UNIVERSITATEA DE STAT DIN REPUBLICA MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

LUPU DUMITRU

SPECIALITATE NR.381.1.DREPT

ȘEF DE DEPARTAMENT semnătura GUREV DORINA, doctor în drept,lector universitar

Coordonator Știiințific:

semnătura

MANEA VLADISLAV, DOCTOR IN DREPT,CONFERENȚIAR UNIVERSITAR

AUTOR: LUPU DUMITRU

Semnătura

CHIȘINĂU -2020

1
 CUPRINS:

INTRODUCERE ................................................................................................................................ 3
I. ASPECTE TEORETICE PRIVIND TIPURILE DE PENITENCIARE .................................. 6
1.1. Cadrul legal de reglementare a tipurilor de penitenciare în Republica Moldova .................. 6
1.2. Clasificarea tipurilor de penitenciare – aspecte legale și doctrinare.................................... 12
1.3. Tipuri de penitenciare – aspecte de drept comparat ............................................................ 21
1.3.1. Particularităţile detenţiei în penitenciarele de tip deschis. ............................................... 22
1.3.2. Particularităţile detenţiei în penitenciarele de tip semiînchis. .......................................... 24
1.3.3.Particularităţile detenţiei în penitenciarele de tip închis. .................................................. 25
1.3.4. Particularităţile detenţiei în penitenciarele pentru minori ................................................ 29
1.3.5. Particularităţile detenţiei în penitenciarele pentru femei .................................................. 33
1.3.6. Particularităţile detenţiei în izolatoarele de urmărire penală ............................................ 36
1.3.7. Particularităţile detenţiei în spitalele penitenciare............................................................ 38
II. ASPECTE PRACTICE PRIVIND SUBIECTUL INVESTIGAT. STUDIU DE CAZ:
PENITENCIARUL NR.3 – LEOVA .............................................................................................. 39
2.1 Aspecte istorice......................................................................................................................... 39
2.2 Cadrul legal de oranizare și funcționare a Penitenciarului nr.3 – Leova .................................. 41
2.3 Respectarea regimului de detenție – între realitate și deziderat ............................................... 61
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI PRACTICE .......................................................................... 84
BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................................. 89

2
 INTRODUCERE
Actualitatea temei. Dezvoltarea socio-economică a Republicii Moldova în etapa actuală este
marcată printr-un şir de realizări şi probleme, caracteristice economiei de tranziţie. Indiferent de
realizările socio-economice obţinute, unele aspecte sociale ale Republicii Moldova rămân în
continuare nerezolvate. Sub impactul schimbărilor, în principal al “aculturaţiei”, există pericolul
creşterii fenomenelor antisociale. Din perspectiva arătată se deschide o nouă abordare, aceea a
penitenciarelor. Pentru penitenciarele moldoveneşti - aflate într-o perioadă intensă de restructurare şi
reformă de la vechile structuri închise, supercentralizate şi birocratice la cele descentralizate,
deschise, în care orientarea şi conducerea întregii activităţi se face prin noi metode juridice,
economice şi financiare - este extrem de necesară adoptarea unor noi reguli de executare a
pedepsei privative de libertate. Această problemă capătă o nouă pondere în contextul integrării
Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Perspectivele integrării avansează necesitatea
armonizării legislaţiei persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate cu jurisdicţia
Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În timp ce multe studii privind aplicarea legii în general și în special instituția penitenciarăa
se încadrează acum în criminologie și studiul criminalității și devianței, sociologia dreptului menține
încă o concepție a sociologiei controlului social. În această privință, utilizarea unei abordări
Foucauldiene pentru studiul penitenciarului este adecvată, având în vedere influența pe care
activitatea Foucault a avut-o asupra disciplinei, pedepselor și puterii a avut asupra sociologiei
controlului social (Deflem, 2008). Propunerea lui Foucault (1977) conform căreia puterea disciplinară
este productivă și utilă are o importanță deosebită pentru sociologia controlului social și a dreptului.
După cum a explicat Deflem (2008), [Puterea disciplinară] se ciocnește radical cu o noțiune
tradițională de putere, care este prohibitivă și orientată negativ la producerea durerii asupra corpului.
Disciplina se confruntă cu viziunea dreptului ca regulă prohibitivă și a aplicării legii ca forță reactivă
impusă celor care încalcă legea. Puterea disciplinară încearcă în schimb să influențeze pozitiv sufletul
individului în ascultare. (p. 233) Mai mult, conceptele lui Foucault despre bio-putere (1978, 2008a)
și guvernanță (1991c, 2014a, 2014b) extind calitățile pozitive ale puterii, rupând în continuare cu o
concepție legalistă a dreptului, prin care Foucault susține că conduita membrii unei societăți nu este
supus, ci implicat în exercitarea puterii suverane ... pentru a spori fertilitatea teritoriilor și sănătatea
și mișcările populației ... În loc de legea monarhului sau a statului, norma guvernamentală vine să
reprezinte ceea ce este util și, dimpotrivă, ceea ce dăunează societății ”(Deflem, 2008, p. 233-4)
Există o altă contribuție pe care o poate aduce instituția penitenciarăa la prevenirea
infracțiunii, care până acum a fost ignorată aproape complet. Penitenciarele ar putea juca un rol de

3
mare însemnătate dacă ar fi organizate și dotate cu personal nu numai pentru a oferi instruire și
tratament în vederea reabilitării, ci și pentru a servi ca centre de cercetare.
Cercetarea în penitenciare poate arunca din ce în ce mai multă lumină asupra cauzelor
infracțiunii, dar trebuie să aibă ca principal obiectiv determinarea modului în care putem preveni
infracțiunea și putem trata cel mai eficient infractorii a căror crimă nu reușim să o prevenim.
În prezent în republică aproximativ 10 mii de oameni se află în detenţie. Anual sînt lăsaţi în
libertate în medie 2,5 mii de oameni care nu sînt pregătiţi să se integreze în societate. Nici societatea,
la rîndul ei, nu este gată să-i susţină.
În condiţiile în care nivelul şomajului este înalt foştii deţinuţi care sînt aşteptaţi acasă au mai
multe şanse să-şi găsească de lucru.
Scopul şi sarcinile cercetării. Scopul cercetării constă în cercetarea sistemului penitenciar şi
a regimului de detenţie prin prisma legislaţiei naţionale şi a celei internaţionale.
Scopul cercetării este concretizat prin următoarele sarcini:
 specificarea esenţei şi conţinutului sistemului penitenciar şi a regimului de detenţie;
 determinarea punctelor forte şi slabe în activitatea penitenciarelor, oportunităţilor şi
constrângerilor în domeniul abordat;
 identificarea elementelor descrise mai sus şi cuantificarea situaţiei actuale, prin prisma
indicatorilor economici cantitativi şi calitativi a performanţelor penitenciarelor
moldoveneşti şi determinarea poziţiei acestora în context european şi mondial;
 evaluarea impactului sistemului penitenciar şi a regimului de detenţie în asigurarea
resocializării şi integrării în societate prin muncă a persoanelor private de libertate;
 determinarea misiunii, scopurilor şi strategiilor de activitate ale penitenciarelor prin
prisma reformelor, în contextul evaluărilor efectuate anterior de autor.
Ca obiect de cercetare au servit sistemul penitenciar din Republica Moldova, România, al
altor ţări foste totalitare precum şi al ţărilor dezvoltate din lumea occidentală. Pe parcursul întregii
lucrări a fost utilizată analiza comparativă a acestor sisteme în spaţiul european şi mondial, care a
permis autorului să determine locul sistemului penitenciar moldovenesc, direcţiile şi posibilităţile de
adaptare a acestuia la cerinţele europene.
Baza informaţională. În lucrare au fost utilizate actele normative şi datele statistice publicate
de Departamentului Instituţiilor Penitenciare al Ministerului Justiţiei din Republica Moldova,
Consiliul Europei în cadrul statisticilor penale, Anuarele Statistice ale Ministerului Justiţiei din
Republica Moldova. Acest studiu prezintă o revizuire a literaturii relevante pentru studiul reabilitării
în închisorile deschise și închise. În general, literatura de specialitate care examinează sistemele
penitenciarului deschise și închise în perspectivă comparativă este destul de limitată.

4
 Metodele de cercetare. Printre metodele principale de cercetare utilizate în lucrare pot fi
menţionate următoarele: analiza clasică cantitativă şi calitativă a proceselor socio-economice;
analizele comparative şi statistice; utilizarea managementului prin obiective în elaborarea strategiilor
penitenciare; utilizarea metodelor matematice şi probabilistice în optimizarea cheltuielilor de
detenţie, intuiţia ştiinţifică, metodele de sinteză ş.a.
Structura şi volumul tezei constau din introducere, trei capitole, concluzii şi recomandări,
foaie de sinteză, bibliografie, lista abrevierilor cu un volum de 84 de pagini.

5
 I. ASPECTE TEORETICE PRIVIND TIPURILE DE PENITENCIARE

1.1. Cadrul legal de reglementare a tipurilor de penitenciare în Republica Moldova

Conform prevederilor al. 1 art. 61 Cod Penal pedeapsa penală constituie o măsură de
constrângere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului, ce se aplică de instanţele
de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvârşit infracţiuni, cauzând anumite lipsuri şi
restricţii ale drepturilor lor.
Pedeapsa penală are următoarele caracteristici ce rezultă din definiţia legală a acesteia:
1. Este o măsură de constrângere – fapt ce presupune că pedeapsa este o reacţie coercitivă şi
obligatorie la fapta comisă de infractor ce atentează la valorile recunoscute sau acceptate într-o
societate;
2. Este o măsură de constrângere statală – desemnează competenţa exclusivă a statului de a
stabili şi pune în executare, prin intermediul organelor sale abilitate, în calitate de garant al respectării
valorilor recunoscute în societatea respectivă, a reacţiei sale coercitive la comiterea faptei
prejudiciabile;
3. Este un mijloc de corectare şi reeducare – scopul pedepsei constituie schimbarea
comportamentului făptuitorului, convingerea acestuia de a nu comite în viitor asemenea fapte, precum
şi cultivarea la acesta a respectului faţă de valorile apărate de lege;
4. Este aplicabilă doar pentru comiterea acelor fapte care sunt prevăzute de legea penală ca fiind
infracţiuni;
5. Poate fi supusă reacţiei coercitive a statului doar acea persoană, a cărei vinovăţie, în comiterea
infracţiunii, este demonstrată în cadrul unui proces judiciar public în care i-a fost asigurat dreptul la
apărare;
6. Conţinutul pedepsei – constituie „lipsurile şi restricţiile” adică intensitatea forţei coercitive a
reacţiei statului la comiterea faptei prejudiciabile. Trebuie de menţionat că intensitatea reacţiei
coercitive a statului este proporţională gravităţii faptei comise, în acelaşi timp, fiind luate în
considerare toate circumstanţele în care a avut loc fapta, personalitatea infractorului, atitudinea sa
faţă de fapta comisă etc. Reacţiile cele mai intense ale statului la comiterea unor fapte prejudiciabile
se materializează în aplicarea pedepselor penale privative de libertate: instituția penitenciarăa şi
detenţia pe viaţă;
7. Pedeapsa penală poate genera unele consecinţe care urmează să se răsfrângă asupra statutului
juridic al persoanei, în unele cazuri, inclusiv şi după executarea pedepsei, cum ar fi antecedentele
penale.

6
 Condamnaţii sunt subiecţi ai relaţiilor generale civile şi ai relaţiilor speciale proprii numai
condiţiilor executării pedepsei. Ca rezultat, apar drepturi speciale, interese legitime şi obligaţii ale
condamnaţilor. Mecanismul apariţiei lor este determinat de aplicarea faţă de condamnat a pedepsei
penale, care e un mijloc de autoapărare a societăţii contra violării condiţiilor de existenţă a ei.
Pedeapsa ca măsură de constrângere se exprimă în supunerea vinovatului la anumite lipsuri şi
limitări în scopul corectării. Un caracter de constrângere au ordinea şi condiţiile executării pedepsei
şi aplicării măsurilor de corectare.
În normele dreptului constituţional, civil al muncii, căsătoriei şi familiei etc. există unele
dispoziţii care limitează unele drepturi şi libertăţi.
În condiţiile executării pedepsei are loc nu numai limitarea drepturilor generale ale cetăţenilor,
ci şi concretizarea lor. Concretizarea reprezintă detalierea drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor
cetăţenilor în condiţiile executării pedepsei. Concretizarea poate să se exprime în precizarea
subiectului drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor şi în detalierea conţinutului lor. De exemplu,
drepturile şi obligaţiile condamnaţilor la privaţiune de libertate care apar în legătură cu instruirea
generală şi profesională.
Al. 2 art. 61 Cod penal reglementează expres scopurile pedepsei penale, ele fiind:
• restabilirea echităţii sociale;
• corectarea condamnatului;
• prevenirea comiterii de către condamnat a noi infracţiuni;
• prevenirea comiterii de către alte persoane a noi infracţiuni.
Corectarea condamnatului şi prevenirea comiterii de noi infracţiuni, constituie obiectul
prioritar al activităţii organelor ce pun în executare pedepsele penale. Aplicarea de către organele
respective a diverselor mijloace de corijare a condamnatului, conform unui program individual şi
continuu, în funcţie de categoria infracţiunii comise, personalitatea şi comportamentul
condamnatului, asigură în mare parte resocializarea persoanelor faţă de care a fost aplicată pedeapsa
penală.Temeiul detenţiei оl constituie hotărârea instanţei de judecată sau a judecătorului de instrucţie,
în baza căreia a fost dispusă aplicarea unei măsuri preventive sau pedepse penale privative de
libertate.
De asemenea, reieşind din prevederile alineatelor 2 şi 3 ale articolului 25 al Constituţiei
Republicii Moldova, există încă un temei al detenţiei – reţinerea, care este dispusă nemijlocit de către
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, durata căreia nu poate depăşi 72 de ore, la
expirarea cărora persoana reţinută urmează a fi prezentată judecătorului de instrucţie sau instanţei de
judecată pentru aplicarea unei măsuri preventive.

7
 Apartenenţa penitenciarelor (instituţiilor penitenciare) rezultă din prevederile art. 5 al Legii
nr. 1036 – XIII din 17.12.1996 cu privire la sistemul penitenciar, care prevede expres că instituţiile
penitenciare sunt incluse în structura sistemului penitenciar, iar ultimul conform art. 4 al Legii
respective este subordonat Ministerului Justiţiei.
Este necesar de menţionat faptul că, punerea în executare a sancţiunii penitenciarului
contravenţionale, conform prevederilor lit. c) al.1 art. 342 Cod de executare, va constitui o sarcină a
sistemului penitenciar abia la data abrogării Codului cu privire la contravenţiile administrative.
Conform prevederilor art. 72 Cod penal, în prezent în Republica Moldova, există cinci tipuri
de penitenciare, la care se adaugă izolatoarele de urmărire penală prevăzute de al. 9 art. 172 Cod de
executare. Pe lângă cele menţionate, mai există o categorie de instituţii în care se deţin persoanele
private de libertate – spitalele penitenciare, care funcţionează în baza prevederilor al. 3 art. 250 Cod
de executare şi al. 2 art. 5 al Legii cu privire la sistemul penitenciar, în care plasarea are loc în funcţie
de anumite circumstanţe legate de starea sănătăţii deţinuţilor.
Conform informaţiei Ministerului Afacerilor Interne, în anul 2018 pe teritoriul Republicii
Moldova au fost înregistrate 32,0 mii infracţiuni, înregistrând o scădere de 10,0% faţă de anul
precedent, iar comparativ cu anul 2014 nivelul infracţionalităţii a scăzut cu 23,4%. Rata
infracţionalităţii constituie 90 infracţiuni la 10 mii locuitori comparativ cu 117 infracţiuni în anul
2014.

Cea mai mare rată a infracţionalităţii rămâne a fi înregistrată în localităţile urbane şi mai cu
seamă în mun. Chişinău - 125 infracţiuni la 10 mii locuitori şi mun. Bălţi - 114 infracţiuni la 10 mii
locuitori. Fiecare a treia infracțiune (32% din total infracţiuni) a avut loc în mun. Chişinău, rata
infracţionalităţii depăşind nivelul mediu pe ţară de 1,4 ori.
8
 În anul 2018, o rată mai mare a infracţionalităţii s-a înregistrat în Cahul (95 infracţiuni la 10
mii locuitori), Cantemir (89 infracţiuni la 10 mii locuitori) şi Ialoveni (88 infracţiuni la 10 mii
locuitori). Un nivel mai mic al infracţionalităţii se atestă în Glodeni (42 infracţiuni la 10 mii locuitori),
dar și în Șoldănești și Fălești (câte 43 și respectiv 47 infracţiuni la 10 mii locuitori).
Circa 22% din infracţiunile înregistrate sunt excepţional de grave, deosebit de grave şi grave,
inclusiv 3,2% revin infracţiunilor excepţional de grave şi deosebit de grave, iar 19,1% revin celor
grave. În ultimii 5 ani se înregistrează o scădere a infracţiunilor deosebit de grave (-33%), a celor mai
puţin grave (-23%) şi uşoare (-32%). La 10 mii locuitori, în medie revin 20,1 infracţiuni grave, cele
mai multe infracţiuni grave fiind înregistrate în mun. Chişinău (30 cazuri la 10 mii locuitori).
În anul 2018 au fost înregistrate mai multe infracţiuni contra familiei și minorilor comparativ cu anul
2017, în special s-a majorat numărul cazurilor de violență în familie (+6,1%). De asemenea, a crescut
numărul infracţiunilor contra sănătății publice (+5,2%), inclusiv a infracțiunilor legate de droguri
(+6,5%). În acelaşi timp, au fost înregistrate mai puţine cazuri de infracţiuni în domeniul
transporturilor (-17,0%), contra autorităților publice (-12,0%) și contra patrimoniului (-11,5%).
În anul 2018, numărul persoanelor decedate în urma infracţiunilor înregistrate a constituit 608
persoane. Astfel, aproape fiecare a treia persoană a decedat în urma accidentelor rutiere (37,0%), după
care urmează decesul din cauza omorurilor (23,5%) şi vătămărilor intenţionate (8,6%). Cele mai
multe persoane au decedat în rezultatul infracţiunilor excepțional de grave, deosebit de grave și grave
- 479 persoane.
Tabelul 1.1. Persoane decedate în urma infracţiunilor înregistrate, 2014-2018, persoane
2014 2015 2016 2017 2018
Total persoane decedate 663 596 642 585 608
inclusiv:
Excepţional de grave 59 72 84 63 80
Deosebit de grave 218 164 171 123 124
Grave 281 260 279 298 275
Puţin grave 100 98 103 98 128
Uşoare 5 2 5 3 1

În anul 2018, în urma violenței domestice au suferit 778 persoane, 72% din victime fiind
femei. Atât femeile cât și bărbații devin victime preponderent la vârsta de 35-64 ani. Totodată,
ponderea băieților de 0-17 ani care suferă în urma violenței domestice este dublă față de cea a fetelor,
12,6% față de 5,4 %.

9
 În anul 2018, au fost relevate 13,9 mii persoane care au comis infracţiuni, în scădere cu 11,5%
comparativ cu anul precedent. Rata persoanelor care au comis infracţiuni constituie 393 infractori la
100 mii populaţie, faţă de 443 infractori în anul 2017. La 100 mii copii în vârstă de până la 18 ani
revin în medie 186 minori infractori.
Cel mai înalt nivel al infracţionalităţii este înregistrat în rândul bărbaţilor, femeile constituind
o cotă mai mică în numărul persoanelor care au comis infracţiuni (8,3%). Femeile sunt implicate în
comiterea infracţiunilor grave în proporţie de 21,4% din totalul femeilor, comparativ cu 18,6% din
bărbaţi. La 100 mii femei revin în medie 63 femei care au comis infracţiuni, iar în cazul bărbaţilor
acest indicator constituie 749 persoane. Bărbații sunt implicaţi mai mult în săvârşirea infracţiunilor
în domeniul transporturilor, infracțiunilor legate de droguri, huliganism, iar femeile în săvârşirea
furturilor și escrocheriilor.
Tabelul 1.2. Numărul persoanelor relevate care au comis infracţiuni, 2016-2018
2016 2017 2018 2018 în
% faţă
de 2017
Total 17 576 15 745 13 927 88,5
inclusiv:
Femei 1 317 1 262 1 160 91,9
Minori 1 490 1 384 1 254 90,6
Persoane în vârstă aptă de muncă, dar fără 9 401 8 081 6 926 85,7
ocupaţie
În grup 1 641 1 416 1 033 73,0
În stare de ebrietate 2 850 3 383 2 956 87,4
Au săvârşit infracţiuni pentru prima dată 16 844 14 924 13 186 88,4
Anterior au comis infracţiuni 732 821 741 90,3

10
 Femeile comparativ cu bărbaţii încalcă legea la o vârstă mai înaintată. Astfel, cel mai frecvent
comit infracţiuni femeile în vârstă de 30 ani și peste (54,4%) şi cele în vârstă de 18-24 ani (21,9%),
iar în cazul bărbaţilor acest indicator constituie 49,8% şi 24,7%. Circa 27,0% din bărbaţi şi 6,3% din
femei în vârstă de 30 ani şi peste au fost în stare de ebrietate în momentul săvârşirii infracţiunii, cel
mai frecvent aceştia au comis infracţiuni în domeniul transporturilor.
Numărul persoanelor condamnate în anul 2018 a constituit 11,9 mii persoane, ceea ce înseamnă
că, în fiecare zi 33 persoane sunt condamnate. Comparativ cu anul precedent numărul lor s-a majorat
cu 13,6%. Femeile deţin o cotă de 6,6% în numărul total al condamnaţilor, iar la 10 mii femei revin
în medie 4,3 femei condamnate comparativ cu 65,1 bărbaţi condamnaţi la 10 mii bărbați. Rata
minorilor condamnaţi înregistrează un nivel de 6,6 condamnaţi la 10 mii copii de 0-17 ani.
În anul 2018, condamnarea condiţionată a fost stabilită pentru 35 la sută din femei, comparativ
cu 23 la sută din bărbaţi. Totodată, pe lângă amendă şi instituția penitenciară, aproape fiecare al treilea
bărbat condamnat a fost pedepsit cu munca neremunerată în folosul comunităţii, iar în cazul femeilor
această pedeapsă a fost stabilită pentru 20 la sută din femei condamnate.
Tabelul 1.3. Repartizarea condamnaţilor după principale tipuri de pedepse stabilite de
instanţele judecătoreşti, 2016-2018, persoane
2016 2017 2018
Total inclusiv: Total inclusiv: Total inclusiv:
femei minori femei minori femei minori
Total 10 637 335 10 625 377 11 785 446
condamnaţi 038 460 879
inclusiv:
Instituția 2 131 78 2 114 91 2 120 93
penitenciară 157 219 277
Amendă 3 188 33 2 179 21 2 196 41
229 482 833
Condamnare 2 227 187 2 238 159 2 276 162
condiţionată 700 634 796
Suspendarea 9 9 - 14 6 - 10 8 -
executării
pedepsei
Muncă 1 70 29 2 66 59 3 156 92
neremunerată 636 708 385
în folosul
comunităţii
Alte pedepse 307 12 8 403 22 47 578 29 58

În anul 2018, numărul persoanelor care îşi ispăşesc pedeapsa în instituţiile penitenciare este de
5725 deținuți, în scădere cu 9% comparativ cu anul 2017. Totodată, din total persoane deţinute circa
7,8% sunt femei. La 100 mii locuitori revin în medie 161 persoane deţinute. În majoritatea cazurilor

11
pedeapsa cu instituția penitenciarăa a fost aplicată pentru persoanele care au comis infracțiuni grave
– 43,4%, infracțiuni deosebit de grave – 32,2%, infracțiuni excepțional de grave – 4,5%, iar pentru
infracțiunile mai puțin grave și ușoare – 19,9%.
Conform perioadei de ispăşire a pedepsei, 38 la sută din deţinuţi își ispăşesc pedeapsa în termen
de la 5 la 10 ani privaţiune de libertate. Pe parcursul anului 2018, în detenţie pe viaţă se aflau 121
persoane, cu 1,6% mai puțin comparativ cu anul precedent. Totodată, numărul minorilor deţinuţi în
instituţiile penitenciare de tip închis a constituit 46 persoane şi a crescut cu 35,3% comparativ cu anul
precedent.
Misiunea penitenciarului caracterizează destinaţia socială a acestei instituţii publice şi permite
îndeplinirea acesteia prin aplicarea regimului de deţinere şi a tratamentului penitenciar, determinând
desfăşurarea unor activităţi productive etc.;
Scopul determină finalităţile în activitatea penitenciarului şi constă în asigurarea executării
pedepsei cu instituția penitenciarăa persoanelor condamnate în baza unei hotărâri judecătoreşti
definitive.
Legislaţia Republicii Moldova, în particular Codul de Executare, include exigenţele prevăzute
de Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor. Prevederile Codului de Executare sunt
detaliate în actele normative subordonate: Statutul executării pedepsei de către condamnaţi,
Regulamentul Comitetului pentru Plîngeri, alte acte normative aprobate sau în proces de elaborare.
Problema majoră apare la realizarea legislaţiei.

