Sunteți pe pagina 1din 96

Universitatea Ovidius Constanţa

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative

Departamentul ID-IFR

Dreptul mediului

~ Tutorial ID-IFR ~
I. DREPTUL MEDIULUI
ÎN SISTEMUL DREPTULUI ROMÂNESC

1. Istoric al dreptului mediului

În literatura de specialitate, prin mediu 1 se înţelege ansamblul factorilor ecologici


în conjunctura cărora activitatea umană a provocat modificări.
Conform reglementărilor existente, se utilizează în acelaşi timp cu noţiunea de
mediu 2 şi expresiile de „mediu biologic“ sau „mediu uman“.
Acestea reflectă legăturile complexe dintre statutul social al omului şi contextul său
ecologic, în funcţie de realitatea concretă şi determinată de factori politici, economici şi
culturali existenţi în fiecare stat. 3
Protecţia mediului 4 se realizează prin utilizarea raţională a resurselor naturale, prin
prevenirea şi combaterea poluării de toate felurile şi a efectelor dăunătoare ale
fenomenelor naturale.
Activitatea de protecţie a mediului are ca scop păstrarea echilibrului ecologic,
menţinerea şi ameliorarea factorilor naturali, dezvoltarea valorilor naturale ale ţării,
asigurarea unor condiţii de viaţă şi de muncă tot mai bune pentru oameni.
În cadrul acţiunilor de protejare a mediului 5 se urmăresc:
– folosirea raţională a resurselor de orice fel;
– corelarea activităţii de sistematizare a teritoriului cu măsurile de protecţie a
factorilor naturali;
– adoptarea de tehnologii de producţie cât mai puţin poluante;
– echiparea instalaţiilor tehnologice şi a mijloacelor de transport generatoare de
poluanţi cu dispozitive şi instalaţii eficiente;
– recuperarea şi valorificarea optimă a substanţelor reziduale utilizate;
– promovarea acţiunilor de cooperare internaţională tehnică, economică şi
ştiinţifică în acest domeniu.
Aceste aspecte sunt datorate dezvoltării civilizaţiei industriale de la mijlocul
secolului trecut, care a produs modificări profunde şi accelerate mediului, în sensul

1
Mediu = ansamblul factorilor fizici si biologici, naturali si artificiali, care, acţionand in diferite moduri,
generează o anumita ambianţa ecologică, in general favorabila miracolulul Terrei – viaţa; Mediul trebuie
considerat în totalitatea sa: natural şi artificial, ecologic, politic, economic, tehnologic, social, legislativ,
cultural si estetic; după Ernest Lupan, Dicţionar de protecţia mediului, Editura Lumina Lex, 1997, pag.
136;
2
= ansamblul de condiţii si elemente naturale ale Terrei: aer, apă, solul şi subsolul, toate straturile
atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale in interacţiune
cuprinzand elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale si spirituale. Anexa Legii protectiei
mediului;
3
A se vedea Gheorghe Iancu, Drepturile fundamentale şi protecţia mediului, Regia Autonomă Monitorul
Oficial, Bucureşti, 1998, pag. 60.
4
= activitate umană conştientă, ştiinţific fundamentată, îndreptată spre realizarea unui scop concret,
constand în prevenirea poluării, menţinerea si îmbunătaţirea conditiilor de viata pe Pămant; Ernest Lupan,
op. cit. pag. 178;
5
= totalitatea acţiunilor menite să asigure conservarea resurselor naturale şi protejarea calităţii
componentelor mediului; Ernest Lupan, op. cit. pag. 178;
solicitării din ce în ce mai mari a resurselor naturale 6 , a extinderii suprafeţelor cultivate şi
a schimbării sistemelor de cultură, a despăduririlor masive pentru obţinerea de masă
lemnoasă şi de terenuri noi pentru agricultură, a intensificării utilizării păşunilor, a
dezvoltării exploatării subsolului, precum şi a altor activităţi cu impact asupra mediului. 7
În acelaşi timp, civilizaţia industrială a făcut posibilă şi necesară o creştere
demografică rapidă, ceea ce a însemnat o puternică dezvoltare a procesului de urbanizare,
a creat noi aglomerări umane pe spaţii restrânse, situându-l pe om în condiţii de viaţă cu
totul noi.
Folosindu-se pe scară largă ştiinţa şi tehnologia în scopul dezvoltării industriale, s-a
ignorat necesitatea păstrării în permanenţă a unui echilibru ecologic 8 între satisfacerea
nevoilor proprii în continuă creştere şi protecţia tuturor factorilor mediului.
Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană care se desfăşoară într-un ritm din ce în
ce mai accelerat în toate ţările lumii, atât în cele puternic industrializate cât şi în celelalte,
a pus în faţa omenirii mai multe probleme, determinate de situaţiile previzibile ale
ultimului deceniu al secolului XX, dintre care menţionăm:
– o populaţie de 6 miliarde de oameni, care creşte anual cu încă 80 de milioane,
care şi-a unit forţele cu tehnologiile industriale pentru a crea o inerţie de mişcare fără
precedent, în direcţia unor modificări ecologice determinate de factorul uman;
– dorinţa firească a tuturor oamenilor de a atinge un nivel de viaţă cât mai ridicat;
– necesitatea creşterii producţiei agricole vegetale şi animale pentru a asigura hrană
tuturor oamenilor;
– necesitatea creşterii producţiei de materii prime, de combustibili şi energie.
Deşi modificările mediului sunt o consecinţă a civilizaţiei industriale, nu civilizaţia
industrială în sine este cauza deteriorării mediului 9 . Aceasta pentru că nu orice
modificare a mediului înseamnă o deteriorare.
Deteriorarea mediului, constând în necorespondenţa dintre condiţiile de mediu şi
cerinţele obiective (biologice, psihologice, economice, sociale) ale omului, este provocată
nu de modificarea mediului ca atare, ci de apariţia unor dezechilibre în cadrul relaţiilor
dintre om şi natură.
În ceea ce priveşte etapele organizării şi legiferării ocrotirii mediului, putem aminti
următoarele:
Ocrotirea naturii pe pământul românesc o găsim în iniţiativele de acest gen
consemnate în operele cronicarilor Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir.
Cu toate acestea, primele încercări de reglementare a raporturilor omului cu natura
datează încă din vremea lui Ştefan cel Mare (1457-1504), care, preocupat de protejarea

6
= totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea umană: resurse
neregenerabile - minerale şi combustibili fosili -, regenerabile - apă, aer, sol, floră, faună sălbatică - şi
permanente - energie solară, eoliană, geotermală şi a valurilor; Ernest Lupan, op. cit. pag. 193.
7
= cuantificarea efectelor activităţii umane şi a proceselor naturale asupra mediului, a sănătăţii şi securităţii
omului, precum şi a bunurilor de orice fel; Ernest Lupan, op. cit. pag. 121.
8
= ansamblul stărilor şi interrelaţiilor dintre elementele componente ale unui sistem ecologic, care asigură
menţinerea structurii, funcţionarea şi dinamica armonioasă a acestuia; Ernest Lupan, op. cit. pag. 103.
9
= alterarea calităţilor fizico-chimice şi structurale ale componentelor naturale ale mediului, reducerea
diversităţii şi productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea echilibrului
ecologic şi a calităţii vieţii cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea
resurselor, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a
teritoriului; Ernest Lupan, op. cit. pag. 98;
vânatului şi a altor resurse naturale, a dat „legea braniştei“, loc oprit, unde nimeni nu avea
voie să vâneze, să pescuiască, să păşuneze vitele şi nici să cosească fânul fără voia
stăpânului.
De asemenea, enunţăm actele domneşti ale lui Vlad Vintilă (1533) şi, mai ales, ale
lui Ştefan Tomşa (1621), care reglementau „braniştele“ sau „opriliştile de stricare a
naturii“. Astfel, amintim documentul emis la 4 noiembrie 1621 de Ştefan Tomşa, ce
întăreşte Mănăstirii Bisericani o branişte din Popeşti, judeţul Neamţ.
Despre regimul juridic al braniştei pomeneşte şi un document dat de Matei Basarab
la 30 mai 1246, prin care întăreşte Mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti ocina ei de la
Ciumernicu, între Dudeşti, Văcăreşti, Popeşti şi Conduratu.
Instituţia braniştei a funcţionat şi în Transilvania.
Astfel, la 1 octombrie 1588, principele Sigismund Bathory dă instrucţiuni nobilului
Matei Nyori cu privire la interzicerea tăierii pădurilor şi a prinderii vânatului în hotarele
moşiei sale din Miceşti, Drinbov, Amosiţa, Stremţ şi Salba de Jos, lângă Alba Iulia.
Asemenea reglementări stipulau că nu numai lumea vegetală a pădurii, ci şi
animalele de interes cinegetic din cuprinsul braniştelor şi loviştelor beneficiau de un
anumit regim juridic de ocrotire.
Totodată, şi alte măsuri care au fost luate au contribuit la ocrotirea unor specii de
animale.
Spre exemplu, şoimii erau ocrotiţi în tot timpul anului, pentru a putea fi capturaţi şi
folosiţi la vânătorile domneşti. (Cei ce prindeau şoimi ori le distrugeau cuibarele erau
aspru pedepsiţi).
Ulterior, la 29 mai 1706, apare hotărârea conventului de la Focşani – o
reglementare asemănătoare regimului de ocrotire a braniştelor – prin care o comisie
mixtă, formată din munteni şi moldoveni, pentru rezolvarea unor pricini de hotar, stabilea
ca muntenii să nu mai treacă să taie lemne din pădurile moldovenilor, fără învoirea
acestora.
Un pas înainte, pe linia măsurilor oficiale de ocrotire a naturii pe teritoriul nostru, îl
constituie primele încercări de reglementare a folosirii pădurilor.
În Banat, s-a constituit serviciul silvic regulat în 1739, iar în Transilvania, prima
reglementare oficială este dată în anul 1781, în timpul împăratului Iosif al
II-lea. Acestora le urmează „Orânduiala de pădure“ pentru Bucovina, considerată primul
Cod Silvic românesc, tipărit în 1786, în limbile română şi germană.
În Moldova, domnitorul Alexandru Moruzzi, la 28 noiembrie 1792, întăreşte
„anaforaua“ pentru codru, dumbrăvi şi lunci, urmată doi ani mai târziu (1794) de o altă
orânduială, motivată de faptul că s-au tăiat fără socoteală vârfuri de păduri şi codri,
locurile rămânând câmpii goale.
O astfel de reglementare pentru ocrotirea pădurii este dată şi în ţara Românească, în
anul 1793.
O caracteristică a acestor prime legiuiri constă în faptul că ele reglementau dreptul
de proprietate şi de folosinţă asupra pădurilor, inclusiv fauna lor, şi totodată stabileau
unele recomandări de protecţie a zonelor silvice ca: stabilirea vârstei optime pentru tăiere,
nevoia de a curăţa pădurile, interzicerea păşunatului şi, lucru foarte interesant, se făceau
chiar propuneri pentru împăduriri în zonele lispite de păduri. 10

10
A se vedea Gheorghe Grădinaru, Protecţia mediului, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pag. 15.
În aceste condiţii, referindu-ne în continuare la primele decenii ale secolului XIX,
deşi apar noi coduri şi legi, Condica lui Calimah, în Moldova, şi Condica lui Caragea, în
Ţara Românească, aplicate între anii 1817 şi 1832, ele nu cuprind dispoziţii speciale cu
privire la ocrotirea naturii 11 şi a vânatului.
Ca urmare a liberalizării comerţului în urma aplicării Tratatului de la Adrianopol
(1829), cultura cerealelor ia o mare dezvoltare, ceea ce determina creşterea suprafeţelor
agricole printr-o distrugere fără precedent a pădurilor şi o accelerată degradare a
solurilor.
În faţa acestei situaţii precare, generată de greşita înţelegere a comerţului liber,
anumiţi oameni, preocupaţi de viitorul bogăţiilor ţării, cer introducerea unor reglementări
care să oprească distrugerea pădurilor.
În 1843, în Moldova şi în Ţara Românească se introduc unele dispoziţii care să
pună ordine în exploatarea pădurilor ce aparţin bisericii (şi clerului), dispoziţii care, deşi
n-au dus la rezultate notabile, au prefigurat legile ce se vor adopta în cea de-a doua
jumătate a secolului XIX, generate de noile condiţii create prin formarea statului naţional
şi cucerirea independenţei de stat a României.
Progresul economic înregistrat după obţinerea independenţei de stat, implicaţiile
acestui proces în echilibrele naturale au determinat elaborarea, în special în ultimul
deceniu al secolului XIX, unei adevărate legislaţii eco-
logice, la nivelul unui stat dezvoltat din punct de vedere economic şi social.
Apare primul Cod Silvic al României independente, la 19 iunie 1881, care încearcă
o reglementare a regimului de exploatare a tuturor pădurilor ţării.
Pentru prima dată este prevăzută de lege necesitatea igienizării unor păduri,
indiferent de proprietar, în scopul combaterii eroziunii solului.
Măsurile cu caracter antipoluant sunt completate cu prevederile din noua lege
sanitară din 1885.
Pe baza ei se elaborează şi se adoptă, la 24 septembrie 1894, Regulamentul pentru
industriile insalubre – o lege modernă şi complexă pentru protecţia mediului.
Legea prevedea sancţiuni, inclusiv închiderea stabilimentului industrial, pentru cei
ce contraveneau normelor prescrise.
În vederea ocrotirii vegetaţiei apar „Condiţiuni generale pentru exploatarea
pădurilor statului“ (11 iunie 1896) şi legea pentru crearea unui fond necesar pădurilor,
menţinerii coastelor şi fixării terenurilor pe moşiile statului (16 mai 1900), care
cuprindeau reglementări importante referitoare la tăierea raţională şi regenerarea unor
păduri rezervate în scopul apărării solului de eroziune.
Tot în această perioadă se reglementează şi pescuitul în apele ţării,
în urma demersurilor unor oameni de ştiinţă, ca Ion Ionescu de la Brad şi Grigore
Antipa.
La 7 iulie 1930 se dă prima lege pentru protecţia monumentelor naturii.12 Legea a
fost completată, în anul 1932, prin noi articole şi era prevăzută cu două regulamente.

11
= totalitatea măsurilor luate de om în vederea asigurării perpetuării unor specii, afectate de schimbările
survenite în habitatul său în lanţurile lor trofice, a păstrării pentru posteritate a unor indivizi sau obiecte de
interes deosebit sub aspect ştiinţific, peisagistic, istoric, sentimental; Ernest Lupan, op. cit. pag. 146;
12
= specii de plante şi animale rare sau periclitate, arbori izolaţi, formaţiuni şi structuri geologice de interes
ştiinţific sau peisagistic; Zoe Partin, Melania Cristina Radulescu, Dictionar ecologic, Ed. Garamond, 1995,
pag. 72.
Se instituie Comisia monumentelor naturii, afiliată pe lângă Ministerul Agriculturii
şi Domeniilor. Comisia trebuia să inventarieze monumentele naturii, să ia măsuri pentru
conservarea lor şi să se îngrijească de publicaţiile referitoare la aceste monumente.
Din anul 1933 încep să funcţioneze pe cuprinsul ţării comisii regionale.
În etapa în care impactul uman asupra naturii 13 nu luase încă amploarea celui
contemporan, ocrotirea naturii se limita la acţiuni ştiinţifice şi culturale, bazate pe
punerea sub regim de protecţie a unor obiective naturale periclitate.
Continuarea demersurilor pentru conservarea naturii a fost împiedicată într-o mare
măsură de izbucnirea şi de consecinţele celui de-al doilea Război Mondial, care au
declanşat o recesiune considerabilă asupra resurselor naturale şi îndeosebi asupra
ecosistemelor forestiere.
La 17.10.1950 s-a elaborat o nouă lege a ocrotirii naturii, prin Decretul 237,
completat cu un regulament de aplicare, aprobat prin H.C.M. 518/1954.
Prin aceste acte normative, ocrotirea naturii devine o problemă de stat.
Astfel, se reorganizează Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii, în cadrul
Academiei. Pe plan local, măsurile de administrare a monumentelor naturii au fost date în
sarcina primăriilor, în perimetrul cărora se aflau rezervaţiile naturale.
Ulterior, în locul fostelor comisii regionale au fost înfiinţate subcomisii, pe lângă
filialele Academiei, în Cluj (1955), Iaşi (1956) şi pe lângă baza de cercetări ştiinţifice din
Timişoara (1959).
H.C.M. 518/1954 împuternicea fostele comitete executive ale Consiliilor Populare
Judeţene ca, la propunerea Comisiei pentru Monumentele Naturii, să adopte măsuri
provizorii pentru ocrotirea faunei, florei, peşterilor etc., aflate pe teritoriile propuse spre a
dobândi calitatea de monument al naturii, şi să prevină executarea oricăror lucrări care ar
putea prejuducia integritatea acestor obiecte.
Deşi pe plan legislativ reglementările juridice, precum şi unele măsuri
organizatorice adoptate au creat cadrul juridic şi instituţional adecvat, aplicarea în fapt a
măsurilor de protecţie a mediului a rămas fără rezultate notabile.
Este însă demnă de menţionat apariţia primei legi privind protecţia mediului în
România, la 20.06.1973 (Legea 9 abrogată), lege care a situat ţara noastră, la acea dată,
printre primele ţări din lume care dispuneau de o lege-cadru în acest domeniu.
Ea a fost ulterior completată de alte acte normative, dintre care amintim:
– Legea 8/1974, privind apele (abrogată L. 107/1996);
– Legea 12/1974, privind pescuitul şi piscicultura ( abrogată prin Legea nr.
192/2001);
– Legea 61/1974, cu privire la desfăşurarea activităţilor în domeniul nuclear(
abrogată prin Legea nr. 111/1996);
– Legea 26/1976, privind economia vânatului şi vânătoarea (abrogată prin L.
103/1996);
– Legea 5/1982, privind protecţia plantelor cultivate şi a pădurilor şi regimul
pesticidelor (abrogat L. 5/1991);

13
- efecte asupra mediului, determinate ca fiind importante prin aplicarea criteriilor referitoare la
dimensiunea, amplasarea şi caracteristicile proiectului sau referitoare la caracteristicile anumitor planuri şi
programe, avându-se în vedere calitatea preconizată a factorilor de mediu; Ernest Lupan, op. cit. pag. 121.
– Legea 2/1987, privind conservarea, protejarea şi dezvoltarea pădurilor,
exploatarea lor raţională, economică şi menţinerea echilibrului ecologic (abrogată prin L.
26/1996).
În prezent, pentru protecţia mediului se află în vigoare Legea 137/29.12.1995 14 ,
care a abrogat Legea 9/1973 şi care a fost modificată şi completată prin O.U. nr. 91 din
21 iunie 2002 15 , aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 294 din 27 iunie
2003. 16

2. Raporturile juridice de drept al mediului

Protecţia mediului constituie un obiectiv de interes public major în conformitate


cu art. 1 al Legii protecţiei mediului nr. 137/1995 modificată şi completată.
Raportul juridic de drept al mediului este un raport care ia naştere între oameni –
luaţi individual sau organizaţi în colectiv – în legătură cu conservarea, dezvoltarea şi
protecţia mediului în ansamblul său, raport reglementat prin norme juridice specifice (de
drept al mediului) a cărui realizare în caz de nevoie este asigurată prin forţa de
constrângere a statului.
Raportul juridic de drept al mediului este structurat în:
a) Subiectele raportului juridic – sunt persoanele fizice şi juridice publice sau
private, statul şi entităţi administrativ-teritoriale.
În categoria persoanelor fizice, ca subiecte individuale de drept al mediului, pot fi
atât cetăţeni români, cât şi persoanele cu cetăţenie străină, apatrizi sau cei cu dublă
cetăţenie. Tot astfel, persoanele juridice pot fi de naţionalitate română sau străină.
Statul, prin organele sale, este subiect de drept în raporturile de mediu, atât pe plan
intern, cât şi pe plan internaţional.
b) Obiectul raportului juridic – constă în acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt
îndrituite, adică în conduita pe care trebuie să o aibă faţă de componentele naturale şi
artificiale ale mediului.
c) Conţinutul raportului juridic – este dat de drepturile şi obligaţiile corelative ce
aparţin subiectelor de drept în legătură cu conservarea, dezvoltarea şi protecţia diferitelor
componente ale mediului sau cu mediul în ansamblul său.
Drepturile şi obligaţiile fundamentale protejează, direct sau indirect, valorile
mediului în general. 17 Ele stau la baza drepturilor şi obligaţiilor subiective care se nasc o
dată cu crearea raportului juridic, concret privind conservarea, dezvoltarea şi protecţia
mediului în scopul unei utilizări durabile a tuturor resurselor mediului. 18
d) Definiţia dreptului mediului
Dreptul mediului este acea ramura a sistemului nostru juridic care înmănunchează
normele juridice ce reglementează relaţiile dintre persoane formate în legătura cu
protecţia şi dezvoltarea mediului.

14
Publicată în Monitorul Oficial P. I. nr. 304 din 30 decembrie 1995, republicată în M.Of. I. Nr. 70 din 17
februarie 2000;
15
Publicată în Monitorul Oficial P.I. nr. 465 din 28 iunie 2002;
16
Publicată în Monitorul Oficial P.I. nr. 505 din 14 iulie 2003;
17
A se vedea Enerst Lupan, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001, pag.82.
18
- folosirea resurselor naturale într-un mod şi o rată care să nu conducă la declinul pe termen lung al
acestora, menţinând potenţialul lor în acord cu necesităţile şi aspiraţiile generaţiilor prezente şi viitoare;
Altfel spus, reprezintă ansamblul complex al normelor juridice care reglementează
relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de natură – ca element vital
şi suport al vieţii – în procesul conservării şi dezvoltării în scopuri economice, sociale şi
culturale ale componentelor mediului – naturale şi artificiale – precum şi relaţiile legate
de protecţia lor.
Din definiţie putem trage următoarele concluzii:
- este o ramură distinctă, autonomă în sistemul dreptului romanesc;
- este formată din norme juridice necuprinse în alte ramuri de drept, prezentand
trăsături comune care le leagă între ele;
- aceste norme juridice reglementează o categorie distinctă de relaţii sociale născute în
procesul complex al prevenirii poluării, refacerii mediului poluat, dezvoltării condiţiilor
de mediu şi sancţionarea faptelor de poluare a mediului şi încălcare a normelor dreptului
mediului. 19
Obiectul dreptului mediului este circumscris în legislaţia mediului , în Legea
protecţiei mediului nr. 137/1995 modificată şi completată prin O.U. nr. 91 din 21 iunie
2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 294 din 27 iunie 2003, care este
legea generală în domeniu.
Legea privind protecţia mediului nr. 137/1995, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, este instrumentul legislativ prin care se reglementează întreaga
activitate de protecţie a mediului din România. Legea stabileşte cadrul general de
organizare şi funcţionare a sistemului instituit în scopul prevenirii poluării, asigurării
protecţiei mediului, monitorizării activităţilor cu impact asupra mediului 20 , aplicării şi
eficientizării măsurilor impuse.
Modificarea Legii protecţiei mediului nr. 137/1995 s-a justificat prin necesitatea
îndeplinirii angajamentelor asumate de România prin Parteneriatul de Aderare la Uniunea
Europeană. În contextul procesului de armonizare legislativă cu legislaţia de protecţie a
mediului a Uniunii Europene a rezultat necesitatea modificării Legii protecţiei mediului
nr. 137/1995, mai ales din perspectiva armonizării cu Directiva 85/337/EEC modificată
prin Directiva 97/11/EC (Directiva EIA) privind evaluarea efectelor anumitor proiecte
asupra mediului şi a Directivei 2001/42/EC privind evaluarea efectelor anumitor planuri
şi programe asupra mediului pe care Statele Membre trebuie să o implementeze
(Directiva SEA), precum şi a actelor comunitare ce reglementează probleme specifice de
mediu. Directivele menţionate sunt de dată recentă şi foarte recentă, ceea ce impune
modificarea Legii protecţiei mediului adoptată în anul 1995.
Pentru a elimina necesitatea amendării continue a Legii protecţiei mediului, ori de
câte ori apare o modificare a legislaţiei comunitare în domeniu, s-a urmărit să se asigure o
viziune globală asupra protecţiei mediului în concordanţă cu acquis-ul comunitar, oferind
posibilitatea armonizării totale cu acesta, prin elaborarea legilor speciale şi actelor
normative subsecvente în aplicarea prevederilor generale.
Directiva 97/11/EC ce modifică Directiva 85/337/EEC prezintă noutăţi în
sistemul de prevenire a impactului semnificativ asupra mediului produs de activităţi.

19
A se vedea Marilena Uliescu, Dreptul mediului înconjurător, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 1998, pag. 1.
20
- orice efect asupra mediului, cauzat de o activitate data, inclusiv asupra sanatatii si siguranteii
oamenilor, florei, faunei, solului, aerului, climatului, peisajului si monumentelor istorice sau asupra altor
structuri fizice, ori asupra interactiunii acestor factori. Ernest Lupan, op. cit. pag. 121.
Substanţa şi spiritul acestei directive sunt dictate de detaliile procedurale introduse prin
modificarea substanţială sau totală a următoarelor articole: art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 6
alin. (1) şi (2), art. 7, art. 8, art. 9, art. 10, art. 11 alin. (2) din Legea protecţiei mediului.
Astfel în art. 1 din Legea protecţiei mediului se stabileste ca “Obiectul prezentei
legi îl constituie reglementarea protecţiei mediului, obiectiv de interes public major, pe
baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a
societăţii”.
În concluzie, dreptul mediului reglementează următoarele patru categorii de relaţii
sociale:
- relaţii privitoare la prevenirea consecinţelor păgubitoare ce exprimă latura cu adevărat
preventivă a dreptului mediului;
- relaţii privitoare tot la prevenire deoarece astfel se poate împiedica producerea altor
pagube;
- relaţii menite să contribuie la stabilirea corectă a răspunderilor juridice şi dacă este
posibil la refacerea situaţiei anterioare poluării prin folosirea unor mijloace juridice de
represie şi reparaţie care aplicate corect pot duce la evitarea altor consecinţe negative
privitoare la mediu;
- relaţii sociale ce au ca scop îmbunătăţirea condiţiilor de mediu sub orice formă. 21

3. Principiile dreptului mediului

Principiile generale ale dreptului mediului sunt idei generale şi comune tuturor
normelor dreptului mediului ce călăuzesc conţinutul acestor norme şi reflectă ceea ce este
esenţial în ele, contribuind astfel la aplicarea lor corecta.
Principiile dreptului mediului pot fi formulate direct în normele acestei ramuri de
drept sau pot fi deduse pe cale de interpretare a acestor reglementări legale.
Astfel, în art. 2 din Legea protectiei mediului nr.137/1995 modificată şi
completată prin O.U. nr. 91 din 21 iunie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 294 din 27 iunie 2003 sunt enumerate principiile şi elementele strategice ce
stau la baza acestei legi, în scopul asigurării unei dezvoltări durabile 22 care sunt şi
principii ale dreptului mediului. Principiile cuprinse în art. 2 sunt spre ex. cel al precauţiei
în luarea deciziei, principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor, cel al
conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural,
principiul “poluatorul plăteşte” etc. La ora actuală numeroşi specialişti sunt de acord cu
înlocuirea principiului “poluatorul plăteşte” cu cel al prevenirii poluării plătite.
Considerăm util să prezentăm în continuare principiile dreptului mediului :
Avem în vedere două categorii de principii, aplicabile acestei ramuri de drept.
Pe plan intern:
a) Principiul potrivit căruia protecţia mediului trebuie să constituie un element
esenţial al politicii economice şi sociale a statului;

21
A se vedea Ernest Lupan, op. cit., pag. 52.
22
- dezvoltare ce corespunde necesitatilor prezentului fara insa a compromite posibilitatea generatiilor
viitoare de a le satisface pe ale lor. Ernest Lupan, op. cit. pag. 99.
b) Principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele sale
naturale, în aşa fel încât să nu aducă prejudicii 23 altor state;
c) Principiul priorităţii şi bunăstării populaţiei în comparaţie cu alte scopuri de
folosire a resurselor naturale ale mediului;
d) Principiul factorilor naturali ai mediului prin folosirea atentă, raţională a
resurselor în funcţie de nevoi, în interesul generaţiilor prezente şi viitoare.
e) Principiul interzicerii poluării;
f) Principiul poluantul plăteşte.
Pe plan extern:
a) Principiul potrivit căruia statele se obligă a asigura ca activităţile exercitate în
limitele jurisdicţiei lor naţionale să nu cauzeze daune mediului 24 altor state;
b) Principiul bunei vecinătăţi;
c) Principiul notificării şi consultării;
d) Principiul protejării patrimoniului comun. 25

4. Izvoarele formale ale dreptului mediului


Pornind de la definiţia dată în literatură, în sensul că prin izvor de drept, în general,
se înţeleg formele de exprimare a normelor juridice care sunt determinate de modul de
edictare sau sancţionare a lor de către stat, considerăm că izvoare ale dreptului mediului
sunt acele forme specifice de exprimare a normelor de drept care privesc comportarea
subiectelor de drept în legătură cu conservarea, dezvoltarea şi protecţia componentelor
naturale şi antropice ale mediului.
Aceste norme au unele particularităţi, dintre care menţionăm:
• în primul rând, este de semnalat faptul că, în ansamblul normelor dreptului
mediului, un loc deosebit de important îl ocupă normele tehnice. Ele reglementează
comportarea oamenilor în procesul de producţie faţă de mijloacele de producţie şi
uneltele de muncă şi, îndeosebi, faţă de natură.
• aceste norme sunt expresia raportului dintre legile naturii şi conduita
umană. 26
Este ştiut faptul că, în cadrul procesului de producţie şi al vieţii lor de zi cu zi,
oamenii se adaptează la natura nevoilor lor. Pentru a produce este necesară cunoaşterea
felului de a acţiona asupra naturii, iar acest lucru se stabileşte prin reguli tehnice.
Deşi, în general, normele tehnice nu fac parte, de regulă, din sistemul reglementării
juridice a relaţiilor sociale, dată fiind importanţa majoră a conservării, dezvoltării şi
protejării mediului, aplicarea în acest domeniu a normelor tehnice este asigurată prin
forţa coercitivă a statului. Ele fac astfel corp comun cu actele normative juridice.
Pot fi date ca exemplu, în acest sens, normele tehnice de încadrare a produselor şi
substanţelor toxice în funcţie de gradul lor de nocivitate; normele tehnice privind
23
- efect cuantificabil in cost al daunelor asupra sanatatii oamenilor, bunurilor sau mediului provocat de
poluanti, activitati daunatoare sau dezastre. Ernest Lupan, op. cit. pag. 169.
24
- prejudiciu cauzat mediului care, in general include atat pagubele suferite prin poluare de mediul natural,
cat si pe cele suportate de om sau de bunuri. Ernest Lupan, op. cit. pag. 88.
25
- monumente naturale constituite de formatiuni fizice si biologice sau de grupari de asemenea formatiuni
care au o valoare universala exceptionala din punct de vedere estetic sau stiintific. Ernest Lupan, op. cit.
pag. 156.
26
A se vedea Daniela Marinescu, Dreptul mediului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 46 – 47.
distrugerea sau neutralizarea produselor şi ambalajelor chimice; normele tehnice
referitoare la calitatea aerului şi apei; normele sanitare de protecţie a mediului etc.
În al doilea rând, având în vedere faptul că protecţia şi conservarea mediului
constituie o problemă de interes naţional, de importanţă deosebită pentru dezvoltarea
întregii societăţi, izvoarele dreptului mediului sunt acte normative adoptate de organele
de stat şi care conţin norme juridice care reglementează relaţii sociale în legătură cu
conservarea şi protecţia mediului, dintre care amintim:
– Constituţia României;
– Decretele cu putere de lege;
– Legile;
– Ordonanţele de Guvern;
– Ordinele miniştrilor cu caracter normativ;
– Convenţiile internaţionale în domeniu, încheiate de statul român cu alte state,
sub condiţia ratificărilor de către Parlamentul României.

II. SISTEMUL ORGANIZATORIC PRIVIND


PROTECTIA MEDIULUI

1. Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile organismelor


privind protecţia mediului

Trebuie menţionat că, în orice sistem juridic, o parte importantă a legislaţiei


mediului este consacrată reglementării cadrului organizatoric propriu al protecţiei
mediului. În această reglementare juridică se porneşte de la ideea că sistemul
organizatoric la care ne referim este chemat să acţioneze, înainte de toate, în interes
public şi în numele întregii societăţi, înfăţişat de stat în vederea realizării sarcinilor şi
atribuţiilor acestuia în acest domeniu, chiar dacă nu este vorba de organe statale.
Aceasta, deoarece protecţia şi îmbunătăţirea condiţiilor constituie, înainte de toate,
o problemă naţională, dar care exprimă atât interesul public, cât şi cel privat pentru ca
oamenii să trăiască în condiţii bune de mediu şi civilizaţie.
Având în vedere aceste interese, structura internă a sistemului organizatoric
naţional nu poate să nu cuprindă toate subiectele interne ale dreptului mediului: statul şi
organele statale, cu competenţă directă sau indirectă în domeniul protecţiei mediului, care
acţionează în primul rând pentru satisfacerea interesului general al întregii societăţi,
exprimat sub forma interesului public; persoanele juridice private care sunt potenţiali
agenţi poluanţi 27 , dar şi victime ale poluării 28 , exprimând astfel înainte de toate interese
particulare; persoane fizice care, existând şi desfăşurându-şi activitatea în mediul lor
27
- orice substanţă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie (radiaţie
electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii) care, introdusă în mediu, modifică echilibrul
constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale;
28
- introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al unei activităţi desfăşurate de om, de substanţe, de
vibraţii, de căldură şi/sau de zgomot în aer, în apă ori în sol, care pot aduce prejudicii sănătăţii umane sau
calităţii mediului, care pot dăuna bunurilor materiale ori pot cauza o deteriorare sau o împiedicare a
utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime;
natural şi artificial, sunt, în primul rând, victime ale poluării, dar pot fi şi poluatori,
exprimând astfel unele interese private.
Potrivit legislaţiei mediului în vigoare, sistemul organizatoric naţional actual
cuprinde:
– autorităţile publice;
– persoanele juridice, altele decât autorităţile publice;
– persoanele fizice. 29

2.Autorităţile publice
În cadrul acestei categorii de persoane, în sistemul organizatoric naţional al
protecţiei mediului, se au în vedere acele autorităţi publice, organe ale statului de drept a
căror activitate priveşte direct sau indirect protecţia mediului.
Astfel, autorităţile publice cuprinse în acest sistem organizatoric al protecţiei
mediului sunt:
– puterea legislativă, care desfăşoară o activitate de legiferare în cadrul
Parlamentului României privind relaţiile sociale formate în legătură cu activităţile
complexe de protecţie a mediului;
– puterea executivă, care în persoana Guvernului şi a unor ministere elaborează
unele reglementări sub forma hotărârilor şi ordinelor privitoare la relaţiile de mediu, dar
care în principal realizează sarcinile practice ale protecţiei mediului în cadrul unor
raporturi de subordonare, respectiv supraordonare, inclusiv aplicarea, prin unităţile
subordonate, a sancţiunilor legale contravenţionale pentru încălcarea normelor de
protecţie a mediului;
– puterea judecătorească – în cadrul atribuţiunilor legale ce revin instanţelor
judecătoreşti, acestea soluţionează litigiile din domeniu şi aplică sancţiunile penale pentru
infracţiunile ecologice. 30
Fără ca prin aceasta să negăm rolul şi importanţa deosebită pe care le au organele
puterii legislative şi judecătoreşti în domeniul combaterii poluării şi al protecţiei
mediului, în continuare ne vom referi la locul şi rolul anumitor organe ale puterii
executive care au atribuţii în acest domeniu.
La pct. 111 din Perspectivele de mediu până în anul 2000 şi după aceea, adoptate în
cadrul Programului de mediu al Naţiunilor Unite în anul 1989, în privinţa structurii
organizatorice s-a stabilit cerinţa ca la nivel naţional, pentru ministerele de resort şi
anumite organisme neguvernamentale, să se stabilească răspunderea lor pentru
dezvoltarea permanentă a condiţiilor de mediu şi protecţia mediului. Guvernele sunt
chemate să înfiinţeze ministere pentru protecţia mediului, iar dacă astfel de ministere
există, ele trebuie întărite în vederea stimulării lor pentru atingerea scopurilor pe care şi
le-au propus. Tot în acest Program s-a mai cerut introducerea în categoria scopurilor
fundamentale a următoarelor: evaluarea şi planificarea stării mediului; stimularea
activităţilor corespunzătoare; organizarea consultaţiilor juridice şi a consultărilor în

