. Aceleaşi lucruri se pot spune
pentru toate adevărurile logicii, ale matematicii şi ale altor sisteme formale. Ele rezultă din reguli pe care le-
am construit şi depind astfel numai de decizii umane. Ar putea sa pară că le considerăm confirmate din belşug
de experienţă, dar asta se întâmplă doar pentru că noi nu permitem experienţei să le respingă. Oricine ar
pretinde că a găsit un cerc a cărui circumferinţă nu este egală cu produsul dintre diametrul său şi P, ar folosi
greşit termenul „cerc"; astfel, adevărul că cercurile au această proprietate ţine de convenţie, nu de experienţă.
Această concepţie se acordă perfect cu distincţia lui Friedman între ipotezele empirice (sintetice) şi
enunţurile teoretice (analitice). Teoria pură nu poate fi decât un ansamblu de tautologii sau un „limbaj", a că-
rui funcţie este de sistem de clasare pentru date şi ipoteze. A descrie teoria pură ca un sistem de clasare nu
înseamnă a o trivializa. Dezvoltarea matematicii, de exemplu, a presupus o imensă muncă intelectuală plină
de teoreme surprinzătoare, iar pozitiviştii logici nu au negat că în ea era implicat un proces de descoperire. Ei

15
ţineau doar să sublinieze că acele descoperiri nu ne sporesc cunoaşterea despre lume, de vreme ce matematica
este o tautologie. Dumnezeu ar vedea dintr-o privire toate implicaţiile axiomelor. Noi, fiinţe finite, trebuie să
le descoperim gradual şi, după cum se pare, prin încercări şi erori. Dar ele exprimă totuşi relaţii între idei,
nu stări de fapt. Un sistem de clasare bun este o realizare autentică, nu numai pentru că poate sugera noi
ipoteze empirice.
Avem acum un empirism fundamental, care se bazează numai pe percepţie şi inducţie; o
analiză a cauzalităţii care purifică explicaţia cauzală de necesitatea naturală; o schiţă pentru o
economie pozitivă sau pentru orice altă ştiinţă pozitivă; şi o distincţie de ordin epistemologic între
limbaj şi fapt.

Supoziţii realiste vs. predicţii reuşite

Distincţia între limbaj şi fapt, susţine Friedman, înlătură orice presupunere că „ipotezele au nu numai
«implicaţii», dar şi «presupoziţii», iar concordanţa acestor «presupoziţii» cu «realitatea» este un test de
valabilitate a ipotezei diferit de testarea implicaţiilor şi adiţional acesteia". Singura întrebare este ce tip de
model duce la predicţii mai reuşite. Toate modelele presupun abstracţia şi singurul test al valorii unei
abstracţii este compararea predicţiilor rezultate cu experienţa.
Criticile nu pot fi uşor parate deoarece pare că există totuşi o diferenţă între descriere şi predicţie. Nu
este oare o chestiune de fapt şi anterioară oricărei predicţii că piaţa petrolului este concurenţială. Friedman
răspunde subminând această distincţie printr-o altă manevră: în capitolul intitulat „Poate fi testată o ipoteză
prin realismul presupoziţiilor sale?" el apelează la ideea că enunţurile ştiinţifice sunt deseori adevărate în
sensul de „ca şi cum". Să luăm, de exemplu, ipoteza acceptată că acceleraţia unui corp care cade în vid este o
constantă, g (aproximativ 9,81 m/s2 pe pământ), de unde rezultă că distanţa (s) parcursă după t secunde este
dată de formula s= ½ (gt2). Dacă formula este aplicată la diferite obiecte care cad de la înălţimi diferite în
atmosfera pământului, se observă că ea se adevereşte, mai mult sau mai puţin, în foarte multe cazuri, dar nu în
toate.
„Astfel încât se poate spune: într-un spectru larg de circumstanţe, corpurile care cad în atmosfera reală se
comportă ca şi cum ar cădea în vid. În limbajul atât de uzual în economia politică, acest enunţ ar fi repede
tradus prin: formula presupune că e vorba de o cădere în vid. Este clar totuşi că formula nu presupune acest
lucru... Formula este acceptată pentru că se dovedeşte utilizabilă, nu pentru că trăim într-un vid aproximativ
— indiferent ce s-ar înţelege prin aceasta." (1953)
Ideea sa este că aşa-numitele „presupoziţii" ale oricărei teorii utile sunt totdeauna false, dacă
sunt tratate ca descrieri; dar pot fi totuşi adevărate în sensul de „ca şi cum", lucru controlabil în acelaşi
fel ca pentru orice altă ipoteză. Astfel, frunzele unui copac pot fi considerate cu fololos a fi direcţionate
„ca şi cum" fiecare frunză ar încerca deliberat să primească o cantitate maximă de lumină, dată fiind
poziţionarea frunzelor vecine; un jucător de biliard priceput loveşte bilele „ca şi cum" ar cunoaşte formule
matematice complexe; firmele se comportă „ca şi cum" ar căuta să-şi maximizeze profitul ajutate de
informaţii perfecte şi ecuaţii simultane. Nu contează că, luate literal, fără „ca şi cum", frunzele, jucătorii de
biliard şi firmele nu fac astfel de lucruri. Contează doar dacă predicţiile astfel derivate se adeveresc.
Semnificaţia acestui „ca şi cum" este că permite ştiinţei pozitive să opereze cu inobservabile, sub
condiţia ca ele să nu fie considerate mai mult decât nişte ficţiuni utile. Teoriei i se poate da sarcina utilă de
a construi sau explora idealizări sau modele ce fac abstracţie de anumite trăsături ale lumii, descriind cazuri-
limită. Friedman compară concurenţa perfectă cu mişcarea fără frecare, unde lucrurile se petrec „ca şi cum"
nişte forţe pure ar acţiona nestânjenite. Teoria operează cu inobservabile fără a face vreo concesie ideii că
inobsevabilele ar exista în natură. Ele au statut de obiecte doar într-o „realitate virtuală", ceea ce nu le face
mai puţin utile. În consecinţă, ştiinţa pozitivă nu trebuie să se teamă de inobservabile sau de teoriile care se
referă la ele. Atâta timp cât predicţia este singurul test, nu există riscul de a introduce trăsături ale realităţii
aflate dincolo de orice experienţă posibilă.

16
PROBLEMA ŞTIINŢIFICĂ3

În opoziţie cu viziunea empiristă tradiţională, conform căreia cunoaşterea porneşte de la observaţii şi


ajunge, prin inducţie, la un corp de propoziţii declarative de un grad mai mare sau mai mic de generalitate,
cercetările metaştiinţifice tind să arate că activitatea de cunoaştere porneşte de la probleme a căror soluţie se
caută, că orice astfel de soluţie generează la rândul său una sau mai multe probleme şi că cercetarea se sprijină
tot timpul pe probleme..
Dezvăluirea locului şi rolului problemelor în procesul cunoaşterii şi în structura logică a ştiinţei
constituite a sugerat ideea că progresul cunoaşterii trebuie apreciat nu numai după adevărurile obţinute, ci şi
după numărul şi valoarea problemelor formulate, după profunzimea lor şi perspectivele pe care le deschid
pentru cercetările viitoare.
Apariţia propriu-zisă a problemei este precedată de o stare specială a cunoaşterii numită situaţie
problematică. Situaţia problematică poate să apară în cele mai diferite moduri şi, de aceea, este greu de
definit. Se poate spune totuşi că ea reprezintă o dificultate apărută în calea cunoaşterii, un obstacol care
trebuie depăşit. Cel mai adesea, ea se manifestă ca o contradicţie între cunoştinţele existente şi anumite fapte
noi care nu pot fi explicate în lumina vechilor cunoştinţe.
Situaţia problematică poate de asemenea să apară:
- ca o contradicţie între două sau mai multe explicaţii alternative ale aceloraşi fapte
- ca o contradicţie în cadrul unei teorii ştiinţifice date
- ca lipsă de întemeiere sau insuficientă întemeiere logică sau faptică a unei idei sau teorii
- ca inexistenţă sau insuficienţă a mijloacelor de abordare adecvată a unui obiect pentru a răspunde
unor trebuinţe practice sau cognitive
- ca dificultate în extinderea anumitor rezultate ale cunoaşterii la alte domenii decât cele pentru care
se ştie că sunt valabile
Problema apare ca o conştientizare a contradicţiei dintre cunoştinţele existente (mai exact, limitele
acestor cunoştinţe) şi noile cerinţe sau necesităţi cognitive ale oamenilor. De aceea problema se mai poate
defini şi ca cunoaştere despre necunoaştere. Ea ţine de procesul mişcării gândirii de la necunoscut la
cunoscut, de la cunoştinţe mai puţin complete şi precise la cunoştinţe din ce în ce mai complete şi precise.
Fiind o cunoaştere despre necunoaştere, problema nu reprezintă un vacuum gnoseologic total; ea
presupune, pe de o parte, anumite cunoştinţe anterior elaborate, fără de care ar fi imposibilă apariţia
contradicţiei şi conştientizarea ei, iar, pe de altă parte, este expresia insuficienţei acestora, a unui gol
informaţional care trebuie înlăturat. Ea reprezintă o constatare a insuficienţei cunoştinţelor obţinute până la un
anumit moment şi o expresie a necesităţii de a depăşi limitele acestor cunoştinţe, de a dobândi cunoştinţe noi.

Structura problemei ştiinţifice

Orice problemă presupune mai întâi o cunoaştere anterioară numită cunoaştere prealabilă, sau de fond,
formată din totalitatea cunoştinţelor despre domeniul considerat existente până în acel moment. Pentru stadiile
relativ evoluate ale cunoaşterii ştiinţifice, cunoaşterea de fond se prezintă ca o teorie ştiinţifică formată dintr-o
mulţime de concepte şi enunţuri organizate logic.
Existenţa cunoaşterii de fond determină caracterul sistemic al problemelor. Ca urmare, nu există
probleme izolate, de sine stătătoare, care să nu aparţină unui sistem de cunoştinţe şi care, deci, să nu fie
dependente de o cunoaştere prealabilă.

3 Ideile prezentate în acest curs sunt preluate din Teoria cunoaşterii ştiinţifice, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1982, lucrare ce-i are drept coordonatori pe Ştefan
Georgescu, Mircea Flonta şi Ilie Pârvu. Am preferat această prezentarea datorită clarităţii şi sistematizării foarte bune a ideilor în ceea ce priveşte tema aleasă, lucruri
esenţiale pentru o introducere în problematica problemei ştiinţifice.

17
Existenţa cunoaşterii prealabile face posibilă apariţia şi recunoaşterea problemei, indică direcţia în
care trebui căutată soluţia, sugerează reguli şi procedee de soluţionare. Cunoaşterea prealabilă permite ca după
descoperirea şi formularea problemei să se avanseze o ipoteză de lucru care, deşi poate să nu fie încă soluţia
completă poate călăuzi cercetarea în vederea obţinerii acesteia din urmă şi poate fi ulterior corectată,
completată, verificată sau chiar abandonată, pe măsuri acumulării unor date relevante noi san a elaborării unei
noi teorii.
Cererea de informaţie pe care o conţine orice problemă pentru a diminua sau înlătura dificultatea sau
incertitudinea din calea cunoaşterii se exprimă printr-o întrebare. Orice întrebare are anumite presupoziţii
care, la rândul lor, aparţin cunoaşterii de fond şi, prin urmare, sunt acceptate ca adevărate. Ele sunt conţinute
implicit în chiar formularea întrebării, dar nu sunt supuse întrebării (nu sunt puse la îndoială) şi cercetării
sugerate de aceasta.
Adevărul presupoziţiilor este o condiţie obligatorie pentru ca întrebarea (şi, implicit, problema) să aibă
sens, să poată avea un răspuns adevărat şi, în general, să exprime o cerere autentică de informaţie. Numărul
presupoziţiilor unei probleme este, în fapt, foarte mare şi greu de stabilit cu precizie. De asemenea, nu există
presupoziţii ultime şi absolute, ci doar presupoziţii relative în sensul că anumite presupoziţii sunt indiscutabile
într-un context, dar pot fi puse sub semnul întrebării în alte contexte. Din ansamblul presupoziţiilor posibile
ale unei probleme sunt acceptate doar cele care sunt considerate relevante de către cercetător într-un context
determinat.
Presupoziţia trebuie distinsă de alţi ingredienţi ai problemei, anume dezideratul întrebării şi baza
întrebării. Dezideratul întrebării constă în situaţia epistemică pe care vrea s-o realizeze cel care formulează
problema, deci şi întrebarea, în timp ce baza întrebării este acea parte a problemei care apare în domeniul
operatorului interogativ (semnul întrebării). În limbajul natural, distincţia dintre presupoziţie, deziderat şi bază
nu este întotdeauna uşor de realizat; acest lucru devine posibil într-un limbaj formalizat.
În teoria problemei trebuie considerat şi răspunsul la întrebare, adică acel enunţ care, dacă ar fi
adevărat, ar satisface cererea de informaţie a subiectului cercetător. Forma răspunsului depinde de tipul
întrebării şi de structura ei logică, dar în general constă în determinarea unei variabile, adică înlocuirea ei cu o
constantă (prepoziţională, individuală sau predicativă). În teoria problemelor, se fac distincţii între răspuns
direct şi răspuns indirect, între răspuns complet şi răspuns parţial, între răspuns posibil şi răspuns propriu-zis
etc.; răspunsul la întrebare reprezintă adesea şi soluţia problemei.

Tipologia problemelor ştiinţifice

Tipologizarea problemelor, deşi nu poate fi decât relativă şi aproximativă, este totuşi foarte utilă
pentru activitatea de rezolvare de probleme.
Problemele ştiinţifice trebuie distinse, mai întâi, de problemele practice, cu care, de altfel, se află într-o
strânsă legătură. În timp ce problemele practice vizează găsirea unor acţiuni, tehnici, operaţii etc. prin
intermediul cărora să se poată controla sau transforma o parte a realităţii naturale şi sociale pentru producerea
de valori materiale capabile să satisfacă trebuinţe ale oamenilor, problemele ştiinţifice vizează depăşirea unor
dificultăţi de cunoaştere, obţinerea unor cunoştinţe ştiinţifice noi sau ameliorarea celor vechi.
Problemele ştiinţifice trebuie distinse, în al doilea rând, de problemele didactice. Problemele
didactice în procesul instruirii unor generaţii, cel mai adesea în învăţământul instituţionalizat, ca modalităţi
specifice de însuşire de către aceste generaţii a unora dintre principalele rezultate ale cunoaşterii ştiinţifice
existente până în momentul dat. Problemele didactice, care se folosesc în procesul de comunicare profesor—
elev, se caracterizează prin faptul că profesorul cunoaşte soluţiile sau cel puţin paşii efectivi şi succesiunea lor
normală care duc la obţinerea soluţiilor, pe când elevii nu cunosc aceste soluţii; de aceea, soluţionarea unor
astfel de probleme nu sporeşte informaţia cognitivă a profesorului, ci doar pe cea a elevilor care se instruiesc,
pe când în cazul problemelor ştiinţifice propriu-zise, care apar în procesul de cercetare, soluţiile nu sunt
cunoscute de nimeni — la un anumit moment al dezvoltării ştiinţei, în cazul introducerii unei noutăţi absolute
—, sau nu sunt cunoscute pentru cel care rezolvă problema — în cazurile de redescoperire ştiinţifică, ele

18
trebuie căutate, iar când sunt găsite se sporeşte informaţia cognitivă existentă până atunci în domeniul de
cercetare dat.
În cadrul problemelor ştiinţifice propriu-zise distingem între problemele care ţin de descoperirea unor
fenomene, evenimente, proprietăţi sau relaţii (inclusiv legi) din domeniul ce formează obiectul de cercetare al
unei ştiinţe date, şi problemele care privesc analiza căilor, a mijloacelor şi modalităţilor de cunoaştere. Cele
din urmă apar, de regulă, în momentele de cotitură, de salt calitativ în istoria ştiinţei şi sunt determinate
îndeosebi de către neconcordanţa dintre noile descoperiri şi vechile metode de cercetare şi modalităţi de
interpretare. Ele se situează la un alt nivel al cercetării ştiinţifice, anume la nivel metateoretic, în particular
logico-metodologic, care tinde să deţină o pondere crescândă în ansamblul cercetării ştiinţifice. Problemele de
cele două tipuri, pe care le-am putea numi, respectiv, probleme-obiect şi metaprobleme, sînt strîns legate
între ele şi se influenţează reciproc, deoarece, pe de o parte, soluţionarea problemelor metateoretice constituie
o condiţie necesară pentru soluţionarea problemelor-obiect, iar pe de altă parte, cercetarea problemelor-obiect
generează continuu numeroase şi tot mai profunde probleme metateoretice, logico-metodologice.
Putem distinge, de asemenea, problemele ştiinţifice după gradul lor de profunzime. Există, astfel,
probleme care nu afectează bazele teoriei ştiinţifice din care fac parte (numite şi probleme normale, probleme
regulate) şi probleme care vizează trecerea de la o teorie ştiinţifică la alta prin revoluţie ştiinţifică (numite
anomalii). Cele dintâi, care se rezolvă în cadrul teoriei date, cu mijloacele şi conform cu regulile acesteia, sunt
delimitate şi recunoscute ca atare doar cu ajutorul teoriei ştiinţifice existente. Activitatea cu problemele de
acest tip urmăreşte nu schimbarea teoriei ştiinţifice existente, ci perfecţionarea acesteia, eliminarea deza-
cordurilor sale lăuntrice şi a celor dintre teorie şi realitate. Problemele de cel de-al doilea tip nu se pot
soluţiona în cadrul teoriei date, cu metodele şi regulile acceptate în mod general, ci prin trecerea la o nouă
teorie, mai profundă, prin realizarea unei revoluţii ştiinţifice (printr-o schimbare de paradigmă, în termenii lui
T. Kuhn)

Problemele pot fi clasificate şi după natura întrebărilor care intră în structura lor

După natura raportului lor cu răspunsurile, întrebările pot fi închise şi deschise. O întrebare este
închisă dacă mulţimea răspunsurilor sale posibile este complet determinată sau dacă există o schemă sau
metodă efectivă de construcţie a tuturor răspunsurilor sale posibile. Dimpotrivă, o întrebare este deschisă
dacă mulţimea răspunsurilor sale posibile nu este determinată şi nici nu există o schemă sau metodă efectivă
de construcţie a tuturor acestor răspunsuri; în acest caz, nu se ştie exact la ce se referă întrebarea şi deci nici ce
formă trebuie să aibă răspunsul.
În cunoaşterea ştiinţifică apar, apoi, numeroase probleme bazate pe întrebări de următoarele trei tipuri:
întrebări-dacă, întrebări-care şi întrebări-de ce.
Întrebările-dacă intervin mai ales în situaţiile de decizie cu privire la valoarea semantică a unor
enunţuri, în situaţiile de verificare şi confirmare, în cele de alegere a unei ipoteze dintr-o mulţime de ipoteze
alternative. O întrebare-dacă se caracterizează prin faptul că baza ei este o propoziţie care necesită o decizie
cu privire la valoarea ei de adevăr, prezintă o mulţime de alternative, din care răspunsul selectează o
submulţime; prin formularea unui răspuns adevărat se elimină sau se reduce incertitudinea cu privire la
valoarea de adevăr a propoziţiei ce formează baza acelei întrebări. In cazul cel mai simplu, când întrebarea
prezintă o mulţime minimă, doar de două alternative, din care răspunsul urmează să selecteze una, ea se
numeşte întrebare da-sau-nu.
Întrebările-dacă sunt de trei feluri:
(1) întrebări-dacă cu alternativă unică, care cer ca răspunsul să selecteze una dintre alternativele
prezentate, anume pe cea care este singura adevărată;
(2) întrebări-dacă cu listă completă, care cer ca răspunsul să selecteze toate alternativele adevărate,
acestea fiind mai multe;
(3) întrebări-dacă nonexclusive, care cer ca răspunsul să selecteze o alternativă adevărată dintr-o
mulţime care poate conţine mai multe asemenea alternative.