1.2. Clasificarea tipurilor de penitenciare – aspecte legale și doctrinare

Aşa cum a fost deja prezentat, persoanele deţinute sunt repartizate în diferite categorii de
penitenciare, în care sunt asigurate regimuri distincte de detenţie, astfel, pentru a trece nemijlocit la
examinarea particularităţilor detenţiei în fiecare tip de penitenciar, este necesar de a face o prezentare
generală a conceptelor de categorie de penitenciar şi regim de detenţie.
Categoria (tipul) penitenciarului desemnează gradul de izolare a condamnatului faţă de lumea
exterioară, gradul de privare de libertate a condamnatului nemijlocit în cadrul penitenciarului, precum
şi drepturile, obligaţiile şi interdicţiile acestuia, care se stabilesc de către instanţa de judecată la
momentul stabilirii pedepsei (condamnării), în funcţie de gradul prejudiciabil al infracţiunii comise
şi personalitatea infractorului. Un sistem penitenciar reuneste în sine 3 elemente de baza:
1. Modalitatea executarii privatiunii de libertate.
2. Tratamentul aplicat detinutilor:
a. criterii de separare;
12
 b. drepturi;
c. obligatii;
d. activitati culturale educative.
c. Organizarea propriu - zisa a penitenciarului:
a. tipul de detinuti;
b. grupul de detinuti;
c. personalul penitenciar.
Pe baza acestor 3 elemente sunt mai multe sisteme penitenciare începând cu:
Sistemul Pensilvania din orasul american Philadelphia unde a fost folosit din 1790, cunoscut ca sistem
celular sub 2 forme:
a) sistem celular absolut: unde detinutii erau obligati sa pastreze o tacere totala, nu comunicau
cu nimeni, erau scosi la plimbare separat.
b) Sistem celular de separatiune: detinutii izolati unul de altul, puteau comunica doar cu
personalul penitenciarului.
Sistemul Aubirian creat în 1820 în Aubira cunoscut sub numele de "silance sistem": detinutii
stau izolati în celule doar noaptea, ziua muncesc în comun, pastrând tacere.
Sistemul Reformator aplicat în 1876 la penitenciarul Almira din New - York. Pedeapsa nu avea
termen fix: nu depindea de gravitatea faptei comise, ci de compararea detinutului pe timpul executarii
pedepsei. Detinutii erau împartiti în trei clase: cine atingea prima clasa, cea mai buna considerata,
dupa sase luni era eliberat conditionat. Dupa jumatate de an de libertate, eliberarea devenea definitiva.
Sistemul Progresiv de la izolare si disciplina severa la drepturi si activitati diverse într-o atmosfera
de încredere; are 3 forme:
a) englez: într-o perioada de 8 - 12 luni detinutul era sever izolat ziua si noaptea; în a doua
perioada era tinut separat noaptea iar ziua lucra în comun cu ceilalti detinuti; în ultima perioada,
detinutul era eliberat provizoriu, darm supraveghiat;
b) irlandez: asemanator cu cel englez cu deosebire ca înainte de fazele a doua si a 3-a, detinutul
era dus în institutii unde se investiga starea morala si rezistenta la tentatii a acestuia;
c) belgian: tratamentul se desfasoara în patru etape: reeducare, readaptare sociala prin tratament
dirijat într-un climat de încredere, per-liberare, eliberare conditionata.
Sistemul în comun. Detinutii stau permanent în comun, administrarea penitenciarului este
simpla si economica; singurul aspect negativ îl constituie contagiunea morala si învatarea tehnicilor
infractionale. Cel mai raspândit în prezent sistem de detentie.
Reieşind din prevederile al. 1 art. 168 Cod de executare principalele mijloace de corijare a
condamnatului sunt:

13
 a. modul şi condiţiile de executare a pedepselor;
b. munca social-utilă;
c. munca educativă;
d. învăţământul general;
e. instruirea profesională;
f. influenţa exercitată de societate.
Pentru a asigura un regim şi tratament continuu şi similar la punerea în executare a pedepselor
penale privative de libertate, art. 7 al Legii nr. 1160-XV din 21 iunie 2002 privind punerea în aplicare
a Codului penal al Republicii Moldova, a stabilit categoriile de penitenciare în care urmează să
execute pedeapsa persoanele condamnate la instituția penitenciară, până la organizarea
penitenciarelor prevăzute la art.72 Cod penal.
Categoriile de instituţii abilitate prin lege să exercite detenţia persoanelor faţă, de care există
o hotărâre judecătorească privativă de libertate, pot fi redate prin următoarea schemă:
Atât legea penală (art. 72 Cod penal) cât şi legea de executare (art. 170, 172, 250, 325 Cod de
executare) determină ce categorii de persoane pot fi deţinute în fiecare tip de instituţie penitenciară,
astfel:
 în penitenciare de tip deschis – execută pedeapsa persoanele condamnate la instituția
penitenciară pentru infracţiuni săvârşite din imprudenţă;
 în penitenciare de tip semiînchis – execută pedeapsa persoanele condamnate la
instituția penitenciară pentru infracţiuni uşoare, mai puţin grave şi grave, săvârşite cu
intenţie.
 în penitenciare de tip închis – execută pedeapsa persoanele condamnate la instituția
penitenciară pentru infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi
persoanele care au săvârşit infracţiuni ce constituie recidivă.
 în penitenciare pentru minori – execută pedeapsa cu instituția penitenciarăa
persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani, ţinându-se cont de personalitatea
condamnatului, antecedentele penale şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite,
precum şi persoanele care în perioada executării pedepsei au împlinit vârsta de 18 ani,
dar în baza art. 274 Cod de executare, instanţa de judecată, la demersul administraţiei
penitenciarului, a dispus lăsarea acestora în penitenciar până la expirarea termenului
pedepsei, dar nu mai mult decât până la atingerea vârstei de 23 de ani.
Conform prevederilor al. 1 art. 273 Cod de executare regimul de detenţie în penitenciarul
pentru minori corespunde regimului stabilit pentru penitenciarul de tip semiînchis, cu unele
particularităţi care vor fi expuse ulterior;

14
  în penitenciare pentru femei – execută pedeapsa cu instituția penitenciarăa persoanele
condamnate de sex feminin. Al. 3 art. 275 Cod de executare stabileşte că regimul de
detenţie în penitenciarul pentru femei corespunde regimului stability pentru
penitenciarul de tip deschis, de tip semiînchis sau de tip închis, în funcţie de
antecedentele penale şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite în conformitate cu
prevederile art.72 alin.(2), (3) şi (4) din Codul penal. Femeile gravide şi mamele care
au cu ele copii în vârstă de până la trei ani nu pot fi deţinute în condiţiile
penitenciarului de tip închis.
Minorii şi persoanele de sex feminin condamnate la pedepse privative de libertate pot executa
pedeapsa şi în sectoare separate ale penitenciarelor pentru bărbaţi, însă în condiţiile penitenciarului
pentru minori sau femei, respectiv, persoanele de sex feminin care nu au ajuns la majorat, execută
pedeapsa în condiţiile penitenciarului pentru minori.
 în izolatoarele de urmărire penală sunt deţinute persoanele arestate preventiv în
temeiul hotărârii judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată. De asemenea,
conform prevederilor al. 2 art. 325 Cod de executare în izolatoarele de urmărire penală
pot fi deţinute şi: a) persoanele condamnate la pedeapsa penitenciarului şi la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă în privinţa cărora hotărârea nu este definitivă; b) persoanele
condamnate la pedeapsa penitenciarului şi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă până la
trimiterea lor sub escortă în locurile de executare a pedepsei; c) persoanele lăsate, în
modul stabilit de legislaţie, în locul de arest preventiv, pentru a îndeplini lucrări de
deservire gospodărească; d) persoanele lăsate în locul de arest preventiv sau transferate
în acest loc din locurile de executare a pedepsei, pentru efectuarea acţiunilor de
urmărire penală în procese penale ori în legătură cu judecarea cauzelor în instanţele de
judecată; e) condamnaţii escortaţi aflaţi în tranzit; f ) o altă categorie de persoane care
poate fi deţinută în izolatoarele de urmărire penală sunt persoanele condamnate la
pedeapsa penitenciarului şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă în privinţa cărora sentinţa a
rămas definitivă, care au fost transferaţi sau lăsaţi în instituţia respectivă din motive
de securitate personală.
 spitalul penitenciar asigură detenţia temporară a tuturor categoriilor de deţinuţi care
necesită asistenţă medicală Institutul de Reforme Penale de staţionar, cu respectarea
cerinţelor de deţinere separată în funcţie de: maladia deţinutului, statutul procesual al
persoanei, sexul şi vârsta acesteia.

15
 Persoanele reţinute de către organele abilitate, până la aplicarea unei măsuri preventive, sunt
deţinute în izolatoarele de detenţie provizorie ale acestor organe (MAI şi CCCEC) – instituţii de
detenţie care nu fac parte din cadrul sistemului penitenciar.
Un factor important pentru legalitatea detenţiei persoanei într-o anumită instituţie penitenciară
nu este doar existenţa sectorului respectiv de detenţie, dar şi faptul că instituţia penitenciară este în
drept să deţină categoria dată de deţinuţi. Lista categoriilor de persoane care pot fi deţinute într-o
instituţie penitenciară este cuprinsă în Regulamentul penitenciarului respectiv, care după cum s-a
menţionat este aprobat prin Ordinul Ministrului Justiţiei.
Repartiţia deţinuţilor se efectuează de către Departamentul Instituţiilor Penitenciare în raport
cu forma detenţiei aplicată faţă de ei, precum şi în funcţie de categoria penitenciarului stability prin
hotărârea instanţei, astfel:
 persoanele condamnate la instituția penitenciară pentru infracţiuni săvârşite din
imprudenţă – în penitenciare de tip deschis la regim iniţial;
 persoanele condamnate la instituția penitenciară pentru infracţiuni uşoare, mai puţin
grave şi grave, săvârşite cu intenţie – în penitenciare de tip semiînchis la regim iniţial;
 persoanele condamnate la instituția penitenciară pentru infracţiuni deosebit de grave
şi excepţional de grave, precum şi persoanele care au săvârşit infracţiuni ce constituie
recidivă – în penitenciare de tip închis la regim iniţial;
 persoanele condamnate la pedeapsa penitenciarului, care nu au atins vârsta de 18 ani
– în penitenciare pentru minori la regim iniţial;
 persoanele de sex feminin condamnate la pedeapsa penitenciarului – în penitenciare
pentru femei la regim iniţial;
 persoanele condamnate la detenţiune pe viaţă – în penitenciare de tip închis, în
sectoare specializate, la regim iniţial.
 preveniţii – în izolatoare de urmărire penală sau secţii cu statut de izolatoare de
urmărire penală din cadrul penitenciarelor nespecializate.
Instituția penitenciarăa este un centru penitenciar sau corecțional în care indivizii sunt limitați
din punct de vedere juridic și fizic și privați de anumite libertăți. Mulți savanți și cercetători sunt de
părere că instituția penitenciarăa privește condamnații de drepturile de bază și afectează în mod
negativ condamnații atât efectele fizice cât și psihice, lăsându-i neputincioși și instituționalizați
(Clemmer, 1958; Cohen, 1979; Cohen și Taylor 1981; De Viggiani, 2003). Un corp de literatură în
creștere discută modul în care oamenii se adaptează vieții penitenciarului. Anumiți cercetători susțin
că condamnații se confruntă cu probleme de sănătate mintală (Clemmer, 1940; Irwin & Cressey,
1962; Sykes, 1958; Toch, 1977; Zamble și Porporino, 1988). Sykes (1958) a dezvoltat conceptul de

16
„dureri de instituția penitenciară” pentru a descrie diferitele condiții, forme de privare și experiențe
ale condamnaților care există în cadrul instituției penitenciare. Autorul a identificat cinci categorii de
privațiuni în viața penitenciarului: bunuri, servicii, autonomie, relații sexuale și securitate. Astfel,
pentru Sykes, condamnații sunt nevoiți să se adapteze la viața din mediul instituției totale, care
urmează procesul de viață al penitenciarului (Clemmer, 1958; Sykes, 1958). Sykes a observat că, mai
presus de toate, aspectul cel mai dificil al „durerilor de instituția penitenciară” este că recunoașterea
condamnatului că „instituția penitenciarăa celor 9 criminali reprezintă o respingere deliberată și
morală a criminalului de către comunitatea liberă” (Sykes, 1958, p. X, citată în Jewkes & Johnston,
2006, p. 164).
Astfel, pe măsură ce condamnații se adaptează mai bine vieții în instituția penitenciară, aceștia
respectă din ce în ce mai mult regimurile penitenciarului. O astfel de cercetare consolidează afirmația
pe scară largă, fiind aceea că instituția penitenciarăa pe termen lung este distructivă pentru bunăstarea
emoțională a condamnaților (Goffman, 1961; Snacken, 1997; Sykes, 1958). Pentru a face față
penitenciarului, ei trebuie să învețe să adopte o viață nouă. Lazarus și Folkman (1984) au explicat că,
deoarece condamnații suferă o pedeapsă pe viață, ei trebuie să se adapteze în trei moduri principale:
practic la noul lor mediu social, pentru a interacționa cu personalul și cu deținuții; și în sfârșit,
psihologic, implicând atât coping bazat pe probleme cât și pe emoții (Lazarus & Folkman 1984). Unii
cercetători au susținut că instituția penitenciarăa oferă oportunități pentru recuperarea și îmbunătățirea
sănătății unuia (Woodallet al., 2014). Adaptarea la stilul de viață al penitenciarului poate implica
utilizarea timpului în instituția penitenciară pentru transformarea personală, oferind o oportunitate de
a scăpa de monotonia rutinei și regimului (Behan 2014). Cu toate acestea, instituțiile penitenciare pot
varia enorm în ceea ce privește tratamentul programului și serviciile oferite, precum și în ceea ce
privește nivelurile de securitate, arhitectura, starea penitenciarului și ratele populației de condamnați,
toate acestea putând influența gradul de transformare personală care este posibil (Viggiani 2007)
Reabilitarea infractorilor constituie obiectivul principal al sistemului penal german, cu scopul
de a reduce comportamentul infracțional al infractorului. Potrivit lui Sechrest, White and Brown
(1994, p. 6), reducerea comportamentului infracțional poate fi mediată de personalitate,
comportament, abilități, atitudini sau alți factori. Ploch (2012, p. 829) a afirmat că „reabilitarea
condamnaților este un obiectiv valoros, demn și pozitiv, și ar trebui urmărită în toate sistemele
moderne de închisori”. Potrivit Cornel (2009), termenul „reabilitare” se referă la un proces continuu,
în schimbare și în evoluție. Autorul a propus că reabilitarea se referă atât la obiectivul sistemului
penal, cât și la o condiție a scopului penal. Pentru Cornel, conceptul de reabilitare ar trebui să includă
programe și resurse atât în timpul, cât și după finalizarea pedepsei cuiva. În instituția penitenciară,

17
reabilitarea ar trebui să includă acordarea de consiliere și sprijin pentru problemele personale și
ajutorul general, cu îmbunătățirea vieții condamnatului.
La eliberare, reabilitarea ar trebui să includă asistență socială pentru a răspunde nevoilor
financiare, precum și problemele de droguri și alcool, sprijinul pentru gestionarea furiei, precum și
resursele programului de educație profesională și de formare profesională (Cornel 2009) Sistemele
penitenciare germane promovează programele de reabilitare ca principal mijloc de realizare justiție
penală pentru infractori. Aceste programe oferă condamnaților posibilitatea de a se reforma și de a se
reintegra în societate pentru a duce o viață fără criminalitate la eliberare.
Cel mai frecvent proces de reabilitare este tratamentul pe termen lung sau pe termen scurt sau
în educație și poate varia foarte mult în funcție de finanțarea și intensitatea programului. Cu toate
acestea, un infractor nu poate fi reabilitat decât dacă este dispus (Ploch, 2012). Cu toate acestea,
reabilitarea oferă infractorilor o modalitate de a-și menține și de a-și dezvolta în continuare demnitatea
personală și asigură că primesc instruirea educațională și alte abilități care îi vor pregăti pentru o viață
de succes în societate după eliberare. Ploch (2012) a susținut că promovarea demnității umane ar
trebui să fie strategia principală pentru reabilitarea condamnaților, având în vedere rolul central pe
care îl joacă demnitatea umană în astfel de reabilitări. O abordare a demnității umane se concentrează
pe dezvoltarea acestui sens al demnității în interiorul condamnatului și pe o preocupare pentru
egalitatea între ființe umane, mai degrabă decât pe modul în care societatea mai mare beneficiază de
reabilitarea sa. În plus, sistemul juridic german recunoaște atât dreptul la demnitatea umană, cât și
dreptul la reabilitare. Astfel, conceptul de demnitate are implicații semnificative pentru dreptul la
reabilitare în Germania (Ploch 2012).
Instituția penitenciarăa cere condamnaților să se adapteze la viața închisă. Cu toate acestea,
așa cum s-a discutat în literatura de specialitate, mulți deținuți se confruntă cu dificultăți, în timp ce
încearcă să reziste vieții în instituția penitenciară, forțați ca aceștia să se adapteze la schimbările
dramatice, cu părți din viața lor complet închise. Cu toate acestea, pentru a supraviețui experienței
penitenciarului, deținuții trebuie să accepte modul de viață în instituția penitenciară (Lazarus și
Folkman 1984). Așa cum a subliniat (Bernd & Maelicke, 2009) în discuția sa despre rolul lucrătorilor
sociali în realizarea reabilitării depinde de interacțiunile dintre condamnați și personal. După cum a
raportat asistentul social din Burg, „Este important să existe încredere și încredere între lucrătorul
social al personalului penitenciar și condamnați”.
Asistenții sociali joacă un rol esențial în motivarea condamnaților în procesul lor de tratament
și, în general, contribuie în mare măsură la reabilitarea și tratamentul potențial al condamnaților,
ajutând și susținând activitățile acestora. Asistenții sociali oferă, de asemenea, servicii de planificare
a eliberării pentru deținuți, care îi ajută să realizeze o reintegrare cu succes în societate (Bernd &

18
Maelicke, 2009). Interacțiunile dintre deținuți și asistenții sociali sunt importante în motivarea
deținuților în tratamentul lor, de asemenea pot ajuta condamnații cu provocări practice asociate cu
reintegrarea. Potrivit lucrătorilor sociali, condamnații se pot implica în trei metode principale de
reabilitare.
Cu toate acestea, există resurse pentru ex-infractori. Uniunea Europeană, prin finanțare din
proiectul ZEBRA, oferă ajutoare și sprijin ex-infractorilor. Programul gratuit Probation of Delenders
din instituția penitenciarăa Magdeburg este, de asemenea, disponibil pentru infractori, oferindu-le
servicii de asistență de eliberare, inclusiv asistență pentru plasarea locului de muncă, localizarea
locuințelor și alte instruiri în domeniul abilităților de viață. Un alt program, VSB, este disponibil
pentru condamnații din Magdeburg începând cu șase luni înainte de eliberare. Iar condamnații din
închisorile deschise pot, în general, să-și reînnoiască cărțile de identitate, numerele de securitate
socială, numerele de identificare fiscală, permisele de conducere, contractele de muncă și asigurările
de viață înainte de eliberare (Lentzy, 2015).
Așa cum s-a discutat anterior, acordarea de ajutor și sprijin infractorilor înainte de eliberarea
acestora le oferă numeroase oportunități de a participa la programe de educație și formare profesională
pentru îmbunătățirea și extinderea abilităților lor. Serviciile de consiliere oferite foștilor condamnați
îi ajută să se adapteze la noul lor mediu și să facă față noilor provocări. Programele evaluează nevoile
clienților lor, fie că este vorba de formare profesională, tratament de abuz de substanțe sau sprijin
financiar pentru taxele judiciare. Mulți deținuți se confruntă cu datorii neintrerupte față de stat, iar
serviciile financiare oferite de aceste programe îi ghidează prin achitarea datoriilor. Programul gratuit
Probation of Delenders oferă, de asemenea, un sistem de asistență pentru familia și prietenii lor cu
consiliere supravegheată (Lentzy 2016)
Riscul de divorț este, de asemenea, foarte mare pentru cei cu istoric de încarcerare. Bărbații
căsătoriți aflați în instituția penitenciară ajung la rata națională de divorț de 50% mult mai rapid decât
bărbații din populația generală (Western, 2004).
Este dificil să duci relații intime din instituția penitenciară. Barierele în contact și comunicare,
transformările în rolurile familiei și schimbările psihologice datorate detrenării împiedică dezvoltarea
și menținerea intimității și angajamentului.
Orele de vizitare limitate, lipsa de confidențialitate și restricțiile de circulație și contact fizic
diminuează eforturile pe care bărbații și femeile le fac pentru a rămâne mai mult timp împreună.
Timpul limitat de vizitare poate exercita o presiune nejustificată asupra a ceea ce trebuie
îndeplinit în timpul acestor scurte episoade de comunicare. Fishman (1990) aruncă lumină asupra
intensității și intensității emoțiilor resimțite în timpul acestor vizite. Femeile au raportat sentimente
de furie intensă, atașament, remușcare și resentimente, precum și lupte vicioase și reconciliere

19
pasională. Fishman a efectuat interviuri calitative repetate cu 65 de bărbați și 30 de soții din instituția
penitenciarăa din Vermont pentru a examina efectul încarcerării asupra bărbaților și familiilor lor. Ea
a descoperit că experiențele femeilor în timpul vizitelor variau foarte mult. Unii au perceput vizitele
ca fiind oportunități de curte reînnoită, în timp ce alții au considerat că vizitele sunt stresante și
neîndeplinite. În multe cazuri, relația s-a simțit într-o parte cu femeile, care își susțineau partenerii
emoțional și material, dar uneori obțineau puțin în schimb (Fishman, 1990).
Examinarea rezultatelor la interviu calitativ ale lui Fishman a relevat faptul că relațiile au fost
uneori compromise de modificările rolurilor care au rezultat din absența bărbaților. Femeile au
devenit adesea principalul factor de decizie și șeful gospodăriei, deși unele femei au încercat să
atenueze aceste schimbări salvând deciziile pentru discuții în timpul vizitelor din închisori (Fishman,
1990). Pentru a contracara schimbările în rolurile tradiționale de gen, bărbații închiși pot căuta
modalități nesănătoase de a-și afirma puterea, inclusiv împletirea partenerului lor în activități
infracționale, cerând să aducă contrabandă sau să intre în rolul lor anterior în comerțul cu droguri. De
asemenea, bărbații pot folosi dominanța și amenințările pentru a controla femeile. Hărțuirea și chiar
violența au fost raportate în timpul vizitelor la instituția penitenciară, deoarece bărbații își fac griji că
își pierd rolul de soț și de tată în familie (Fishman, 1990; Asistentă, 2002).
Schimbările psihologice necesare supraviețuirii în instituția penitenciară pot împiedica
dezvoltarea relațiilor intime.
Politicile dure de instituția penitenciară, rutinele rigide, privarea de confidențialitate și
libertate și un mediu stresant influențează dezvoltarea psihologică a bărbaților. Deținuții trebuie să se
adapteze condițiilor de viață nefirești, iar aceste schimbări intră adesea în conflict cu caracteristicile
personalității necesare pentru a susține relații intime cu partenerii și copiii. Din cauza pierderii
autonomiei, mulți bărbați au o capacitate diminuată de luare a deciziilor și o dependență mai mare de
sursele exterioare. Mediul penitenciarului duce, de asemenea, la o hiper-vigilență, deoarece bărbații
își fac griji pentru siguranța lor, iar acest lucru poate duce la neîncredere interpersonală și distanțare
psihologică. „Masca penitenciarului” este un sindrom comun care se dezvoltă; masca este flatitudinea
emoțională pe care o iau bărbații atunci când suprimă emoțiile și se retrag din interacțiunile sociale
sănătoase.
Pentru a supraviețui într-un mediu adesea brutal, condamnatii pot dezvolta hiper-
masculinitate, ceea ce glorifică forța și dominația în relațiile cu ceilalți. În cele din urmă, mulți
condamnati sunt afectați de sentimente de valoare scăzută de sine și simptome de tulburare de stres
posttraumatică (Haney, 2001). Toate aceste schimbări psihologice, care pot fi necesare pentru
supraviețuirea în mediul penitenciarului, pot împiedica relațiile intime.

20
 Obligațiile civile și partenere sunt, de asemenea, slăbite de încordarea economică. Majoritatea
familiilor afectate de încarcerare sunt cu venituri reduse (Mumola, 2000), iar câștigurile bărbaților
sunt importante pentru a atinge finalitatea (chiar dacă unele dintre aceste venituri pot proveni din
surse ilegale). În momentul arestării, 61% din tații încarcerați în instituția penitenciarăa de stat erau
angajați cu normă întreagă, iar 12% erau angajați cu normă parțială sau ocazional. Cu toate acestea,
27% dintre tații încarcerați din instituția penitenciarăa de stat afirmă că sursa venitului lor în luna
anterioară arestării a fost ilegală (Mumola, 2000). După cum sa menționat mai devreme, 54% dintre
tații din instituția penitenciarăa de stat au raportat furnizarea primului sprijin financiar pentru copiii
lor înainte de încarcerare (Glaze și Maruschak, 2008).
Pierderea veniturilor directe poate crea o povară semnificativă pentru familiile în dificultate,
mai ales atunci când este combinată cu costurile suplimentare asociate arestării și penitenciarului,
inclusiv taxele de avocat, colectarea apelurilor din instituția penitenciară și cheltuielile pentru
călătoria în instituția penitenciară și furnizarea de bunuri materiale. pentru deținut (Arditti, 2005).
Conform cercetărilor calitative realizate de Arditti, Lambert-Shute și Joest (2003), proporția femeilor
care lucrează a scăzut efectiv (de la 89% la 64%) după ce partenerii lor au fost încarcerați din cauza
nevoii de îngrijire a copiilor și a altor probleme. În plus, multe femei au fost nevoite să apeleze la
asistență publică ca urmare a încarcerării partenerului lor.

1.3. Tipuri de penitenciare – aspecte de drept comparat

Evaluarea, clasificarea și alocarea adecvată a condamnaților este una dintre componentele

fundamentale ale bunelor politici de gestionare a penitenciarelor, care permite utilizarea eficientă a
resurselor, individualizarea pedepselor, protecția publicului și drepturile omului condamnaților.
Investițiile realizate în dezvoltarea unor sisteme de clasificare eficiente și bazate pe dovezi pot permite
statelor să facă economii imense pe termen lung prin îmbunătățirea perspectivelor de reabilitare a
condamnaților și reducerea rambursării, asigurându-se, în același timp, că resursele nu sunt risipite în
instalațiile de înaltă securitate. și măsuri în cazurile în care acestea nu sunt justificate. În unele
jurisdicții, toți deținuții care sunt acuzați sau au fost condamnați pentru anumite infracțiuni (de
exemplu, omucidere) sau cei care au fost condamnați la pedepse instituția penitenciară sau pedepse
pe viață sunt catalogate drept risc ridicat, fără nici o evaluare individualizată. În plus, atunci când au
loc revizuiri periodice, acestea pot acoperi doar respectarea deținuților de disciplina penitenciarului.
Astfel de practici nu sunt în conformitate cu buna gestionare a închisorilor. Normele minime standard
ale Organizației Națiunilor Unite pentru tratamentul condamnaților impun ca deținuții să fie

21
întotdeauna separați în funcție de statutul lor legal (prealabil de condamnat), sex (bărbați de la femei)
și vârstă (copii de la adulți)1.29 Mai mult, o evaluare a toți condamnații trebuie să fie întreprinși la
internare pentru a determina riscul pe care îl pot prezenta pentru ei și / sau alții, precum și nevoile lor.
Aceste evaluări individuale sunt cruciale pentru a se asigura că sunt luate măsurile necesare pentru a
reduce la minimum aceste riscuri și pentru a răspunde nevoilor deținuților într-o manieră care să
permită reintegrarea lor socială. Pe baza evaluării riscurilor și a nevoilor sale, fiecare deținut ar trebui
clasificat în funcție de cazierul judiciar, caracterul și nevoile de tratament, inclusiv atribuirea unei
categorii de securitate care corespunde constatărilor evaluării riscurilor 2. Clasificarea și clasificarea
deținuților sunt esențiale pentru a decide alocarea lor unei închisori sau a unei unități adecvate din
cadrul unei închisori și, împreună cu constatările riscului și evaluării nevoilor acestora, constituie
baza pentru elaborarea planurilor de pedepse individualizate. Aceste reguli de bază se aplică
gestionării tuturor condamnaților. De fapt, acestea sunt deosebit de importante în cazul deținuților cu
risc ridicat, unde orice deficiențe în evaluarea, clasificarea, clasificarea și repartizarea lor pot avea
consecințe îndelungate și grave atât pentru deținut, cât și pentru public.
După cum s-a descris anterior, deținuții trebuie separați în funcție de statutul lor legal, sex și
vârstă. Pentru majoritatea condamnaților, acești factori sunt statici și se schimbă doar în foarte puține
circumstanțe, de exemplu, atunci când un copil devine adult. Această separare este un factor major
atunci când vine vorba de alocarea într-o instituția penitenciară sau o parte a unei închisori și nu
depinde de nicio evaluare a riscurilor. Clasificarea diferențiază în continuare separarea condamnaților
și facilitează plasarea lor în instituția penitenciarăa sau secția cea mai adecvată a unei închisori care
(a) va aborda în mod adecvat problemele de sănătate, siguranță și securitate; și (b) contribuie la
pregătirea în timp util pentru eliberarea lor eventuală. Procesul de clasificare se bazează pe
informațiile obținute prin evaluarea individuală a riscurilor și nevoilor fiecărui deținut și poate fi
informat în continuare prin problemele potențiale de sănătate evaluate în timpul examinării medicale.