29
A se vedea Ernest Lupan, Dreptul mediului, Ed. Lumina Lex, bucuresti, 2001, pag. 89.
30
- fapte periculoase de natura sa puna in pericol viata, ori sanatatea umana, animala sau vegetala, prin
savarsirea carora se aduc atingere relatiilor de dreptul mediului in cadrul carora se apara factorii naturali si
artificiali ai mediului si care sunt calificate ca atare prin lege. Ernest Lupan, op. cit. pag. 122.
privinţa adoptării normelor legale; formarea conştiinţei de mediu 31 ; pregătirea
specialiştilor; stimularea cercetărilor în domeniu şi a aplicării rezultatelor acestora
potrivit acestui document; ministerele de resort trebuie să asigure îndrumarea şi
coordonarea acţiunilor legate de problemele de mediu.
În conformitate cu spiritul acestui document internaţional şi pentru traducerea în
viaţă a recomandărilor cuprinse în el, după 1989 în România au fost luate în acest sens o
serie de măsuri atât pe plan legislativ, cât şi pe plan organizatoric.
Coordonarea întregii activităţi de protecţie a mediului cade în sarcina Guvernului şi
a organismelor sale specializate.
Ţinând cont de faptul că în protecţia mediului, dincolo de unele probleme de
specialitate, sunt mai multe organe centrale subordonate Guvernului, se justifică
generalizarea răspunderilor şi atribuţiunilor sale în privinţa stabilirii sarcinilor şi realizării
activităţilor corespunzătoare priorităţilor programului guvernamental de protecţie a
mediului, precum şi în privinţa coordonării efective a activităţilor desfăşurate pentru
realizarea sarcinilor stabilite în acest domeniu.
Sarcinile ministerului de resort sunt realizate în prezent de Ministerul Mediului şi
Gospodăririi Apelor.
Acest minister, înfiinţat iniţial sub denumirea de Ministerul Mediului, a fost creat
prin Hotărârea Guvernului nr. 983/1990 (această hotărâre a fost abrogată prin H.G.
408/2004, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului si Gospodăririi
Apelor), fiind astăzi autoritatea centrală de stat care organizează cadrul instituţional,
dezvoltă, îndrumă şi perfecţionează activitatea de protecţie a mediului la scară naţională.
Până la înfiinţarea acestui minister, coordonarea activităţii de protecţie a fost realizată în
condiţiile Legii 9/1973 (abrogată prin Legea 137/1995 modificată şi completată prin O.U.
nr. 91 din 21 iunie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 294 din 27
iunie 2003 ) de Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului, care era un organ central de
specialitate larg reprezentativ, subordonat Consiliului de Miniştri de atunci.
Poziţia şi denumirea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor sunt reiterate în
art. 87 din Legea 137/1995 modificată şi completată. În acest sens, autoritatea centrală de
protecţia mediului este Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor.
Activitatea acestui minister se integrează în eforturile generale pe care le depune
societatea noastră pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Înfiinţarea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor a produs un salt calitativ
considerabil în privinţa preocupărilor la nivel politic, superior deci nivelurilor
neguvernamentale, referitoare la protecţia naturii în ansamblul ei, prin posibilitatea de a
iniţia proiecte de legi şi deci investirea cu forţă juridică a unor deziderate care aparţin
dreptului natural. În vederea realizării sarcinilor sale legale, ministerul amintit
colaborează cu celelalte ministere şi cu alte organe şi instituţii centrale ale statului.
Potrivit art. 68 din Legea nr. 137/1995 modificată şi completată prin O.U. nr. 91 din
21 iunie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 294 din 27 iunie 2003,
această autoritate centrală are următoarele atribuţii principale:

31
- formarea unei noi atitudini, respectuoase fata de mediu, concretizata intr-o etica globala, bazata pe
urmatoarele principii – cuprinderea interdependentelor, cultivarea respectului fata de natura, tratarea
sistematica a fenomenelor naturii, luarea in considerare a necesitatilor generaţiilor viitoare, sublinierea
relaţiei dintre salvarea mediului si dezvoltarea social-economica. Ernest lupan, op. cit. pag. 104.
a) să elaboreze politica şi strategia aplicabile în propriul domeniu de activitate în
conformitate cu principiile prezentei legi;
b) să asigure integrarea politicilor de mediu în politicile specifice;
c) să elaboreze planuri şi programe sectoriale, cu respectarea prevederilor prezentei
legi;
d) să asigure în structura lor organizatorică compartimente cu atribuţii în domeniul
protecţiei mediului, încadrate cu personal de specialitate;
e) să dezvolte, cu sprijinul autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului,
programe de restructurare, în acord cu strategia pentru protecţia mediului şi politica de
mediu, şi să asiste unităţile aflate în coordonarea, în subordinea sau sub autoritatea lor, la
punerea în aplicare a acestor programe;
f) să elaboreze normele şi reglementările specifice domeniului de activitate pe linia
protecţiei mediului şi să le înainteze pentru avizare autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului;
g) să semnaleze măsura în care unele prevederi pot împiedica vreo autoritate să
acţioneze eficient pentru protecţia mediului şi totodată să arate progresul făcut prin
aplicarea prezentei legi."
În conformitate cu art. 69 din Legea nr. 137/1995 modificată şi completată prin
O.U. nr. 91 din 21 iunie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 294 din
27 iunie 2003, autoritatea publică centrală pentru dezvoltare şi prognoză are următoarele
atribuţii şi responsabilităţi:
• elaborează politicile de dezvoltare pe baza principiilor dezvoltării
durabile, cu luarea în considerare a posibilelor efecte asupra mediului;
• integrează în politica proprie măsuri şi acţiuni de refacere a zonelor
afectate şi măsuri de prevenire a producerii dezastrelor;
• elaborează Planul naţional de dezvoltare regională şi celelalte planuri şi
programe, în concordanţă cu principiile şi cu prevederile prezentei legi."
Ministerul Mediului şi Gospodării Apelor are în subordine 40 de agenţii pentru
protecţia mediului care îndeplinesc, la nivel teritorial, atribuţiile şi răspunderile autorităţii
centrale pentru protecţia mediului, căreia i se subordonează – conform art. 65 din Legea
137/1995 modificată şi completată. Aceste organe teritoriale sunt obligate să facă raport
cu privire la activităţile desfăşurate pe perioada anului financiar şi la aplicarea
programelor de mediu, pe care îl publică în presa locală.
Art. 50 din Legea nr. 137/1995 modificată şi completată prin O.U. nr. 91 din 21
iunie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 294 din 27 iunie 2003,
prevede - autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea
autorităţilor competente, elaborează normele tehnice şi regulamentele de aplicare privind:
a) calitatea aerului în funcţie de factorii poluanţi din atmosferă;
b) emisiile de poluanţi atmosferici pentru surse fixe şi mobile, precum şi
condiţiile de restricţie sau de interdicţie pentru utilizare, inclusiv pentru
substanţele care afectează stratul de ozon;
c) calitatea combustibililor şi carburanţilor, precum şi reglementările privind
introducerea pe piaţă şi transportul acestora;
d) pragul fonic şi reglementări pentru limitarea zgomotelor;
e) supravegherea calităţii aerului, proceduri de prelevare şi analiză, amplasarea
punctelor şi instrumentelor pentru probare şi analiză, frecvenţa măsurătorilor şi
altele;
f) identificarea, supravegherea şi controlul agenţilor economici a căror activitate
este generatoare de risc potenţial şi/sau de poluare atmosferică;
g) sistemul de notificare rapidă, în caz de poluare acută a atmosferei cu efecte
transfrontieră, a autorităţilor desemnate cu aplicarea Convenţiei privind efectele
transfrontieră ale accidentelor industriale."
Agenţiile de protecţie a mediului au regimul serviciilor publice descentralizate ale
ministerului în unităţile administrativ-teritoriale. Aceste agenţii au structura
organizatorică stabilită prin organigrama tip, elaborată de Departamentul protecţiei
mediului împreună cu Direcţia generală de dezvoltare şi resurse financiare, aprobată de
Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor. 32
În acelaşi Regulament se prevede că Agenţia de protecţie a mediului, ca serviciu
public teritorial descentralizat, de specialitate, subordonată Ministerului Mediului şi
Gospodăririi Apelor, cotrolează şi îndrumă activitatea de protecţie a mediului, a
resurselor biologice, naturale şi a echilibrului ecologic 33 prin elaborarea propunerilor de
reglementare în domeniu, a normelor privind conţinutul admisibil de noxe în mediu şi
prin asigurarea cunoaşterii parametrilor de calitate ai factorilor de mediu şi evoluţia
acestora; acordă consultaţii tehnice şi efectuează expertize în teren pentru fiecare obiectiv
de investiţii de pe raza administrativ-teritorială a judeţului; asigură aplicarea strategiei
ministerului în domeniul conservării şi reconstrucţiei ecologice. 34
Agenţiile cu sediul în oraşul de reşedinţă al Filialei Regiei Autonome „Apele
Române“ au rol de sinteză în domeniul protecţiei mediului, pentru fluxurile
informaţionale organizate pe bazin hidrografic şi acţionează în consecinţă, în
conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare, precum şi cu ordinele, dispoziţiile şi
normele Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor.
Agenţiile de protecţie a mediului, prin inspectorul de specialitate pentru protecţie
nucleară, aplică prevederile Legii nr. 111/10.10.1996 35 , republicată cu modificările şi
completările aduse prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 204/2000 36 ; Legea nr.
384/2001 privind aprobarea O.U.G. nr. 204/2000 37 ; Legea nr. 193/2003 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 111/1996 38 – privind desfăşurarea în siguranţă a
activităţilor nucleare – în teritoriu, în conformitate cu limitele de competenţă stabilite prin
sarcinile de serviciu şi planul de inspecţie şi control.
Datorită complexităţii poluării şi protecţiei mediului în îndeplinirea sarcinilor ce le
revin, autorităţile pentru protecţia mediului colaborează şi cooperează cu alte autorităţi
centrale şi locale, care sunt obligate să comunice autorităţilor pentru protecţia mediului

32
A se vedea Ernest Lupan, op. cit., pag. 87.
33
- ansamblul starilor si interrelatiilor dintre componente ale unui sistem ecologic, care asigură menţinerea
structurii, funcţionarea şi dinamica armonioasă a acestuia. Ernest Lupan, op. cit. pag. 103.
34
- activitate umană îndreptată în direcţia refacerii echilibrului ecologic din ecosistemele deteriorate, ori de
amenajare a unor noi ecosisteme, cu echilibru si structura diferite de cele existente anterior. Ernest Lupan,
op. cit. pag. 185.
35
Publicată în M.O. P.I. nr. 267 din 29 octombrie 1996;
36
Publicată în M.Of. P.I. nr. 589/21.11.2000;
37
Publicată în M.Of. P.I. nr.400/20.07.2001;
38
Publicată în M.Of. nr. 343 din 20 mai 2003;
toate informaţiile solicitate în condiţiile legii şi să aplice prevederile legale – aşa cum este
prevăzut şi în art. 69 din Legea nr. 137/1995 modificată şi completată prin O.U. nr. 91
din 21 iunie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 294 din 27 iunie
2003.
Autorităţile administraţiei publice centrale au in consecinţă următoarele atribuţii:
– să dezvolte în structura lor organizatorică compartimente cu atribuţii în protecţia
mediului, încadrate cu personal de specialitate;
– să dezvolte, cu sprijinul autorităţii centrale pentru protecţia mediului, programe
de restructurare în acord cu strategia naţională pentru mediu şi politicile de mediu şi să
asiste pe agenţii economici din subordine la implementarea programelor pentru
conformare;
– să elaboreze normele şi reglementările specifice domeniului de activitate pe linia
protecţiei mediului şi să le înainteze pentru avizare autorităţii centrale pentru protecţia
mediului;
– să semnaleze măsura în care unele prevederi pot împiedica vreo autoritate să
acţioneze eficient pentru protecţia mediului şi totodată să arate progresul făcut prin
aplicarea Legii mediului.
Dintre autorităţile centrale cu sarcini legale în domeniul protecţiei mediului,
amintim unele organe mai semnificative.
Astfel, Ministerul Sănătăţii are, potrivit art. 70 din Legea nr. 137/1995, modificată
şi completată prin O.U. nr. 91 din 21 iunie 2002, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr. 294 din 27 iunie 2003 următoarele atribuţii şi răspunderi:
a) organizează şi coordonează activitatea de monitorizare a stării de sănătate a
populaţiei în relaţie cu factorii de risc din mediu;
b) supraveghează şi controlează calitatea apei potabile şi de îmbăiere, precum şi
calitatea produselor alimentare;
c) elaborează, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia
mediului, reglementări privind calitatea şi igiena mediului şi asigură controlul
aplicării acestora;
d) colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în
managementul calităţii mediului în relaţie cu starea de sănătate a populaţiei;
e) colaborează cu celelalte ministere cu reţea sanitară proprie pentru cunoaşterea
exactă a stării de sănătate a populaţiei şi pentru respectarea normelor de igienă a
mediului din domeniul lor de activitate;
f) colaborează la nivel central şi local în asigurarea accesului publicului la
informaţia de sănătate în relaţie cu mediul.
De asemenea, Ministerul Apărării Naţionale are, potrivit art. 75 din Legea
137/1995 modificată şi completată, unele atribuţii în acest domeniu, dintre care
menţionăm: 39
a) realizează activitatea de protecţie a mediului prin structuri proprii care desfăşoară
acţiuni de control, îndrumare şi coordonare, în scopul păstrării şi menţinerii
echilibrului ecologic în domeniile sale de responabilitate;
b) elaborează norme şi instrucţiuni specifice, în concordanţă cu respectarea
principiilor prezentei legi, pentru domeniile sale de activitate;

39
A se vedea Ernest Lupan, op. cit. , pag. 93.
c) supraveghează respectarea de către personalul aflat în subordine a normelor de
protecţie a mediului pentru activităţile proprii;
d) aplică sancţiuni pentru încălcarea de către personalul Ministerului de Interne a
legislaţiei de protecţie a mediului în domeniul său de activitate;
e) sprijină reprezentanţii autorităţilor publice pentru protecţia mediului în
exercitarea controlului transporturilor de materiale, pe baza normelor avizate de
autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului;
f) conduce acţiunile de prevenire, protecţie şi intervenţie în caz de accidente
ecologice şi poluări majore, prin Comandamentul Protecţiei Civile.
Ministerul Educaţiei şi Cercetării potrivit art. 71 al Legii protectiei mediului este
un alt organ central de specialitate al puterii executive care are atribuţii importante în
lupta împotriva poluării; adaptarea planurilor şi programelor de învăţământ la toate
nivelurile, în scopul însuşirii noţiunilor şi principiilor de protecţia mediului, pentru
conştientizarea, instruirea şi formarea în acest domeniu; promovarea tematicilor de studii
şi programe de cercetare care răspund priorităţilor stabilite de autoritatea publică centrală
pentru protecţia mediului; elaborarea programelor educaţionale în scopul formării unui
comportament responsabil faţă de mediu.
Ministerul Transporturilor, Constructiilor si Turismului potrivit art. 74 al O.U.G. 91
din 2002 asigură, pe baza normelor avizate de autoritatea centrală pentru protecţia
mediului, controlul gazelor de eşapament, al intensităţii zgomotelor şi vibraţiilor produse
de autovehicule şi transportului de materiale astfel:
a) dezvoltă planuri şi programe care materializează politica naţională de amenajare
a teritoriului şi localităţilor, cu respectarea principiilor protecţiei şi conservării
mediului stabilite prin prezenta lege;
b) integrează în planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism prevederile
strategiei pentru protecţia mediului, ale planurilor şi programelor de gestionare a
mediului;
c) elaborează şi aplică programe pentru dezvoltarea transporturilor multimodale şi a
transportului combinat, cu respectarea prevederilor prezentei legi privind evaluarea
impactului asupra mediului;
d) asigură, pe baza normelor avizate de autoritatea publică centrală pentru protecţia
mediului, controlul gazelor de eşapament, intensităţii zgomotelor şi vibraţiilor
produse de autovehicule şi transportul de mărfuri;
e) elaborează şi dezvoltă planuri de acţiune şi programe privind îmbunătăţirea
calităţii şi protecţiei mediului pentru toate modurile de transport."
Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului elaborează programe
educaţionale în scopul formării unui comportament responsabil faţă de mediu şi
încurajează aplicarea principiilor ecoturismului.
Sistemul organizatoric naţional al protecţiei mediului cuprinde în categoria
autorităţilor publice şi organele vamale, potrivit art. 77 care îndeplinesc atribuţiile ce le
revin potrivit legii, precum şi Poliţia şi Garda Financiară – care sunt obligate, prin lege,
să acorde sprijin, la cerere, reprezentanţilor pentru protecţia mediului în exercitarea
atribuţiunilor lor.
În cadrul acestei comisii sunt constituite comisii centrale, specializate pe tipuri de
dezastre, organizate pe lângă ministerele de resort (Comisia centrală pentru apărare
împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase şi accidentelor
hidrotehnice; Comisia centrală pentru incendii în masă ş.a.). 40
În domeniul activităţilor nucleare, potrivit art. 3 din Legea nr. 111/1996 41
modificată şi completată prin Legea nr.193 din 13 mai 2003 42 autoritatea naţională
competentă în domeniul nuclear, care exercită atribuţiile de reglementare, autorizare şi
control prevăzute în prezenta lege, este Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor
Nucleare, instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, cu sediul în
municipiul Bucureşti, condusă de un preşedinte cu rang de secretar de stat, coordonată de
Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor. Această comisie trebuie să găsească soluţiile
optime astfel încât să conducă la satisfacerea obiectivelor stabilite de legislaţia în vigoare,
luând în considerare şi necesitatea racordării la cerinţele specifice din Europa şi din ţările
dezvoltate.
Strategia Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare trebuie să
răspundă cerinţelor corelate cu realizarea unei politici de apărare în profunzime şi
implicit cu realizarea unei culturi, educaţii de securitate nucleară nu numai la nivelul
celor implicaţi direct în aceste activităţi, dar, în mod cu totul special, la nivelul populaţiei.
Autorităţile administraţiei publice locale, ca deţinători ai unui anumit teritoriu, au
sarcini deosebite în asigurarea serviciilor comunale corespunzătoare şi sunt competente în
domeniul protecţiei mediului sub multe aspecte.
Unităţile administrativ-teritoriale sunt legate de protecţia mediului prin activitatea
desfăşurată în vederea realizării unor sarcini ale organelor naţionale, când practic nici nu
se pune problema caracterului local, a specificului unităţilor administrativ-teritoriale.
Printre atribuţiile Consiliilor locale, legea stabileşte iniţiativa acestora ca prin
hotărârile luate să decidă în problemele de interes local, şi anume – dreptul de a acţiona
pentru refacerea şi protecţia mediului în scopul creşterii calităţii vieţii, de a contribui la
protecţia şi conservarea monumentelor istorice şi de arhitectură, a parcurilor şi
rezervaţiilor naturale, aşa cum este prevăzut şi în art. 21 lit. r din Legea administraţiei
publice locale, nr. 215/2001 43 , modificata si completata prin Legea nr. 141/2004 44 , iar
primarii au, printre altele, atribuţia de a lua măsuri pentru prevenirea şi limitarea
urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, împreună
cu organele specializate ale statului, scop în care pot mobiliza populaţia, controla igiena
şi salubritatea localurilor publice şi a produselor alimentare puse în vânzare pentru
populaţie, iau măsuri pentru prevenirea şi combaterea pericolelor provocate de animale.
Pe linia protecţiei mediului, atât consiliile locale, cât şi primăriile, precum şi
prefecţii îndeplinesc şi alte atribuţii în domeniile reglementate de legi speciale in vederea
asigurarii unui mediu de viaţă sănătos.
În acest sens amintim autorităţile administraţiei publice locale care au următoarele
atribuţii şi răspunderi conform art. 60 din Legea 137/1995 cu modificarile si completarile
ulterioare:

40
A se vedea Daniela Marinescu, op. cit., pag. 4.
41
Publicată în M. Of. Nr.78 din 18 februarie 1998.
42
Publicată în M. Of. Nr. 343 din 20 mai 2003.
43
Publicată în M. Of. Nr. 204 din 23 aprilie 2001.
44
Publicată în M. Of. Nr. 410 din 7 mai 2004.
a) să îmbunătăţească microclimatul urban, prin amenajarea şi întreţinerea izvoarelor
şi a luciilor de apă din interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora, să
înfrumuseţeze şi să protejeze peisajul, să menţină curăţenia stradală;
b) să respecte prevederile din planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului
privind amplasarea obiectivelor industriale, a căilor şi mijloacelor de transport, a
reţelelor de canalizare, a staţiilor de epurare, a depozitelor de deşeuri menajere,
stradale şi industriale şi a altor obiective şi activităţi, fără a prejudicia ambientul,
spaţiile de odihnă, tratament şi recreare, salubritatea, starea de sănătate şi de confort
a populaţiei;
c) să informeze publicul privind riscurile generate de funcţionarea sau existenţa
obiectivelor cu risc pentru mediu şi sănătatea populaţiei;
d) să respecte regimul de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice, a
zonelor de interes turistic şi de agrement, a monumentelor istorice, a ariilor
protejate şi a monumentelor naturii. Sunt interzise amplasarea de obiective şi
desfăşurarea unor activităţi cu efecte dăunătoare în perimetrul şi în zonele de
protecţie a acestora;
e) să adopte elementele arhitecturale adecvate, să optimizeze densitatea de locuire,
concomitent cu menţinerea, întreţinerea şi dezvoltarea spaţiilor verzi, a parcurilor, a
aliniamentelor de arbori şi a perdelelor de protecţie stradală, a amenajamentelor
peisagistice cu funcţie ecologică, estetică şi recreativă;
f) să reglementeze, inclusiv prin interzicerea, temporară sau permanentă, a
accesului anumitor tipuri de autovehicule sau a desfăşurării unor activităţi
generatoare de disconfort pentru populaţie în anumite zone ale localităţilor cu
predominanţa spaţiilor de locuit, zone destinate tratamentului, odihnei, recreerii şi
agrementului;
g) să adopte măsuri obligatorii, pentru toate persoanele fizice şi juridice, cu privire
la întreţinerea şi înfrumuseţarea clădirilor, a curţilor şi împrejurimilor acestora, a
spaţiilor verzi din curţi şi dintre clădiri, a arborilor şi arbuştilor decorativi;
h) să iniţieze pe plan local proiecte de amenajare a grupurilor igienico-sanitare şi de
întreţinere şi dezvoltare a canalizării stradale. 45
Autorităţile vamale, Poliţia şi Garda Financiară sunt obligate să acorde sprijin, la
cerere, reprezentanţilor autorităţilor administraţiei publice locale pentru protecţia
mediului în exercitarea atribuţiilor lor, care contribuie astfel prin mijloace specifice la
realizarea sarcinilor complexe privind lupta împotriva poluării şi îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă.

3. Persoanele juridice private

Sistemul organizatoric naţional al protecţiei mediului cuprinde, alături de


autorităţile publice, toate persoanele juridice, altele decât organele de stat la care s-a făcut
referire.
Aceste persoane juridice, subiecte ale raportului juridic de mediu, sunt potenţiali
poluatori, dar şi victime ale poluării.

45
A se vedea O.U.G.91/2002, art. 60;
În conformitate cu art. 79 din legea 137/1995 modificată şi completată, protecţia
mediului constituie o obligaţie a tuturor persoanelor juridice, în care scop trebuie să:
– solicite autorităţilor pentru protecţia mediului acord şi/sau autorizaţie de mediu 46 ,
după caz, potrivit legii;
– asiste persoanele împuternicite cu inspecţia, punându-le la dispoziţie evidenţa
măsurătorilor proprii, toate documentele relevante şi care le facilitează controlul
activităţilor şi prelevarea de probe;
– să se supună ordinului de încetare temporară sau definitivă a activităţii;
– suporte costul pentru repararea prejudiciului şi să înlăture urmările produse de
acesta, restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului;
– informeze autorităţile competente şi populaţia în caz de eliminări accidentale de
poluanţi în mediu sau de accident major;
– restructureze, pentru activităţile existente şi să propună, la solicitarea autorizaţiei,
programe pentru conformare;
– adopte soluţii adecvate pentru mediu la propunerea proiectelor sau activităţilor
noi, precum şi pentru modificarea celor existente;
– să nu degradeze mediul natural sau amenajat prin depozitări necontrolate de
deşeuri de orice fel.

4. Persoanele fizice

Persoana fizică este nu numai titularul dreptului la un mediu sănătos, ci şi titularul


unor obligaţii legale.
Formele de participare a publicului la protecţia mediului sunt dintre cele mai
diverse avandu-se în vedere prevederile Convenţiei privind accesul la informaţie,
participarea publicului la luarea deciziei si accesul la justitie in probleme de mediu,
semnata la Aarhus la 25 iunie 1998.47
Cu privire la procedura privind participarea utilizatorilor de apă, riveranilor şi
publicului în activitatea de consultare – se prevede că dreptul de a participa al publicului
include şi posibilitatea acestuia de a face comentarii în legătură cu actele normative în
vigoare sau proiectele de acte normative şi de a supune analizei unităţilor de gospodărire
a apelor noi probleme în domeniul gospodăririi apelor, care ar trebui reglementate printr-
un act normativ.

III. POLUAREA ŞI IMPLICAŢIILE EI

1. Natura şi felurile poluării

46
autorizare - parcurgerea etapelor procedurale având drept scop obţinerea avizului, acordul şi/sau a
autorizaţiei de mediu; autorizaţie de mediu - act tehnico-juridic eliberat în scris de autorităţile competente
pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de funcţionare a unei activităţi
existente sau pentru punerea în funcţiune a unei activităţi noi pentru care anterior a fost emis acord de
mediu; Cf. Legii protectiei mediului nr. 137/1995 modificata si completata.
47
Publicată în M. Of. Nr. 224 din 22 mai 2000.
Poluarea este un termen de origine latină (polluaere = a murdări, a pângări, a
profana) care desemnează o acţiune prin care îşi degradează, îşi murdăreşte propriul
mediu de viaţă.
Această acţiune nu este caracteristică omului în genere, ea este o lege naturală
generală, conform căreia orice fiinţă vie produce deşeuri, care neeliminate din mediul său
de viaţă fac imposibilă nu numai continuarea activităţii, dar şi viaţa însăşi.
Poluarea este:
a) Un factor ecologic antropic care produce o schimbare, o deteriorare calitativă a
componentelor naturale ale mediului. Aceşti factori ecologici sau condiţii fizice, care sunt
vitale pentru organismele vii, se pot modifica într-o asemenea măsură încât pot deveni
dăunătoare organismelor vii şi pot cauza chiar moartea acestora;
b) Prin poluare se înţelege orice introducere de către om în mediu, direct sau
indirect, a unor substanţe sau energii cu efecte vătămătoare, de natură să pună în pericol
sănătatea omului, să prejudicieze resursele biologice, ecosistemele şi proprietatea
materială, să diminueze binefacerile sau să împiedice alte utilizări legitime ale
mediului; 48
c) Prezenţa materiei şi/sau energiei a cărei natură, amplasare sau cantitate produce
efecte nedorite asupra mediului.
Prin termenul de poluare, mai nou se utilizează şi sintagma impact asupra
mediului 49 , se mai pot înţelege acele acţiuni care:
– pot produce ruperea echilibrului ecologic;
– pot dăuna sănătăţii, liniştii şi stării de confort a oamenilor;
– pot produce pagube economiei naţionale prin modificarea calităţii factorilor
naturali sau creaţi prin activităţi umane.
Astfel, preocuparea pentru curăţenie a fost întotdeauna însoţită de vigoarea morală
şi intelectuală a unui popor, în timp ce descompunerea a fost întotdeauna însoţită de
indiferenţa faţă de fenomenele de poluare.
De asemenea, prin poluare se mai înţelege orice substanţă introdusă în mediu, care
are un impact negativ asupra apei, solului sau aerului.
În acest sens, legătura dintre noţiunile de poluant şi poluarea mediului poate fi
exprimată sintetic astfel:
– poluantul este un factor care, aflat în mediu în cantităţi ce depăşesc limita de
toleranţă a uneia sau mai multor specii de vieţuitoare, împiedică printr-o acţiune toxică
înmulţirea sau dezvoltarea normală a acestora;
– poluarea (impactul asupra mediului) este acţiunea de intoxicare produsă de
poluanţi şi este cu atât mai gravă cu cât diferenţa dintre concentraţile poluantului în
mediu şi limita de toleranţă este mai mare;
– nivelul de dezvoltare economică atins, pe de o parte, şi înmulţirea populaţiei
globului şi aspiraţia generală spre bunăstare, pe de altă parte, au dus la creşterea fără
precedent a fenomenelor care au un impact asupra mediului.
Poluarea este una dintre problemele fundamentale ale umanităţii, consecinţă a
ruperii echilibrului ecologic dintre om şi natură, atribuită în principal revoluţiei
industriale.

48
A se vedea Ernest lupan, op. cit. pag. 163.
49
impact asupra mediului - efecte asupra mediului ca urmare a desfăşurării unei activităţi antropice;
În realitate, originile ei sunt mult mai îndepărtate, orice activitate umană, mai ales
când aceasta duce la concentrări importante, antrenând în mod inevitabil degradarea
mediului.
Explozia industrială şi urbană din secolul al XIX-lea a avut ca urmare o creştere
considerabilă a poluării, în asemenea condiţii încât raporturile dintre om şi mediul său se
găsesc acum complet tulburate. 50
Până acum câţiva ani am trăit în ideea că natura este un bun inepuizabil, gratuit şi
etern, însă ne-am dat seama destul de târziu că natura nu este un bun inepuizabil, ci un
bun rar, din ce în ce mai costisitor în a fi protejat.
În această idee trebuie să adoptăm o poziţie inversă celei în care am fost instruiţi în
ultimele două secole: cultul progresului ştiinţific şi tehnic, credinţa în avantajele
urbanizării şi fervoarea faţă de progresul industrial.
Dintre factorii creatori ai mediului, aerul şi apa sunt elemente extrem de mobile.
Consecinţele poluării acestora sunt grave, iar dimensionarea actuală a poluării tinde
să facă ansamblul umanităţii solidar, dar şi victimă a poziţiei fiecăruia dintre membrii săi.
În ceea ce priveşte apele continentale, asistăm la o poluare a lacurilor, care sunt pe
cale de a fi asfixiate prin îngrăşăminte ce dezvoltă o proliferare a algelor, în timp ce apa
fluviilor şi a râurilor din ţările industriale devine, în proporţii din ce în ce mai mari,
improprie oricărei folosinţe.
Conţinutul în oxigen al unor mări a scăzut atât de mult încât unele zone pot fi
considerate ca moarte.
În acelaşi timp cu degradarea apei mărilor asistăm la o distrugere progresivă a
faunei submarine, mult mai gravă decât o putem presupune.
Poluarea, această agresiune împotriva integrităţii mediului, este preţul pe care
oamenii îl plătesc pentru multe din beneficiile aduse de tehnica modernă.
Ţările intens dezvoltate din lume nu sunt numai beneficiarele directe ale efectelor
pozitive ale tehnicii, ci sunt şi primele victime de pe urma degradării mediului produse de
tehnică.
În lupta contra poluării, care în cazul extrem ar putea da naştere unor schimbări
ireversibile şi dezastruoase în mediul terestru, în oceanele şi clima planetei, noţiunea de
frontieră şi-a pierdut sensul: poluarea atmosferei şi oceanelor afectează calitatea vieţii la
scară planetară.
Împotriva acestui flagel este necesar un consens al naţiunilor de a crea instituţii
capabile să lupte la scară mondială, altfel vom continua să asistăm la distrugerea de către
fiecare naţiune a mediului său şi la infectarea Terrei.
În faza actuală, direcţiile în care se orientează lupta împotriva poluării sunt:
reducerea activităţilor poluante, printr-o selecţie mai riguroasă a combustibililor
responsabili de poluarea atmosferei, introducerea unor tehnologii antipoluante şi
reciclarea substanţelor poluante.
Poluarea aerului este o consecinţă a activităţilor umane, cu excepţia cazurilor
extrem de rare de poluare naturală a aerului, ca urmare a unor erupţii accidentale de gaze.
Poluarea aerului este în primul rând un fenomen al vieţii urbane.
Creşterea populaţiei, dezvoltarea industriei şi utilizarea vehiculelor acţionate cu
motoare cu explozie provoacă emisii de substanţe şi particule care suplimentează, intră în
reacţie şi complică situaţia creată de impurităţile tradiţionale din aer.
50
A se vedea Mircea Duţu, Între a fi şi a avea, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, pag. 21.
În condiţiile în care, datorită substanţelor străine a căror concentraţie
atinge nivele nocive, în compoziţia normală a aerului au intervenit modificări şi
capacitatea lui de a dilua impurităţile este depăşită, aerul se consideră poluat.
A doua sursă de nelinişte pentru omul epocii tehnologice o constituie poluarea apei.
Acest mediu viu, care în mod nemijlocit dă viaţă solului, florei şi faunei, este
tulburat de apele reziduale, industriale sau urbane, iar modificările sunt de ordin fizic,
chimic, biologic şi chiar bacteriologic.
Exceptând cazurile accidentale, poluarea apelor provine din deversări necontrolate,
de origini diverse. Şi sunt datorate: apelor reziduale urbane, apelor de origine industrială,
poluării de origine agricolă, care provine în mod esenţial din unele produse utilizate în
agricultură, din îngrăşăminte şi reziduuri de origine animală.
Problema poluării apelor nu interesează numai omul şi animalele acvatice, ci
constituie o îngrijorare din ce în ce mai serioasă pentru industriile însele, care se văd
obligate să folosească ape poluante în amonte, incompatibile cu unele tipuri de instalaţii.
Între agenţii poluanţi ai apelor, susceptibili să aibă efecte toxice
asupra organismului, se citează: nitraţii, fluorurile, metalele toxice (în principal arsenic,
mercur, plumb şi cadmiu), pesticidele, detergenţii anionici şi reziduurile radioactive.
Solul, prin natura lui, este locul de întâlnire a antipoluantelor: pulberile din aer şi
gazele toxice dizolvate de ploaie în atmosferă se întorc pe sol, apele de infiltraţie
îngreunează solul cu poluanţi, antrenându-i spre adâncimi, râurile poluate infectează
suprafeţele inundate sau irigate.
Printre principalii poluanţi ai solului se numără pesticidele, care desemnează
ansamblul produselor chimice destinate să lupte contra animalelor şi vegetalelor
considerate ca vătămătoare; acestea sunt insecticidele, erbicidele, fungicidele etc.,
produse care sunt deversate în cantităţi enorme aproape în toate ecosistemele existente pe
glob. 51
Pesticidele, cu ajutorul cărora oamenii au influenţat în mod pozitiv mediul lor,
salvând de la distrugere recoltele, îmbunătăţind producerea de alimente şi protecţia
sănătăţii, creează probleme de o amploare încă necunoscută.
Consecinţele neintenţionate ale utilizării pe termen lung a unor anumite insecticide
au fost îmbolnăvirea sau moartea altor forme de viaţă, primele victime fiind crustaceele,
peştii şi păsările.
Pe lângă consecinţele cunoscute ale primelor explozii nucleare, mult timp
subestimate, au rămas efectele contaminărilor radioactive ale mărilor şi oceanelor,
provocate de pătrunderea în atmosferă a substanţelor provenite din descărcarea energiei
atomului.
Importanţa acestora a crescut îndeosebi în deceniul 1952-1962 şi a însemnat
eliberarea prin fisiune şi fuziune nucleară a unei puteri totale de 702 megatone, faţă de
1,3 megatone în 1945-1951.
Spectrul poluării radioactive, asupra căreia au stăruit îndelung nelinistile omenirii, a
fost îndepărtat prin semnarea în august 1963, la Moscova, a unui tratat privind
interzicerea experimentelor nucleare în spaţiu, în atmosferă şi în apă.
Prima sursă responsabilă a poluării prin produse radioactive, constituind forma de
impact asupra naturii ale cărei consecinţe nu pot fi încă evaluate, o constituie exploziile

51
A se vedea Mihai Berca, Ecologie generala si protectia mediului, Ed. Ceres, Bucuresti, 2000, pag. 300 si
urm.
nucleare. Acestea, având loc în atmosferă, antrenează poluări ce decurg din depunerile
solide şi din marea cantitate de gaze emise de „ciupercă“, a căror distribuţie în spaţiu este
la discreţia curenţilor aerieni.
Prin participarea lor în proporţie de 70% la suprafaţa globului, mările şi oceanele
primesc cea mai mare parte a substanţelor radioactive.
O altă sursă de poluare, eliminarea rezidurilor industriilor care utilizează fisiunea
nucleară, implică de asemenea mările şi oceanele. 52
În timp ce deşeurile foarte radioactive sunt stocate într-un ambalaj care se consideră
că nu se alterează, iar apoi sunt îngropate sau scufundate, cele cu radioactivitate slabă sau
mijlocie sunt aruncate în mări sau fluvii, ceea ce înseamnă acelaşi lucru.
Poluarea termică se datorează emisiunii de căldură în mediu prin încălzirea unor
mase importante de apă sau încălzirea şi umidificarea aerului, prin convecţie şi evaporare.
Centralele termoelectrice, indiferent de sursa de încălzire folosită (convenţională,
nucleară sau solară) evacuează în mediu 60-65% din căldura primară preluată de la sursă.
O sursă de creştere, de preocupări în legătură cu mărimea şi natura pericolelor
pentru sănătatea oamenilor o constituie însă radiaţiile ionizate, produs secundar al unor
forme ale tehnologiei noastre moderne.
Se ştie că radiaţiile, în concentraţii înalte, dau cancer la oameni şi animale, iar
periculozitatea concentraţiilor slabe, care sunt de aşteptat în mediu natural, ca urmare a
utilizărilor medicale, a aparatelor electronice din locuinţă, birouri şi din industrie, este
încă insuficient stabilită, măsurarea efectelor fiind tehnic dificilă sau chiar imposibilă.
În problematica spaţiului de securitate biologică şi psihologică a omului, poluarea
fonică a mediului, noxele acustice, afectează profund toate colectivităţile umane.
De acest pericol, locuitorii oraşelor şi ai zonelor industriale nu pot scăpa. Ei sunt
înconjuraţi de surse de zgomot, acasă, la birouri şi mai ales la locurile de muncă, unde
condiţiile sunt cele mai grele. Chiar în orele lor de destindere oamenii sunt bombardaţi de
zgomotul care pătrunde din afara locuinţelor lor.
Efectul incomod al zgomotului depinde de diverşii factori caracteristici acestuia sau
condiţiilor în care se află cel care-l suportă.
Între factorii cei mai importanţi se citează: nivelul de intensitate, durata, frecvenţa
zgomotelor şi durata activităţii în mediul zgomotos, aprecierea subiectivă şi sensibilitatea
individuală.
Surditatea, ca formă particulară de afectare a sănătăţii, apare în general datorită
unui zgomot intens în timpul unei perioade lungi, iar în afară de aceasta, surditatea
depinde puternic de frecvenţa zgomotelor.
Frecvenţele înalte sunt mai periculoase decât cele joase.
În practică, surditatea nu se produce decât atunci când omul se află în imediata
apropiere a unei surse de zgomot.
Consecinţele negative ale zgomotului sunt: degradarea auzului, degradarea urmată
de întreruperea activităţii normale şi o stare de nemulţumire generală.
De asemenea, o dată cu apariţia primelor civilizaţii urbane, a apărut şi intervenţia
brutală în mediu a omului prin exploatarea neraţională a terenurilor şi a alterării mediului
prin poluanţi proveniţi din activităţile umane, de origine menajeră, agricolă şi industrială.