19
Întrebările-care apar în special în situaţiile de clasificare, când se cere să se afle care obiecte dintr-o
clasă dată au anumite proprietăţi cunoscute, sau ce proprietăţi are un obiect nou şi deci care este clasa căreia îi
aparţine. O întrebare-care se caracterizează prin faptul că baza sa este o funcţie prepoziţională cu unul sau mai
multe argumente, mulţimea alternativelor sale se obţine prin substituţia unor constante în locul variabilei
acelei funcţii, iar răspunsul la o astfel de întrebare elimină sau reduce incertitudinea cu privire la satisfacerea
funcţiei care formează baza întrebării. După natura variabilei din funcţia-bază a întrebării, întrebările-care sunt
de două feluri: (1) întrebări-care individuale, în care funcţia-bază conţine una sau mai multe variabile
individuale, iar răspunsul indică un individ sau mai mulţi indivizi dintr-un domeniu dat (domeniul de valori al
variabilelor) care au anumite proprietăţi specificate deja în întrebare; (2) întrebări-care predicative, în care
funcţia-bază conţine una sau mai multe variabile predicative, iar răspunsul indică una sau mai multe
proprietăţi pe care le au unul sau mai multe obiecte dinainte precizate sau o clasă căreia îi aparţin aceste
obiecte.
Întrebările-de ce apar mai ales în situaţiile în care se cere explicarea unor fenomene, stabilirea unor
legături cauzale, justificarea unor aserţiuni date.
O întrebare-de ce se caracterizează prin faptul că baza sa este o aserţiune, adică o propoziţie adevărată
asertată ca adevărată şi deci în privinţa căreia nu există nici o incertitudine; prin răspunsul la o asemenea
întrebare se elimină sau se reduce incertitudinea cu privire la justificarea extralogică a aserţiunii ce formează
baza sa.
Întrebările de acest tip, numite şi întrebări explicative, trebuie deosebite de un alt tip de întrebări-de
ce, numite epistemice, care nu cer justificarea bazei, ci raţiuni pentru justificarea acceptării unei propoziţii. În
timp ce întrebările explicative au un angajament ontologic şi răspunsul lor presupune găsirea unor legi şi
raporturi cauzale obiective, cele epistemice au un angajament epistemologic şi psihologic şi urmăresc
întemeierea unor convingeri sau credinţe.
Justificarea bazei întrebărilor explicative şi, deci, formularea răspunsului, constă în construirea unei
inferenţe ale cărei premise să conţină alte enunţuri ce se asertează în sprijinul întrebării şi din care, cu ajutorul
unor relaţii de inferenţă corespunzătoare, baza să rezulte ca o concluzie.

Rolul problemelor în cunoaştere

Problemele constituie forţa motrice internă a cunoaşterii, cauza lăuntrică ce declanşează şi întreţine tot
timpul procesul cunoaşterii. De aceea, modul cum sunt puse problemele, natura şi profunzimea acestora
influenţează în mod decisiv întreaga dezvoltare ulterioară a cunoaşterii, valoarea, profunzimea şi utilitatea
cunoştinţelor obţinute într-un asemenea proces. Alegerea problemelor echivalează cu stabilirea liniei funda-
mentale a cercetării într-un domeniu sau altul al ştiinţei, determinarea direcţiei de dezvoltare a cercetării
pentru o perioadă de timp mai mult sau mai puţin îndelungată. Chiar când nu pot fi soluţionate imediat,
problemele joacă un rol important în dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice deoarece, odată puse de către un savant
sau un grup de savanţi, pot polariza atenţia şi eforturile unor generaţii întregi de cercetători şi, astfel, pot
orienta ştiinţa în ansamblu într-o direcţie sau alta.
Fiind o cunoaştere despre necunoaştere, problema este o structură complexă care conţine anumite
date (cunoştinţe sau informaţii anterioare), anumite necunoscute (cel puţin una), precum şi o legătură
determinată dintre date şi necunoscute. Problema nu reprezintă doar o constatare a limitelor cunoştinţelor
existente în raport cu anumite nevoi cognitive, ci şi o modalitate de determinare a necunoscutului, de
transformare a lui în obiect de interes pentru cercetarea ştiinţifică. Datele problemei conţin în ele informaţii
potenţiale despre însuşirile, relaţiile, legile posibile ale necunoscutului, concentrând şi orientând astfel forţa de
cunoaştere a ştiinţei într-o direcţie determinată. Cunoştinţele sau datele existente deja în formularea problemei
constituie un instrument de localizare a sferei necunoscutului şi de determinare a obiectului cercetării. Se
poate spune astfel că necunoscutul se recunoaşte şi se formulează cu ajutorul a ceea ce este cunoscut,
necunoscutul poate fi descoperit numai prin raportarea la cunoştinţele existente. Sistemul cunoştinţelor

20
existente constituie în acelaşi timp o „bază de atac" şi un instrument pentru pătrunderea în domeniul
necunoscutului.
Puntea dintre cunoscut şi necunoscut, adevărata cale care duce la „cucerirea" necunoscutului şi
transformarea lui în cunoscut este ipoteza ştiinţifică. Problema este adevăratul punct de plecare în procesul
formării ipotezei; aceasta din urmă nu apare, aşa cum în mod greşit se susţine adesea, ca rezultat al unor
generalizări sau extrapolări inductive pornind de la fapte, ci ca soluţie provizorie a unei probleme ştiinţifice.
Problema nu dispare odată cu formularea ipotezei; ea însoţeşte tot timpul ipoteza şi se poate considera
complet soluţionata doar atunci când ipoteza este verificată. Pe acest traiect se poate întâmpla ca rezultatele
parţiale ale testării ipotezei să se răsfrângă asupra problemei, să ducă la reformularea ei şi chiar la modificarea
întregii cunoaşteri de fond sau a situaţiei de plecare.
Deşi omul de ştiinţă poate manifesta un mare ataşament faţă de anumite metode şi tehnici şi, astfel, să
fie îndemnat a căuta probleme la care să aplice aceste metode şi tehnici, asemenea maniere de abordare sunt
rareori fertile pentru cercetarea ştiinţifică. Scopul major al acestuia fiind formularea şi rezolvarea de
probleme, se constată că problemele care ţin de trecerea revoluţionară de la o teorie la alta nu pot fi
soluţionate cu vechile mijloace; ele cer elaborarea unor metode şi tehnici noi.
Problemele contribuie, de asemenea, la realizarea funcţiilor de cunoaştere ale teoriilor ştiinţifice, în
primul rând a funcţiei gnoseologice centrale — explicaţia ştiinţifică. Sursa cea mai importantă şi frecventă de
apariţie a problemelor sunt situaţiile problematice în care apar contradicţii între vechile cunoştinţe şi anumite
fapte sau date noi care se cer explicate. Ipoteza avansată ca soluţie a unei asemenea probleme reprezintă,
totodată, şi explicaţia dată noilor fapte. Ceea ce se cere pentru rezolvarea oricărei probleme este o soluţie. La
început, o soluţie constă în principal dintr-o explicaţie. Dacă descoperim explicaţia unei probleme, de obicei,
noi rezolvăm problema.

Problemă şi pseudoproblemă

În cunoaşterea ştiinţifică apar permanent, pe lângă probleme reale, şi pseudoprobleme sau probleme
ireale, fictive, imaginare, aparente, fără sens, false probleme etc. Existenţa lor a fost sesizată de mulţi oameni
de ştiinţă şi teoreticieni ai ştiinţei care le-au apreciat în cele mai diverse feluri.
Pseudoproblemele pot să apară în ştiinţă în mod necesar, ca şi problemele reale; ele nu sunt rezultatul
ignoranţei sau arbitrariului subiectului şi, prin urmare, ele nu trebuie privite ea un rău absolut, care ar putea fi
eliminat o dată pentru totdeauna din cunoaşterea ştiinţifică. Mai mult, ele sunt strâns legate de problemele
reale, la originea lor se află o serie de cauze comune, şi probleme autentice şi false pot trece unele în altele, în
anumite condiţii.
Se pot distinge două categorii mai importante de pseudoprobleme: relative şi absolute.
Pseudoproblemele relative apar în cunoaşterea ştiinţifică în momentele unor transformări revoluţionare, când
se realizează trecerea de la o teorie ştiinţifică la alta mai profundă sau cel puţin când cunoaşterea depăşeşte
limitele vechii teorii, fără să fi ajuns la elaborarea sistematică a unei teorii noi. În aceste situaţii, se descoperă
fapte noi din afara domeniului teoriei ştiinţifice date, dar, în absenţa mijloacelor adecvate de abordare, se
folosesc mijloacele (limbaj, metode de rezolvare, modalităţi de interpretare) proprii vechii teorii.
Pseudo-problemele nu constituie doar obstacole în calea cunoaşterii, ci şi factori stimulatori ai
acesteia. Cercetarea lor poate aduce o contribuţie specifică la dezvoltarea ştiinţei. Ambele tipuri de
pseudoprobleme sunt strâns legate de apariţia şi cercetarea unor probleme reale. Se ştie, de exemplu, că
încercările nereuşite de a rezolva problema cvadraturii cercului au dus la dezvoltarea metodelor algebrei şi
analizei mărimilor finite, că încercările de a crea un perpetuum mobile au dus la înţelegerea naturii energiei şi
apoi la descoperirea legii transformării şi conservării energiei, că ideea elixirului vieţii şi a transformării
diferitelor substanţe în aur au contribuit la apariţia chimiei ca ştiinţă.

„Soarta” problemelor ştiinţifice

21
Cercetarea care începe cu formularea problemelor, deci cu trecerea de la situaţia problematică la
problema propriu-zisă, se poate încheia cu:
- clarificarea
- rezolvarea
- dizolvarea
- amânarea
- uitarea problemelor.
Rezultatul cel mai valoros, scopul fundamental al întregii activităţi de cercetare a problemelor, dar şi
cel mai greu de atins, este rezolvarea problemelor.
Clarificarea este procesul de analiză complexă a problemei, prin care se urmăreşte dezvăluirea naturii
şi tipului acesteia, a componentelor sale principale şi a relaţiilor dintre ele (datele şi necunoscutele), punerea
corect, a problemei, asigurarea existenţei unor metode şi mijloace de soluţionare adecvate. Ea este atât un
rezultat al activităţii de cercetare a problemelor atunci când nu se poate obţine mai mult, cât şi un pas necesar
spre rezultatul final, soluţionarea problemei. Cu cât o problemă a fost mai bine clarificată şi mai precis
formulată, cu atât creşte posibilitatea soluţionării ei.
Se consideră în genere că o problemă bine formulată este pe jumătate rezolvată.
Clarificarea înseamnă mai întâi stabilirea tipului problemei respective, încadrarea acesteia într-o clasă
sau chiar în mai multe clase nonexclusive. Acest lucru este important, deoarece de tipul problemei depind în
bună măsură şi mijloacele şi căile necesare soluţionării ei.
Clarificarea înseamnă, în al doilea rând, stabilirea relaţiilor dintre probleme şi cunoaşterea prealabilă,
încadrarea problemei într-un sistem de cunoştinţe, dezvăluirea legăturilor dintre ea şi teoria ştiinţifică din care
face parte. Presupoziţiile directe trebuie să fie, pe de o parte, adevărate pentru ca problema să aibă sens şi,
deci, să fie bine pusă; pe de altă parte, ele trebuie să fie relevante, adică esenţial şi comprehensiv legate de
problema considerată. Adesea, clarificarea se soldează cu eliminarea unor presupoziţii ca false sau irelevante
pentru problema dată şi cu formularea unor presupoziţii noi, adecvate acesteia. Clarificarea joacă un rol
important în cunoaşterea ştiinţifică, deoarece eliminarea treptată a presupoziţiilor false şi înlocuirea lor cu
altele adevărate sau cu un mai mare grad ele probabilitate reprezintă aspecte ale progresului ştiinţific.
În esenţă, prin clarificare se asigură punerea unor probleme determinate (sau bine formate) şi bine
formulate. O problemă este determinată dacă, menţionează explicit, ori de câte ori nu reiese clar din context,
care sunt necunoscutele sale. În expresia ei formală, această cerinţă se traduce prin: generatorul problemei să
conţină atâtea variabile câte necunoscute are problema şi să fie prefixat cu atâţia operatori interogativi câte
variabile conţine.
O problemă este bine formulată dacă este determinată, există un sistem de cunoştinţe ştiinţifice (date,
legi, teorii) în care problema poate fi încadrată în mod adecvat, s-a stabilit că presupoziţiile ei sunt adevărate,
s-a stabilit tipul soluţiei acceptabile şi modul de verificare a acesteia. Rezolvarea constă în aflarea răspunsului
adevărat şi relevant la întrebarea conţinută în problemă şi, prin aceasta, satisfacerea cererii de informaţie,
sporirea informaţiei existente, eliminarea sau diminuarea incertitudinii şi, deci, depăşirea dificultăţii ivite în
cunoaştere.
Răspunsul la întrebare, numit şi soluţia problemei, este un enunţ care înlocuieşte variabila din
generatorul problemei cu o constantă corespunzătoare.
Pentru rezolvarea problemelor în general, ca şi pentru formularea lor, nu există reguli fixe. Cu toate
acestea, experienţa „comunităţii ştiinţifice" poate fi distilată într-o adevărată strategie care să conţină indicaţii
euristice valoroase pentru activitatea de rezolvare de probleme. Cele mai importante dintre acestea se referă
la:
- stabilirea exactă a părţilor componente — cunoscutele şi necunoscutele — problemei;
- determinarea tipului în care se încadrează problema;
- descompunerea ei în probleme mai simple şi ordonarea acestora după prioritatea logică sau după
gradul de dificultate;

22
- simplificarea datelor şi eliminarea informaţiei redundante;
- căutarea unor probleme asemănătoare, dar rezolvate pentru a transforma problema dată într-una de
rutină
- transformarea problemei într-una mai simplă prin schimbarea constituenţilor sau a formulării ei;
- evidenţierea presupoziţiilor relevante mai importante ale problemei;
- verificarea soluţiei etc.
Ştiinţele formale dispun adesea de tehnici standardizate pentru găsirea soluţiilor problemelor de rutină,
numite algoritmi, şi pentru testarea lor, numite proceduri de decizie. Dacă pentru o anumită clasă de pro-
bleme sunt disponibile atât un algoritm, cât şi o procedură de decizie, se spune că aceste probleme sunt
rezolvabile în mod efectiv.
Prin algoritm se înţelege un număr de indicaţii precise, care definesc ce serie de operaţii trebuie
efectuate succesiv pentru a rezolva toate problemele dintr-o clasă dată, iar prin procedură de decizie
înţelegem o succesiune cvasimecanică de operaţii cu ajutorul cărora se poate stabili, într-un număr finit de
paşi, valoarea de adevăr a soluţiei.
Există în cunoaşterea ştiinţifică şi probleme insolubile. Insolubilitatea „absolută" provine din lipsa de
sens a ceea ce se prezintă ca problemă ştiinţifică, generată cel mai adesea de falsitatea uneia sau mai multora
dintre presupoziţiile ei. Activitatea asupra problemelor de acest tip se soldează cu un rezultat negativ, cu
disoluţia lor, ceea ce, după cum s-a arătat mai înainte, reprezintă o contribuţie la progresul cunoaşterii.
Mai importante şi mai frecvente sunt problemele „relativ insolubile". Ele sunt o consecinţă a
insuficienţei mijloacelor adecvate de rezolvare, a datelor şi tehnicilor de rezolvare. De aceea, a spune că o
problemă este insolubilă cu mijloacele date înseamnă a spune că mijloacele existente sunt insuficiente pentru
rezolvarea problemei date, ceea ce orientează cercetarea către găsirea unor mijloace de soluţionare mai
puternice. Un rezultat parţial şi intermediar pe acest drum este, pentru ştiinţele formale, găsirea unei
demonstraţii de nesolubilitate a problemei date. Problemele relativ insolubile apar în ştiinţă ca o consecinţă a
nerezolvării unor probleme mai profunde, de a căror „situaţie" depinde natura celor dintâi. Iar acest lucru se
explică parţial prin faptul că problemele ştiinţifice nu apar în mod izolat, ci în sisteme, în cadrul cărora ele pot
fi ierarhizate, ordonate, legate logic după profunzimea lor, după existenţa sau inexistenţa mijloacelor de
rezolvare, după corelaţiile lor logice. Rezolvarea de facto a unei probleme ce posedă anterioritate şi prioritate
logică în cadrul sistemului conferă o relativă insolubilitate celorlalte probleme din sistem.
Cercetarea problemelor nu se încheie întotdeauna cu soluţionarea lor. Ea poate duce şi la eliminarea
problemelor, ca rezultat al calificării lor fie ca banale, fie ca pseudoprobleme. De asemenea, o problemă
ştiinţifică poate sfârşi prin a fi uitată, fie pentru că nu mai prezintă interes pentru o nouă generaţie de oameni
de ştiinţă, fie pentru că n-a fost încă elaborată o teorie în cadrul căreia să poată fi găsite mijloacele adecvate de
a o rezolva.

23
IPOTEZA ŞTIINŢIFICĂ

Teoriile ştiinţifice sunt mulţimi de enunţuri interconexate, adică sisteme de idei. Unele dintre
elementele acestor sisteme de idei participă ca enunţuri prime în sistemul teoriei, pe care astfel îl susţin ca
bază, ca temelie, ca fundament al lor.
Filozofia ştiinţei a considerat multă vreme că edificarea teoriilor ştiinţifice trebuie să aibă ca
fundament exclusiv principii, ipotezele fiind evitate ca nefiind la adăpost de eroare.
Principiul — termen derivat din princeps, principia, desemnând ceea ce stă primul (primus) — este
enunţul care stă la începutul unui demers mental fie demonstrativ, fie sintetic. În viziunea empiristă,
principiile apar ca fiind trase din experienţă sub formă de legi experimentale foarte generale, dispunând de o
confirmare factuală atât de amplă încât s-ar putea avea o încredere neclintită în ele.

