Numarul 10/mai/2020
“Intru nastere fecioria ai pazit intru adormire lumea nu o ai parasit”(Tropar)
BULETIN PAROHIAL
CINZECIMEA DE ACUM DOUA
ZILE
Nu doar de praznicul Cincizecimii, ci
şi cu alte ocazii scrutăm cu bucurie
Biserica apostolilor şi a celor dimpreună
cu dânşii, când „li s-au arătat,
împărţite, limbi ca de foc” (Fapte 2, 3).
Avem priviri nostalgice îndreptate spre
acele vremuri în care, doar după o
cuvântare, se converteau, se botezau şi
se adăugau Bisericii chiar şi „ca la trei
mii de oameni” o dată. Tânjim după
viaţa acelor primi creştini, nădăjduim să
ajungem şi noi, vreodată, a vedea cum
mărturia credinţei este întărită şi
însoţită de minuni. Comuniunea celor
strânşi în jurul sfinţilor apostoli era una
desăvârşită: „aveau toate de obşte
(...), îşi vindeau bunurile şi averile şi le
împărţeau tuturor, după cum avea
nevoie fiecare” (Fapte 2, 44). Ce s-a
întâmplat în aceşti două mii de ani de
creştinism? De ce predica de azi abia
dacă-i mai ţine pe oameni în biserică şi,
cu anevoie, mai atinge câte o inimă,
întorcându-o spre Dumnezeu? Unde s-a
topit dorul de a primi Trupul şi Sângele
Domnului la cei ce au ajuns să fie
convinşi că împărtăşania răsplăteşte
efortul făcut în cele patru posturi de
peste an? Ce-i împiedică pe creştinii de
azi nu să împartă toată averea cu
ceilalţi, dar măcar să aibă o minimă
preocupare pentru viaţa fraţilor lor de
credinţă, să fie sensibili câtuşi de puţin
la nevoile celorlalţi? Cum se face că,
mai ales la oraş, stau credincioşii unii
lângă alţii la o Sfântă Liturghie, luni sau
poate ani de zile, şi nici măcar nu se
cunosc pe nume?
Grav e că nici măcar nu ne mai
preocupă astfel de întrebări, nici nu ne
mai frământăm pe aceste teme. Ni se
pare că aşa trebuie să fie, că aşa sunt
timpurile şi atât se poate face. Dar
tendinţa generală, trebuie să o
recunoaştem cu durere, este mai
degrabă aceea de a reduce creştinismul
la prestarea de „servicii religioase” şi la
dobândirea unei cuminţenii morale. Atât
ne propunem. Tot ceea ce e râvnă
pentru a adânci mereu şi mereu relaţia
cu Hristos Domnul, tot ceea ce
înseamnă ardere şi zbatere de a trezi
inimi şi conştiinţe este taxat mai
degrabă ca excepţie, dacă nu ca o
ciudăţenie tolerată sau chiar ca o gravă
abatere de la „normalitate”.
Cel mai mult mă întristează cei ce
consideră că noi nu ne mai putem ridica
la înălţimea duhovnicească a creştinilor
de acum două mii de ani. Când se
adresează, prin epistole, diferitelor
comunităţi, Sfântul Apostol Pavel îi
numeşte pe destinatari „sfinţii lui
Dumnezeu”. Ceea ce, vezi Doamne!, nu
ar mai fi cazul cu noi, cei de azi, care
suntem păcătoşi cap-coadă. Să luăm
însă cazul corintenilor. În debutul
primei epistole care le este adresată,
„apostolul neamurilor” foloseşte
apelativul „celor numiţi sfinţi” (I
Corinteni 1, 2). După numai câteva
versete, începe însă a-i certa pentru
multele neorânduieli din viaţa lor: că
sunt „dezbinări” între ei (1, 10); că „s-
au semeţit” (4, 18); că între ei este „o
astfel de desfrânare cum nici între
neamuri nu se pomeneşte” (5, 1); că
„frate cu frate se judecă, şi aceasta
înaintea necredincioşilor” (6, 6); că unii
se îmbuibă cu mâncare, iar alţii chiar se
îmbată înainte de a „mânca Cina
Domnului”, de aceea mulţi „sunt
neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit”
(11, 20-34). Iată, aşadar, că şi atunci
starea morală nu era una ideală, cum
credem noi. Cu toate acestea, ei rămân
„sfinţi ai lui Dumnezeu”. În ce fel? Prin
faptul că, în Biserică fiind, indiferent de
gradul de păcătoşenie, toţi sunt „trupul
lui Hristos şi mădulare (fiecare) în
parte” (I Corinteni 12, 27), iar El este
Singurul „Unul Sfânt”. Deci nu suntem
sfinţi precum cei înscrişi în calendar,
dar suntem chemaţi să fim părtaşi la
sfinţenia lui Dumnezeu încă în viaţă
fiind. De aceea şi astăzi spunem la
Liturghie „sfintele (se dau) sfinţilor”
înainte de împărtăşire. Nu pentru că cei
ce se împărtăşesc sau preoţii sau
credincioşii care gustă anafura ar fi
sfinţi, buni de canonizat încă de pe
acum.