52
A se vedea Daniela marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Ed. Şansa S.R.L., Bucureşti, 1996, pag.
33.
Poluarea este produsă de modificarea factorilor de mediu, biotici şi abiotici, prin
introducerea în mediu a poluanţilor de tipul deşeurilor reziduale din activităţile umane.
Poluarea naturală 53 este o impurificare a mediului sub influenţa factorilor
naturali, devenită însă un fenomen secundar ca importanţă, fiind rară şi cu cantităţi reduse
de poluanţi. 54
Sursele de poluare naturală sunt:
a) Vulcanii
Erupţiile vulcanice elimină particule solide, gaze şi vapori până la 30-50 km în
atmosferă, care sunt purtate de curenţi până la mari depărtări de locul emiterii. De
exemplu, erupţiile vulcanice: Karokato din Oceanul Pacific, Mont-pelle din Antile,
Katmai din Alaska, Etna din Sicilia care au eliminat în atmosferă tone de pulberi de
metale grele, cenuşă, gaze şi alţi compuşi minerali.
b) Cutremurele
Produc perturbaţii atmosferice şi mari cantităţi de impurităţi provenite din sol şi din
construcţiile ce se degradează, care sunt deplasate la mari distanţe o dată cu curenţii de
aer formaţi.
c) Cometele şi meteoriţii
Acestea formează o pulbere cosmică de 1000 tone pe întreg globul, ceea ce
reprezintă o densitate extrem de mică pe unitatea de suprafaţă.
Acest praf cosmic are un rol important în zborurile cosmice, fiind tot mai mult
cercetat în ultimii ani, având o acţiune redusă asupra organismului, excepţie făcând praful
cosmic contaminat radioactiv.
d) Erodarea solului
Ca formă de degradare a rocilor, se datorează acţiunii vântului şi a ploilor.
Această erodare este cu atât mai intensă cu cât solul este mai gol, lipsit de vegetaţie,
cu o expunere în pantă sau cu o reţea hidrografică bogată.
La nivelul zonelor erodate, precipitaţiile atmosferice nu se infiltrează în sol, ci se
scurg repede la suprafaţă şi se evaporă.
Ca o consecinţă, apare o reducere a umidităţii în straturile superioare ale solului,
determinând sărăcirea vegetaţiei.
Prin erodare se elimină în atmosferă cantităţi variabile de pulberi de praf sau rocă
sfărâmată, care produc o impurificare locală, fiind purtate de vânt, uragane, cicloane la
mii de kilometri.
Furtunile de praf, formate din particule de sol, mobilizate în regiunile de stepă din
Africa de Nord, se extind către sudul sau estul coastei Atlanticului.
La noi în ţară se formează furtuni de praf, mai ales în zonele învecinate din sudul
Podişului Anatoliei, afectând în special sudul ţării, dinspre Dunăre către Câmpia
Bărăganului.

53
= reprezintă modificarea componentelor naturale sau prezenţa unor componente străine, ca urmare a
activităţii omului şi care – în lumina cunoştintelor actuale – provoacă, prin natura lor, prin concentraţia în
care se găsesc şi prin timpul cat acţionează, efecte nocive asupra sănătăţii, creează discomfort sau
împietează asupra diferitelor utilizări ale mediului la care acesta ar putea servi în forma sa anterioară; apare
ca o barieră în calea dezvoltării economico-sociale;
54
A se vedea Mihai Berca, op. cit. pag. 281.
Pulberile naturale sunt produse în concentraţii mici de surse diferite răspândite pe
suprafeţele mari, având dimensiuni mici, ce se sedimentează rapid sub acţiunea
gravitaţiei, depunându-se pe sol şi în apă.
Aceste particule naturale, solide, sunt fără acţiuni specifice asupra organismului,
exceptând pulberile alergice, infestate cu microorganisme sau contaminate radioactiv.
Cu toate acestea, factorii mecanici (apa, aerul) pot deveni factori poluanţi indirecţi,
transportând la distanţă noxele industriale, pesticidele şi substanţele chimice rezultate în
urma activităţilor umane.
Aerul, sub forma curenţilor şi vânturilor puternice, împrăştie, o dată cu praful şi
nisipul, substanţele poluante, contribuind la o poluare locală, iar – în timp – la o poluare
globală, prin produşi secundari ce se dispersează la mii de kilometri de sursa de emitere.
Apa, prin curenţi şi valuri, poate transporta deşeuri periculoase 55 , de exemplu
petrolul, realizând acel efect la distanţă al poluării.
e) Reziduurile vegetale şi animale sub forma frunzelor moarte, resturilor
alimentare, dejecţiilor animale şi umane, cadavrelor, degajă în urma descompunerilor o
serie de substanţe gazoase care impurifică aerul, afectând sănătatea vieţuitoarelor.
f) Focul reprezintă o primă cauză a deteriorării ecosistemelor, folosit încă din
vechime de om, astăzi fiind mai des întâlnit în anii secetoşi pe continentul african şi în
America tropicală, unde distruge o mare parte a ecosistemelor naturale.
Incendiile spontane datorate temperaturilor înalte şi uscării excesive a vegetaţiei
distrug în savana africană peste 80 milioane tone de furaje anual, degradând calitativ şi
cantitativ ecosistemele şi degajând în atmosferă mari cantităţi de fum şi, implicit, bioxid
de carbon.
Poluarea artificială
A apărut o dată cu dezvoltarea primelor aşezări urbane, sub influenţa factorilor
antropici. Iniţial, produsele poluante erau puţine, de natură organică şi uşor degradabile
de către microorganismele mediului.
Pe măsura dezvoltării industriei, a creşterii demografice şi a modernizării tehnicii,
poluarea s-a extins, poluanţii s-au înmulţit şi au apărut deşeuri greu biodegradabile, ca de
exemplu detergenţii, pesticidele de sinteză, deşeurile radioactive. 56
Când cantitatea de poluanţi depăşeşte capacitatea de neutralizare a mediului,
ecosistemele suferă un proces de alterare şi distrugere a lor, rezultând zone lipsite total de
viaţă.
Poluarea, în funcţie de natura poluantului, poate fi:
a) fizică – produsă de zgomot (poluare fonică);
– produsă de substanţe radioactive;
– produsă de apa caldă, praf, particule de cărbune.
b) chimică – produsă de compuşi gazoşi din industrie;
– ionii unor metale grele;
– pesticide folosite în agricultură;

55
- deseuri toxice, inflamabile, explozive, infectioase, corozive, radioactive sau altele, care introduse sau
mentinute in mediu, pot dauna acestuia, plantelor, animalelor sau omului. Ernest lupan, op. cit. pag. 97.
56
- acele materiale rezultate din activitatile nucleare, pentru care nu s-a prevazut nici o intrebuintare, care
contin sau sunt contaminate cu radionuclizi in concentratii superioare limitelor de exceptare. Ernest Lupan,
op. cit. pag. 97.
– detergenţi.
c) biologică – rezultă din infestarea mediului cu agenţii patogeni şi
germeni proveniţi din fermentaţii.
Poluarea, după mediul în care acţionează poluanţii, poate fi:
– poluarea aerului;
– poluarea solului;
– poluarea apei. 57
Aerul curat este un amestec de gaze a căror proporţie se menţine constantă în
straturile inferioare ale atmosferei, constantă care reprezintă una din condiţiile de bază ale
menţinerii vieţii şi dezvoltării vieţuitoarelor pe Terra.
Prin poluare apare o impurificare a aerului datorită particulelor solide, gazelor,
vaporilor de apă, particulelor radioactive şi microorganismelor de tipul bacteriilor,
virusurilor etc.
În aerul poluat din zonele industriale se găsesc impurităţi sub forma particulelor
solide, picături, gaze şi vapori.
Poluarea atmosferică a luat o mare amploare o dată cu apariţia civilizaţiei moderne,
cu creşterea producţiei industriale, a circulaţiei rutiere, o dată cu apariţia deşeurilor
menajere, a consumului de energie.
Această poluare este mai puternică în mediile urbane şi în anumite zone industriale.
Substanţele poluante sunt rezultate din arderea combustibililor, praful de la fabricile
de ciment, gaze de industrie chimică, particule radioactive de la centralele atomo-
nucleare, diferitele emisii rezultate din fermentaţii.
În funcţie de starea lor de agregare, poluanţii din aer pot fi gazoşi şi solizi.

2. Regimul juridic al protecţiei mediului împotriva poluării


În concepţia Legii 137/1995 cu modificările şi completările ulterioare, o formă
principală de protecţie a mediului o constituie reglementarea activităţilor economice şi
sociale, cu impact asupra mediului 58 , astfel încât să se evite sau, pe cât posibil, să se
limiteze efectele negative ale acestora.
În această categorie se găsesc o serie de produse care, prin natura lor, pot produce
vătămări aparente ori reziduale asupra sănătăţii umane şi mediului natural, manifestate pe
termen scurt (deşeuri domestice), ori lung (deşeuri industriale toxice, pesticide ori
îngrăşăminte chimice) sau activităţi cu substanţe şi fenomene de risc deosebit (radiaţii
ionizate sau dezastre). 59
Regimul de gestionare a acestor riscuri este destul de sărac în prezent în reguli
juridice ferme, mărginindu-se la prevederile Legii 137/1995 modificată şi completată în
privinţa regimului substanţelor şi al deşeurilor periculoase 60 , gospodăririi deşeurilor
menajere, industriale şi agricole, regimul pesticidelor, regimul privind asigurarea

57
A se vedea Mihai Berca, op. cit. pag. 281 şi urm.
58
impact asupra mediului - efecte asupra mediului ca urmare a desfăşurării unei activităţi antropice;
59
A se vedea Mircea Duţu, Dreptul mediului, Editura Economică, 1998, pag. 332;
60
deşeuri periculoase - deşeurile încadrate generic, conform legislaţiei specifice privind regimul deşeurilor,
în aceste tipuri sau categorii de deşeuri şi care au cel puţin un constituent sau o proprietate care face ca
acestea să fie periculoase;
radioprotecţiei, desfăşurarea activităţilor nucleare şi asigurarea securităţii surselor de
radiaţii, inclusiv răspunderea civilă pentru daune nucleare.

Regimul substanţelor şi deşeurilor periculoase,


precum şi al altor deşeuri

Una dintre marile probleme ale vieţii moderne o constituie cea a colectării, stocării,
neutralizării ori eliminării deşeurilor.
Gestiunea lor este relativ complexă, deoarece acestea produc efecte nocive asupra
mediului, ele putând, de asemenea, să constituie o importantă sursă de materii prime şi
energie.
În înţelesul legii, deşeurile 61 reprezintă substanţele rezultate în urma unor procese
biologice sau tehnologice care nu mai pot fi folosite ca atare, dar unele putând fi
refolosite.
Deşeurile periculoase sunt constituite din deşeuri toxice, inflamabile, explozive,
infecţioase, corozive, radioactive sau altele, care, introduse sau menţinute în mediu, pot
dăuna acestuia, plantelor, animalelor sau omului.
Substanţele periculoase 62 reprezintă orice substanţă sau produs care, folosit în
cantităţi, concentraţii sau condiţii aparent nepericuloase, prezintă risc semnificativ pentru
om, mediu sau bunurile materiale; pot fi: explozive, oxidante, inflamabile, toxice,
corozive, iritante, mutagene, radioactive.
Deşeurile refolosibile sunt substanţe, materiale sau produse provenite din activităţi
industriale, agricole, din construcţii, transporturi, prestări de servicii şi alte domenii de
activitate, precum şi din consumul populaţiei, ale căror caracteristici permit
reintroducerea lor ca atare sau ca materii prime secundare în circuitul productiv, fără risc
pentru mediu sau sănătatea populaţiei.
Orientările strategice promovate la nivel european în materie se exprimă în special
în:
– prevenirea formării de deşeuri, în special prin dezvoltarea de tehnologii curente,
tinzând să reducă cantitatea şi nocivitatea deşeurilor în cadrul proceselor de producţie;
– promovarea revalorificării deşeurilor, în sensul introducerii lor în circuitul
economic productiv şi prin recuperarea materiilor pe care le conţin;
– eliminarea deşeurilor nevalorificabile.
În aplicarea principiului poluatorul plăteşte, producătorul ori deţinătorul de deşeuri
este răspunzător de eliminarea lor.
Principala formă de acţiune în această direcţie o reprezintă stabilirea unui regim
special de gestionare şi gospodărire a activităţilor care privesc fabricarea, comercializarea
şi utilizarea substanţelor periculoase şi, respectiv, transportul, tranzitul, depozitarea
temporară sau definitivă, distrugerea, manipularea, precum şi importul şi exportul de
substanţe şi deşeuri periculoase.
a) Regimul special de gestionare a deşeurilor periculoase.

61
deşeuri - orice substanţă sau orice obiect din categoriile stabilite de legislaţia specifică privind regimul
deşeurilor, pe care deţinătorul îl aruncă, are intenţia sau are obligaţia de a-l arunca;
62
substanţe periculoase - orice substanţă sau preparat clasificat ca periculos de legislaţia specifică în
domeniul substanţelor şi preparatelor chimice;
În privinţa regimului de gestionare a deşeurilor periculoase, toate activităţile de
transport, tranzit, depozitare temporară sau definitivă, distrugere şi manipulare sunt
permise numai în baza acordului şi autorizaţiei de mediu.
În plus, reglementări speciale elaborate de autoritatea centrală de mediu vizează: 63
– amplasarea, amenajarea şi supravegherea diferitelor tipuri de depozite;
– colectarea, prelucrarea, tratarea, neutralizarea deşeurilor, precum şi reciclarea
celor refolosibile;
– transportul deşeurilor;
– refacerea cadrului natural afectat de prezenţa deşeurilor;
– instalaţiile pentru incinerarea deşeurilor industriale, menajere, agricole şi altele;
– instalaţiile de epurare a apelor uzate şi a nămolurilor;
– folosirea nămolurilor, a apelor uzate, deşeurilor industriale, menajere şi a celor
rezultate din incinerare;
– procedura de autorizare pentru amplasarea şi amenajarea depozitelor, transportul,
incinerarea, prelucrarea şi utilizarea deşeurilor de orice fel;
– importul, exportul şi tranzitul de deşeuri şi substanţe periculoase.
De asemenea, autorităţilor administraţiei publice locale, persoanelor fizice şi
juridice care au în profilul lor activităţi de acest gen le revin o serie de obligaţii specifice
legate de autorizarea, depozitarea deşeurilor ori protecţia mediului.
Prin H.G. nr. 511/05.08.1994 64 s-au instituit măsuri speciale pentru prevenirea şi
combaterea deşeurilor de cenuşi de la fabricarea acidului sulfuric şi de clorură de calciu.
b) Importul deşeurilor şi al substanţelor periculoase în România.
Ca regulă generală, importul în România de deşeuri de orice natură, în stare brută
sau prelucrată, este interzis, cu excepţia anumitor categorii de deşeuri ce constituie
resurse secundare de materii prime utile, iar tanzitul şi exportul de deşeuri de orice natură
se poate realiza în conformitate cu acordurile şi convenţiile la care ţara noastră este parte.
Astfel, prin deşeuri şi reziduuri de orice natură se înţeleg – în sensul hotărârii de
mai sus – resturile tehnologice de orice natură, produsele şi materialele cu termenele de
garanţie depăşite, produsele uzate fizic care nu mai au valoare de întrebuinţare, precum şi
resturile menajere.
Prin excepţie, se admite importul anumitor categorii de deşeuri (cum sunt cele de
minereuri, de metale feroase sau neferoase, precum şi alte deşeuri) care urmează a fi
prelucrate de importatori prin capacităţile de producţie existente, pentru obţinerea unor
materii prime şi materiale utile, cu condiţia ca prin transport, depozitare şi prelucrare pe
teritoriul ţării, aceste deşeuri să nu prezinte risc tehnologic şi ecologic.
Licenţele de import se eliberează numai agenţilor economici comunicaţi
Ministerului Economiei şi Comerţului de către ministerele de resort.
Sunt admise la import, în condiţiile arătate, deşeuri de oţel (fier vechi), din fontă
(fontă veche), din cupru, alamă, bronz, plumb, zinc, aluminiu, metale dure, metale
preţioase, cioburi de sticlă, hârtii şi cartoane, filatura de bumbac şi de lână cu conţinut
100% fibră naturală şi curate, precum şi deşeuri din fabricile de tricotaje (tip bumbac şi
tip lână curată).
La astfel de deşeuri nu se admite prezenţa substanţelor organice (materiale plastice,
uleiuri ş.a.).

63
A se vedea Mircea Duţu, Dreptul mediului, Editura Economică, 1998, pag. 335;
64
Publicată în M. Of. Nr. 222 din 17 august 1994.
Importul mărfurilor periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu se poate
face numai pe baza documentelor şi avizelor stabilite prin dispoziţiile legale pentru
fiecare grupă de mărfuri, pe baza documentelor şi avizelor stabilite prin dispoziţiile legale
pentru fiecare grupă de mărfuri, pe baza certificatelor de calitate eliberate de organismele
autorizate din ţara de origine, anexate declaraţiei de conformitate, precum şi a
inscripţionării, după caz, a termenului de garanţie sau de valabilitate.
În lipsa oricăruia dintre aceste documente, organele vamale nu vor permite intrarea
mărfurilor pe teritoriul României.
Categoriile de produse periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu care
pot fi importate, dar numai pe baza documentelor şi avizelor stabilite de lege, sunt, de
exemplu, diferite produse de origine animală, seve şi extracte vegetale, gudroane, uleiuri,
bitum, produse chimice anorganice şi produşi organici şi anorganici, hidrocarburi şi
derivaţi, vitamine şi hormoni, antibiotice şi alţi compuşi organici, produse farmaceutice,
îngrăşăminte, coloranţi, culori, lacuri şi vospele, pesticide, piei brute, blănuri brute,
diverse sprayuri ş.a.
Tranzitul şi exportul de orice natură se pot realiza în conformitate cu acordurile şi
convenţiile la care România este parte, în special de Convenţia de la Basel privind
controlul transporturilor peste frontieră ale deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora,
din martie 1989 (la care s-a aderat prin Legea 6/1991 65 ).
c) Regimul deşeurilor refolosibile.
Este stabilit prin Ordonanţa Guvernului României nr. 16/2001 66 , privind măsuri
pentru colectarea, reciclarea şi reintroducerea în circuitul productiv a deşeurilor
refolosibile de orice fel.
Conform acestui act normativ, activitatea de colectare, prelucrare şi livrare de
deşeuri refolosibile în vederea reintroducerii în circuitul productiv se desfăşoară în baza
unor reguli particulare.
Astfel, această activitate se desfăşoară pe baza şi în condiţiile , numai în urma
îndeplinirii de către agenţii economici a două cerinţe minime:
– să dispună de spaţiul de depozitare necesar desfăşurării activităţii;
– să deţină dotarea corespunzătoare şi/sau tehnologiile şi instalaţiile de colectare şi
prelucrare a deşeurilor refolosibile, conform normelor legale în vigoare.
Agenţii economici sunt obligaţi să strângă, să depoziteze şi să predea, de îndată,
deşeurile refolosibile rezultate din activitatea lor centrelor de colectare sau să le valorifice
direct diverşilor consumatori pentru a evita degradarea lor.
Este interzis persoanelor juridice şi persoanelor fizice să depoziteze deşeurile
refolosibile în spaţii publice, precum şi în alte locuri în afara celor stabilite de autorităţile
administraţiei publice locale.
Agenţii economici care produc, reciclează sau consumă deşeuri refolosibile sunt
obligaţi să le sorteze pe calităţi şi mărci, să ţină evidenţa lor şi să furnizeze informaţii
autorităţilor în drept. 67
La rândul lor, materialele secundare produse trebuie livrate numai însoţite de
certificate de calitate şi marcă, iar consumatorii pot utiliza aceste resurse numai pe baza
unor astfel de documente.

65
Publicată în M.Of. nr. 18/26 ianuarie 1991;
66
Publicată în M.Of. nr.107/7 februarie 2002;
67
A se vedea Mircea Duţu, Dreptul mediului, Editura Economică, 1998, pag. 336;
Ordonanţa de Urgenţă 16/2001 stabileşte şi o serie de contravenţii la regimul de
colectare, reciclare şi introducere în circuitul productiv a deşeurilor refolosibile.
d) Regimul materialelor explozive.
Prepararea, producerea, experimentarea, deţinerea, tranzitarea pe teritoriul ţării,
transmiterea sub orice formă, transportul, depozitarea, mânuirea şi folosirea de către
persoanele juridice sau fizice a materialelor explozive sunt supuse regulilor juridice
instituite prin Legea 126/1995 68 modificată şi completată prin Legea nr. 464/2001 69 şi
prin Legea nr. 478/2003 70 , privind regimul materialelor explozive.
Prin materii explozive, în sensul legii, se înţeleg explozivii propriu-zişi,
amestecurile explozive, pur tehnice şi simple, mijloacele de iniţiere, cele auxiliare de
aprindere, precum şi orice alte substanţe sau amestecuri de substanţe destinate să dea
naştere la reacţii chimice instantanee, cu degajare de căldură şi gaze, la temperaturi
ridicate.
Pentru a preveni sau limita riscurile legate de producerea şi folosirea acestor
substanţe, legea instituie o serie de modalităţi de control, restricţii şi măsuri de siguranţă.
Astfel, producerea de materiale şi orice operaţiune de import-export cu acestea sunt
permise numai persoanelor fizice şi juridice care sunt înregistrate şi posedă autorizaţie în
acest sens.
Furnizorii au obligaţia de a garanta calitatea materialelor explozive prin certificate
de calitate, elaborate o dată cu livrarea acestora şi de a indica pe ambalaje: denumirea,
lotul, data şi producătorul, cantitatea, temperaturile maxime şi minime în care se pot
transporta, depozita, mânui, perioada de garanţie (de la data fabricării) şi orice alte date
necesare unei deţineri şi exploatări în deplină siguranţă.
Persoanele fizice nu au dreptul să deţină, să utilizeze, să transporte, să depoziteze,
să experimenteze ori să mânuiască materiale explozive dacă nu au fost autorizate şi
înregistrate conform legii, cu excepţia pulberii necesare confecţionării cartuşelor pentru
arme de vânătoare.
e) Autorizarea şi înregistrarea deţinătorilor de materiale explozive.
Producerea şi prepararea materialelor explozive sunt permise numai societăţilor
comerciale care, prin statutul de înfiinţare, au ca obiect astfel de operaţiuni şi au obţinut,
în prealabil, autorizaţia Inspectoratului de Stat pentru Protecţia Muncii şi a
Inspectoratului de Poliţie al judeţului sau Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului
Bucureşti şi s-au înregistrat la aceste autorităţi.
Obligaţia de autorizaţie prealabilă şi de înregistrare la autorităţile competente
revine şi persoanelor care deţin, transportă şi folosesc materii explozive (art. 3 din Legea
126/1995 modificată şi completată).
Materiile explozive pot fi depozitate numai în spaţii special constituite şi autorizate:
este interzisă autorizarea procedurii, preparării, experimentării, deţinerii sau depozitării
materialelor explozive în încăperi sau locuinţe.
În caz de nerespectare a dispoziţiilor în materie, autorizaţiile pot fi retrase,
suspendate şi se pot restrânge activităţile permise.
f) Operaţiuni cu materii explozive şi evidenţa acestora.

68
Publicată în M. Of. Nr. 298/28 decembrie 1995;
69
Publicată în M. Of. Nr. 423/30 iulie 2001;
70
Publicată în M. Of. Nr.831/24 noiembrie 2003;
Transportul şi mânuirea materiilor explozive, cu excepţia obiectelor artizanale şi
distractive, se efectuează sub directa supraveghere a artificierilor autorizaţi şi numai cu
personal special instruit pentru asemenea operaţiuni.
Sunt prevăzute, apoi, o serie de reguli de siguranţă, precum interzicerea încărcării,
transportului, descărcării, depozitării şi distrugerii materiilor explozive în timpul nopţii, a
transportului în acelaşi vehicul al materialelor explozive împreună cu alte materiale,
accesul în vehicul al persoanelor străine de transport, stabilirea de condiţii speciale pentru
transportul şi depozitarea în comun a mai multor tipuri de explozivi etc.
Totodată, paza şi depozitarea acestora sunt supuse unui regim special.

Regimul îngrăşămintelor chimice şi al produselor antiparazitare


Datorită efectelor negative pe care le pot produce asupra sănătăţii umane, bunurilor
şi mediului, în general, îngrăşămintele chimice şi produsele de uz fitosanitar sunt supuse
unui regim juridic special.
Principala metodă de prevenire a efectelor negative asupra mediului ale acestor
substanţe constă în omologarea lor. Această operaţie are ca scop autorizarea producerii
şi/sau comercializării diverselor produse de acest gen numai dacă sunt conforme unor
norme şi standarde stricte.
Astfel, două mari categorii de produse sunt supuse omologării. Este vorba mai întâi
de produsele chimice care fac obiectul unui control preventiv al impactului lor, prin
intermediul unor autorizări sau declaraţii prealabile pe lângă autorităţile competente şi, în
al doilea rând, de produsele agricole, fitosanitare ori fertilizante prin care se urmăreşte
asigurarea unor parametri minimi de nocivitate, în special pentru sănătatea umană.

a) Reguli generale
Prevenirea şi limitarea afectării negative a mediului se asigură pe două căi
principale:
– producerea îngrăşămintelor chimice, pesticidelor şi altor produse folosite în
profilaxia fitosanitară, sanitar-umană şi veterinară numai prin tehnologii şi biotehnologii;
– utilizarea acestora conform unor norme tehnice autorizate, în condiţiile stabilite
prin lege.
Pentru asigurarea acestor cerinţe, autorităţile publice întocmesc liste cu
îngrăşămintele chimice şi cu pesticidele din ţară şi din străinătate, precum şi cu limitele
maxime admise ale concentraţiilor pesticidelor, potrivit standardelor internaţionale şi
organizează analiza şi controlul îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor, precum şi al
concentraţiilor pesticidelor în sol, recolte, furaje, produse agroalimentare, vegetale şi
animale.
Totodată, legea prevede în sarcina persoanelor fizice şi juridice care produc,
comercializează şi/sau utilizează îngrăşăminte chimice şi pesticide, o serie de obligaţii
precum: obţinerea autorizaţiei de mediu pentru fabricarea acestora, livrarea, manipularea,
transportul şi comercializarea acestora ambalate cu inscripţii de identificare, avertizare,
prescripţii de siguranţă şi folosire, în condiţiile în care să nu provoace contaminarea
mijloacelor de transport şi a mediului, depozitarea îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor
numai în locuri protejate etc. (art. 28 din Legea 137/1995 modificată şi completată) 71

– Regimul produselor de uz fitosanitar


Prin Ordonanţa Guvernului nr. 4/20.01.1995 72 (aprobată şi modificată prin Legea
85/1995 73 ) s-a instituit un nou regim legal privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea
produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în
agricultură şi silvicultură.
Datorită implicaţiilor importante de ordin economico-ecologic pe care le prezintă o
asemenea activitate, produsele de uz fitosanitar sunt supuse unor reguli speciale vizând
omologarea, fabricarea, comercializarea, utilizarea şi efectuarea tratamentelor.
– Regimul de efectuare a tratamentelor de combatere a bolilor, dăunătorilor şi
buruienilor în agricultură
Regimul de omologare, fabricare, comercializare şi utilizare a produselor de uz
fitosanitar este întregit cu o serie de reguli cu un pronunţat caracter de protecţie privind
efectuarea tratamentelor de combatere a bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură
şi silvicultură.
Astfel, prima regulă este aceea că această activitate se face numai prin înştiinţare,
cu buletinele de avertizare emise de serviciile de prognoză şi avertizare din teritoriu sau,
în lipsa acestora, prin înştiinţarea făcută de specialişti fitosanitari, inclusiv prin mass-
media.
Apoi, prestatorii de servicii fitosanitare sunt obligaţi să respecte toate instrucţiunile,
normele tehnice şi metodologice care reglementează depozitarea, manipularea şi
efectuarea tratamentelor cu produse de uz fitosanitar şi răspund de calitatea şi eficienţa
tratamentelor efectuate.
Aceste servicii sunt supuse controlului şi expertizei din punctul de vedere al
calităţii de către inspectoratele judeţene pentru protecţia plantelor şi carantina
fitosanitară.
În scopul reducerii riscului de impact asupra sănătăţii oamenilor, animalelor şi
mediului sunt interzise:
a) aplicarea cu mijloace avio a produselor de uz fitosanitar din grupele I şi a II-a de
toxicitate în agricultură şi silvicultură;
b) aplicarea tratamentelor la plantele melifere, cât şi la cele care îşi realizează
polenizarea cu ajutorul albinelor, cu produse toxice în perioada înfloritului;
c) tratamentul cu produse a căror remanenţă depăşeşte timpul de pauză stabilit
pentru punerea în consum a produselor recoltate;
d) vânzarea şi punerea în consum a produselor agricole recoltate, fără respectarea
timpului de pauză stabilit de autorităţile competente;
e) efectuarea de tratamente cu produse fitotehnice interzise în zonele de protecţie a
apelor, de protecţie sanitară şi ecologică, precum şi în alte zone protejate, stabilite de
autorităţile competente;
f) utilizarea oricărui produs fitosanitar în alte cazuri decât cele pentru care a fost
omologat;
71
A se vedea Mircea Duţu, Dreptul mediului, Editura Economică, 1998, pag. 338;
72
Publicată în M. Of. Nr. 18/30 ianuarie 1995;
73
Publicată în M. Of. Nr. 213/19 semtembrie 1995;
g) efectuarea de tratamente cu produse ale căror reziduuri se acumulează peste
limitele maxime admise în soluri, în ape, în furaje şi în produsele agroalimentare.

Sancţiuni pentru nerespectarea normelor la regimul produselor de


uz fitosanitar

Ordonanţa nr. 4/1995 74 stabileşte patru categorii de contravenţii la normele privind


fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar, sancţionate cu
amendă, care se aplică persoanelor fizice şi juridice.
Tot pentru nerespectarea reglementărilor legale în materie, organele competente pot
dispune anularea definitivă sau suspendarea pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 6 luni a
autorizaţiei de comercializare, a autorizaţiei de utilizare şi a autorizaţiei de prestări de
servicii cu produse de uz fitosanitar.

– Regimul de protecţie împotriva dezastrelor


Alături de poluările obişnuite, cunoscute şi previzibile, accidentele grave şi cu
caracter excepţional pot avea efecte deosebit de negative asupra mediului.
Acestea pot fi datorate atât unor catastrofe naturale, cât şi accidentelor tehnologice
majore.
Conform statisticilor O.N.U., pagubele produse de dezastrele naturale au urcat de la
40 de miliarde USD în anii ’60 la circa 70 miliarde USD în anii ’70, 120 miliarde USD în
anii ’80 şi 280 miliarde USD în anii ’90.
De altfel, reflectând asemenea preocupări mondiale, printr-o Hotărâre a Adunării
Generale a Naţiunilor Unite, anii ’90 au fost declaraţi deceniu pentru reducerea
dezastrelor naturale, cât şi prin Conferinţa Mondială asupra reducerii dezastrelor naturale
convocată la Yokohama (Japonia).
La rândul lor, accidentele majore legate de riscul tehnologic au cunoscut o
înmulţire îngrijorătoare.
Sunt bine cunoscute, prin consecinţele lor directe şi impactul produs asupra opiniei
publice, o serie de catastrofe tehnologice, cum ar fi: cele produse la uzinele chimice
(Flixborough – Marea Britanie, 1974; Seveso – Italia, 1976; Bhopal – India, 1984), de
mareele negre (Amco-Cadiz, 1978, Tanio – 1980, Ekofisk – Norvegia, 1980, Ixtoc –
Mexic, 1979), transporturi terestre (Jicvain – Franţa, 1978; St. Amandles-Eaux – Franţa,
1973; Jos Alfaques – Spania, 1978; Siberia – Federaţia Rusă, 1994), energia nucleară
(Three Mile Island – SUA, 1979; Cernobîl – URSS, 1986), stocajul şi transportul de gaz
(Cleveland – SUA, 1944; Feizin – Franţa, 1966) etc.
În România, industriile cu risc major reprezintă şi ele un pericol deosebit, atât
datorită numărului mare al acestora, amplasării surselor în apropierea sau chiar în
interiorul aşezărilor umane, cât şi răspândirii unităţilor pe întregul teritoriu al ţării şi
uzurii morale şi tehnice avansate a tehnologiilor şi instalaţiilor folosite.
Astfel, riscurile industriale provin mai ales din industria chimică şi petrochimică,
fabricile de celuloză şi hârtie, fibrele artificiale, uzinele de produse clorosodice etc.

74
Publicata in M. Of. Nr. 18 din 30 ianuarie 1995.
Intrarea în funcţiune a centralei termonucleare de la Cernavodă şi activităţile
conexe legate de aceasta marchează apariţia riscului nuclear.
Transporturile periculoase (rutier, feroviar, prin conducte etc.) de substanţe toxice,
inflamabile şi explozibile, constituie un alt risc, în condiţiile în care starea drumurilor este
precară, iar conductele magistrale de transport de produse petroliere însumează peste
2.250 km.
La acestea se adaugă deşeurile industriale şi toxice (în cantitate de circa 61
milioane tone anual), care constituie şi ele un risc de poluare.
Asemenea realităţi, tot mai evidente, au reclamat şi măsuri juridice
corespunzătoare, generând chiar conturarea unui capitol special al dreptului poluărilor
legat de reglementarea circumstanţelor excepţionale şi probabilitatea riscurilor
tehnologice. 75
După unele reglementări sectoriale privind apărarea împotriva dezastrelor s-a
stabilit un regim unitar al măsurilor de prevenire, intervenţie operativă şi refacere în cazul
dezastrelor, calamităţilor naturale şi altor catastrofe, pentru diminuarea efectelor sociale,
economice ale acestora.
Documentul normativ se referă deopotrivă la riscurile naturale şi la cele tehnologice
majore.
Prin dezastre se înţeleg:
a) fenomenele naturale distructive de origine geologică sau meteorologică ori
îmbolnăvirea unui număr mare de persoane sau animale, produse în mod brusc, ca
fenomene de masă (în această categorie sunt cuprinse: cutremurele, alunecările şi
prăbuşirile de teren, inundaţiile şi fenomenele meteorologice periculoase, epidemiile şi
epizootiile);
b) evenimentele cu urmări deosebit de grave asupra mediului, provocate de
accidente (accidente chimice, biologice, nucleare, în subteran, avariile la construcţii
hidrotehnice sau conducte magistrale, incendiile de masă sau exploziile, accidentele
majore pe căile de comunicaţii, accidente majore la utilaje şi instalaţii tehnologice
periculoase, căderile de obiecte cosmice, accidentele majore şi avariile mari la reţelele de
instalaţii şi telecomunicaţii).
Aşa cum rezultă din formularea textului legal, categoriile de fenomene naturale şi
evenimentele cu urmări deosebit de grave provocate de accidente sunt prevăzute
enumerativ şi limitativ. 76
Pentru apărarea împotriva dezastrelor sunt prevăzute trei tipuri de măsuri:
a) de prevenire şi pregătire pentru intervenţie;
b) operaţii urgente de intervenţie după declanşarea fenomenelor periculoase cu
urmări deosebit de grave;
c) de intervenţie ulterioară pentru recuperare şi reabilitare.
Responsabilitatea organizării apărării împotriva dezastrelor este conferită
autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi unor organisme special
constituite.

– Organisme special constituite

75
A se vedea Mircea Duţu, op. cit. pag. 350.
76
A se vedea Daniela marinescu, op. cit., pag. 263.
Este vorba în acest sens de Comisia Guvernamentală de Apărare Împotriva
Dezastrelor, comisii centrale specializate pe tipuri de dezastre şi comisii judeţene,
respectiv Comisia Municipiului Bucureşti de apărare împotriva dezastrelor.
Comisia Guvernamentală de Apărare Împotriva Dezastrelor, formată din miniştri şi
conducători ai altor autorităţi ale administraţiei publice centrale de specialitate, este
condusă de primul-ministru, care organizează şi conduce întreaga activitate în domeniu.
Măsurile de apărare împotriva dezastrelor, stabilite în condiţiile legii de către
Comisie, sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice sau juridice.
Comisiile centrale specializate pe tipuri de dezastre, subordonate Comisiei
Guvernamentale, sunt organizate pe lângă ministerele de resort şi vizează următoarele
domenii: apărarea împotriva inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase şi
accidentelor la construcţiile hidrotehnice, prevenirea şi apărarea împotriva efectelor
seismice şi alunecărilor de teren, accident nuclear şi căderi de obiecte cosmice, explozii
mari la suprafaţă şi în subteran, accidente chimice şi avarii deosebit de grave pe căi de
comunicaţii, asistenţă medicală de urgenţă, în caz de dezastre şi epidemii, incendii în
masă şi telecomunicaţii.
Apoi, în teritoriu se organizează comisii judeţene, respectiv Comisia Municipiului
Bucureşti de apărare împotriva dezastrelor care sunt formate
din specialişti din aparatul descentralizat al ministerelor şi din aparatul consiliilor
judeţene.
Atribuţiile stabilite pentru fiecare măsură în parte (centrală, pe tipuri de dezastre şi
judeţene) vizează elaborarea strategiei naţionale de apărare împotriva dezastrelor,
promovarea studiilor de evaluare a riscului potenţial şi a urmărilor dezastrelor, elaborarea
planurilor operative de apărare specifice, informarea şi educarea opiniei publice etc.

– Atribuţiile autorităţilor publice, centrale şi locale


Legea 124 din 15 decembrie 1995 77 privind unele Ordonanţe ale Guvernului în
cadrul art. 1 aproba O.G. nr. 47/1995 privind apărarea împotriva dezastrelor care este
abrogată prin Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă 78 , stabileşte pe de o parte,
atribuţii comune tuturor organelor administrative, centrale şi locale (de organizare,
control şi coordonare împotriva dezastrelor), iar pe de altă parte, altele specifice unor
ministere (Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor,
Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor, Ministerul Sănătăţii etc.).

– Obligaţii ce revin persoanelor juridice în privinţa asigurării


împotriva dezastrelor

Se are în vedere, în fapt, o particularitate a atribuţiunilor stabilite pe diferite trepte


în privinţa apărării şi intervenţiei în caz de dezastre, la nivelul unităţilor de bază (instituţii
publice şi agenţi economici).