Natura şi rolul ipotezei ştiinţifice

În privinţa rolului ei, ipoteza nu diferă de principiu, ceea ce rezultă şi din etimologia termenului
(Hypâthesis înseamnă literal ceea ce se pune dedesubt, temelie, bază). Diferenţa dintre cei doi termeni a fost
făcută prin luarea în considerare a originii lor, a propriului lor temei. Spre deosebire de principii care se
justifică prin confirmarea faptică solidă care stă în spatele lor, ipotezele sunt invenţii care se pot justifica prin
ceea ce le urmează, prin eventualul succes al construcţiei teoretice pe care o susţin.
În funcţie de contextul în care intervine, ipoteza poate avea sensul de ipoteză logică, ipoteză
epistemologică sau ipoteză metodologică. În sens logic, ipoteza — echivalând cu o supoziţie sau asumpţie —
este o presupunere făcută pentru a demonstra o teză care derivă din ea, presupunere care, în momentul
utilizării ei, nu se ştie dacă este sau nu adevărată; ea este numai crezută, prezumată a fi adevărată sau utilizată
ca şi cum ar fi; înţelegând că nu se poate demonstra totul, întrucât ar antrena regresul la infinit. Aristotel a
admis că pentru a demonstra adevărul cunoaşterii trebuie început prin a crede în el. Când funcţionează ca
punct de plecare în sisteme teoretice cu structură deductivă, adevărul ipotezei (axiomei, postulatului) nici nu
interesează, deoarece, cum se ştie, adevărul poate să rezulte din orice — şi din adevăr şi din fals.
Uneori demonstraţiile admit cu bună ştiinţă presupoziţii cunoscute ca false pentru valoarea lor
instrumentală, constând în uşurarea calculelor. Poincare numea ,.convenţii" ipotezele indiferente la adevăr,
termen inadecvat pentru a da seama de rolul pe care acestea îl îndeplinesc în demonstraţii. Ideea de ipoteză în
sens de principiu adoptat într-o demonstraţie stă la baza metodei ipotetico-deductive de creare a sistemelor
teoretice. Această metodă a făcut ca distincţia dintre principiu şi ipoteză să se şteargă cu totul, tot aşa cum, în
alt plan, metoda axiomatizării în utilizările ei din ultimul secol a desfiinţat treptat diferenţa dintre axiomă şi
postulat.
În sens epistemologic, ipoteza exprimă particularitatea gândirii de a nu se opri la limitele cunoaşterii
experimentale ci, cedând unui fel de mişcare inerţială, de a le depăşi mai mult sau mai puţin îndrăzneţ,
anticipând ceea ce nu cunoaşte încă, dar poate prefigura prin analogie cu ceea ce a cunoscut.
Ca presupuneri făcute în vederea explicării unor fapte, ipotezele sunt construcţii ale gândirii inventate
pentru a modela ceea ce nu se cunoaşte, dar se bănuieşte în baza a ceea ce se cunoaşte.
Pentru E. Mach rolul ipotezei apare în lumina metodei analitice, prin care gândirea, aflată în faza unei
teze de demonstrat sau probleme de rezolvat, începe prin a considera teza demonstrată sau problema rezolvată
pentru a stabili ce condiţii ar fi necesare pentru aceasta, trece apoi de la condiţii la condiţiile condiţiilor
stabilite de fiecare dată ca ipoteze, mergând astfel până vor exista motive suficiente pentru a opri acest mers
regresiv, anevoios şi nesigur. În măsura în care nu se reduce la a fi punct de plecare, adică asumpţie iniţială,
supoziţie de bază sau axiomă într-o construcţie deductivă, ci încercare de explicare printr-un argument ex
hypothesi, ipoteza devine prin ea însăşi, şi nu numai în concluziile inferate din ea, corijabilă, confirmabilă sau

24
infirmabilă în lumina experienţei viitoare. Dar şi în cunoaşterea factuală ipoteza se poate prezenta ca
presupoziţie fundamentală.

Geneza ipotezei ştiinţifice

Ipoteza poate avea ca sursă observaţia de fapte, inclusiv observaţia provocată şi controlată
experimental; putând fi sugerată de fapte, ipoteza nu este însă trasă din ele, nu este produs al unei activităţi
constatative, ci o structură inventată, o construcţie mentală. Totodată, la limită, un fapt nu este o ipoteză :
înroşirea hârtiei de turnesol sau oprirea unui indicator la o diviziune a cadranului unui aparat au calitatea de
datum şi se stabilesc prin simplă inspecţie vizuală fiind neproblematice şi necontroversabile. În ştiinţă însă
lucrurile nu sunt atât de simple; despre curentul electric, de pildă, M. Bunge spune că este inferabil, dar nu
observabil, că mai degrabă decât un datum este o ipoteză. Oricum, sesizarea unor datum-uri a unor realităţi
mai complexe, ca fapte ştiinţifice, precum şi sistematizarea lor pentru a fi folosite la sprijinirea sau
subminarea unei ipoteze implică intervenţia unor elemente teoretice ale altor ipoteze prealabile. Chiar
sugerate de observaţii, ipotezele sunt construcţii mentale cu largă independenţă, în sensul că nu sunt
determinate neambiguu de faptele de observaţie: numeroase ipoteze pot fi emise pentru a da seama (şi pot da
efectiv în mod parţial) de acelaşi ansamblu de fapte.
Ipoteza poate fi sugerată de un alt model teoretic pornind de la care, în baza unei analogii, creatorul ei
o imaginează ca pe un pattern al câmpului factual supus cercetării.
Dar o ipoteză poate să nu fie sugerată de ceva prealabil, ci construită pur imaginativ şi ex nihiilo (în
sensul lipsei conştiinţei legăturii cu cunoaşterea anterioară). Ipoteza este oricum rezultatul unui efort mental
mâi mult sau mai puţin intens şi îndelungat.
Există şi alte tipuri de abordări ale ipotezei.
K. Popper, chiar dacă e convins că întrebarea sau ipoteza trebuie să preceadă observaţia, afirmă că
teoriile anticipative ar fi în mod ereditar încorporate în organele noastre de simţ, ca un fel de aşteptări
înnăscute, în baza cărora nu cunoaştem, ci ghicim ipotezele noastre. Pentru Popper ipotezele, generalizările,
aşteptările nu ne sunt impuse din afară, ele depind de o nevoie înnăscută de a, descoperi regularităţile în jurul
nostru, în acest scop emitem spontan conjecturi, asumându-ne riscurile corespunzătoare şi supravieţuim
pentru că le falsificăm şi respingem. Impresia că ipotezele elaborate prin intuiţie s-ar produce prin generaţie
spontanee a fost arătată ca falsă de Bungel.
Asemănător, Thomas S. Kuhn vede ieşirea din crize şi înlăturarea anomaliilor prin iluminări; acestea
pot fi însă sclipiri de intuiţie intelectuală, valorificând eforturi îndelungi şi penibile de tatonare şi elaborare.
Demers asigurând cunoaşterii un caracter deschis, în mod deliberat vag, ipoteza cade de drept sub
incidenţa logicii, neputând fi abandonată, în manieră humeiană, psihologiei. Logica nu funcţionează însă aici
în stare pură; ea se împleteşte cu elemente intuitive, imaginative, volitive. De aceea, geneza ipotezei nu este în
jurisdicţia unei logici obişnuite, nici elementară, nici matematică. Actele concrete ale creaţiei ştiinţifice sunt
guvernate de infralogici — ansambluri de exigenţe mai complexe dar mai suple, mai puţin presante, în
domeniul cărora presupunerea intervine la tot pasul, iar inferenţele probabile devin instrumente indispensabile
ale gândirii. Operaţiile logice fundamentale reintră în joc în realizarea infe-renţelor ale căror concluzii sunt
enunţuri probabile, ipotetice, dominând procesul justificării ipotezei.
Distincţia menţionată a fost transformată prin exagerare de către empirismul logic într-o adevărată
ruptură între ceea ce Hans Reichenbach a numit „contextul descoperirii" şi „contextul justificării",
eliminându-l pe primul din domeniul logicii şi epistemologiei.
Argumentele erau că descoperirea presupune explicaţia cauzală (abandonată metafizicii), adică a
originilor (creării, genezei, invenţiei) ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice care trimite la motivarea lor prin
educaţia şi cultura creatorului, prin poziţia sa socială, prin constituţia psihologică, interesele personale etc.
Opus, justificarea se referă la funcţionarea cunoştinţelor indiferent de către cine şi cum au fost obţinute, având
de rezolvat problema dacă faptele, oricum selectate, constituie evidenţă obiectivă pentru ipoteze. Justificarea
este rezultatul operaţiilor de testare şi evaluare a ipotezelor. În această viziune, descoperirea este subiectivă,

25
iar justificarea obiectivă, opoziţia dintre cele două contexte fiind ireductibilă, în consecinţă, gânditori ca
Reichenbach şi Popper afirmă că logica nu trebuie să analizeze procesele de concepere a ideilor noi.
Această concepţie este azi in linii mari depăşită fiind reluate în cadre conceptuale noi eforturile de
construire a unei „logici a descoperirii”. În cadrul acestei „logici” ipoteza apare nu ca simplă concluzie a unui
demers inferential, ci ca rezultat al unui proces metodologic complex în care scheme, modele, operaţii logice
interferează cu factori psihosociologici, în sensul că înţelegerea problemelor a căror rezolvare se tatonează
prin ipoteze, tipul modelului ipotetic construit, raportarea rezultatelor la situaţia de fapt sunt opera subiectului
care utilizează nu numai structurile gândirii sale logice şi scheme metodologice, ci şi capacităţi extralogice —
imaginaţie, intuiţie, interese, pasiune, voinţă etc.
Considerarea ponderii variate eu care pot interveni aceşti diverşi factori a permis decelarea unui mare
număr de metode euristice, luminând procesele de inventare a ipotezelor în ştiinţă; au fost, de asemenea,
descrise strategii euristice fecunde în munca echipelor de cercetare ca brainstormingul (Alex. F. Osborn),
sinectica (W. J. T. Gordon) ingineria valorică (Erlicher şi Milles), inventica (Kaufmann, Fustier şi Drevet) şi
alte tehnici productive pentru emiterea ipotezelor.

Evaluarea ipotezelor ştiinţifice

Opţiunea între diversele metode de creare a ipotezelor şi numeroasele tipuri de ipoteze rezultând din
ele se face, în funcţie de natura problemelor de rezolvat, după criterii de randament al muncii intelectuale,
orice ipoteză fiind bună dacă duce la rezultate bune. Ferdinand Gonseth consideră că „nu există procedeu
privilegiat pentru a intra în posesia unei ipoteze valoroase. Să ne asigurăm ca o ipoteză să fie plauzibilă, puţin
importă modul în care a fost obţinută. Singura sa legitimitate este de a se :arăta eficace".
Există însă anumite condiţii sau exigenţe de constructivitate şi de funcţionalitate a ipotezei a căror
îndeplinire îi conferă statutul de ipoteză ştiinţifică, deosebind-o de ipoteza „ştiinţifico-fantastică" sau de alte
divagaţii mentale. Aceste condiţii, care se convertesc în caracteristici ale ipotezelor rezultând din îndeplinirea
lor, pot servi drept criterii de estimare sumară şi prealabilă verificării experimentale, adică de admisibilitate a
ipotezelor. Asemenea criterii preliminare, secundare ca rol, permit să se sta-bilească cel mult daca o supoziţie
este suficient de bună pentru a merita efortul de a o justifica prin supunerea la teste cât mai concludente.
Exigenţa cea mai slabă căreia trebuie să-i răspundă o ipoteză pentru a fi socotită admisibilă este să fie
plauzibilă. Plauzibilitatea este gradul de încredere care se poate atribui unei ipoteze înainte de începerea
procesului testării ei, pe baza valorii surselor care au sugerat-o şi a operaţiilor care au intervenit în elaborarea
ei. Principalul indiciu al plauzibilităţii sau verosimilităţii ipotezei este noncontradicţia internă, sau consistenţa
internă înţeleasă ca însuşirea de a nu conţine enunţuri incompatibile. Pe lângă această consistenţă internă se
cere ipotezei şi consistenţă externă, în sensul de a avea legătură cu cunoaşterea prealabilă, de a rămâne
compatibilă cu majoritatea legilor şi teoriilor ştiinţifice dobândite.
Valoarea acestor criterii de preselecţie a construcţiilor teoretice este însă cu totul relativă; îndeplinirea
lor constituie doar indicii favorabile unei ipoteze şi în nici un caz probe, sau argumente peremptorii în
sprijinul ei. Dar chiar ca cerinţe de admisibilitate, nu de admitere, de acceptare, ele sunt puţin presante, de
vreme ce neîndeplinirea lor nu poate justifica complet refuzul acceptării în mod provizoriu a unei ipoteze
pentru supunerea ei la teste probante; şi aceasta pentru că, în legătură cu consistenţa internă de exemplu, o
ipoteză poate prezenta în momentul creării ei dificultăţi interne, dezarticulaţii, chiar inadvertenţe, care
urmează a fi eliminate în procesul verificării şi al pregătirii ei pentru a fi comunicată. De asemenea, aplicarea
severă a cerinţei de a avea coerenţă externă ar întârzia sau chiar împiedica schimbări revoluţionare în ştiinţă.
Or, marile teorii, aşa-numiţii giganţi ai cunoaşterii ştiinţifice, de exemplu creaţii ca heliocentrismul, teoria
plusvalorii, teoria relativităţii etc. nu s-au situat deloc în prelungirea cunoaşterii preexistente, ci au contrazis-
o.
Condiţii mai presante de admisibilitate a ipotezei sunt indicarea câmpului validităţii sale prezumate şi,
în strânsă legătură cu aceasta, sugerarea mijloacelor verificării sale empirice; se cere, aşadar, ipotezei să fie
empiric testabilă, ceea ce înseamnă să fie „sensibilă la experienţă".

26
Fără îndeplinirea acestei cerinţe de a avea implicaţii verificabile, adică lipsită de capacitatea de a
produce consecinţe în legătură cu care să se poată imagina vreun rezultat experimental care s-o confirme sau
s-o contrazică, o ipoteză nu poate aparţine cunoaşterii ştiinţifice care se caracterizează tocmai prin faptul că
dispune de proceduri capabile să rezolve problemele, să selecţioneze soluţiile, să tranşeze controversele.
Testabilitatea este, aşadar, o caracteristică fundamentală a ipotezei ştiinţifice. Dar, cerinţa ca ipoteza să
rămână testabilă dispunând de greutate empirică, de sensibilitate la experienţă nu reprezintă nicidecum
obligaţia ei de a rămâne în preajma experienţei dobândite şi cu atât mai puţin de a putea fi confruntată cu
datele experienţei vieţii zilnice. Dimpotrivă, o ipoteză ştiinţifică poate fi oricât de fantezistă; de fapt toate
ipotezele sunt speculative, sub acest aspect neexistând diferenţe între ipotezele proprii ştiinţei şi cele ale
filozofiei. Sub condiţiile menţionate anterior orice ficţiune are aşadar statutul de ipoteză ştiinţifică. Obligaţia
impusă de exigenţa de a fi empiric testabilă cere evitarea numai a ficţiunilor principial incontrolabile. Pentru
ca o ipoteză să fie testabilă ea trebuie să conţină numai predicate susceptibile a fi cercetate oricât de sofisticate
sunt ele.
Numind ipotezele care nu conţin implicaţii verificabile „lipsite de greutate empirică",
Hempel le ilustrează cu exemplul ipotezei că atracţia gravitaţională este datorată iubirii care
se manifestă între corpurile fizice, ipoteză luată din filozofia tomistă a cunoaşterii. Dovezile că
aceasta este o pseudoipoteză sunt că ea nu sugerează nici un fapt care s-o confirme sau s-o infir
me şi că, în consecinţă, nu poate fi imaginat un test care să decidă între ea şi teza opusă, după
care lucrurile fizice s-ar atrage reciproc din ură, pentru a se ciocni şi distruge
Cu toată importanţa îndeplinirii criteriului testabilităţii de principiu în stabilirea admisibilităţii
ipotezelor, trebuie introdusă şi în legătură cu acesta relativizarea că, iniţial, ipoteza poate să sugereze teste
vagi, slabe; dacă este ştiinţifică, ipoteza se va distinge însă prin faptul că pe măsura trecerii primelor teste, îşi
va spori continuu controlabilitatea.
Problema admisibilităţii ipotezelor l-a preocupat intens şi pe K. E. Popper, după care toate
construcţiile ştiinţei au caracter conjectural, ipotetic. Ideea de verosimilitudine permite să se ştie dinainte cum
arată o teorie ştiinţifică bună, ce fel de teorie ar fi mai bună şi, ceea ce este esenţial, să se selecţioneze dintre
multiple teorii în competiţie aceea care serveşte mai bine progresul ştiinţei. Astfel, arată Popper, se poate
spune înainte de orice control, că este potenţial sau virtual mai bună teoria care are un conţinut mai mare,
pentru că ne obligă la o mai mare varietate de controale, e mai tare logiceşte şi mai îndrăzneaţă. Acest ultim
caracter apare ca fundamental lui K. E. Popper, pentru că în concepţia lui nu confirmabilitatea, ci
falsificabilitatea este indiciul admisibilităţii teoriilor. O teorie este cu atât mai îndrăzneaţă cu cât este mai
mare conţinutul său. Ea este de asemenea mai riscantă: e mai probabil să începem gândind că este falsă. Sunt
preferabile, după Karl Popper, teoriile mai bogate în conţinut tocmai pentru că sunt mai improbabile, fiindcă
numărul falsificatorilor lor potenţiali creşte.

În această concepţie, teoriile sunt toate ipoteze. Teoriile aflate în competiţie se evaluează, în parte,
anterior testării (a priori) şi, în parte, ulterior testării (a posteriori) ; şi în timp ce pentru evaluarea a priori
contează mai ales conţinutul, puterea explicativă virtuală, pentru evaluarea a posteriori ideea cea mai
importantă este adevărul, căruia Popper îi preferă „conceptul mai accesibil" de aproximare a adevărului sau
verosimilitudine. Evaluarea a posteriori a unei teorii depinde în întregime de modul în care ea a rezistat la
teste severe şi ingenioase.
La Popper evaluarea a posteriori este pusă în dependenţă de valoarea a priori a teoriei: teoriile care
sunt neinteresante a priori nu e necesar să fie testate, pentru că gradul lor scăzut de testabilitate exclude a
priori posibilitatea ca ele să poată fi supuse la teste realmente semnificative şi interesante. Pe de altă parte,
teoriile înalt testabile sunt interesante şi importante şi dacă nu reuşesc să treacă testele lor: noi putem învăţa o
imensitate de lucruri din insuccesul lor. Insuccesul lor poate fi fecund, pentru că acesta poate de fapt sugera
modul de construire a unei teorii mai bune.

27
Cu toată importanţa exagerată pe care o acorda evaluării prealabile a teoriilor, Popper admite că
trebuie preferate teoriile nu numai testabile, ci care au trecut efectiv mai bine ca altele teste severe, care
rezolvă problemele şi care, rămânând conjecturi, generează probleme noi, neaşteptate.

Rolul logicii, ca organon al criticii mai degrabă decât al testării, ca şi rolul fundamental al observaţiei
şi al controalelor experimentale este să arate că teoriile sunt false, stimulându-ne să producem altele mai bune.
Dacă o ipoteză nu rezistă la aceste critici şi la aceste teste cel puţin tot aşa de bine ca celelalte ipoteze în
competiţie cu ea, va fi eliminată, în lupta concurenţială concepută de Popper ca analoagă cu selecţia naturală
din lumea vie. Teoria falsificaţionistă, centrală în concepţia raţionalismului critic cultivat de Popper, conduce
la o imagine oarecum distorsionată asupra cunoaşterii, care nu numai că poate fi de fapt, ci trebuie să aspire să
fie de drept o suită de eşecuri.

