FANTASTICUL ÎN OPERA LUI VOICULESCU

Miticul este domeniul atât de incitant, cu un solid sâmbure de adevăr,

care, uneori, prinde rădăcini în realitate. Şi, atunci când se amestecă cu
realitatea, învăluind-o ca o iederă, când distanţa real – imaginar se scurtează
până la confundare, ieşirea dintr-un astfel de spaţiu nu se poate face decât
printr-o ruptură dureroasă. Veşnicia rămâne încorsetată în spaţiul mioritic, iar
omul posedă acele puteri primordiale cu care stăpâneşte natura.
Stăpânirea timpului şi a animalelor se face prin vrajă, canal de
comunicare prezent permanent în veşnicia satului. Omul nu a uitat să comunice
cu animalul şi să-i poruncească, primind din partea acestuia fidelitate completă.
În „Căprioara din vis” câinii devin fideli unui alt om din porunca stăpânei,
iar această fidelitate se transformă în cele din urmă în sacrificiul suprem. Dar nu
numai animalul domestic este stăpânit, ci şi cel sălbatic, distructiv (lupul de
exemplu). Există credinţa că în noaptea Sfântului Andrei, lupii îşi primesc
„însărcinările” pentru anul viitor. La aceste întruniri nu poate participa omul.
Totuşi, sunt oameni, care cunoscându-le graiul şi stăpânindu-i, pot sta în
preajma acestora. Voiculescu tocmai acest lucru vrea să-l evidenţieze:
aproprierea omului de animal („În mijlocul lupilor”). Forţa gândului, puterea de a
stăpâni izvorăşte din om ca o lumină apărătoare.
Există şi o punte între cele două regnuri, uman – animal: acela al
transformării, al preluării imaginii. Pentru a fi mai şocantă, acestei treceri,
Voiculescu îi găseşte loc de desfăşurare într-o mănăstire. În „Schimnicul”,
călugărul râvnitor, care primeşte mai târziu numele marelui Sfânt Antonie, este
cel care se transformă. Momentul său de adâncă rugăciune şi înţepenire
evlavioasă în chilia lui, este de fapt momentul transformării în lupul distructiv. La

1
revenirea în această lume, doar „ochii arzători” şi „clăbucii de spumă roşie,
care-i tiveau colţurile gurii”, stau mărturie trecerii dintr-un plan în altul.
Oamenii sunt neputincioşi în faţa acestor apariţii şi atunci trebuie să
intervină cineva care posedă calităţi asemănătoare. Vrăjitorul Ştropa cunoaşte
taine vechi, vorbeşte cu câinii, iar aceştia îl ascultă, ciulesc urechile la şoaptele
lui, îngenunchează, se tăvălesc şi-şi cer iertare. Câinii sunt cei care recunosc
omul din lupul prădător. Animalul poate fi biruit în două moduri: botezul sau
glonţul de argint descântat. Acel glonţ înfipt în coasta cuviosului, găsit mort, face
dovada de netăgăduit al intrării diavolului în mănăstire.
Există astfel o putere paralelă cu cea duhovnicească, aceea a vrajei.
Riturile sunt transmise ca şi credinţa din tată-n fiu. Grupurile de iniţiaţi păstrează
cu sfinţenie tainele şi apelează la ele doar când toate celelalte posibilităţi au fost
epuizate. De aceea, în „Ultimul berevoi”, magia „se sleise în om”. Neapelându-se
la ea, pierde contactul cu lumea reală şi atunci efectele nu sunt pe măsura
aşteptărilor. Lupta cu taurul arhetipal, cel care urma să învingă ursul, dă greş, şi
de aceea cere sacrificiul suprem. După ritualul executat strict, imitând jocul şi
lupta animală, ca şi împerecherea rituală (ce urma să dea naştere unui mare
vânător), toate făcute sub imperiul tăcerii, rămâne sacrificiul. Moartea vrăjitorului
înseamnă astfel moartea magiei, a ritmului magic al lumii, pentru că undeva s-a
pierdut legătura dintre uman şi natural.
Nu acelaşi lucru se întâmplă în „Iubire magică”, unde, într-un sat de
munte, oamenii stăpânesc lumea prin descântece. Şi aici trecerea dintr-o lume în
alta se face prin magie, iar timpul poate fi forţat să-ţi înfăţişeze o altă imagine a
omului.
Iubirea îşi pierde rolul, pentru că cel iubit poate avea orice înfăţişare, mai
puţin pe cea reală. Mărgărita este femeia cu un chip nemaiîntâlnit de frumos,
care împrăştie în jurul ei bunătate. Apare însă un „dar”, pe care autorul îl pune în
evidenţă cu toată forţa: printr-o vrajă, Mărgărita este un mărgăritar. Sibila,
vrăjitoarea satului, va reuşi să demaşte starea de fapt, printr-o victimă necesară
– tânărul îndrăgostit. În faţa personajului, marcat de o dragoste puternică, se va
înfăţişa strigoaica, mai urâtă decât moartea şi împrăştiind duhoarea morţii: „cu