1.3.1. Particularităţile detenţiei în penitenciarele de tip deschis.

Închisorile de securitate minimă sunt închisorile deschise, care nu au ziduri și garduri de înaltă
securitate, iar condamnații au încredere să-și îndeplinească pedepsele cu o supraveghere minimă,
promovând astfel eforturi mai mari de tratament, precum munca în afara penitenciarului și educația.
Se consideră că acești condamnați au un risc limitat pentru siguranța comunității și au mai mult

1
United Nations Standard Minimum Rules, Rule 89(1), (2) and Rule 93.
2
United Nations Standard Minimum Rules, Rule 11

22
contact cu lumea exterioară (Ibid). Instituțiile penitenciare deschise sunt destinate infractorilor cu
pedepse scurte.
Spre exemplu, Legea penitenciarelor germană prevede că condamnații din închisorile deschise
experimentează un mediu social mai pozitiv, care este mai favorabil fizicului lor și sănătatea mintală
Condițiile de viață din instituția penitenciarăa deschisă diferă substanțial de instituția penitenciarăa
închisă, diferența esențială fiind aceea că deținutul are instituția penitenciară, deși gestionat, cu lumea
din afară. Astfel, instituția penitenciarăa germană ajută condamnatul să se pregătească mai bine pentru
viața după eliberare. Instituția penitenciarăa deschisă funcționează pe baza principiilor încrederii,
toleranței, onestității și loialității. Deținuții sunt obligați să lucreze și trebuie să demonstreze
responsabilitatea. Închisorile deschise cresc în număr, în Germania, ceea ce reflectă o tendință în
creștere către o sănătate mai sănătoasă și administrarea mai ușoară a pedepsei (Aronowitz, 2008).
Instituția penitenciarăa de tip deschis promovează un climat de grup pozitiv, inclusiv un
sentiment de siguranță, care poate reduce concurența și agresivitatea în rândul deținuților și
lucrătorilor (Heynen et al., 2014). Mastrobuoniyand și Terlizzese (2014) au arătat că un climat de
grup mai pozitiv este asociat cu probleme de comportament semnificativ mai puține în afara
penitenciarului și cu un risc scăzut de recidivă. Alte cercetări au arătat că un astfel de climat poate
facilita reabilitarea cu succes și poate asigura un tratament instituțional (Heynen și colab., 2014).
Închisorile deschise asigură condamnaților contactul cu lumea exterioară, ceea ce la rândul său
promovează o tranziție mai ușoară pentru condamnați să se întoarcă la viață în societate după
eliberare. Dressel (2008) a sugerat că sistemele închisorilor deschise oferă o supraveghere eficientă a
deținuților, permițând reabilitarea măsurabilă a deținuților. Studiul lui Hein (2014) din nordul
Germaniei a constatat că sistemul penal german din Hamburg este în proces de modernizare a modului
în care pregătește condamnații pentru eliberare. Noile legi ale statului stabilesc obiective uniforme
legate de pregătirea condamnaților pentru a duce o viață social responsabilă fără săvârșirea
infracțiunii după eliberare. Aceștia definesc reabilitarea eficientă ca integrarea socială a
condamnaților eliberați pentru a preveni infracțiunile. Reabilitarea cu succes a condamnaților rămâne
cea mai mare provocare pentru sistemul penal german. Statele germane necesită fonduri masive
pentru a-și administra programele de reabilitare, cum ar fi educația și munca, atât în închisorile
deschise cât și în închisori, ceea ce duce la costuri mari de instituția penitenciară (Dressel, 2008).
În penitenciarele de tip deschis execută pedeapsa persoanele condamnate pentru infracţiuni
săvârşite din imprudenţă. Condamnaţii sunt deţinuţi fără pază, dar sub supraveghere, în scopul
prevenirii comiterii noilor crime şi delicte, precum şi asigurării respectării de către condamnaţi a
obligaţiilor lor.

23
 Particularităţile regimului iniţial. Regimul iniţial este destinat pentru deţinerea condamnaţilor
sosiţi pentru prima oară în penitenciar după rămânerea definitivă a sentinţei. În regim iniţial,
condamnaţii se află timp de 3 luni din ziua intrării în penitenciar, luându-se în considerare perioada
ţinerii lor în carantină. Condamnaţii aflaţi la regim iniţial sunt deţinuţi în încăperi complet izolate,
care în perioada de la stingere până la deşteptare sunt încuiate. În intervalul de timp de la deşteptare
până la stingere condamnaţii se pot deplasa liber pe teritoriul penitenciarului în limitele stabilite de
administraţia penitenciarului.
Pe perioada aflării la regim iniţial condamnaţilor li se permite de a avea asupra lor şi a utiliza
obiecte de valoare şi bani. Condamnaţilor aflaţi în regim iniţial de detenţie nu li se acordă întrevederi
de lungă durată.
Executarea pedepsei în regim iniţial poate depăşi termenul de 3 luni, în cazul în care
condamnatului declarat violator al regimului de deţinere i-a fost prelungit termenul de aflare în regim
iniţial sau el a fost reîntors din regimul comun în regimul iniţial.
Particularităţile regimului comun. La expirarea termenului deţinerii în regim iniţial
condamnaţii pot fi transferaţi la regimul comun de deţinere, care reprezintă practic cea mai mare
perioadă a executării pedepsei. În regimul comun condamnatul, cu permisiunea administraţiei
penitenciare, suplimentar la drepturile de care beneficia la regim iniţial, poate să se deplaseze fără
supraveghere în afara penitenciarului, în cazurile în care acest lucru este necesar în legătură cu munca
executată, instruirea sau în legătură cu survenirea unor situaţii personale excepţionale.

1.3.2. Particularităţile detenţiei în penitenciarele de tip semiînchis.

În penitenciarul de tip semiînchis execută pedeapsa persoanele condamnate la instituția

penitenciară pentru infracţiuni uşoare, mai puţin grave şi grave săvârşite cu intenţie. Condamnaţii în
penitenciarele de tip semiînchis sunt deţinuţi sub pază şi supraveghere permanentă.
Particularităţile regimului iniţial. La regim iniţial condamnaţii se deţin în încăperi complet
izolate de cel mult 4 locuri pe o perioadă de 6 luni din ziua intrării în penitenciar, luându-se în
considerare perioada ţinerii lor în carantină, însă nu mai mult de o treime din durata pedepsei.
Condamnaţii aflaţi în regim iniţial beneficiază de plimbări zilnice cu durata de 1 oră şi pot fi antrenaţi
la munci care nu necesită ieşire din celule.
Particularităţile regimului comun şi de resocializare. În regimurile de detenţie comun şi de
resocializare condamnaţii, în perioada de la stingere până la deşteptare, sunt ţinuţi în încăperi complet
izolate care se încuie. În intervalul de timp de la deşteptare până la stingere se pot deplasa liber pe
teritoriul penitenciarului în limitele stabilite de administraţia penitenciarului. Transferul

24
condamnatului în regim de resocializare se efectuează cu 6 luni înaintea expirării termenului
pedepsei. Condamnaţilor aflaţi în regim de resocializare li se poate permite deplasarea fără escortă
sau însoţire în afara penitenciarului, dacă acest lucru este condiţionat de caracterul muncii îndeplinite.
Persoanele care beneficiază de acest drept, în perioada cоt sunt ieşiţi din penitenciar, pot avea asupra
sa şi de a utiliza obiecte de valoare şi bani. La regim comun şi de resocializare deţinuţii pot beneficia
de o deplasare de scurtă durată dacă sunt întrunite cerinţele stabilite de art. 236 Cod de executare.

1.3.3.Particularităţile detenţiei în penitenciarele de tip închis.

Instituția de securitate maximă cunoscută sub numele de instituția penitenciară închisă este
proiectată să fie un mediu extrem de sigur și controlat. Închisorile cu securitate maximă sunt utilizate
pentru deținuții periculoși și cei condamnați pentru perioade lungi de instituția penitenciară. Instituția
penitenciarăa închisă este folosită pentru persoanele care au comis infracțiuni grave și nu pot fi plasate
în închisori deschise. Între timp, un deținut care a comis infracțiuni la nivel inferior sau după ce a fost
încarcerat mult timp, trebuie să treacă o perioadă de 6 ani rezonabilă și să demonstreze un
comportament adecvat pentru a câștiga șansa de a fi admis la instituția penitenciară.
De exemplu: Germania. Cele două tipuri de penitenciare - deschise și închise - reflectă
clasificarea nivelului de securitate pe două niveluri în sistemul penitenciar german (Aronowitz, 2008).
Instituția penitenciarăa închisă este o unitate penitenciară de înaltă securitate, cu o prezență mare și
puternică de securitate, în timp ce instalațiile penitenciarului deschise sunt considerate de securitate
scăzută. Instituția penitenciarăa închisă reprezintă cel mai restrictiv nivel de instituția penitenciară,
rezervat condamnaților considerați extrem de violenți și periculoși, care prezintă un risc sever pentru
societate. În cadrul închisorilor închise, mobilitatea deținuților este restrânsă și supravegheată de
personalul corecțional. Aranjamentele de carcasă pentru instalații apropiate sunt alcătuite din celule
cu uși glisante care sunt controlate de la o stație de control sigură. Condamnații au voie să iasă din
celulele lor să lucreze sau să participe la programe corective din cadrul instalației (Aronowitz, 2008;
Bradford 2006).
În penitenciarul de tip închis execută pedeapsa persoanele condamnate la instituția penitenciară
pentru infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi persoanele care au săvârşit
infracţiuni ce constituie recidivă. Condamnaţii sînt deţinuţi sub pază şi supraveghere permanentă.
Particularităţile regimului iniţial. La regim iniţial condamnaţii, veniţi în penitenciar după
rămânerea definitivă a sentinţei, se deţin, în încăperi complet izolate de cel mult 2 locuri care sunt
încuiate permanent, pe o perioadă de 9 luni din ziua intrării în penitenciar, luându-se în considerare

25
perioada ţinerii lor în carantină. Condamnaţii aflaţi în regim iniţial beneficiază de plimbări zilnice cu
durata de 1 oră şi pot fi antrenaţi la munci care nu necesită ieşire din celule.
Particularităţile regimului comun. În regimul comun de detenţie condamnaţii sunt repartizaţi
în celule de 4 persoane care, în perioada de la stingere până la deşteptare, se încuie. În intervalul de
timp de la deşteptare până la stingere deţinuţii se pot deplasa liber în zona locativă şi în încăperile de
uz comun ale secţiei cu regim comun, precum şi pot fi antrenaţi la munci care nu necesită ieşirea din
zona admisă de deplasare.
Particularităţile regimului resocializare. Transferul condamnatului în regim de resocializare se
efectuează cu 6 luni înaintea expirării termenului pedepsei. La regim de resocializare, în perioada de
la stingere până la deşteptare, condamnaţii se deţin în încăperi complet izolate care se încuie. În
intervalul de timp de la deşteptare până la stingere, deţinuţii se pot deplasa liber pe teritoriul
penitenciarului în limitele stabilite de administraţia penitenciarului.
Condamnații extremisti violenți (VEP): VEP-urile constituie încă o proporție mică, dar în
creștere, de condamnați cu risc ridicat într-o serie de jurisdicții din întreaga lume: în primul rând,
separarea nivelului scăzut de extremistii violenți la nivel înalt este o strategie importantă pentru a
reduce riscul de malignitate influențând, îmbunătățind în același timp posibilitățile de abordare a
nevoilor lor de reintegrare socială, inclusiv dezangajarea acestora. Separarea lor de populația
penitenciarului generale are
Tipuri de riscuri și grupuri de riscuri speciale Așa cum am menționat mai sus, este vital ca
evaluarea riscului să diferențieze cinci tipuri imperative de risc prezentate:
• Riscul de evadare și angajarea unei infracțiuni grave în cazul în care infractorul ar trebui să
scape (risc legat de securitate)
• Risc de violență față de personal, alți deținuți și vizitatori (risc legat de vătămare)
• Risc de bună ordine (risc legat de ordine)
• Risc de rambursare la eliberare temporară sau finală (risc de rambursare)
• Risc pentru public prin instigarea comiterea de fapte penale în afara penitenciarului (risc legat
de infracțiune) Tipul de risc pe care îl prezintă deținutul va avea un impact profund asupra strategiei
de gestionare a riscurilor. De exemplu, gestionarea riscurilor condamnaților care sunt apreciați a fi un
risc grav de evadare va trebui să pună accentul pe rutine și măsuri de securitate, în timp ce pe cel al
deținuților care sunt evaluați ca reprezentând un risc de bună ordine, este posibil să nu fie nevoie să
sublinieze securitatea, la fel ca eforturile. pentru a schimba atitudinile și comportamentul.
Dacă în afară de plasarea condamnatului într-un cadru de înaltă securitate, nu se face niciun
efort pentru a influența acești condamnați, închirierea la o unitate de securitate maximă riscă să le
confirme în comportamentul lor perturbator. Ar trebui să se facă o încercare de a face față

26
sentimentelor antagoniste, exploatatoare și agresive, întrucât altfel, acestea vor avea ca rezultat o
expresie activă sau ascunsă în comportament.
Condamnații extremisti violenți (VEP): În cazul VEP, există riscuri suplimentare și specifice
care trebuie acoperite. Astfel de probleme ar include rolul lor în cadrul organizației sau grupului lor
(adică nivel înalt sau scăzut), recrutarea sau radicalizarea altor infractori, menținerea sau crearea de
structuri de comandă operațională în instituția penitenciară și complotarea activităților teroriste din
instituția penitenciară, în comunicarea cu contactele exterioare. Este foarte important să înțelegem că
condamnații extremisti violenți nu cuprind un grup omogen.
Deținuții extremiști. În general, motivațiile, circumstanțele și motivele pentru care indivizii
comit tipuri similare de infracțiuni sunt adesea variate și complexe.
Evaluarea riscurilor acestor condamnați trebuie să fie informată printr-o înțelegere sofisticată a
caracteristicilor oricărei organizații din care fac parte, precum și a motivațiilor acestora. Nu trebuie
să presupunem că toți infractorii condamnați pentru infracțiuni legate de terorism se angajează să
aducă schimbări politice sau sociale sau să lupte pentru o cauză morală sau religioasă. Practica a arătat
că unii se angajează în extremism violent din cauza unor motive criminale mai convenționale (de
exemplu, pentru a câștiga bani, pentru emoție sau pur și simplu pentru mulțumirea comiterii
violenței), iar alții se implică pentru a îndeplini nevoi și dorințe mai intrinseci sau existențiale ( de
exemplu, nevoia de statut, apartenență sau sens). Prin urmare, este esențial să evaluați circumstanțele
personale și contextuale ale fiecărei persoane care contribuie la jignirea sa și care ar putea contribui
la o asemenea infracțiune în viitor.
Astfel de evaluări folosesc uneori judecăți profesionale structurate, în care evaluatorii își
folosesc discreția pentru a analiza modul în care anumiți factori pot avea impact asupra riscurilor și
cum pot fi abordate aceste riscuri prin intervenții sau strategii de gestionare a riscurilor. Pentru a face
aceste judecăți sistematice, considerate și transparente, evaluatorii recurg adesea la un cadru (sau
instrument de evaluare), care, de obicei, se concentrează pe trei dimensiuni:
• Implicare: circumstanțele sau factorii care pot motiva o persoană să se angajeze cu un grup
extremist violent
• Intenție: circumstanțele sau factorii care pot permite unei persoane să fie dispusă sau pregătită
să ofenseze în numele grupului, cauzei sau ideologiei.
• Capacitate: circumstanțele care pot permite cuiva să comită efectiv un act extremist violent
care lucrează din această premisă de bază. , diferite jurisdicții vor trebui să își dezvolte propriile
instrumente pentru a le face relevante pentru contextele lor particulare.
Membrii bandei: Într-o serie de țări, o proporție din ce în ce mai mare de condamnați cu risc
ridicat sunt membrii bandei. Experiența într-o serie de jurisdicții demonstrează că bandele de

27
infractori încarcerați în închisori sunt responsabile pentru o proporție mare de violență în instituția
penitenciară și există riscuri particulare asociate cu gestionarea unor astfel de infractori. Similar cu
infractorii condamnați pentru infracțiuni legate de terorism, riscul recrutării de noi membri este
ridicat. Cercetările efectuate în Statele Unite, de exemplu, au descoperit că aproape o jumătate din
membrii bandei aflate în instituția penitenciară nu erau afiliați unei bande când au intrat în instituția
penitenciară. Conform acestei cercetări, motivul major pentru care condamnații s-au alăturat bandelor
din instituția penitenciară s-a datorat îngrijorărilor pentru siguranța lor și, în special, fricii celorlalți
condamnați, ceea ce subliniază importanța asigurării siguranței condamnaților, precum și a evaluării
și alocării corespunzătoare a condamnați.
Cercetările indică, de asemenea, că există diferențe semnificative între diferite bande, precum
și motivația de a participa la acestea, pe care planurile de evaluare și propoziție trebuie să le țină
seama pentru a dezvolta strategii și regimuri eficiente de gestionare a riscurilor. Ca și în cazul altor
grupuri cu risc special, este foarte important să evaluați rolul, statutul și influența membrilor gangului
în cadrul grupului. Crima organizată: Riscurile asociate infractorilor care sunt membri ai sindicatelor
crimei organizate ar include riscul de evadare, riscul de a continua să desfășoare activități criminale
atât în instituția penitenciară cât și în afara acesteia, inclusiv aducerea de droguri sau alte obiecte
ilegale în instituția penitenciară și administrarea unui subteran. economie în închisori. În unele cazuri,
cel mai mare risc pe care îl prezintă acești condamnați este publicul, deoarece aceștia pot continua să
instige fapte penale în afara penitenciarului, transmitând ordine către asociații lor din comunitate.
Determinarea rolului și a statutului lor în cadrul organizației, printre o gamă vastă de probleme legate
de activitățile lor infracționale și sfera de influență, este crucială pentru a dezvolta strategii adecvate
pentru clasificarea și repartizarea lor în sistemul penitenciar. Toate aceste riscuri vor trebui să fie
gestionate prin aplicarea unor măsuri specifice de securitate țintite, care sunt cele mai puțin restrictive
necesare în fiecare caz în parte pentru a asigura păstrarea în siguranță și securitate a acestor
condamnați (a se vedea capitolul 5 pentru detalii suplimentare privind securitatea penitenciarelor).
Acest lucru poate face mai ușor gestionarea acestor condamnați, permițând o utilizare mai bună
a resurselor, care se poate concentra pe intervenții și personalul de specialitate dintr-o instituție, mai
degrabă decât să fie răspândit într-o serie de închisori. Cu o instituție unică, este de asemenea posibil
să încercați să creați un mediu mai terapeutic în care să fie favorizat impactul intervențiilor.
Menținerea VEP-urilor față de alți deținuți asigură, de asemenea, că nu există nicio radicalizare a
violenței condamnaților non-extremisti. Pe de altă parte, concentrarea tuturor VEP-urilor de nivel
inferior într-o instituția penitenciară poate crea oportunități pentru a-și consolida ideologia extremistă
unul cu celălalt. De asemenea, poate duce la o situație în care menținerea controlului poate fi dificilă
dacă se decide să provoace perturbări. Distrugerea condamnaților într-o serie de instituții poate avea

28
un impact pozitiv asupra lor, deoarece vor putea amesteca cu deținuții obișnuiți care ar putea contesta
opiniile lor extremiste și actele violente pe care le-au comis. Integrarea lor în alte categorii de
condamnați poate împiedica, de asemenea, formarea grupurilor strânse și confruntarea extremiștilor
cu perspective și idei alternative care ar putea contribui la dezangajarea lor. Fiecare jurisdicție va
trebui să cântărească cu atenție avantajele și dezavantajele fiecărei opțiuni, luând în considerare
caracteristicile grupului extremist violent în cauză, evaluările individuale ale riscurilor și implicațiile
resurselor în ceea ce privește personalul și facilitățile, înainte de a decide asupra unei strategii
adecvate pentru eficient managementul riscurilor.
Separarea liderilor de membrii cu nivel scăzut al organizațiilor identice sau similare este, de
asemenea, o abordare bună în cazul lor, deși în alte privințe, măsurile luate vor trebui să fie orientate
către riscurile particulare. În Italia, de exemplu, printre alte măsuri restrictive aplicate deținuților care
au comis infracțiuni specifice ca membri ai organizațiilor de tip mafiot, o măsură preventivă folosită
este alocarea acestor condamnați departe de locurile lor de reședință, datorită naturii extrem de
localizate a acestora puterea și riscurile crescute asociate cu rămânerea lor pe teritoriul influenței lor,
unde pot continua să mențină contacte ascunse cu asociații lor și să inițieze activități infracționale în
comunitate. Deși o astfel de măsură nu este în general recomandată în cazul niciunui condamnat, din
cauza perturbării legăturilor cu familiile lor, în cazuri excepționale, cum ar fi cele ale liderilor
organizațiilor de tip mafiot, o astfel de măsură poate fi necesară. Această abordare ar trebui să se
bazeze întotdeauna pe evaluări individuale ale riscurilor, care trebuie repetate la intervale regulate.
Riscurile pentru personal pot fi reduse prin modificarea regulată a plasamentului. În unele jurisdicții,
condamnații cu risc ridicat sunt mutați în jurul sistemului în mod frecvent, de la o instituția
penitenciară la alta, cu obiectivul principal aparent de a împiedica efectuarea oricăror planuri de
evadare. Uneori, condamnații care reprezintă o amenințare continuă pentru buna ordine în închisori
sunt, de asemenea, mutați pentru a împărtăși provocările asociate conducerii lor și pentru a oferi
condamnaților o oportunitate pentru un nou început într-o instituția penitenciară diferită. Deși, în
unele cazuri, condamnații pot fi nevoiți să fie transferați în diferite închisori din când în când,
utilizarea transferurilor frecvente ca politică generală nu are loc printre bunele practici de gestionare
a penitenciarelor. anxietate, perturbând legăturile cu familiile, prezentând provocări în continuarea
oricărui tratament de sănătate sau programe de educație / formare profesională fără întrerupere și în
adaptarea la un nou mediu penitenciar în mod constant.
1.3.4. Particularităţile detenţiei în penitenciarele pentru minori
În penitenciarele pentru minori își execută pedeapsa condamnaţii în vârstă de până la 18 ani.
Condamnaţii minori sunt deţinuţi separat de condamnaţii adulţi cu excepţia cazurilor în care
condamnaţii, care au ajuns la majorat în perioada detenţiei şi care nu au depăşit vârstă de 23 ani, în

29
baza hotărârii instanţei de judecată au fost lăsaţi să execute pedeapsa în penitenciarul respectiv.
Asupra condamnatului care a împlinit vârsta de 18 ani şi care a fost lăsat în penitenciarul pentru
minori se extind: drepturile şi obligaţiile, regimul, condiţiile de muncă, normele alimentare, de
asigurare materială, a condiţiilor de trai şi de asistenţă medicosanitară stabilite pentru condamnaţii
minori.
Condamnaţii care nu au împlinit vârsta de 18 ani pot executa pedeapsa şi în sectoare separate
ale penitenciarelor pentru adulţi, însă în condiţiile penitenciarului pentru minori.
Particularităţile regimurilor de detenţie În penitenciarele pentru minori condamnaţii sunt
deţinuţi sub pază şi supraveghere permanentă. Regimurile şi condiţiile de detenţie în penitenciarele
pentru minori corespund regimurilor şi condiţiilor prevăzute pentru penitenciarele de tip semiînchis
cu următoarele particularităţi:
 condamnaţilor minori li se asigură o raţie alimentară suplimentară, ei au dreptul de a
procura nelimitat produse alimentare folosind banii de pe contul lor de peculiu;
 în regim iniţial deţinuţii penitenciarelor pentru minori beneficiază de întrevederi de
scurtă durată, cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată, cel puţin o dată
în trimestru;
 în regim comun – de întrevederi de scurtă durată, cel puţin o dată în lună şi de
întrevederi de lungă durată, cel puţin o dată în două luni;
 în regim de resocializare – de întrevederi de scurtă durată, cel puţin o dată în lună şi
de întrevederi de lungă durată, cel puţin o dată în două luni, cu dreptul de a locui
împreună cu familia într-un spaţiu locative separat pe teritoriul penitenciarului sau în
apropierea lui;
 durata plimbărilor zilnice a condamnaţilor minori aflaţi în regim iniţial de detenţie
constituie 2 ore.
La expirarea termenului de 6 luni din ziua intrării în penitenciar, însă nu mai mult de o treime
din durata pedepsei, condamnaţii minori pot fi transferaţi în regim comun de deţinere, luându-se în
considerare perioada ţinerii lor în carantină.
În regimurile de deţinere comun şi de resocializare condamnaţii, în perioada de la stingere până
la deşteptare, sînt ţinuţi în încăperi complet izolate care se încuie. În intervalul de timp de la deşteptare
până la stingere se pot deplasa liber pe teritoriul penitenciarului în limitele stabilite de administraţia
penitenciarului. Transferul condamnatului în regim de resocializare se efectuează cu 6 luni înaintea
expirării termenului pedepsei în condiţiile stabilite de al. 1 art. 302 Cod de executare. Condamnaţilor
aflaţi în regim de resocializare li se poate permite deplasarea fără escortă sau însoţire în afara
penitenciarului, dacă acest lucru este condiţionat de caracterul muncii îndeplinite.

30
 Detenţia în penitenciare pentru minori a persoanelor care au împlinit vârsta de 18 ani. La
împlinirea vârstei de 18 ani, comisia penitenciarului hotărăşte asupra oportunităţii executării în
continuare a pedepsei de către condamnat în penitenciarul pentru minori. În temeiul hotărârii
comisiei, administraţia penitenciarului adresează instanţei de judecată un demers privind transferarea
condamnatului întrun alt penitenciar sau lăsarea lui în acelaşi penitenciar. În cazul în care instanţa a
dispus transferul, condamnatul, care a împlinit vârsta de 18 ani, este transferat pentru executarea
pedepsei de mai departe în penitenciarul de tip semiînchis la condiţii comune de detenţie. La atingerea
vârstei de 23 de ani, condamnatul major, care a fost lăsat în penitenciarul pentru minori, este transferat
pentru executarea de mai departe a pedepsei în penitenciarul de tip semiînchis la condiţii comune de
detenţie în baza deciziei Directorului General al Departamentului Instituţiilor Penitenciare.
Curba de Vârstă- Delicventa minorilor. Prevalența infracțiunilor tinde să crească de la
sfârșitul copilăriei, la vârf în adolescență (de la 15 la 19 ani) și apoi să scadă la începutul vârstei de
20 de ani. Această tendință de vârstă în formă de clopot, numită curba vârstei-criminalității, este
universală.
Cu toate acestea, versiunile specifice ale curbei variază în mod semnificativ în funcție de țară,
regiuni ale țării și chiar localități.
Curba pentru violență tinde să crească mai târziu decât cea pentru infracțiunile de proprietateîn
categoria infractorilor minori. Fetele au vârful de debut al infracționalității mai devreme decât băieții.
Curba este mai mare și mai largă pentru bărbații tineri (în special minoritățile) care cresc în
cartierele cele mai defavorizate.
Debutul infracțiunii la minori este mai mare pentru persoanele care încep să ofenseze de la o
vârstă fragedă, adică delicvenții cronici și infractorii violenți cu anumite predispoziții genetice.
Studiul pentru tineret din Pittsburgh a constatat că 52 - 57 la sută dintre delincvenții tineri continuă
să se manifeste violent în mod deschis până la 25 de ani.
Cu toate acestea, există diferențe individuale mari. Delicvenții minori care încep să manifeste
comportament antisocial înainte de vârsta de 12 ani au șanse mai mari de a continua delicvența la
vârsta adultă timpurie
Nu toate tipurile de infracțiuni au aceeași persistență. Un studiu a arătat că traficul de droguri
și deținerea de arme aveau cea mai mare probabilitate de durată și persistență până la vârsta adultă
timpurie (16-20 ani), în timp ce apartenența la bandă a avut o categorie de vârstă mai mica (12-18
ani). Consumul de marijuana a avut cea mai vastă distribuție de vârste (8-20 ani), mai lungă decât
furtul și violența.
Vârsta medie de încetare a infracțiunii a fost cea mai mare pentru traficul de droguri (21,6 ani).
Infracțiunile minore, cum ar fi tâlhăria și vandalismul se opresc de obicei înainte de 18 ani.

31
 Frecvența anuală a infracțiunilor este mai mare pentru infracțiunile nonviolente decât pentru
cele cu violență. Frecvența atinge, de obicei, vârfuri în jurul vârstei de 17-19 ani și rămâne stabilă în
timp numai pentru un număr mic de infractori.
Studiile spun că 40 până la 60% dintre delincvenții tineri încetează să se implice în infracțșiuni
la vârsta adultă timpurie (17-19 ani). Pentru cei care persist în infracționalitate, trecerea de la
adolescență la vârsta adultă este o perioadă de accentuare a comportamentului infracțional și o
creștere a violenței letale.
Cea mai mare parte a violenței este îndreptată către victime de aceeași vârstă, iar perioada de
vârstă între 16 și 24 de ani este un timp cu risc ridicat pentru victimizarea celor de o vârstă cu
delicvenții juvenili.
Studiile de dezvoltare ale adolescenței târzii și ale vârstei adulte timpurii nu susțin ideea că
există o întrerupere naturală a prevalenței infracțiunilor la 18 ani.
Vârsta medie de debut este cea mai mica în cazurile de apartenența la o bandă (vârsta medie
este de 15,9 ani), urmată de consumul de marijuana (16,5 ani), traficul de droguri (17,0 ani),
transportul de arme (17,3 ani) și consumul de droguri dure (17,5 ani)..
Deși consumul de droguri până în anii 2000 era rar întâlnit, consumul de droguri la etapa actuală
este răspândit în rândul infractorilor minori. Infractorii raportează rate mai mari de consum de
substanțe, iar utilizatorii de substanțe raportează rate mai mari de infracțiuni. Dintre toate
infracțiunile, traficul de droguri și transportul ilegal de arme au cea mai mare persistență din
adolescență până la vârsta adultă.
Alăturarea la bande crește rata infracțiunilor. Un studiu a descoperit că majoritatea tinerilor care
se alătură bandelor o fac la vârste foarte fragede, de obicei între 11 și 15 ani; vârstele de 14-16 ani
sunt apogeul implicării în bandă. În schimb, majoritatea omucidelor sunt evenimente unice comise în
vârsta de 19-24 de ani.
Studiile au analizat factorii de risc și de protecție pentru delicvenții minori.
Există dovezi puternice că, pentru bărbați, căsătoria și deținerea unui loc de muncă stabil
favorizează ieșirea din starea de infracționalitate și că continuitatea comunicării cu colegii sunt
asociate cu persistența comportamentului infracțional.
Acțiuni preventive pentru delincvenții minori. Există dovezi că intervențiile timpurii în
copilărie, cum ar fi vizitele la domiciliu ale asistenților medicali, programele de educare intelectuală
preșcolară și instruirea în ”managementul părinților” sunt eficiente în prevenirea delincvenței. De
exemplu, o evaluare a programului de parteneriat asistent-familie Elmira (N.Y.) a constatat că la 15
ani, copiii care au primit vizite la domiciliu, au avut în mod semnificativ mai puține arestări și
implicări în activități delicvente.