Pe măsura cristalizării lor, ipotezele capătă noi caracteristici care pot fi luate în considerare în pro-
cesul evaluării şi selecţionării lor Aceste caracteristici sunt, ca şi cele menţionate anterior, atât externe cât şi
interne; printre cele externe sunt probabilitatea, domeniul de adecvare, precizia adecvării, potenţialul de
descoperire etc.
Probabilitatea unei ipoteze este, spre deosebire de plauzibilitatea ei, o măsură obiectivă a gradului de
încredere pe care îl merită, măsură care se constituie numai după ce ipoteza a început să fie supusă testării. Ea
justifică nu doar admisibilitatea, ci acceptarea ipotezei incriminate. Ca şi plauzibilitatea, probabilitatea capătă
valori care se înscriu între necesar şi imposibil, între cert şi absurd, între 1 şi 0. Iniţial, chiar unei plauzibilităţi
maxime îi corespunde o probabilitate nulă, dar dacă ipoteza promovează teste relevante, cele două valori pot
ajunge să se confunde; cercetătorul va avea atâta încredere în ipoteză câtă probabilitate îi conferă testarea.
Apar, bineînţeles, excepţii, când se renunţă prea uşor la o ipoteză care a eşuat la începutul testării, sau se
menţine încrederea într-o ipoteză care nu reuşeşte să acumuleze o evidenţă suficientă. Astfel, multă vreme
după ce ipoteza că orientarea păsărilor nocturne s-ar datora urechii fusese abandonată, reconsiderarea mai
atentă a rolului acestui organ s-a dovedit adevărata explicaţie (orientare prin radioreperaj).
Precizia adecvării corespunde preciziei previziunilor care se pot face pornind de la o ipoteză. O
ipoteză este cu atât mai probabilă cu cât permite previziuni mai precise, iar unei probabilităţi nule îi
corespunde o precizie nulă. Previziunile formează un mijloc de testare a ipotezelor. C. S. Peirce spunea că
orice ipoteză poate fi supusă confirmării prin forţa ei de a face predicţii verificabile.
Potenţialul de descoperire este măsura presupunerii subiective conţinută de ipoteză. Cu cât
presupunerea este mai mare cu atât potenţialul este mai mic. Există deci o legătură inversă între plauzibilitate
şi potenţialul de descoperire. O plauzibilitate nulă, adică o ipoteză a cărei implauzibilitate este egală cu
certitudinea are un potenţial de descoperire infinit. O plauzibilitate egală eu unu, adică o ipoteză certă înaintea
testării, are un potenţial de descoperire nul, dar şi unul infinit, deoarece o ipoteză
falsă poate fi şi neproductivă, dar şi infinit productivă. De exemplu, la începutul secolului XX, ipoteza
că mediul cristalin este perfect, care s-a dovedit apoi falsă, a fost deosebit de utilă în studiul proprietăţilor
fizice ale cristalelor. Aceste caracteristici considerate externe apar în procesul de testare a ipotezei, fiind
determinate de structura sa internă.
Raţiunea de a fi a ipotezei este justificarea ei, stabilindu-se dacă are, şi dacă da, în ce măsură, valoare
de cunoştinţă ştiinţifică. Criteriul, adică procedeul decizional în acest scop, se alcătuieşte în primul rând din
ansamblul probelor sau mărturiilor care vin în sprijinul ipotezei, sprijin desemnat prin denumirea generică de
evidenţă, iar descoperirea acesteia, solicitând instrumente teoretice şi experimentale variate, constituie
procesul de testare empirică a ipotezelor ştiinţifice.
Controlul experimental al ipotezei poate fi direct sau indirect, modalităţi care induc mari diferenţe de
operaţionalitate şi valoare. Testarea este directă când controlează ceea ce ipoteza enunţă în mod explicit.
Astfel, supoziţia lui Harvey că trebuie să existe vase care leagă arterele cu venele a fost confirmată în mod
direct prin observarea vaselor capilare, de către Malpighi, cu ajutorul microscopului apărut între timp.
Controlul indirect al ipotezei ştiinţifice se face, dimpotrivă, prin testarea a ceea ce ea implică, pe calea

28
confruntării unor consecinţe derivate din ea cu fapte reale. Intervenţia predicţiei în atestarea ipotezelor
reprezintă tocmai un control indirect; aceasta înseamnă că teoria a putut să implice şi alte fapte (cele prezise)
decât acelea pentru explicarea cărora a fost construită, a fost verificată în situaţii diferite de acelea care stau la
originea sa.
În ştiinţele maturizate, cunoştinţele ştiinţifice se plasează la un nivel de elaborare teoretică
incomparabil mai înalt decât cel al teoriei lui Harvey; ele au un caracter abstract şi complex, purtând asupra
unor obiecte neconstatabile şi nemăsurabile pentru că sunt nereale şi nerealizabile ca atare, existând numai în
domeniul posibilului. Chiar teoria lui Newton, în baza ei — principiul inerţiei conform căruia un corp asupra
căruia nu se exercită nici o influenţă continuă să se mişte rectiliniu şi uniform — nu este controlabilă prin
experienţă, pentru că nici la suprafaţa planetei noastre, nici în spaţiul extraterestru nu este posibilă realizarea
condiţiei de a sustrage un corp absolut oricărei influenţe; este imposibil de a izola complet un obiect, altfel
decât pe plan mental. De aceea adevărul unei teorii ca aceea a lui Newton sau al oricărei alta de complexitate
comparabilă nu poate fi stabilit prin controlul a ceea ce enunţă în mod ex-plicit, ci a ceea ce implică, adică
prin controlarea unor consecinţe ale ipotezei de bază; aceste consecinţe se pot verifica una câte una. Trebuie
subliniat că proba va fi cu atât mai relevantă eu cât se vor fi verificat consecinţe mai îndepărtate ale ipotezei.
Rezultă însă că o ipoteză nu se poate controla în mod complet, deoarece nu se pot stabili decât un număr,
oricât de mare dar finit totuşi, de concluzii ale ei şi, respectiv, de fapte care o satisfac. Proba realizată în acest
fel se numeşte confirmare.
Între controlul direct şi cel indirect există diferenţa că primul nu se poate aplica decât ipotezelor de un
înalt grad de ostensivitate, iar cel indirect, dimpotrivă, celor înalt abstracte, ajungându-se, în viziunea
instrumentalistă mai ales, ca cele mai abstracte să fie probate sau confirmate numai în consecinţele lor, pentru
că ceea ce semnifică ele intrinsec nu mai contează.
Apoi, în timp ce controlul direct verifică ipoteza, cel indirect numai o confirmă, ceea ce înseamnă că
în timp ce controlul direct stabileşte că teoria este adevărată, controlul indirect arată numai că ea poate fi
adevărată. Cum şi alte ipoteze pot fi egal, mai mult, sau mai puţin adevărate ca ea, urmează, cum se arată în
capitolul consacrat selecţiei teoriilor ştiinţifice, ca ele să se compare şi după alte criterii.
Înăuntrul controlului indirect, al testării propriu-zise, apare o netă asimetrie între relevanţa probelor
confirmatoare şi a celor infirmatoare. Dacă cel puţin o consecinţă este absurdă, ipoteza este definitiv
condamnată la falsitate, conform inferenţei valide exprimată printr-un modus tollens: dacă ipoteza este
adevărată, consecinţele sunt adevărate; dar consecinţele (cel puţin una) sunt false, deci ipoteza este falsă;
Pe de altă parte, dacă există corespondenţă între consecinţe şi fapte, aceasta nu oferă totdeauna garanţii
suficiente pentru acreditarea unei ipoteze, căci s-ar putea ca rezultatele favorabile să se datoreze unor factori
adiţionali sau întâmplători. Calea de la confirmarea consecinţelor la verificarea ipotezei urmează un modus
ponens nevalid cu concluzie probabilă: dacă ipoteza este adevărată, consecinţele sunt adevărate; consecinţele
sunt adevărate, deci ipoteza este probabil adevărată.

Considerată sub aspect tehnico-operaţional, testarea unei ipoteze h este un proces complex care
cuprinde mai multe operaţii:
(a) deducerea consecinţelor lui h;
(b) confruntarea consecinţelor lui h cu anumite mărturii sau dovezi;
(c) exprimarea rezultatelor acestei confruntări în enunţuri care împreună formează suportul evidenţial
sau evidenţa e;
(d) stabilirea relaţiei dintre h şi e care este de condiţionare suficientă, de unde rezultă: dacă
consecinţele au fost verificate, atunci e formează suportul pozitiv al lui h şi deci h este confirmată; dacă
consecinţele nu se verifică e formează suportul negativ al lui h şi deci h este falsificată sau respinsă sau
infirmată.
Operaţia (a) se efectuează la nivel raţional, aparţine logicii deductive şi deci sunt utilizate diverse
tipuri de inferenţe deductive care asigură corectitudinea operaţiei şi certitudinea concluziilor, adică a
consecinţelor lui h.

29
Operaţia (b) se desfăşoară la nivel observaţional şi experimental şi ea necesită participarea întregului
complex cognitiv — perceptiv şi raţional — al subiectului epistemic, precum şi arsenalul metodologic necesar
— instrumente şi aparate, tehnici şi procedee diverse.
Operaţia (e) constă în consemnarea rezultatelor obţinute în timpul efectuării lui (b) în enunţuri care
exprimă informaţii despre situaţiile reale apărute în cursul confruntării consecinţelor lui h. Din punct de
vedere logic, enunţurile care formează e iau forma propoziţiilor singulare de existenţă : „în punctul spaţio-
temporal K există cutare obiect" sau „...se produce cutare eveniment". De aceea, formarea suportului
evidential e constituie una din căile de asimilare a realului în scheme logice şi, astfel, se realizează legătura
mijlocită dintre ipoteză şi domeniul din realitate la care se referă.
Operaţia (d) se desfăşoară tot la nivel raţional, permiţând logicii să intervină în mod specific. Astfel,
deoarece între ipoteza h şi suportul său evidential e este un raport de la condiţie la consecinţă, numai două
demersuri sunt valide : 1) de la afirmarea lui h la afirmarea lui e; 2) de la negarea lui e la negarea lui h. Prin
urmare, numai falsificarea urmează o cale analitică, care aparţine logicii deductive, obţinându-se respingerea
lui h de către e, cu certitudine. Confirmarea se realizează inductiv, de la afirmarea lui e la afirmarea lui h, de
aceea, între e şi h se stabileşte o relaţie de probabilitate.
O contribuţie importantă la studiul relaţiei evidenţiate aduce logica, inductivă elaborată de Eudolf
Carnap; această logică nu este o teorie a demersului amplificator, ci tocmai o procedură de evaluare de
probabilităţi care să măsoare gradul de încredere raţională în relaţia dintre una sau mai multe probe (e) şi o
ipoteză (h). În viziunea lui Carnap nici h nici e nu sunt determinabile prin mijloace logice, ci doar relaţia lor.
Desfăşurarea procesului de testare a ipotezelor prin intermediul operaţiilor principale (a)—(d) arată că
sunt angajate deopotrivă demersuri formal-logice şi de cunoaştere experimentală. Operaţiile (a) şi (d) sunt
preponderent logice, iar operaţiile (b) şi (c) sunt mai ales experimentale (epistemice). Totodată, această
desfăşurare ne permite constatarea că, de fapt, testarea nu se reduce la confirmare sau la falsificare şi că, prin
urmare, testarea nu este o simplă relaţie logică dintre h şi e, aşa cum a fost analizată de cele mai multe ori.
Confirmările nu sunt însă definitive: ele sunt necesare, dar insuficiente pentru verificarea ipotezelor.
Adevărul nu trebuie confundat cu confirmarea, deşi cele două noţiuni sunt într-o strânsă legătură. Dacă un
enunţ a fost abundent confirmat de evidenţă şi dacă este inclus în mod consistent într-un sistem teoretic admis,
atunci, până la noi dovezi, i se poate atribui enunţului o valoare de adevăr apro-piată de unitate. Dar
confirmarea singură este insuficientă, ea nu este decât un indicator nesigur al adevărului. Conceptele —
adevăr şi confirmare — sunt deci corelate, dar distincte.
Relaţia evidenţială care se instituie în actul confirmării ipotezelor prilejuieşte consideraţii
gnoseologice semnificative. Astfel din punctul de vedere al conţinutului informaţional, ipoteza este mai
bogată în conţinut decât evidenţa. Această trăsătură diferenţiază fundamental relaţia evidenţială de implicaţie
şi explică de ce o ipoteză confirmată la un moment dat se poate dovedi aproximativă sau chiar falsă într-un
moment de cunoaştere ulterior.

În primul rând, se cere evidenţei să fie relevantă; în al doilea rând, ea trebuie să fie autentică, demnă
de încredere şi adecvată. Aceste trăsături o fac relevantă. Relevanţa este o cerinţă indispensabilă pentru orice
evidenţă. O anumită evidenţă poate fi demnă de încredere (adevărată, precisă sau obiectivă) şi adecvată, dar
dacă ea nu este şi relevantă, ea este inutilă. Să presupunem că cineva spune: „Pământul este rotund, deoarece
doi plus doi fac patru”. Evidenţa oferită este demnă de încredere şi completă în sine, dar nu are nici o legătură
cu faptul că Pământul este rotund. De aceea, ea este respinsă ca irelevantă în ciuda faptului că este adevărată.
Numai când evidenţa este relevantă, este important pentru ea să fie demnă de încredere şi adecvată.
Adecvarea se referă la cantitatea de evidenţă disponibilă, care poate să varieze de la foarte puţin sau
deloc până la evidenţa completă sau totală. Iniţial, când ipotezele sunt numai plauzibile, evidenţa este foarte
mică; treptat, pe măsura testării, evidenţa poate tinde să devină maximă. Astfel, ipotezele ştiinţifice pot fi
plasate pe un continuum, după cantitatea de evidenţă care le confirmă sau le suportă.
Justificarea unei ipoteze (h) se realizează atât prin compararea ei cu dovezile empirice (e), cât şi cu un
ansamblu de teorii admise cu titlu de cunoaştere de fond, cu caracter neproblematic. Depăşirea deficitului

30
informaţional stabilit între conţinutul informaţional al ipotezei şi conţinutul evidenţei s-a încercat prin
introducerea conceptului de evidenţă totală, care se obţine prin cea de-a doua procedură de justificare a
ipotezelor — validarea teoretică. Ea se obţine prin „introducerea lor într-o teorie adică într-un sistem al
sprijinirii şi controlării reciproce a ipotezelor. Făcută, cum ar fi dezirabil, anterior testării empirice, validarea
teoretică legitimează însăşi testarea dacă ipoteza „se arată a fi conjectură rezonabilă". Validarea teoretică face
totodată ipoteza tratată contextual, nu imună, ci mai rezistentă la eventualele instanţe infirmatoare. Căci astfel
validată, ipoteza nu se confruntă numai cu propria sa evidenţă, ci vine în faţa instanţei care o evaluează
însoţită de cunoştinţele pe care o comunitate ştiinţifică le deţine despre domeniul de adecvare al ipotezei şi
despre domenii învecinate sau asemănătoare cu care interacţionează.
Noţiunea de evidenţă totală sau completă a fost introdusă de R. Carnap şi a fost invocată şi de alţi
filozofi ai ştiinţei pentru a soluţiona un anumit paradox care apare din folosirea fără rezerve a silogismului
statistic. Mai mult, Carnap a încercat chiar să construiască logica inductivă pe baza conceptului idealizat de
evidenţă totală.
Există însă îndoieli cu privire la folosirea conceptului de evidenţă totală în ştiinţa factuală şi ele au fost
exprimate de P. Suppes care a arătat, mai întâi, că informaţia pe care o deţine omul de ştiinţă este variabilă în
timp, căci lumea ştiinţei nu este statică şi simplă. Aceasta ridică, în al doilea rând, problema modului cum se
schimbă convingerile oamenilor de ştiinţă în timp. Revine epistemologiei sarcina de a caracteriza ce parte din
volumul uriaş ai informaţiei potenţiale pe care o deţine un om de ştiinţă trebuie să fie acceptată drept evidenţă
şi cum trebuie folosită pentru evaluarea probabilităţii unei ipoteze. Ar trebui elaborate principii după care
informaţia să fie apreciată ca relevantă şi adecvată, dar dificultăţile unei astfel de evaluări sunt foarte mari. De
exemplu, s-a enunţat regula prudenţei pure care recomandă derivarea plauzibilităţii sau a convingerii care
însoţeşte o ipoteză enunţată în prezent din convingerea anterioară caracterizată printr-o anumită probabilitate.
P. Suppes este de părere că un astfel de principiu al prudenţei pure, deşi pare atractiv la prima vedere, este o
pură fantezie.
Chiar dacă nu poate produce o evidenţă totală, validarea teoretică a ipotezei este de mare importanţă:
ea face ca abandonarea ipotezei în cazul că i se impun infirmări să aibă loc cu mult mai puţin grabă, căci
susţinându-se reciproc cu alte ipoteze şi teorii, această abandonare ar implica reorganizări prea ample ale
corpus-ului ştiinţei.

31
Legile ştiinţifice

Legea ştiinţifică este expresia cunoaşterii ştiinţifice obiectiv valabile, în aşa măsură încât „momentele"
de constituire a diferitelor ramuri ale ştiinţei moderne coincid cu descoperirea şi recunoaşterea unor legi
generale în domeniile respective.
Locul central pe care-l ocupă în cadrul ştiinţei legile, în mod deosebit cele teoretice, cu o mare putere
de cuprindere, a fost evidenţiat în reflecţia filozofică a unora dintre reprezentanţii ei cei mai de seamă, de la
Isaac Newton („Modernii, înlăturând formele substanţiale şi calităţile oculte, s-au străduit să reducă
fenomenele naturale la legi matematice") pînă la Albert Einstein (care vedea sarcina supremă a fizicianului în
„căutarea acelor legi cu nivel înalt de universalitate... din care se poate obţine un tablou al lumii prin deducţie
pură").