77
Publicată în M. Of. Nr.293/19 decembrie 1995;
78
Publicată în M. Of. Nr. 1094 din 24 noiembrie 2004;
Pentru agenţii economici a căror activitate constituie sursa potenţială de risc se
instituie obligaţia elaborării de studii de evaluare a riscului potenţial 79 (SERP) şi de a
asigura, prin sisteme proprii de supraveghere, controlul construcţiilor, instalaţiilor,
mijloacelor de transport, parametrilor şi factorilor de mediu.
În cazul detectării avariilor sau al depăşirilor valorilor admise ale contaminării este
obligatorie anunţarea organismelor stabilite prin scheme de înştiinţare şi luarea măsurilor
de aducere sub control a instalaţiilor.
În plus, agenţii economici a căror activitate constituie surse potenţiale de risc
nuclear, chimic sau biologic au obligaţia să acorde asistenţă tehnică, sprijin material şi
aparatură de detecţie pentru eliminarea şi înlăturarea contaminării în zonele afectate, la
cererea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale ori a organismelor
specializate în domeniu.
Apoi, datorită caracterului excepţional al evenimentelor şi măsurilor prevăzute, se
instituie obligaţia cetăţenilor de a-şi însuşi metodele de protecţie şi regulile de comportare
în caz de dezastre şi de a participa la activităţile organizate în acest scop.
În situaţii de producere a dezastrelor, cetăţenii sunt obligaţi să participe la acţiunile
de intervenţie pentru care sunt solicitaţi şi să se conformeze măsurilor stabilite de
autorităţile centrale şi locale.

– Noţiunea de accident major

Noţiunea de dezastru arată că sunt vizate accidentele care provoacă evenimente cu


urmări deosebit de grave asupra mediului.
Putem astfel desprinde două categorii de accidente:
a) accidente chimice, biologice, nucleare, în subteran, avarii la construcţii
hidrotehnice sau la conductele magistrale, incendiile de masă şi exploziile, căderile de
obiecte cosmice, adică evenimentele care prin natura lor, fără alte circumstanţe, pot avea
urmări deosebit de grave asupra mediului;
b) accidente majore (pe căile de comunicaţii, la utilaje şi instalaţii tehnologice
periculoase, avariile mari la reţele de instalaţii şi telecomunicaţii), adică cele care, pentru
a fi încadrate în categoria dezastrelor, trebuie să prezinte o anumită gravitate.
În sensul conferit de Directiva CEE din 14.06.1982, accidentul major constituie un
eveniment, precum o emisie, un incendiu ori o explozie cu caracter major, în relaţie cu o
dezvoltare necontrolată a unei activităţi industriale, care antrenează un pericol grav
imediat pentru om, în interiorul sau exteriorul stabilimentului sau pentru mediu, punând
în joc una sau mai multe substanţe periculoase.
– Strategia naţională, programe naţionale de pregătiresi planuri operative
Sistemul de prevenire, intervenţie operativă şi refacere în cadrul dezastrelor
cuprinde: strategia naţională de apărare împotriva dezastrelor, programe naţionale de
pregătire şi planurile de protecţie şi intervenţie pentru apărarea împotriva dezastrelor (la
nivelul comisiei guvernamentale), planurile operative de apărare specifice (elaborate de

79
studiu de evaluare a riscului - lucrare elaborată de persoane fizice sau juridice atestate conform legii, prin
care se realizează analiza probabilităţii şi gravităţii principalelor componente ale impactului asupra
mediului şi se stabileşte necesitatea măsurilor de prevenire, intervenţie şi/sau remediere. Studiul de
evaluare a riscului face parte din evaluarea impactului asupra mediului;
comisiile centrale specializate pe tipuri de dezastre), planurile judeţene de protecţie şi
intervenţie în cazul dezastrelor, planurile localităţilor şi ale agenţilor economici.
Deşi se introduce obligativitatea studiilor de evaluare, a riscului potenţial în cazul
agenţilor economici a căror activitate constituie o sursă potenţială de risc, documentul se
rezumă la enunţarea ei fără a preciza condiţiile concrete de realizare.
De asemenea, obligaţia impusă tuturor instituţiilor publice şi agenţilor economici de
a elabora planuri proprii de apărare în caz de dezastru şi scheme de înştiinţare în caz de
pericol, îi conferă un carcater general, cu pericol de a deveni formale şi deci ineficiente. 80
De remarcat că Directivele Seveso ale CEE, din 24.06.1982, privind riscurile de
accidente majore la unele activităţi industriale, prevăd măsuri specifice precum
redactarea unui studiu de pericol şi elaborarea unui plan de asistenţă în caz de accident, la
situaţii şi acţiuni determinate, ceea ce îi conferă, în mod evident, efectivitate.

– Fondurile pentru asigurarea apărării în caz de dezastre

În privinţa constituirii şi utilizării fondurilor pentru asigurarea apărării împotriva


dezastrelor trebuie să distingem două situaţii.
Agenţii economici şi instituţiile publice sunt obligaţi să asigure, din resurse proprii,
fondurile necesare finanţării activităţilor ce formează obiectul atribuţiilor conferite de
lege.
Realizarea celorlalte măsuri de apărare împotriva dezastrelor şi înlăturării efectelor
acestora este finanţată de la bugetul de stat.

– Sancţiuni pentru nerespectarea regimului de apărare împotriva


dezastrelor

Deşi nu exclude infracţiunile, sancţionarea nerespectării de către persoanele


juridice şi fizice vinovate a obligaţiilor în materie de apărare împotriva dezastrelor constă
în stabilirea unui sistem de contravenţii supus regimului general instituit de Ordonanta
Guvernului nr. 2/2001 81 modificata si completata prin Legea nr. 526/2004. 82
În ciuda acestei importante inovaţii, documentul se rezumă la a preciza, prefigurând
totuşi soluţia ca, până la instituirea unei reglementări unitare privind asigurările şi
compensarea daunelor materiale, ecologice şi morale produse de un dezastru provocat din
nerespectarea obligaţiilor ce revin agenţilor economici se stabileşte de către instanţele
judecătoreşti competente, la sesizarea părţii vătămate sau a autorităţilor administraţiei
publice locale.
Dintr-o asemenea perspectivă, măsurile de prevenire, intervenţie în caz de
producere şi pentru înlăturarea efectelor dezastrelor, trebuie să se completeze, în mod
adecvat, mai ales cu aspectele legate de răspunderea şi repararea prejudiciilor de mediu
(aduse prin poluare persoanelor sau bunurilor ca atare).

3. Sistemul sancţionator în materie de poluare


80
A se vedea Daniela Marinescu, op. cit., pag. 367.
81
Publicată în M. Of. Nr.584/18 septembrie 2002;
82
Publicată în M. Of. Nr.1149/6 decembrie 2004;
Încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la protecţia mediului atrage răspunderea
juridică a persoanelor vinovate. Poluarea mediului poate să fie consecinţa celor mai
variate activităţi umane. Ea cuprinde acţiunea de deversare a substanţelor chimice
industriale în apele curgătoare sau în lacuri, zgomotul pe care-l produc anumite maşini,
instalaţii industriale sau autovehicule, utilizarea energiilor convenţionale care, prin
dezagregarea lor, produc o încărcare a atmosferei cu elemente chimice peste limita pe
care o suportă organismul omenesc ori regnul animal şi vegetal, sau poluarea poate fi
consecinţa utilizării energiei nucleare ş.a.m.d. Pentru poluare, agentul poluant poartă în
condiţiile legii răspunderea juridică în formele sale cunoscute: contravenţională, civilă
sau penală.
Protecţia mediului implică, în anumite condiţii, răspunderea contravenţională.
Recurgerea la răspunderea administrativă se justifică din plin, dacă avem în vedere
că protecţia mediului este, înainte de toate, o sarcină a administraţiei de stat. În cazuri mai
grave, când acţiunea de poluare constituie infracţiune, faptă cu o periculozitate socială
mai mare, agentul poluant va răspunde pe linie penală.
În situaţiile în care, prin contravenţie sau infracţiunea respectivă, agentul poluant
cauzează terţelor persoane prejudicii patrimoniale, el va răspunde şi civil, conform
regulilor de răspundere civilă delictuale.

Răspunderea contravenţională
Organele administraţiei centrale şi locale au, în privinţa protecţiei mediului, o serie
de atribuţii generale şi numeroase atribuţii concrete.
În aplicarea normelor legale care interzic săvârşirea anumitor fapte sau obligă la
săvârşirea lor, organele administraţiei de stat sunt competente să avizeze sau să aprobe
anumite acţiuni, să oblige pe agenţii economici sau cetăţeni să se abţină sau să nu
săvârşească anumite fapte, să controleze modul în care se aplică şi se respectă normele
dreptului mediului.
Potrivit acestor norme juridice, persoanele fizice sau juridice care desfăşoară
activităţi potrivnice regulilor sau dispoziţiilor administrative privind protecţia mediului
natural sau artificial, ori care nu îndeplinesc obligaţiile legale sau cele cuprinse în actele
administrative, sunt pasibile de sancţiune contravenţională, a cărei întindere este
proporţională cu gradul de poluare, cu consecinţele şi periculozitatea socială a faptei
respective.
Contravenţia este, după cum se ştie, o faptă care prezintă un pericol social mai
redus decât infracţiunea şi este prevăzută şi sancţionată de lege.
Amenda contravenţională este o sancţiune aplicată de persoane împuternicite în
numele organelor puterii administrative.
Această amendă se aplică pentru poluarea mediului (peste limitele admise) fără
cercetarea vinovăţiei agentului poluant; răspunderea contravenţională intervine fără
luarea în considerare a unor elemente subiective.
Această formă juridică a răspunderilor pentru poluare are, deci, un caracter
obiectiv, ea putând interveni ori de câte ori mediul a fost poluat.
În acest fel este uşurată sarcina organului competent în aplicarea legii protecţiei
mediului.
Gradul de poluare, consecinţele negative cauzate mediului şi economiei,
periculozitatea socială concretă a faptei sunt luate în considerare numai la stabilirea
întinderii amenzii contravenţionale.
Aceasta înseamnă că mărimea amenzii contravenţionale diferă mai mult sau mai
puţin chiar în cadrul aceluiaşi fel de sancţiune contravenţională pentru poluare, adică
amenda este relativ individualizată.
Mărimea amenzii contravenţionale aplicată pentru poluare se raportează la limitele
minime şi maxime stabilite în cadrul actului normativ aplicabil, ea fiind individualizată în
funcţie de anumiţi factori obiectivi şi subiectivi.
Caracterul obiectiv al răspunderii contravenţionale poate fi justificat prin
însemnătatea deosebită a interesului public exprimat şi ocrotit prin normele dreptului
mediului.
Acest lucru face dificilă, iar uneori chiar imposibilă, exonerarea de răspundere a
agentului poluant, care poate fi luată în considerare numai în cazuri de forţă majoră şi de
săvârşirea unei fapte imputabile şi de neînlăturat a unei alte persoane. Situaţia agentului
poluant este îngreunată şi prin aceea că el este chemat să descopere şi să probeze
eventualele cauze de exonerare de răspundere contravenţională. 83
În privinţa răspunderii juridice pentru poluarea mediului, cel mai specific element,
cu o însemnătate crescândă, al sistemului sancţionator complex îl constituie tocmai
amenda contravenţională.
În viitor va trebui să devină cel mai important şi specific element al răspunderii
pentru poluare, iar în cazuri deosebit de grave sau repetate, în completarea amenzilor
contravenţionale sau direct va trebui aplicată măsura legală de oprire a activităţii
economice, adică organele împuternicite de lege să exercite controlul aplicării măsurilor
pentru protecţia mediului, să dispună oprirea funcţionării unor obiective economico-
sociale, total sau parţial, în situaţiile şi pe timpul în care poluarea produsă de acestea
depăşeşte limitele legale şi ameninţă grav sănătatea populaţiei sau creează pagube
economiei naţionale.
Prin aplicarea amenzilor contravenţionale se urmăreşte realizarea următoarelor
scopuri:
– înainte de toate, determinarea agentului poluant să respecte întocmai prevederile
legale sau, cu alte cuvinte, să promoveze tehnologii şi tehnici ce protejează mediul
natural şi artificial, să renunţe la economicitatea fals înţeleasă (după care cheltuielile
legale de protecţia mediului trebuie reduse până la limita posibilă, deoarece pe primul
plan trebuie aşezat profitul) etc., pentru a evita sau cel puţin a reduce, în limitele posibile,
poluarea mediului;
– în al doilea rând, sumele de bani plătite cu titlu de amendă contravenţională ar
trebui administrate distinct, la nivel naţional, pentru finanţarea investiţiilor antipoluante şi
sprijinirea cercetărilor în domeniu.
O astfel de soluţie ar fi în măsură să reflecte esenţialul, şi anume că în cazul
poluării mediului nu întotdeauna există o persoană păgubită, dar că marele păgubit este
întotdeauna natura, iar în ultimă analiză omul, societatea umană.
Este adevărat că în urma poluării mediului pot fi formulate şi pretenţii patrimoniale
(cauzate prin poluare), dar care nu pot fi acoperite pe această cale, aşa cum nu se pot
repara prejudiciile reale cauzate mediului;
83
A se vedea Marilena Uliescu, op. cit., pag. 71.
– în al treilea rând, amenda contravenţională aplicată pentru poluare îndeplineşte şi
rolul de factor de echilibru economic între agenţii poluanţi şi unităţile care nu poluează
mediul.
Pe această cale, prin aplicarea amenzii, se urmăreşte crearea unei situaţii în care
agenţii poluanţi să nu obţină, în urma evitării realizării unor investiţii de depoluare sau de
prevenire a poluării, profituri mai mari decât agenţii economici care se conformează
cerinţelor sociale privitoare la protecţia mediului.
Amenda contravenţională aplicată pentru poluare este o expresie complexă, o
noţiune de sinteză, care cuprinde toate felurile de amenzi aplicabile pentru poluarea
solului, subsolului, pădurilor, apelor, aerului, monumentelor naturii etc.
Elementele esenţiale ale unui astfel de sistem unitar al răspunderii contravenţionale,
care să guverneze aplicarea oricărei măsuri contravenţionale pentru poluare, desigur cu
luarea în considerare, de la caz la caz, a trăsăturilor specifice, ar putea fi formulate astfel:
– în cazul constatării abaterii (a poluării mediului) şi aplicării amenzilor
contravenţionale corespunzătoare, trebuie avut în vedere caracterul obiectiv al răspunderii
contravenţionale, care revine – independent de vinovăţie – agentului poluant;
– în cazul oricărei categorii de amendă contravenţională pentru poluare, este
necesară stabilirea unor limite minime şi maxime raţionale, care să asigure realizarea
scopului urmărit de legislaţia mediului;
– amenzile contravenţionale trebuie să se aplice oricărui agent poluant, indiferent
că este vorba de persoana fizică sau juridică (de orice fel);
– în vederea constatării contravenţiiilor şi aplicării amenzilor corespunzătoare
pentru protecţia mediului se impune exercitarea permanentă
şi consecventă a unui control din partea organelor competente ale statului
şi a persoanelor special împuternicite pentru ca nici un agent poluant să nu rămână
nesancţionat;
– în caz de repetare, se impune aplicarea unor amenzi contravenţionale maxime,
pentru a preveni săvârşirea altor fapte de poluare a mediului natural şi artificial;
– în cazul în care agentul poluant a început demersurile pentru realizarea unor
investiţii antipoluante, la aplicarea amenzilor contravenţionale pentru poluare, se va lua
în seamă acest aspect. 84
Acestea ar putea fi, deci, elementele generale ale unui sistem coerent al răspunderii
contravenţionale pentru poluare, care nu ar exclude ci dimpotrivă, în cazuri individuale,
ar presupune derogări de la ele.
O problemă care aşteaptă o rezolvare legislativă corespunzătoare este aceea a
extinderii sferei sancţiunilor contravenţionale, ca mijloc operativ şi eficient de protecţie a
mediului.
Considerăm că răspunderea contravenţională va trebui să cuprindă toate domeniile
vieţii economico-sociale, unde este posibilă poluarea mediului natural sau artificial.
Tot atât de importante sunt urmărirea fenomenului poluării mediului în mod
permanent şi aplicarea consecventă a amenzilor contravenţionale.
Modernizarea şi actualizarea sistemului răspunderii contravenţionale în domeniul
protecţiei mediului presupune totodată ridicarea plafonului maxim al amenzilor aplicabile
pentru poluarea mediului în oricare dintre elementele componente ale acestuia.

84
Ibidem, pag. 72.
Această măsură se impune datorită răspunderii şi generalizării fenomenului de
poluare, care trebuie frânat şi, dacă este posibil, eliminat şi cu ajutorul măsurilor de
constrângere statală.
Mai reţinem faptul că, în privinţa răspunderii contravenţionale trebuie să ţinem cont
de caracterul complex al răspunderii juridice, adică de faptul că aplicarea amenzii
contravenţionale nu exclude tragerea la răspundere penală sau, dacă este cazul, civilă a
agentului poluant.

Răspunderea penală
Răspunderea infracţională apare în orice alt sector al vieţii economico-sociale, în
oricare dintre domeniile dreptului.
Este, deci, normal ca această formă a răspunderii juridice să fie prezentă şi în cadrul
raporturilor de protectie a mediului.
Specificul angajării răspunderii penale în domeniul protecţiei mediului este
determinat de natura obiectului ocrotit de lege.
Desigur, pentru a angaja răspunderea penală în domeniul protecţiei mediului natural
sau artificial, abaterea trebuie să aibă un pericol social ridicat.
La aspectele concrete ale răspunderii în acest domeniu ne-am referit în legătură cu
protecţia diferitelor elemente ale mediului.
Din practica instanţelor judecătoreşti rezultă cu claritate că este cu totul
nesemnificativ numărul acelor cauze penale în care fapta incriminată de legea penală
priveşte poluarea mediului natural sau artificial, cu toate că normele speciale ale dreptului
penal, coroborate cu unele norme ale dreptului mediului, stabilesc fără echivoc situaţiile
când fapta poluării mediului constituie infracţiune.
Este neîndoios că din punctul de vedere al dreptului mediului, obiectul infracţiunii
îl constituie mediul natural sau artificial, sănătatea sau viaţa oamenilor etc.
Codul nostru penal actual cuprinde puţine reglementări prin care incriminează fapte
săvârşite prin poluarea mediului.
Astfel de reglementări sunt, de exemplu, cele cuprinse în art. 396, privind
„infectarea prin orice mijloace a surselor sau reţelelor de apă, dacă este dăunătoare
sănătăţii oamenilor, animalelor sau plantelor“.
În art. 390 din acelaşi cod se prevede „producerea, deţinerea sau orice altă operaţie
privind circulaţia produselor ori substanţelor stupefiante sau toxice, cultivarea în scop de
prelucrare a plantelor ce conţin astfel de substanţe ori experimentarea produselor şi
substanţelor toxice, toate acestea fără drept“.
Apoi, în art. 408 se prevede „fabricarea, prelucrarea, deţinerea, transportul,
folosirea sau orice altă operaţie privind circulaţia materialelor explozive sau radioactive
fără drept“ etc. 85
De altfel, în legătură cu sancţionarea faptelor pe care agentul poluant le-a săvârşit
în domeniul protecţiei solului, aerului, apelor, pădurilor etc., legiuitorul consideră
contraveţie numai dacă faptele sunt săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii
penale, să fie considerate infracţiuni.

85
Dreptul penal, art. 408;
Răspunderea civilă
Într-un studiu consacrat acestor probleme s-a arătat că mijloacele de drept civil
tradiţionale pot fi şi sunt utilizate cu succes pentru soluţionarea problemelor complexe ale
protecţiei mediului. 86
Răspunderea civilă patrimonială, ca sancţiune reparatorie, este, indiscutabil, o
instituţie juridică de mare utilitate practică pentru repararea prejudiciului suferit în urma
poluării mediului, sarcina principală formulată de această politică fiind prevenirea
poluării şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu.
Scopul principal al dreptului civil este, după cum se ştie, apărarea drepturilor
subiective civile ale persoanelor.
În general, răspunderea pentru poluarea mediului, inclusiv răspunderea civilă
patrimonială trebuie fundamentată pe ideea răspunderii obiective, indiferent dacă autorul
poluării este sau nu vinovat, el va trebui să răspundă nu numai contravenţional sau penal,
ci şi pentru pagubele patrimoniale cauzate prin poluare.
Pentru ocrotirea mediului natural sau artificial se pot folosi şi mijloace de dept
civil, având ca obiect acţiunea de obligare la încetarea unor fapte de poluare a mediului,
chiar dacă această măsură poate fi luată şi de organele administrative.
Până în prezent, în domeniul protecţiei mediului s-a apelat, aproape exclusiv, la
două categorii clasice de norme ale dreptului civil:
– la normele privitoare la raporturile de vecinătate, care în esenţă privesc
concilierea agentului poluant cu cel al victimei poluării;
– la normele care reglementează răspunderea civilă reparatorie.
În privinţa acestor din urmă norme se impune recunoaşterea că ele reprezintă cel
mai eficace mijloc de reparare a prejudiciilor cauzate prin poluarea mediului.

IV. PROTECŢIA JURIDICĂ A MEDIULUI


ÎMPOTRIVA POLUĂRII PRIN DEŞEURI 87

Poluarea este procesul de modificare a factorilor de mediu biotici şi abiotici prin


introducerea în mediu a poluanţilor de tipul deşeurilor rezultate din activităţile umane.
Existenţa deşeurilor toxice ori periculoase a devenit o problemă majoră a tuturor
statelor. Din ce în ce mai frecvent se descoperă depozite de deşeuri toxice şi trafic ilegal
cu acestea, sau scandaluri mai nou, din ţările est-europene, inclusiv România. Din punct
de vedere juridic, o chestiune probabilă o reprezintă definirea noţiunii de deşeuri.
Astfel, Directiva-cadru a Comunităţilor Europene din 15 iulie 1975 (75/442,
J.C.C.E., nr. L 194/39), care a stabilit liniile directoare ale reglementării comunitare în

86
Ernest Lupan, “Studia” Universitas Babes Bolyai – Jurisprudenţa nr. 2/1991, Cluj Napoca, pag. 53 şi
urm.
87
- substante rezultate in urma unor procese biologice sau tehnologice care nu mai pot fi folosite ca atare,
dintre care unele sunt refolosibile (Conventia de la Basel).
domeniu, consideră ca deşeu „orice substanţă ori obiect de care deţinătorii se desistează
sau au obligaţia de a se desista în virtutea dispoziţiilor naţionale în vigoare“. 88
Definiţia conturează elementul subiectiv al intenţiei. 89
Cea mai completă definiţie rămâne cea exprimată într-un document al O.C.D.E. din
toamna anului 1987. Astfel, aceasta determină, într-o primă anexă, raţiunile pentru care
materialele sunt destinate eliminării (produse aflate în afara normelor ori perimate,
materii deversate accidental, pierdute, contaminate etc.), defineşte operaţiunile care
conferă posibilităţi de recuperare, reciclare ori reutilizare, precum şi o listă care enumeră
tipurile generice de deşeuri periculoase.
O problemă primordială este eliminarea deşeurilor radioactive.
Regimul juridic al modalităţilor de eliminare este prevăzut, în special, de dreptul
intern, în plan internaţional fiind relevată doar imersia de deşeuri radioactive în mare.
Numeroase convenţii internaţionale conţin dispoziţii vizând direct sau indirect
această problemă, cea mai importantă fiind aceea de la Londra din 29.12.1972 asupra
prevenirii poluării mărilor, rezultată din imersia deşeurilor care în articolul 4 interzice
imersiunea deşeurilor radioactive. 90
Analiza reglementărilor internaţionale relevă două probleme principale în materie:
gestiunea deşeurilor periculoase şi fluxul transfrontier al deşeurilor periculoase.

Gestiunea deşeurilor

Trei instituţii internaţionale s-au preocupat de problema reglementării


internaţionale a regimului deşeurilor: C.E.E., O.C.D.E şi P.N.U.E. Ultimele două au
elaborat texte neobligatorii, în timp ce comunităţile au acţionat mai ales pe cale de
directivă.
În anul 1981, chestiunea eliminării şi transportului internaţional de deşeuri toxice a
fost înscrisă printre subiectele prioritare ale programului de acţiune juridică al P.N.U.E.
Ca rezultat, în 10.12.1985, au fost adoptate, la Cairo, de un grup de experţi, iar ulterior de
către Consiliul de administraţie al P.N.U.E., o serie de directive în materie. Acestea
recunosc diferenţele care există în domeniu între statele lumii şi înţeleg să constituie un
cadru general pentru acţiunea administrativă, vizând o bună gestiune a deşeurilor
periculoase 91 , în special în ţările în curs de dezvoltare.
Textele adoptate de O.C.D.E. sunt foarte diferite. Astfel, în afara unei recomandări
cu caracter general, două instrumente privesc produse determinate: recipientele de băuturi
şi deşeurile din hârtie.

88
Kiss Al., Shelton D. – Manual Of European Environmental Law, Cre. Copernicus, Cambridge, Grotius
Publications Limited, 1993, pag. 408-409;
89
Idem;
90
Kiss Al. – Droit International de L’ Environnement Edition A. Pedone, Paris, pag. 303;
91
deşeuri periculoase - deşeuri toxice, inflamabile, explozive, infecţioase, corosive, radioactive sau altele, care,
introduse sau menţinute în mediu, pot dăuna acestuia, plantelor, animalelor sau omului;
Textul general preconizează o politică globală a gestiunii deşeurilor, care semnifică
un ansamblu coerent de măsuri privind atât concepţia, fabricarea şi utilizarea produselor,
cât şi recuperarea şi eliminarea deşeurilor.
Activitatea Comunităţilor Europene în materie cunoaşte două etape distincte.
Astfel, o directivă din 1975 relativă la deşeuri a fixat un cadru general pentru legislaţia
asupra tuturor tipurilor de deşeuri. În acest context, o directivă din 1978 a reglementat
ansamblul deşeurilor toxice şi periculoase, în timp ce altele au fost adoptate pentru unele
substanţe specifice.

Fluxul transfrontier de deşeuri toxice ori periculoase

Motivaţiile care pot determina un producător de deşeuri pentru a le transporta în


străinătate sunt multiple. În primul rând, acesta poate avea interesul să le transporte în
cazul în care o reglementare foarte strictă în ţara sa îi impune operaţii de eliminare
costisitoare. Direcţia în care se îndreaptă deşeurile va fi atunci ţările unde reglementările
ori controlul aplicării lor sunt mai puţin constrângătoare.
Un al doilea motiv îl poate constitui faptul că în străinătate costul eliminării
deşeurilor poate fi mai mic, chiar dacă această operaţie este conformă cu legea. Ca atare,
ţara importatoare poate avea posibilităţi de stocaj sau de prelucrare mai ieftine.
Este posibil, totodată, ca instalaţiile necesare eliminării deşeurilor să nu existe decât
în alte state, ca în cazul deşeurilor radioactive. În sfârşit, o întreprindere multinaţională
poate avea în străinătate o filială specializată în eliminarea anumitor tipuri de deşeuri
periculoase.

Tehnicile juridice preventive utilizate în gestiunea deşeurilor

Ecostandardele 92

În scopul asigurării unui cadru juridic necesar pentru protecţia mediului împotriva
poluării prin deşeuri lichide, solide sau gazoase, au fost reglementate unităţi elementare
tehnice conţinute de documentele redactate de O.C.D.E., documente în care apare o
distincţie între patru tipuri de norme sau ecostandarde, astfel:
– norme sau ecostandarde de calitate ale mediului;
– norme sau ecostandarde de emisie;
– norme sau ecostandarde de procedură;
– norme sau ecostandarde de producţie.

Ecostandarde de calitate ale mediului

92
Kiss Al., Shelton D. – op. cit., pag. 50-52;
Normele de calitate ale mediului sunt acele norme tehnice prin care se fixează
nivele maxime admisibile ale poluării mediilor receptoare, ca: apă, aer, sol.
Pentru a avea un ambient nepoluat, care să ofere condiţii optime de viaţă, nu este
suficient ca numai unul din mediile receptoare (sau două) să fie corespunzătoare acestor
norme de calitate: alterarea unui singur mediu receptor duce la catalogarea ambientului ca
fiind poluat.
Analiza concentraţiei de poluanţi, existenţa sau nonexistenţa acestora, se face cu
ajutorul unor metode ştiinţifice şi tehnice diferite de la un mediu la altul, de la un poluant
la altul.
Astfel, pentru a determina gradul de poluare a aerului putem avea:
– metode globale care dau rezultatul cu privire la un grup de agenţi poluanţi (umiditatea
atmosferică, radioactivitatea);
– metode fizice pentru determinarea parametrilor fizici;
– metode de detaliu care dau rezultatul cu privire la un poluant anume (praf, dioxid de
carbon, radiaţii);
– metode chimice pentru determinarea elementelor chimice, a cantităţii şi a concentraţiei
acestora;
– metode biologice care au în vedere impurităţile bacteriologice.
Aceste metode se folosesc fie în laborator, fie în natură, fie combinat, atât prin
control şi supraveghere continuă, cât şi prin controale periodice.
Pentru a determina nivelul de poluare a apei se folosesc metode care diferă, după
cum apa este folosită în industrie sau pentru populaţie. Analiza are în vedere mirosuri,
culoarea, densitatea microorganismelor şi a impurităţilor, gustul. Acestea pot fi diferite în
funcţie de destinaţia apei. 93
Poluarea suprafeţelor se determină folosind o serie de aparate, dintre care cele mai
recente au în vedere verificarea radioactivităţii solurilor. Dintre acestea amintim:
– analizoare ionice sau electronice pentru microprobe;
– analizoare laser.
Verificările de acest tip se pot face atât pe teren, cât şi în laborator.
Aceste norme de calitate se pot aplica fie pe toată lungimea unui curs de apă sau pe
toată suprafaţa unei ţări, fie numai pe un segment dintr-un curs, respectiv pe o anumită
regiune.

Ecostandardele de emisie
Ecostandardele de emisie sunt acele norme care au în vedere cantitatea şi
concentraţia de poluant care poate fi emisă de o instalaţie, o sursă dată. De cele mai multe
ori, mediul receptor este determinat, acesta putând fi: apele de suprafaţă, solul sau aerul.
Ecostandardele de emisie se stabilesc prin măsurarea cantităţii de poluant, fie în
unitatea de timp, într-o perioadă determinată, fie în cursul unei operaţii date. De regulă,
aceste norme se aplică instalaţiilor fixe – fabrici, uzine –, sursele mobile de poluare
intrând sub incidenţa normelor de producţie.

93
A se vedea Mircea Duţu, op. cit., pag. 337.
Ecostandardele de emisie stabilesc obligaţii de rezultat, ceea ce presupune
evaluarea prejudiciului adus omului şi/sau factorilor de mediu, având în vedere atât
prejudiciul actual, cât şi cel de perspectivă, care afectează mediul generaţiilor viitoare in
contextul unei dezvoltari durabile a societatii. 94
Pentru a evita consecinţele negative ce pot să apară, potenţialul poluator poate opta
liber asupra modului în care se va conforma acestor norme. Astfel, el poate alege între a
folosi instalaţii de epurare a produşilor activităţii sale pentru ca aceştia să intre în circuitul
natural fără a produce dezechilibru sau a afecta într-un fel mediul şi a schimba procesul
tehnologic, pornind de la principiile BAT, BATNNEEC, BEP şi BEPO.
Aceste norme sunt susceptibile de variaţii în funcţie de zona, de numărul
poluanţilor, de natura acestora, de capacitatea acestora de absorbţie a mediului. În acest
sens, trebuie să avem în vedere limitele maxime admisibile pentru diverse medii
receptoare; aceste limite sunt stabilite ştiinţific.

Ecostandarde de procedură
Normele de procedură sunt acele norme care au ca obiect definirea unui număr cert,
specificat, de cerinţe la care trebuie să răspundă o instalaţie fixă pentru ca aceasta să nu
afecteze negativ mediul prin funcţionarea ei. În acest sens, unei uzine îi poate fi impus un
anumit tip de instalaţie de epurare, un anumit procedeu de producţie sau anumite limite
de timp de funcţionare.
Ceea ce este demn de remarcat este faptul că acest tip de norme este obligatoriu,
nelăsând la libera apreciere a potenţialului poluant, aşa cum fac normele de emisie,
modul în care va proceda pentru a reduce emisiunile poluante. De regulă, aceste norme
încep să funcţioneze încă din momentul proiectării, aplicabilitatea lor rămânând valabilă
şi pentru etapele următoare: construcţie, funcţionare. Ele diferă de la un obiectiv la altul,
în funcţie de procesul tehnologic folosit, natura şi cantitatea materiilor prime, natura
mediului de amplasare etc.
Verificarea respectării acestor norme se face periodic de către organe de
specialitate, de regulă statele, care, în cazul în care consideră necesar, pot interzice
funcţionarea instalaţiei respective până la luarea măsurilor de protecţie cerute de cazul
respectiv.

Ecostandardele de producţie
Ecostandardele de producţie sunt acele norme care au ca obiect cantitatea şi
concentraţia de poluant care poate fi emisă de un produs, fie datorită proprietăţilor sale
fizico-chimice, fie datorită utilizării lui în alt scop decât cel pentru care a fost realizat.
Acest tip de norme diferă de la un produs la altul, în funcţie de compoziţia sa, de
modul în care acesta se comportă în diferite situaţii, altele decât cele pentru care este

94
dezvoltare durabilă - dezvoltarea care corespunde necesităţilor prezentului, fără a compromite
posibilitatea generaţiilor viitoare de a le satisface pe ale lor;
destinat (transport, manipulare, umezeală, căldură), ele regăsindu-se de cele mai multe ori
în normativele existente la diferite nivele (economie, ramură, uzină, secţie, produs).
Şi aceste norme sunt obligatorii, fiecare producător trebuind să-şi însemneze,
ambaleze, transporte şi depoziteze produsele periculoase sau potenţial periculoase în
anumite condiţii. De remarcat că se tinde, la nivel mondial, spre o unificare a semnelor şi
regulilor care există pentru anumite produse tocmai în scopul evitării unor accidente care
pot afecta serios mediul şi, implicit, viaţa şi sănătatea oamenilor.

Tehnica listelor
Această tehnică a fost utilizată pentru prima oară în Convenţia de la Londra (1972)
pentru prevenirea poluării marine prin operaţiuni de imersiune.
Convenţia enumeră materialele şi substanţele, având în vedere caracteristicile
materialelor şi reacţia acestora cu apa mării. 95 Catalogarea acestor substanţe se face
ţinând cont de două principii de bază:
– proprietatea substanţei de a persista;
– gradul de toxicitate al acesteia.
Având în vedere principiile mai sus-arătate, există două liste:
• prima face obiectul Anexei I şi este denumită în termeni uzuali „lista neagră“;
• a doua face obiectul Anexei II şi este denumită în termeni uzuali „lista gri“
sau „lista cenuşie“.
„Lista neagră“ conţine denumirile substanţelor foarte periculoase, ca: mercurul şi
compuşii săi, compuşi organohalogenaţi, cadmiul şi compuşii săi, deşeurile foarte
radioactive, materialele şi reziduurile materiale rezultate în urma fabricării şi testării
armelor biologice şi chimice.
Acestora li se adaugă materiale care nu se descompun sau se descompun foarte
greu, ca: plasticul şi alte materiale indestructibile, susceptibile de a rămâne în suspensie
în apa mărilor sau de a pluti (plase, frânghii). Aceste materiale, în afară de poluarea apei
mărilor, pot afecta serios viaţa animalelor marine, în special cele mari (foci, balene,
delfini), precum şi navigaţia. Pe această listă mai figurează petrolul brut, motorinele
grele, uleiurile de gresaj, fiind cunoscute efectele acestora atât asupra apei mării şi
litoralului, cât şi asupra faunei şi florei acvatice şi de coastă în general.
Conform prevederilor Convenţiei, imersiunea acestor substanţe şi materiale este
interzisă.
„Lista gri“ sau „cenuşie“ enumeră substanţele şi materialele a căror imersiune este
supusă eliberării prealabile a unui permis specific, datorită unor precauţii absolut
necesare în astfel de condiţii.
Materialele şi substanţele avute în vedere de această listă sunt: deşeurile 96 ce conţin
cantităţi notabile de arseniu, plumb, zinc, cupru şi compuşii acestora, compuşii
organosilicoşi, cianurile, fluorul, pesticidele, subprodusele acestora neidentificate pe
„lista neagră“. Pe această listă mai figurează obiectele care pot constitui un obstacol
serios în calea pescuitului, navigaţiei, cum ar fi: containere, deşeuri metalice, alte deşeuri

95
Kiss Al., Shelton D. – op. cit. , pag. 50-52;
96
deşeuri - substanţe rezultate în urma unor procese biologice sau tehnologice, care nu mai pot fi folosite ca
atare, dintre care unele sunt refolosibile;
voluminoase susceptibile de a fi depozitate pe fundul mărilor. De asemenea, prin
imersiunea unor cantităţi mari de acizi sau baze, trebuie să se ţină cont de prezenţa
eventuală în aceste deşeuri a tuturor substanţelor enumerate în Anexa I, precum şi de
substanţele şi compuşii acestora pe bază de nichel, beriliu, vanadiu.
Imersiunea tuturor acestor substanţe şi materiale este supusă eliberării prealabile a
unui permis specific, conform prevederilor Convenţiei.
Imersiunea tuturor celorlalte deşeuri (substanţe şi materiale) este subordonată
eliberării prealabile a unui permis general, permis recunoscut de toate statele care
exercită supravegherea constantă asupra a tot ceea ce „se aruncă“ în mare în cantităţi
importante.
La baza întocmirii acestei liste a stat un studiu efectuat de Comisia Comunităţii
Europene, studiu materializat în elaborarea unui catalog ce cuprinde 500 de substanţe şi
materiale care au făcut de-a lungul timpului obiectul imersiunilor efectuate.
Acelaşi Catalog s-a avut în vedere la elaborarea Convenţiei privind protecţia
Rhinului contra poluării chimice, cu care ocazie s-au stabilit pentru 83 de substanţe valori
limite admise. Această Convenţie a fost semnată la 03.12.1976 şi utilizează ca tehnică
juridică aceeaşi metodă, metoda listelor.
Convenţia privind protecţia Rhinului contra poluării chimice conţine trei liste de
materiale şi substanţe a căror evacuare în Rhin este controlată; acestea sunt: „lista
neagră“, „lista gri“, „lista bej“.
„Lista neagră“ enumeră substanţele a căror evacuare în Rhin este interzisă, acestea
fiind: mercurul, cadmiul şi compuşii lor, substanţele a căror capacitate cancerigenă este
recunoscută; pesticidele organofosforice şi organostatice, cu excepţia acelora pe care apa
le transformă repede în substanţe inofensive din punct de vedere biologic; compuşii
organohalogenaţi şi organosilicaţi, precum şi compuşii care ar putea da naştere la
asemenea substanţe la evacuarea lor în apă.
„Lista bej“ conţine substanţele a căror deversare în Rhin este supusă obţinerii unui
permis special care are în vedere ca principal criteriu locul şi modul în care se face
deversarea. 97
Aceste substanţe sunt: substanţele care influenţează defavorabil concentraţia de
oxigen din apă: amoniacul, nitriţii, sulfaţii, clorurile de calciu şi magneziu, substanţele
susceptibile de a altera calităţile apei.
În toate aceste cazuri, avantajul listelor este reprezentat de existenţa setului de
substanţe prevăzute în Anexe însoţit de detalii tehnice, aceste liste neputând fi modificate
uşor în sensul amendării unor substanţe existente, procedura de amendare fiind greoaie.
În concluzie, putem spune că „metoda listelor“, ca tehnică particulară caracteristică
dreptului internaţional al mediului, îşi are aplicabilitatea în reglementarea problemelor
privind protecţia sectorială a mediului, această metodă stând la baza instituirii regimului
autorizaţional pe plan mondial în materie de protecţie ecologică.