32
 Programele care vizează prevenirea delicvenței juvenile în anii de vârstă fragedă sunt foarte
importante în prevenția infracționalității timpurii. De exemplu, Proiectul de dezvoltare socială din
Seattle SUA a combinat pregătirea părinților, formarea profesorilor și formarea abilităților pentru
copiii începând cu vârsta de 6 ani.
Unele intervenții cu delincvenți tineri mai în vârstă (între 14 și 17 ani) au avut success și ele
succes. O monitorizare pe termen lung a constatat că participanții la Terapia multisistemică (MST din
SUA) au avut rate mai mici de recidivism (50 la sută față de 81 la sută), inclusiv rate mai mici pentru
infracțiunile violente (14 la sută comparativ cu 30 la sută). Participanții MST au petrecut, de
asemenea, cu 57 la sută mai puține zile, îngrijite în unitățile de detenție pentru adulți.

1.3.5. Particularităţile detenţiei în penitenciarele pentru femei

În funcţie de categoria penitenciarului, stabilită prin hotărârea instanţei de judecată,
condamnatele de sex feminin execută pedeapsa în penitenciare pentru femei cu respectarea condiţiilor
corespunzătoare penitenciarelor de tip deschis, semiînchis sau închis. Persoanele de sex feminin care
nu au ajuns la majorat execută pedeapsa în condiţiile penitenciarului pentru minori. De asemenea,
femeile condamnate pot executa pedeapsa şi în sectoare separate ale penitenciarelor pentru bărbaţi,
însă în condiţiile penitenciarului pentru femei.
În penitenciare pentru femei – execută pedeapsa cu instituția penitenciarăa persoanele
condamnate de sex feminin. Al. 3 art. 275 Cod de executare stabileşte că regimul de detenţie în
penitenciarul pentru femei corespunde regimului stabilit pentru penitenciarul de tip deschis, de tip
semiînchis sau de tip închis, în funcţie de antecedentele penale şi gradul prejudiciabil al infracţiunii
săvârşite în conformitate cu prevederile art.72 alin.(2), (3) şi (4) din Codul penal. Femeile gravide şi
mamele care au cu ele copii în vârstă de până la trei ani nu pot fi deţinute în condiţiile penitenciarului
de tip închis.
Republica Moldova, ratificînd Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia asupra
drepturilor politice ale femeii, Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de
femei, Convenţia O.I.M. nr.103 cu privire la ocrotirea maternităţii, şi-a asumat obligaţiunea să
investigheze şi să promoveze în legislaţia naţională legi şi măsuri de natură juridică care să- I asigure
femeii un statut aparte. Aceste măsuri ar putea consta în schimbarea modului în care sînt instruiţi
ofiţerii de poliţie şi procurorii pentru a transforma viziunea şi felul în care înţeleg violenţa d omestică,
criminalitate feminină şi specificul psihic şi fizic al femeii.
Persoanele de sex feminin condamnate la pedepse privative de libertate pot executa pedeapsa
şi în sectoare separate ale penitenciarelor pentru bărbaţi, însă în condiţiile penitenciarului pentru

33
minori sau femei, respectiv, persoanele de sex feminin care nu au ajuns la majorat, execută pedeapsa
în condiţiile penitenciarului pentru minori.
Volumul de influenţă punitivă a pedepsei în procesul executării privaţiunii de libertate este
pentru femei şi minori redus în mod considerabil. Legea penală şi cea execuţional penală la aplicarea
şi executarea pedepsei evidenţiază forma de vinovăţie, adică faptul dacă infracţiunea a fost săvârşită
intenţionat sau din imprudenţă. De regulă, infracţiunile săvârşite din imprudenţă prezintă un pericol
mult mai mic, decât cele intenţionate (de exemplu, omor intenţionat ori omor din imprudenţă). De
aceea la executarea pedepsei de către aceste persoane se aplică o influenţă punitivă mai limitată.
Această categorie de condamnaţi execută pedeapsa în condiţii mai uşoare. Dar în această regulă
generală în ultimii ani, în legătură cu dezvoltarea tehnicii, automaticii, computerizării, infracţiunile
săvârşite din imprudenţă deseori au consecinţe deosebit de grave.
Femeile infractoare sunt, în general, implicate în tipuri de infracţiuni mai puţin serioase decât
bărbaţii. Mai mult decât atât, în multe cazuri ale femeilor care au comis cele mai serioase infracţiuni
(cum ar fi uciderea partenerilor lor), infracţiunile lor au fost comise pentru că ele au crezut că viaţa
lor, sau viaţa copiilor lor, au fost în pericol mortal. În prezent, pentru că femeile au fost etichetate
drept infractore, se consideră periculoase şi că merită să fie încarcerate. De asemenea, se discută
faptul că cei consideraţi periculoşi – infractorii – nu sunt percepuţi ca oameni ce pot avea relaţii de zi
cu zi cu membrii publicului ce respectă legea. La etapa actuală, multe femei experimentează cele mai
serioase victimizări din partea celor care le sunt cei mai apropiaţi – soţi sau taţi.
Fixarea statutului juridic al condamnatelor în legislaţia execuţional penală trebuie realizată
reieşindu-se din normele Constituţiei RM, care reglementează statutul juridic al tuturor cetăţenilor şi
care a lărgit esenţial drepturile şi libertăţile lor. Art. 54 al Constituţia RM are stipulat „Restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi” şi prevede că: 1) „Exerciţiul unor drepturi sau al unor
libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea
siguranţei naţionale a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor;
prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori a unor accidente”.
La rândul lor, relațiile juridice de familie contribuie la menținerea relațiilor de rudenie
(familiale, conjugale) ale condamnaților și la procesul de resocializare în societate. De exemplu, în
coloniile educaționale, o dată pe trimestru, se organizează evenimente cu participarea rudelor
apropiate ale condamnaților (în zilele de vizite gratuite la instituție). Acest eveniment se distinge prin
măsuri pregătitoare (din partea administrației instituției - stabilirea datei, planificarea punctelor
specifice evenimentelor cu stabilirea unui interval de timp, comunicarea cu rudele, îndeplinirea unui
set de cerințe de regim; din partea condamnaților - pregătirea unui concert; din partea rudelor -
planificarea unei vizite pentru a se întâlni cu condamnat, fiind fiul / fiica, reprezentantul legal etc.).

34
În plus, rudele apropiate pot participa la activitatea comitetelor părinților, oferind asistență angajaților
instituției corecționale și participând la activități educative. În plus, condamnaților li se poate permite
să locuiască împreună cu familia lor, dar numai într-o colonie de așezare (într-o zonă rezidențială
închiriată sau deținută din instituție) sau într-o colonie penală cu regim general, destinată să servească
privării de libertate de către femeile care lucrează acasă. un copil Trebuie subliniat faptul că
participarea rudelor la evenimente educaționale are un efect favorabil și corectiv asupra deținuților,
ceea ce afectează pozitiv rezultatele practicilor disciplinare și statisticile privind liberarea condițiilor
de libertate cu condamnarea la pedeapsa cu instituția penitenciarăa.
Femeile gravide şi mamele care au cu ele copii în vârstă de până la 3 ani nu pot fi deţinute
în condiţiile penitenciarului de tip închis. Deţinutele respective, la decizia administraţiei
penitenciarului, execută pedeapsa în condiţiile prevăzute pentru penitenciarul de tip deschis sau
semiînchis în funcţie de gravitatea faptei comise, pericolul social pe care оl reprezintă,
comportamentul deţinutei, vârsta şi starea sănătăţii copilului şi a mamei etc.
Particularităţile regimurilor de detenţie. Condamnatele la pedeapsa cu închisorea, care
urmează a fi executată în penitenciare de tip semiînchis sau închis, sunt deţinute sub pază şi
supraveghere permanentă, iar pentru executare în penitenciare de tip deschis sub supraveghere
permanentă.
La regim iniţial sunt deţinute condamnatele venite în penitenciar după rămânerea definitivă
a sentinţei, ele fiind plasate în încăperi complet izolate care se încuie permanent. Condamnatele aflate
la regim iniţial beneficiază de plimbări zilnice cu durata de 2 ore.
Transferarea la regim comun de detenţie are loc la expirarea termenului de 3 luni – pentru
penitenciarele de tip deschis; 6 luni, însă nu mai mult de o treime din durata pedepsei – pentru
penitenciarele de tip semiînchis; şi 9 luni, pentru penitenciarele de tip închis – din ziua intrării în
penitenciar. Perioada aflării condamnatelor în carantină intră în termenul executării pedepsei în regim
iniţial. Transferul condamnatelor la regim de resocializare se efectuează cu 6 luni înaintea expirării
termenului pedepsei.
În regimurile de detenţie comun şi de resocializare condamnatele, în perioada de la stingere
până la deşteptare, sunt ţinute în încăperi complet izolate care se încuie. În intervalul de timp de la
deşteptare până la stingere condamnatele, cu executarea pedepsei în penitenciare de tip semiînchis,
se pot deplasa liber pe teritoriul penitenciarului în limitele stabilite de administraţia penitenciarului,
iar de tip închis – în zona locativă şi încăperile de uz comun ale secţiei cu regim comun. Condamnatele
care execută pedeapsa într-un penitenciar de tip semiînchis, aflate în regim de resocializare, pot
beneficia de dreptul de deplasare fără escortă sau însoţire în afara penitenciarului, dacă acest lucru
este condiţionat de caracterul muncii îndeplinite, iar condamnatele care execută pedeapsa într-un

35
penitenciar de tip închis, aflate în regim de resocializare, au dreptul de a se deplasa liber pe teritoriul
penitenciarului în limitele stabilite de administraţia penitenciarului.
Detenţia femeilor gravide şi a mamelor cu copii în vârstă de până la 3 ani În vederea
asigurării condiţiilor pentru detenţia condamnatelor gravide şi mamelor care au copii în vârstă de
până la 3 ani în penitenciare se amenajează încăperi speciale pentru îngrijirea femeilor gravide şi
creşe pentru copii. De asemenea, femeilor li se asigură posibilitatea de a naşte în spitale ce nu aparţin
Departamentului instituţiilor penitenciare, iar după naştere li se asigură îngrijire medicală specializată
conform prescripţiilor medicale. În cazul naşterii copilului în penitenciar este interzis de a indica acest
fapt în certificatul lui de naştere.
Pentru detenţia mamelor cu copii în vârstă de până la 3 ani administraţia penitenciară este
obligată să creeze condiţii de locuire în comun, care includ măsuri de asigurare a unei supravegheri
continue, inclusiv medicale, a copilului şi a mamei. Femeilor gravide şi mamelor care alăptează li se
asigură o raţie alimentară suplimentară, ele au dreptul de a procura nelimitat produse alimentare
folosind banii de pe contul lor de peculiu, precum şi faţă de acestea nu poate fi aplicată sancţiunea
disciplinară sub formă de încarcerare.
Instrumentele de evaluare a riscurilor sunt dezvoltate cel mai adesea pentru infractorii
bărbați, fără a ține cont de nevoile specifice genului femeilor - o omisiune care determină frecvent ca
femeile să fie plasate în setări de securitate mai ridicate decât potrivite nivelului de risc pe care îl
reprezintă. Trebuie menționat că victimele femeilor care comit infracțiuni sunt, de obicei, pe cineva
pe care îl cunoșteau, frecvent un soț sau un partener, și că infracțiunea este adesea ca răspuns la abuz.
Astfel de femei nu prezintă un risc pentru alții. Asocierea cu o organizație extremistă violentă
(inclusiv grupări teroriste), sindicatul sau gașca este mai rară în rândul femeilor decât bărbații și chiar
și atunci când femeile sunt afiliate la astfel de grupuri, ele sunt rareori în rolurile de conducere. În
timp ce întrebarea dacă femeile prezintă un risc de evadare va depinde de evaluările riscurilor lor,
acest risc este de obicei scăzut. În consecință, foarte puține femei ar putea fi obligate să fie menținute
în condiții de securitate ridicată. În conformitate cu Regulile Bangkok, autoritățile penitenciare ar
trebui să dezvolte și să aplice instrumente de evaluare a riscurilor sensibile la gen pentru femeile
deținute.

1.3.6. Particularităţile detenţiei în izolatoarele de urmărire penală

În izolatoarele de urmărire penală se deţin:

a) persoanele în privinţa cărora, în baza hotărârii judecătorului de instrucţie sau instanţei
judecătoreşti, a fost aplicată măsură preventivă sub formă de arest;

36
 b) persoanele lăsate în izolatorul de urmărire penală sau transferate în acest loc din locurile de
executare a pedepsei pentru efectuarea acţiunilor de urmărire penală ori în legătură cu judecarea
cauzelor în instanţele de judecată;
c) persoanele condamnate la pedeapsa penitenciarului sau detenţiunii pe viaţă, în privinţa cărora
hotărârea nu este definitivă;
d) persoanele condamnate la pedeapsa penitenciarului şi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă până
la trimiterea lor sub escortă în locurile de executare a pedepsei;
e) persoanele condamnate lăsate, în modul stabilit de legislaţie, în izolator de urmărire penală
pentru a îndeplini lucrări de deservire gospodărească;
f ) deţinuţii escortaţi aflaţi în tranzit.
Particularităţile regimului de detenţie. Preveniţii deţinuţi în izolatoarele de urmărire penală
beneficiază de condiţii de detenţie, drepturi şi obligaţii, activităţi socio-educative, stimulări şi
sancţiuni disciplinare similare persoanelor condamnate cu particularităţile prevăzute pentru categoria
respectivă de deţinuţi. Regimul de deţinere în izolatoarele de urmărire penală corespunde regimului
iniţial stabilit pentru penitenciarele de tip închis.
Preveniţii se deţin în celulele comune ale izolatorului de urmărire penală, cu respectarea
cerinţelor principale ale regimului de detenţie privind izolarea, deţinerea separată, paza şi
supravegherea permanentă etc. şi se deplasează pe teritoriul penitenciarului sub escorta personalului
penitenciar.
Preveniţilor, în timpul zilei, li se acordă o plimbare zilnică cu o durată de cel puţin o oră, iar
preveniţilor minori, femeilor gravide şi mamelor care au cu ele copii în vârsta de până la 3 ani – de
cel puţin 2 ore. Durata plimbărilor se stabileşte de administraţia locului de arest preventiv, ţinându-
se cont de programul zilnic, starea timpului, de limita completării şi de alte circumstanţe.
Plimbările zilnice se desfăşoară într-un loc special amenajat pe teritoriul penitenciarului şi sunt
organizate pe celule, conform unui grafic mobil. Preveniţii, cu acordul lor, pot fi antrenaţi la munci
care nu necesită ieşirea din celule, remunerarea muncii fiind efectuată în modul stabilit de legislaţia
muncii. De asemenea, preveniţii pot fi antrenaţi la munci neremunerate, a căror durată nu poate depăşi
2 ore pe zi şi 6 ore pe săptămână, pentru îngrijirea şi amenajarea locului de arest preventiv. La
aplicarea sancţiunilor disciplinare faţă de preveniţi se ia în consideraţie durata arestului preventiv,
astfel preveniţii adulţi pot fi plasaţi în izolatorul disciplinar pe un termen de cel mult 10 zile, iar
preveniţii minori – pe cel mult 5 zile. Condamnaţii lăsaţi în locul de arest preventiv pentru a îndeplini
lucrări de deservire gospodărească execută pedeapsa în condiţiile prevăzute pentru regimul comun al
penitenciarului de tip semiînchis.

37
 1.3.7. Particularităţile detenţiei în spitalele penitenciare
Spitalul penitenciar asigură detenţia temporară a tuturor categoriilor de deţinuţi care necesită
asistenţă medicală specializată în staţionar, cu respectarea cerinţelor de deţinere separată în funcţie
de: maladia deţinutului, statutul procesual al persoanei, sexul acestuia, precum şi în funcţie de
necesităţile de securitate. În spitalele penitenciare se deţin separat următoarele categorii de deţinuţi:
 minorii de adulţi;
 deţinutele de sex feminin de deţinuţii de sex masculin;
 preveniţii de condamnaţi;
 condamnaţii la detenţie pe viaţă;
 deţinuţii cu comportament violent care necesită izolare;
 deţinuţii izolaţi din motive de securitate.
Particularităţile regimului de detenţie. Deţinuţilor aflaţi în spitalele penitenciare, li se permite,
indiferent de tipul penitenciarului, regimul de detenţie şi termenul de executare al pedepsei, să procure
produse alimentare şi obiecte de primă necesitate în magazinul instituţiei din contul mijloacelor
băneşti, aflate pe conturile lor de peculiu, precum şi să primească colete şi pachete cu provizii fără a
restricţiona numărul lor. Deţinuţilor aflaţi în spitalele penitenciare li se acordăîntrevederi de scurtă
durată şi de lungă durată conform regulilor generale, cu excepţia preveniţilor şi condamnaţilor bolnavi
de tuberculoză în formă baciliferă (eliminatori de bacilul tuberculozei) cărora nu li se acordă
întrevederi de lungă durată. Întrevederile de scurtă durată şi lungă durată sunt acordate de către şeful
spitalului penitenciar, conform normelor stabilite pentru categoriile de penitenciar în care trebuiau să
fie deţinute persoanele respective.
Dacă deţinuţii sunt transferaţi în instituţiile curative în legătură cu automutilarea sau simularea
unei maladii, timpul aflării lor în instituţia curativă nu se include în termenul de executare a sancţiunii
disciplinare aplicate anterior.
Condamnaţii, care nu au trecut cura deplină de tratament obligatoriu contra alcoolismului şi
narcomaniei, precum şi condamnaţii care suferă de boli psihice ce nu exclude responsabilitatea, nu
pot beneficia de dreptul de deplasare fără escortă sau însoţire în afara penitenciarului.

38
 II. ASPECTE PRACTICE PRIVIND SUBIECTUL INVESTIGAT. STUDIU DE CAZ:
PENITENCIARUL NR.3 – LEOVA
2.1 Aspecte istorice
Penitenciarul Nr.3- Leova, este penitenciar de tip inchis,in care iși execută pedeapsa
condamnați majori de gen masculin,care au săvârșit infracțiuni deosebit de grave și excepțional de
grave,precum și persoanele care au săvârșit infracțiune ce constituie recidivă.
Colonia de corecție prin muncă nr.1 cu dislocare în orașul Leova a fost înființată la 27 mai
1963.
Din considerentele că această mică localitate nu dispunea de posibiltatea de a disloca ICM nr.1,
instituția a fost amplasată temporar in sat. Cneazevca r-nul Leova, în incinta unei grădinițe pentru
copii. Astfel, în scurt timp,instituției penitenciare i s-a alocat, pentru construcție un teren la periferia
orășelului ,unde din anul 1964 și până în present se află Penitenciarul nr.3 Leova. Anterior pe acel
teren a fost o carieră de lut, din care se fabricau cărămizi și oale. În scurt timp, atelierul de producer
a fost reconstruit fiind adaptat pentru deținerea condamnaților,iar administrației penitenciare fiindu-i
alocată o încăpere de doar 4*6 metri pătrți. Este de menționat faptul, că pe parcursul lucrărilor de
construcție, mâncarea se pregătea chiar sub cerul liber,în câmp,la plite de campanie,baie condamnații
făceau la Baia Centrală din orașul Leova.Lucrările de construcție a instituției nu au fost suspendate
nici măcar pentru o zi.
În 1974, Colonia de corecție prin muncă nr.1 a fost reprofilată în Profilactoriu de tratament prin
muncă PTM-3 sarcina de bază a căruia consta în reeducarea prin muncă și tratamentul medicamentos
al persoanelor ce sufereau de alcoolism cronic, narcomanie și toxicomanie.
Pe tot parcursul existenței sale în calitate de Profilactoriu de tratament prin muncăm și anume
în perioada ce cuprinde anii 1974 - 2000, au benifeciat de tratament peste 15,000 de persoane reeșind
din obiectivul principal al instituției nou create, și anume, tratamentul prin muncă, a fost efectuat în
volum amplu de lucrări în raioanele Leova și Cantemir. În acest sens, au fost construite numeroase
edificii, fabrici, case de locuit,instituții de învățământ, instituții preșcolare,instituții medicale etc. Un
moment crucial pentru existența instituției în cauză este anul 2000, atunci când a avut loc schimbarea
formei organizatorice a instituției,în rezultatul căreia Profilactoriul de tratament prin muncă PTM-3
devine,în 2001, instituție de tip special și anume-Colonia de corecție nr.3, limita de completare a ei
fiind de 750 de condamnați.
De facto,însă,aici erau deținuți nu mai mult de 210 condamnați,motiv pentru care,în anul
2002,plafonul maxim de condamnați a fost redus pînă la 610 persoane. Pe seama celei de-a doua
jumătăți a anului 2004, revine una dintre cele mai dificile etape din istoria instituției. În această
perioadă, efectivul ei activează în condiții exttem de dificile,excepționale chiar, fapt datorat

39
inundației,ce s-a produs în noaptea spre 28 august 2004. Zonele deteriorate din perimetrul instituției
au fost reconstruite cu efortul comun al întregului efectiv al penitenciarului.În present această
subdiviziune penitenciară poartă denumirea de Penitenciarul nr.3-Leova. Atât denumirea,cât și
statutul ei juridic,au fost stabilite,prin Hotărâre de Guvern nr.826 din 04.08.2005.
Aproape jumătate dintre deţinuţii Penitenciarului Nr.3 din Leova, îşi ispăşesc pedeapsa
în câmp în perioada sezonului agricol. Aceştia muncesc chiar şi pentru un salariu simbolic, fiind
remuneraţi de trei ori mai puţin decât zilierii din sat. Din aceste contracte câştigă atât închisorile, cât
şi deţinuţii, cărora li se reduce din pedeapsă3.
Date pe 2016, 2017, 2018, 2019
Intrări de condamnati-2016(70); 2017 (80);2018(75);2019(90);2020(107)
Ieşiri condamnaţi -2016(68);2017(75);2018(85);2019(88);2020(97)
Spitalizare condamnati- 2016(6);2017(4);2018(7);2019(8);2020(5)
Evadări condamnati-2016(1);2017(0)2018(1);2019(1)
Suiciduri-2016(1);2017(2);2018(0);2019(2);2020(0)
Bătăi/omoruri între condamnati-2016(1)/(0);2017(1);(0);2018(2)/(0);2019(2)/(0);2020(0)/(0)
Schimbarea regimului de detenţie -2016(5);2017(7):2018(10);2019(15);2020(20)
Număr total angajati-2016(80);2017(90);2018(85);2019(95);2020(98)
Număr angajaţi concediati-2016(5);2017(5);2018(3);2019(2);2020(2)
Demisi-2016(1),2017(2),2018(2),2019(0),2020(0)
Eliberaţi din propria dorinta-2016(3),2017(4),2018(5),2019(4),2020(2)
Date curente aproximative
capacitatea maximă a penitenciarului-505)
număr de condamnaţi care solicită să munceasca-(50)
Condamnaţi care solicită să înveţe/studieze-(30)
Capacitatea bibliotecii, sălii de calculatoare dacă există...(1),(1)
Numărul de televizoare... Radiouri telefoane(taxafoane -te-a-tet)-20/5/2
Numărul maxim de persoane într-o celula-(6)
Numărul de celule cu mai multe pături(6)
Numărul de celule cu un singur pat-(3)
Numărul camerelor conjugale existente-(2)
Numărul solicitărilor camerei conjugale(10)

3
https://www.publika.md/detinutii-din-penitenciarul-nr3-din-leova-isi-ispasesc-pedeapsa-in-camp-cu-cati-bani-sunt-
remunerati-acestia_2977863.html#ixzz6Jo6DG25g

40
 Condiţiile în care un condamnat cere să fie izolat de ceilalţi din motive de discriminare: rasială,
orientare sexuală, etnie, religie sunt respecate toate condiţiile de izolarea de masă celorlarti deţinuţi
în baza art.206 conform prevederilor codului de executare a rm din24.12.2004, statutului executării
pedepsei de către condamnaţi aprobat prin hg din 6 mai 2006
Numărul de psihologi-(1)
Numărul de medici(2)
Numărul de gardieni(52)
Condiţiile din punctul medical ...dotare în incinta punctului medical sunt există 2 camere pentru
plaserea deţinuţilor pentru cazuri de inbolnaviria acestora dacă este posibil ca detinul să fie tratat în
incinta penitenciarului ,la fel poate fi plasat pe o perioadă după întoarcerea din spitalul penitenciar
sau din spitalul raional din or.leova după intervenţii chirurgicale sau alte boli grave,în caz că necesita
ingriri medicale prescrise de medicii din unitatea medicală în care au fost trataţi,la fel o cameră de
proceduri,şi o cameră pentru deservirea deţinuţilor cu medicamente necesare în funcţie de
necesităţile condamnaţilor,deci se acordă o asistentă medicală la nivel,deşi instutia pentenciara nr.3
leova nu dispune de personal medical suficient

2.2 Cadrul legal de oranizare și funcționare a Penitenciarului nr.3 – Leova

Sistemul penitenciar prezintă un specific aparte faţă de oricare altă instituţie sau organizaţie,
datorită faptului că el se exercită asupra a două categorii distincte de oameni în aparenţă cu interese
divergente: în primul rând, asupra personalului angajat, care are ca principală misiune păstrarea în
custodie a persoanelor condamnate la executarea unei pedepse şi, în al doilea rând, asupra deţinuţilor
care trebuie să-si execute pedeapsa la care au fost condamnaţi. De cele mai multe ori, între scopurile
urmărite de cele două categorii de personae arătate mai sus, există o neconcordanţă, care are tendinţa
de a îngreuna bunul mers al activităţilor pe care penitenciarul trebuie să le desfăşoare. De aceea,
acţiunile ce dau conţinutul funcţiilor conducătorilor de penitenciare sunt specifice, în principiu, numai
acestora, diferenţiindu-le de conţinutul funcţiilor altor conducători sau celor din funcţiile de execuţie.
Principalele caracteristici ale funcţiilor sistemului penitenciar sunt următoarele:
 se exercită asupra tuturor persoanelor din mediul respectiv, indiferent de poziţia
ocupată;
 au conţinuturi şi forme de manifestare diferite în raport cu persoanele şi nivelul la care
se exercită;
 au importanţă şi ponderi diferite în ansamblul procesului managerial, în raport cu
persoanele asupra cărora se desfăşoară (la nivelul personalului sunt mai importante
41
 funcţiile de organizare şi control, la nivelul deţinuţilor cea de coordonare, iar funcţiile
de antrenare şi previziune vizează atât membrii personalului, cât şi deţinuţii).
In temeiul ordinului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 137 din 27 martie 2020,
prevederilor art. 198 şi 199 din Codul muncii, art. 60 din Legea nr. 300/2017 cu privire la sistemul
administraţiei penitenciare a fost aprobat prin ordinul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor
nr. 6 din 16 mai 2018 Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Penitenciarului nr. 3-
Leova.
Penitenciarul nr. 3-Leova dispune de:
 Serviciul Secretariat
 Director
 Director-adjunct
 Serviciul Resurse Umane
 Serviciul Financiar
 Secţia Evidenţă Deţinuţi
 Secţia Siguranţă Regim Penitenciar
 Secţia Reintegrare Socială
 Secţia Pază şi Escortare
 Secţia Logistică şi Administrare
 Secţia Medicală