Legile ştiinţifice şi generalizările cunoaşterii comune

Enunţurile-legi formulate în ştiinţele naturii sunt numite în mod curent şi „legi ale naturii", expresie
folosită în paralel şi pentru desemnarea raporturilor obiective pe care omul de ştiinţă urmăreşte să le desco-
pere. Aceeaşi dublă utilizare este tipică şi pentru expresiile mai particulare ca „legi fizice", „legi biologice"
etc. Această situaţie poate fi considerată drept un reflex al credinţei spontane ce întovărăşeşte munca omului
de ştiinţă că în fenomenele pe care le studiază există structuri stabile, relaţii repetabile ce pot fi descoperite şi
formulate mai mult sau mai puţin adecvat.
Ideea că în natură există o ordine, o necesitate, este proprie şi cunoaşterii comune, preştiinţifice, în
măsura în care constituie o simplă generalizare a observaţiilor curente privind caracterul ciclic al anumitor
fenomene (alternanţa zi-noapte, succesiunea anotimpurilor...), constanţa cu care producerea unui fenomen este
precedată sau urmată de anumite alte fenomene, durata aproximativ fixă a anumitor procese din lumea
organică etc. Ba este inerentă, în fond, într-un fel sau altul, practicii sociale în toate stadiile civilizaţiei umane.
Chiar folosirea termenului de lege pentru exprimarea ideii de necesitate naturală are o vechime considerabilă,
precedând cu mult constituirea ştiinţelor.
Desemnarea regularităţii proceselor din natură prin cuvântul „lege" este iniţial rezultatul unui
transfer al accepţiei normative a termenului din sfera vieţii sociale în aceea a proceselor naturale, având la
bază credinţa religioasă în guvernarea universului de către o forţă supranaturală. Este interesant de menţionat,
în acelaşi sens, că până şi în secolul al XVII-lea, după ce această expresie intrase în vocabularul savanţilor, un
Robert Boyle o foloseşte doar în scrierile sale teologice, nu şi în cele ştiinţifice, socotind „improprie şi
figurativă"
Odată cu dezvoltarea ştiinţei experimentale, la începuturile epocii moderne, ideea de lege a naturii se
impune tot mai larg, degajându-se treptat, în acelaşi timp, de conotaţiile religioase şi căpătând o semnificaţie
mai precisă. În urma determinării efective, în astronomie şi fizică, a unui număr impresionant de legi, de către
cercetătorii naturii, de la Kepler şi Galilei până la Newton, în locul reprezentării vagi despre existenţa unei
ordini, a unor regularităţi în natură, se cristalizează ideea de lege ca raport constant între anumite mărimi
fizice, determinabil pe cale experimentală şi susceptibil, de obicei, de formulare matematică.
Prin formularea unei legi ştiinţifice se urmăreşte, de regulă, descoperirea unui invariant ce stă la baza
uneia sau a mai multor regularităţi constatate deja şi poate furniza o explicaţie pentru ele. Aceasta presupune o
analiză a fenomenelor, distingerea unor laturi sau componente ale lor şi determinarea relaţiilor dintre ele prin
concepte noi, specifice, diferite de cele prin care se exprimă regularitatea mai superficială., ce urmează a fi
explicitată.
Este suficient să comparăm, de exemplu, constatarea din viaţa de toate zilele că toate corpurile
nesusţinute cad spre pământ — unele mai repede, altele mai încet, după cum sunt mai grele sau mai puţin
grele şi după cum sunt aruncate spre pământ sau doar lăsate să cadă — cu legea stabilită de Galilei, după care,

32
pentru toate corpurile în cădere liberă în apropierea suprafeţei pământului distanţa s (în centimetri) străbătută
in t secunde este dată de V0t +1/2 gt2, unde V0 reprezintă viteza iniţială a corpului, iar g acceleraţia constantă
de 981 cm/sec2. Pe drumul de la constatarea empirică a simţului comun la lege intervine, cum se vede,
idealizarea (în cazul de faţă eliminarea rezistenţei aerului) şi distingerea factorilor reprezentaţi în formulă.
(Mai departe încă de posibilităţile experienţei comune este, desigur, legea newtoniană a gravitaţiei, care
explică uniformitatea determinată de Galilei şi îi impune totodată o anumită corecţie, luând în considerare
masa corpului şi variaţia acceleraţiei în funcţie de distanţa lui faţă de centrul pământului.)
Regularităţile înregistrate la nivelul simţului comun se exprimă în termeni ce desemnează clase de
fenomene familiare, dar cel mai adesea insuficient de bine definite şi în care se combină acţiuni ale mai
multor factori ce rămân, la acest nivel, neidentificaţi. De aceea, limitele între care sunt valabile generalizările
privitoare la aceste regularităţi şi condiţiile exacte în care se produc fenomenele la care se referă sunt, de
obicei, necunoscute.
Legile ştiinţifice, dimpotrivă, formulează raporturi între aspecte izolate prin abstracţie ale fenomenelor
reale, au, adică, drept referent nemijlocit modele ideale, simplificate, reprezentând fenomene şi procese aşa
cum s-ar produce ele în stare pură fără interferenţa unora din factorii cu care apar asociate în condiţii naturale.
Raporturile constante pot, astfel, să fie formulate cu precizie şi pot servi, apoi, prin reintroducerea controlată a
factorilor iniţial eliminaţi, la explicarea regularităţilor mai familiare, dar mai imprecise, înregistrate înainte.

Trăsături logico-semantice şi epistemice ale enunţurilor-legi

Spre deosebire de enunţurile care înregistrează evenimente sau stări de lucruri particulare, legile
ştiinţifice formulează raporturi constante, repetabile între proprietăţi sau procese din natură sau din realitatea
socială. Enunţurile denumite „legi" în diferite domenii ale ştiinţei se caracterizează, astfel, înainte de toate,
printr-o anumită generalitate, sesizabilă de obicei direct în chiar forma lor. Când sunt formulate verbal, ele
conţin, de regulă, cuvinte sau expresii ca „orice", „toţi", „ori de câte ori" ş.a.. care arată că în ele se predică
ceva despre clase întregi de obiecte sau fenomene.
Spre exemplu, prima lege a mecanicii newtoniene spune că orice corp asupra căruia nu acţionează
forţe exterioare îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă; potrivit uneia din legile chi-
mice formulate de Lavoisier, greutatea oricărui compus este egală cu suma greutăţilor componentelor ş.a.m.d.
Legile ştiinţifice se formulează deci în mod tipic ca enunţuri universale. Determinarea mai precisă a
universalităţii ca proprietate formală (sintactică) a enunţurilor presupune considerarea expresiei pe care o
capătă ele într-un limbaj definit prin reguli precise. În reprezentarea formei enunţurilor, logica modernă
exprimă, după cum se ştie, trăsătura care ne interesează aici cu ajutorul cuantificării universale. Un enunţ
simplu care spune că o proprietate F este totdeauna însoţită, la obiectele dintr-un anumit domeniu, de o
proprietate G (pe scurt, că toţi F sunt G, de exemplu că toate metalele sunt bune conducătoare de electricitate)
se exprimă, atunci, sub forma (Vx)(Fx -> Gx), deci ca o cuantificare universală a funcţiei propoziţionale
condiţionale Fx ~> Gx („dacă x este F, atunci x este G"). În expresia simbolică corespunzătoare diferitelor
enunţuri universale, în locul lui Fx şi Gx pot figura, desigur, predicate de o formă mai complexă, conţinând,
eventual, şi cuantori existenţiali.
Admiţând că universalitatea din punct de vedere al formei logice este o trăsătură a legilor ştiinţifice, se
vede uşor, în acelaşi timp, că ea nu este o proprietate distinctivă a lor. Simpla universalitate în sens formal nu
este suficientă pentru a asigura unui enunţ acel tip de generalitate care este propriu legilor ştiinţifice. Cea mai
simplă formă logică a unei legi poate fi redată, cum am văzut, prin formula (Vx) (Fx -> Gx), care, potrivit
interpretării standard ce i se dă în logica modernă, este socotită adevărată dacă în fapt orice obiect care posedă
proprietatea F posedă şi proprietatea G, altfel spus, dacă nu se găsesc obiecte care să fie F fără a fi în acelaşi
timp G. Or, de această formă este orice enunţ în care despre elementele unei clase determinate printr-o
proprietate oarecare F stabilim că au, fiecare în parte, o anumită proprietate G — bunăoară enunţul că toate
persoanele aflate într-un anumit moment în cutare sală sunt medici sau enunţul că nici un cuvânt din cutare
limbă nu are mai mult de opt silabe, enunţuri ce pot să fie, cum se vede, simple constatări de fapt.

33
Limitarea generalităţii unui enunţ (de formă universală) se leagă, de obicei, de faptul că în el se fac
referiri la obiecte individuale, momente sau intervale de timp, puncte sau regiuni spaţiale determinate. Un
semn caracteristic al referinţei la obiecte individuale sau la localizări spaţiale sau temporale îl constituie
prezenţa în enunţuri a numelor proprii sau a altor termeni singulari. Dar o asemenea referinţă poate fi şi
implicită, inclusă în semnificaţia unor termeni care, din punct de vedere logic, sunt cuvinte sau expresii
generale (de exemplu „selenar'', „solar", „european").
Enunţurile universale care nu conţin termeni singulari şi nici termeni generali (predicate) a căror
semnificaţie să nu poată fi explicitată fără a se face referiri la obiecte, locuri sau momente particulare sunt
numite uneori „strict universale" sau „universale pure". Numeroase legi fizice, chimice ş.a. sunt, într-adevăr,
enunţuri strict universale în sensul arătat; pe când enunţurile accidentale care sunt universale sub aspectul
formei logice nu sunt, de regulă, strict universale. Cu toate acestea, universalitatea strictă, în sensul de mai
sus, nu exprimă prin ea însăşi în mod adecvat generalitatea caracteristică legilor ştiinţei. Pe de o parte, fiindcă
există enunţuri recunoscute drept legi, care nu sunt totuşi enunţuri strict universale; în legile mişcărilor
planetare, stabilite de Kepler, de pildă, este menţionat un obiect individual, Soarele, iar în legea căderii libere
a corpurilor, Pământul. Pe de altă parte, pentru că se pot da exemple de enunţuri strict universale care,
admiţând că sunt adevărate, nu ar fi taxate totuşi drept legi în domeniile respective ale ştiinţei;
În ceea ce priveşte prima dificultate, o posibilitate de a o evita ar consta în a admite că unele enunţuri
contează drept legi, deşi conţin referiri la obiecte particulare, dat fiind că se întemeiază pe legi mai cuprinză-
toare care, la rândul lor, sunt enunţuri strict universale. Bunăoară, regularităţile stabilite de Kepler, referitor la
orbitele planetare, şi-ar datora în acest caz statutul de legi ştiinţifice faptului că pot fi derivate din legea
newtoniană a gravitaţiei universale, care este strict universală.
Oricum ar fi soluţionată însă prima dificultate, rămâne cealaltă constatare, mai importantă, că
enunţurile strict universale nu sunt totdeauna legi; că un enunţ de forma „Orice F este G"', chiar şi atunci când
F reprezintă un predicat „pur calitativ" şi când clasa corespunzătoare lui nu este considerată finită, poate să
exprime o conexiune accidentală.
Când este vorba de enunţuri corelate sistematic cu altele, cum este cazul legilor ştiinţifice, o decizie de
a revizui o lege pe motiv de apariţie a unor excepţii ar comporta revizuiri în restul sistemului, inclusiv
reconsiderări ale datelor ce au servit ca probe directe în favoarea altor legi. De aceea, în cazul unei legi care
până în momentul apariţiei excepţiilor şi-a dovedit fecunditatea ca instrument al explicaţiei şi previziunii, se
vor lua în considerare posibilităţile de reinterpretare a noilor date astfel încât să se evite revizuirea ei, sau
excepţiile vor fi tolerate provizoriu, în ideea că sunt, poate, efectul unor imperfecţiuni încă nesesizate ale
instrumentelor de observaţie şi măsurare sau vor fi interpretate ca depăşind limitele domeniului de validitate.

Legile ştiinţifice şi ideea de necesitate obiectivă

În evidenţierea caracteristicilor formale, semantice şi epistemice ale enunţurilor-legi au avut o mare


pondere cercetările desfăşurate în cadrul orientării analitice din filozofia contemporană. Contribuţia lor
substanţială, bazată pe experienţa celor mai avansate ştiinţe ale naturii, la clarificarea acestui concept
important al filozofiei ştiinţei şi a altor concepte înrudite, poartă în acelaşi timp amprenta premiselor generale
ale filozofiei empiriste. Legile ştiinţifice apar aici caracterizate ca fiind acele enunţuri strict universale care se
disting prin anumite funcţii cognitive şi prin anumite conexiuni sistematice înăuntrul unui domeniu al ştiinţei
şi cărora oamenii de ştiinţă le acordă în anumite contexte un tratament preferenţial. Trăsăturile epistemice sunt
menite, în viziunea empirist logică, să dea seama de diferenţa pe care o sesizăm între legi şi alte enunţuri ce au
aceeaşi formă logică şi aceleaşi caractere semantice şi să facă, astfel, de prisos asocierea cu ideea de lege a
ideii de necesitate naturală. O lege ştiinţifică nu ar formula, aşadar, un altfel de raport decât cel exprimat într-
un enunţ strict universal de facto: „Orice F este G", indiferent dacă este sau nu o lege, nu înseamnă mai mult
decât că n-a existat, nu există şi nu va exista vreodată ceva care să fie F fără a fi G.

34
Ceea ce face ca unele enunţuri de această formă să fie legi sunt relaţiile pe care le au cu alte enunţuri
din acelaşi domeniu, funcţiile tipice pe care le îndeplinesc şi atitudinea caracteristică pe care o au faţă de ele
oamenii de ştiinţă.
Ideea existenţei unor raporturi obiective constante, repetabile şi a cognoscibilităţii lor susţine şi
însoţeşte spontan cercetarea ştiinţifică în construirea de ipoteze generale şi în căutarea necontenită, dincolo de
regularităţile stabilite, a unor legi mai profunde şi mai cuprinzătoare, care să reprezinte o cunoaştere mai
adecvată a necesităţii obiective.
Trăsătura de necesitate a raporturilor obiective exprimate în legile ştiinţei nu este identificabilă, ce-i
drept, ca un element distinct, în structura acestor enunţuri. Măsura în care un enunţ aproximează o structură
obiectivă, un raport necesar şi deci repetabil, se evidenţiază tocmai în eficacitatea lui cognitivă şi în
posibilităţile pe care le deschide acţiunii practice, producerii controlate a efectelor dorite prin crearea
condiţiilor formulate în el.
Interpretările empiriste ale cunoaşterii, pornind de aici, ori tratează ideea de necesitate, în legătură cu
legile ştiinţei, ca fiind, pur şi simplu, un adaos subiectiv, ilegitim, la ideea de succesiune invariabilă,
constatabilă ca atare în experienţă, ori o reduc la suma relaţiilor logice pe care enunţurile-legi le au cu alte
enunţuri şi la funcţiile tipice pe care, în virtutea acestor relaţii, sunt capabile să le îndeplinească.
Abandonarea, într-un domeniu al cunoaşterii, a unui enunţ ce a candidat la statutul de lege sau a fost
acceptat un timp ca lege, nu ar însemna, astfel, potrivit acestui punct de vedere, altceva decât că enunţul s-a
dovedit incapabil să îndeplinească anumite funcţii cognitive asociate cu conceptul de lege sau că un enunţ
rival îndeplineşte mai bine aceste funcţii.
Tendinţa de a interpreta legile ca fiind creaţii pur subiective, fără un referent real, şi-a găsit o expresie
extremă în concepţia convenţionalistă. Această concepţie are un punct de sprijin în sesizarea unei
particularităţi a raportului dintre legile teoretice şi experienţă, ignorată de viziunea empirist-inductivistă :
obţinerea şi interpretarea datelor experimentale au loc într-un cadru furnizat de legile teoretice cristalizate în
domeniul respectiv. Aceste date n-ar putea, de aceea, servi pentru testarea legilor, a teoriilor; un eventual
dezacord între date şi legi poate fi înlăturat oricând prin reinterpretarea celor dintâi.
O altă explicaţie, în viziunea convenţionalistă, o constituie faptul că aceste legi sunt creaţii libere ale
savantului. Ştiinţa teoretică a naturii — scrie K. Popper — nu este pentru conventionalist o imagine a naturii,
ci o contribuţie pur conceptuală. Nu însuşirile lumii determină această construcţie, ci dimpotrivă, această
construcţie determină însuşirile unei lumi artificiale, creată de noi; o lume conceptuală definită implicit prin
legile naturii stabilite de noi. Numai despre această lume vorbeşte ştiinţa.

Formarea conceptelor apte să figureze în legi şi formularea ca atare a legilor sunt laturi strâns
împletite, interdependente, şi nu etape distincte, succesive ale procesului cunoaşterii. Determinarea
raporturilor constante, legice presupune identificarea şi fixarea în concepte a variabilelor relevante, dar
aprecierea acestei relevante, deci a valorii pe care o au diferitele concepte şi clasificările cuprinse în ele ale
experienţei, se sprijină, la rândul ei, pe eficacitatea cognitivă a enunţurilor în care ele figurează, adică pe
capacitatea lor de a îndeplini funcţii caracteristice legilor ştiinţifice.
Constatarea acestei trăsături a enunţurilor-legi, a imposibilităţii traducerii lor integrale în termeni de
date de observaţie au dus, în cazul unor reprezentanţi ai pozitivismului logic, la concepţia asupra legilor
ştiinţei cunoscută sub numele de instrumentalism.. Potrivit acestei concepţii, nu se poate vorbi de adevărul sau
falsitatea legilor ştiinţei, pentru că ele nu sunt enunţuri veritabile, ci pseudoenunţuri; mai precis, sunt reguli
care legitimează inferarea unor enunţuri particulare din altele. Legile apar, astfel, ca simple instrumente
folosite în predicţie sau în explicaţie, unde funcţionează asemeni regulilor logice, cu deosebirea doar că nu
sunt reguli formale, ca acestea, ci „materiale".
Criticii consideră că instrumentalismul reprezintă o accentuare unilaterală a unei laturi reale a
procesului cunoaşterii. El porneşte de la constatarea funcţiilor distinctive îndeplinite de legi şi a unor
particularităţi ale raportului dintre ele şi datele empirice şi le dă o interpretare ce echivalează cu eliminarea
conţinutului cognitiv, reflectorul al legilor şi ignoră aspectul de continuitate în dialectica cunoaşterii.

35
Diversitatea legilor ştiinţifice

Între legile ştiinţifice se pot recunoaşte diferenţieri multiple ţinând de natura relaţiei pe care o
formulează, de forma logică şi de precizia formulării, de proprietăţi ale termenilor utilizaţi în ea, de nivelul de
abstractizare atins în formularea ei, de raportul în care se află cu datele şi procedurile experimentale, de unele
funcţii pe care le îndeplinesc ş.a.m.d..
Atât în ştiinţele sociale, cât şi în diferite domenii ale ştiinţelor naturii (fizică, biologie ş.a.) au dobândit
un rol proeminent legile statistice. Spre deosebire de legile strict universale (numite uneori şi „dinamice"),
care formulează, cum am văzut, raporturi constante între anumite proprietăţi sau procese, legile statistice
exprimă frecvenţa relativă cu care se repetă anumite proprietăţi în mulţimi (serii) mari de fenomene (de
exemplu, moleculele dintr-un volum de gaz, organismele biologice ce compun o populaţie ş.a.m.d.). Trăsătura
de generalitate proprie enunţurilor-legi este prezentă şi în cazul legii statistice, care formulează o regularitate
tendenţială pentru toate colectivele de un anumit tip. Când este formulată însă cu referire la fenomenele
individuale care compun seria (colectivul), o asemenea lege are o formă probabilistică: ea enunţă atunci care
este probabilitatea ca un fenomen individual din seria respectivă să aibă o anumită proprietate.
Această particularitate a legilor statistice se manifestă în felul cum sunt utilizate ele în predicţie: pe
baza unei asemenea legi, dată fiind distribuţia la un moment dat a unei proprietăţi în cadrul unui colectiv, se
poate infera în mod univoc distribuţia ei în acelaşi colectiv la un moment ulterior ; în schimb, din starea unui
fenomen individual nu se pot prezice stările lui ulterioare în mod univoc, ci doar în mod probabilistic.
Faţă de ideea că legile statistice sunt, în principiu, chiar dacă nu şi practic, reductibile la legi strict
universale privitoare la comportamentul componentelor individuale ale colectivelor la care ele se referă, în
epistemologia contemporană apare susţinut, îndeosebi pe baza reflecţiei asupra mecanicii cuantice, punctul de
vedere că legile statistice reprezintă o categorie de legi distinctă, ireductibilă.
Dintr-un alt punct de vedere, semnificativ sub aspect filozofic, legile ştiinţifice se clasifică în cauzale
şi necauzale. În cazul legilor cauzale, trăsăturile între care legea enunţă un raport constant sunt astfel încât
prezenţa (sau variaţia) uneia din ele determină prezenţa (variaţia) celeilalte (celorlalte). Dintre exemplele de
legi citate mai înainte, legea gravitaţiei universale sau legile privind dilatarea metalelor ca efect al încălzirii
pot servi ca exemple de legi cauzale.
În schimb, legi cum sunt cea a lui Kepler privind forma orbitelor planetare, cea a lui Lavoisier privind
relaţia dintre greutatea compuşilor chimici şi cea a componentelor sau legea pârghiei din mecanică nu sunt
legi cauzale în sensul precizat. O lege ce nu enunţa între două variabile un raport de la cauză la efect poate
servi totuşi, şi ea, ca bază pentru reguli practice (enunţuri ,,nomopragmatice") privind condiţiile în care pot fi
produse sau evitate anumite efecte sau pentru o explicaţie cauzală a unui fenomen particular. De pildă, legea
lui Boyle-Mariotte, privind constanţa produsului dintre presiunea şi volumul unui gaz ideal aflat într-o
transformare izotermă, deşi nu este formulată ca o lege cauzală, poate servi la explicarea creşterii presiunii
unui gaz ca efect al micşorării volumului său, în condiţii de temperatură constantă.
Între enunţurile-legi şi datele empirice pe care ele se sprijină şi sunt menite să le explice există o
discontinuitate, sesizabilă atât în legătură cu procesul de descoperire („inventare"?) a legilor, cât şi în
complexitatea mecanismului de testare a lor cu ajutorul acestor date. Distincţia care se face între legile
experimentale (sau „empirice") şi legile teoretice are în vedere tocmai modul în care se leagă legile cu datele
de observaţie şi experimentale relevante. Termenii ce figurează într-o lege experimentală desemnează trăsături
observabile ale obiectelor şi fenomenelor, determinabile prin proceduri ce sunt independente de conţinutul ei
(deşi în aceste proceduri pot fi implicate alte legi). Legile empirice au deci întotdeauna ceea ce se cheamă
„instanţe directe" (fenomene individuale recunoscute ca exemplificări ale legii), iar unele din ele au şi fost
determinate prin generalizare pornind de la datele experimentale ce constituie instanţe directe ale lor. Legile
teoretice conţin termeni ce se referă la obiecte şi proprietăţi inobservabile şi a căror semnificaţie este fixată
tocmai de relaţia exprimată în lege, nu au instanţe directe şi ca atare nu pot fi formulate prin simplă