Regimul de autorizare sau sistemul licenţelor

97
A se vedea Convenţia privind protecţia Rhinului contra poluării chimice.
În vederea elaborării unor norme cu caracter multinaţional (regional sau mondial),
având ca scop protejarea factorilor de mediu, a mediului în ansamblul său, s-a simţit
nevoia existenţei unei tehnici juridice de reglementare care să fie acceptată de cât mai
multe state, fie că sunt sau nu cuprinse în cadrul unor organizaţii regionale sau universale.
Pentru ca reglementările elaborate să fie cât mai clare, cât mai la obiect, acestea se
referă la sectoarele, componentele mediului, urmându-se principiul conform căruia, dacă
fiecare componentă a mediului este bine protejată, atunci, implicit, mediul în ansamblul
său va fi protejat.
Instituirea acestor norme şi acceptarea lor de către stat creează obligaţia acestora de
a le respecta şi de a lua măsuri în vederea aplicării normelor pe teritoriul lor, în apele lor
teritoriale şi în spaţiul aerian aferent statului respectiv.
Primele proceduri care se cer examinate în acest context au în vedere constituirea
regimului de autorizaţie, regim care interzice desfăşurarea liberă a anumitor activităţi sau
derularea unora să se facă doar în baza unui permis acordat în acest sens de autorităţile
competente.
Autorizaţia se poate elibera, după caz, pentru o activitate determinată, specifică, sau
pentru un caz precis.
Din cele alăturate se desprinde concluzia că organele statelor competente sau
organismelor internaţionale pot autoriza sau nu desfăşurarea unei activităţi sau a unei
etape din aceasta, în cazul în care activitatea respectivă are un grad de complexitate
ridicat, iar pentru finalizarea ei sunt necesare mai multe etape distincte.
„Regimul autorizaţional“ a fost impus pentru prima dată în domeniul mediului la
nivel mondial prin elaborarea la 29.12.1972 a „Convenţiei pentru prevenirea poluării
rezultate în urma imersiunii deşeurilor“.
Această Convenţie în art. 4 precizează că „fiecare parte contractantă va interzice
imersiunea oricăror deşeuri sau altor materiale de altă natură şi sub diferite forme sau în
diferite condiţii conform următoarelor dispoziţii:
– imersiunea tuturor deşeurilor sau materialelor enumerate în Anexa I este interzisă;
– imersiunea deşeurilor sau materialelor enumerate în Anexa II este supusă eliberării
prealabile a unui permis specific;
– imersiunea tuturor altor deşeuri sau materiale este supusă eliberării prealabile a unui
permis general.
În alineatul 2 al aceluiaşi art. 4 se prevede că eliberarea permiselor se face în urma
unei examinări atente a unui anumit număr de factori aleatori, factori enumeraţi în Anexa
III a amintitei Convenţii, şi a notării caracteristicilor şi compoziţiei materialelor care fac
obiectul imersiunii, locul acesteia şi metodele de depozitare.
Factorii aleatori, avuţi în vedere în Anexa III, se referă la flora şi fauna marină
existentă în zonă; natura zonei (pescuit, transport mai puţin utilizat); existenţa curenţilor
marini, intensitatea şi direcţia acestora; gradul de evaporare a apei în zonă; adâncimea
apei; distanţa până la coastă; existenţa populaţiei în zona de coastă etc.
Notarea caracteristicilor şi compoziţiei materialelor care fac obiectul imersiunii are
în vedere analizarea toxicităţii, compoziţiei, reacţiei cu apa mării, natura substanţelor
produse în urma reacţiei, pericolul reprezentat de acestea pentru fauna şi flora marină.
Procedeul autorizării propune că o unitate economică nu poate funcţiona fără a
primi de la guvern o autorizaţie, eliberată pe o perioadă de timp limitată. În cadrul acestei
autorizaţii este specificată exact cantitatea de poluanţi care poate fi emisă şi/sau alte
reglementări specifice unei surse de poluare. Spre exemplu, printr-o autorizaţie se impun
restricţii legate de evacuarea deşeurilor toxice, şi aceeaşi autorizaţie poate permite
evacuarea acestora în apă sau aer, cu condiţia să nu fie depăşite valorile impuse prin
standarde. La expirarea termenului, unitatea în cauză va putea să-şi reînnoiască
autorizaţia numai dacă va face dovada că a respectat şi va respecta condiţiile impuse atât
prin vechea, cât şi prin noua autorizaţie. 98
Încălcarea oricăruia din termenii autorizaţiei constituie un motiv de suspendare sau
revocare a autorizaţiei, împiedicând astfel funcţionarea respectivei unităţi. Aceste
încălcări pot constitui de asemenea baza altor penalizări civile şi penale, inclusiv amenzi
şi pedepse cu privare de libertate pentru conducătorii unităţilor economice.
Guvernul trebuie să fie întotdeauna capabil să impună obiectivele legale agenţilor
economici. Prin procedeul autorizării, guvernul poate transpune aceste obiective în
cerinţe specifice pe care respectivul agent trebuie să le respecte.
Procesul de autorizare poate avea efecte benefice asupra implementării obiectivelor
de protecţie a mediului.
Aceasta oferă posesorului de autorizaţie posibilitatea să dezvolte un program de
realizare a încadrării în standardele de mediu, program compatibil cu metode şi resursele
necesare propriei funcţionări.

REGIMUL JURIDIC AL IMPORTURILOR


DEŞEURILOR PERICULOASE

Cadrul juridic general

Prin Legea nr. 6 din 25.01.1991 99 modificată prin Legea nr. 265-2002 100 , România
a aderat la Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al
deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora.
În alineatul 2 al articolului unic al legii de aderare se menţionează că: „România
declară că importul şi depozitarea pe teritoriul său naţional al deşeurilor periculoase şi a
altor deşeuri nu se pot face decât cu autorizaţia prealabilă a autorităţilor române
competente”. 101
Se instituie, prin urmare, de la bun început „regimul de autorizare“ pentru importul
şi depozitarea pe teritoriul României a deşeurilor periculoase.

98
Mihai Manoliu, Cristina Ionescu – “Noţiuni de Dreptul mediului înconjurător”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1996, pag. 155.
99
Publicată în M.Of. nr. 18/26 ianuarie 1991;
100
Publicată în M.Of. nr. 352/27 mai 2002;
101
Legea de aderare trimite la hotararea Guvernului nr. 340/1992, actul normativ intern în materie ;
Domeniul de aplicare
Convenţia îşi circumscrie domeniul de aplicare la următoarele categorii de deşeuri
periculoase în raport cu scopurile sale:
a) deşeurile din categoriile stabilite la Anexa I, dacă acestea nu posedă nici o
caracteristică indicată în Anexa III (explozive; lichide inflamabile; solide inflamabile;
substanţe şi deşeuri labile la combustie spontană; substanţe care în contact cu apa emit
gaze inflamabile; oxidanţi; peroxizi organici; otrăvuri [acute]; substanţe infecţioase;
corozive; substanţe care în contact cu apa sau aerul eliberează gaze toxice; toxice cu
efecte întârziate sau conice; toxice; alte substanţe, care în urma testelor de specialitate
prezintă caracteristicile enumerate);
b) deşeurile care nu sunt incluse la paragraful a), dar sunt considerate periculoase de
către legislaţia internă a ţării importatoare, exportatoare sau tranzit.
Textul paragrafului b) conţine norma de trimitere la legislaţiile naţionale pentru că
art. 6 al Convenţiei recunoaşte dreptul fiecărei părţi la „definirea naţională a deşeurilor
periculoase“ astfel: „Fiecare parte, în cel mult 6 luni după ce devine parte la această
Convenţie, trebuie să informeze secretariatul Convenţiei asupra deşeurilor, altele decât
cele înscrise la Anexele I şi II, considerate ca definite periculoase prin legislaţia naţională
proprie, precum şi asupra oricăror dispoziţii privind procedurile referitoare la transportul
peste frontiere, aplicabile unor astfel de deşeuri“.
Exercitându-şi dreptul de definire naţională asupra deşeurilor periculoase, România
a optat pentru soluţia actului autorităţii executive, respectiv Hotărârea nr.228 din 20
februarie 2004 102 privind controlul introducerii în ţară a deşeurilor nepericuloase, în
vederea importului, perfecţionării active şi a tranzitului de orice natură, precum şi al altor
mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi pentru mediu.
Domeniul de aplicare al Convenţiei se referă şi la „deşeurile aparţinând categoriilor
din Anexa II care fac obiectul transportului peste frontiere“; acestea fiind considerate,
potrivit Convenţiei, „alte deşeuri“ (deşeurile menajere şi reziduuri provenind de la
incinerarea deşeurilor menajere).
Din punctul de vedere al Convenţiei sunt excluse:
a) deşeurile radioactive care sunt expuse altor sisteme de control internaţional,
inclusiv instrumente internaţionale care se aplică special substanţelor radioactive;
b) deşeurile generate de funcţionarea normală a navelor şi a căror evacuare formează
obiectul altor instrumente internaţionale.
Pentru a realiza cooperarea internaţională eficientă în domeniul aplicării
Convenţiei, în art. 3 sunt definiţi următorii termeni:
• „Deşeuri“ – sunt substanţe sau obiectele care sunt eliminate sau urmează a fi eliminate
sau este necesar să fie eliminate în conformitate cu legislaţia naţională;
• „Gospodărire“ – înseamnă colectarea, transportul şi eliminarea deşeurilor periculoase
sau a altor reziduuri, incluzând şi măsurile de securitate ce trebuie luate după depozitarea
în locurile special amenajate;

102
Publicată în M. Of. Nr. 189 din 4 martie 2004.
• „Deplasare transfrontieră“ – este orice mişcare a deşeurilor periculoase sau a altor
reziduuri dintr-o zonă aflată sub jurisdicţia naţională a unui stat sau spre o zonă ce nu este
sub jurisdicţia naţională a nici unui stat, cu condiţia ca cel puţin două state să fie
implicate în această deplasare;
• „Eliminare“ – este orice operaţiune specificată în Anexa IV a acestei Convenţii;
• „Zonă sau instalaţie aprobată“ – autoritate guvernamentală desemnată de către o parte
ca fiind răspunzătoare, în cadrul unei zone geografice determinate, pentru a primi
modificarea privind deplasarea transfrontieră a deşeurilor periculoase sau a altor
reziduuri, precum şi orice informaţii referitoare la acestea şi pentru a răspunde la această
notificare, conform art. 6;
• „Punctul focal“ – este entitatea unei părţi, la care se fac referiri în art. 5, responsabilă
cu primirea şi comunicarea informaţiilor conform art. 13 şi 15;
• „Gospodărire ecologică raţională a deşeurilor periculoase şi a altor reziduuri“ –
înseamnă totalitatea măsurilor practice necesare unei gospodăriri a acestor deşeuri
periculoase sau a altor reziduuri, de natură să asigure protecţia sănătăţii omului;
• „Zonă aflată sub jurisdicţia naţională a unui stat“ – este orice zonă terestră, maritimă
sau aeriană asupra căreia un stat îşi exercită competenţa administrativă şi legislativă în
conformitate cu legile internaţionale cu privire la protecţia sănătăţii omului şi a mediului;
• „Stat exportator“ – este partea care planifică iniţierea sau iniţiază deplasarea
transfrontieră a deşeurilor periculoase sau a altor reziduuri;
• „Stat importator“ – este partea pentru care se planifică sau se efectuează deplasarea
transfrontieră a deşeurilor periculoase sau a altor reziduuri, în scopul eliminării lor sau al
transbordării înainte de fi eliminate într-o zonă ce nu se află sub jurisdicţia naţională a
unui stat;
• „Stat de tranzit“ – este orice stat, altul decât statul importator sau exportator prin care
se planifică sau se efectuează o deplasare transfrontieră a deşeurilor periculoase sau a
altor reziduuri;
• „State interesate“ – părţile care sunt state exportatoare sau importatoare şi de tranzit,
fie că sunt sau nu părţi la prezenta Convenţie;
• „Persoană“ – este orice persoană fizică sau juridică;
• „Exportator“ – este orice persoană ce se află sub jurisdicţia unui stat exportator, care
organizează importul de deşeuri periculoase sau de alte reziduuri;
• „Importator“ – este orice persoană ce se află sub jurisdicţia unui stat importator ce
organizează importul de deşeuri periculoase sau de alte reziduuri;
• „Agent de transport“ – orice persoană care organizează transportul deşeurilor
periculoase sau al altor reziduuri;
• „Producător“ – orice persoană a cărei activitate produce deşeuri periculoase sau alte
reziduuri sau, dacă această persoană nu este cunoscută, persoana care este în posesia
şi/sau controlează aceste deşeuri;
• „Eliminator“ – orice persoană care primeşte deşeurile periculoase sau alte reziduuri şi
efectuează operaţiile de eliminare a acestor deşeuri;
• „Organizaţie de integrare politică şi/sau economică“ – orice organizaţie constituită de
state suverane, căreia acestea i-au oferit competenţa în domeniile reglementate prin
prezenta Convenţie şi care au fost autorizate, în conformitate cu prevederile interne, să
semneze, ratifice, accepte, aprobe sau să confirme oficial Convenţia sau să adere la ea;
• „Trafic ilicit“ – orice deplasare transfrontieră a deşeurilor periculoase sau a altor
reziduuri, aşa cum este specificată în art. 9.

Obligaţiile generale ale părţilor


a) Părţile, exercitându-şi drepturile de a interzice importul de deşeuri periculoase
sau alte reziduuri, în scopul eliminării lor, vor informa celelalte părţi despre hotărârile lor,
în conformitate cu art. 13.
b) Părţile vor interzice sau nu vor permite exportul de deşeuri periculoase sau alte
reziduuri periculoase către părţile care au interzis importul unor astfel de deşeuri, când
vor fi notificate în conformitate cu al. a) de mai sus.
c) Părţile vor interzice sau nu vor permite exportul de deşeuri periculoase sau de
alte reziduuri dacă statul importator nu îşi va da consimţământul în scris pentru importul
acestor deşeuri, în cazul în care statul importator nu a interzis în mod expres importul
acestor deşeuri.
Fiecare parte va adopta măsurile necesare pentru:
- a asigura că producerea de deşeuri periculoase sau de alte reziduuri este redusă la
minimum, luând în considerare implicaţiile sociale, tehnologice şi economice;
- a asigura punerea în funcţiune a unor instalaţii adecvate de eliminare care vor
trebui să fie situate, în măsura posibilă, în interiorul ţţării, în scopul eliminării ecologice
raţionale a deşeurilor periculoase sau a altor reziduuri;
- a asigura că persoanele implicate în administrarea deşeurilor periculoase vor lua
măsurile necesare pentru a preveni creşterea poluării ce ar rezulta dintr-o astfel de
gospodărire şi, dacă o astfel de poluare are loc, să reducă la maximum consecinţele
pentru sănătatea omului şi mediului;
- a asigura ca transportul peste frontiere al deşeurilor periculoase şi al altor
reziduuri să fie redus la un minim compatibil cu gestionarea eficace şi după metode
ecologice raţionale şi ca acesta să fie efectuat astfel încât sănătatea omului şi mediului să
fie protejată împotriva efectelor nocive ce ar putea rezulta;
- a nu admite exportul de deşeuri periculoase sau de alte reziduuri către state sau
grupuri de state care aparţin unor organizaţii de integrare economică şi/sau politică, care
sunt părţi, în special ţări în curs de dezvoltare, care au interzis prin legislaţia lor orice fel
de import sau dacă există motive să se creadă că deşeurile în cauză nu vor fi gospodărite
în mod raţional din punct de vedere ecologic, în concordanţă cu criteriile ce vor fi
adoptate de către părţi la prima reuniune;
- a solicita ca informaţiile asupra transporturilor peste frontiere de deşeuri
periculoase sau alte reziduuri, preconizate, vor ajunge la statele interesate, în
conformitate cu Anexa V A, pentru ca acestea să poată evalua consecinţele probabile ale
acestor transporturi asupra sănătăţii omului şi a mediului;
- a preveni importurile de deşeuri periculoase sau alte reziduuri dacă există motivul
să se creadă că deşeurile în cauză nu vor fi gospodărite conform unor metode ecologice
raţionale;
- a coopera cu celelalte părţi şi organizaţii interesate, direct sau prin secretariat, în
special în difuzarea de informaţii asupra transportului peste frontiere de deşeuri
periculoase sau alte reziduuri, pentru a îmbunătăţi gospodărirea ecologică raţională a unor
astfel de deşeuri şi pentru a preveni traficul ilicit.
Părţile consideră că traficul ilicit de deşeuri periculoase sau de alte reziduuri
constituie o infracţiune penală.
Fiecare parte va adopta cele mai potrivite măsuri juridice sau de alt fel, pentru a
pune în aplicare şi a asigura respectarea prevederilor acestei Convenţii, inclusiv măsuri
de prevenire şi de pedepsire a actelor de conduită ce vor contraveni acestei Convenţii.
Părţile nu vor autoriza exportul de deşeuri periculoase sau de alte reziduuri către un stat
care nu este parte la Convenţie sau importul de astfel de deşeuri dintr-un stat care nu este
parte la Convenţie. Părţile cad de acord să interzică exportul de deşeuri periculoase sau
alte reziduuri în vederea eliminării lor, în interiorul zonei situate la sud de paralela de
60O altitudine sudică, fie că aceste deşeuri fac sau nu obiectul unui transport peste
frontiere. 103
În plus, fiecare parte:
- va interzice tuturor persoanelor din jurisdicţia sa naţională să transporte sau să
elimine deşeuri periculoase fără autorizaţie sau fără a fi abilitate pentru o astfel de
operaţiune;
- va cere ca toate deşeurile periculoase care urmează a fi transportate peste frontieră
să fie ambalate, etichetate şi transportate conform regulilor internaţionale unanim
acceptate şi recunoscute în materie, urmărind ca practicile pertinente pe plan internaţional
să fie respectate în mod corespunzător;
- va cere ca deşeurile periculoase să fie însoţite de un document de transport din
punctul în care începe transportul peste frontieră până în punctul de eliminare finală.
Fiecare parte va cere ca deşeurile periculoase exportate să fie gospodărite raţional
din punct de vedere ecologic în statul importator, ca şi în orice altă parte.
La prima lor reuniune, părţile vor conveni asupra criteriilor tehnice pentru
gestionarea ecologică raţională a deşeurilor care formează obiectul prezentei Convenţii.
Părţile vor lua măsuri corespunzătoare pentru ca transportul peste frontieră să fie
autorizat, numai dacă:
- statul exportator nu are capacitatea tehnică şi instalaţiile necesare pentru
eliminarea deşeurilor respective într-o manieră eficientă şi raţională; sau
- deşeurile respective sunt solicitate ca materii prime pentru reciclare sau
recuperare în statele importatoare; sau
- transportul respectiv se conformează altor criterii convenite de către părţi, cu
condiţia ca aceste criterii să nu contravină criteriilor Convenţiei.
Obligaţia care incumbă, în virtutea Convenţiei, asupra statelor în care sunt produse
deşeuri periculoase, ca acestea să fie gospodărite raţional din punct de vedere ecologic nu
poate fi transferată în nici un caz statelor importatoare sau de tranzit.

103
Mihai Manoliu, Cristina Ionescu – « Noţiuni de dreptul mediului înconjurător », Editura Didactică şi
Pedagogică, RA – Bucureşti, 1996, pag. 37.
Nimic din Convenţie nu va împiedica o parte să impună condiţii suplimentare, în
conformitate cu prevederile Convenţiei şi cu legislaţia internaţională, în vederea unei
bune protecţii a sănătăţii omului şi a mediului.
Nici o dispoziţie a Convenţiei nu va aduce nici o atingere suveranităţii statelor
asupra apelor lor teritoriale delimitate în conformitate cu dreptul internaţional, nici
drepturilor suverane şi jurisdicţiei pe care o exercită statele în zona lor economică
exclusivă şi asupra platoului continental, conform dreptului internaţional, şi nici
exercitării de către navele şi aeronavele tuturor statelor a drepturilor de liberă navigaţie,
aşa cum sunt acestea reglementate în dreptul internaţional şi aşa cum rezultă din
instrumentele internaţionale pertinente.
Părţile se angajează să examineze periodic posibilitatea de a reduce volumul şi/sau
potenţialul poluant al deşeurilor periculoase şi al altor reziduuri care sunt exportate spre
alte state, în special către ţările în curs de dezvoltare.

Obligaţia de reimportare
Această obligaţie operează în acele situaţii în care un transport de deşeuri
periculoase sau alte reziduuri, asupra cărora statele au căzut de acord, nu se poate realiza
în condiţiile din contract. În aceste situaţii, statul exportator va asigura întoarcerea
reziduurilor respective în statul exportator de către exportatori, dacă nu se pot găsi soluţii
alternative pentru evacuarea lor într-un mod care să respecte protecţia mediului.
Termenul de întoarcere în statul exportator este de 90 zile şi începe să curgă de la
data când statul importator a informat statul exportator şi secretariatul. În aplicarea
acestui termen părţile interesate pot conveni şi altfel.
Statul exportator şi orice parte de tranzit nu se vor opune, nu vor împiedica sau
preveni întoarcerea acestor deşeuri în statul exportator.
Conform Convenţiei, orice deplasare transfrontieră a unor deşeuri periculoase sau a
altor reziduuri este considerată a fi trafic ilicit, dacă s-a efectuat:
a) fără notificare expresă a tuturor statelor interesate conform prevederilor
Convenţiei;
b) fără consimţământul unui anume stat interesat, în conformitate cu
prevederile Convenţiei;
c) cu consimţământul statelor obţinut prin falsificare, declaraţie falsă sau fraudă;
d) fără să fie conformă materialiceşte cu documentele;
e) prin eliminarea deliberată (de exemplu, deversare) a deşeurilor periculoase sau a
altor reziduuri, care contravine acestei Convenţii şi principiilor generale ale dreptului
internaţional.
Condiţiile stabilite de Convenţie sunt disjunctive. În cazul în care transportul peste
frontiere de deşeuri periculoase sau de alte reziduuri este considerat drept trafic ilicit ca
urmare a comportamentului exportatorului sau producătorului, statul exportator va trebui
să asigure ca deşeurile periculoase în cauză să fie:
a) reimportate de către exportator sau producător sau, dacă este necesar, de către el
însuşi, în propriul teritoriu, sau dacă acesta nu este posibil;
b) eliminate, de o manieră conform prevederilor Convenţiei, într-un termen
de 30 zile din momentul în care statul exportator a fost informat cu privire la traficul ilicit
sau într-un alt termen ce va fi convenit de către statele interesate.
În acest scop, părţile interesate nu se vor opune reimportului acestor deşeuri în
statul de export, nici nu-l vor preveni, nici nu-l vor împiedica.
În cazul unei deplasări transfrontiere de deşeuri periculoase sau de alte reziduuri,
considerată drept trafic ilicit ca rezultat al actelor comise de către importator sau
eliminator, statul importator va asigura ca deşeurile respective să fie eliminate ecologic
raţional de către importator sau eliminator sau, dacă este necesar, de către el însuşi, în 30
zile de la data când traficul ilicit a fost adus la cunoştinţa statului importator, sau orice
altă perioadă convenită de către state. În acest scop, părţile interesate vor coopera, dacă
este necesar, la eliminarea deşeurilor, cu respectarea condiţiilor ecologice raţionale.
În cazurile în care responsabilitatea pentru traficul ilicit nu poate fi atribuită nici
exportatorului (producătorului) sau importatorului (eliminatorului), părţile interesate sau
alte părţi, după caz, vor asigura, în cooperare, eliminarea deşeurilor în cauză în cel mai
scurt timp, cu respectarea metodelor ecologice raţionale, fie în statul importator sau în
altă parte.

Reglementări juridice interne privind


importul deşeurilor periculoase

Sub impactul acţiunilor de export-import ilegal de deşeuri periculoase pentru


sănătatea populaţiei şi mediului, Guvernul României a elaborat Hotărârea nr. 228 din
2004 104 privind privind controlul introducerii în ţară a deşeurilor nepericuloase, în
vederea importului, perfecţionării active şi a tranzitului.
Problematica abordată se referă în principal la condiţiile în care se pot efectua
importuri de deşeuri şi reziduuri de orice natură în România.
Conceptul de „deşeuri şi reziduuri de orice natură“ reprezinta „resturile tehnologice
de orice natură, produsele şi materialele cu termene de garanţie depăşite, produsele uzate
fizic care nu mai au valoare de întrebuinţare, precum şi menajere“.
De la prevederile art. 1 fac excepţie anumite categorii de deşeuri, şi anume:
minereuri de metale feroase şi neferoase, precum şi alte deşeuri care urmează a fi
prelucrate de importatori prin capacităţi de producţie existente, pentru obţinerea unor
materii prime şi materiale utile, cu condiţia ca, prin transport, depozitare şi prelucrare pe
teritoriul ţării, aceste deşeuri să nu prezinte risc toxicologic şi ecologic.
Deşeurile prevăzute în Anexa nr. 1 nu vor fi totuşi aprobate la import dacă în aceste
deşeuri sunt prezente substanţele nominalizate în Anexa nr. 1 a documentului eliberat de
a II-a sesiune.
Pentru următoarele deşeuri nu se admite prezenţa substanţelor organice (materiale
plastice, uleiuri şi altele), deşeuri din oţel, fontă, cupru, alamă, bronz, plumb, aluminiu,
metale dure şi deşeuri din cioburi de sticlă incolore şi mate.

104
Publicată în M. Of. Nr. 189 din 4 martie 2004
Măsurile Comunitare referitoare la deşeuri sunt legate, pe de o parte, de adoptarea
unor directive-cadru, iar pe de altă parte, de reglementarea unor tipuri speciale de deşeuri.
Directivele-cadru sunt constituite prin:
– Directiva 75/442 a Consiliului, cu privire la deşeuri, completată ulterior de către
Consiliu prin Directiva 91/156;
– Directiva 78/319 a Consiliului, cu privire la deşeurile periculoase, completată
ulterior de către Consiliu prin Directiva 9/689.
Directiva-cadru referitoare la deşeuri stabileşte definiţia deşeurilor şi impune
statelor membre obligaţia de a elabora planuri de management al deşeurilor, în vederea
atingerii obiectivului directival, adică de a realiza depozitarea acestora fără a periclita
sănătatea umană sau fără a deteriora mediul. De la rezoluţia Consiliului, în 1990, privind
politica din domeniul deşeurilor, au luat tot mai mare amploare metodele de prevenire a
impactului creat de către acestea, aspect care se reflectă în amendamentul Directivei din
1991. 105
Directiva-cadru, referitoare la deşeurile periculoase, conţine o listă de 40 de
categorii de asemenea deşeuri. Statele membre au obligaţia de a lua măsurile
corespunzătoare pentru reglementarea colectării, stocării şi tratării deşeurilor periculoase
şi de a elabora planuri de management al acestei categorii de deşeuri. Această directivă a
fost suplimentată, prin Directiva 84/631 a Consiliului, completată ulterior prin Directiva
87/112 a Comisiei privind transportul deşeurilor periculoase.
Măsurile Comunitare referitoare la diferitele tipuri de deşeuri cuprind:
– depozitarea uleiurilor uzate (Directiva 75/439 a Consiliului, completată tot de
către Consiliu prin Directiva 87/101);
– deşeuri provenite din industria producătoare de bioxid de titan (Directiva 82/883 a
Consiliului);
– rezervoarele de lichid pentru consumul uman (Directiva 85/339 a Consiliului);
– protecţia mediului şi în special a solului în cazurile când în agricultură se
utilizează nămolurile de dejecţie (Directiva 86/278 a Consiliului);
– baterii şi acumulatori care conţin anumite substanţe periculoase (Directiva
91/157 a Consiliului).

Regimul de import al deşeurilor

Regimul de import al deşeurilor se face pe baza licenţei de import care se


eliberează numai cu acordul Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor şi Ministerului
Sănătăţii.
Licenţa de import va conţine obligatoriu declaraţia importatorului făcută pe proprie
răspundere, prin care se specifică denumirea produsului ce urmează a fi introdus în ţară
cu menţiunea expresă „DEŞEURI DE ...........“.
Obligaţiile importatorului
a) Să se asigure la contractare, ambalare, încărcare şi expediere, în cazul deşeurilor
admise la import, că acestea corespund în totalitate caracteristicilor din documentaţia

105
Mihai Manoliu, Cristina Ionescu – « Noţiuni de dreptul mediului înconjurător », Editura Didactică şi
Pedagogică, RA – Bucureşti, 1996, pag. 109-110.
prezentată Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor şi Ministerului Sănătăţii în
vederea obţinerii acordului prevăzut de art. 3, alin. 1 din Hotărârea Guvernului;
b) Să obţină de la organismele autorizate din ţara de origine declaraţia de
conformitate, certificate care să ateste că aceste mărfuri (deşeuri) nu prezintă risc
tehnologic şi ecologic;
c) Să obţină viza organelor vamale din ţara exportatorului;
d) Să pună în mod expres în vedere exportatorului la încheierea contractului
de vânzare-cumpărare necesitatea verificării, la încărcare şi expediere, a existenţei
documentelor de transport internaţional, precum şi a celor privind caracteristicile
deşeurilor, în sensul că nu prezintă risc toxicologic şi ecologic.
Documentele de transport, inclusiv cele menţionate mai sus, vor însoţi încărcătura
pe tot timpul transportului.

Obligaţii speciale ale importatorului


a) Să pună în mod expres în vedere exportatorului să menţioneze în
documentul de transport dispoziţia de returnare la punctul de încărcare a mijlocului de
transport în cazul în care continuarea transportului pe teritoriul României este interzisă de
către autorităţile publice române, din cauza nerespectării prevederilor Hotărârii.
b) Să înscrie în rubricile special rezervate din documentul de transport datele
cu privire la licenţa de import, declaraţia importatorului, documentele
privind caracteristicile deşeurilor importate, declaraţia de conformitate sau
certificatele prin care exportatorul atestă că mărfurile nu prezintă risc
toxicologic şi ecologic. În situaţia în care aceste documente lipsesc,
mijlocul de transport (CF) va fi primit şi reţinut în punctele de frontieră de
intrare în România, urmând ca importatorul să prezinte documentele
necesare în cel mult 48 de ore. În caz contrar, mijlocul de transport va fi
redirijat în afara teritoriului ţării, potrivit Convenţiilor Internaţionale
Feroviare la care România este parte.

Obligaţii ale controlului vamal

Dacă deşeurile importate îndeplinesc condiţiile de intrare în ţară, mijloacele de


transport vor fi dirijate la unităţile vamale din interiorul ţării în vederea efectuării
operaţiunilor de vămuire.
La controlul vamal participă, la solicitarea organelor vamale, împreună cu acestea,
specialişti din cadrul Comisiei Naţionale pentru Standarde, Metrologie şi Calitate,
Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, Ministerului Sănătăţii, Ministerului
Economiei şi Comerţului, Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale,
precum şi al altor ministere şi organe ale administraţiei publice, după caz.
Dacă transporturile de deşeuri creează suspiciuni în legătură cu acceptarea lor la
import de către legislaţia română, organele vamale nu vor permite intrarea şi dirijarea
transportului la unităţile vamale din interiorul ţării şi vor lua măsuri pentru efectuarea
controlului de specialitate, cu participarea specialiştilor menţionaţi mai sus, la punctele de
trecere a frontierei. În ipoteza în care, la control, se constată încălcări ale prevederilor
legale, toate cheltuielile legate de operaţiunile de verificare, expertizare, returnare a
mărfurilor şi de staţionare a mijloacelor de transport vor fi suportate de importator.

Instituţionalizarea reciclării deşeurilor

Competenţele în materia utilizării deşeurilor industriale revine Comisiei Naţionale


pentru Reciclarea Materialelor.
În vederea realizării acestui obiectiv, Comisia are următoarele atribuţii:
– elaborează prognoze, strategii şi orientări-cadru privind direcţiile optime de
recuperare şi reciclare a materialelor refolosibile rezultate din procese productive, precum
şi prestări de servicii către agenţii economici interesaţi pentru valorificarea acestora;
– elaborează şi înaintează Ministerului Economiei şi Comerţului proiecte de acte
normative privind reglementarea activităţilor de recuperare şi introducere în circuitul
economic a substanţelor utile din materiale refolosibile, precum şi a unor activităţi de
asigurare a necesarului de materii prime şi materiale refolosibile, precum şi a unor
activităţi de asigurare a necesarului de materii prime şi materiale destinate proceselor
productive ale agenţilor economici din teritoriu;
– coordonează programul de cercetare în domeniul identificării de noi materiale
refolosibile, a tehnologiilor de recuperare şi reintroducere în circuitul economic a
acestora;
– asigură, prin unităţile pe care le coordonează, colectarea, prelucrarea, depozitarea
şi circulaţia materialelor refolosibile şi a produselor finite destinate procesului de
aprovizionare, desfacere în condiţii tehnice şi de securitate corespunzătoare care să
asigure neproliferarea factorilor de poluare şi protecţia mediului;
– asigură asistenţa tehnică pentru agenţii economici (diagnostic de situaţie şi
propuneri de soluţii, lansare de studii şi proiectare, expertizarea instalaţiilor sau a
proiectelor, elaborarea de scheme tehnologice privind colectarea, reciclarea, tratarea sau
eliminarea deşeurilor);
– promovează tehnologii noi, pentru:
a) recuperarea sau eliminarea deşeurilor care prezintă risc pentru mediu;
b) valorificarea materialelor recuperabile pe care le conţin deşeurile;
c) resorbţia depozitelor de deşeuri existente;
– promovează la Guvern, prin Ministerul Economiei şi Comerţului, propuneri
privind domeniile, soluţiile şi resursele de finanţare legate de realizarea unor obiective de
investiţii care să asigure preluarea şi neutralizarea unor deşeuri deosebit de toxice sau
nocive;
– asigură, în perioada de tranziţie către economia de piaţă, mandatarea
împuterniciţilor statului în cadrul societăţilor comerciale cu capital de stat specializate în
recuperarea materialelor refolosibile (REMAT, TEHNOREMAT) şi a celor pentru
derularea EN GROS a resurselor materiale (COMAT);
– autorizează societăţile comerciale cu capital de stat, privat sau mixt în vederea
colectării, prelucrării şi valorificării materialelor refolosibile;
– exercită, în numele statului, controlul respectării legislaţiei în domeniul reciclării
materialelor refolosibile şi al activităţii de circulaţie a mărfurilor destinate proceselor
productive din economie;
– organizează sau participă la organizarea de standuri la târguri, expoziţii, cu
atragerea de agenţi economici interesaţi în domeniul schimbului de materii prime,
materiale noi sau reciclării;
– facilitează contracte şi încheieri de contracte între agenţi economici români şi
străini, în vederea colaborării în sfera reciclării materialelor recuperabile şi refolosibile şi
a schimbului de mărfuri;
– iniţiază organizarea unor burse de mărfuri, atât pentru materialele refolosibile, cât
şi pentru produse industriale finite;
– realizează acţiuni de sensibilizare şi informare a publicului pe probleme specifice
domeniului.