Diferenţa dintre noi şi cei din vechime
nu este, aşadar, una de ordin moral. Se
lupta şi atunci cu patimi şi păcate, ca şi
acum. Diferenţa vine din faptul că ei
aveau această conştiinţă a legăturii cu
Hristos Domnul în comunitatea
eclesială, iar la noi ea nu se mai cultivă
la fel de intens.
Biserica este acel „puţin aluat care
poate dospi” toată frământătura acestei
lumi. Cine nu va veni sau rămâne în
Biserică, având conştiinţa că este
„mădular viu al Trupului”, iar nu
entitate de sine stătătoare, acela va fi
spulberat de valurile ce dau să se
izbească deja de noi.
MOSII DE VARA
Biserica Ortodoxă a consacrat
pentru pomenirea generală a morţilor o
zi liturgică pe săptămână, sâmbăta. În
această zi, în unele cărți de cult există
cântări și rugăciuni special alcătuite și
rânduite pentru pomenirea morților.
S-a ales această zi deoarece fiecare
sâmbătă este, de fapt, o imitare a
Sâmbetei Mari, a şederii lui Hristos în
mormânt. Din punct de vedere teologic,
aceasta este ziua în care Mântuitorul a
coborât cu sufletul la iad pentru a-i
înălța pe cei adormiți. În mod deosebit,
două dintre aceste zile de sâmbătă din
anul bisericesc sunt dedicate, în toate
Bisericile Ortodoxe, pomenirii generale
a morţilor, prin rugăciunile și cântările
înscrise în cărțile de rânduială (Triod și
Penticostar):
a) sâmbăta dinaintea Duminicii
Lăsatului sec de carne (a înfricoşătoarei
Judecăţi) şi
b) sâmbăta dinaintea Duminicii
Pogorârii Duhului Sfânt (sâmbăta
Rusaliilor).
Aceste două sâmbete poartă denumirea
generică de „moși” (prima – Moşii de
iarnă, iar cea de-a doua – Moşii de
vară), deoarece în aceste zile îi
pomenim pe părinţii, moşii şi strămoşii
noştri adormiți întru Domnul. În ceea ce
privește pomenirea Moşilor de vară,
textul liturgic din Penticostar arată
faptul că în această zi ne aducem
aminte de „creştinii care au adormit în
credinţă: părinţi, strămoşi, bunici şi
străbuni, fraţi şi prieteni, bogaţi şi
săraci, împăraţi şi domni, pe cei de
laolaltă şi sihaştri”, pentru toți aceştia
rugându-L pe Dumnezeu astfel:
„Odihneşte-i, Doamne (...), unde sunt
mulţimile tuturor drepţilor şi unde este
sălaşul sfinţilor Tăi”.
În sensul acesta, trebuie să știm și că
duminică, de Rusalii, în cadrul slujbei
Vecerniei, se citesc șapte rugăciuni,
dintre care una exprimă clar faptul că
păcatele pot fi iertate și după moarte.
Este vorba despre cea de-a cincea, a
„plecării genunchilor”, care ne arată că
rugăciunea Bisericii este atât de
puternică și ascultată de Dumnezeu,
încât are puterea de a salva sufletele
din iad, ale celor care au plecat din
viața aceasta nepregătiți sufletește:
Astfel, îi pomenim pe cei adormiți ai
noștri în această zi, pentru ca şi ei să se
împărtăşească de mângâierea Sfântului
Duh Care S-a pogorât la Cincizecime
peste Apostoli şi Care îi adună adună în
comuniune pe cei înstrăinați sau diferiți
unul de altul.
Preot Paroh Danciulescu Leonard
0749610416