2
nasul mâncat de ulcer”, „cu ochii de albuş de ou răscopt. Coastele îi jucau ca
cercurile pe un butoi dogit. Şi, în bazinul şoldiu, pe crăcanele oaselor picioarelor,
măruntaiele spurcate clocoteau ca nişte şerpi veninoşi şi duhoarea morţii umplu
de-odată lumea”. Nu putem şti dacă vraja făcută de Sibila a fost pentru a
împiedica o catastrofă (demascând strigoaica), pentru a se răzbuna (căci nu
puteau trăi două vrăjitoare în acelaşi sat) sau pentru că erau vechi rivale pe
acelaşi tărâm..
Voiculescu se evidenţiază a fi un fin culegător de folclor. Tainele veacului,
ascunse şi păstrate cu sfinţenie de oameni aflaţi la capăt de lume, sunt scoase la
lumină şi subliniate.
Ritualul este descris în amănunţime de către finul observator.
Predominante sunt afumarea şi cercul magic şi ele revin constant în scrierile
sale. Vrăjitorul şi instrumentele lui ţin de spaţiul iniţiatic. Visele, în împrejurări
sfinte cum este Boboteaza, au un rol important.
Între lumea aceasta şi lumea cealaltă există un canal permanent de
comunicare, ce iese în evidenţă în momente critice. În „Viscolul”, cei doi
camarazi îşi îndeplinesc datoria până la capăt: deşi trecuţi în moarte îşi salvează
prietenii de la îngheţ.
În „Lipitoarea”, pentru a nu lăsa necunoscută moartea celui neodihnit,
sufletul este o pasăre ce însoţeşte omul şi dă de veste despre cele neştiute.
„Pasăre de noapte, cu penele în faţa umbrei”, „n-are glas, iese numai noaptea,
umblă totdeauna singură şi desperecheată”. Această lipitoare, neatinsă de glonţ,
devine ghid. Intrarea ei, „prin rana mare, căscată adânc”, produce „trezirea
omului”, ieşirea ei prin aceeaşi rană sugerează moartea şi odihna finală,
definitivă – pasărea –suflet îşi îndeplinise menirea.
O altă legătură a sufletului celui plecat cu omenii este descrisă şi în
„Lacul rău”. Baba Savila, strămoaşa satului, cunoaşte taine ascunse ”între două
adâncuri”. Ea ştie că duhul apei trebuie îmblânzit şi mai ale că sufletul va arăta
singur unde este cochilia sa, căci firul subţire al legăturii dintre trup şi suflet se
rupe abia după trei zile. Semnul sfinţeniei – prescura, pâine specifică ritualului de
înmormântare – devine solie către adâncuri. Ea pluteşte pe apă cu lumânări

3
aprinse şi se opreşte deasupra locului unde sufletul este prins. Odată găsit
echilibrul dintre cele două lumi va fi refăcut prin respectarea ritualului de trecere.
Există în opera lui Voiculescu o permanentă opoziţie între contemporan şi
arhaic. Arhaicul vine şi încearcă pătrunderea în mersul lumii pe alte coordonate
decât cele logic explicate. Legile sale, neştiute decât de iniţiaţi, reprezintă
puterea ascunsă a universului. Ce este vraja? „Lungimea de undă a vibraţiei tale,
adaptată la unda unei alte voinţe, rea sau binefăcătoare” spune autorul în „Iubire
magică”. Te supui încet, ancorarea în timp se face prin vrajă şi tot prin ea se va
realiza şi întoarcerea.