Răspunderi şi sancţiuni

Hotărârea Guvernului nr. 228/2004 106 privind controlul introducerii în ţară a


deşeurilor nepericuloase, în vederea importului, perfecţionării active şi a tranzitului şi
O.G. nr. 78/2000 107 privind regimul deşeurilor prevăd că nerespectarea regimului de
import al mărfurilor atrage după sine răspunderea contravenţională civilă sau penală a
persoanelor vinovate (art. 12).
În conformitate cu art. 51. al O.G. nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor -
constituie contravenţie următoarele fapte, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii
încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni, şi se sancţionează după cum
urmează:
1. cu amendă de la 100.000 lei la 1.000.000 lei pentru persoanele fizice, de la
1.000.000 lei la 10.000.000 lei pentru persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi
independente şi de la 5.000.000 lei la 30.000.000 lei pentru persoanele juridice autorizate,
pentru: a) abandonarea deşeurilor urbane şi a ambalajelor pe spaţiile verzi, căile de
comunicaţie, în locuri publice sau în alte locuri nepermise; b) nerespectarea sistemului de
gestionare a deşeurilor, adoptat de primării şi de consiliile locale şi autorizat de organele
competente; c) nerespectarea sarcinilor stabilite de autorităţile competente privind
condiţiile de producere, colectare, reutilizare, reciclare, tratare, transport şi eliminare a
deşeurilor; d) necontractarea cu unităţi specializate a colectării, reutilizării, reciclării,
transportului şi eliminării deşeurilor, în situaţia în care aceste activităţi nu se pot executa
prin mijloace proprii;
2. cu amendă de la 2.000.000 lei la 20.000.000 lei pentru persoanele fizice
autorizate să execute lucrări independente şi de la 15.000.000 lei la 50.000.000 lei pentru
persoanele juridice autorizate, pentru: a) neexecutarea la termenele stabilite a lucrărilor,
dotărilor şi măsurilor destinate reducerii cantităţii de deşeuri produse, colectării,
reciclării, transportului, comercializării şi eliminării deşeurilor; b) realizarea de lucrări şi
106
Publicată în M.Of. nr. 189 din 4 martie 2004.
107
Publicată în M. Of. nr. 283 din 22 iunie 2000.
desfăşurarea de activităţi care au ca obiect deşeurile, fără aprobările legale; c) poluarea
mediului ca urmare a folosirii unor ambalaje necorespunzătoare; d) punerea în circulaţie a
produselor fără precizarea în certificatul de calitate a conţinutului în substanţe periculoase
şi a gradului de toxicitate; e) producerea de deşeuri prin formarea unor stocuri de materii
prime, materiale auxiliare, produse, subproduse şi ambalaje, care depăşesc necesităţile de
producţie, consum şi desfacere; f) neluarea măsurilor de colectare şi valorificare a
deşeurilor şi ambalajelor reciclabile, inclusiv a subproduselor; g) neluarea măsurilor de
retragere din circulaţie şi de prelucrare a produselor şi ambalajelor, indiferent de
provenienţă, dacă acestea - de la livrare sau desfacere pe piaţă - nu corespund calitativ
normelor şi standardelor în vigoare; h) amestecarea diferitelor tipuri de deşeuri în
procesul de reciclare şi eliminare a acestora; i) transportul şi eliminarea deşeurilor fără
asigurarea măsurilor de protecţie a sănătăţii populaţiei şi a mediului; j) nerespectarea
tehnologiilor de reciclare a materialelor şi deşeurilor reciclabile acceptate prin actele de
autorizare, în conformitate cu dispoziţiile legii;
3. cu amendă de la 3.000.000 lei la 75.000.000 lei pentru neîndeplinirea atribuţiilor
şi responsabilităţilor ce revin primarilor şi consiliilor locale, după caz, conform art. 49. 108
Potrivit art. 52. al O.G. nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor - constatarea
contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor prevăzute la art. 51 se fac de personalul
împuternicit din cadrul autorităţilor publice centrale competente şi din unităţile teritoriale
ale acestora, precum şi din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale, conform
atribuţiilor stabilite prin lege.
Împotriva pocesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii
se poate face plângere la instanţa competentă, în termen de 30 de zile de la data
comunicării procesului-verbal de contravenţie.

Regimul imersiunii deşeurilor.


Imersiunea. Noţiune

Conform definiţiei date prin Convenţia asupra drepturilor mării, prin imersiune
înţelegem totalitatea deversărilor deliberate a deşeurilor sau a altor materiale de către
nave, aeronave, platforme, precum şi alte lucrări.
Nu constituie deversarea deşeurilor sau a altor materiale rezultate direct sau indirect
în urma exploatării normale a navelor, aeronavelor sau desfăşurării altor lucrări în mare,
precum şi echipamentul acestora aruncat pentru a se putea salva, chiar dacă transporta
deşeuri sau alte materiale în vederea eliminării.
Deversarea în mare a deşeurilor a ridicat numeroase şi complexe probleme datorită
efectelor negative care au fost create în urma deversărilor, efecte care s-au răsfrânt în
special asupra faunei şi florei marine. Utilizarea mării ca „ladă de gunoi universală“ este

108
A se vedea Daniela Marinescu, Infracţiuni în domeniul protecţiei mediului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2005, pag. 171 si urm.
o soluţie tentantă pentru cei care doresc eliminarea deşeurilor cu efecte financiare şi
fizice minime.
Convenţia stabileşte la începutul Părţii XII, consacrată protecţiei şi prezervării
mediului marin, măsurile care trebuie întreprinse de către state, separat sau în grup,
măsuri care să vizeze, între altele, evacuarea substanţelor toxice, nocive, substanţelor
nedegradabile, precum şi notificarea imersiunii (art. 194, alin. 3 lit. A).
Articolul 210 din Convenţie prevede că statele trebuie să adopte legi şi
regulamente, precum şi alte măsuri în vederea prevenirii, reducerii şi eliminării poluării
mediului marin prin imersiune.

Regimul de autorizare a imersiunii deşeurilor

Concret, nici o imersiune nu poate fi făcută fără o autorizaţie eliberată de un organ


competent al statului pentru marea teritorială, zona economică exclusivă, platoul
continental. Statul de coastă va elibera autorizaţie şi va adopta reglementări privind
controlul imersiunilor, după ce a examinat – împreună cu statele care datorită poziţiei lor
geografice pot fi afectate de o asemenea activitate – problemele impuse de o eventuală
imersiune (alin. 1-3 şi 5). În acest sens, este necesar să se adopte un plan mondial şi
regional cu reguli şi norme practice şi procedurile le recomandă (alin. 4).
Legile şi reglementările naţionale nu trebuie să fie mai puţin eficace pentru
prevenirea, reducerea şi eliminarea poluării prin imersiune decât regulile şi normele
adoptate pe plan mondial (alin. 6) 109 .
Articolul 216 – referitor la punerea în aplicare a reglementărilor privind poluarea
prin imersiune – reafirmă competenţa statelor de coastă pentru marea teritorială, zona
economică exclusivă, platoul continental, precum şi a statelor de pavilion asupra navelor
şi aeronavelor înmatriculate de ele, precum şi a statelor al căror teritoriu sau instalaţii
terminale au servit ca punct de plecare a deşeurilor.
Prima Convenţie cu vocaţie universală asupra prevenirii poluării mării prin
imersiunea deşeurilor a fost deschisă semnării simultan la Londra, Mexico, Moscova şi
Washington la data de 29.12.1972.
Această Convenţie avea un caracter preventiv, subliniind atât în preambul, cât şi în
primele două articole faptul că părţile trebuie să ia toate măsurile posibile pentru
prevenirea poluării mării prin imersiunea deşeurilor şi a altor materiale susceptibile de a
fi periculoase pentru sănătatea oamenilor, resursele biologice, fauna şi flora marină,
pasibile de a aduce atingere agrementului şi, în general, altor utilizări legitime ale mării.
Principiul fundamental al Convenţiei este interzicerea deversării unor deşeuri,
subordonarea „aruncării“ substanţelor şi materialelor periculoase unui permis specific şi
necesitatea eliberării unui permis general pentru restul substanţelor şi materialelor
periculoase (art. 4).

109
Legea nr. 18.1990 privind regimul juridic al apelor interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue ale
Romaniei.
Substanţele şi materialele periculoase sunt enumerate limitativ în Anexa I („lista
neagră“) şi Anexa II („lista gri“).
Cu titlu de exemplu, putem menţiona ca substanţe care figurează pe „lista neagră“:
compuşi organo-halogenaţi, mercurul şi compuşii săi, plasticul indestructibil. Substanţele
care figurează pe „lista gri“ sunt cele care conţin cantităţi apreciabile de arsenic, plumb,
cupru şi zinc.
Punerea în practică a dispoziţiilor Convenţiei este conferită statelor părţi: lor le
incumbă obligaţia de a interzice imersiunea şi de a elibera un permis special pentru
materialele neavizate de primele două Anexe ale Convenţiei (articolul 6).
Convenţia precizează în Anexa III elementele care trebuie luate în considerare
pentru stabilirea criteriilor pe baza cărora să se facă eliberarea unei autorizaţii de
imersiune.
În acest sens trebuie avute în vedere:
– caracteristicile şi compoziţia materialelor;
– cantitatea;
– forma – lichid, gaz, solid;
– toxicitatea;
– persistenţa – fizică, chimică, biologică etc.;
– caracteristicile locului unde va avea loc imersiunea;
– metodele de depozitare (amplasare, ritm de evacuare);
– caracteristicile apei şi fundului mării.
Fiecare stat contractant va desemna una sau mai multe autorităţi competente pentru
a elibera permise şi a stabili locuri destinate imersiunii.
Natura şi cantitatea materialelor a căror imersiune este autorizată, precum şi locul,
data şi metodele folosite trebuie înregistrate şi comunicate celorlalte părţi (articolul 6,
alin. 4).
Controlul asupra respectării prevederilor Convenţiei este conferit statelor părţi;
fiecare stat contractant se va încredinţa că măsurile prevăzute sunt aplicate de navele şi
aeronavele care se deplasează sub pavilionul lor şi de asemenea de navele şi aeronavele
care intră în zona lor de jurisdicţie sau încarcă materiale în vederea imersării (art. 7).

Convenţii regionale

Înaintea acestei Convenţii, la data de 15.02.1972 a fost semnată o Convenţie pentru


prevenirea poluării mărilor prin operaţii de imersiune, Convenţie care acoperă o parte a
Oceanului Atlantic şi Oceanul Arctic.
Această Convenţie, semnată la Oslo, conţine o „listă neagră“ care enumeră
substanţele a căror imersiune este interzisă (articolul 5), precum şi o „listă gri“ care
enumeră substanţele şi materialele a căror imersiune se poate executa numai în urma
obţinerii unui permis specific eliberat de autorităţile naţionale competente (articolul 6).
Imersiunea tuturor altor substanţe este subordonată unui permis general pentru
eliberarea căruia se vor avea în vedere:
– locul de imersie;
– caracteristicile deşeurilor;
– metodele de depozitare.
Convenţia de la Oslo, spre deosebire de cea încheiată la Londra, instituie o Comisie
pentru supravegherea respectării prevederilor sale (articolul 17).
Dacă aceste două instrumente nu se deosebesc prea mult între ele, Convenţia de la
Helsinki din data de 22.03.1974 pentru protecţia mediului marin din zona Mării Baltice
este mult mai radicală.
Prevederile acestei Convenţii interzic toate imersiunile, mai puţin cele expres
prevăzute în Anexa V, dar şi acestea numai în urma obţinerii unui permis special.
Dispoziţiile referitoare la imersiune se aplică navelor şi aeronavelor care se
deplasează sub pavilionul statelor părţi, materialelor şi substanţelor îmbarcate pe
teritoriul lor şi în apele lor teritoriale sau interioare şi operaţiunilor de imersiune efectuate
în apele lor teritoriale.
În caz de violare a acestor reguli, părţile contractante trebuie să coopereze pentru a
declanşa o anchetă, dar asistenţa trebuie să se limiteze la măsurile de inspectare a
documentelor de bord şi la prelevarea de eşantioane (articolul 9).
Alte tratate referitoare la „mările regionale“ au fost elaborate sub egida
Programului Naţiunilor Unite asupra mediului, acestea conţinând principiul conform
căruia statele semnatare vor lua toate măsurile pentru prevenirea şi reducerea în zonele de
aplicabilitate ale Convenţiilor a poluării mărilor prin operaţiuni de imersiune efectuate de
către nave şi aeronave 110 .
În cadrul Convenţiei de la Barcelona, pentru prima dată au fost reglementate în
detaliu problemele privind poluarea mediului marin prin imersiunea deşeurilor, iar aceste
reglementări au fost reluate în Convenţia de la Noumea.
Convenţia de la Barcelona a fost completată imediat după semnare printr-un
Protocol semnat tot în februarie 1976 privind poluarea Mării Mediterane prin operaţiuni
de imersie efectuate de nave şi aeronave.
Conţinutul acesteia este analog cu cel al Convenţiei de la Londra din anul 1972 care
constituie un model general.
Şi în acest caz, întâlnim trei categorii de substanţe a căror imersiune este
reglementată astfel:
– imersiunea deşeurilor sau a altor materiale înscrise pe „lista neagră“ este
interzisă (articolul 4).
– imersiunea materialelor şi substanţelor înscrise pe „lista gri“ este subordonată,
în fiecare caz, eliberării prealabile a unui permis special de către autorităţile naţionale
competente (articolul 5).
– toate celelalte deşeuri sau materiale supuse imersării sunt subordonate eliberării
prealabile a unui permis general de către autorităţile statale competente.
Programul Naţiunilor Unite pentru mediu trebuie să fie informat despre permisele
eliberate prin serviciul de secretariat al Convenţiei (articolul 7).

110
Articolul 6 – Convenţia de la Barcelona pentru Marea Mediterană, din 16.02.1976.
Principala diferenţă între Convenţia de la Londra şi cea de la Barcelona constă în
modul de întocmire a listelor „neagră“ şi „gri“. Convenţia de la Barcelona înscrie pe liste
substanţe destul de numeroase care nu figurează pe listele anexe ale Convenţiei de la
Londra.
Un Protocol pentru prevenirea poluării în zona Pacificului de Sud, prin imersiunea
deşeurilor, a fost semnat la puţine zile de la semnarea Convenţiei-cadru de la Noumea şi
acesta conţine dispoziţii asemănătoare cu cele amintite mai sus.

Imersiunea deşeurilor radioactive

Având în vedere cele arătate anterior, considerăm că nu este lipsit de importanţă să


analizăm reglementarea imersiunii deşeurilor radioactive şi evoluţia acestora în timp.
Din anul 1958 au avut loc aproximativ 20 de operaţii de codificare a dreptului
internaţional al mării. Printre acestea, un loc important îl ocupă şi problema deşeurilor
radioactive.
Convenţia semnată la Geneva, la data de 29.06.1958, conţine o dispoziţie care
prevede că: „toate statele vor lua măsurile necesare pentru evitarea poluării prin
imersiunea deşeurilor radioactive, aplicând totodată toate normele şi toate reglementările
care au fost elaborate de către autorităţile internaţionale competente“ (articolul 25, alin.
1).
Această prevedere a dăinuit până la semnarea Convenţiei de la Londra, care, în
Anexa I, enumeră deşeurile a căror imersiune este interzisă, conform articolului 4, alin. 1
al Convenţiei, care prevede: „deşeurile puternic radioactive, precum şi alte materiale
puternic radioactive, definite de organismele internaţionale competente în materie,
actualmente Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, sunt improprii imersiunii
datorită efectelor pe care le pot provoca asupra sănătăţii umane, mediului biologic,
precum şi altor domenii“.
Protocolul adiţional la Convenţia de la Barcelona conţine o reglementare mult mai
restrictivă: „este interzisă imersiunea deşeurilor şi a altor materiale puternic, mediu sau
slab radioactive“ (articolul 4).
Convenţia de la Helsinki, din data de 23.03.1974, interzice toate imersiunile care nu
sunt autorizate de Anexa V, anexă care enumeră excepţiile de la această interdicţie;
bineînţeles că deşeurile radioactive nu sunt enumerate în Anexa V.
Se poate observa că, pe lângă faptul că deşeurile radioactive sunt supuse interdicţiei
de a face obiectul imersiunii, competenţa de a executa controlul asupra activităţilor în
domeniul materialelor radioactive aparţine unui organ special autorizat – Agenţia
Internaţională pentru Energie Atomică – organ cu atribuţii consultative ţi de control de pe
lângă O.N.U.
Protecţia ecosistemului marin „Marea Neagră“ împotriva
imersiunii deşeurilor periculoase 111

În articolul 2 al Legii 98 din 16 septembrie 1992 112 pentru ratificarea Convenţiei


privind protecţia Mării Negre împotriva poluării sunt date mai multe definiţii privind
scopurile prezentei Convenţii, astfel:
a) POLUAREA MARINĂ înseamnă introducerea de către om, direct sau indirect, de
substanţe sau energie în mediul marin, inclusiv estuare care poate avea ca rezultat
asemenea efecte dăunătoare care sunt: vătămarea resurselor vii sau a vieţii marine;
pericole pentru sănătatea omului; obstacole pentru activitatea pe mare, inclusiv pescuitul
şi alte folosinţe legitime ale mării; degradarea calităţii de folosinţă a apei mării şi
deteriorarea condiţiilor de agrement.
b) NAVE înseamnă mijloacele de deplasare pe mare, de orice tip. Acest termen
include navele cu elice, vehiculele pe pernă de aer, submarine, mijloace plutitoare,
indiferent dacă sunt sau nu autopropulsate, platformele sau orice alt tip de construcţii
amplasate pe apă. Aeronavele reprezintă mijloacele de deplasare în aer, de orice tip.
c) DESCĂRCARE înseamnă:
– orice deversare deliberată de deşeuri sau alte materiale de pe nave sau aeronave,
deversări ce rezultă direct sau indirect din exploatarea normală a echipamentelor lor,
altele decât deşeurile sau alte materiale transportate de nave sau aeronave ce sunt
exploatate în scopul deversării unor asemenea materiale sau derivate din tratarea unor
asemenea deşeuri sau altor materiale pe nave (aeronave);
– orice sabordaj deliberat de către nave sau aeronave, adică orice depunere de
materiale pentru un alt scop decât simpla deversare a acestora, cu condiţia ca o asemenea
deversare să nu fie contrară scopurilor Convenţiei.
d) SUBSTANŢA NOCIVĂ înseamnă orice substanţă periculoasă, otrăvitoare sau alt
tip de substanţă care, introdusă în mediul marin, datorită toxicităţii ei şi/sau persistenţei
şi/sau caracteristicilor bioacumulatoare, ar cauza poluare sau ar afecta negativ procesele
biologice.

Angajamente de ordin general ale părţilor semnatare

Măsurile pe care le iau statele semnatare au ca scop prevenirea, controlul şi


reducerea poluării, pentru a proteja şi conserva mediul marin al Mării Negre. Aceste
măsuri pornesc din direcţia apelor interioare către largul mării, ceea ce înseamnă că, pe
lângă Convenţie, statele trebuie să ia măsuri, inclusiv legislative, pentru protecţia
mediului supus jurisdicţiei lor naţionale. Concret, în ţara noastră a fost adoptată în acest
sens Legea nr. 17/1990 113 modificată prin Legea nr. 36/2002. 114
111
deşeuri periculoase - deşeuri toxice, inflamabile, explozive, infecţioase, corosive, radioactive sau altele,
care, introduse sau menţinute în mediu, pot dăuna acestuia, plantelor, animalelor sau omului;
112
Publicată în M. Of. Nr. 242/29 septembrie 1992;
113
Publicată în M. Of. Nr. 99/9 august 1990;
114
Publicată în M. Of. Nr. 765/21 octombrie 2002;
Ca o consecinţă de ordin tehnic şi juridic rezultă că prevederile Convenţiei se aplică
împreună cu prevederile legii interne, pentru că altfel nu se asigură eficacitate Convenţiei.
Măsurile ce se iau de către state sunt individuale sau colective. Astfel, în articolul 5
al Convenţiei se stipulează: „părţile contractante vor lua, individual sau în comun, după
caz, toate măsurile necesare în concordanţă cu dreptul internaţional şi în conformitate cu
prevederile prezentei Convenţii, pentru a preveni, reduce şi controla poluarea, pentru a
proteja şi conserva mediul marin al Mării Negre“.
Prevederile Convenţiei pot fi completate cu protocoale adiţionale şi anexe care pot
dezvolta Convenţia şi sistemul de măsuri operaţionale pentru protecţia eficientă a
bazinului Mării Negre.
Convenţia condiţionează încheierea de acorduri pentru protecţia şi păstrarea
mediului marin al Mării Negre de respectarea acestei Convenţii, care, din acest punct de
vedere, reprezintă o Convenţie-cadru.
Tipurile de poluare avute în vedere de Convenţie sunt:
– poluarea din surse de pe uscat;
– poluarea de pe nave;
– poluarea din/prin descărcare;
– poluarea din activităţile ce au loc pe platoul continental;
– poluarea din/prin atmosferă;
– poluarea prin deşeurile periculoase aflate în traficul transfrontier.
Aceste tipuri de poluare vor fi avute în vedere când agentul poluant este o persoană
fizică sau o persoană juridică aparţinând statelor neriverane Mării Negre.
Referitor la regulile de cooperare ştiinţifică, tehnică şi de supraveghere din
Convenţie, sunt stabilite următoarele direcţii de cooperare:
– elaborarea de studii privind stadiul mediului marin al Mării Negre şi programe de
ameliorare;
– acţiuni de detectare a zonelor poluante şi de evaluare a riscurilor, precum şi de
stabilire a remediilor pentru înlăturarea poluării;
– elaborarea de reguli, standarde, practici şi proceduri adecvate pentru prevenirea,
reducerea şi controlul poluării mediului marin;
– observarea, măsurarea, evaluarea şi analiza riscului sau efectelor de poluare;
– studii de impact a posteriori;
– studii privind introducerea de tehnologii nepoluante pentru activităţile ce se
desfăşoară în ecosistemul Marea Neagră.
Convenţia instituie o prezumţie de responsabilitate pentru îndeplinirea obligaţiilor
internaţionale ale părţilor contractante privind protecţia şi păstrarea mediului marin al
Mării Negre. În temeiul responsabilităţii, fiecare parte este obligată să adopte reguli şi
reglementări privind răspunderea materială pentru daune provocate de persoane fizice sau
persoane juridice mediului marin al Mării Negre. Noţiunea daună are în vedere aici dauna
ecologică 115 , respectiv daunele provocate mediului marin.

115
- expresie folosita pentru a releva trasaturile particulare ale prejudiciilor indirecte rezultate din atingerile
aduse calitatii mediului. Ernest Lupan, op. cit. pag. 88.
Părţile contractante vor asigura existenţa unui recurs, în conformitate cu sistemele
lor legale, pentru a obţine o compensaţie promptă şi adecvată sau altă reparaţie pentru
pagube rezultate prin poluarea mediului marin al Mării Negre. Părţile sunt obligate să
coopereze în vederea dezvoltării şi armonizării legilor, reglementărilor şi procedurilor
referitoare la răspunderea materială, evaluarea daunelor şi compensaţia pentru pagube
cauzate prin poluarea mediului marin în scopul de a asigura cel mai ridicat grad protecţie
şi de descurajare a poluării Mării Negre.

V. REGIMUL JURIDIC AL APELOR 116

1. Domeniul şi întinderea fondului de ape

Legea nr. 107/1996 117 modificată şi completată prin Legea nr. 310/2004 118
stabileşte că „apele fac parte integrantă din domeniul public al statului ‘’ (art. 1, alin. 2).
Noţiunea de patrimoniu public semnifică, în primul rând, un regim de protecţie şi
conservare a acestora, indiferent de natura dreptului de proprietate.
Referitor la dreptul de proprietate, legea stabileşte că aparţin domeniului public
apele de suprafaţă cu albiile lor minore, cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazinele
hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 kmp, malurile şi cuvetele lacurilor, apele
subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi
potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime.
Conform art. 7 alin. 1 Aparţin domeniului public al statului apele de suprafaţă cu
albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşeşc
suprafaţa de 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele subterane, apele
maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul
valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime.
La rândul său, Legea nr. 18/1991 119 modificată şi completată împarte terenurile în
funcţie de destinaţia lor în cinci categorii, una dintre acestea fiind reprezentată de
terenurile aflate permanent sub ape, şi anume: albiile minore ale cursurilor de ape,
cuvetele lacurilor la nivelurile maxime de retenţie, fundul apelor maritime interioare şi al
mării teritoriale.

116
apa = sursa naturala regenerabila, vulnerabila si limitata, element indispensabil pentru viata si pentru
societate, materie prima pentru activităţi productive, sursa de energie şi cale de transport, factor
determinant în menţinerea echilibrului ecologic, constituind parte integrantă din patrimonial public.
Protecţia, punerea în valoare şi dezvoltarea durabilă a resurselor de apa sunt acţiuni de interes general.
Ernest Lupan, op.cit. pag. 21 ;
117
Publicată în M. Of. P.I. nr. 224 din 8 octombrie 1996;
118
Publicată în M. Of. P.I. nr. 584 din 30 iunie 2004;
119
Publicată în M. Of. Nr. 37 din 20 februarie 1991.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 17 din 7 august 1990 120 privind regimul juridic al
apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue ale României
modificată şi completată prin Legea nr. 36/2002 121 , apele maritime interioare, marea
teritorială, solul şi subsolul acestora, precum şi spaţiul aerian de deasupra lor fac parte din
teritoriul României.
Aparţin domeniului public albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes
public, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre şi
porturile.
Bunurile care fac obiectul domeniului public sunt scoase din circuitul civil, iar
dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil, riveranii neavând nici un drept
asupra apelor din domeniul public.
Potrivit art. 579 din Codul Civil, referitor la apele de izvor, cel care este
proprietarul terenului este şi proprietarul izvorului, deoarece acesta face parte integrantă
din fond.
Astfel, legea prevede că „cel ce are un izvor pe proprietatea sa poate face orice
întrebuinţare cu dânsul fără însă a vătăma dreptul ce proprietarul fondului interior l-a
dobândit sau prin vreun titlu sau prin prescripţie asupra izvorului “ (art. 579, Cod Civil).
Proprietarul terenului poate opri apa izvorului sau să o împiedice să curgă pe fondul
interior, poate desfiinţa izvorul sau îi poate schimba cursul.
În caz de conflict cu vecinii, instanţele nu vor interveni deoarece legea le permite să
rezolve contestaţiile numai în cazul în care apele sunt curgătoare.
Odată trecând pe terenul vecin, apa izvorului devine, prin accesiune, proprietatea
titularului acestui fond.
Regula cuprinsă în art. 579 din Codul Civil cunoaşte două excepţii: proprietarul
fondului vecin a dobândit un drept asupra izvorului şi apa izvorului este necesară
locuitorilor unei localităţi rurale.
În cel de-al doilea caz este vorba de o limitare, de o restricţie adusă dreptului de
proprietate.
În conformitate cu Legea nr. 107/1996 modificată şi completată prin Legea nr.
310/2004, Legea apelor, apa subterană poate fi folosită de proprietarul terenului numai în
măsura în care este utilizată cu respectarea normelor sanitare şi de protecţie a calităţii
mediului.
Menţinerea şi ameliorarea calităţii şi productivităţii naturale a apelor se realizează
printr-un ansamblu de reguli privind:
– normele tehnice referitoare la protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice, inclusiv a
populaţiei umane, în cazul poluării accidentale şi în contextul transfrontalier;
– procedura de autorizare pentru exploatarea surselor de apă şi ecosistemelor
acvatice, realizarea construcţiilor hidrotehnice, pentru lucrările de îndiguire şi
regularizare a cursurilor de apă, de irigaţii, de desecare-drenaj;
– standardele de emisie;
– standardele de calitate a apelor;

120
Publicată în M. Of. Nr. 99 din 9 august 1990.
121
Publicată în M. Of. Nr. 702 din 26 septembrie 2002.
– cerinţele de evacuare, epurare a apelor uzate şi limitare a evacuării de efluenţi în
ape.
În literatura de specialitate au fost propuse mai multe criterii de clasificare a apelor.
1. Astfel, din punctul de vedere al regimului de ocrotire, administraţiei şi
situaţiei lor, apele se împart în ape internaţionale, ape teritoriale şi ape naţionale.
Apele internaţionale reprezintă acele ape faţă de care statul român este riveran
împreună cu alte state, cele care intră şi trec în graniţele ţării, precum şi apele cu privire
la care interesele unor state străine au fost recunoscute şi garantate prin acorduri
internaţionale.
Apele teritoriale (maritime interioare) reprezintă apele cuprinse în porţţiunea de la
ţărmul român spre larg, a căror întindere se stabileşte prin lege, conform convenţiilor
internaţionale în materie.
Apele teritoriale ale României, împreună cu solul şi subsolul acoperit de ele,
precum şi spaţiul aerian de deasupra lor fac parte din teritoriul ţării, statul român
exercitându-şi suveranitatea asupra lor.
Apele naţionale cuprind fluviile, râurile, canalurile şi lacurile navigabile interioare,
precum şi apele fluviilor şi râurilor de frontieră, de la malul român până la limita de
frontieră stabilită prin tratate internaţionale, fiind supuse regimului instituit prin Legea nr.
107/1996 modificată şi completată prin Legea nr. 310/2004.
2. Din punctul de vedere al aşezării lor, apele se împart în ape de suprafaţă şi
ape subterane.
3. După destinaţia lor economică, apele sunt de folosinţă generală, ape destinate
agriculturii şi ape cu destinaţie specială.
În apele de folosinţă generală intră apele destinate, în principal, satisfacerii nevoilor
populaţiei când apar ca obiect de consumaţie individuală.
În cea de a doua categorie intră apele folosite special pentru irigaţii. Apele cu
destinaţie specială sunt cele utilizate pentru navigaţie, producerea energiei electrice,
pescuit, apa fiind în acest caz mijloc de producţie.
În general, apele au mai multe destinaţii în acelaşi timp.
Legea apelor nr. 107/1996 modificată şi completată prin Legea nr. 310/2004
consacră, din punct de vedere juridic, o nouă concepţie asupra statutului apelor.
Acest act normativ concepe şi tratează apa sub mai multe aspecte, cu finalităţi în
trei dimensiuni:
– ca resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, fiind element
indispensabil pentru viaţă şi pentru societate, reprezentând dimensiunea fizică;
– factor determinant în întreţinerea echilibrului ecologic, reprezentând
dimensiunea ecologică.

2. Protecţia juridică a apelor

Protecţia apei se realizează sub două forme principale:


– protecţia cantitativă, realizată prin folosirea ei raţională;
– protecţia calitativă, realizată sub forma prevenirii şi combaterii poluării.
Protecţia cantitativă sau protecţia rezervelor de apă se realizează astfel:
Dreptul de folosinţă a apelor de suprafaţă sau subterane, inclusiv a celor arteziene,
se stabileşte prin autorizaţia de gospodărire a apelor.
Conform reglementărilor legale, organele centrale şi locale ale puterii executive,
agenţii economici, alte persoane juridice au obligaţia de a lua măsuri pentru reducerea
cerinţelor şi respectiv a consumului de apă, prin creşterea gradului de reciclare sau de
folosire repetată a apei, precum şi pentru evitarea pierderilor de apă, prin întreţinerea
corespunzătoare a instalaţiilor, instituind în acest scop controlul permanent al folosirii
apelor în procesele de producţie.
Cei ce folosesc şi gospodăresc apa au obligaţia de a lua măsuri de dotare cu
mijloace de măsurare a debitelor de apă captate, folosite şi evacuate.
Calitatea şi puritatea apei reprezintă, de asemenea, o cerinţă de interes general.
Protecţia calitativă a apelor se realizează prin:
– Interzicerea poluării în orice mod a resurselor de apă;
– Stabilirea de norme de calitate a resurselor de apă, prin norme privind calitatea
apei potabile, de limitele de încărcare cu poluanţi a apelor uzate, evacuarea în resursele
de apă şi care sunt înscrise în avizul sau autorizaţia de gospodărire;
– Stabilirea unor restricţii şi interdicşii de siguranţă în cazul punerii
în funcţiune de obiective economice noi sau dezvoltarea celor existente, realizarea de
lucrări pentru alimentarea cu apă potabilă sau industrială ori de extindere a celor
existente, aruncarea sau introducerea în orice mod a deşeurilor de orice fel, evacuarea
apelor uzate;
– Instituirea de norme de protecţie sanitară cu regim sever sau cu regim de restricţii,
precum şi de perimetre de protecţie hidrologică în jurul surselor şi instalaţiilor de
alimentare cu apă potabilă, al surselor de ape minerale;
– Stipularea în sarcina utilizatorilor de apă a unor obligaţii în scopul folosirii
raţionale şi protejării calităţii resurselor de apă (art. 17 din Legea
nr. 107/1996 modificata si completata prin Legea nr. 310 din 28.06.2004 122 );
– Elaborarea de planuri de prevenire şi combatere a poluării accidentale şi de
pedepsire a poluărilor intenţionate.
Normele de calitate a apelor se aplică prin standarde, la propunerea Ministerului
Mediului şi Gospodăririi Apelor, iar cele privind calitatea apei potabile la propunerea
Ministerului Sănătăţii.
Prin ape uzate se înţeleg apele provenind din activităţi casnice, sociale sau
economice, conţinând substanţe poluante sau reziduuri care le alterează caracteristicile
fizice, chimice şi bacteriologice iniţiale.
În acest sens a fost adoptat Normativul privind stabilirea limitelor de încărcare cu
poluanţi ai apelor uzate evacuate în sursele de apă, NTPA-001, care are drept scop
stabilirea condiţiilor de calitate a apelor uzate înaintea evacuării acestora în resursele de
apă, precum şi a valorilor limită admisibile ale principalilor indicatori de calitate a acestor
ape.
Domeniul de aplicare a Normativului cuprinde ape uzate de orice natură, cum ar fi:
ape uzate menajere, industriale, agrozootehnice, de mină sau de zăcământ, evacuate prin
sisteme amenajate, provenite din procese tehnologice.
122
Publicată în M. O. P.I. nr. 584 din 30 iunie 2004;
Actul normativ menţionat este un instrument de lucru pentru utilizatorii de apă,
proiectanţi, inspectoratele de sănătate publică, precum şi pentru autorităţile de
gospodărire a apelor şi de protecţie a mediului în activitatea de reglementare şi control.
De asemenea, s-a mai adoptat şi Normativul privind condiţiile de evacuare a apelor
uzate în reţelele de canalizare ale localităţilor, NTPA-002, având drept scop stabilirea
condiţiilor în care se acceptă evacuarea apelor uzate în canalizările publice ale
localităţilor, astfel încât să se asigure protecţia şi funcţionarea normală a acestora, precum
şi protejarea mediului de efectele descărcărilor de ape uzate.
Limitele de descărcare înscrise în avizul sau autorizaţia de protecţie a apelor
reprezintă limite maxime admise a căror depăşire este interzisă.
În scopul protecţiei apelor şi ecosistemelor acvatice, inclusiv a populaţiei umane, în
cazul poluărilor accidentale, autoritatea centrală elaborează norme tehnice, standarde de
calitate a apelor uzate şi limitarea de evacuări de efluenţi în ape, precum şi procedura de
autorizare pentru exploatarea surselor de apă şi a ecosistemelor acvatice, realizarea
construcţiilor hidrotehnice pentru lucrările de îndiguire şi regularizare a cursurilor de apă,
de irigaţii şi de desecare-drenaj (art. 36 din Legea nr. 137/1995 modificată şi completată
prin O.U. nr. 91 din 21 iunie 2002 123 , aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
294 din 27 iunie 2003. 124
Persoanele fizice şi juridice sunt obligate, potrivit art. 39 din Legea nr. 137/1995
modificată şi completată prin O.U. nr. 91 din 21 iunie 2002, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 294 din 27 iunie 2003, să ceară acordul şi/sau autorizaţia de
mediu pentru activităţile prevăzute de lege; să respecte standardele de emisie şi de
calitate a apelor, prevederile din acord şi autorizaţie şi să pună la dispoziţia laboratoarelor
autorizate, la termenele stabilite, probele de apă pentru analiză; să nu spele în apele
naturale autovehicule, utilaje sau ambalaje care au conţinut de uleiuri, combustibili
lichizi, lubrifianţi, substanţe periculoase sau pesticide; să nu arunce şi să nu depoziteze pe
malurile, în albiile şi în zonele umede deşeuri de orice fel şi să nu introducă în acestea
explozibile, tensiune electrică, narcotice sau alte substanţe periculoase; să execute toate
lucrările de refacere a resurselor naturale, de asigurare a migrării faunei acvatice şi de
ameliorare a calităţii apei, prevăzute cu termen în acordul şi autorizaţia de mediu şi să
monitorizeze zona de impact; să se doteze, în cazul deţinerii de nave, cu platforme
plutitoare sau foraje maritime, cu instalaţii de stocare sau tratare a deşeurilor, instalaţii de
epurare a apelor uzate şi racorduri de descărcare a acestora în instalaţii de mal sau
plutitoare; să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele
naturale şi să nu arunce de pe acestea nici un fel de deşeu; să amenajeze porturile cu
instalaţii de colectare, prelucrare, reciclare sau neutralizare a deşeurilor petroliere,
menajere sau de altă natură stocate pe navele fluviale şi maritime şi să constituie echipaje
de intervenţie în caz de poluare accidentală a apelor şi a zonelor de coastă.

123
Publicată în Monitorul Oficial P.I. nr. 465 din 28 iunie 2002;
124
Publicată în Monitorul Oficial P.I. nr. 505 din 14 iulie 2003;
Reglementările Legii apelor nr. 107/1996 125 , modificată şi completată prin Legea
nr. 310 din 2004 completează şi lărgesc cadrul reglementărilor referitoare la protecţia
apelor cuprinse în Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 modificată şi completată prin
O.U. nr. 91 din 21 iunie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 294 din
27 iunie 2003.
Astfel, Legea apelor prevede şi o serie de restricţii, cum ar fi: interzicerea punerii în
funcţiune de obiective economice noi sau dezvoltarea celor existente, darea în funcţiune
de noi ansambluri de locuinţe, introducerea la obiectivele economice existente de
tehnologii de producţie modificate care măresc gradul de încărcare a apelor uzate, fără
punerea concomitentă în funcţiune a reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de epurare ori
fără realizarea altor lucrări şi măsuri care să asigure pentru apele uzate evacuate
respectarea prevederilor impuse prin autorizaţia de gospodărire a apelor; aruncarea sau
introducerea în orice mod în albiile cursurilor de apă, în cuvetele lacurilor sau bălţilor, în
Marea Neagră şi zonele umede, precum şi depozitarea pe malurile acestora, a deşeurilor
de orice fel; depozitarea în albia majoră a materialelor sau deşeurilor radioactive (art. 16,
21, 22 alin. 2, 31, alin. 2, 3 şi 32, alin. 3 din Legea 107/1996 modificată şi completată
prin Legea nr. 310 din 28.06.2004).
O serie de obligaţii specifice sunt prevăzute, de asemenea, în legătură cu folosirea
raţională şi protejarea calităţii resurselor de apă de către diferiţi utilizatori, cum ar fi: să
adopte tehnologii de producţie cu cerinţe de apă reduse şi cât mai puţin poluante, să
economisească apa prin reciclare sau folosire repetată, să elimine risipa şi să diminueze
pierderile de apă, să reducă poluanţii evacuaţi o dată cu apele uzate şi să recupereze
substanţele utile conţinute în apele uzate; să asigure realizarea, întreţinerea şi exploatarea
staţiilor şi instalaţiilor de prelucrare a calităţii apelor la capacitatea autorizată, să
urmărească eficienţa acestora prin analize de laborator şi să intervină operativ pentru
încadrarea indicatorilor de emisie în limitele admise pentru evacuarea apelor uzate, limite
prevăzute prin autorizaţia de gospodărire a apelor; să respecte cu stricteţe disciplina şi
normele tehnologice în activităţile de producţie care folosesc apa şi evacuează ape uzate,
precum şi în staţiile şi instalaţiile de prelucrare a calităţii apelor, să urmărească, prin foaia
de observaţii şi control, starea calităţii apelor subterane din zona de influenţă a
depozitelor de reziduuri de orice fel; utilizatorii de apă amplasaţi pe teritoriul localităţilor
sau pe platformele industriale pot evacua apele uzate în reţele de canalizare publice sau în
cele ale platformelor industriale numai cu acceptul şi cu respectarea condiţiilor stabilite
de deţinătorul acestor reţele şi numai dacă staţiile de epurare finală ale localităţilor sau
platformele industriale respective au profil tehnologic necesar şi capacităţi disponibile, în
toate cazurile fiind obligatorie epurarea locală a apelor uzate provenite de la aceşti
utilizatori ( Legea nr. 107/1996 modificată şi completată prin Legea nr. 310 din
28.06.2004 ).
Un alt instrument de prevenire şi combatere a poluării apelor îl reprezintă controlul
prealabil al activităţilor poluante pe calea obligativităţii unor avize, notificări şi/sau
autorizaţii administrative.