Directorului Penitenciarului nr.3-Leova, îi revin, potrivit actelor normative, în special,

următoarele drepturi:
 să stabilească organizarea şi funcţionarea instituţiei;
 să stabilească atribuţiile corespunzătoare personalului Penitenciarului nr.3-Leova,
pentru care exercită competenţa legală de numire în funcţie, în condiţiile legii;
 să emită dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat;
 să urmărească perfecţionarea calificării profesionale a angajaţilor, promovarea lor
în raport cu pregătirea profesională şi rezultatele obţinute;
 să examineze observaţiile critice, sugestiile şi propunerile de măsuri formulate de
personalul Penitenciarului nr.3-Leova;
 să organizeze forme de instruire şi formare profesională în raport de realizarea şi
calitatea muncii fiecărui angajat, indiferent de nivelul sau natura studiilor avute;
 să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu;

42
  să sprijine şi să stimuleze iniţiativa şi capacitatea profesională a personalului;
 să asigure condiţiile necesare aplicării actelor normative referitoare la securitatea
muncii şi prevenirea incendiilor, timpul de lucru şi de odihnă, acordarea drepturilor
pentru munca prestată;
 alte drepturi prevăzute de actele normative.
Directorului Penitenciarului nr.3-Leova îi revin, potrivit actelor normative, în special,
următoarele obligaţii:
 să organizeze informarea personalului asupra condiţiilor de muncă şi asupra
elementelor care privesc desfaşurarea relaţiilor de muncă;
 să organizeze şi să asigure permanent condiţiile tehnice şi organizatorice avute în
vedere la elaborarea normelor de muncă şi condiţiile corespunzătoare de muncă;
 să acorde personalului toate drepturile care decurg din acte normative sau din
contractul colectiv de muncă aplicabil în privinţa acestora;
 să se consulte cu sindicatul sau cu reprezentanţii salariaţilor stabiliţi în prealabil,
cu privire la deciziile susceptibile să afecteze substanţial drepturile şi interesele
acestora;
 să asigure ţinerea evidenţei personalului Penitenciarului nr.3-Leova prin
intermediul dosarelor personale, registrelor etc., cât şi evidenţa automatizată a
personalului, conform prevederilor actelor normative şi să opereze înregistrările
prevăzute de lege;
 să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal ale personalului
Penitenciarului nr.3-Leova;
 alte obligaţii prevăzute de actele normative.
Personalului Penitenciarului nr.3-Leova îi revin, potrivit actelor normative, în special,
următoarele obligaţii:
 să îndeplinească cu profesionalism, loialitate, corectitudine şi în mod conştiincios
obligaţiile de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii
Penitenciarului nr.3-Leova;
 să se abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice în
exercitarea atribuţiilor ce le revin;
 să răspundă, potrivit actelor normative, de îndeplinirea atribuţiilor ce le revin din
funcţia pe care o deţin, precum şi a atribuţiilor ce le sunt delegate;
 să se conformeze dispoziţiilor date de conducători cărora le sunt subordonaţi

43
 direct, cu excepţia cazurilor în care apreciază că aceste dispoziţii sunt ilegale;
 să păstreze secretul de stat în condiţiile legii;
 să păstreze confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele
de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei;
 să nu solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, bunuri
şi/sau servicii care nu li se cuvin;
 să îşi perfecţioneze pregătirea profesională, urmând cursuri de perfecţionare
organizate în acest scop, cât şi să se autoinstruiască;
 să se conformeze programului de lucru al Penitenciarului nr.3-Leova;
 să anunţe, personal sau prin altă persoană, conducătorul direct în situaţia în care,
din motive obiective ori din cauza îmbolnăvirii absentează de la serviciu, în cursul
zilei în care are loc absenţa, sau în cel mult 24 de ore;
 să aibă o atitudine demnă şi corectă, respectuoasă, dând dovadă de iniţiativă,
creativitate, spirit constructiv, prezenţă de spirit, capacitate decizională operativă,
diplomaţie;
 să aducă la cunoştinţa conducătorului direct orice neregulă constatată, abateri sau
greutăţi în serviciu;
 să aibă o comportare corectă şi demnă în cadrul relaţiilor de serviciu, să-şi ajute
colegii în aducerea la îndeplinire a obligaţiilor de serviciu şi să se suplinească în
cadrul specialităţii lor;
 să se prezinte la serviciu în ţinută decentă, să facă şi să menţină ordinea şi curăţenia
la locul de muncă, conform sarcinilor ce-i revin prin fişa postului;
 să fumeze numai în spaţiile special amenajate;
 să cunoască şi să respecte politicile de securitate şi protecţia muncii şi de prevenire
şi stingere a incendiilor;
 să aducă la cunoştinţă conducătorului direct orice abatere de la prevederile actelor
normative săvârşită de alţi salariaţi, sau, vizitatori ai autorităţii.
Regulamentul intem al Penitenciarului nr.3-Leova stabileşte reglementările privind
raporturile de muncă în cadrul Penitenciarului nr.3-Leova, care cuprind, în special, următoarele
domenii: protecţia, igiena, sănătatea şi securitatea în muncă; drepturile şi obligaţiile conducerii
Penitenciarului şi ale personalului acesteia; timpul şi programul de muncă; timpul de odihnă;
garanţii pentru salariaţi.

44
 Personalul Penitenciarului nr.3-Leova, are obligaţia să cunoască şi să respecte cu stricteţe
regulile generale stabilite potrivit dispoziţiilor prezentului Regulament.
Cerinţele Regulamentului urmăresc scopul dezvoltării la personalul Penitenciarului nr.3-
Leova, a spiritului responsabilităţii, bunei credinţe, înţelegerii reciproce, bunăvoinţei şi a
capacităţii de a fi gata să acorde ajutor unul altuia, să contribuie la realizarea sarcinilor de
activitate zilnică.
În cadrul Penitenciarului nr.3-Leova este interzisă discriminarea dintre salariaţi pe criterii
politice, de apartenenţă sindicală, convingeri religioase, etnice, de gen, stare materială şi origine
socială.
Orice persoană care prestează o muncă în cadrul Penitenciarului nr.3-Leova beneficiază
de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate, protecţie socială, securitate şi sănătate în
muncă, precum şi de respectarea demnităţii personalităţii sale, fară nici o discriminare.
Se recunoaşte tuturor persoanelor care activează în cadrul Penitenciarului nr.3-Leova,
dreptul la: venituri egale pentru munca de valoare egală; protecţia datelor cu caracter personal;
protecţie împotriva concedierilor ilegale; informare şi consiliere profesională, programe de
iniţiere, calificare, perfecţionare, specializare şi recalificare profesională. Promovare după merit
la nivel ierarhic şi profesional, în condiţiile stabilite de actele normative; condiţii de muncă ce
respectă normele de sănătate şi securitate în muncă, conform actelor normative; beneficii, altele
decât cele de natură salarială şi măsuri de protecţie, precum şi asigurări sociale.
Recrutarea și instruirea personalului Personalul trebuie să fie selectat în mod corespunzător
și să primească instruire specială pentru a lucra cu condamnații cu risc ridicat, ceea ce reprezintă o
responsabilitate care prezintă provocări particulare și diverse. În cazul în care există o penurie de
personal specializat, în special atunci când este însoțit de un număr mare de condamnați cu risc ridicat,
personalul poate recurge la utilizarea metodelor represive și ilegale pentru a controla condamnații,
ceea ce, la rândul său, poate duce la tensiune și violență în rândul deținuților. Într-o astfel de situație,
personalul din închisori poate fi, de asemenea, mai vulnerabil la condiționarea și manipularea de către
condamnați. Mai mult, pot fi întâlnite provocări grave în implementarea activităților de reabilitare,
care pot fi deosebit de problematice în cazul anumitor grupuri de condamnați cu risc ridicat. Evident,
riscul de evadare este mult mai mare atunci când condamnații nu sunt evaluați și supravegheați de
personal specializat. Un număr semnificativ de condamnați cu risc ridicat pot prezenta o serie
complexă și provocatoare de riscuri și nevoi, inclusiv (coexistența) tiparelor sau tulburărilor de
personalitate antisociale (inclusiv psihopatie), probleme de dependență de substanțe și alte nevoi de
îngrijire a sănătății mintale. Pe lângă pregătirea personalizată a personalului penitenciar, ar trebui
subliniat în acest context rolul important al specialiștilor, inclusiv al psihologilor și psihiatrilor. Pe de

45
altă parte, deținuții încearcă adesea să controleze personalul și să-i facă să facă lucruri care sunt
interzise. Există numeroase exemple internaționale de personal care a fost condiționat și manipulat în
moduri care au permis scăpării condamnaților. Deținuții pot încerca, de asemenea, să manipuleze sau
să mituiască personalul pentru a achiziționa articole ilegale, cum ar fi telefoane mobile sau droguri
din afara penitenciarului sau pentru a li se acorda privilegii și puteri speciale în instituția penitenciară.
Pregătirea personalului pentru recunoașterea și rezistența la manipulare, furnizarea nivelurilor
adecvate de salarizare și condiții de muncă, rotirea periodică a personalului și măsuri pentru a asigura
consecvența în abordarea managementului sunt toate esențiale pentru minimizarea riscurilor de
corupție și manipulare a personalului.
Personalul care lucrează în închisori are un loc de muncă foarte dificil care, în același timp,
poate fi singur, înfricoșător și plictisitor. Prin urmare, personalul ar trebui să posede caracteristicile
maturității, inteligenței, o bună judecată și să fie capabil din punct de vedere fizic să îndeplinească
îndatoririle riguroase necesare. Ar trebui să fie temperați uniform, consecvenți și capabili să respecte
diversitatea din populația deținuți. Dificultatea de a lucra zi de zi într-un mediu care este un amestec
de rutină repetitivă, incidente neprogramate și provocări fizice și personale necesită ca personalul să
fie adaptat în mod unic pentru a lucra într-un cadru anormal cu persoane care pot prezenta probleme
de ajustare și management neordinare. . O mare parte din munca personalului penitenciar este
asigurată sau considerată de bun simț, și totuși abilitățile speciale ale personalului penitenciar sunt
mult mai mult decât aceasta. Lucrul cu deținuții necesită o combinație unică de calități personale și
abilități tehnice. Personalul penitenciar are nevoie de calități personale care să le permită să se
descurce cu toți condamnații, inclusiv cu cei dificili și periculoși într-un mod egal, uman și corect.
Calitățile personalului penitenciar se încadrează în două categorii de bază: capacitate: calități care
permit personalului să îndeplinească sarcinile tehnice ale mandatului penitenciarului; și Integritate:
calități care permit personalului să îndeplinească acest mandat în conformitate cu drepturile
fundamentale ale omului, cu standardele profesionale și ale statului de drept. Toți angajații
penitenciarelor trebuie să aștepte standarde personale și profesionale ridicate, iar administrația
penitenciarelor ar trebui să aibă o politică clară care să încurajeze persoane adecvate să se aplice
pentru a lucra în închisori. Dacă administrația penitenciarelor și-a stabilit deja valorile și contextul
etic în care își desfășoară activitatea, este important ca acestea să fie clar articulate în orice proces de
recrutare sau selecție.
Procedurile de recrutare și selecție ar trebui să fie explicite, clare, corecte, scrupuloase și
nediscriminatorii; bazat pe cunoștințele, abilitățile și abilitățile solicitanților; și să se asigure că numai
persoanele cu calitățile potrivite sunt selectate pentru a lucra în închisori. În primul rând, aceștia ar
trebui să testeze integritatea solicitanților și modul în care aceștia pot să răspundă în situațiile dificile

46
cu care se pot confrunta în timpul muncii lor zilnice. Această parte a procedurii este cea mai
importantă, deoarece acoperă calități care sunt o cerință esențială pentru munca în închisori. Doar
atunci când solicitanții au demonstrat că îndeplinesc aceste cerințe, procedurile trebuie să continue
pentru a testa aspecte precum standardele educaționale, capacitățile lor fizice, documentele anterioare
de lucru și potențialul lor de a învăța noi abilități. Cel puțin, personalul din închisori ar trebui să poată
citi, scrie și înțelege reglementările și procedurile penitenciare. Majoritatea jurisdicțiilor stabilesc
cerințe mult mai mari, iar unele vor recruta doar personalul din închisori care dețin o diplomă sau
diplomă profesională relevantă. Pot fi utilizate diferite metode pentru a testa potențiali recruți,
inclusiv centre de evaluare, jocuri de rol, testarea reacțiilor la scenarii și testarea psihometrică. În
cazul în care astfel de metode nu sunt fezabile, ar trebui utilizate interviuri în profunzime care
utilizează interogări structurate pentru a testa opiniile și adecvarea potențialilor recruți. Orice
abordare este utilizată, aceasta ar trebui să fie obiectivă, bazată pe dovezi, evaluată pe criterii obiective
și asigurată de personalul din penitenciare experimentat. Personalul respectiv ar trebui instruit pentru
a efectua evaluări pentru a se asigura că propria părtinire inconștientă nu denaturează evaluarea. De
asemenea, este o bună practică să folosești evaluatori independenți, alături de profesioniștii din
penitenciare, care sunt capabili să ofere provocări externe și o perspectivă diferită asupra candidaților.
Unele jurisdicții implică și psihologi în procesul de evaluare, în special în cazul în care sunt implicate
instrumente tehnice (cum ar fi testele psihometrice). Marea majoritate a condamnaților sunt bărbați,
iar munca în închisori a fost considerată în mod tradițional ca o conservă masculină în multe țări. Nu
există niciun motiv pentru care acest lucru ar trebui să fie cazul. Experiența într-o serie de țări a arătat
că femeile pot îndeplini îndatoririle periodice ale personalului penitenciarului la fel ca și bărbații.
Într-adevăr, în situații de confruntare posibilă, prezența personalului femeilor poate deseori dezamăgi
incidente potențial volatile.
Există câteva situații, cum ar fi supravegherea zonelor sanitare și efectuarea perchezițiilor
corpului personal, în care membrul personalului implicat ar trebui să aibă același sex cu cel al
deținutului. În afară de aceste situații, personalul din închisori poate fi atribuit tuturor sarcinilor din
închisorile de sex masculin cu deținuți de mare risc. Ar trebui să existe politici clare pentru prevenirea
discriminării împotriva personalului femeilor, care să asigure accesul egal la oportunitățile de formare
și promovare ca personal masculin.
Ar trebui depuse toate eforturile pentru a recruta personal din minorități etnice și rasiale și
popoare indigene suprareprezentate în închisori. Acest lucru va contribui la asigurarea unei mai bune
înțelegeri a personalului cu privire la diferite culturi, la stabilirea unei atitudini mai corecte față de
condamnații din grupurile minoritare și popoarele indigene și va contribui la creșterea încrederii între
condamnați și personal. În sfârșit, trebuie acordată o atenție deosebită recrutării personalului de

47
specialitate. Este probabil să fie persoane care sunt deja instruite într-o anumită profesie. Acestea vor
include profesori, instructori și personal medical. Nu trebuie să presupunem că persoanele care au
avut o pregătire profesională vor fi automat potrivite pentru a lucra într-un mediu închisor. De
asemenea, aceștia trebuie selectați cu atenție și trebuie să fie claritate cu privire la rolul pe care trebuie
să îl îndeplinească în administrația penitenciarelor.
După ce personalul a fost selectat și recrutat în mod corespunzător, trebuie să li se ofere o
pregătire inițială corespunzătoare înainte de a fi dislocat într-o instituția penitenciară (serviciu
prealabil). Majoritatea personalului nou vor avea puțină sau deloc experiență sau cunoștințe despre
lumea penitenciarului. Prima cerință este de a consolida pentru toți aceștia o apreciere a drepturilor
omului și a contextului etic în care trebuie administrate penitenciarele. Trebuie precizat că toate
abilitățile tehnice care vor fi predate ulterior sunt bazate pe o credință în demnitatea și umanitatea
tuturor celor implicați în închisori. Acestea includ toți condamnații, oricine ar fi și orice infracțiuni ar
fi fost condamnați și tot personalul și vizitatorii. Personalului trebuie să i se învețe abilitățile de bază
necesare pentru a face față cu alte ființe umane, dintre care unele pot fi foarte incomode și dificile,
într-un mod decent și uman. Aceasta nu este pur și simplu o chestiune de teorie. Standardul și durata
pregătirii oferite noilor recruți pentru munca în instituția penitenciară variază enorm de la o țară la
alta. În unele jurisdicții, personalul din prima linie efectuează până la doi ani de pregătire înainte de
a începe activitatea ca personal de instituția penitenciară calificat. Sistemele penitenciare dintr-o serie
de țări necesită personal nou pentru a pregăti un amestec de instruire practică în clasă. Cu toate
acestea, tot noul personal al penitenciarelor ar trebui, cel puțin, să li se ofere un set clar de principii
despre ceea ce implică munca lor și cunoștințe tehnice suficiente pentru a-și desfășura activitatea de
bază înainte de a intra în instituția penitenciară. Acestea ar trebui apoi să lucreze alături de personal
cu experiență care a fost identificat de către conducere ca fiind cel mai probabil să ofere noilor membri
ai personalului cel mai bun exemplu și să le insufle încredere în activitatea lor. Acest lucru este
deosebit de important atunci când lucrează cu condamnații cu risc ridicat, deoarece aceștia vor fi
repede să identifice personalul cu mai puțin experiență și vor căuta să le exploateze inexperiența și
nervozitatea. De asemenea, personalul trebuie să beneficieze de pregătirea tehnică necesară. Ei
trebuie să fie conștienți de cerințele de securitate. Aceasta implică învățarea tuturor despre utilizarea
tehnologiei de securitate: chei, încuietori, echipamente de supraveghere. Ei trebuie să învețe cum să
țină înregistrări adecvate și ce fel de rapoarte trebuie să fie scrise. Mai presus de toate, trebuie să
înțeleagă importanța relațiilor lor directe cu deținuții. Securitatea blocajului și cheia trebuie să fie
completate de tipul de securitate care vine din cunoașterea cine sunt condamnații lor și modul în care
se pot comporta. Instruirea ar trebui, de asemenea, să sprijine personalul pentru a răspunde nevoilor
speciale ale anumitor grupuri de condamnați cu risc ridicat care, din diverse motive, necesită atenție

48
suplimentară sau sunt deosebit de vulnerabile, precum deținuții cu nevoi de îngrijire a sănătății
mintale.
Munca în instituția penitenciară este unul dintre cele mai complexe servicii publice - fapt
care trebuie recunoscut la nivelul salariului plătit personalului penitenciarului de la toate nivelurile.
Oricare ar fi un grup comparativ, guvernele ar trebui să recunoască faptul că personalul din închisori
are dreptul la o remunerare corespunzătoare pentru munca lor dificilă și uneori periculoasă. Este de
la sine înțeles că un loc de muncă la fel de dificil și solicitant ar trebui bine plătit și că munca poate
fi făcută într-un număr acceptabil de ore. Majoritatea sistemelor penitenciare sunt organizații
disciplinate. Asta nu înseamnă că personalul ar trebui să fie tratat în mod nejustificat sau fără
respectarea poziției sale. Dacă nu există un sindicat formal, personalul ar trebui să aibă cel puțin un
echipament de negociere recunoscut sau mijloace pentru a ridica probleme de îngrijorare cu managerii
superiori. Schimbul de opinii cu personalul este deosebit de important în penitenciarele care dețin
condamnați cu risc ridicat, deoarece oferă o soluție sănătoasă pentru frustrările, îngrijorările și
nemulțumirile personalului. Administrarea penitenciarelor este din ce în ce mai mult sub Ministerul
Justiției, mai degrabă decât al Ministerului de Interne. Aceasta este considerată o bună practică,
deoarece separă autoritatea responsabilă pentru detectarea și investigarea activității infracționale de
autoritatea responsabilă pentru păstrarea în custodie a persoanelor acuzate sau condamnate pentru
infracțiuni penale. În funcție de jurisdicție, acest lucru poate fi la nivelul guvernului central sau al
statului sau al guvernului regional - sau într-adevăr o combinație a ambelor abordări. Oriunde se află,
este esențial ca administrația penitenciarelor și personalului acesteia să beneficieze de statut suficient
pentru a permite recrutarea și reținerea personalului de bună calitate.
Administratorii penitenciarelor ar trebui să se asigure că fiecare instituția penitenciară are un
număr adecvat de personal la datorie în orice moment pentru a permite penitenciarului să respecte
standardele internaționale și legile și reglementările naționale. Numărul personalului necesar pentru
asigurarea activităților de securitate, siguranță și regim va depinde de o serie de factori, inclusiv:
nivelul de securitate al penitenciarului; cantitatea de tehnologie utilizată; proiectarea, dispunerea și
starea fizică a penitenciarului; și numărul condamnaților deținuți în instituția penitenciară. Dacă
materialul penitenciarului este slab, dacă tehnologia nu este instalată sau nu funcționează sau dacă
instituția penitenciarăa este supraaglomerată, va fi necesar personal suplimentar. Raporturile de
personal comparative sunt adesea utilizate deoarece acestea sunt o modalitate convenabilă de a
justifica nivelul de personal pentru funcționarii publici. În mod înțeles, administratorii sunt înclinați
să implice inadecvarea (sau adecvarea, în funcție de punctele în care se face) personalului unei
anumite închisori prin compararea raporturilor sau a ratelor de personal la 100 de condamnați. Cu
toate acestea, orientările generale sau raporturile „medii” de personal-deținuți tind să inducă în eroare,

49
deoarece nu reflectă principiile de funcționare ale unei închisori, nici dispunerea fizică sau nivelul
tehnologiei sale disponibile în instituția penitenciară. Modelele de prezență a personalului pot avea,
de asemenea, un impact semnificativ asupra raporturilor de personal. Chiar dacă se compară două
închisori care dețin condamnați din aceeași categorie, cu dispuneri fizice similare, același număr de
condamnați și aceeași filozofie de conducere generală, raporturile lor de personal-deținuți sunt mult
mai susceptibile să difere decât să fie deopotrivă.
Gestionarea închisorilor este o sarcină deosebit de complexă. Un șef de instituția
penitenciară recent numit poate să fi avut pregătire juridică generală, administrativă, polițistă sau
militară anterioară sau va fi de așteptat să dețină intuitiv abilitățile specifice necesare gestionării unei
închisori. Gestionarea penitenciarelor necesită un set definit de competențe, unele dintre care sunt
comune conducerii generale și unele dintre altele sunt penitenciare. Individul care este responsabil de
o instituția penitenciară (director, guvernator, inspector sau superintendent) este persoana cheie în
stabilirea tonului pe întreaga instituția penitenciară. Mai fundamental, metoda sa de a îndrepta poate
determina dacă instituția penitenciarăa este un loc al decenței, al umanității și al dreptății. El sau ea
sunt responsabili de conducerea unei unități penale în toate elementele sale - de la păstrarea
condamnaților în custodie și prevenirea evadărilor până la asigurarea că acei condamnați sunt îngrijiți
de umanitate și susținuți în conducerea unor vieți constructive care respectă legea și în custodie
eliberare. Pe de o parte, directorul ar trebui să-și monitorizeze personalul, iar pe de altă parte, ar trebui
să încurajeze o atitudine deschisă, care să permită personalului un grad de creativitate în îndeplinirea
sarcinilor. Un director ar trebui să fie o figură vizibilă în instituția penitenciară, menținând contacte
formale și informale cu personalul său. El sau ea ar trebui să asculte problemele și să le rezolve la
maximul capacității sale, demonstrând, în același timp, o atitudine critică și asigurându-se că
personalul își face munca în mod corespunzător. El sau ea trebuie să fie atenți la modul în care
lucrează personalul și să anuleze eventualele abuzuri. Directorii penitenciarelor ar trebui să arate
disponibilitatea de a vorbi cu deținuții, tratându-i în primul rând ca pe ființe umane îndreptățite să le
respecte.
Managerii penitenciarelor ar trebui să se asigure că personalul lor este conștient de
îndatoririle și responsabilitățile lor, astfel încât vor face tot ce pot pentru a menține un contact
satisfăcător cu deținuții și să încurajeze condamnații să adopte o atitudine tolerantă unul față de
celălalt. Personalul bun își dă seama că este în interesul securității să existe o situație în care
condamnații să fie reconciliați în mod rezonabil cu privarea de libertate. De asemenea, managerii ar
trebui să își reglementeze închisorile prin menținerea unui profil ridicat și prin acțiune ca modele de
rol. Managerii sunt văzuți ca întruchiparea a ceea ce înseamnă instituția penitenciarăa, iar personalul
minorilor și condamnații reflectă comportamentul și abordarea lor. Este necesar ca managerii să

50
stabilească o prezență fizică în zonele din închisorile lor pentru care sunt responsabili. Acest aspect
al lucrării implică mai mult decât vizitarea diferitelor zone ale penitenciarului, dar include în plus
auditul și monitorizarea. Este vorba despre aflarea a ceea ce se întâmplă și asigurarea respectării
standardelor. Menținerea unui profil înalt permite managerilor să vorbească cu personalul și să trimită
mesaje despre standardele și convingerile lor. Suma pe care managerii interacționează cu deținuții,
modul de interacțiune și limbajul folosit, toate trimit mesaje despre modul în care managerii văd
comunitatea comportându-se.
Condamnații pot încerca să submineze profesionalismul personalului și să caute să
exploateze personal slab pentru a obține bunuri ilicite, pentru a ajuta cu o tentativă de evadare sau
pentru a acționa ca un grup de infracțiuni din afara penitenciarului. Prin urmare, personalul
penitenciarului trebuie să îndeplinească standarde înalte de conduită profesională și personală. Ei ar
trebui să își îndeplinească îndatoririle loial, conștiincios, cinstit și cu integritate. Personalul ar trebui
să fie amabil, rezonabil și corect în relațiile cu toți condamnații, colegii și membrii publicului. Ei ar
trebui să trateze oamenii cu decență și respect. Tot personalul trebuie să respecte politicile și
procedurile. Managerii ar trebui să se asigure că standardele de comportament și conduită sunt
menținute. Personalul ar trebui să își asume responsabilitatea și să fie responsabil pentru acțiunile
sale. Conducerea necorespunzătoare nu trebuie tolerată și nerespectarea standardelor profesionale ar
trebui să conducă la acțiuni care pot duce la concedierea din administrația penitenciarului. Personalul
penitenciarului care are motive să creadă că a avut loc o încălcare a codului etic sau suspectează că
urmează să se producă trebuie să raporteze problema autorităților superioare și, dacă este necesar,
altor autorități competente.
Pentru a încuraja personalul să raporteze o conduită incorectă, ar trebui să fie instituite
măsuri de protecție adecvate. Acestea pot include garanții de confidențialitate, sprijin din partea
conducerii superioare, precum și reasigurare pentru potențialii „denunțători” că informațiile lor sunt
evaluate și că nu vor fi tratate în mod negativ în cazul în care ar avea curajul să-și ridice preocupările.
Comportamentul care se ridică la un comportament neprofesional ar trebui să includă: discriminare;
hărțuire; victimizarea sau intimidarea; relațiile cu condamnații, foștii condamnați și prietenii și
relațiile lor; provocarea, folosirea forței inutile sau ilegale sau atacarea unui condamnat; folosirea
unui limbaj ofensator pentru un condamnat; având orice implicare sexuală cu un deținut; și oferirea
deținuților sau a foștilor condamnați informații personale sau de altă natură despre personalul,
condamnații sau prietenii și rudele lor, care este deținută în încredere.
Comportamentul corupt și fraudulos al personalului penitenciar nu este acceptat. Personalul
nu trebuie să solicite sau să accepte niciun avantaj, recompensă sau tratament preferențial pentru sine
sau pentru alții, abuzând sau utilizând în mod greșit puterea și autoritatea. Personalul nu ar trebui să