36
generalizare sau extrapolare pornind de la datele de observaţie, iar testarea lor are loc prin intermediul legilor
experimentale ce pot fi derivate din ele.
Sensul general al distincţiei dintre legile experimentale şi cele teoretice este clar şi cele două categorii
de legi pot fi ilustrate cu exemple tipice: legea lui Boyle-Mariotte , legea pendulului simplu ş.a. pot servi ca
exemple de legi experimentale, pe când legile teoriei molecular-cinetice a gazelor sau cele din microfizică
sunt reprezentative pentru clasa legilor teoretice.) Nu este vorba totuşi de o delimitare netă, dat fiind că ideile
de obiect sau de proprietate observabilă, de la care porneşte distincţia, sunt în funcţie de nivelul de dezvoltare
a cunoaşterii, în particular a tehnicii experimentale dintr-un domeniu sau altul, şi chiar în aceeaşi etapă a
cunoaşterii pot fi interpretate mai larg sau mai restrictiv. Odată ce ideea empiristă a unui limbaj de observaţie
pur, „necontaminat" de teoretizare, se dovedeşte inconsistentă în lumina analizei practicii ştiinţifice curente şi
a istoriei ştiinţei, graniţa dintre legile experimentale şi cele teoretice trebuie considerată şi ea ca fiind relativă
şi mobilă. Epistemologia pozitivistă din secolul trecut, identificând scopul cercetării ştiinţifice cu căutarea
legilor, opera totodată o disociere tranşantă între legile empirice şi teorii, legitimând numai pe cele dintâi.
Ipotezele privitoare la modul de producere a fenomenelor, la mecanismele cauzale subiacente lor erau
considerate străine spiritului ştiinţific sau ca având, cel mult, o valoare pur instrumentală, nu şi una propriu-zis
cognitivă.

Legea ca moment al cunoaşterii realităţii

Noile teorii asupra dinamicii ştiinţei, axate pe conceptul complex de „paradigmă" sau „matrice
disciplinară", plasează legile în contextul altor elemente conceptuale, instrumentale, metodologice — ale
procesului cunoaşterii, în legătură cu care pot fi sesizate mai adecvat geneza ipotezelor şi legilor, ca şi
trăsături ale acestora din urmă cum sunt cele ce privesc funcţiile lor în cunoaştere sau atitudinea specifică a
comunităţii ştiinţifice faţă de ele.
Legile figurează printre componentele principale ale „matricei disciplinare" care defineşte un tip
distinct de practică ştiinţifică, mijlocind aplicarea tehnicilor logice şi matematice la rezolvarea problemelor
legitimate de acest tip de practică. Mai exact, legile reprezintă doar un aspect sau o funcţie a unei componente
de o natură mai complexă, numită „generalizări simbolice" care poate juca în cadrul paradigmei şi rolul de
definiţie pentru unul sau altul din termenii care apar în ea. Faptul că o aceeaşi formulare poate îndeplini într-
un domeniu al cunoaşterii cele două funcţii la prima vedere net deosebite (dacă legile sunt gândite doar ca
ipoteze bine confirmate, dar oricând reversibile în lumina unor posibile date neconcordante cu ele, iar
definiţiile ca simple convenţii lingvistice, indiferente la rezultatele testării ipotezelor) oferă o înţelegere mai
bună a statutului legilor şi a raportului lor cu datele furnizate de cercetarea curentă.
În raport cu un enunţ acceptat ca lege într-un domeniu al cunoaşterii nu se mai pune problema
infirmării prin posibile contraexemple în acelaşi fel ca pentru o nouă ipoteză formulată într-un cadru de
concepte şi legi statornicit. Dat fiind că enunţurile care formulează legi servesc în acelaşi timp la definirea
termenilor ce intervin în ele, clasa fenomenelor relevante pentru o lege este caracterizată tocmai prin
satisfacerea relaţiilor specificate de lege, şi un fenomen care se comportă altfel nu va fi considerat ca o
infirmare a legii, ci ca un caz la care legea nu se referă.
Se poate vorbi astfel, în cazul legilor, de o separaţie între enunţul propriu-zis al legii şi enunţul care
precizează sfera ei de aplicabilitate. Observaţiile şi experimentele asupra fenomenelor la care se referă legea
vor putea, astfel, să modifice în moduri neaşteptate reprezentările despre întinderea clasei de fenomene la care
se aplica legea, fără ca valabilitatea legii însăşi să fie pusă în cauză. Aceasta nu înseamnă că legile sunt
sustrase controlului experienţei, ci doar că reconsiderarea unei legi reprezintă un proces mult mai complex şi
mai radical decât infirmarea unei ipoteze curente şi că ea comportă restructurări conceptuale în cadrul unei
modificări profunde a practicii ştiinţifice statornicite într-un domeniu.
Important este de evidenţiat şi dependenţa legii de celelalte componente ale „matricei disciplinare", în
particular pentru înţelegerea genezei enunţurilor-legi. O cale tipică de formulare a legilor cantitative o
constituie tocmai cercetările în direcţia articulării unei paradigme. Acest aspect al dependenţei legilor de

37
paradigme se cere evidenţiat îndeosebi, ca o expresie concretă a întrepătrunderii cercetării ştiinţifice pozitive
cu reprezentările mai generale, filozofice, în diferite epoci ale istoriei gândirii.
Am văzut că formularea legilor ştiinţifice presupune izolarea prin abstracţie a unor determinaţii ale
fenomenelor şi proceselor şi examinarea raportului dintre ele în stare pură, sustras influenţelor altor factori cu
care apare asociat, în diverse feluri, în procesele reale. Dat fiind că enunţurile care formulează legi servesc în
acelaşi timp la definirea termenilor ce intervin în ele, clasa fenomenelor relevante pentru o lege este
caracterizată tocmai prin satisfacerea relaţiilor specificate de lege, şi un fenomen care se comportă altfel nu va
fi considerat ca o infirmare a legii, ci ca un caz la care legea nu se referă.
Se poate vorbi astfel, în cazul legilor, de o separaţie între enunţul propriu-zis al legii şi enunţul care
precizează sfera ei de aplicabilitate. Observaţiile şi experimentele asupra fenomenelor la care se referă legea
vor putea, astfel, să modifice în moduri neaşteptate reprezentările despre întinderea clasei de fenomene la care
se aplică legea, fără ca valabilitatea legii însăşi să fie pusă în cauză.
Important este de evidenţiat şi dependenţa legii de celelalte componente ale „matricei disciplinare", în
particular pentru înţelegerea genezei enunţurilor-legi. O cale tipică de formulare a legilor cantitative o
constituie tocmai cercetările în direcţia articulării unei paradigme. „Legea lui Boyle, care corelează presiunea
cu volumul unui gaz, legea atracţiei electrice a lui Coulomb şi formula lui Joule, corelând căldura generată de
rezistenţa şi curentul electric — toate intră în această categorie... Experimentele lui Boyle nu puteau fi
concepute (iar dacă ar fi fost, ar fi primit o altă interpretare sau nici una) până când aerul nu a fost considerat
un fluid elastic căruia să i se poată aplica toate conceptele elaborate ale hidrostaticii. .. Raţia dintre paradigma
calitativă şi legea cantitativă este într-atât de generală şi strânsă încât, de la Galilei încoace, astfel de legi au
fost adesea corect intuite cu ajutorul unei paradigme cu ani înainte ca aparatul pentru determinarea lor
experimentală să poată fi proiectat” (Thoams Kuhn). Acest aspect al dependenţei legilor de paradigme se cere
evidenţiat îndeosebi, ca o expresie concretă a întrepătrunderii cercetării ştiinţifice pozitive cu reprezentările
mai generale, filozofice, în diferite epoci ale istoriei gândirii.
Am văzut că formularea legilor ştiinţifice presupune izolarea prin abstracţie a unor determinaţii ale
fenomenelor şi proceselor şi examinarea raportului dintre ele în stare pură, sustras influenţelor altor factori cu
care apare asociat, în diverse feluri, în procesele reale. De aceea, fiind „mai adevărată" decât regularităţile mai
concrete ale cunoaşterii comune, legea este, în acelaşi timp, faţă de complexitatea fenomenelor şi proceselor
reale, „îngustă, incompletă, aproximativă".
Graţie preciziei cu care sunt formulate legile, discrepanţele dintre previziunile derivate cu ajutorul lor
şi desfăşurarea reală a fenomenelor constituie sursa unor noi ipoteze privitoare la factori ce n-au fost luaţi în
considerare până atunci. Astfel^ abaterile constatate faţă de legile gazelor ideale au impus luarea în consi-
derare a volumului moleculelor şi a interacţiunilor care se exercită între ele, de care legile gazelor ideale fac
abstracţie. (Ecuaţia lui van der Waals, care include şi aceşti factori în studiul relaţiei dintre volumul, presiunea
şi temperatura gazelor oferă, astfel, o descriere mai exactă a comportamentului gazelor reale decât legile
gazelor ideale.)

38
Filosofia analitică4

Filosofia analitica este o orientare a filosofiei contemporane, al carei obiect de studiu este limbajul.
Metoda de investigare este analiza logica a limbajului.
Perspective ale filosofiei analitice:
- filosofia analitica formala;
- filosofia analitica informala;

Filosofia analitica formala


• utilizeaza logica matematicii moderne in analiza limbajului;
• evidentiaza deficientele limbajului natural;
• construirea unor limbaje ideale si traducerea propozitiilor stiintei si filosofiei in aceste limbaje;
• originarea problemelor filosofice in neconcordanta formei verbale cu forma logica a expresilor;

În cadrul filosofiei analitice s-au dezvoltat in ordine cronologica cateva orientari:

Atomismul logic
Principalii reprezentanti ai acestei perspective sunt Bertrand Russell si Ludwig Wittgenstein.
• Reprezentantii acestei orientari considerau ca exista un nivel ultim al limbajului. La acest nivel
gasindu-se propozitii simple cu semnificatii cunoscute din experienta. Aceste propozitii sunt numite
propozitii atomare si lor le corespund obiecte, propozitii si relatii, adica fapte atomare.
• Intre multimea propozitiilor atomare si multimea faptelor atomare exista o relatie de izomorfism.

Empirism logic
Reprezentantii acestui curent sunt membrii Cercului de la Viena si membrii Cercului de la Berlin.
• Au socotit fizica, fizicieni fiind, drept cunoastere standard;
• Cu plecare de la teoriile fizicii au elaborat un model standard al teoriei stiintifice, modelul logic
matematic, si au socotit ca rolul filosofilor este sa arate in ce masura teoriile din diferitele discipline
ale cunoasterii se suprapun peste modelul standard. Si orientarea aceasta, asemeni atomismului logic,
este restrictiva.
• Pentru ei fizica matematizata este standard al oricarei cunoasteri. Filosofia trebuie redusa la logica
stiintei;
• Cunoasterea progreseaza inductiv.

Reactii critice
• Empirismul pragmatic;
• Rudolf Carnap este reprezentantul unei reactii din interior, care evidentiand dificultatile de corelare a
termenilor observationali cu cei teoretici propune ca solutie elaborarea unor enunturi conditionale, care
sa delimiteze campul observational;

4Această secțiune a cursului are la bază cursul de Epistemologie a d-nei Sorea Daniela, de la Universitatea
Transilvania din Braşov.

39
• Karl Popper este intemeiatorul rationalismului critic;

• Reprezentantii valului al doilea socotesc ca rolul epistemologului nu este acela de a stabili ce conditii
trebuie sa indeplineasca o teorie pentru a fi stiintifica, ci acela de a identifica modurile in care se
produce progresul si cunoasterea.
• Reprezentantii valului doi: noua filosofie a stiintei; neorationalismul dialectic;

(valul al treilea)
• Se combina modalitatile din reactiile critice anterioare;
• Apare orientarea numita noua filosofie a naturii, caracterizata de identificarea unui ansamblu de
categorii si principii provenite din diferite zone ale cunoasterii stiintifice, capabile sa inchege intr-un
intreg experientele umane (fizica cuantica, termodinamica, teoria catastrofelor, teoria sistemelor);
• Disputa Einstein si scoala de la Copenhaga (neacceptarea mecanicii cuantice)

Empirismul pragmatic
Este o orientare nascuta ca reactie la empirismul logic.
• Vizeaza interesul orientarii pentru confruntarea teoriilor stiintifice cu realitatea;
• Intregul teoriei se confrunta cu intregul realitatii;
• Teoria este mai flexibila decât realitatea

Precursori ai empirismului logic

Franz Brentano (1838 – 1917)


Bretano este primul dintre filosofii contemporani care a indicat analiza logica a limbajului ca modalitate de
dezlegare a problemelor filosofice, în special în lucrarea sa “Despre clasificarea fenomenelor psihice” (1911)

Brentano indica trei surse de eroare:


1. erori de natura psihica, erori provenite din ignorarea caracterului intentional al sentimentelor umane si
considerarea obiectului acestora ca exterior cunoscatorului.
2. erori de natura istorica, datorate preluarii necritice a unor vechi conceptii.
3. erori de natura lingvistica:
a. utilizarea aceluiasi nume pentru fenomene diferite;
b. utilizarea cu sensuri diferite a aceleasi expresii;
c. judecati ce par a lega reprezentari;

In cazul acestora e necesara distingerea sensului propriu de sensurile improprii ale existentului. In sens
propriu existentul vizeaza lucruri, in sens impropriu existentul vizeaza esentialitati (fictiuni produse prin
folosirea limbii)
Ex: un corp exista, permite construirea in limbaj a judecatii corporalitatea exista
Judecata este adevarata, mintea mea lasa sa se construiasca propozitii “exista” adevaruri:
Ex: un ganditor gandeste ceva (mintea prin limbaj) ceva este gandit
Ex: eu nu cred ca Divinitatea exista  eu cred in neexistenta divinitatii
Ex: Carl va fi rege  Carl este un viitor rege
Ex: fenomenul A este imposibil  existenta imposibilitatii fenomenului A

40
Obiectele fictive, zice Bretano, pot trece drept lucruri. Aceasta stare, ca sursa de eroare, se datoreaza faptului
ca “este” are in limbaj multiple semnificatii, putandu-se referi la existenta reala, gandita, echivalenta,
subordonare, identitate.
In acest context rolul filosofului e cel de a elabora o imagine cuprinzatoare asupra existentului.

Gotlob Frege (1848 – 1925)

Îşi dezvoltă teoria în lucrarea sa intitulata “ Sens si semnificatie” (1892)

El este de parere ca niciun limbaj nu poate elimina toate sursele de eroare, dar este dezirabila inaintarea spre
edificarea unei limbi logic perfecte.

Frege identifica doua tipuri de sursa de eroare:


1. o sursa ce vizeaza utilizarea expresilor cu sens si fara semnificatie:
termen nume sens
concept
referent semnificatia (un termen are semnificatie cand il
putem identifica cu realitatea)

Ex: corpul ceresc cel mai apropiat de pamant


2. Existenta unor expresii cu sensuri diferite in diferitele lor utilizari. Exista expresii marcate de
polisemie asocierii mai multor sensuri cu aceasi semnificatie.

Sursele de eroare se pot inlatura prin construirea unui limbaj ce cuprinde in cat mai mare masura
expresii scurte si exacte. Intr-un astfel de limbaj un nume propriu, adica un cuvant, semn, o conexiune de
semene sau o expresie exprima sensul si desemneaza semnificatia. Unitatea numelor proprii alcatuieste un
limbaj ideal.
Intr-un astfel de limbaj fiecare expresie care se constituie ca nume proprii din semne deja existente
desemneaza un obiect si niciun semn nou introdus ca nume propriu nu poate fi lipsit de semnificatie.
Un limbaj ideal nu poate fi clarificat fara a trasa in prealabil distinctiile si corectiile din limbajul
natural.

Bertrand Russell (1872 – 1970)


Esenţială este lucrarea sa intitulata “Paradoxurile logicii” (1905)

Exista predicate. Orice predicat se aplica siesi sau nu, tertul este exclus. Daca se aplica siesi atunci este
impredicabil. Termenii “predicabil” si “impredicabil” sunt predicate. Sursa paradoxurilor este faptul ca exista
predicat predicabil si predicat impredicabil.
Daca predicatul impredicabil e predicatul atunci isi aplica siesi proprietatea, atunci e impredictibil.
Daca predicatul impredicabil e impredicabil, atunci nu isi aplica siesi proprietatea si este predicabil.

Situatia prezenta indica existenta unor erori de logica in interiorul matematicii. El propune utilizarea
analizei logice in logica simbolica pentru explicarea paradoxurilor. Utilizarea acestei analize logice duce la
conturarea teoriei tipurilor logice. Aceasta teorie impune limitarea posibilitatilor de asertare, aratand ca ceea

41
ce cuprinde toate elementele unei multimi nu poate fi element al acelei multimi. Enunturile universale trebuie
distinse de enunturile singulare.
Diferenta universalelor de singulare impune reinterpretarea enunturilor universale cu ajutorul
functiilor propozitionale in vederea stabilirii domeniului de semnificatie.

Ex: toti oamenii sunt muritori  Daca x este om, el este muritor.
F(x) = 1, pt x apartine lui I

valoarea de adevar multimea oamenilor

I  domeniul de semnificatie, in afara acestui domeniu functia nu are sens. Exista argumente pentru care
functia nu are valoare de adevar. Pentru Russell domeniul de semnificatie se numeste tip logic, si propune
depasirea situatiilor paradoxale prin ierarhizarea tipurilor logice.

Ierarhizarea tipurilor logice presupune parasirea logicii moniste care opereaza sub presupozitia
existentei unui intreg in favoarea unei logici atomiste, potrivit careia lumea este compusa din fapte singulare
diverse.
Metoda filosofica aferenta acestei mutatii este analiza. Potrivit acesteia orice enunt trebuie redus la
componente de maxima simplitate, identificandu-se propozitiile atomare si constantele logice ce leaga aceste
propozitii in enunturi moleculare.