125
Publicată în M. Of. Nr. 244 din 8 octombrie 1996.
Astfel, avizul de amplasament şi avizul de gospodărire a apelor sunt avize
conforme, cerute pentru efectuarea lucrărilor care se construiesc pe ape sau care au
legătură cu apele.
Documentaţiile pentru fundamentarea solicitării avizului de gospodărire a apelor
trebuie să se bazeze pe studii meteorologice, hidrologice şi hidrogeologice, după caz, pe
studii de gospodărire a apelor şi de impact al lucrărilor respective asupra resurselor de
apă şi asupra zonelor riverane.
Avizul îţi pierde valabilitatea după 2 ani de la emitere, dacă execuţia lucrărilor
respective nu a început în acest interval, iar posesorul unui aviz de gospodărire a apelor
are obligaţia să anunţe emitentul, în scris, data de începere a execuţiei, cu 10 zile înainte
de aceasta.
Pentru anumite categorii de lucrări, prevăzute în art. 54 din Legea nr. 107/1996
modificată şi completată prin Legea nr. 310 din 28.06.2004, investitorul are obligaţia să
notifice Administraţia Naţională „Apele Române“, cu cel puţin 20 de zile înainte de
începerea execuţiei, act care nu mai presupune solicitarea şi eliberarea avizului de
gospodărire a apelor.
Punerea în funcţiune sau în exploatare a lucrărilor care se construiesc pe ape sau
care au legătură cu apele se face numai în baza autorizaţiei de gospodărire a apelor.
Acestea se eliberează în baza constatărilor tehnice în teren, iar modul de exploatare
şi întreţinere a lucrărilor, construcţiilor şi instalaţiilor se înscrie în regulamentul de
exploatare care face parte integrantă din autorizaţia de gospodărire a apelor.
Avizul şi autorizaţia de gospodărire a apelor nu exclude obligativitatea obţinerii şi a
autorizaţiei de mediu.
Prin autorizaţia de mediu se înţelege actul tehnico-juridic prin care sunt stabilite
condiţiile şi parametrii de funcţionare pentru activităţile existente ţi pentru cele noi, pe
baza acordului de mediu, termen care se defineşte ca fiind, la rândul său, actul tehnico-
juridic prin care sunt stabilite condiţiile de realizare a unui proiect sau a unei activităţi din
punctul de vedere al impactului asupra mediului.
Potrivit Legii apelor nr. 107/1996 modificată şi completată prin Legea nr. 310 din
28.06.2004, mecanismul economic specific domeniului gospodăririi cantitative şi
calitative a apelor include sistemul de plăţi, bonificaţii şi penalităţi, ca parte a modului de
finanţare a dezvoltării domeniului şi de asigurare a fundamentării pe principii economice
a Administraţia Naţională „Apele Române“.
Sistemul de plăţi bazat pe regula „beneficiarul plăteşte“ în funcţie de serviciile
prestate şi de cele privind folosirea raţională a resurselor de apă asigură:
– stimularea economică a utilizării durabile şi a protecţiei calităţii apelor;
– diferenţa teritorială a preţurilor şi tarifelor pe categorii de surse de utilizatori;
– transmiterea la utilizatori a influenţelor economice determinate de activităţile de
asigurare a surselor de apă din punct de vedere cantitativ şi calitativ;
– minimalizarea costurilor de producţie prin stimularea economică a preţului.
Bonificaţiile se acordă utilizatorilor de apă care demonstrează constant o grijă
deosebită pentru folosirea raţională şi pentru protecţia apelor, evacuând, o dată cu apele
uzate epurate, substanţe impurificatoare cu concentraţii şi în cantităţi mai mici decât cele
înscrise în autorizaţia de gospodărire a apelor.
Penalităţile se aplică acelor utilizatori de apă la care se constată abateri de la
prevederile contractelor de furnizare a apei, atât pentru depăşirea cantităţilor de apă
prelevate, cât şi a concentraţiilor şi cantităţilor de substanţe impurificatoare evacuate.
Din taxele şi tarifele pentru servicii de avizare şi autorizare, precum şi din
penalităţile ce se aplică utilizatorilor de apă în condiţiile Legii apelor nr. 107/1996
modificată şi completată prin Legea nr. 310 din 28.06.2004 s-a constituit fondul
apelor. 126
Acesta este un fond special, extrabugetar, gestionat prin buget separat elaborat de
Administraţia Naţională „Apele Române“.
Împreună cu alte surse, fondul apelor este folosit pentru susţinerea financiară a
realizării sistemului naţional de supraveghere cantitativă şi calitativă a resurselor de apă,
a lucrărilor publice privind apărarea de inundaţii şi alte calamităţi naturale, a celor pentru
protecţia bazinelor hidrografice, a acordării de bonificaţii etc.
În acelaşi timp, fondul contribuie la finanţarea investiţiilor privind lucrările,
construcţiile sau instalaţiile de gospodărire a apelor, reprezentând un element important al
mecanismului economic din acest domeniu.
Aplicarea măsurilor privind protecţia apelor, ca urmare a activităţii de navigaţie,
revine autorităţilor pentru protecţia mediului, împreună cu autorităţile de navigaţie, cu
respectarea prevederilor convenţiilor internaţionale în domeniu, la care România este
parte.
Conform Legii nr. 17/1990 127 modificată şi completată prin Legea nr. 36/2002 128 ,
referitor la protecţia mediului marin, este interzisă poluarea apelor maritime interioare şi
a mării teritoriale, precum şi a atmosferei de deasupra acestora, prin deversarea,
aruncarea, scufundarea sau degajarea de pe nave sau alte instalaţii plutitoare sau fixe, de
pe aparatele de zbor, precum şi de către surse aflate pe ţărm, a unor substanţe sau
reziduuri de substanţe toxice, radioactive, hidrocarburi, precum şi a altor substanţe
dăunătoare sau periculoase pentru sănătatea oamenilor ori pentru flora şi fauna mării, sau
alte reziduuri sau materiale care pot să producă pagube ţărmului românesc ori să creeze
obstacole în calea utilizării legitime a mării.
Un alt document important, referitor la protecţia mediului marin, îl reprezintă
Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării, semnat la Bucureşti la 21
aprilie 1992, România ratificând-o prin Legea nr. 98 din 16 septembrie 1992 129 .
Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării este o sinteză a
documentelor regionale anterioare, dar şi a documentelor ce abordează problema poluării
dintr-o sursă singulară, şi anume:

126
- fond special extrabugetar, constituit din taxele si tarifele pentru serviciile de avizare si autorizare,
stabilite conform legii, precum si din penalitatile ce se aplica acelor utilizatori de apa la care se constata
abateri de la prevederile contractelor incheiate atat pentru depasirea cantitatilor de apa prelevate, cat si a
concentratiilor si cantitatilorde substante impurificatoare evacuate. Acest fond este gestionat prin buget
separat, fiind folosit, impreuna cu alte surse, pentru sustinerea financiara a activitatilor prevazute de lege.
Ernest Lupan, op. cit. pag. 113.
127
Publicată în M. Of. Nr. 99/9 august 1990;
128
Publicată în M.Of. nr. 675/21 octombrie 2002;
129
Publicată în M.Of. nr. 242 din 29 septembrie 1992.
– Convenţia din 1972 privind prevenirea poluării mediului marin prin descărcarea
deşeurilor şi a altor materiale;
– Convenţia internaţională din 1973 privind controlul mişcării transfrontaliere a
deşeurilor periculoase şi depozitarea acestora;
– Convenţia din 1990 privind pregătirea, acţiunea şi cooperarea împotriva poluării
cu petrol.
Convenţia din 1990 aparţine deopotrivă dreptului mediului, cât şi dreptului
internaţional privat, conţinând unele norme cu un pronunţat caracter tehnic (art. VI-X),
cât şi altele cărora le lipseşte acest caracter (art. I, III, IV, XVI, XX şi urm.).
După criteriul conţinutului se pot identifica în cuprinsul Convenţiei privind
protecţia Mării Negre împotriva poluării mai multe categorii de norme.
Prima categorie precizează aria geografică de aplicare a Convenţiei şi defineşte
unii termeni specifici problemei supuse reglementării.
Problemele comunităţii internaţionale care este guvernată de principiile dreptului
internaţional, principii invocate de statele părţi în art. III şi IV.
Cea mai mare parte din cuprinsul Convenţiei (art. V-XV) cuprinde obligaţiile
părţilor contractante stipulate prin norme imperative.
Printre aceste obligaţii se numără: obligaţia fiecărei părţi contractante de a asigura
aplicarea Convenţiei în acele zone ale Mării Negre unde ea îşi exercită suveranitatea,
precum şi drepturile suverane şi jurisdicţia, fără a aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor
părţilor contractante care rezultă din normele dreptului internaţional.
Din structura textului Convenţiei, pe articole, şi din titlurile lor marginale rezultă o
clasificare a surselor de poluare, după cum urmează: cu substanţe periculoase şi
materiale (art. VI), din sursele de pe uscat (art. VII), de pe nave (art. VII), prin
descărcare (art. X), din activităţi care au loc prin atmosferă (art. XII), prin deşeuri
periculoase aflate în traficul transfrontalier (art. XIV).
Precizările speciale comportă art. XI şi XII din care rezultă obligaţia statelor de a
adopta legi şi regulamente în scopul garantării respectării obligaţiilor formulate în
Convenţie.
În conformitate cu prevederile Constituţiei României, Convenţiile la care România
este parte fac parte din dreptul intern, România obligându-se să îndeplinească întocmai şi
cu bună-credinţă obligaţiile ce decurg din respectivele Convenţii.
Din obligaţiile formulate transpar principii specifice dreptului mediului, dar şi ale
dreptului internaţional public (suveranitatea, egalitatea în drepturi
şi obligaţii).
Obligaţiile statelor de a adopta legi şi regulamente constituie o normă de bază,
acestea apărând ca o verigă necesară punerii în aplicare a sancţiunilor prevăzute de art.
XVI pct. 2, respectiv „Fiecare parte contractantă adoptă reguli şi reglementări privind
răspunderea materială pentru daune materiale provocate de persoane fizice sau juridice
mediului marin al Mării Negre“.
Convenţia nu este numai o simplă declaraţie de principii, ea cuprinzând şi norme
imperative.
Din construcţia ei rezultă că normele sale nu păstrează un pur caracter tehnic, ci ele
produc efecte juridice.
La textul Convenţiei se mai adaugă şi trei Protocoale, respectiv:
– Protocolul privind protecţia mediului marin al Mării Negre împotriva poluării;
– Protocolul privind cooperarea în combaterea poluării cu petrol şi alte substanţe
nocive a mediului marin al Mării Negre în situaţii de urgenţă;
– Protocolul privind protecţia mediului marin al Mării Negre împotriva poluării
prin descărcare.
Sub raportul conţinutului, reglementările Convenţiei stabilesc obiectivele de
cantitate şi calitate, fixează exigenţele pe care factorii de mediu şi resursele naturale
trebuie să le îndeplinească din punct de vedere ecologic.
Importanţa acestei Convenţii poate fi proiectată pe trei niveluri: este o eficientă
abordare a problemelor protecţiei mediului marin; preocupările pentru soluţionarea
acestor probleme sunt în atenţia comunităţii internaţionale, fiind puse în acord cu
principiile deptului internaţional; la al treilea nivel se poate evidenţia superioritatea
Convenţiei ce nu s-a oprit la palierul substanţial, ci l-a îmbogăţit cu unul instituţional.
Convenţia privind protecţia mediului marin al Mării Negre împotriva poluării
constituie cel mai bun mijloc de a gira raţional un spaţiu determinat şi, în cele din urmă,
mediul mondial.
Problemele poluării şi protecţiei apelor capătă o importanţă internaţională în cazul
fluviilor care, curgând pe teritoriile mai multor state, sunt folosite de către statele riverane
respective.
În acest sens, România a ratificat prin Legea nr. 30/1995 130 pentru ratificarea
Conventiei privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontiere şi a lacurilor
internaţionale, încheiată la Helsinki la 17 martie 1992, modificată prin O.U. nr.
95/2000 131 .
Părţile contractante la această Convenţie vor lua măsurile necesare pentru: a
preveni, a controla şi a reduce poluările apelor care pot cauza impactul transfrontalier; a
asigura că apele transfrontaliere sunt utilizate în scopul gospodăririi raţionale şi sigure din
punct de vedere ecologic, conservării resurselor de apă şi protecţiei mediului; a asigura
utilizarea apelor transfrontaliere într-un mod rezonabil şi echitabil, luând în considerare,
în special, caracterul lor transfrontalier în cazul activităţilor care cauzează sau pot cauza
impact transfrontalier; a asigura, a conserva şi, unde este cazul, a restaura ecosistemele.
Măsurile pentru prevenirea, controlul şi reducerea poluării apelor vor fi luate, pe cât
este posibil, la sursă, ele neprovocând direct sau indirect un transfer al poluării în alte
medii.
În luarea măsurilor menţionate mai sus, părţile contractante la această Convenţie se
vor conduce după următoarele principii:
– principiul precauţiei, în virutea căruia acţiunea de evitare a impactului
transfrontalier potenţial, prin degajarea de substanţe periculoase, nu va fi amânată pe baza

130
Publicată în M. Of. Nr. 81 din 3 mai 1995.
131
Publicată în M. Of. Nr. 433 din 2 septembrie 2000.
faptului că cercetarea ştiinţifică nu a demonstrat din plin legătura cauzală între aceste
substanţe, pe de o parte, şi impactul transfrontalier, pe de altă parte;
– principiul „poluatorul plăteşte“, în virtutea căruia costurile măsurilor de
prevenire, control şi reducere a poluării vor fi suportate de către cel care poluează;
– principiul potrivit căruia resursele de apă vor fi gospodărite astfel încât să
răspundă necesităţilor generaţiilor prezente, fără compromiterea capacităţii generaţiilor
viitoare de a îşi satisface propriile necesităţi.
Părţile riverane vor coopera pe bază de egalitate şi reciprocitate, în special pe
acorduri bilaterale sau multilaterale, în vederea dezvoltării de politici armonioase,
programe şi strategii care să acopere zonele riverane bazinelor sau părţi ale acestora,
având ca scop prevenirea, controlul şi reducerea impactului transfrontalier şi protecţia
mediului al apelor transfrontaliere sau a mediului influenţat de astfel de ape, inclusiv
mediul marin.
Aplicarea acestei Convenţii nu va duce la deteriorarea condiţiilor de mediu, nici la
intensificarea impactului transfrontalier.
Pentru a preveni, controla şi reduce impactul transfrontalier, părţile vor elabora,
adopta, implementa şi, pe cât posibil, vor face compatibile măsurile relevante legale,
administrative, economice, financiare şi tehnice.
Părţile vor stabili programe pentru supravegherea condiţiilor calităţii apelor
transfrontaliere, de asemenea ele cooperând pentru efectuarea de lucrări de cercetare-
dezvoltare vizând tehnici eficiente pentru prevenirea, controlul şi reducerea impactului
transfrontalier.
Un alt act important îl reprezintă Legea nr. 14/1991 132 prin care a fost ratificată
Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea
(Sofia, 29 iunie 1994).
Convenţia se aplică bazinului hidrografic al fluviului Dunărea, având ca obiectiv
gospodărirea durabilă şi echitabilă a apelor, inclusiv pentru conservarea, îmbunătăţirea şi
utilizarea raţională a apelor de suprafaţă şi a celor subterane, în măsura în care aceste
activităţi sunt posibile.
Totodată, părţile contractante se angajează să depună toate eforturile pentru
controlul pericolelor provocate de accidente cu substanţe periculoase pentru apă,
inundaţii, îngheţ pe fluviul Dunărea.
În conformitate cu prevederile Convenţiei, părţile vor coopera în problemele
fundamentale ale gospodăririi apelor şi vor lua măsurile legale, administrative şi tehnice
adecvate pentru a menţine sau a îmbunătăţi starea actuală a mediului şi condiţiile de
calitate a apei Dunării şi a apelor bazinului său hidrografic, pentru a preveni şi reduce, pe
cât posibil, impactele şi schimbările nefavorabile ce apar sau pot fi cauzate.
La baza tuturor măsurilor de protecţie stau principiile: « poluatorul plăteşte » şi al
precauţiei.
Cooperarea în domeniul gospodăririi apei se va orienta spre gospodărirea durabilă
care vizează: menţinerea accesului continuu la resursele naturale; evitarea pagubelor

132
Publicată în M. of. 41/27 februarie 1995;
ecologice de durată şi asigurarea protecţiei ecosistemelor; aplicarea unei abordări
preventive.
Obiectul Convenţiei îl reprezintă o serie de activităţi planificate sau în curs de
realizare, în măsura în care acestea produc sau pot produce impacturi transfrontaliere:
evacuarea apelor uzate, introducerea de nutrienţi şi substanţe periculoase; activităţi şi
măsuri planificate în domeniul amenajării hidrotehnice; exploatarea construcţiilor
hidrotehnice existente; manipularea substanţelor periculoase pentru apă şi prevenirea
accidentelor.
Părţile contractante la această Convenţie vor stabili limitele de emisie aplicabile în
sectoarele industriale individuale sau în industrie, în funcţie de încărcăturile şi
concentraţiile poluante, fiind bazate pe tehnologii cu poluare redusă sau nepoluante la
sursă.
În acelaşi timp, ele vor stabili prevederile suplimentare pentru prevenirea sau
reducerea evacuării de substanţe periculoase şi de nutrienţi în cazul surselor nepunctuale,
în special atunci când sursele principale provin din agricultură, luând în considerare cele
mai bune practici ecologice.
În decembrie 1994 a fost adoptat la Bucureşti Planul Strategic de Acţiune pentru
bazinul fluviului Dunărea, urmând să se ia o serie de măsuri concrete pentru
implementarea acestuia.
Referitor la zonele umede de importanţă internaţională, România a ratificat prin
Legea nr. 5 din 25 ianuarie 1991 133 Convenţia asupra zonelor umede de importanţă
internaţională, în special ca habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar, la data de
02.02.1971, aşa cum a fost amendată prin Protocolul de la Paris din data de 03.12.1982.
Zonele umede, în sensul Convenţiei, sunt întinderi de bălţi, mlaştini, de ape
naturale şi artificiale, permanente sau temporare, unde apa este stătătoare sau curgătoare,
dulce sau sărată, inclusiv întinderile de apă marină a căror adâncime nu depăşeşte la
reflux 6 m, iar păsările de apă sunt păsări a căror existenţă depinde de zonele umede.
Fiecare parte contractantă va trebui să desemneze zonele umede aparţinând
teritoriului său care să fie incluse în lista zonelor umede de importanţă internaţională.
Alegerea zonelor umede pentru a fi înscrise pe Listă va trebui să se bazeze pe
importanţa lor internaţională din punct de vedere ecologic, zoologic, botanic sau
hidrologic. Vor trebui incluse, în primul rând zonele umede având o importanţă
internaţională pentru păsările acvatice în toate anotimpurile.
Fiecare parte contractantă ţine cont de angajamentele sale pe plan internaţional
pentru conservarea, gestionarea şi utilizarea raţională a populaţiilor migratoare de păsări
acvatice, pe de o parte, atunci când desemnează zonele umede din teritoriul său pentru a
fi înscrise pe Listă, iar pe de altă parte, atunci când îşi exercită dreptul de a modifica cele
înscrise.
Părţile contractante elaborează şi aplică planurile lor de amenajare, astfel încât să
favorizeze conservarea zonelor umede înscrise pe Listă şi utilizarea raţională a zonelor
umede din teritoriul lor.

133
Publicată în M. Of. Nr. 18 din 26 ianuarie 1991;
Fiecare parte semnatară a acestei Covenţii ia măsurile necesare pentru a fi
informată de îndată ce este posibil despre modificările caracteristicilor ecologice ale
zonelor umede situate pe teritoriul său şi înscrise pe Listă, modificări care s-au produs,
sunt în curs sau succeptibile de a se produce ca urmare a evoluţiei tehnologice, a poluării
sau a unei alte intervenţii umane.
Convenţia mai stipulează că fiecare parte favorizează conservarea zonelor umede,
creând rezervaţii naturale în zonele umede, şi asigură în mod adecvat supravegherea lor.
În cazul în care o parte contractantă, pentru motive urgente de interes naţional,
retrage o zonă umedă înscrisă pe Listă sau îi reduce întinderea, ea va trebui să
compenseze, pe cât posibil, orice pierdere de resurse în zona umedă şi va trebui, de
asemenea, să creeze noi rezervaţii naturale pentru păsările acvatice şi pentru protecţia în
aceeaşi regiune sau în acelaşi loc a unei părţi convenabile din habitatul lor anterior.
Părţile contractante încurajează cercetarea şi schimbul de date şi publicaţii
referitoare la zonele umede, la flora şi fauna lor, şi favorizează formarea de personal
competent pentru studierea, administrarea şi supravegherea zonelor umede.
De asemenea, părţile care au ratificat Convenţia se vor consulta asupra îndeplinirii
obligaţiilor ce decurg din ea, în mod special în cazul unei zone umede care depăşeşte
teritoriul unei părţi contractante sau în cazul în care un bazin hidrologic este împărţit între
mai multe părţi contractante.
Bazându-se şi pe această Convenţie referitoare la protecţia zonelor umede de
importanţă internaţională, în special ca habitat al păsărilor acvatice, România a constituit
Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării“ prin Legea nr. 82 din 20.11.1993 134 modificată şi
completată prin Legea nr. 454/2001 135 .
Prin rezervaţie naturală se înţelege, în sensul prezentei legi, zona geografică cu
suprafeţele de uscat şi de ape, inclusiv terenurile aflate permanent sub ape, în care există
formaţiuni şi elemente fizico-geografice, specii de plante şi animale care îi conferă o
importanţă biogeografică, ecologică şi estetică deosebită, cu valoare de patrimoniu
natural, naţional şi universal, fiind supusă unui regim special de administrare în scopul
protecţiei şi conservării acesteia, prin dezvoltarea aşezărilor umane şi organizarea
activităţilor economice în corelare cu capacitatea de suport al mediului deltaic şi a
resurselor sale naturale.
Pentru administrarea patrimoniului natural din domeniul public de interes naţional
al rezervaţiei, precum şi pentru refacerea şi protecţia unităţilor fizico-geografice, s-a
înfiinţat Administraţia Rezervaţiei, instituţie publică cu personalitate juridică aflată în
subordinea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor.
La propunerea Administraţiei Rezervaţiei, Ministerul Mediului şi Gospodăririi
Apelor emite norme tehnice privind desfăşurarea activităţilor economico-productive, de
turism şi agrement, pe teritoriul rezervaţiei, în vederea prevenirii poluării şi a perturbării
echilibrului ecologic.
Dintre atribuţiile mai importante ce revin Administraţiei Rezervaţiei, menţionăm:
evaluează starea ecologică a patrimoniului natural, elaborează stategia de conservare şi

134
Publicată în M. of. Nr. 283 din 7 decembrie 1993.
135
Publicată în M. of. Nr. 418 din 27 iulie 2001.
redresare şi asigură măsurile necesare conservării şi protecţiei genofondului şi
biodiversităţii 136 ; stabileşte măsurile de refacere a ecosistemelor deltaice deranjate sau
distruse; identifică, delimitează şi propune declararea zonelor funcţionale ale rezervaţiei;
evaluează starea resurselor naturale şi a nivelului de valorificare a acestora; îndeplineşte
funcţia de autoritate de mediu pe teritoriul rezervaţiei şi emite acordul şi autorizaţia de
mediu privind desfăşurarea activităţilor sociale şi economice etc.
Obiectul de activitate al Administraţiei Rezervaţiei îl constituie crearea şi aplicarea
unui regim special de administrare prin dezvoltarea aşezărilor umane şi organizarea
activităţilor economice, în corelare cu capacitatea de suport al mediului deltaic şi al
resurselor sale naturale, pentru conservarea şi protecţia ecosistemelor naturale
componente.
Administraţia Rezervaţiei este condusă de un Consiliu Ştiinţific. Preşedintele
Consiliului şi al Colegiului Executiv (aflat în subordinea Colegiului Ştiinţific pentru a-i
duce la îndeplinire hotărârile) este guvernatorul Rezervaţiei.
Guvernatorul şi membrii Consiliului Ştiinţific sunt numiţi de Guvern, la propunerea
Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor, cu avizul Academiei Române şi al
prefectului judeţului Tulcea.
În conformitate Legea nr. 82/1993 modificată şi completată prin Legea nr.
454/2001, suprafeţele terestre şi acvatice, inclusiv terenurile aflate permanent sub apă,
care intră în componenţa Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”, împreună cu resursele
naturale pe care le generează, constituie patrimoniul natural aparţinând domeniului public
de interes naţional aflat în administrarea directă a organului unic de conducere a
Rezervaţiei.
Fac excepţie terenurile care se află în Rezervaţie şi care, potrivit legii, sunt obiect al
dreptului de proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice sau aparţin domeniului
public sau privat local ori judeţean.
Persoanele fizice sau juridice care deţin cu titlu de proprietate terenuri pe teritoriul
Rezervaţiei sunt obligate să le gospodărească prin mijloace ecologice admise, tradiţionale
sau recomandate de autorităţile ştiintifice.
În ce priveşte regimul sancţionator Legea nr. 82/1993 modificată şi completată prin
Legea nr. 454/2001 prevede următoarele fapte ca fiind contravenţii: executarea lucrărilor
de amenajare şi construcţie de orice natură fără autorizaţia Administraţiei Rezervaţiei;
pescuitul sportiv în zone sau perioade interzise; pătrunderea ambarcaţiunilor uşoare în
zone cu regim de protecţie integrală; nerespectarea vitezei legale pe căile navigabile din
Rezervaţie; aruncarea în ape sau pe teren sau depozitarea în locuri neautorizate a
deşeurilor menajere; vânarea păsărilor sălbatice; vânarea sau capturarea mamiferelor
sălbatice mici admise la vânat sau vânarea de căpriori şi mistreţi, fără plata taxei de
autorizare a vânatului, în zone şi perioade prohibite şi vânarea de păsări şi mamifere
ocrotite prin lege; tocirea şi deteriorarea arborilor declaraţi monumente ale naturii şi
recoltarea speciilor de plante declarate monumente ale naturii etc.

136
- diversitatea dintre organismele vii provenite din ecosisteme acvatice si terestre, precum si dintre
complexele ecologice din care acestea fac parte. Ernest lupan, op. cit. pag. 39.
Dispoziţiile art. 13 din lege se referă la tipul de sancţiune, şi anume amenda, cât şi
cuantumul acestor amenzi în conformitate cu fapta ce constituie contravenţie.
Contravenţia se constată şi se sancţionează de persoanele împuternicite de către
Administraţia Rezervaţiei şi de către organele Ministerului de Interne.

3. Autorităţi specializate în domeniul protecţiei apei

În prezent, gestionarea cantitativă şi calitativă a apelor în România, exploatarea


lucrărilor de gospodărire a apelor 137 , precum şi aplicarea strategiei naţionale de mediu se
realizează de Administraţia Naţională „Apele Române” şi filialele sale bazinale (Legea
107/1996 modificată şi completată prin Legea nr. 310 din 28.06.2004).
Administraţia Naţională „Apele Române” are ca scop aplicarea strategiei naţionale
în domeniul gospodăririi cantitative şi calitative a apelor, cu excepţia apelor minerale,
termominerale, de uz alimentar, destinate utilizării fizico-terapeutice şi altor scopuri, acţi-
onând pentru cunoaşterea resurselor de apă, folosirea raţională şi protecţia lor împotriva
epuizării şi degradării, precum şi pentru prevenirea efectelor distructive ale apelor,
asigurarea supravegherii meteorologice şi hidrologice, în condiţii de eficienţă economică
şi de producţie socială.
Obiectul de activitate al Administraţia Naţională „Apele Române” îl constituie:
gestionarea resurselor de apă de suprafaţă şi subterane, administrarea şi exploatarea
albiilor minore, a debitelor solide, a lucrărilor de gospodărire a apelor, precum şi a
bunurilor mobile şi imobile necesare desfăşurării acestei activităţi.
Fac excepţie apele minerale, activitatea de meteorologie, hidrologie şi
hidrogeologie necesară vieţii social-economice a României în integrarea acestei activităţi
în sistemul de convenţii şi relaţii internaţionale.
Administrarea şi gestionarea anumitor ape subterane se realizează de către
Societatea Naţionala a Apelor Minerale -- S.A. înfiinţată prin Hotărarea nr.786 din 2
decembrie 1997 privind înfiinţarea Societăţii Naţionale a Apelor Minerale -- S.A. (
publicată în Monitorul Oficial nr. 356 din 15.12.1997), care are ca obiect principal de
activitate de gestionare a fondului hidromineral al statului, întreţinerea surselor de apă
minerală, executarea de intervenţii la surse şi captări, protecţia zăcămintelor
hidrominerale, urmărirea şi administrarea întregului fond hidromineral al României, în
scopul evitării unor fenomene de degradare şi poluare şi al punerii în valoare de noi
zăcăminte de ape minerale.
Gospodărirea unitară, raţională şi complexă a apelor se organizează şi se desfăşoară
în bazine hidrografice, ca entităţi geografice indivizibile de gospodărire a resurselor de
apă, şi se bazează pe cunoaşterea ştiinţifică, complexă, cantitativă şi calitativă a
resurselor de apă ale ţării, realizată printr-o activitate unitară şi permanentă de
supraveghere, observaţii şi măsurători asupra fenomenelor hidrometeorologice şi

137
- ansamblu de mijloace tehnice si masuri legislative, economice si administrative ce conduc la
cunoasterea, utilizarea, valorificarea rationala, mentinerea sau imbunatatirea resurselor de apa pentru
satisfacerea nevoilor sociale si economice la protectia impotriva epuizarii si poluarii acestor resurse,
precum si la prevenirea si combaterea actiunilor distructive a apelor. Ernest Lupan, op. cit. pag. 117.
resurselor de apă, inclusiv de prognoză a evoluţiei naturale a acestora, precum şi evoluţiei
lor sub efectele atipice.
Gestionarea calitativă şi cantitativă a apelor, exploatarea lucrărilor de gospodărire a
apelor, precum şi aplicarea strategiei şi politicii naţionale în domeniu se realizează de
Administraţia Naţională „Apele Române” şi filialele sale.
Regia, în realizarea obiectivului său de activitate, exercită o serie de atribuţii, cum
ar fi: realizează politica de încasări, plăţi şi credite, programarea şi executarea activităţii
economico-financiare, gestionează fondul apelor; asigură livrarea către beneficiarii de
folosinţă a volumelor de apă necesară conform contractelor întocmite, stabileşte măsuri
pentru satisfacerea optimă a tuturor beneficiarilor de apă brută sau tratată şi prestează
servicii de gospodărire a apelor, primirea de substanţe uzate în ape, pomparea apei,
tratarea apei, producerea de energie, exploatarea de materiale din albii; întocmeşte şi
urmăreşte aplicarea programelor privind satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei şi
economiei, valorificarea de noi surse de apă, folosirea raţională şi protecţia acestora
împotriva epuizării şi poluării, amenajarea complexă a apelor în concordanţă cu cerinţele
actuale şi de perspectivă ale bazinelor hidrografice; coordonează şi răspunde de modul de
folosire a apelor pe ansamblul fiecărui bazin hidrografic, controlează modul în care se
efectuează prelevarea şi folosirea apelor, evacuarea apelor uzate şi stabileşte măsuri de
remediere; elaborează planuri de restricţii temporare pentru cursurile de ape deficitare şi
asigură aplicarea acestora; urmăreşte evoluţia calităţii apelor pe ansamblul bazinelor
hidrografice, organizează sistemul de avertizare a poluării accidentale şi concură la
aplicarea măsurilor pentru îmbunătăţirea calităţii apelor; elaborează studii de sinteză
privind gospodărirea cantitativă şi calitativă a apelor pe bazine hidrografice, stabilind
măsuri de asigurare a apei împotriva epuizării şi poluării; urmăreşte realizarea de către
unităţile ce folosesc ape sau evacuează ape, a instalaţiilor de măsurare a debitelor captate
şi evacuate; acordă asistenţă tehnică la proiectarea, executarea şi exploatarea acestor
instalaţii, stabilind condiţiile în care trebuie să se efectueze observaţiile şi măsurătorile,
prelucrează rezultatele obţinute; corelează lucrările de gospodărire a apelor cu cele de
îmbunătăţiri funciare, de combatere a eroziunii solului, de regularizare a scurgerii de
versanţi, de amenajări silvice şi de amenajare teritorială; administrează albiile minore ale
cursurilor de apă, cuvetele lacurilor şi bălţilor în starea lor naturală sau amenajată, zonele
de protecţie ale acestora şi fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale etc.
Elaborarea strategiei şi politicii naţionale privind gospodărirea apelor, coordonarea
şi controlul aplicării reglementărilor interne şi internaţionale în acest domeniu se
realizează de Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor căruia îi revin, potrivit legii,
următoarele atribuţii: acţionează pentru amenajarea complexă a bazinelor hidrografice,
pentru valorificarea de noi surse de apă, asigurând corelarea tuturor lucrărilor realizate pe
ape sau în legătură cu apa; coordonează întocmirea planurilor şi schemelor cadru de
amenajare a bazinelor hidrografice; avizează lucrările ce se execută pe ape, în legătură cu
apa; organizează întocmirea cadastrului general al apelor ţării şi a evidenţei drepturilor de
folosire cantitativă şi calitativă a apelor; stabileşte organizarea activităţii de prognoză,
avertizare şi informare în domeniul gospodăririi apelor şi hidrometeorologice şi aprobă
utilizarea fondului apelor.
4. Sistemul sancţionator

Printre mijloacele utilizate în direcţia atingerii obiectivului protecţiei şi conservării


mediului acvatic, alături de gospodărirea complexă şi folosirea raţională a apelor, un rol
important revine combaterii faptelor de încălcare a regimului legal, de ocrotire a acestui
factor esenţial al mediului prin intermediul răspunderii civile, contravenţionale sau
penale, după caz.
Legea nr. 107/1996 modificată şi completată prin Legea nr. 310 din 28.06.2004
acordă, în această privinţă, prioritate răspunderii contravenţionale şi penale.
În dreptul mediului se recurge adesea la răspunderea contravenţională pentru
prevenirea sau combaterea nerespectării prescripţiilor legale în materie, date fiind
avantajele pe care le prezintă o atare formă de răspundere. 138
Procedura de constatare şi aplicare a sancţiunilor contravenţionale este mult mai
rapidă în raport cu celealte proceduri judiciare, ceea ce este favorabil cerinţelor de
reparare cu prioritate a prejudiciilor ecologice.
În acelaşi context, măsurile dispuse sunt executorii, permiţând o intervenţie urgentă
în cazul unor acţiuni cu impact negativ deosebit, adoptarea unor măsuri de securitate şi
siguranţă.
În privinţa agenţilor abilitaţi să constate şi/sau să aplice sancţiunile
contravenţionale, datorită particularităţilor domeniului, este nevoie: de o anumită
specializare pentru aprecierea gravităţii faptelor, măsurilor ce se impun a fi adoptate,
precum şi urmăririi şi controlării îndeplinirii acestora.
Din punct de vedere legal, Constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie,
stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori prin hotărâre a
consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului
Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
(art.1 din ORDONANŢĂ nr.2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor).
Aşa cum rezultă din definiţia de mai sus, este vorba de o încălcare a reglementărilor
juridice vizând protecţia mediului, cu vinovăţie, fiind exclusă răspunderea fără culpă.
În acest sens, se impun câteva precizări: în primul rând, întrucât contravenţiile la
regimul protecţiei mediului vizează încălcări ale unei obligaţii legale privind ocrotirea şi
conservarea naturii, simpla înfrângere a prevederilor acestora face să se nască prezumţia
de culpă; de asemenea, fapta ilicită care constituie contravenţie poate consta dintr-o
acţiune sau inacţiune legată indisolubil de o anumită atitudine psihică a autorului sau faţă
de consecinţele lor negative; culpa poate fi prezumată sub toate formele ei.
Persoanele fizice şi juridice care desfăşoară activităţi potrivnice regulilor sau
dispoziţiilor legale ce decurg din raporturile juridice de drept şi mediului sunt pasibile de
sancţiune contravenţională, a cărei întindere este proporţională cu gradul de poluare
cauzat, cu consecinţele şi periculozitatea socială a faptei respective.