51
întreprindă tranzacții monetare sau de afaceri cu, sau să accepte cadouri sau favoruri de la condamnați,
foști deținuți sau prieteni sau rude ale condamnaților sau foștilor condamnați. Personalul nu trebuie
să aducă sau să desfășoare un spațiu închisor, fără autoritatea corespunzătoare, niciun obiect pentru
sau în numele unui deținut sau al unui fost deținut; sau să condoneze cu bună știință o astfel de acțiune.
În plus, personalul nu ar trebui să aibă interese private care să interfereze sau să poată interfera cu
îndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor. Aceasta include interese financiare și de afaceri, dar și orice
relații personale care ar putea compromite sau pot fi percepute pentru a le compromite în îndeplinirea
îndatoririlor. Personalul trebuie să aducă orice potențial conflict de interese în atenția unui manager
superior. Personalul care lucrează cu condamnații cu risc ridicat ar trebui să se asigure că acțiunile
lor, sau neglijența lor, nu pun în pericol securitatea unei unități, inclusiv contribuind la fuga unui
deținut; sau pierderea, deteriorarea sau vătămarea adminis- trației sau persoanelor fizice. De
asemenea, ar trebui să respecte toate ordinele legale și rezonabile sau instrucțiunile scrise.
Personalul nu ar trebui să fie impropriu pentru serviciu prin consumul de alcool sau droguri
și nu ar trebui să bea alcool sau să ia droguri interzise în timpul lucrului sau la serviciu Manipularea
și condiționarea personalului O caracteristică a vieții penitenciarului este aceea că condamnații
încearcă să manipuleze personalul. Ei pot face acest lucru din motive rău intenționate sau ca un joc
jucat pentru dominația psihologică. Indiferent de motivație, consecințele sunt întotdeauna grave. În
manipularea personalului, condamnații încearcă să preia controlul de la ei, iar acest lucru amenință
custodia sigură, lăsând personalul neliniștit și incert. Manipularea presupune determinarea unei
persoane să gândească, să simtă sau să se comporte într-un mod care nu este în cele din urmă în
interesul lor. Acest lucru se poate realiza în mod conștient prin intimidare sau constrângere; sau subtil
prin minciună sau înșelăciune. Manipularea psihologică poate lua multe forme, de la distragere la
exploatarea relațiilor și condiționare. În urma încălcărilor evidente se numără o relație personală cu
un deținut; trafic de bunuri; dezvăluirea informațiilor clasificate; și ocolind procedurile din orice
motiv. Cu toate acestea, manipularea este adesea subtilă și poate dura timp pentru inginer. Personalul
nu ar trebui să subestimeze cât de prevalenți, nemiloși și potențial dăunători pot fi manipulatorii
condamnați. Pentru a preveni manipularea, personalul trebuie să demonstreze profesionalism, să fie
transparent, imparțial și consecvent. Managerii trebuie să se asigure că personalul primește instruire
în ceea ce privește manipularea și este constant vigilent la încercările de manipulare a acestora.
Condamnații sunt deosebit de buni pentru condiționarea personalului penitenciar.
Condiționarea poate fi definită drept manipularea echilibrului de putere față de avantajul
manipulatorului. În contextul penitenciarului, este modul în care condamnații își impun voința asupra
personalului și modul în care unii angajați își impun voința celorlalți membri ai personalului.
Condamnații pot adopta o serie de metode de identificare a potențialelor ținte de personal pentru

52
condiționare și exploatare. Odată identificată, ținta este individualizată, care poate dura ceva timp și
poate include mai mulți condamnați de-a lungul mai multor luni care colectează informații despre
țintă. Apoi, potențialul obiectiv va fi testat pentru a identifica cât de toleranți sunt (cât de departe pot
fi împinși, vor face ochii orbi atunci când se confruntă cu confruntarea, dacă vor permite
condamnaților să scape de încălcarea regulilor).
Condamnații se vor apropia de țintă și vor deveni mai prietenoși prin lingușire, simpatie,
indispensabilitate și atingere. Acest lucru va fi urmat de încercări de creare a unei scindări între țintă
și alt personal. În acel moment, de obicei, există o cerere din partea deținutului. Dar, odată ce ținta s-
a conformat, manipulatorul (manipulatorii) i-a blocat să facă mai mult. Miza este acum și mai mare
și mai dificilă pentru individ să nu se conformeze. Aceasta poate include amenințarea de a spune
directorului penitenciarului despre ce au făcut. Următoarea cerere poate include traficul de arme,
droguri sau telefoane mobile. Una dintre cele mai dificile metode de condiționare pentru a face față
în penitenciare este condiționarea personalului pe personal, adesea cunoscută sub numele de
presiunea grupului de la egal la egal. Printre exemple de presiune de grup de la egal se numără:
personalizarea și practica (cum ar fi părăsirea timpului de muncă sau pauzele neautorizate); semnarea
ca a verificat ceva fără să fi făcut efectiv verificările; evitarea bunelor practici precum închiderea
porților și verificarea zonelor („nu intrați acolo, acei condamnați nu reprezintă o problemă”);
renunțarea la practicile locale menite să taie colțurile, adică să nu efectueze proceduri în mod
corespunzător, cum ar fi procedurile de celulă sau căutarea („uitați ce v-ați învățat la școala de
pregătire, vă vom arăta modul corect de a face acest lucru în această instituția penitenciară”).
Presiunea negativă de la egal la egal poate fi o problemă zilnică nedorită și poate duce la medii de
lucru nesigure și nesigure, în special în închisorile care dețin condamnați cu risc ridicat.
Administrațiile penitenciare ar trebui să ia măsuri active pentru a combate presiunea de la egal la egal,
deoarece condamnații cu risc ridicat vor identifica rapid că unii membri ai personalului sunt slabi și
ușor de manipulat. Administrațiile penitenciare ar trebui să ia măsuri pentru ca personalul să nu
cedeze condiționării și exploatării. Personalul ar trebui să primească instruire cu privire la importanța
respectării la politici și proceduri; raportarea imediată a condiționării; evitarea excesului de
familiarizare cu deținuții (prietenoși, nu prieteni); securitate dinamică; stabilirea granițelor (de
exemplu, partajarea informațiilor personale) și acționând într-o manieră profesională, fiabilă și
consecventă.
Majoritatea jurisdicțiilor numesc doar personal cu experiență pentru a lucra cu condamnații
de mare risc, deoarece necesită o abilitate și o mai mare integritate personală pentru a lucra eficient
în acele închisori. Aceasta înseamnă, în primul rând, că bărbații și femeile care urmează să lucreze în
închisorile care dețin condamnați cu risc mare trebuie să fie selectate cu atenție pentru a se asigura că

53
au calitățile, cunoștințele și experiența suplimentare necesare. O serie de jurisdicții folosesc personal
nou în penitenciarele care dețin condamnați cu risc ridicat, pentru a se asigura că perspectivele sunt
disponibile, pentru a descompune viziunile mai înrădăcinate afișate de personalul mai îndelungat și
pentru a depăși problemele de corupție în rândul personalului actual. Dacă se folosește personal nou,
acesta trebuie să fie susținut îndeaproape și supravegheat de personal mai experimentat și cu
cunoștință. De asemenea, trebuie avut grijă ca noul personal să nu fie membri ai unor bande criminale
sau asociați cu crima organizată și să fie folosiți pentru a se infiltra în instituția penitenciară. Nu
trebuie să fie numiți persoanele care încearcă să lucreze în închisori care dețin condamnați cu risc
ridicat, pentru a acorda pedepse suplimentare. Procesul de selecție ar trebui să testeze motivația
solicitantului, inclusiv un test psihologic, atunci când este posibil.
Un număr adecvat de personal de specialitate, cum ar fi psihiatri, psihologi și asistenți
sociali, ar trebui să fie numit în închisorile care dețin condamnați cu risc ridicat, având în vedere
cerința de a răspunde nevoilor complexe ale acestui grup. Personalul care este responsabil de
condamnații cu risc mare, condamnați la moarte zilnic, trebuie să fie special selectat pentru această
responsabilitate stresantă. Ar trebui să aibă experiență, să aibă un sprijin continuu din partea
conducerii și să li se ofere o pregătire specială, în special în aspectele emoționale ale muncii lor.
Instruire: Instruirea, care este crucială pentru orice mediu penitenciar, este deosebit de critică pentru
personalul care lucrează cu condamnații cu risc ridicat, unde unii condamnați vor fi manipulanți,
combativ, agresivi sau amenințători. O bună practică este de a oferi instruire suplimentară
personalului înainte de a începe să lucreze în închisorile cu deținuți de mare risc.
Condiționarea personalului, manipularea, intimidarea și corupția: deținuții considerați ca
fiind cu risc ridicat prezintă un risc mai mare de: evadare; a fi violent sau periculos; crearea de
dezordini; sau săvârșirea de activități criminale în timp ce sunt în instituția penitenciară. Pentru a
atinge aceste obiective, condamnații cu risc ridicat sunt mai susceptibili să caute să condiționeze, să
manipuleze sau să corupe personal. Aceștia pot folosi amenințări, intimidare, constrângere sau alte
forme de presiune pentru a afecta modul în care personalul penitenciar se comportă și reacționează.
Exemple tipice de comportament sunt:
• Amenințări împotriva membrilor familiei, în care se dezvăluie cunoașterea adreselor,
rutinelor sau a altor detalii personale
• Confruntare verbală puternică sau violență fizică
• Generarea unui climat de frică, în care violența nu este niciodată mult sub suprafața
• Provocări regulate la instrucțiunile personalului
• Plângeri nejustificate constant către personalul superior cu privire la tratamentul acestora
În astfel de circumstanțe, există pericolul ca unii angajați ai penitenciarelor să răspundă prin retragere

54
într-un rol pasiv, în care fac prea puțin pentru a pune în aplicare regulile sau a corecta comportamentul
condamnaților.
Trebuie să se folosească pe deplin proceduri solide, informații bune și ajutoare de
supraveghere adecvate pentru identificarea cazurilor de condiționare a personalului, manipulare,
intimidare și corupție. Problemele ar trebui să fie abordate minuțios în timpul pregătirii, monitorizate
în mod continuu de către managerii de linie și personalul amintit despre riscuri ca parte a sesiunilor
de informare zilnice sau săptămânale. Personalul penitenciarelor care lucrează în închisorile care
dețin condamnați cu risc ridicat ar trebui să fie căutat pentru a reduce riscul ca acestea să cedeze la
intimidare de către deținuții și asociații deținuți. Aceasta ar trebui să implice căutarea obligatorie a
personalului la intrarea în închisori care dețin condamnați cu risc ridicat și căutarea aleatorie a
personalului care iese din aceste închisori. În general, personalul salută astfel de aranjamente dacă le
este explicat scopul. Căutarea ar trebui să fie efectuată de personalul penitenciarului într-o manieră
sensibilă, având în vedere că își caută colegii. În unele jurisdicții, personalul perimetrului efectuează
căutarea chiar și acolo unde face parte dintr-o organizație diferită (cum ar fi poliția sau armata). O
serie de administrații penitenciare asigură în continuare un grad adecvat de mobilitate și rotație pentru
personalul care lucrează cu condamnații cu risc ridicat, astfel încât aceștia să nu fie expuși contactului
cu acești condamnați pentru perioade îndelungate.
Pentru asigurarea securităţii la locul de muncă personalul are următoarele obligaţii:
respectarea normelor de igienă şi de securitate a muncii; să fumeze numai în locurile special
amenajate; să aducă la cunoştinţa persoanelor responsabile orice defecţiune tehnică sau altă
situaţie care constituie un pericol de accidentare sau îmbolnăvire, precum şi despre accidentele
de muncă suferite de persoana proprie sau de alte persoane; să oprească orice activitate la apariţia
unui pericol iminent de producere a unui accident şi să informeze imediat conducătorul direct.
Fiecare salariat este obligat să-şi utilizeze echipamentul tehnic de protecţie şi de lucru
conform cerinţelor, fiind interzisă utilizarea acestuia în scopuri personale.
Este interzisă intervenţia din proprie iniţiativă asupra echipamentului tehnic sau de
protecţie, dacă întreţinerea acestuia este încredinţată unui specialist, personalul este obligat să
apeleze la serviciile acestuia.
Executarea sarcinilor de muncă implică întreţinerea şi curăţirea echipamentului tehnic şi
de lucru, personalul este obligat să-şi consacre timpul necesar acestei obligaţii, conform cerinţelor
stabilite prin fişa postului sau actele normative.
Prin ordin se desemnează unul sau mai mulţi salariaţi care să se ocupe de activităţile de
protecţie şi prevenire a riscurilor profesionale în cadrul Penitenciarului nr.3-Leova, având atribuţii
de organizare, coordonare şi control. Salariaţii desemnaţi nu trebuie să fie dezavantajaţi ca urmare

55
a desfaşurării activităţilor de protecţie şi prevenire a riscurilor profesionale.
Împuterniciţii pentru securitatea şi sănătatea în muncă sunt obligaţi să organizeze şi să
desfaşoare instructajele de securitate şi sănătate în muncă, în conformitate cu actele normative,
cu respectarea normelor interne. Instructajul se desfaşoară înainte de începerea activităţii la noul
loc de muncă. După fiecare instructaj, salariatul primeşte şi semnează fişa de protecţie a muncii.
Salariaţii beneficiază de asistenţă medicală şi tratament în condiţiile legii. Angajatorul are
obligaţia să organizeze vaccinarea personalului împotriva infectării cu virusul hepatitei „B”
(EIBV) şi contra gripei.
În scopul îmbunătăţirii condiţiilor de desfaşurare a activităţii la locurile de muncă,
Penitenciarul nr.3-Leova, are următoarele obligaţii: asigurarea condiţiilor de spaţiu în
conformitate cu normele legale de sănătate publică, în funcţie de infrastructura disponibilă;
amenajarea ergonomică a locului de muncă; asigurarea condiţiilor de mediu în cabinetele de
muncă: iluminat, microclimat, temperatură optimă, aerisirea şi igienizarea periodică; amenajarea
anexelor sociale la locurile de muncă (vestiare, grupuri sanitare, cantine, locuri special amenajate
pentru fumători, etc.); crearea şi amenajarea spaţiilor de reabilitare psihologică pentru angajaţi,
cu asigurarea specialistului din domeniu.
Personalul trebuie să îşi desfaşoare activitatea în conformitate cu pregătirea şi instruirea
sa, precum şi cu instrucţiunile primite din partea superiorilor, astfel încât să nu expună la pericol
de accidentare ori de îmbolnăvire profesională nici propria persoană, nici alte persoane care pot
fi afectate de acţiunile sau omisiunile sale, în timpul procesului de muncă.
Programul de muncă, în conformitate cu prevederile actelor normative, va fi adaptat
corespunzător în funcţie de condiţiile climaterice la locul de muncă, în cazul temperaturilor
extreme sau în cazul unor situaţii excepţionale.
Atragerea personalului contractual la muncă suplimentară se efectuează cu acordul
acestora, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 104 alin. (2) din Codul muncii şi art. 58 alin. (7)
din Legea nr. 300/2017 cu privire la sistemul administraţiei penitenciare.
Personalul care activează în condiţiile evidenţei globale a timpului de muncă (în
schimburi), pot fi atraşi la munca suplimentară numai în condiţiile emiterii unui act administrativ
conform pct. 37.
Munca suplimentară în cazul activităţii în condiţiile evidenţei globale a timpului de muncă
(în schimburi), de regulă, poate avea loc doar în cazul necompletării posturilor cu numărul necesar
de personal sau sarcinile şi misiunile instituţiei depăşesc capacitatea de îndeplinire de către
efectivul de personal disponibil.
Orele de muncă suplimentare, în condiţiile evidenţei globale a timpului de muncă, se vor

56
determina la sfârşitul perioadei de evidenţă, perioada de evidenţă fiind anul calendaristic. În cazul
eliberării angajatului până la finele anului, calcularea orelor suplimentare se efectuează pentru
perioada real activată.
În cazul muncii în schimburi, numărul orelor suplimentare se va determina ca diferenţa
numărului total de ore efectiv lucrate şi numărul de ore care urmau să fie lucrate în condiţiile
duratei normale a timpului de muncă în aceeaşi perioadă. La determinarea numărului orelor ce
urmau să fie prestate se vor exclude perioadele lipsei motivate de la serviciu (concediu ordinar,
concediu de studii, concediu medical, etc.).
Dacă în perioada de gestiune s-a stabilit că salariatul a lucrat mai multe ore decât urma să
lucreze conform duratei normale a timpului de muncă, aceste ore se vor califica ca ore
suplimentare, cu respectarea cerinţelor pct. 37.
La cererea scrisă a salariatului care a prestat munca în zi de repaus sau în zi de sărbătoare
nelucrătoare, angajatorul poate să-i acorde o altă zi liberă care nu va fi retribuită.
Munca prestată în zilele de repaus şi în cele de sărbătoare nelucrătoare este retribuită sub
formă de compensaţie de cel puţin în mărimea unui salariu pe unitate de timp sau a remuneraţiei
de o zi peste salariu, dacă munca în ziua de repaus sau cea de sărbătoare nelucrătoare a fost
prestată în limitele normei lunare a timpului de muncă şi cel puţin în mărime dublă a salariului pe
unitate de timp sau a remuneraţiei de o zi peste salariu, dacă munca a fost prestată peste norma
lunară.
Plata muncii suplimentare urmează a fi efectuată din contul economiei fondului de
retribuire a muncii prevăzut în planul de finanţare.
Durata maximă legală a timpului de muncă, în afara orelor de program, nu poate depăşi
120 de ore într-un an calendaristic. în cazuri excepţionale, această limită, cu acordul Sindicatului,
poate fi extinsă până la 240 de ore. Prevederile art. 58 alin. (7) din Legea nr. 300/2017 cu privire
la sistemul administraţiei penitenciare se aplică în mod corespunzător.
Tabelul de evidenţă a timpului de muncă se întocmeşte de către conducătorul subdiviziunii
inteme, conform modelului stabilit, se coordonează cu subdiviziunea resurse umane şi se
transmite până la sfârşitul fiecărei luni la subdiviziunea responsabilă de activitatea financiar-
contabilă a institutiei.
Persoanele cu funcţii de conducere nu sunt în drept să atragă salariaţii la activităţi peste
program, fară întocmirea documentelor corespunzătoare. Incălcarea prevederilor prezentului
punct constituie abatere disciplinară.
Dacă administraţia instituţiei penitenciare sau vreun colaborator al penitenciarului prin
acţiunile lor au îngrădit în mod ilegal exercitarea drepturilor pe care le ai tu sau ruda deţinută,

57
 atunci eşti în drept să întreprinzi orice măsură legală pentru a-ţi apăra drepturile.
Administraţia penitenciară şi organele ierarhic superioare ale acesteia nu sunt competente
de a examina plângerile deţinuţilor care rezultă din administrarea dosarului lor penal. În cazurile
respective persoana interesată este în drept să se adreseze nemijlocit organului de urmărire sau
instanţei de judecată, în procedura cărora se află cauza penală în conformitate cu prevederile
articolele 244-247, 298-313 Cod procedură penală, sau să conteste acţiunile organelor respective,
exercitând căile de atac în ordinea stabilită de aceeaşi lege.
Pentru asta tu sau ruda deţinută poţi depune plângeri la diferite organe (guvernamentale
sau neguvernamentale) în funcţie de specificul dreptului încălcat:
 Şefului instituţiei penitenciare;
 Departamentului Instituţiilor Penitenciare; MD-2032, mun. Chişinău, str. Nicolae
Titulescu nr. 35
 Procurorului care supraveghează respectarea legilor la executarea pedepselor din
cadrul Procuraturii raionului unde se află penitenciarul; De exemplu, dacă este vorba
despre penitenciarul din Lipcani, atunci plângerea se va depune la Procuratura
raionului Briceni.
 Judecătorului de instrucţie din cadrul instanţei de judecată în raza teritorială a căreia
se află penitenciarul; De exemplu, dacă este vorba despre penitenciarul din
Brăneşti,atunci plângerea se va depune la judecătorul de instrucţie din cadrul
Judecătoriei raionului Orhei.
 Centrului pentru Drepturile Omului din Moldova; Chişinău, str. Sfatul Ţării 16, tel: 0
22 234 800• Comitetului pentru plângeri. Chişinău, str. 31 august 1989 nr. 82
Petiţiile împotriva acţiunilor administraţiei penitenciare. Deţinuţii şi rudele acestora, în
scopul asigurării protecţiei drepturilor şi intereselor lor legitime, sunt în drept să înainteze, atât
administraţiei penitenciarului, cât şi altor organe competente (în funcţie de obiectul sesizării), în
conformitate cu prevederile Legii Nr.190-XIII din 19.07.1994 cu privire la petiţionare, orice cereri,
reclamaţii, propuneri, sesizări, plângeri etc.
Deţinuţii оşi formulează petiţiile în formă scrisă, numai din nume propriu şi în chestiuni ce оl
vizează personal. Prezentarea de către deţinuţi a petiţiilor din numele colectivelor sau din numele altei
persoane este interzisă. Petiţiile ce conţin expresii obscene, inclusiv cu caracter calomniator, ce
jignesc onoarea şi demnitatea personalului penitenciar, nu se examinează, iar autorii acestora pot fi
sancţionaţi disciplinar pentru nerespectarea regimului de detenţie. Petiţiile depuse de către deţinuţi
nemijlocit administraţiei penitenciarului (fără a fi expediate prin intermediul oficiilor poştale) trebuie

58
să fie înregistrate la secretariatul penitenciarului, cu aplicarea numărului şi parafei de primire pe
exemplarul doi al actului respectiv care se restituie deţinutului.
Prezentarea în dublu exemplar a petiţiilor este o obligaţie a deţinutului care le-a formulat, în
plus acesta este responsabil pentru identitatea conţinutului textelor acestora.
Pentru expedierea scrisorilor sau petiţiilor formulate la adresa altor organe, pe teritoriul
penitenciarului (în fiecare sector izolat) se instalează cutii poştale la care au acces deţinuţii. În
izolatoarele de urmărire penală şi toate tipurile de penitenciare în condiţii iniţiale de deţinere,
scrisorile (petiţiile) sunt transmise reprezentanţilor administraţiei, pentru a le expedia. Scrisorile se
pun în cutiile poştale sau se transmit reprezentanţilor administraţiei în plicuri închise.
Extragerea corespondenţei deţinuţilor din cutiile poştale se efectuează de către lucrătorii
oficiului poştal din raza de circumscripţie a penitenciarului.
Nu poate fi supusă controlului corespondenţa deţinutului cu avocatul său, Comitetul pentru
Plângeri, organele de urmărire penală, procuratura, instanţa de judecată, autorităţile administraţiei
publice centrale, organizaţiile internaţionale interguvernamentale, care asigură protecţia drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului. Petiţiile formulate la adresa instituţiilor respective se
expediază destinatarului în termen de 24 ore.
Răspunsurile administraţiei la petiţiile formulate de către deţinuţi sunt aduse la cunoştinţa
acestora în scris în termenele prevăzute de Legea Nr.190-XIII din 19.07.1994 cu privire la petiţionare.
Răspunsurile altor organe, privind rezultatul examinării petiţiilor, venite în penitenciar pe numele
deţinuţilor se transmit acestora fără a fi cenzurate, iar în cazul în care răspunsul a parvenit la adresa
administraţiei penitenciarului, acesta se comunică deţinuţilor, contra semnătură, în cel mult 24 ore
din momentul primirii lor.
Audierea deţinuţilor. Deţinuţii pot formula propuneri, cereri şi înainta plângeri administraţiei
penitenciarului, în formă verbală, în cadrul audienţelor personale.
Primirea deţinuţilor în audienţă personală de către administraţia penitenciarului urmează a se
efectua zilnic, conform unui grafic adus la cunoştinţa deţinuţilor în prealabil. Reprezentanţii organelor
ierarhic superioare ale instituţiilor penitenciare, la orice vizită în penitenciar, în cazul existenţei unor
problemele ce ţin de competenţa lor, sunt obligaţi să primească în audienţă deţinuţii.
Sancţiunile disciplinare aplicate pot fi anulate prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată,
prin decizia Comitetului pentru Plângeri sau prin dispoziţia scrisă a şefului penitenciarului, în
continuare fiind expuse primele două căi de contestare.
Contestarea la Comitetul pentru Plângeri. Contestarea deciziei privind aplicarea sancţiunii
disciplinare la Comitetul pentru Plângeri are loc în conformitate cu prevederile art. 268 Cod de
executare.

59
 Contestaţia se depune în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei de aplicare a
sancţiunii disciplinare. Temei pentru sesizarea Comitetului constituie plângerea deţinutului sau a
reprezentantului acestuia.
Contestaţia adresată Comitetului pentru Plângeri poate fi expediată prin poştă nemijlocit
acestuia sau poate fi depusă la administraţia penitenciarului. În cazul depunerii contestaţiei, care este
adresată Comitetului, la administraţia penitenciarului, şeful instituţiei este obligat să asigure
expedierea neîntârziată a plângerii condamnatului la Comitetul pentru Plângeri. Contestaţia depusă
nu suspendă executarea sancţiunii disciplinare, cu excepţia sancţiunii încarcerării. Contestaţia privind
aplicarea sancţiunii disciplinare cu încarcerarea nu poate fi suspendată în cazurile când încarcerarea
deţinutului are loc din motive de securitate personală a acestuia sau pentru menţinerea ordinii şi
securităţii în penitenciar. În toate cazurile de contestare a sancţiunii disciplinare cu încarcerare,
aceasta se examinează de către Comitet în regim de urgenţă.
La sesizarea Comitetului, se întocmeşte dosarul, se stabileşte data şedinţei la care va fi
examinată plângerea, iar copia plângerii depuse se expediază administraţiei penitenciarului, în termen
de 5 zile de la data înregistrării acesteia.
Examinarea plângerilor are loc, de regulă, în lipsa petiţionarului. La şedinţă poate participa
reprezentantul acestuia. De asemenea, la şedinţa Comitetului pot fi invitaţi să participe reprezentantul
administraţiei penitenciarului şi procurorul, care exercită controlul respectării legislaţiei de către
administraţia instituţiilor penitenciare, şi organele care pun în executare hotărârile cu caracter penal.
Comitetul deliberează într-un termen cоt mai scurt, însă în toate cazurile nu mai mult de 30 zile de la
data recepţionării plângerii. În circumstanţe excepţionale Comitetul poate prelungi acest termen cu
până la 30 de zile, informând despre prelungirea termenului de examinare petiţionarul şi administraţia
penitenciarului.
În urma examinării plângerii, Comitetul adoptă decizii. Decizia prin care s-a soluţionat
plângerea trebuie să fie motivată, ea trebuie să cuprindă: conţinutul succint al plângerii, raportul de
audiere a persoanelor, conţinutul expunerilor părţilor, a faptelor constatate în urma verificărilor,
temeiul deciziei adoptate, dispoziţii privind căile, procedura şi termenul de contestare. Decizia
Comitetului pentru Plângeri este obligatorie şi urmează a fi executată imediat. În dispozitivul deciziei,
Comitetul poate expune recomandări către organul competent, în vederea înlăturării neajunsurilor
depistate. În cazul în care deţinutul nu este de acord cu decizia Comitetului pentru Plângeri, el este în
drept să conteste decizia privind aplicarea sancţiunii disciplinare în instanţa de judecată.
Contestarea în instanţa de judecată. Conform prevederilor al. 1 art. 473 Cod procedură
penală, împotriva actelor organului sau instituţiei care pune în executare hotărârea judecătorească de
condamnare, condamnatul, precum şi alte persoane, drepturile şi interesele legitime ale cărora au fost