Russell mai spune ca au semnificatie doar cuvintele ce desemneaza ceva ce exista in mod real.
Ex: Centaur, Perseu
 Nu sunt nume proprii: (au semnificatie datorita legaturilor cu obiectele);
 Sunt descriptii mascate: (au semnificatie aparenta data de relatia cu alte cuvinte);

Este falsa atribuirea de realitate unor descriptii cu expresii fara referent.

In Problemele filosofie, Russell identifica doua tipuri de cunoastere:


Cunoastere:
- a lucrurilor imediata
- a adevarurilor mediate sau derivata

1. Cunoasterea imediata a lucrurilor (CIL). Este de natura experientei nemijlocite. Ea poate fi:
cunoastere a lucrurilor particulare (date senzoriale sau autopercepere) sau a universalelor de tipul
relatilor spatiale sau temporale, sau a calitatilor sensibile.
2. Cunoasterea mediate a lucrurilor (CML). Este cunoasterea prin descriere, presupune experienta
nemijlocita si cunoastere de adevaruri. Recunoastem informatiile senzoriale din CIL si le atasam
conceptual.
3. Cunoasterea imediata a adevarurilor (CIA) sau cunoastere intuitiva. Este cunoasterea adevarurilor
intrinsec evidenta. Ii corespund principiile logicii si matematicii, enunt referitor la ceea ce e dat in
simturi si anumite propozitii empirice.
4. Cunoasterea mediata a adevarurilor (CMA). Este cunoasterea prin deductii din adevaruri intrinsec
evidente cu ajutorul principiilor intrinsec evidente.

42
Cunoasterea de adevaruri implica eroarea, ce este adevarat si ce este fals se gasesc in alte teorii ce necesita a
indeplini trei cerinte:
i. sa admita si opusul adevarului, adica falsul;
ii. sa considere adevarul si falsul propozitii ale convingerilor si asertiunilor, nu ale faptelor;
iii. sa admita dependenta adevarului si falsului unei convingeri de ceva din afara convingeri.

Cum stie mintea ca a atins adevarul?

Ar putea mintea identifica adevarul prin coerenta? Dar exista mai multe sisteme coerente independente
si in plus coerenta depinde de principiile logici, deci nu le poate intemeia. Din aceste motive coerenta nu
poate defini adevarul, desi este un bun test al adevarului.
Idea corespondentei si revizuirea acesteia.

In orice act de judecata sunt prezente: mintea care judeca si obiectele, adica termenii pe care ii judeca
mintea. Obiectele alcatuiesc un ansamblu ordonat in actul de judecata si sunt implicate doua tipuri de relatii:
 relatia subiectului cu obiectul;
 relatia obiectului cu obiectele inconjuratoare: determina constituirea unui obiect
complex.

Judecata este adevarata cand corespunde unui obiect complex si falsa cand nu exista un astfel de obiect.
Adica, nu exista o relatie ordonata intre obiectele simple de felul celei din convingere. Adevarul si falsul sunt
proprietati ale convingerilor dar depind de obiectele convingerilor. Convingerile depind de minti in privinta
existentei lor si nu depind de minti in privinta adevarului lor.

Ludwig Wittgenstein

Principala sa lucrare “Tractatus logico – philosophicus” (1921)


 Wittgenstein reia interogatia lui Kant privind posibilitatile si conditiile cunoasterii, dar deplaseaza
interesul de la critica facultatii umane de cunoastere la critica limbajului si de la problema adevarului
la sensul propozitiilor.
 Elementele ultime ale cunoasterii sunt proprietati elementare adica enunturi in care unui şi se atribuie
un predicat.
 Wittgenstein, prin analiza sa logico-filosofică, construieşte o distincţie la nivel conceptual între ceea ce
limbajul spune şi ceea ce limbajul arată, între propoziții cu sens, propoziții fără sens şi propoziții
nonsensuri.
 El porneşte în analiza sa dinspre Limbaj înspre Lume şi propune următoarea ipoteză de abordare a
corespondenţei limbaj ↔ lume: limbajul este constituit din unităţi ultime de sens reprezentate
lingvistic de propoziţiile elementare.
 Propoziţiile cu sens sunt propoziţiile limbajului natural în general (în funcţia sa de comunicare
socială cu referire la fapte) şi respectiv propoziţiile ştiinţelor.
 Propoziţiile fără sens sunt propoziţiile logicii şi matematicii (propoziţiile formale în general).
 Propoziţiile nonsensuri sunt propoziţiile metafizicii (filosofiei), artei, eticii, teologiei.
 Numai propoziţiile cu sens se raportează la Lume.
 Propoziţiile fără sens şi propoziţiile nonsensuri nu se raportează la fapte, la Lume. Ele nu spun
nimica despre Lume, ele, dacă se referă la Lume doar arată ceva despre aceasta.
 Din această perspectivă, un tablou-peisaj, de exemplu, nu este o imagine a faptelor ci trece prin
mesajul său artistic dincolo de semnificaţia empirică sau factuală a ceea ce `reprezintă`. De asemenea,
anumite fapte le încărcăm cu valori dar faptele ca atare nu au nici o valoare.

43
 O fotografie poate fi un `document` şi atunci spune ceva sau poate fi considerată ca `artistică` şi atunci
arată ceva (în nici un caz un fapt)
 Numai propoziţiile cu sens au legătură cu Lumea iar elementul esenţial al acestei legături îl reprezintă
forma logică.
 `Forma logică` este un element structural necesar şi invariant comun atât Limbajului cu sens cât şi
Lumii.
 Propoziţiile cu sens au în mod necesar formă logică.

 Propoziţiile fără sens au, la rândul lor, în mod intrinsec, formă logică, pe care « o transmit », « o
conservă » atunci când sunt încărcate cu semnificaţie factuală (empirică).
 Propoziţiile nonsensuri nu au în mod necesar formă logică (pot avea, dacă se doreşte, o formă logică
dar prezenţa acesteia nu schimbă cu nimic statutul lor de propoziţii nonsensuri). Un tablou, o poezie,
nu au obligaţia de a respecta `logica realului`. O poezie poate încălca oricând logica limbajului şi chiar
regulile gramaticale.
 Numai limbajul cu sens spune ceva despre lume
 Numai conceptele prin care sunt caracterizate «structura limbajului» şi «structura lumii» în vederea
unei exprimări cu sens pot trimite, printr-o relaţie de strictă corespondenţă, unele la altele.
 Propoziţiile cu sens descriu Lumea fiind reprezentări simbolice cu formă logică ale Lumii.
 Propoziţiile cu sens sunt în acest fel imagini logice ale faptelor din Lume.
 În consecinţă, numai Limbajul cu sens are menirea de a spune ceva despre Lume, despre fapte care
aparţin Lumii iar propoziţiile sunt cu sens numai în măsura în care sunt `imagini logice` ale stărilor de
lucruri.
 Adevărul formal şi adevărul epistemologic
 O propoziţie este o imagine numai dacă este un model al realităţii.
 O propoziţie poate fi înţeleasă atunci când se ştie ce se întâmplă dacă ea este adevărată.
 Adevărul propoziţiilor în logică şi matematică este «formal».
 Adevărul propoziţiilor în ştiinţe (fizica; psihologia ca ştiinţă) este unul epistemologic înţeles prin
`corespondenţa propoziţiilor` cu faptele.
 Adevărul formal nu implică adevărul epistemologic.
 Propoziţiile nonsensuri nu sunt nici propoziţii formale şi nici nu se referă la fapte.
 Ele nu pot fi nici adevărate nici false, problema adevărului în cazul acestor propoziţii nu se pune.
 Adevărul formal nu este relevant pentru adevărul propoziţiei adusă într-un alt limbaj decât pur formal.
 O propoziţie logică sau matematică poate fi (formal) adevărată, dar empiric, cu referire la fapte, să fie
(epistemologic) falsă.
 Propoziţiile ‘nelogice’ înţelese ca: ‘propoziţii ale logicii încărcate cu semnificaţie factuală (empirică)’,
şi care devin astfel propoziţii cu sens, sunt adevărate sau false epistemologic.
 Propoziţiile cu sens reprezintă ‘o lectură’ logică a Lumii (a faptelor).
 Propoziţiile cu sens sunt `nelogice` dar nu contrazic logica (au în mod necesar o formă logică).
 Propoziţiile metafizicii, teologiei, artei, sunt `nelogice` dar pot sau nu să contrazică logica (pot avea
sau nu o formă logică).
 Rezumând:
 • propoziţiile ştiinţei sunt nelogice ca propoziţii cu sens (simboluri încărcate cu semnificaţie
factuală (empirică)), existenţa unei forme logice a lor fiind însă o condiţie necesară
 • propoziţiile metafizici, teologiei, artei, sunt propoziţii nonsensuri, existenţa unei forme logice
a lor nefiind o condiţie necesară şi neavând nici o relevanţă pentru statutul acestor propoziţii.
 Există propoziţii adevărate în mod “absolut” (“adevăruri absolute”) dar acestea, cu referire la fapte, au
un `conţinut informaţional` nul.
 Astfel de propoziţii absolut adevărate nu pot fi înţelese.

44
 Un exemplu sugestiv sunt tautologiile aduse în limbaj natural. Propoziţia «11Afară plouă sau nu
plouă.» este formal o tautologie dar cu `aparentă semnificaţie factuală (empirică)`: este o propoziţie
nonsens pentru că nu se referă la nici un fapt [nu veţi şti dacă să vă luaţi umbrela sau nu].
 Ca « propoziţie compusă » nu se referă la nici un fapt chiar dacă « propoziţiile elementare » din care
se compune se referă, individual, la fapte. Dincolo de aspectul pur formal, problema adevărului sau
falsităţii ei nu se pune.
 Faptele sunt contingente, adică pot sau nu să `se întâmple`, iar din această cauză propoziţiile (cu sens)
care se referă la ele pot să fie adevărate sau false.
 Principalele aserţiuni ale tractatului
1. lumea este tot ceea ce are loc;
2. ceea ce are loc, faptul, este existenta starilor de lucruri;
3. tabloul logic al faptelor constituie gandirea;
4. judecata este propozitia care are un sens;
5. propozitia este o functie de adevar a unei functii elementare;
6. exista o forma generala a functiei de adevar;
7. despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sa se taca;
 Ludwig Wittgenstein
 1+2 dimensiunea ontologica a gandirii lui Wittgenstein;
 3  sintetizeaza notiunea gnoseologica a lui Wittgenstein;
 4, 5, 6  filosofia limbii;
 7  concluzia tractatului;
 Partea ontologica a gandirii lui Wittgenstein (propozitiile 1 si 2):
 Propozitiile elementare corespund realitatii structurate atomar de limitarile propozitiilor elementare, se
înlatura sursele de neintelegere in cunoastere.
 Obiectele ce formeaza substanta lumii sunt prinse in retele de conexiuni.
 Retelele de conexiuni sunt stari de lucruri.
 Suma faptelor alcatuieste lumea reala, care inseamna mai putin decat realitatea, aceasta din urma fiind
existenta si nonexistenta starilor de lucruri.
 Partea ontologica a gandirii lui Wittgenstein
1. 1 Lumea este ansamblul faptelor nu al lucrurilor.
 Explicatie: lucrurile nu pot fi gandite decat ca purtatoare de proprietati si de asemenea conexiunile
obiectelor sunt logice, structura lumii corespunzand structurii logicii.
1.13 Faptele in spatiul logic formeaza lumea.
 Explicatie: spatiul logic reprezinta ansamblul invariabil al posibilitatilor de combinare a
componentelor. Lumea reala difera de lumile posibile prin alegerea anumitor componente din spatiul
logic.
 Tabloul reprezinta conceptul central al gnoseologiei lui Wittgenstein. Proprietati:
3.1 Tabloul este transpunere a realitatii, adica reprezentare a faptului in spatiul logic ca
existenta a anumitor stari de lucruri si nonexistenta a altor stari de lucruri.
3.2 Tabloul nu e imagine picturala ci structura matematica.
3.3 Nu exista tablou apriori adevarat.
3.4 Tabloul are sens, sensul este continutul descriptiv al tabloului.
3.2.25 Ceea ce tabloul reprezinta constituie sensul sau.
 Tablourile sunt propozitii.
 Aceastea pot fi elementare sau complexe.
 In propozitiile elementare sensul este evident.
 Pentru propozitiile complexe sensul se stabileste cu ajutorul transformarilor in propozitii elementare
utilizand functii de adevar.

45
 Astfel, o propozitie are sens daca e imagine a starilor de lucruri sau daca poate fi transformata intr-o
asemenea imagine.
 Propozitiile ce redau stari de lucruri, adica au sens, sunt judecati.
 Suma judecatilor alcatuieste gandirea.
 Gandirea e mai putin cuprinzatoare decat limbajul.
 Limbajul cuprinde toate propozitiile dintre care numai unele au sens.
 Operand cu propozitii, limbajul travesteste si astfel tradeaza gandirea.
 Forma logica a propozitiilor este diferita de forma acesteia in limbajul natural.
 Exista o sintaxa logica a unei limbi ideale, diferita de sintaxa oricarei limbi naturale.
 Constructiile acestei sintaxe logice corespund lucrurilor si sintaxa logica prescrie regurile de construire
a expresiilor cu continut descriptiv si astfel cu sens.
 Filosofia limbii
 Conditia oricarei cunoasteri este cea de edificare a unei limbi dupa regulile unei sintaxe ce prescrie
conditiile de sens ale propozitiilor.
 Limbajul natural poate crea sensuri false si aparente.
 Acestea genereaza erori si trebuiesc inlaturate prin utilizarea unei limbi ce le exclude intrucat se
suprapun sintaxei logice.
 Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sa se tacă
 Filosofia este o continua incalcare a conditiilor privind sensul propozitiilor.
 Din acest motiv filosofia genereaza probleme lipsite de sens, adica probleme ce nu pot capata raspuns.
 Aceste probleme se datoreaza faptului ca filosofii nu inteleg logica limbajului lor.
 Din acest motiv, filosofia trebuie sa-si schimbe functia; ea nu trebui sa mai produca teorii, ci sa devina
critica a limbajului.
 Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sa se tacă
 Scopul filosofiei este cel de clarificare logica a gandirii.
 In felul acesta filosofia nu mai este doctrina ci activitate.
 Potrivit indeplinirii acestui scop, metoda justa a filosofiei consta in a nu spune nimic in afara de ceea
ce se poate spune, adica propozitiile stiintelor naturii si a semnala in orice enunt metafizic lipsa de
semnificatie a unor termini.

Structura revoluțiilor științifice

Prezentare și context5
Dacă epistemologii de până la el înfățișau știința modernă drept o întruchipare a unei raționalități
lucide și reci, Kuhn face un pas în direcția „umanizării științei”, distanțându-se astfel de supra-raționalizarea
cunoașterii științifice. El contestă că ar exista o metodă universală a cunoașterii științifice, aceasta fiind
marcată de numeroase revoluții, ce sunt caracterizate de schimbări profunde în reprezentările de excelență și
în practicile ce fixează identitatea cercetării științifice în timp și spațiu.
O revoluție științifică aduce cu sine și schimbări în acele rețele conceptuale ce fixează apartenența
unui element la o mulțime pe care o desemnează un anumit termen al limbajului unei discipline filosofice.
Baza practicii cercetării și a consensului într-o știință care a atins stadiul maturității nu este teoria
științifică, ci paradigma. Paradigmele sunt realizări științifice exemplare, exemple concrete de formulări și
soluții ale problemelor științifice, constituind baza acordului oamenilor de știință asupra fundamentelor ce
distinge orice cercetare științifică matură.

5 Aceste note au la bază prefața făcută de Radu J. Bogdan traducerii în românețte a lucrării lui Thomas Kuhn,
Structura revoluțiilor țtiințifice, Editura Humanitas, Bucurețti, 2008.

46
Modul de prezentare a științei de către filosofi este în genere o reconstrucție logică consecventă a
felului în care sunt prezentate metodele și rezultatele unei discipline științifice în manualele pe care ei le
consultă. Manualele științifice sunt în bună măsură responsabile pentru reprezentarea anistorică a filozofilor
științei și a cercetărilor privitoare la dezvoltarea în timp a cunoașterii științifice, deoarece în manualele și
tratatele științifice cercetările și descoperirile oamenilor de știință sunt prezentate doar drept contribuții la
știința prezentului. Este un mod de a scrie similar cu cel pe care-l utilizează Hegel pentru istoria filozofiei.
Istoricul științei trebuie să încerce a descoperi moduri diferite de a organiza din punct de vedere
conceptual date ale experienței, modalitățile de a formula probleme și de a evalua soluțiile lor.

Structura revoluțiilor științifice6


Manualele amputează simțul omului de știință pentru istoria disciplinei sale, fiind dominate de tentația
atribuirii istoriei științei unui caracter linear sau cumulativ. Însă nu acesta este modul în care se dezvoltă
știința.
Conceptul dezvoltării științei prin acumulare este problematic. El face necesară o revoluție
istoriografică în studiul științei.
În lipsa unei paradigme sau a unui candidat la paradigmă toate faptele care ar putea avea vreo legătură
cu dezvoltarea unei anumite științe au toate șansele să pară la fel de relevante.
Prin paradigmă putem înțelege ceva de genul unei mentalități (a unei forma mentis)
Pentru a fi acceptată ca o paradigmă o teorie trebuie să pară superioară rivalelor sale, dar nu trebuie
neapărat să explice toate faptele cu care poate fi confruntată. O paradigmă este un model sau un cadru
acceptat.
Uneori tocmai acceptarea unei paradigme transformă un grup, inițial preocupat numai de studierea
naturii, într-o profesie sau cel puțin într-o disciplină. Când omul de știință se poate baza pe o paradigmă el nu
mai este nevoit să încerce să-și reconstruiască domeniul, pornind de la primele principii și justificând folosirea
fiecărui concept introdus.
Paradigmele își câștigă un statut tocmai că reușesc mai bine decât rivalele lor să rezolve câteva din
problemele considerate acute de către grupul de practicieni.
Există trei obiective normale pentru investigarea științifică factuală:
- Acea clasă de fapte pe care paradigma le-a identificat ca deosebit de revelatoare despre natura lucrurilor
- Clasa faptelor ce pot fi direct comparate cu predicțiile paradigmei
- Travaliul empiric menit să articuleze teoria paradigmă, dizolvând ambiguitățile rămase și permițând
rezolvarea problemelor asupra cărora anterior ea doar atrăsese atenția.
Rezumate, aceste trei clase sunt: determinarea faptului semnificativ, potrivirea faptelor cu teoria și
articularea teoriei.
Regulile de cercetare derivă din paradigme, dar paradigmele pot ghida știința chiar în lipsa regulilor.
O dată cu asimilarea unei paradigme o comunitate științifică dobândește un criteriu de alegere a acelor
probleme despre care, atât vreme cât paradigma este admisă, se poate presupune că au o soluție. Restul
problemelor sunt respinse ca fiind metafizice.

Efortul cercetătorului este de a rezolva problemele asemenea unui puzzle. Ceea ce îi stimulează
cercetare este convingerea că, dacă va fi suficient de iscusit, va reuși să rezolve un puzzle pe care nimeni
înaintea lui nu l-a rezolvat sau nu l-a rezolvat atât de bine.
Existența unor puternice rețele de opțiuni (conceptuale, teoretice, instrumentale și metodologice) este o
sursă principală a metaforei care leagă știința normală de rezolvarea unor puzzles.
Oamenii de știință pot să fie de acord în identificarea unei paradigme fără să fie de acord asupra unei
interpretări sau raționalizări depline a ei și fără să încerce măcar să ofere astfel de interpretări sau raționalizări.