138
A se vedea Daniela Marinescu, op. cit., pag. 5.
Sancţiunile care se aplică faptelor considerate contravenţii sunt amenzile al căror
minim şi maxim sunt stabilite de Iege, diferenţiat, după gravitatea impactului negativ al
faptei asupra sănătăţii umane, bunurilor sau mediului şi după calitatea contravenientului
(persoane fizice – cetăţeni români, străini, apatrizi; persoane juridice – unităţi de stat,
particulare sau mixte, organizaţii cooperatiste etc.).
Amenda contravenţională se aplică de către persoanele împuternicite, în numele
organelor puterii administrative, fără cercetarea vinovăţiei agentului poluator.
Răspunderea contravenţională intervine fără luarea în considerare a întinderii
consecinţelor poluării.
Ca urmare, răspunderea pentru poluare are un caracter obiectiv, ea putând interveni
ori de câte ori mediul a fost poluat; gradul de poluare, consecinţele negative cauzate
mediului şi economiei, periculozitatea socială a faptei sunt luate în considerare numai la
stabilirea amenzii contravenţionale.
În domeniul protecţiei, conservării, refacerii şi dezvoltării componentelor rnediului
sau mediului în ansamblu, contravenţiile sunt stabilile prin lege şi alte acte normative cu
putere de lege.
În vederea actualizării şi perfecţionării sistemului contravenţional, prin H.G. nr.
127/1994 139 privind stabilirea şi sancţionarea unor contravenţii la normele pentru
protecţia mediului s-au instituit, în funcţie de cuantumul amenzii aplicate ca sancţiune,
diferenţiat pentru persoanele fizice şi juridice, trei categorii de contravenţii; în conţinutul
acestora fiind vorba în principal de neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin diverse acte
normative pentru protecţia mediului ori săvârşirea unor acte care prejudiciază calitatea
factorilor naturali.
Ca o particularitate, H.G. nr. 127/1994 prevede că neluarea de către contravenient a
măsurilor dispuse de autoritatea pentru mediu, în scopul reparării prejudiciului adus
mediului prin săvârşirea faptei contravenţionale, constituie, la rândul său, o contravenţie
de gradul III, sancţionată ca atare. Deci repararea prejudiciului, fiind separată de amendă,
duce la un cuantum cât mai aproape de acoperirea integrală a pagubei.
Prin aplicarea amenzilor contravenţionale se urmăreşte realizarea următoarelor
scopuri: determinarea agentulul poluator să respecte întocmai prevederile Iegale, să
promoveze tehnologii şi tehnici ce protejează mediul, evitând poluarea sau limitând cât
mai mult posibil consecinţele ei; sumele de bani plătite cu titlu de amendă
contravenţională vor trebui administrate distinct la nivel naţional sau local pentru
finanţarea investiţiilor antipoluante, sprijinirea cercetării în acest domeniu, acordarea de
stimulente întreprinzătorilor care fac investiţii în acest domeniu.
Amenda contravenţională pentru poluare îndeplineşte şi rolul de factor de echilibru
între agenţii poluatori şi unităţile care nu poluează mediul.
Se urmăreşte pe această cale ca agenţii poluatori să nu obţină, în urma evitării unor
investiţii de prevenire a poluării, profituri mai mari decât unităţile care se conformează
cerinţelor sociale.

139
Publicată în M. Of. Nr. 94 din 12 aprilie 1994.
Aplicarea diferenţiată în ceea ce priveşte cuantumul amenzii faţă de persoanele
fizice şi juridice se justifică în domeniul ecologic în primul rând prin faptul că este de
domeniul evidenţei că poluarea şi degradarea mediului de către entităţi colective au o
amploare şi o gravitate mai mare.
Dintr-o asemenea perspectivă, tendinţa generală este aceea de a majora cuantumul,
ca regulă aplicându-se dublarea amenzii contravenţionale pentru persoane juridice.
Contravenţia se constată printr-un proces-verbal împotriva căruia se poate face
plângere în termen de 30 de zile de la data comunicării actului. Plângerile se soluţionează
de judecătoria competentă.
Referitor la cauzele care înlătură răspunderea contravenţională, nu constituie
contravenţii: fapta săvârşită în stare de legitimă apărare, din cauza unei întâmplări ce nu
poate fi prevăzută sau înlăturată, aceea săvârşită din constrângere, eroare de fapt sau în
stare de necesitate, fapta săvârşită de o persoană care din cauza stării mintale sau a
vreunei infirmităţi nu poate răspunde de fapta imputată ori în stare de minoritate.
De asemenea, acestor cauze li se alătură şi prescripţia, în dubla sa ipostază:
prescripţia aplicării sancţiunii şi prescripţia executării sancţiunii.
Termenul general de prescripţie în materia aplicării sancţiunii contravenţionale este
de 3 luni de la data săvârşirii faptei, iar când aceasta a fost urmărită ca infracţiune şi
ulterior s-a stabilit că ea constituie contravenţie, termenul este de 1 an.
O problemă importantă o reprezintă stabilirea momentului începerii cursului
termenului de prescripţie, acest lucru fiind uşor atunci când contravenţia constă într-o
simplă faptă care se consumă printr-un act al persoanei care o săvârşeşte instantaneu, dar
devine mai dificil în situaţia contravenţiilor care se perpetuează în timp – contravenţiile
continuate.
În domeniul protecţiei mediului şi conservării naturii, mijloacele de drept penal au
un rol subsidiar şi sunt guvernate de principiul intervenţiei minime.
Răspunderea penală pentru încălcarea normelor juridice privind protecţia mediului
îşi manifestă unele particularităţi în raport cu natura obiectului ocrotit şi specificul
consecinţelor faptelor incriminate.
Pentru angajarea răspunderii penale, faptele incriminate ca infracţiuni trebuie
săvârşite cu vinovăţie, iar caracterul penal este oferit de gradul de pericol social deosebit
pe care îl prezintă fapta săvîrşită, aceasta trebuind să exprime o serioasă ameninţare
pentru „sănătatea umană, animală sau vegetală”.
Infracţiunile cu privire la mediu se pot defini ca fiind acele fapte periculoase prin
săvârşirea cărora se aduc relaţiilor sociale, a căror ocrotire este condiţionată de apărarea
factorilor naturali şi artificiali ai mediului, atingeri care se concretizează, din punctul de
vedere al consecinţelor, într-o pagubă adusă persoanelor fizice sau juridice care le
administrează, punerea în pericol a sănătăţii oamenilor, animalelor şi plantelor sau
producerea de pagube economiei naţionale.
Pornind de la particulariăţile elementelor constitutive, infracţiunile ecologice au
fost clasificate în literatura juridică astfel:
– din punctul de vedere al subiectului: infracţiuni cu subiect simplu şi infracţiuni
cu subiect calificat, atunci când agentul infractor a avut o anumită calitate privind
protecţia mediului, şi anume obligaţii ecologice de îndeplinit, pe care le-a încălcat;
– din punctul de vedere al laturii obiective, infracţiunile ecologice, în marea lor
majoritate, au la origine acţiuni poluante ale atmosferei, apei, solului şi subsolului sau
acţiuni nepoluante, de natură fizică, care distrug ecosistemele îndeosebi în zona
reproducerii şi hrănirii faunei şi florei;
– din punctul de vedere al laturii subiective, infracţiunile ecologice pot fi comise
cu intenţie sau din culpă. Intenţia poate fi şi specială, vizând în mod nemijlocit
distrugerea sau alterarea factorilor de mediu (armele de distrugere în masă);
– sub raportul obiectivului, infracţiunile ecologice se pot clasifica, la rândul lor,
în funcţie de anumite niveluri protejate: nivelul mediului vizat de acţiunea sau
inacţiunea infracţională (atmosferic, acvatic, terestru, subteran, casnic) şi nivelul florei şi
faunei specifice fiecăruia din aceste medii.
Sub aspectul obiectului supus ocrotirii şi regimului sancţionator, actuala Lege a
protecţiei mediului nr. 137/1995 modificată şi completată prin O.U. nr. 91 din 21 iunie
2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 294 din 27 iunie 2003 stabileşte
mai multe categorii de infracţiuni, astfel: infracţiuni care au drept urmare degradarea
sau distrugerea mediului; infracţiuni care pun în pericol viaţa ori sănătatea oamenilor,
fauna sau flora; infracţiuni care vizează reglementarea modalităţilor de desfăşurare a
activităţilor care comportă un risc pentru mediu; infracţiuni care se referă la condiţiile
prealabile desfăşurării activităţii cu impact asupra mediului, eliberarea autorizaţiilor şi
respectarea condiţiilor impuse de acestea.
Multe dintre acestea sunt infracţiuni de pericol, în sensul că infracţiunea s-a
consumat atunci când prin faptele incriminate s-a creat o stare de pericol pentru viaţa ori
sănătatea umană, animală sau vegetală, chiar dacă pericolul nu s-a materializat.
Din punct de vedere procedural, constatarea şi cercetarea infracţiunilor la regimul
protecţiei mediului se fac din oficiu de către organele de urmărire penală, conform
competenţei legale.
Prin ocrotirea sănătăţii oamenilor, animalelor ori plantelor se urmăreşte menţinerea
echilibrului ecologic, dar aceste reglementări au un caracter restrictiv, reprimând acţiuni
cu efecte directe şi indirecte, stopând astfel vătămările tot mai grave aduse mediului ca
atare, care pot avea consecinţe şi mai grave ori de durată asupra vieţii umane.
Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 modificată şi completată prin O.U. nr. 91
din 21 iunie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 294 din 27 iunie
2003, prevede o serie de contravenţii pentru care pedeapsa este amenda.
De asemenea, aceeaşi lege prevede şi unele fapte considerate infracţiuni dacă au
fost de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală, pentru
care pedeapsa este amenda penală ori închisoarea.
Potrivit art. 47 al Legii protecţiei mediului nr. 137/1995 modificată şi completată,
activităţile de gestionare şi protecţie a resurselor de apă şi a ecosistemelor acvatice se
supun prevederilor prezentei legi, precum şi legislaţiei specifice în vigoare.
Astfel, în domeniul protecţiei apelor, Legea nr. 137/1995 modificată şi completată
prin O.U. nr. 91 din 21 iunie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
294 din 27 iunie 2003 consideră contravenţii următoarele fapte şi le sancţionează după
cum urmează în conformitate cu art. 80:
– cu amendă de la 5.000.000 lei la 15.000.000 lei pentru persoane fizice şi de la
25.000.000 lei la 75.000.000 lei pentru persoane juridice, pentru încălcarea prevederilor
din lege privind obligaţia persoanelor fizice şi juridice de solicitare şi obţinere a avizului,
acordului şi autorizaţiei de mediu, obligaţia efectuării evaluării impactului asupra
mediului; obligaţia efectuării bilanţului de mediu; obligaţia persoanelor fizice şi juridice
referitoare la mediatizarea proiectelor şi activităţilor pentru care se solicită aviz, acord
sau autorizaţie; obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de realizare a sistemelor proprii
de supraveghere şi de raportare; obligaţiile autorităţilor administraţiei publice locale,
precum şi ale persoanelor fizice şi juridice, după caz, prevăzute la art. 61 lit. g) şi la art.
63;
– cu amendă de la 10.000.000 lei la 30.000.000 lei pentru persoane fizice şi de la
50.000.000 lei la 150.000.000 lei pentru persoane juridice, obligaţiile autorităţilor
administraţiei publice locale privind: supravegherea aplicării prevederilor din planurile de
urbanism şi amenajarea teritoriului; supravegherea agenţilor economici din subordine
pentru prevenirea eliminării accidentale de poluanţi sau depozitării necontrolate de
deşeuri şi dezvoltarea sistemelor de colectare a deşeurilor refolosibile; asigurarea
serviciilor cu specialişti în ecologie urbană şi protecţia mediului, obligaţiile autorităţilor
publice centrale şi locale; obligaţia agenţilor economici care desfăşoară activităţi
generatoare de risc major, prevăzută la art. 81 alin. 2; obligaţiile autorităţilor
administraţiei publice locale privind respectarea prevederilor din planurile de urbanism
cu privire la amplasarea obiectivelor industriale, a căilor şi mijloacelor de transport, a
reţelelor de canalizare, a staţiilor de epurare, a depozitelor de deşeuri menajere, stradale şi
industriale şi a altor obiective şi activităţi, fără a prejudicia salubritatea, ambientul,
spaţiile de odihnă, tratament şi recreere, starea de sănătate şi de confort a populaţiei;
obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a furniza şi utiliza informaţii corecte pentru
elaborarea evaluărilor impactului asupra mediului şi a bilanţurilor de mediu, prevăzute;
– cu amendă de la 15.000.000 lei la 45.000.000 lei pentru persoane fizice şi de la
75.000.000 lei la 225.000.000 lei pentru persoane juridice, cele de la lit. r)-u), pentru
nerespectarea următoarelor obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de a se conforma
dispoziţiilor autorităţilor pentru protecţia mediului, prevăzute la art. 47 lit. d), art. 80 lit.
b) şi b1); obligaţiile persoanelor fizice şi juridice de respectare a normelor şi
performanţelor tehnologice, menţionate la art. 26 alin. 1, art. 34 lit. b) şi la art. 47 lit. c);
obligaţiile persoanelor fizice şi juridice privind respectarea reglementărilor privind
îngrăşămintele chimice, produsele de uz fitosanitar şi orice alte substanţe chimice,
utilizarea de surse de radiaţii ionizante, privind protecţia atmosferei şi a apelor,
exploatarea raţională a resurselor naturale; obligaţiile persoanelor fizice şi juridice
privind refacerea cadrului natural şi/sau conservarea naturii, conform celor prevăzute la
art. 53 lit. f) şi g), art. 54 lit. b) şi la art. 80 lit. d) şi h).
În conformitate cu art. 48 al Legii protecţiei mediului persoanele fizice şi juridice
au următoarele obligaţii:
a) să execute toate lucrările de refacere a resurselor naturale, de asigurare a migrării
faunei acvatice şi de ameliorare a calităţii apei, prevăzute cu termen în acordul, respectiv
în autorizaţia de mediu, şi să monitorizeze zona de impact;
b) să se doteze, în cazul deţinerii de nave, platforme plutitoare sau de foraje marine,
cu instalaţii de stocare sau de tratare a deşeurilor, instalaţii de epurare a apelor uzate şi
racorduri de descărcare a acestora în instalaţii de mal sau plutitoare;
c) să amenajeze porturile cu instalaţii de colectare, prelucrare, reciclare sau
neutralizare a deşeurilor petroliere, menajere sau de altă natură, stocate pe navele fluviale
şi maritime, şi să constituie echipe de intervenţie în caz de poluare accidentală a apelor şi
a zonelor de coastă;
d) să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele
naturale şi să nu arunce de pe acestea nici un fel de deşeuri."
Cuantumul amenzii se actualizează anual prin Hotărâre a Guvernului.
Legea protecţiei mediului prevede că constatarea contravenţiilor, aplicarea
sancţiunilor se fac de către personalul împuternicit în acest scop de către autoritatea
publică centrală pentru protecţia mediului, de către subofiţerii şi ofiţerii de poliţie, de
către personalul împuternicit al administraţiei publice judeţene şi locale, potrivit
competenţelor legale.
Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii
se poate face plângere în termen de 30 de zile de la data comunicării actului.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea amenzilor prevăzute la art. 83 se fac de
personalul împuternicit din cadrul autorităţilor publice centrale şi teritoriale pentru
protecţia mediului, precum şi din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale, de
către ofiţerii de poliţie şi de personalul Ministerului Apărării Naţionale, împuternicit în
domeniile sale de activitate conform atribuţiilor stabilite prin lege.
Plângerile se soluţionează de judecătoria competentă.
Aceeaşi Lege a protecţiei mediului consideră, în domeniul apelor, următoarele fapte
ca fiind infracţiuni, pedepsindu-le astfel 140 :
– cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă de la 40.000.000 lei la
60.000.000 lei, dacă faptele săvârşite au fost de natură să pună în pericol viaţa ori
sănătatea umană, animală sau vegetală: provocarea de poluare accidentală datorită
nesupravegherii executării lucrărilor noi, funcţionării instalaţiilor, echipamentelor
tehnologice şi de tratare şi neutralizare, menţionate în prevederile acordului şi/sau
autorizaţiei de mediu, cu încălcarea prevederilor art. 80 lit. e); provocarea de poluare prin
evacuarea, cu ştiinţă, în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deşeuri sau substanţe
periculoase, cu nerespectarea prevederilor art. 80 lit. i); nerespectarea restricţiilor sau
interdicţiilor stabilite pentru protecţia apei;
– cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă de la 50.000.000 lei la
75.000.000 lei pentru folosirea de momeli periculoase şi de mijloace electrice pentru
omorârea animalelor sălbatice şi a peştilor în scopul consumului sau al comercializării, cu
încălcarea prevederilor art. 29 alin. 1 lit. g) şi alin. 2; nerespectarea restricţiilor şi a
interdicţiilor la vânat şi pescuit ale unor specii protejate sau oprite temporar prin lege şi în
zonele cu regim de protecţie integrală, potrivit prevederilor art. 53 lit h), h1) şi h2);
continuarea activităţii după suspendarea acordului sau autorizaţiei de mediu, cu
încălcarea prevederilor art. 10 alin. 2; nesupravegherea şi neasigurarea depozitelor de

140
A se vedea Daniela Marinescu, op. cit. pag. 5 şi urm.
deşeuri şi substanţe periculoase, precum şi nerespectarea obligaţiei de depozitare a
îngrăşămintelor chimice şi produselor de uz fitosanitar numai ambalate şi în locuri
protejate, potrivit art. 29 alin. 1 lit. c) şi alin. 2; prezentarea în lucrările privind evaluarea
impactului asupra mediului a unor concluzii şi informaţii false, cu încălcarea prevederilor
art. 12 alin. 6;
– cu închisoare de la 1 la 5 ani pentru următoarele:
omisiunea de a raporta prompt despre orice accident major, cu încălcarea
prevederilor art. 21 lit. d) şi ale art. 80 lit. f); descărcarea apelor uzate şi a deşeurilor de
pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale sau provocarea, cu ştiinţă, de
poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale, direct sau de pe nave ori
platforme plutitoare, a unor substanţe sau deşeuri periculoase, cu încălcarea prevederilor
art. 40 lit. d); ascunderea unor date sau difuzarea de către funcţionarii publici de
informaţii false în legătură cu calitatea mediului şi sănătatea umană, cu încălcarea
prevederilor art. 69; continuarea activităţii după dispunerea încetării acesteia, cu
încălcarea prevederilor art. 80 lit. c);
– cu închisoare de la 2 la 7 ani pentru: luarea măsurilor de eliminare totală a
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase care au devenit deşeuri, cu nerespectarea
prevederilor art. 21 lit. c); refuzul intervenţiei în cazul poluării accidentale a apelor şi a
zonelor de coastă, potrivit prevederilor art. 40 lit. c);
În cazul în care faptele prezentate în ultimele două paragrafe au pus în pericol
sănătatea sau integritatea corporală a unui număr mare de persoane, au dus la vătămarea
gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii ori au cauzat o pagubă materială importantă,
pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, iar în cazul în care
s-a produs moartea uneia sau mai multor persoane ori pagube importante economiei
naţionale, pedeapsa este închisoare de la 7 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.
Constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac de către organele de urmărire penală,
din oficiu, conform competenţei legale.
De asemenea, organizaţiile neguvernamentale au drept la acţiune în justiţie în
vederea conservării mediului, indiferent cine a suferit prejudiciul.
Revenind la Legea apelor nr. 107/1996 modificată şi completată prin Legea nr.
310/2004, se poate observa că ea prevede 53 de contravenţii sancţionate cu amendă
diferenţiată pentru persoanele fizice şi cele juridice, al cărei cuantum se actualizează prin
hotărâre a guvernului. Amenzile aplicate persoanelor fizice şi juridice străine se plătesc în
lei la cursul de schimb valutar în momentul efectuării plăţii.
Constatarea contravenţiilor la regimul de protecţie a apelor şi aplicarea sancţiunilor
prevăzute de lege se fac de către: inspectorii din Ministerul Mediului şi Gospodăririi
Apelor şi din Administraţia Naţională „Apele Române“; directorii filialelor bazinale ale
Regiei şi salariaţii împuterniciţi de aceştia, alte persoane împuternicite de conducerea
Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor; inspectorii din agenţiile de protecţie a
mediului.
Regimul juridic al răspunderii contravenţionale în materie este întregit cu
dispoziţiile generale cuprinse în Ordonanţa nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic
al contravenţiilor privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor.
Sunt sancţionate, conform Legii 107/1996 modificată şi completată prin Legea nr.
310/2004, următoarele contravenţii, astfel:
– cu amendă de la 200.000.000 lei la 300.000.000 lei, pentru persoane juridice, şi
cu amendă de la 10.000.000 lei la 20.000.000 lei, pentru persoane fizice, următoarele
fapte: extragerea de minerale din albiile sau cursurile de apă, canale, lacuri, de pe plajă
sau de pe faleza mării, fără aviz sau autorizaţie de gospodărire a apelor sau cu
nerespectarea prevederilor acestora; extragerea agregatelor minerale din rezerve
neomologate sau în afara perimetrelor marcate, peste limita cantităţii maxime de 500
mc/an; amplasarea în albiile majore de noi obiective economice sau sociale, inclusiv de
noi locuinţe, fără avizul de amplasament, precum şi fără avizul sau autorizaţia de
gospodărire sau fără respectarea măsurilor de protecţie împotriva inundaţiilor;
nerespectarea de către persoanele fizice şi juridice a regimului impus în zonele de
protecţie; nerespectarea de către utilizatorii de apă a obligaţiilor legale care le revin
privind gospodărirea raţională a apei, întreţinerea şi repararea instalaţiilor proprii sau a
celor din sistemele de alimentare cu apă şi canalizare-epurare; neasigurarea întreţinerii şi
exploatării staţiilor şi instalaţiior de prelucrare a calităţii apelor la capacitatea autorizată;
lipsa de urmărire prin analize de laborator a eficienţei acestora şi de intervenţie operativă
în caz de neîncadrare în normele de calitate şi în limitele înscrise în autorizaţia de
gospodărire a apelor; evacuarea apelor de mină sau de zăcământ în sursele de apă, fără
asigurarea epurării corespunzătoare a acestora, astfel încât să fie respectate limitele
admise pentru evacuarea în receptorii naturali de suprafaţă; folosirea, transportul,
mânuirea şi depozitarea de reziduuri sau de substanţe chimice, fără asigurarea condiţiilor
de evitare a poluării, directă sau indirectă, a apelor de suprafaţă sau subterane;
practicarea, în lacuri de acumulare folosite ca surse de alimentare cu apă potabilă, a
pisciculturii în regim de furaje a peştilor; topirea teiului, inului, cânepei sau a altor plante
textile, fără avizul sau autorizaţia de gospodărire a apelor şi în afara locurilor anume
destinate şi amenajate în aceste scopuri; depozitarea în albii sau pe malurile cursurilor de
apă, ale canalelor, lacurilor, bălţilor şi pe faleza mării, pe baraje şi diguri sau în zonele de
protecţie ale acestora a materialelor de orice fel; vărsarea sau aruncarea în instalaţii
sanitare sau în reţele de canalizare a reziduurilor petroliere sau substanţelor periculoase;
deversarea apelor uzate în reţele de canalizare ale localităţilor sau ale obiectivelor
industriale, cu nerespectarea condiţiilor stabilite de deţinătorii acestora, ca şi lipsa
preepurării locale a acestor ape; folosirea de canale deschise pentru scurgerea apelor
fecaloid-menajere sau a apelor cu conţinut toxic; nerespectarea de către persoanele fizice
şi persoanele juridice a restricţiilor în folosirea apelor şi a altor măsuri stabilite pentru
perioadele de secetă, ape mari sau calamităţi; obturarea sau blocarea, sub orice formă,
precum şi scoaterea din funcţiune, în orice mod, a construcţiilor şi instalaţiilor de
descărcare a apelor mării; distrugerea sau deteriorarea unităţilor şi instalaţiilor reţelei
naţionale de observaţii, a reperelor, a minelor hidrometrice sau a altor însemne tehnice
sau topografice, a forajelor hidrogeologice, a staţiilor de determinare automată a calităţii
apelor şi a altor asemenea; instalarea de conducte, cabluri, linii aeriene prin, peste sau sub
albii ale râurilor, diguri, canale, conducte, baraje sau alte lucrări hidrotehnice ori în
zonele de protecţie a acestora fără avizul de gospodărire a apelor sau cu nerespectarea
prevederilor acestuia ori fără notificarea unor asemenea activităţi; inexistenţa instalaţiilor
de stocare, epurare şi a racordurilor de descărcare în instalaţii de mal sau plutitoare a
apelor impurificate de pe nave sau instalaţii plutitoare, sub orice pavilion;
– cu amendă de 100.000.000 lei la 120.000.000 lei, pentru persoane juridice, şi cu
amendă de la 5.000.000 lei la 10.000.000 lei, pentru persoane fizice, următoarele fapte:
executarea sau punerea în funcţiune de lucrări construite pe ape sau care au legătură cu
apele, precum şi modificarea sau extinderea acestora fără respectarea avizului sau
autorizaţiei de gospodărire a apelor; exploatatea sau întreţinerea lucrărilor construite pe
ape sau care au legătură cu apele, fără respectarea prevederilor autorizaţiei de gospodărire
a apelor; folosirea resurselor de ape de suprafaţă sau subterane în diferite scopuri, fără
respectarea prevederilor autorizaţiei de gospodărire a apelor, cu excepţia satisfacerii
necesităţilor gospodăriei proprii; evacuarea sau infectarea de ape uzate, precum şi
descărcarea de reziduuri sau orice alte materiale în resursele de apă, fără respectarea
prevederilor avizului sau autorizaţiei de gospodărire a apelor; nerespectarea de către
agenţii economici a obligaţiei de a solicita autorizaţia de gospodărire a apelor la
termenele stabilite; neîntreţinerea corespunzătoare a malurilor sau a albiilor în zonele
stabilite de către cei cărora li s-a recunoscut un drept de folosinţă a apei sau de către
deţinătorii de lucrări; nerespectarea de către persoanele fizice şi juridice a reglementărilor
legale în vigoare în cazurile de poluare a apelor naţionale navigabile de către nave sau
instalaţii plutitoare sub orice pavilion; inexistenţa la utilizatorii de apă a planurilor proprii
de prevenire şi combatere a poluărilor accidentale sau nerespectarea acestora;
neanunţarea unităţilor de gospodărire a apelor cu privire la producerea unei poluări
accidentale de către utilizatorii care au produs-o; neluarea de măsuri operative de către
utilizatorul de apă care a produs poluarea accidentală, pentru înlăturarea cauzelor şi
efectelor acesteia; inexistenţa planurilor de apărare împotriva inundaţiilor, fenomenelor
meteorologice periculoase şi accidentelor la construcţiile hidrotehnice, la nivel de
obiectiv, precum şi nerespectarea acestora şi a planurilor locale de apărare; plantarea,
tăierea ori distrugerea arborilor, arbuştilor, tufelor, a culturilor perene şi puieţilor din
albiile cursurilor de apă, din cuvetele lacurilor de acumulare şi de pe malurile lor sau de
pe baraje, diguri şi din zonele de protecţie a acestora; plantarea de stâlpi pe baraje şi
diguri fără avizul de gospodărire a apelor sau cu nerespectarea prevederilor acestuia;
inexistenţa la lucrările de barare a cursurilor de apă a instalaţiilor care să asigure în aval
debitele de servitute, precum şi migrarea hitiofaunei; nerespectarea prevederilor
programelor de exploatare a lacurilor de acumulare şi prizelor de apă, precum şi
neasigurarea debitelor salubre şi a debitelor de servitute; inexistenţa sau nefuncţionarea
puţurilor de observaţie şi control pentru urmărirea poluării apelor subterane, datorită
apelor uzate rezultate din activitatea proprie; inexistenţa dispozitivelor sau a aparaturii de
urmărire a comportării în timp a lucrărilor hidrotehnice şi de alarmare în caz de pericol;
întreţinerea necorespunzătoare a dispozitivelor sau aparaturii de măsură şi control al
debitelor de apă captate sau evacuate, precum şi a aparaturii de urmărire a comportării în
timp a lucrărilor hidrotehnice şi de alarmare în caz de pericol; refuzul persoanelor fizice
şi juridice de a prezenta avizele şi autorizaţiile de gospodărire a apelor şi orice alte
documente necesare pentru efectuarea controlului, inclusiv de a participa la control cu
reprezentanţii de specialitate; refuzul de a permite personalului cu atribuţii în
gospodărirea apelor şi celor cu drept de control accesul la ape, pe terenurile şi incintele
utilizatorilor de apă sau deţinătorul de lucrări, precum şi în orice alt loc unde este necesar
să se efectueze constatări, să se monteze şi să se întreţină aparatura de măsură şi control,
să se preleve probe de apă sau să se intervină în aplicarea prevederilor legale; neaducerea
la îndeplinire la termenele stabilite a măsurilor dispuse anterior, precum şi a solicitărilor
legale ale Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor şi ale Administraţiei Naţionale
„Apele Române“; autorizarea lucrărilor care se construiesc pe ape sau care au legătură cu
apele fără a fi îndeplinite condiţiile pentru prevenirea poluării apelor, conform
prevederilor legale în vigoare, sau retragerea nejustificată a autorizaţiei de gospodărire a
apelor; neprimirea sub orice formă, de către deţinătorii terenurilor din aval, a apelor ce se
scurg în mod natural de pe terenurile situate în amonte; executarea de construcţii sau
instalaţii subterane în zonele de protecţie a platformelor meteorologice; neparticiparea la
acţiunile de apărare împotriva inundaţiilor, de combatere a secetei sau a altor calamităţi
naturale;
– cu amendă de la 50.000.000 lei la 100.000.000 lei, pentru persoane juridice, şi cu
amendă de la 2.500.000 lei la 5.000.000 lei, pentru persoane fizice, următoarele fapte:
nerespectarea, de către producătorii de informaţii ce pot constitui fondul naţional de date
de gospodărirea apelor, a obligaţiei de a păstra aceste date şi de a le furniza conform
prevederilor prezentei legi; spălarea în cursurile de apă, în lacuri şi pe malul acestora a
vehiculelor şi autovehiculelor, a altor utilaje şi agregate; spălarea în cursurile apelor sau
în lacuri şi pe malurile acestora a animalelor domestice dezinfectate cu substanţe toxice, a
obiectelor de uz casnic, prin folosirea detergenţilor şi a ambalajelor care au conţinut
pesticide sau alte substanţe periculoase; păşunatul în zonele de protecţie a cursurilor de
apă; efectuarea de săpături pe maluri şi în albiile cursurilor de apă sau ale canalelor
pentru executarea de lucrări de traversare sau alte lucrări hidrotehnice, fără avizul de
gospodărire a apelor sau cu nerespectarea acestuia; circulaţia cu vehicule, trecerea cu
animale sau staţionarea acestora pe baraje, diguri sau canale, cu excepţia locurilor
destinate în acest scop sau pentru intervenţii operative; întreţinerea necorespunzătoare a
lucrărilor de captare, acumulare şi distribuţie a apei, a lucrărilor de protecţie a albiilor şi
malurilor, a celor de prevenire şi combatere a acţiunii distructive a apelor; branşarea
locuinţelor la reţeaua de alimentare cu apă centralizată, fără existenţa sau realizarea
reţelelor de canalizare a staţiei de epurare.
În conformitate cu art. 100 al Legii apelor constatarea contravenţiilor şi aplicarea
sancţiunilor prevăzute la art. 88 se fac de către:
a) inspectorii din autoritatea publică centrală din domeniul apelor şi Administraţia
Naţională ”Apele Române”;
b) directorul general al Administraţiei Naţionale ”Apele Române”, directorii
direcţiilor de ape, precum şi salariaţii împuterniciţi de aceştia;
c) alte persoane împuternicite de conducerea autorităţii publice centrale din
domeniul apelor;
d) comisarii Gărzii de Mediu.”
Potrivit art. 101 al Legii protecţiei apelor contravenţiilor prevăzute de prezenta
lege le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr.2/2001 privind regimul
juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.180/2002, cu
modificările ulterioare.
Totodată, Legea nr. 107/1996, modificată şi completată prin Legea nr. 310/2004
incriminează un fascicul de infracţiuni la regimul de utilizare durabilă şi protecţie a
apelor (art. 102-105).
În toate cazurile se pedepseşte atât săvârşirea faptelor cu intenţie, cât şi din culpă,
în acest din urmă caz pedeapsa fiind închisoarea, alternativ cu amendă penală.
În cele mai multe situaţii este vorba de infracţiuni de pericol, simpla nerespectare a
unor restricţii şi măsuri instituite prin lege prezentând pericol social semnificativ care
trebuie sancţionat penal.
Astfel, se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani, precum şi săvârşirea din
culpă a faptei cu închisoare de la un an la 3 ani, sau cu amendă de la 3.000.000 lei la
10.000.000 lei următoarele infracţiuni: evacuarea, aruncarea sau injectarea în apele de
suprafaţă sau subterane, în apele maritime interioare sau în apele mării teritoriale de ape
uzate, deşeuri, reziduuri sau produse de orice fel care conţin substanţe în stare solidă,
lichidă sau gazoasă, bacterii sau microbi, în cantităţi sau concentraţii care pot schimba
caracteristicile apei, punând în pericol viaţa, sănătatea, şi integritatea corporală a
persoanelor, viaţa animalelor, mediul, producţia agricolă sau industrială ori fondul
piscicol făcând-o astfel dăunătoare pentru sănătatea şi integritatea corporală a
persoanelor, pentru viaţa animalelor şi mediu, pentru protecţia agricolă sau industrială ori
pentru fondul piscicol, utilizarea resurselor de apă în diferite scopuri, fără autorizaţia de
gospodărire a apelor sau fără notificarea activităţii; exploatarea sau întreţinerea lucrărilor
construite pe ape ori în legătură cu apele, desfăşurarea activităţii de topire a teiului,
cânepii, inului şi a altor plante textile, de tăbăcire a pieilor şi de extragere a agregatelor
minerale, fără autorizaţia de gospodărire a apelor; exploatarea de agregate minerale în
zonele de protecţie sanitară a surselor de apă, în zonele de protecţie a albiilor, malurilor,
construcţiilor hidrotehnice, construcţiilor şi instalaţiilor hidrometrice sau a instalaţiilor de
măsurare automată a calităţii apelor; utilizarea albiilor minore, fără autorizaţia de
gospodărire a apelor, precum şi a plajei şi ţărmului mării în alte scopuri decât îmbăierea
sau plimbarea; continuarea activităţii după pierderea drepturilor obţinute în baza legii.
Se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau următoarele infracţiuni:
poluarea, în orice mod, a resurselor de apă, dacă are un caracter sistematic şi produce
daune utilizatorilor de apă din aval; descărcarea apelor uzate şi a deşeurilor de pe nave
sau platforme plutitoare direct în apele naturale; poluarea prin evacuarea sau scufundarea
în apele naturale a unor substanţe sau deşeuri periculoase direct sau de pe nave ori
platforme plutitoare; depozitarea în albia majoră a râurilor, a combustibilului nuclear sau
a deşeurilor rezultate din folosirea acestuia; punerea în pericol a digurilor de contur ale
lacurilor de acumulare prin exploatările de agregate minerale din albia majoră sau terase.
Depozitarea sau folosirea de îngrăşăminte chimice, pesticide sau alte substanţe
toxice periculoase, în zonele de protecţie a apelor, constituie infracţiune şi se pedepseşte
cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă de la 300.000.000 lei la 500.000.000 lei.
Săvârşirea din culpă a faptelor de mai sus se pedepseşte cu închisoare de la unu la
3 ani sau cu amendă de la 300.000.000 lei la 500.000.000 lei, iar depozitarea sau folosirea
de îngrăşăminte chimice, pesticide sau alte substanţe toxice periculoase, în zonele de
protecţie a apelor, cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă de la 100.000.000 lei
la 300.000.000 lei. Dacă faptele au avut ca urmare vătămarea corporală gravă a unei
persoane, au pus în pericol sănătatea ori integritatea corporală a unui număr mare de
persoane sau au cauzat o pagubă materială importantă, pedeapsa este închisoarea de la 5
la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. Dacă faptele au avut ca urmare moartea uneia sau
mai multor persoane, otrăvirea în masă a populaţiei, provocarea de epidemii sau o pagubă
importantă economiei naţionale, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 20 de ani şi
interzicerea unor drepturi.
În conformitate cu art. 103 constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de
la un an la 3 ani sau cu amendă de la 300.000.000 lei la 500.000.000 lei executarea,
modificarea sau extinderea de lucrări, construcţii ori instalaţii pe ape sau care au legătură
cu apele, fără avizul de gospodărire a apelor sau fără notificarea unei astfel de lucrări,
precum şi darea în exploatare de unităţi, fără punerea concomitentă în funcţiune a
reţelelor de canalizare, a staţiilor şi instalaţiilor de epurare a apei uzate, potrivit
autorizaţiei de gospodărire a apelor.
Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu
amendă de la 150.000.000 lei la 300.000.000 lei restrângerea utilizării apei potabile
pentru populaţie în folosul altor activităţi sau depăşirea cantităţii de apă alocate, dacă are
un caracter sistematic ori a produs o perturbare în activitatea unei unităţi de ocrotire
socială sau a cauzat neajunsuri în alimentarea cu apă a populaţiei.
Constituie infracţiuni şi se pedepsec cu închisoare de la un an la 3 ani sau cu
amendă de la 150.000.000 lei la 300.000.000 lei Distrugerea, deteriorarea sau manevrarea
decătre persoanele neautorizate a stăvilarelor, grătarelor, vanelor, barierelor sau a altor
construcţii ori instalaţii hidrotehnice, efectuarea de săpături, gropi sau şanţuri în baraje,
diguri ori în zonele de protecţie a acestor lucrări, precum şi extragerea pământului sau a
altor materiale din lucrările de apărare, fără avizul de gospodărire a apelor sau cu
nerespectarea acestuia.
Săvârşirea din culpă a faptelor menţionate mai sus se pedepseşc cu închisoare de
la 6 luni la un an sau cu amendă de la 100.000.000 lei la 200.000.000 lei.
Fapta săvârşită împotriva unei colectivităţi prin otrăvirea în masă, provocarea unei
epidemii sau cu alte consecinţe deosebit de grave, ca urmare a otrăvirii apei, se
pedepseşte conform Codului Penal. 141
Tentativa se pedepseşte.
Actualul Cod Penal cuprinde puţine dispoziţii referitoare la incriminarea unor fapte
periculoase săvârşite în domeniul apelor, făcând singura precizare prin art. 396 care
prevede că „infectarea prin orice mijloace a surselor sau a reţelelor de apă, dacă este
dăunătoare sănătăţii oamenilor, animalelor sau plantelor, se pedepseşte cu închisoare de
la o lună la un an sau cu amendă”.
Infracţiunile prevăzute de Legea nr. 107/1996 modificată şi completată prin Legea
nr. 310/2004 se constată de organele abilitate, precum şi de personalul care constată şi
sancţionează contravenţiile, care înaintează actul de constatare la organul local de
cercetare penală.

141
A se vedea Legea nr. 301 din 28 iunie 2004 publicata in M. Of. P. I. Nr. 583 din 30 iunie 2004.