60
încălcate de aceste organe sau instituţii, pot declara plângere judecătorului de instrucţie din instituţia
în raza teritorială a căreia se află organul sau instituţia respectivă.
De asemenea, în baza prevederilor pct. 18) al. 1 art. 469 Cod procedură penală, în competenţa
instanţelor de judecată intră soluţionarea unor „chestiuni prevăzute de lege care apar în procesul
executării pedepselor de către condamnaţi”. Astfel, coraborând norma respectivă cu prevederile al. 6
art. 267 Cod de executare, conform căruia sancţiunile disciplinare, aplicate deţinuţilor, pot fi anulate
prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată, se constată o competenţă directă a instanţei privind
examinarea contestaţiilor în acest domeniu.
Temei pentru examinarea contestaţiei privind aplicarea sancţiunilor disciplinare faţă de
deţinuţi, poate servi cererea acestora sau demersul organului, ori a instituţiei care pune în executare
pedeapsa.
Conform prevederilor al. 3 art. 471 Cod procedură penală, prezenţa deţinutului la examinarea
contestaţiei privind aplicarea sancţiunii disciplinare nu este obligatorie, instanţa apreciind necesitatea
participării petiţionarului în şedinţă urmează să ia în considerare voinţa acestuia de a participa la
examinarea cauzei. În acelaşi timp, condamnatul poate să-şi apere interesele prin intermediul
apărătorului, iar în cazul minorilor, persoanelor cu defecte fizice sau psihice care le împiedică să-şi
exercite de sine stătător dreptul la apărare, persoanelor care nu posedă limba în care se desfăşoară
procesul, precum şi în alte cazuri, când interesele justiţiei o cer, participarea apărătorului este
obligatorie.
Şedinţa de judecată se desfăşoară cu participarea obligatorie a procurorului şi cu citarea
administraţiei penitenciarului. În procesul examinării contestaţiei, deţinutul are dreptul să ia
cunoştinţă de materialele prezentate instanţei, să participle la examinarea lor, să înainteze cereri,
inclusiv de recuzare, să dea explicaţii şi să prezinte probe.
Examinarea cauzei începe cu raportul reprezentantului organului care a depus demers sau cu
explicaţia persoanei care a depus cerere, apoi se cercetează materialele prezentate, se ascultă
explicaţiile persoanelor prezente la şedinţă, opinia procurorului, după care instanţa adoptă o încheiere.
Încheierea instanţei privind soluţionarea chestiunilor referitor la executarea hotărârilor judecătoreşti
poate fi atacată de către persoanele interesate, în termen de 10 zile, cu recurs, care se judecă conform
prevederilor Titlului II Capitolul IV Secţiunea a 2-a din Partea specială a Codului de procedură
penală.
2.3 Respectarea regimului de detenție – între realitate și deziderat

Incidentele sunt frecvente în închisori. Unele sunt rezultatul acțiunii personalului (cum ar fi
luarea cheilor penitenciarului acasă) sau evenimente naturale (cum ar fi tuburile de explozie), dar cele

61
mai multe rezultă din acțiunile condamnaților. Printre incidentele obișnuite din închisori cauzate de
condamnați se numără scăpările și condamnații dispăruți; asalt grav; indisciplină concertată; luare de
ostatici; foc; daune aduse proprietății penitenciarului; luptă; demonstrații pasive; proteste la acoperiș;
sinucidere și auto-vătămare; pachete suspecte; scule și echipamente lipsă; și găsirea de arme sau
explozibili în timpul perchezițiilor. Această realitate reflectă faptul că majoritatea condamnaților nu
doresc să fie în instituția penitenciară. Mulți condamnați cu risc ridicat sunt în instituția penitenciară
pentru infracțiuni violente și vor continua să folosească violența în instituția penitenciară, fie pentru
a obține ceva ce își doresc, fie pentru a-și demonstra puterea. Unii condamnați vor să se plângă de
tratamentul lor sau de tratamentul altora și vor dori să demonstreze - pasiv sau activ - mai degrabă
decât să utilizeze procedurile de reclamație, în timp ce alții vor dori să provoace răutate prin pornirea
incendiilor sau furtul instrumentelor. Provocarea administrației penitenciarelor și a personalului este
să fie gata să gestioneze aceste incidente într-o manieră profesională, dacă vor păstra ordinea și
securitatea în instituția penitenciară.
Managementul cu succes al incidentelor nu are loc din greșeală. Administrațiile penitenciare
ar trebui să stabilească roluri și responsabilități clare pentru gestionarea incidentelor, să dezvolte și
să pună în aplicare un răspuns consecvent (planificare de urgență) și aranjamente pentru exercitarea,
menținerea și revizuirea răspunsurilor la incidente.
Înțelegerea rolurilor și responsabilităților individuale în timpul unui incident este primul pas
către dezvoltarea unor planuri de răspuns eficiente și eficiente. Ar trebui să existe planuri pentru
răspunsurile de zi cu zi și pentru gestionarea incidentelor mai importante și critice.
În timpul unui incident, există o serie de roluri:
• Persoana care identifică pentru prima dată că există un incident
• Individul care ajunge prima dată la locul incidentului
• Personalul care s-a desfășurat pentru a răspunde unui incident pentru a face față sau
consecințe
• Ofițerul care controlează direct resursele penitenciarului la locul incidentului
• Comandantul la instituția penitenciară care acționează ca comandant tactic care gestionează
acțiunea necesară pentru rezolvarea incidentului incident și cine ar trebui să formuleze strategia de
soluționare a incidentului Comandantul național nu ar trebui să ia decizii tactice, întrucât el sau ea ar
trebui să fie responsabili pentru a se asigura că orice tactică desfășurată de comandantul local este
proporțională cu riscurile identificate, îndeplinește obiectivele strategie și sunt conforme legal.
Strategia de gestionare a incidentelor: este necesară, de asemenea, o strategie de gestionare a
incidentelor. Aceasta va oferi bazele pentru a se asigura că toate incidentele sunt gestionate în mod

62
eficient și constant pentru a îndeplini obiectivele de gestionare a incidentelor. Obiectivele de
gestionare a incidentelor includ:
• Protejarea publicului
• Salvarea și protejarea vieții personalului și a deținuților; și anchete
• Evaluarea răspunsului și identificarea lecțiilor învățate
Un model care a fost dezvoltat într-o serie de sisteme penitenciare pentru gestionarea
incidentelor implică trei etape: reținere - plan - acțiune. „Reținere” presupune conținerea incidentului
și asigurarea faptului că acesta nu va escalada.
În alte incidente, cum ar fi un incendiu sau o fugă în curs, personalul penitenciarului se va
deplasa rapid de la o etapă la alta, uneori cu doar câteva secunde între fiecare etapă.
Planuri de gestionare a incidentelor: elaborarea de planuri de răspuns consistente și solide
pentru toate incidentele este esențială. În loc să trebuiască să identifice opțiunile, acțiunile și resursele
necesare de fiecare dată când are loc un incident, planificarea în avans a modului de gestionare a
diferitelor scenarii este esențială. Cu această planificare în avans, identificatorul incidentului, mai
întâi pe scena, echipa de răspuns și comandantul știu cu toții ce trebuie să facă pentru a răspunde la
un incident.
Un element cheie al acestui proces de pregătire este cunoscut sub numele de planificarea
contingenței. Chiar și cu o bună inteligență, există ocazii în care nimeni nu poate prezice când, unde
și cum va avea loc un incident.
Prin definiție, incidentele sunt evenimente neplanificate. Un plan de urgență descrie procese
care permit punerea în aplicare a unor măsuri pentru a permite managerilor incidentelor să transforme
un eveniment neplanificat într-un răspuns planificat.
Planurile de urgență trebuie să detalieze și să descrie în mod clar natura și amploarea utilizării
autorizate a forței pentru a aborda incidentul. Aspectele cheie ale planificării de urgență includ:
• Rolul, responsabilitățile și lanțul de comandă pentru personalul cheie al penitenciarelor și
personalul extern de asistență (poliție, servicii de pompieri, servicii medicale etc.) sunt explicite și
sunt convenite și înțelese reciproc.
• Antrenamentele comune și exercițiile de simulare se desfășoară cu poliție și alte suporturi
externe.
• Sunt prezentate procese detaliate pentru a răspunde eficient la un anumit incident.
• Sunt disponibile legături de comunicare între instituția penitenciară și sprijin extern, înainte,
în timpul și după incident.

63
 Testarea planurilor de urgență: Testarea planurilor de mai sus prin executarea exercițiilor nu
va evalua doar eficacitatea planului, ci și capacitatea personalului de a înțelege și implementa
procedurile, toate într-un mediu sigur.
Exercițiile au trei scopuri principale: (a) validarea planurilor (validare); (b) să dezvolte
competențele personalului și să le ofere practică în îndeplinirea rolurilor lor în planuri (formare); și
(c) să testeze proceduri bine stabilite (testare).
Testarea planurilor cu incidente în direct nu este ideală, deoarece există probabilitatea eșecului
sau apar probleme. Simulările sunt un instrument util datorită mediului sigur pentru evaluare. Orice
testare a unui plan într-un mediu sigur este un exercițiu. Acestea pot varia de la un test desktop de
durată scurtă a unei proceduri până la un răspuns simulat, pe scară completă, pe scena multi-agenție.
Cele mai frecvente tipuri de exercițiu sunt „discuțiile” bazate pe discuții ale unui scenariu
adesea utilizat pentru creșterea conștientizării și formarea personalului; table-top, adică sesiuni în
care oamenii se întâlnesc într-un cadru informal de clasă pentru a discuta rolurile și răspunsurile lor
în timpul unui scenariu realist (cum ar fi o situație de urgență); și repetiții live ale unui incident folosit
pentru testarea aranjamentelor, validarea planurilor și oferirea personalului cu experiență despre cum
ar putea fi într-un scenariu din viața reală.
Gestionarea riscurilor Evaluările riscurilor și nevoilor ar trebui să fie întotdeauna legate de
gestionarea riscurilor și a nevoilor. Gestionarea riscurilor se referă la procesul de aplicare a unei serii
de măsuri în instituția penitenciară și, dacă este cazul, în perioada de după eliberare, cu scopul de a
reduce riscul (foștilor) deținuți să comită sau să instige fapte violente și perturbatoare, în timp ce sunt
în instituția penitenciară și să renunțe la eliberare. Strategia de gestionare a riscurilor pentru deținuții
cu risc ridicat ar trebui, dacă este cazul, să aibă scopul pe termen lung al întoarcerii lor în societate și
ar trebui să se asigure că există o continuitate între perioada de instituția penitenciară și perioada de
după eliberare. În recomandările sale privind gestionarea infractorilor periculoși, Consiliul Europei
recomandă: „Toate planurile dezvoltate în acest scop ar trebui să includă: măsuri de reabilitare și
restrictive pentru reducerea probabilității de rambursare pe termen lung, oferind totodată nivelul
necesar de protecție pentru alții; măsuri pentru sprijinirea individului pentru a răspunde nevoilor
personale; măsuri de urgență pentru a răspunde prompt la indicii ale deteriorării sau ale infracțiunii
iminente; și mecanisme adecvate pentru a răspunde la indicațiile schimbărilor pozitive. ”
În linii mari, managementul riscurilor poate fi defalcat în trei componente: prevenție,
monitorizare și intervenții. Fiecare dintre aceste componente trebuie să fie informată și justificată de
rezultatele evaluării riscurilor și nevoilor.
• Prevenire: prevenirea se referă la măsurile de securitate luate pentru a minimiza riscul.
Acestea pot include, de exemplu, restricțiile impuse în comunicarea condamnaților (de exemplu, cu

64
foști asociați) și separarea condamnaților (de exemplu, condamnații extremisti violenți în rolurile de
conducere de alții), printre alte măsuri de prevenire.
• Monitorizare: Acesta este procesul prin care un supraveghetor ține continuu un caz sub
observație. Intervenții adecvate sunt întreprinse atunci când riscurile sau nevoile sunt semnalate
pentru aceasta. Monitorizarea poate duce la prezicerea anumitor riscuri care apar. Când se întâmplă
acest lucru, trebuie întreprinse intervenții constructive pentru a preveni apariția lor.
• Intervenții: Intervențiile includ măsuri restrictive luate pentru a reduce riscul pe termen
scurt și activități și programe care urmăresc să elimine sau să reducă cauzele care stau la baza
riscurilor prezentate, în vederea obținerii unui rezultat pozitiv pe termen lung. Cauzele de bază sunt
de obicei complexe, dar pot include factori sociali, economici și educaționali, precum și unul sau mai
mulți factori „criminogeni”, adică forme de comportament care pot conduce la activitate infracțională.
Oferirea condamnaților a unui regim de închisori constructiv, care include o serie de activități și
programe pentru a reduce riscurile pe care le prezintă și pentru a permite reintegrarea lor socială este
esențială pentru gestionarea condamnaților cu risc ridicat. Astfel de activități și programe includ
educație, formare profesională, muncă, sport, recreere, îngrijire pastorală, programe care abordează
nevoile criminogene și cele care ajută la pregătirea condamnaților pentru eliberare. Sprijinul după
eliberare și, de cele mai multe ori, supravegherea, sunt de asemenea extrem de importante în cazul
condamnaților cu risc ridicat.
Condiții maxime de securitate Un număr de condamnați este probabil să reprezinte un risc
de securitate deosebit de ridicat și, prin urmare, poate necesita detenție în condiții speciale de
securitate maximă. Dacă sistemul de evaluare funcționează eficient, proporția de deținuți care trebuie
reținuți în astfel de condiții speciale ar trebui să fie foarte mică. Acești condamnați sunt de obicei
cazați departe de alți condamnați, fie în închisori speciale de înaltă securitate, fie în unități speciale
din închisori cu diferite niveluri de securitate. În multe jurisdicții, restricțiile severe sunt impuse
drepturilor acestor condamnați, pe lângă stabilirea lor privată de libertate. Aceste restricții se pot
aplica accesului condamnaților la exerciții, activități, asocierea cu alți condamnați, comunicarea cu
lumea exterioară și bunurile personale permise în celule, printre altele. În unele țări, astfel de
condamnați vor fi agitați, cătuși sau cu curea corporală de rutină de fiecare dată când părăsesc celulele,
inclusiv atunci când fac eforturi în aer liber într-o curte de exerciții sigure. Principiile legalității,
necesității, responsabilității, proporționalității și nediscriminării expuse mai sus trebuie aplicate în
egală măsură la deciziile privind deținerea deținuților în condiții speciale de securitate maximă. Acești
condamnați ar trebui, în limitele unităților lor de detenție, să beneficieze de un regim relativ relaxat
pentru a compensa restricțiile din cadrul lor privativă de libertate. Aceștia ar trebui să se poată asocia
cu alți condamnați din unitatea lor, să aibă acces la o serie de activități penitenciare și să aibă contact

65
cu lumea exterioară. Personalul penitenciar ar trebui să poată menține securitatea și controlul prin alte
mijloace decât interzicerea tuturor tipurilor de activități. Deși poate părea o opțiune mai ușoară,
aceasta împiedică șansele reabilitării condamnaților și nu este în conformitate cu standardele
internaționale. Orice restricții suplimentare puse la astfel de condamnați ar trebui să se bazeze pe
evaluări individualizate de risc, care ar trebui revizuite în mod regulat. În unele jurisdicții, deținuții
considerați a fi în special periculoși sau cu risc ridicat, sunt deținuți în instituția penitenciară solitară
de ani de zile și potențial pe toată durata pedepsei lor. Acest lucru este contrar regulilor minime
standard ale Organizației Națiunilor Unite pentru tratamentul condamnaților, care impun ca
închiderea solitară să fie utilizată doar în cazuri excepționale pentru o perioadă cât mai scurtă de timp
și care să interzică o perioadă nedeterminată sau prelungită.
Activitatea educativă cu condamnaţii se efectuează diferenţiat, în funcţie de tipul
penitenciarului şi de regimul de deţinere stabilit, şi în conformitate cu programul penitenciar de bază
al instituţiei respective şi programul individual al deţinutului. Precum şi în conformitate cu
particularităţile individuale ale persoanei condamnatului, utilizîndu-se instrumente de influenţă
individuale sau în grup, în baza metodelor psiho-pedagogice.
Direcţiile activitatăţilor educative cu condamnaţii sunt orientate spre următoarele domenii:
activităţi educative; instruirea profesională; activităţi de creaţie; activităţi spirituale (religioase);
consiliere psihologică; asistenţă socială; activităţi sportive; frecventarea bibliotecilor; activităţi de
organizare a timpului liber; activitate de profilaxie individuală, care se efectuează în baza studierii
personalităţii condamnatului, ţinîndu-se cont de fapta săvîrşită, vîrsta, studiile, specialitatea,
confesiunea şi alte particularităţi ale personalităţii acestuia.4
Aceste activităţi se efectuiază în încăperi speciale, sub supravegherea reprezentanţilor
personalului penitenciar. În cazul regimului iniţial şi comun în penitenciarele de tip închis, al
regimului iniţial în penitenciarele de tip semiînchis, în celulele în care sunt condamnaţi la detenţie pe
viaţă, precum şi în celulele izolatorului disciplinar, munca educativă este, la fel, efectuată nemijlocit
în celule.
Participarea deţinuţilor la aceste activităţi are loc fie prin voluntariat (în majoritatea cazurilor),
fie prin recomandarea administraţiei penitenciarului, sau din oficiu. Iar în conformitate cu prevederile
articolului 220 al Codului de Executare, în dosarul personal al condamnatului se includ şi documente
referitoare la participarea condamnatului la activităţile socio-educative, la instruirea şi la formarea
profesională a acestuia.5 În cadrul penitenciarelor, activitatea de asistenţă şi consiliere se realizează

4
Bocancea Cristian, Neamţu Gheorghe. Elemente de asistenţă socială. – Iaşi, 1999, pag. 235.
5
Ghidul consilierului de probaţiune. – Chişinău: IRP, 2004, pag. 116.

66
prin diverse proceduri şi programe speciale, care asigură trecerea de la viaţa în instituţia penitenciară
la viaţa în societate cu respectarea legii.
Diversitatea programelor de pregătire pentru liberare reprezintă un indicator al gradului de
funcţionalitate a sistemului penitenciar. Aceste programe permit deţinuţilor de a revizui şi reanaliza
abilităţile şi competenţele pe care le au, de a le spori încrederea în sine. Pentru deţinuţii condamnaţi
la termene îndelungate de detenţie este necesar de a întreprinde măsuri pentru întoarcerea treptată la
viaţa din libertate. Acest scop poate fi atins printr-un program de activităţi care să preceadă liberarea
sau prin liberare parţială sau condiţionată sub supraveghere, în combinaţie cu asistenţa socială
efectivă. Organele penitenciare trebuie să lucreze în strînsă cooperare cu serviciile şi instituţiile care
efectuează supravegherea deţinuţilor liberaţi şi susţinerea acestora pentru a permite tuturor deţinuţilor
să revină la viaţa în societate, în special în ceea ce priveşte viaţa de familie şi serviciul.
Reprezentanţilor acestor servicii şi instituţii sociale trebuie să li se ofere orice acces necesar la
instituţia penitenciară şi la deţinuţi, pentru a-i putea susţine pe deţinuţi în pregătirea pentru liberare şi
a planifica programe de activitate pentru ei.6
Anterior implicării deţinuţilor în activităţile de pregătire pentru liberare, este necesară evaluarea
iniţială a condamnaţilor. În procesul de evaluare iniţială, pot fi identificate cele mai diverse probleme
psihosociale ale condamnatului, care au influenţat direct săvîrşirea faptei penale şi care trebuie luate
în considerare la stabilirea planului individual de executare a pedepsei privative de libertate: sărăcia,
concretizată prin venituri insuficiente; condiţii igienice improprii; spaţiu locativ redus; administrare
defectuoasă a veniturilor; conflicte familiale; control familial redus; absenţa unuia/ambilor părinţi;
lipsa suportului din partea familiei; exemplu parental negativ; abandon şcolar; pregătire şcolară
insuficientă; lipsa calificării profesionale; lipsa unui loc de muncă; lipsa unei locuinţe; absenţa
normelor/valorilor la care să se raporteze; apartenenţa la un anturaj cu o atitudine proinfracţiune;
consum de alcool/ drog; dependenţa de jocuri de noroc; gestionarea defectuoasă a timpului liber;
conduită antisocială; capacitate scăzută de autocontrol; indecizie vocaţională; stigmatizare socială;
stima de sine scăzută/foarte ridicată; imaturitate cognitivă; probleme de comunicare interpersonală;
influenţabilitate/vulnerabilitate; agresivitate verbală/fizică; depresiune; anxietate etc. 7
Pornind de la spectrul de probleme identificate, urmează a fi desfăşurat cu deţinuţii un complex
de activităţi, ce pot fi divizate schematic în trei categorii:
• activităţi cu caracter general - reorientarea personalităţii (pe parcursul perioadei de bază a
detenţiei);

6
Raportul misiunii de evaluare a necesităţilor în domeniul pregătirii pentru liberare a deţinuţilor. – Chişinău: IRP, 2007,
pag. 16.
7
Ghidul consilierului de probaţiune. – Chişinău: IRP, 2004, pag.120.

67
 • activităţi de pregătire pentru liberare - instruirea persoanei pentru a face faţă problemelor cu
care se va confrunta la libertate (ultimele 6 luni înainte de liberare);
• activităţi nemijlocite la liberare.
Există de asemenea o multitudine de activităţi cu caracter general, aici se includ cîteva tipuri
de intervenţii:
 activităţile în timpul liber;
 educaţie - instruirea şcolară/ instruirea profesională;
 activităţi culturale;
 consiliere psihologică;
 muncă şi activitate profesională;
 activităţi sportive;
 asistenţă medicală;
 asistenţă socială;
 evaluări ale necesităţilor;
Activităţi de informare – preliberatorii
Acestea constau în totalitatea activităţilor ce urmează a fi desfăşurate de către asistentul social,
psihologul, şeful de sector, educatorul cu deţinuţii care se vor libera în viitorul apropiat. Aceste
activităţi trebuie să cuprindă instruire teoretică şi căpătarea de deprinderi practice.
Activităţi nemijlocite la liberare
Liberarea propriu-zisă a persoanelor deţinute reprezintă ultimul segment de acţiuni care se cer
a fi desfăşurate:
 facilitarea perfectării actelelor de identitate;
 stabilirea locului unde va domicilia deţinutul după liberare;
 asigurarea cu îmbrăcăminte;
 asigurarea cheltuielilor de transport până la domiciliu.8
În cazul în care un condamnat este liberat, consilierul de reintegrare din penitenciar sau
asistentul social, trebuie să acorde atenţie cîtorva aspecte:
• adresa de la domiciliu, cine trăieşte acolo şi relaţia dintre aceştia şi condamnat. Poate fi
semnificativă informaţia referitoare la situaţia materială şi la istoria membrilor de familie;
• atitudinea familiei faţă de întoarcerea condamnatului după o absenţă îndelungată;
• opţiuni alternative dacă condamnatul nu se poate întoarce acasă sau nu are locuinţă;

8
Raportul misiunii de evaluare a necesităţilor în domeniul pregătirii pentru liberare a deţinuţilor. – Chişinău: IRP, 2007,
pag. 17.

68
 • carnetul de muncă şi posibilităţi de angajare la serviciu după liberare;
• atitudinea condamnatului faţă de delict(e) şi victimă(e);
• atitudinea comunităţii locale faţă de condamnat şi atitudinea victimei;
• în anumite cazuri specifice, precum ar fi violul sau atunci când în delict este implicat/ă un
copil sau o persoană în vîrstă, domiciliul, atitudinea şi problemele victimei şi familiei acesteia;
• în cazurile în care poate exista un risc pentru copii, să se arate că serviciile sociale au fost
consultate asupra supravegherii postliberare în vederea protejării viitoarelor victime potenţiale;
• reacţia la liberări temporare pe durata sentinţei curente;
• recomandări pentru liberarea condiţionată a infractorilor;
• recomandări pentru supravegherea infractorului în comunitate, programelor de lucru, precum
şi crearea condiţiilor adecvate efectuării acesteia şi nu în ultimul rînd evaluare a riscului de recidivă. 9
În privinţa condamnaţilor care vor fi liberaţi, peste puţin timp trebuie să fie desfăşurate
programe specializate, în măsură să poată mări real gradul de reintegrare socială a deţinutului.
În domeniul pregătirii pentru liberare urmează a fi desfăşurate activităţi cu deţinuţii, care să fie
orientate spre conturarea unor deprinderi necesare pentru viaţa în libertate:
1. Deprinderi pentru viaţa cotidiană:
- deprinderi de igienă personală;
- gestionarea banilor;
2. Deprinderi pentru locuire şi folosirea resurselor comunităţii:
- a avea propria locuinţă;
- cum să apelăm la ajutorul instituţiilor şi serviciilor publice?
3. Deprinderi pentru viaţa în societate:
- asumarea propriei identităţi;
- familia mea;
- controlul emoţiilor şi gestionarea conflictelor;
- comunicarea;
- ce pot face în timpul liber?
4. Deprinderi pentru activitatea individuală şi muncă:
- deprinderi de gestionare a timpului;
- deprinderi de învăţare;
- deprinderi de muncă;

9
Ghidul persoanelor liberate din locurile de detenţie.Învaţă să trăieşti în comunitate. – Chişinău: IRP, 2006,
pag. 49.

69
 - cum îmi pot crea propria mea afacere?
Consilierul de reintegrare/asistentul social din penitenciar trebuie să motiveze în cele din urmă
persoana ce urmează a fi liberată din penitenciar pentru desfăşurarea următoarelor acţiuni la liberare:
• să se prezinte la sectorul de poliţie din localitatea unde domiciliază, pentru a fi luat la
evidenţă;
• la întîlnirea cu familia, rudele şi prietenii să fie liniştit, să nu reacţioneze negativ, să fie
conştient că îi poate găsi nepregătiţi, aşa încît să fie înţelegător;
• să-şi caute un loc de muncă sau să se înmatriculeze la o şcoală profesională;
• să trăiască cinstit şi să ţină cont de reguli, să întrebe cînd nu este sigur, ca să nu mai ajungă
în conflict cu legea;
• să se mulţumească la început cu puţinul;
• să evite consumul de alcool;
• să evite anturajul care l-a „dus” în penitenciar;
• să-şi aleagă cu grijă prietenii;
• să viziteze lăcaşurile sfinte şi să se împace cu sine.10
Punerea în executare a pedepsei penale reprezintă desfăşurarea unui complex de activităţi cu şi
pentru persoanele condamnate. Pedeapsa penală aplicată infractorilor, după cum s-a menţionat
anterior, are ca scop principal reeducarea persoanelor şi reintegrarea socială a acestora, astfel încît, în
funcţie de gradul de realizare a acestor obiective, într-un final se urmăreşte stabilirea siguranţei
sociale.
Obiectivul sistemului penitenciar în adaptarea socială a deţinuţilor care se liberează din locurile
de detenţie este pregătirea, familiarizarea şi adaptarea la viaţa socială din libertate, crearea condiţiilor
maxime pentru obţinerea de către persoanele ce se liberează din detenţie a cunoştinţelor din domeniul
legislaţiei, economiei, precum şi însuşirea modalităţilor legitime de asigurare materială. Acest
obiectiv este atins prin intermediul programelor promovate în penitenciar.
În general există o multitudine de programe necesare a fi desfăşurate cu deţinuţii:
Programe de ocupare profesională
În realizarea acestora se cere a aduce la cunoştinţa deţinuţilor ce urmează în scurt timp să se
libereze instrumentele de sprijin pentru găsirea unui loc de muncă:
 Convorbirea telefonică;
 Cererea de angajare;

10
Durnescu Ioan. Manualul consilierului de reintegrare socială şi supraveghere. – Craiova, 2003.

70
  Curriculum vitae(C.V.);
 Scrisoarea de intenţie;
 Interviul;
Convorbirea telefonică, în cele mai dese cazuri este primul contact între angajator şi persoana
care doreşte să se angajeze. Astfel, o convorbire telefonică pentru un post poate deschide sau închide
perspectivele de angajare.
Deţinuţii sunt învăţaţi diverse metote şi tehnici de comunicare pentru a întreţine o discuţie
telefonică cu succes, de exemplu: ei sunt informaţi că o persoană care discută la telefon este apreciată
după ce spune, cum spune, cum ascultă şi cum reacţionează. Pentru ca telefonul dat unui angajator, să
constituie o portiţă spre angajare este necesar, ca peroanele:
 să fie cît mai bine informate despre postul anunţat;
 să facă dinainte un plan cu ceea ce doreşte să spună;
 să facă notiţe în timp ce ascultă;
 să asculte cu atenţie întrebările;
 să răspundă scurt şi la obiect la întrebările puse.
Cererea de angajare. De regulă, la prezentarea în sediul unei instituţii sau al unei firme, avînd
ca scop angajarea în cîmpul muncii, se solicită completarea unei cereri tip sau formularea unei cereri
proprii. Persoanele condamnate sunt învăţate cum să formuleze o cerere proprie şi ce trebuie să conţină.
Curriculum vitae, facilitează găsirea unui loc de muncă, deţinuţii sunt învăţaţi cum să elaboreze
un C.V., prezentînd cît mai eficient aptitudinile şi experienţa profesională pe care o are persoana. De
obicei un C.V. are maximum două - patru pagini, în care este necesar să se prezinte detaliat
aptitudinile, locurile de muncă anterioare, studiile, calificările obţinute, realizările şi preocupările
persoanei.
Nu există un tip standard de curriculum vitae. Acesta este necesar însă să reflecte toate datele
pe care angajatorul trebuie să le cunoască despre o persoană, cine este aceasta şi ce poate să facă,
trebuie să fie scris cu grijă, ordonat, limpede, fără nici o greşeală, aspect care poate constitui o indicaţie
clară cu privire la nivelul de motivaţie şi concentrare.
Scrisoarea de intenţie, însoţeşte CV-ul în momentul în care acesta se trimite angajatorului
şi are rolul de a prezenta calităţile şi aptitudinile pe care persoana în cauză le are. Scrisorile trebuie
să se refere la activităţile pe care le poate presta persoana în cauză pentru angajator, nu trebuie
să aibă mai mult de o pagină şi trebuie să cuprindă calităţile şi aptitudinile care permit să fie
realizate cerinţele postului respectiv.