6 Notele au la bază ideile lui T. Kuhn expuse în lucrarea Structura revoluțiilor țtiințifice

47
Lipsa unei interpretări standard sau a unei reduceri acceptate la reguli nu va împiedica paradigma să ghideze
cercetarea. Existența unei paradigme nici măcar nu implică existența vreunei mulțimi complete de reguli.
Oamenii de știință lucrează după modele dobândite prin educație și prin asimilarea ulterioară a
literaturii de specialitate, adesea neștiind și neavând nevoie să știe ce caracteristici au conferit acestor modele
statutul de paradigme ale comunității. Paradigmele pot fi anterioare, mai constrângătoare și mai complete
decât orice mulțime de reguli pentru cercetare, care ar putea fi în mod echivoc abstrase din ele. Paradigmele
pot determina știința normală fără intervenția unor reguli reperabile.
Criza
Descoperirea începe prin conștientizarea unei anomalii, adică prin recunoașterea faptului că natura a
înșelat oarecum așteptările induse de paradigma care guvernează știința normală. Perceperea că ceva nu este
în regulă este numai preludiul descoperirii.
Descoperirea unui nou tip de fenomen este inevitabil un eveniment complex, care implică a recunoaște
atât că ceva este cât și ce este.
Sunt caracteristice tuturor descoperirilor: conștientizarea prealabilă a anomaliei, apariția treptată și
simultană a identificării observaționale și conceptuale și schimbarea corespunzătoare a categoriilor și
procedurilor paradigmei. Este posibil ca aceste caracteristici să fie constitutive naturii procesului perceptual
însuși.
În știință noutatea apare numai cu dificultate, învingând rezistența opusă de așteptările prealabile.
Inițial numai anticipatul și obișnuitul sunt remarcate, chiar în condițiile în care anomalia este observată mai
târziu. Conștientizarea anomaliei inaugurează o perioadă în care categoriile conceptuale sunt ajustate până
când ceea ce apărea inițial ca o anomalie apare acum ca un lucru anticipat. În acest punct descoperirea este
încheiată.
Anomalia apare numai pe fundalul unei paradigme. Cu cât acea paradigmă este mai precisă și mai
cuprinzătoare cu atât mai sensibilă este capacitatea ei de a detecta o anomalie și deci de a prilejui schimbarea
paradigmei.
O nouă teorie pare numai în urma unui eșec pronunțat în activitatea normală de rezolvare a
problemelor. Noua teorie pare un răspuns direct la criză.
La fel ca în manufactură, în știință refacerea uneltelor este o întreprindere extraordinară, rezervată
numai ocaziilor care o cer. Semnificația crizelor rezidă tocmai în a indica faptul că momentul refacerii
uneltelor a sosit.
Răspunsul la criză
Decizia de a respinge o paradigmă este întotdeauna simultană cu decizia de a accepta alta. O criză se
poate încheia prin apariția unui nou candidat la statutul de paradigmă și prin lupta care urmează pentru
acceptarea sa.
Acest moment al reorientării către o altă paradigmă a fost asemănat cu schimbarea gestalt-ului vizual:
semnele de pe hârtie văzute mai înainte ca pasăre sunt acum văzute ca antilopă și viceversa.
Mai ales în perioadele de criză recunoscută oamenii de știință au folosit analiza filosofică drept
procedeu de a lămuri enigmele domeniului lor.
În măsura în care cercetarea normală poate fi întreprinsă folosind paradigma ca model, regulile și
presupozițiile nu au nevoie să fie explicitate. Dar căutarea presupozițiilor poate fi un mod eficace de a slăbi
puterea pe care tradiția o exercită asupra minții omului de știință și de a pune bazele unei noi tradiții.
Aproape totdeauna cei care au propus noi paradigme au fost fie foarte tineri fie novici în domeniul a
cărui paradigmă o schimbă; este vorba despre oameni care, fiind puțin angajați prin practica normală față de
regulile tradiționale ale științei normale, au deosebit de multe șanse să observe că aceste reguli nu mai
definesc un joc care poate fi jucat și să conceapă alte reguli în schimb.
Tranziția spre o nouă paradigmă este o revoluție științifică.
Revoluțiile științifice
Revoluțiile științifice sunt episoade de dezvoltare necumulativă în care o paradigmă mai veche este
înlocuită, integral sau parțial, de o nouă paradigmă, incompatibilă cu prima.

48
Revoluțiile științifice sunt inaugurate de conștiința tot mai acută că paradigma existentă a încetat să
mai funcționeze adecvat în explorarea unui aspect al naturii pe care însăși paradigma îl dezvăluise anterior.
Există trei tipuri de fenomen în raport cu care poate fi elaborată o nouă teorie:
- Fenomenele explicate satisfăcător de paradigmele existente
- Fenomenele a căror natură este indicată de paradigmele existente dar detaliile lor pot fi înțelese numai prin
articularea teoretică ulterioară
- Fenomenele care nu pot fi asimilate paradigmelor existente. Numai acest tip dă naștere unor teorii noi.
Paradigmele oferă tuturor fenomenelor (cu excepția anomaliilor) un loc, determinat de teorie, în
câmpul vizual al omului de știință.
Fără o angajare față de o paradigmă nu poate exista știință normală.
Schimbările de paradigmă îi determină pe oamenii de știință să vadă într-un mod diferit lumea în care
este angajată cercetarea lor. Deși lumea nu se schimbă odată cu schimbarea de paradigmă, după acea omul de
știință lucrează într-o lume diferită.
Omul de știință care adoptă o nouă paradigmă este mai curând un om care poartă lentile inversate
decât un om care interpretează.
Crizele iau sfârșit nu prin deliberare și interpretare, ci printr-u eveniment relativ brusc și nestructurat
asemenea unei transformări de gestalt. Oamenii de știință amintesc în astfel de cazuri de „un văl care se ridică
de pe ochi”, o „străfulgerare care luminează” etc., care permite rezolvarea problemei.
Nu este exclus ă poată fi creat un limbaj observațional pur, însă această posibilitate depinde de o teorie
a percepției și intelectului. Experimentele de tip gestalt vizual arată că doi oameni cu aceleași impresii retinale
pot vedea lucruri diferite.
Ca rezultat al experienței rasei, culturii și profesiunii, experiență încorporată în paradigme, lumea
omului de știință a ajuns să fie populată cu planete și pendule, condensatori și alte asemenea entități. Omul de
știință care privește la un corp ce oscilează nu poate avea nicio experiență care să fie, în principiu, mai
elementară decât imaginea unui pendul.
Atât oamenii de știință cât și profanii desprind porțiuni întregi din fluxul experienței lor. Una și aceeași
operație aplicată naturii într-o paradigmă diferită, poate deveni un indiciu al unui aspect cu totul diferit al
regularităților naturii.
Adepții paradigmelor rivale vor fi adeseori în dezacord în ceea ce privește lista de probleme pe care
trebuie să le rezolva orice candidat la statutul de paradigmă deoarece criteriile sau definițiile lor privitoare la
paradigmă nu sunt aceleași. Adepții paradigmelor rivale își practică meseria în lumi diferite.
Deoarece noile paradigme se nasc din cele vechi ele încorporează o bună parte din vocabularul și
aparatul conceptual și instrumental al teoriei tradiționale. Însă ele folosesc rareori aceste elemente
împrumutate potrivit modelului tradițional.
Progresul prin revoluții
Tindem să considerăm știință orice domeniu în care progresul este evident.
Progresul științific nu este diferit calitativ de progresul din alte domenii, însă absența, în majoritatea
timpului, a școlilor rivale care își contestă reciproc obiectivele și criteriile face ca progresul unei comunități
științifice să pară mult mai ușor de remarcat.
Noul candidat la paradigmă trebuie să îndeplinească două condiții importante:
- Trebuie să pară că rezolvă unele probleme proeminente și general recunoscute că nu pot fi abordate altfel
- Noua paradigmă trebuie să garanteze păstrarea unei părți relativ mari a capacității concrete de rezolvare a
problemelor pe care predecesoarele ei au încorporat-o științei.

S-ar putea să fim nevoiți să renunțăm la ideea că schimbările de paradigme îi apropie tot mai mult de
adevăr pe oamenii de știință. Nimic nu ne îndreptățește să credem că istoria științei este un proces de evoluție
către ceva.

49
Sensul progresului științei este dat de înlocuirea evoluției-spre-ceea-ce-dorim cu evoluția-de-la-ceea-
ce-cunoaștem. Este sensul deschis de Originea speciilor lui Darwin. Mecanismul revoluțiilor științifice este
asemănător celui al evoluției speciilor în special prin faptul că nu este ghidat de nici un scop.

Paul K. Feyerabend (1924 – 1994)


“Impotriva metodei” – 1975

Caracteristica definitorie a stiintei este capacitatea ei de a progresa. Stiinta se afla in permanenta in progres.
Ea este mereu de felul stiintei extraordinare descrise de Kuhn. Vechea paradigma e mereu pusa la indoiala si
noua paradigma e in curs de aparitie.
Nu exista stiinta normala in sensul pe care Kuhn il da termenului, adica stiinta care accepta ipoteze si
reguli metodologice comune.
Stiinta este libera de orice constrangere metodologica. Orice teorie epistemologica trebuie sa accepte
libertatea stiintei si a cercetatorului pentru a justifica progresul. Aceasta orientare se mai numeste si anarhism
epistemologic, construit pe idea libertatii cercetatorului.
Cateva consecinte ale acestei libertati:
- cercetarea stiintifica nu se desfasoara dupa o metodologie stabilita anterior. Nu exista o metoda
stiintifica impusa. Regulile metodologice sunt conservatoare impiedicand progresul. Feyerabend
nu respinge orice apel la metoda, ci idea existentei unei metodologii general valabile pentru stiinta.
Raportul dintre stiinta si metoda este guvernat de principiul tolerantei. Orice metoda este buna
daca da rezultate. Cercetatorul are libertatea deplina in alegerea metodei utile pentru cercetarile
sale. Pentru stiinta nu exista morala. Principiul tolerantei neaga existenta unei paradigme unice. Nu
exista decat strategii proprii si personalizate de cercetare. Progresul se naste pe fondul
pluralismului teoretic. Teoriile rivale si concurente se confrunta in permanenta.
- Anarhismul epistemologic presupune existenta unor mecanisme irationale pentru explicarea
alegerii unei teorii sau ipoteze. Deciziile cercetatorilor depind de parerea majoritatii si de
personalitatea cercetatorilor, nu de criterii obiective. Ca in politica, optiunea metodologica este
tributara propagandei si persuasiunii.
- O teorie nu poate fi respinsa numai in temeiul experientei. Orice experiment discerne intre doua
teorii rivale. Teoriile sunt incomensurabile intrucat nu exista un limbaj de observatie neangajat
teoretic.

Karl Popper
Raţionalitatea ştiinţei

 Introducere. Metoda căutării erorilor

50
 În viziunea lui K. Popper, cea mai buna si importanta cunoastere pe care o detinem este cunoasterea
prin stiintele naturii. Acest tip de cunoastere porneste de la probleme practice si teoretice, ceea ce
înseamna o cautare a adevarului (teorii explicative, obiectiv adevarate), nu cautare a certitudinii.
 Orice cunoastere omeneasca este supusa erorii si, de aceea, este incerta.
 Cea mai importanta contributie a lui K. Popper la dezvoltarea /cunoasterii are în centru convingerea sa
ca, în cazul cunostintelor stiintifice care sunt mereu ipotetice, avem de a face cu o cunoastere
conjecturala, metoda cunoasterii stiintifice fiind metoda critica, “metoda cautarii erorilor si a eliminarii
erorilor în slujba cautarii adevarului, în slujba adevarului“.
 Elemente de metodă
 Modelul inductiv, pe care îl consideră de propagandă baconiană, este înlocuit cu modelul ipotetico–
deductiv.
 Aceasta pentru că noi nu pornim de la observații pure (considerate astăzi un mit epistemologic), ci
întotdeauna avem anumite ipoteze pe care le lansăm în exterior. Nu avem o observație, ci o facem.
 Elemente de metodă
 Noi avem zilnic anumite așteptări cu privire la mediul înconjurător, de care ne dăm seama abia cand
ele ne sunt înșelate deci, realitatea ne răspunde cu un feed–back negativ, care determină reconfigurarea
așteptărilor noastre.
 Observațiile joacă un rol important în procesul de modificare a dispoziţiilor de a reacționa, dispozițiile
de a reacţiona trebuie să fie prezente mai întâi, pentru a putea să fie modificate.
 Popper folosește, pentru a explicita această opțiune, metafora găleții și a reflectorului:
 în viziunea spiritului–găleată, mintea noastră este asemenea unui container cu deschideri în care
percepțiile și cunoașterea se acumulează (Bacon vorbește despre percepții ca despre "struguri " care
trebuie adunați și din care, dacă îi presăm, iese "vinul pur al cunoaşterii");
 În opoziție cu această viziune este cea care vede omul ca un reflector care luminează întunericul din
jurul său.
 Metoda
 Adevărul este scopul științei, însă condiția științei este una de ignoranță deoarece nu avem niciodată
dreptul să spunem că știm adevărul unei teorii sau ipoteze științifice
 Încearcă să justifice raționalitatea științei prin apel la deducţie, contestând inducţia
 Neagă legitimitatea oricărei discuții în care premisele dau impresia că susțin concluziile, fără să o
determine
 Deoarece numai argumentele deductive sunt legitime metoda științei nu este adunarea de dovezi, ci
respingerea ipotezelor, a teoriilor false
 Acceptarea unei legi sau teorii în știință este doar empirică, toate legile și ipotezele fiind supoziții sau
ipoteze de testare
 El aplică principiul empirismului conform căruia în știință numai observația și experimentul
pot decide asupra acceptării sau respingerii legilor și teoriilor
 Reținând că numai falsitatea unei teorii poate fi desprinsă din evidența empirică, iar această
desprindere este una pur deductivă
 Ceea ce înseamnă că numai argumentele valabile în mod deductiv sunt admise în știință;
respinge astfel orice argument inductiv
 Metoda științei este în acest caz cea a conjecturilor îndrăznețe și de căutare critică a ceea ce este fals în
cadrul diferitelor noastre teorii rivale (eliminarea teoriilor rele pentru a rămâne cele bune)
 O ipoteză este științifică, doar atunci când permite invalidarea ei.
 În știință nu se pot face progrese prin acel tip de experiențe, care nu fac decât să verifice legi încă
valabile, ci prin probe, care dovedesc "falsitatea" lor și, în consecință, conduc la formularea de noi
ipoteze.

51
 Teoriile, care în mod sistematic nu admit nicio contradicție, respingând probele evidente constatate
empiric, sunt pseudo-științifice și capătă astfel - datorită unor interese de grup, fanatismului sau
nepăsării - un caracter ideologic.
 Criteriul de demarcație dintre știință și pseudo–știință este cel al falsificabilității.
 Popper introduce pentru aceasta conceptele de "conținut empiric" (clasa falsificatorilor potențiali) și
"conținut logic" (mulțimea de consecințe).
 Gradul de informație pe care ni–l oferă o teorie este direct proporțional cu conținutul ei empiric. Astfel
că o teorie ne zice mai multe dacă ea interzice cât mai multe fenomene.
 Ea trebuie să împartă clasa tuturor enunțurilor de bază (enunțuri–test) în două clase nevide: clasa celor
cu care este în contradicție, pe care le interzice (clasa falsificatorilor potențiali ai teoriei) și clasa
enunțurilor pe care teoria le permite.
 Popper a descris falsificabilitatea cu ajutorul observațiilor următoare, parafrazate dintr-un eseu din
1963 numit "Prezumții și infirmări" (Conjectures and Refutations):
 Este ușor să confirmăm sau să verificăm aproape orice teorie - dacă căutăm confirmări.
 Confirmările sunt importante doar dacă sunt rezultatul unor prognoze riscante; adică, dacă suntem
nelămuriți de teorie, ar fi trebuit să ne așteptăm la un eveniment care era incompatibil cu teoria - un
eveniment care ar fi infirmat teoria.
 Falsificabilitatea
 Teoriile științifice "bune" includ interdicții care nu îngăduie anumite lucruri să se întâmple.
 teorie care nu este infirmabilă de nici un eveniment științific posibil, nu este științifică. Infirmabilitatea
nu este o virtute a unei teorii
 Orice test veridic al unei teorii este o încercare de a o falsifica sau infirma. Teoriile care își asumă
riscuri mai ridicate sunt mai testabile, mai expuse la infirmare.
 Falsificabilitatea
 A confirma o dovadă este relevant numai în cazul în care este rezultatul unui test veridic al teoriei;
aici, "veridic" înseamnă că decurge dintr-o încercare serioasă, dar eșuată, de a falsifica teoria
 Unele teorii testabile în mod veridic, atunci când se dovedesc a fi false, sunt în continuare susținute de
către apologeții lor - de exemplu introducând ad-hoc o presupunere auxiliară, sau reinterpretând ad-
hoc teoria astfel încât să evadeze infirmarea.
 O asemenea procedură este oricând posibilă, dar salvează teoria de la infirmare doar cu prețul de a-i
distruge, sau afecta serios, statutul său științific.
 Verosimilitudinea
 Una din problemele teoriei sale: nu stabilește criterii ale adevărului pe care are pretenția că-l caută
știința, fiind astfel imposibil să știm ce este și ce nu este adevărat
 În aceste condiții scopul științei nu-l constituie adevărul , ci verosimilitudinea: în cazul unei perechi de
teorii rivale noi ar trebui s-o alegem pe cea mai apropiată de adevăr
 Verosimilitudinea constituie o noțiune mai puțin vagă și mai utilă decât adevărul
 Verosimilitudinea
 Scopul științei este acela de a realiza o mai bună aproximare a adevărului – un grad mai mare de
verosimilitudine
 Teza verosimilitudinii – istoria unei științe mature se constituie dintr-o suită de teorii,
apropiindu-se tot mai mult de adevăr
 Nu putem niciodată cita rezultatele unui experiment drept dovadă pozitivă în favoarea ipotezei. Dacă
experimentul arată că se întâmplă ceea ce a prezis ipoteza înseamnă doar că aceasta nu a fost respinsă.
 Nu există criterii ale adevărului
 Nu există nicio procedură finită ce poate fi urmată pentru a ne oferi cunoașterea certă a adevărului
oricărei teorii științifice
 Argumente:

52
 Teoriile științifice conțin propoziții universale, implicând cuantificarea unor domenii
întinse, posibil infinite
 Ex. prima lege a lui Newton (corpurile asupra cărora nu acționează forțe își
mențin starea de repaus sau de mișcare uniformă) – nu putem stabili valoarea de
adevăr decât la un număr finit de enunțuri, valabile în lumea noastră
 Nu există criterii ale adevărului
 Nu putem crede în adevărul oricărui tip de enunț observațional, deoarece conține
termeni universali care sunt dispoziționali: desemnează corpuri fizice care manifestă un
comportament „ca și” logic. Chiar și când acceptăm cel mai mic enunț de observație
presupunem implicit o anumită teorie. În descrierea rezultatelor observației pornim de
la supoziții generale care sunt presupuse implicit.
 Probabilitatea pe care ar trebui să o atribuim oricărei generalizări universale, într-un domeniu infinit,
înainte de a fi adunat vreo dovadă, este zero.

53