71
 Interviul. Obţinerea unui interviu arată persoanei în căutarea unui loc de muncă că aproape
a reuşit. Angajatorul care invită persoana în cauză la interviu este într -o mare măsură convins
că aceasta este potrivită pentru postul oferit, acceptînd informaţiile prezentate în curriculum vitae.
Deţinuţii sunt pregătiţi cum să facă faţă unui interviu, fiecare persoană care doreşte
angajarea, trebuie să fie pregătită pentru întrebările pe care trebuie să le pună angajatorul, să aibă
informaţii cît mai bogate despre unitatea angajatoare. Pentru succesul unui interviu este necesară
adoptarea unei conduite aparte, care să aibă în vedere:
 punctualitatea la interviu;
 atitudine deschisă, politicoasă, destinsă şi optimistă;
 ţinută decentă, poate mai bună decât ar cerc postul dorit;
 folosirea unui limbaj corespunzător;
 manifestarea încrederii în sine, relatarea succintă şi convingătoare a realizărilor şi
experienţelor pozitive.11
Programe împotriva consumului de alcool
Aceste programele de asemenea sunt de natură educativă, şi sunt construite pentru a fi
incluse în programe comunitare la sfârşitul pedepsei şi după liberare. Scopurile sunt: motivarea,
acumularea de informaţii în domeniul problemelor legate de alcool şi ajutorul în obţinerea abstinenţei
totale.
Programe psihologice
Psihologii trebuie să facă diagnosticări psihologice care sunt o introducere la consiliere şi
terapie care se fac mai ales individual. Un specialist intervievat a menţionat că: ,,în penitenciar deţinuţii
sunt mai receptivi faţă de activităţile individuale, decît cele de grup”. [4]
Psiho-diagnostiearea conduce la o definire psihologică mai axată a mecanismelor
psihologice, care ar trebui să constituie obiectivul programelor de consiliere şi terapie, ca şi către un
program de lucru personal mai larg cu deţinuţii.
În sens larg, intervenţia psiho-terapeutică are mai mult un caracter de atenuare, de sprijin şi
consiliere; în timp ce în sensul mai restrîns este mai degrabă orientată către reorganizarea internă mai
aprofundată a forţelor problemelor psihice mai mult sau mai puţin conştiente, încurajînd modele de
viaţă pozitive şi dezactivarea celor negative.
Programe de ajutor psihiatric
În cazul în care există motivaţie din partea deţinuţilor, psihiatrii trebuie să desfăşoare programe
individuale de terapie şi consiliere în penitenciare.

11
Ghidul consilierului de probaţiune. – Chişinău: IRP, 2004, pag.123.

72
 Programe pentru exercitarea dreptului la libertate religioasă
Pentru facilitarea exercitării dreptului la libertate religioasă, se cooperează cu comunităţile
religioase de pe lîngă închisori. Preoţii vin în penitenciare în funcţie de nevoile şi dorinţele deţinuţilor.
În cadrul penitenciarelor, de asemenea sunt create odăi pentru rugăciuni, cu suportul financiar
al reprezentanţilor acestor confesiuni, în cazul în care nu există o astfel de posibilitate, sunt adaptate
sălile festive. Toate instituţiile penitenciare sunt vizitate de către Biserica Creştin-Ortodoxă, Biserica
Evanghelistă, Biserica Adventiştilor de ziua a 7-a, Martorii lui lehova etc. Se fac adunări, lecţii de
studiere a Bibliei, se prezintă filme, în instituţiile penitenciare unde există posibilitate, lecţiile sunt
difuzate prin radiotranslator. La aceste reuniuni participă toţi doritorii.
Reprezentanţii cultelor religioase acordă atît suport emoţional, cît şi material deţinuţilor, făcînd
diverse donaţii (haine, produse alimentare, literatură religioasă etc). 12
Studiu de caz 1.
I. Cadrul general:
C. Serghei este născut la data de 18.10.1985 în oraşul Chişinău. Provine din familia dnei Maria
C. şi a dnlui Andrei C.
II. Date privind persoanalitatea deţinutului:
Familia beneficiarului a fost constituită din şase membri: mama-C.Maria (a.n.1942), este
pensionară şi lucrează ocazional ca măturator; tatăl-C.Andrei (a.n.1938), a decedat în anul 2004 şi
fraţii-Aliona G. (a.n.1970), C.Igor (a.n.1971), C.Natalia (a.n.1983) şi C. Serghei (a.n.1985), care la
moment se află în instituția penitenciară. Toţi fraţii deţinutului locuiesc separat cu familiile lor.
În perioada anului 2018 a locuit patru luni în concubinaj cu P. Ina (a.n.1980), din această relaţie
sa născut P. Daniel (a.n.2017). Pînă la detenţie, Serghei nu a contribuit financiar la întreţinerea
copilului, iar după detenţie relaţiile dintre ei s-au distanţat în general.

66
65

36 22 27
37 24

2
12
Ghidul consilierului de probaţiune. – Chişinău: IRP, 2004, p. 131.

73
 Relaţiile din cadrul familiei sunt descrise de către beneficiar ca fiind conflictogene, persistă
certuri însoţite de violenţă verbală şi fizică, cauza fiind consumul de alcool în cadrul familiei. Familia
se află la evidenţa sectorului de poliţie nr.1, pentru comportament deviant, manifestat prin consum
de alcool în exces, droguri şi comportament agresiv.
Serghei este vizitat în penitenciar foarte rar de către sora mai mare-Aliona şi soţul acesteia, cu
care a lucrat în domeniul construcţiilor pînă la detenţie. În relaţii apropiate este cu sora mai mică cu
care corespondează prin intermediul scrisorilor.
Referitor la situaţia şcolară, Serghei a mers în clasa I la la şcoala - internat nr. 6, şcoală specială
pentru copiii cu deficienţe mentale, din cauza retardului mental mediu depistat încă din copilărie.
Problemele de sănătate au apărut chiar de la naştere, dat fiind faptul că mama a consumat alcool în
perioada sarcinii. Pe perioada studiilor, beneficiarul a fost un elev cu o reuşită şcolară slabă, frecvenţa
la ore era slabă din cauza dezinteresului de a învăţa.
Mama nu a prezentat interes faţă de procesul de instruire a fiului său, nu se prezenta la adunările
părinteşti, iar cînd venea la şcoală, deseori era sub influenţa consumului de alcool şi manifesta un
comportament conflictogen cu profesorii, iar tatăl nu se implica în procesul educaţional al copiilor.
După finisarea şcolii, (8 clase), Serghei a încercat să lucreze, în diverse locuri, însă nu se
menţinea foarte mult din cauza apariţiei plictiselii şi dezinteresului de a munci. Au fost perioade cînd
vagabonda cu alţi semeni cu un comportament similar.
Cercul de prieteni al deţinutului pînă la instituția penitenciară era constituit din persoane, cu un
comportament antisocial. Timpul liber şi-l petrecea cu prietenii din ogradă, jucînd cărţi sau nardi
pentru bani.
În penitenciar, este în relaţii relativ bune cu ceilalţi deţinuţi. Participă la diverse activităţi
organizate în cadrul instituţiei penitenciare. Prezintă un interes sporit faţă de religie, citeşte biblia şi
crede că acest fapt la ajutat să înţeleagă răul pe care la făcut, iar Dumnezeu la pedepsit pe bună
dreptate.
III. Date privind comportamentul deţinutului:
Pînă la incidentul dat, Serghei C. nu avut antecedente penale, în afară de unele conflicte cu
poliţia cînd era în stare de ebrietate, fiindu-i aplicate pedepse administrative.
Din cele relatate de către deţinut, devianţa în comportamentul său a apărut în perioada
adolescenţei şi se manifesta prin vagabondaj, lipsa interesului faţă de procesul de instruire şi de
muncă, consum de alcool şi drog, fiind influienţat uşor de semeni ce aveau un comportament
problematic. Împreună cu aceştia, fiind sub influienţa consumului de alcool, în perioada anului 2004,

74
au comis mai multe infracţiuni, fiind pedepsiţi în baza articolului 273, al.2, care presupune răpirea
mijloacelor de transport, cu 7 ani privaţiune de libertate.
Alexandru recunoaşte fapta comisă şi regretă cele întîmplate. Doreşte foarte mult să se întoarcă
la libertate, şi crede că pedeapsa cu instituția penitenciarăa este o lecţie pe care o ţine minte pentru
întreaga viaţă. Referitor la viitor, nu ştie ce va fi mai departe, doar că nu va mai comite ceea ce a
făcut pînă la detenţie.
IV. Factorii care influenţează sau pot influenţa conduita generală а persoanei.
Factori de natură să inhibe dezvoltarea comportamentului infracţional:
- dorinţa de schimbare;
- descoperirea religiei;
- conştientizarea faptei comise.
Factori de natură să accentueze dezvoltarea comportamentului infracţional:
- lipsa sentimentului responsabilităţii;
- lipsa sentimentului de valorificare a timpului liber;
- prietenii cu un comportament deviant;
- relaţii conflictogene dintre membrii familiei;
- consumul de alcool în cadrul familiei;
- lipsa instruirii profesionale;
- lipsa unui loc stabil de muncă.
V. Concluzii şi recomandări:
Din analiza informaţiei date, se poate estima faptul că Serghei C. are perspective minime de
reintegrare în societate din considerentul că persistă lipsa sentimentului responsabilităţii faţă de
propria viaţă şi în special faţă de propriul copil. Relaţiile din cadrul familiei şi stilul de viaţă al
acestora pot influienţa negativ comportamentul beneficiarului. Întoarcerea la prietenii vechi, poate
conduce la reîntoarcerea la vechile obiceiuri. Perspectivele ar putea creşte în condiţiile în care va fi
susţinută întoarcerea acestuia la religie, de asemenea dacă va învăţa o specialitate în cadrul
penitenciarului şi nu în ultimul rînd dacă va participa la programele de resocializare din cadrul
penitenciarului.
Programul cu privire la organizarea activităţii cu deţinuţii nou-sosiţi în penitenciar, reprezintă un
program pentru persoanele care au ajuns în instituţiile penitenciare, din considerentul că primele
zile de detenţie sunt cele mai grele. Eficacitatea influenţării de corectare, în mare măsură, depinde
de reuşita adaptării condamnatului la condiţiile de detenţie. Deţinuţii urmează să se acomodeze la
condiţiile de viaţă şi de muncă din instituţia penitenciară, să se supună cerinţelor stricte ale

75
regimului de detenţie şi să se adapteze la mediul deţinuţilor, deoarece, izolarea de societate,
schimbarea statutului social, de regulă, este suportată destul de dificil.
Este foarte important ca din primele zile de aflare în instituţia penitenciară (perioada de carantină-
15 zile), colaboratorii să determine cele mai eficiente metode de influenţare educativă asupra acestor
persoane, să îi ajute pe condamnaţi să se adapteze la noile condiţii.
Sarcina de bază a regimului de carantină este studierea intensă a personalităţii condamnaţilor noi
sosiţi în penitenciar, aprecierea gradului de degradare socială şi reieşind din aceasta, orientarea
activităţii individual-educative pentru fiecare condamnat.
Totodată, pe parcursul aflării condamnatului în condiţiile regimului de carantină, se întreprind
un complex de măsuri educative, sociale, psihologice, medicale, de securitate şi regim, profilactice,
orientate spre atitudinea corectă faţă de măsurile de corijare. Începînd cu primele zile de detenţie,
condamnatul este orientat asupra corijării şi resocializării.
În cadrul programului cu privire la organizarea activităţii cu deţinuţii nou-sosiţi în penitenciar, sînt
implicaţi de obicei colaboratorii cu experienţă, reprezentantînd următoarele servicii:
- serviciul securitate;
- serviciul regim, pază şi supraveghere;
- serviciul educativ;
- serviciul psiholopgic;
- serviciul medical;
- serviciul de producere;
- serviciul logistic;
- contabilitatea;
- reprezentanţii şcolii de instruire profesională.
Eficacitatea programului cu privire la organizarea activităţii cu deţinuţii nou-sosiţi în penitenciar, este
posibilă numai în cazul unei bune organizări ai tuturor reprezentanţilor serviciilor din penitenciar.
Tematica programului cu privire la organizarea activităţii cu deţinuţii nou-sosiţi în penitenciar, este
foarte diversă:
1. Caracteristica generală a penitenciarului. Programul zilnic;
2. Tehnica de securitate în zonele locative şi de producere;
3. Statutul juridic al condamnatului; Drepturile şi obligaţiunele condamnaţilor; Regulile de
comportare ale condamnaţilor;
4. Organizarea asistenţei medicale şi acordarea ajutorului medical;
5. Noţiune despre regimul de detenţie în penitenciar şi măsurile de asigurare a regimului stabilit;

76
6. Procedura de acordare condamnaţilor a întrevederilor cu rudele sau alte persoane;Corespondenţa
şi convorbirile telefonice ale condamnaţilor etc. (vezi Anexa 5)
De asemenea, în activitatea cu condamnaţii din carantină, pot fi implicaţi şi reprezentanţii instituţiilor
guvernamentale, organizaţiilor neguvernamentale şi confesiilor religioase, pentru reabilitarea psiho-
socială a condamnaţilor.
Un alt aspect foarte important este faptul că după primirea condamnatului în penitenciar, acestuia i se
permite gratis, în scris sau telefonic, să informeze familia sau avocatul despre locul aflării şi
schimbările ce au intervenit în viaţa lui, ceea ce facilitează păstrarea legăturii cu persoanele
apropiate şi depăşirea eficientă a perioadei de adaptare la viaţa din penitenciar.
După finalizarea perioadei de aflare a condamnatului în carantină, şeful penitenciarului decide
repartizarea condamnatului în sector, încadrarea acestuia în cîmpul muncii sau în procesul de
instruire profesională. La repartizare se ţine cont următorii factori: de particularităţile individuale ale
fiecărui persoane, genul, vîrsta, gradul de pericol social al infracţiunii comise, antecedente penale,
apartenenţa religioasă etc.
Rolul acestui program este foarte important, deoarece influenţarea educativă şi efectivă asupra
condamnaţilor, din primele zile de aflare a lor în penitenciar, se reflectă pozitiv asupra termenului de
ispăşire a pedepsei, iar în final, asupra executării reuşite a sarcinii de bază a sistemului penitenciar –
corectarea şi reeducarea condamnaţilor.13
Un alt program dezvoltat în cadrul sistemului penitenciar este – Programul de iniţiere a deţinuţilor
în domeniul ştiinţelor socio-juridice, care reprezintă un program de activitate educativă cu deţinuţii
şi este exercitat de către colaboratorii serviciului educativ din penitenciare.
Actualitatea programului de iniţiere a deţinuţilor în domeniul ştiinţelor socio-juridice, rezidă
din necesitatea nivelului de informare a deţinuţilor privind drepturile şi obligaţiile lor în perioada
executării pedepsei penale.
Elaborarea şi realizarea programului se impune şi datorită faptului că în ultimii ani legislaţia executiv-
penală a suferit modificări considerabile, ceia ce reclamă informarea detaliată şi accesibilă a
deţinuţilor vizînd prevederile actelor normative în vigoare.
Aces program este implementat cu scopul de realizare a procesului informativ-educativ privind
drepturile şi obligaţiile deţinuţilor în perioada executării pedepsei penale conform legislaţiei în
vigoare şi dezvoltarea abilităţilor comportamentale adecvate în societatea contemporană.

13
Programul cu privire la organizarea activităţilor cu deţinuţii noi sosiţi în penitenciar. Aprobat prin ordinul DIP
nr.27 din 01.03.06

77
Sarcinile de bază ale Programului :

- informarea deţinuţilor privind drepturile şi obligaţiunele lor în perioada executării pedepsei

penale;
- familiarizarea deţinuţilor cu modificările legislaţiei executiv-penale;
- respectarea şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale deţinuţilor, precum viaţa,
sănătatea şi demnitatea acestora;
- prevenirea şi abţinerea de la orice acţiune ce presupune discriminarea deţinuţilor pe temei de etnie,
rasă, naţionalitate, sex, religie, limbă, opinie sau alte temeiuri;
- manifestarea obiectivităţii faţă de problemele deţinuţilor, în corespundere cu regulile de ordine şi
disciplină stabilite în penitenciar;
- influenţarea pozitivă a comportamentului deţinuţilor prin încurajarea acestora de a-şi asuma
răspunderea pentru faptele comise şi de a participa la activităţi social utile;
- prevenirea conflictelor între deţinuţi şi exercitarea măsurilor pentru neadmiterea lor în viitor,
- altoirea şi dezvoltarea unor abilităţi de comportament social adecvat.
Implementarea Programului reclamă implicarea atît a serviciului educativ în special şefii de sector,
cît şi a altor servicii din instituţia penitenciară, precum: serviciul securitate şi regim, serviciul de
pază, serviciul special, serviciul medical, serviciul de producere şi contabilitate, serviciul juridic, etc.
În acest context, în fiecare instituţie penitenciară, săptămînal, cu stabilirea anticipată a zilei şi
orei (se recomandă ziua de marţi, ora 10.00), se va ţine cîte o lecţie de informare şi popularizare a
legislaţiei executiv-penale şi a normelor sociale de conduită, corespunzător următoarelor module:
1. Constituţia Republicii Moldova - Legea fundamentală a statului;
2. Scopurile şi sarcinile legislaţiei executiv-penale a Republicii Moldova;
3. Statutul juridic al deţinuţilor, drepturile şi obligaţiile lor;
4. Regulile de comportare a deţinuţilor;
5. Modul şi condiţiile de detenţie în penitenciare de tip închis, semiînchis şi deschis, în izolatoarele
de urmărire penală, în instituţiile penitenciare pentru minori sau pentru femei (în dependenţă de tipul
instituţiei penitenciare);
6. Regimul de detenţie şi cerinţele principale; regimul zilei în instituţie; regulile de deplasare al
deţinuţilor în limita instituţiei; controlul prezenţei deţinuţilor;
7. Consecinţele nesupunerii prin violenţă la cerinţele legitime ale administraţiei instituţiei
penitenciare etc. (vezi Anexa 6)
După realizarea programului, şeful serviciului educativ poate înainta pentru menţionare deţinuţii care
au manifestat interes deosebit la lecţii, participînd activ la ore şi care au demonstrat rezultate pozitive.

78
Programul de încadrare în cîmpul muncii, este un program larg utilizat în instituţiile penitenciare.
Munca este un domeniu al culturii societăţii, orientat spre creşterea nivelului material şi de dezvoltare
a calităţilor fizice ale omului, constituind în acelaşi timp şi o parte componentă a educaţiei
condamnaţilor, direcţionată spre dezvoltarea posibilităţilor personalităţii în cadrul procesului
educativ–profilactic. Participarea la muncă este un criteriu de apreciere a fiecărui condamnat, a
modului în care se implică în contextul social, în activitatea de realizare a personalităţii sale. Astfel,
una din sarcinile de bază ale sistemului penitenciar este promovarea şi dezvoltarea orientărilor
profesionale şi de încadrare în cîmpul muncii a persoanelor private de libertate. Pentru a argumenta
cele expuse, prezentăm un studiu de caz.
Studiu de caz 2
Beneficiarul, C. Alexandru, este născut la data de 02.05.1987 în or. Chişinău. Provine din
căsătoria dnei C.Angela (a.n.1971) şi a dnlui C. Alexandru (a.n.1969).
II. Date privind persoanalitatea deţinutului:
C. Alexandru, a locuit în familia buneilor: N. Ana (a.n.1941) şi N. Valentin (1940)-ambii
pensionari, din motivul decesului ambilor părinţi.
Mama beneficiarului, C. Angela (a.n.1971), născută în Chişinău, a absolvit 8 clase, în anul 1995
a decedat.
Tatăl beneficiarului, dnul C. Alexandru (a.n.1969), născut în oraşul Chişinău, a absolvit 10
clase, în anul 1995 a decedat.

66 67

29 26 3
3

20 17
Relaţia dintre părinţi la început a fost armonioasă, ca mai tîrziu să devină tensionată, cauza fiind
implicarea părinţilor soţului în viaţa lor de familie. La 3 ani după naşterea lui Alexandru, familia C.
a divorţat. La scurt timp ambii soţi s-au recăsătorit. În urma unui incident noul soţ al dnei Angela –
G. Vasile este judecat şi pedepsit cu instituția penitenciară pentru 8 ani. Din relaţia cu noul soţ s-a

79
născut fratele lui Alexandru – G. Igor (a.n.1990). Tatăl biologic dorea să se reîntoarcă la mama
deţinutului, care refuza orce încercare a acestuia, fapt care a generat o ceartă, însoţită de ameninţări
şi violenţă fizică din partea fostului soţ, care s-a finisat cu moartea mamei beneficiarului. Tatăl a fost
pedepsit cu instituția penitenciară pe viaţă, la scurt timp după aceasta, s-a sinucis.
Alexandru a rămas în grija bunicii care a instituit tutela asupra acestuia. Între bunică şi
beneficiar s-a stabilit o relaţie de încredere, empatie şi ajutor reciproc. În relaţii apropiate se află cu
sora mamei-Svetlana. De asemenea Alexandru păstrează legătura cu fratele mai mic-Igor, care
locuieşte cu tatăl său în oraşul Soroca.
La moment, este susţinut de către bunică, care deşi este pensionară, munceşte în calitate de
recepţioneră, pentru a putea trimite lunar paghete în penitenciar. În relaţii apropiate este cu unchiul
Igor, cumnatul mamei, care îl vizitează mai des în penitenciar.
Referitor la situaţia şcolară, beneficiarul a mers în clasa I la şcoala nr.12, unde a finisat 8 clase
.Alexandru nu a manifestat un interes deosebit faţă de studii. Deseori abandona şcoala, sau nu se
prezenta la ore din motive neîntemeiate. Fregvenţa şi reuşita şcolară au fost satisfăcătoare cu note de
5 şi 6, deseori era controlat de către profesori.
Alexandru nu a continuat procesul de studii atît din lipsa resurselor materiale, cît şi a
dezinteresului de a învăţa. După finisarea şcolii (anul 2001), la rugămintea bunicii, beneficiarul a fost
angajat în cadrul firmei ,,Saveplus’’, unde a lucrat o perioadă foarte scurtă. Apoi a lucrat neoficial la
o firmă în domeniul construcţiilor, unde a lucrat pînă la detenţie. Din banii primiţi îşi procura articole
vestimentare şi produse alimentare.
În privinţa prietenilor, deţinutul a afirmat că pînă la instituția penitenciară, menţinea legătura
cu unii colegi din şcoală. Timpul liber îl petrecea cu prietena Tatiana, împreună mergeau prin diferite
localuri pentru a se distra. De asemenea ieşea cu băieţii din ogradă, care uneori manifestau un
comportament deviant. În cadrul penitenciarului este prieten cu colegii de cameră, relaţia cu ceilalţi
deţinuţi la fel este bună.
III. Date privind comportamentul inculpatului:
Încă din perioada copilăriei, Alexandru avea un comportament deviant, manifestat prin abandon
şcolar. Cercul de priteni al beneficiarului, în mare parte era constituit din persoane mai mari ca el, cu
un comportament anti-social. Împreună cu aceştia au săvîrşit o serie de furturi, motivînd faptul că la
început se distrau, ca mai tîrziu să perceapă că este o modalitate de a cîştiga bani foarte uşor. În
perioada anului 2001, a fost judecat în baza articolului 186 CPRM, însă cade sub influienţa amnistiei.
După o perioadă se aventurează din nou cu aceiaşi prieteni săvîrşind furturi în proporţii deosebit de
mari, fiind judecat în baza articolului 195, al.2 CPRM.

80
 Alexandru regretă foarte mult fapta comisă, şi acceptă pedeapsa primită ca fiind justă. Aşteaptă
cu nerăbdare liberarea, doreşte să se îtoarcă acasă să-i ajute pe bunei şi să le mulţumească pentru tot
ce fac pentru el. Este foarte hotărît să-şi schimbe radical viaţa, fără prietenii vechi şi să mucească
pentru a cîştiga cinstit banii pentru existenţă.
IV. Factorii care influenţează sau pot influenţa conduita generală a persoanei:
Factorii de natură să inhibe dezvoltarea comportamentului infracţional:
 Are motivaţii pentru shimbare;
 Relaţii armonioase cu membrii familiei;
 Resposabilitatea faţă de bunei;
 Vîrsta;
Factori de natură să accentueze dezvoltarea comportamentului infracţional:
 Trecutul infracţional al tatălui;
 Prietenii din regiunea în care locuieşte;
 Lipsa instruirii profesionale.
V Concluzii şi recomandări:
Din analiza informaţiei se poate estima faptul că beneficiarul C. Alexandru, are perspective
medii de reintegrare în societate din considerentul că: are motivaţii pentru schimbare, regretă fapta
comisă, este susţinut de membrii familiei, conştientizează consecinţele comportamentului deviant,
are responsabilitate faţă de bunei, manifestă dorinţa de a-şi reface viaţa cinstit. Perspectivele ar putea
creşte în condiţiile în care va fi instruit profesional, va participa la programele de resocializare şi
pregătire pentru liberare, de asemenea dacă îşi va schimba locul de trai departe de prietenii vechi.
Scopul Programului cu privire la determinarea orientărilor profesionale şi de încadrare în cîmpul
muncii a condamnaţilor rezidă în încadrarea condamnaţilor în cîmpul muncii, creşterea
productivităţii şi calităţii muncii, sporirea calităţii producţiei în penitenciare şi majorarea pe această
bază a nivelului material şi cultural de viaţă a persoanelor private de libertate.

Sarcinile programului.
1. Organizarea şi petrecerea utilă a timpului de aflare în detenţie al condamnaţilor;
2. Desfăşurarea activităţilor explicative de încadrare a condamnaţilor în câmpul muncii;
3. Promovarea unui mod de viaţă adecvat normelor sociale;
4. Soluţionarea problemelor materiale;
5. Dezvoltarea rezistenţei şi a abilităţilor necesare în activitatea de muncă;
6. Educarea voinţei şi a simţului de responsabilitate.
7. Reducerea termenului privativ de libertate;

81
 8. Menţinerea disciplinei în penitenciar;
9. Determinarea celor mai eficiente metode de convingere pentru încadrarea condamnaţilor la
munca social-utilă;
10. Asigurarea posibilităţilor de obţinere a indicatorilor înalţi de muncă.
Condamnaţii pot fi antrenaţi la munca social-utilă, remunerată, ţinîndu-se cont de
voinţă, aptitudini şi, în măsura posibilităţii, de specialitatea pe care o posedă persoana.
De asemenea, condamnaţii sînt antrenaţi şi la munci neremunerate, precum: lucrări de
îngrijire şi amenajare a teritoriului penitenciarului, de îmbunătăţire a condiţiilor de trai şi medico-
sanitare de detenţie. La munca neremunerată condamnatul este, antrenat cel mult două ore pe zi, însă
nu mai mult de zece ore pe săptămînă. Condamnaţii care au atins vîrsta de pensionare şi condamnaţii
invalizi de gradul I şi II sînt antrenaţi în muncă la dorinţă, conform capacităţilor de lucru.
Implementarea Programului este axată pe organizarea de către şefii de sector, cu implicarea
şefilor de producere, a unor activităţi de informare, precum:
I. Organizarea lunară cu fiecare sector de condamnaţi, a unei adunări generale, care ar avea
drept scop informarea acestora despre locurile de muncă propuse pentru angajare, despre lucrările de
îngrijire a teritoriului penitenciarului şi scopul şi avantajele încadrării în cîmpul muncii;
II. Desfăşurarea permanentă cu fiecare condamnat care se eschivează de la încadrarea în
cîmpul muncii a unor convorbiri individuale, orientate spre implicarea acestora în munca remunerată
sau pentru îngrijirea şi amenajarea teritoriului. Rezultatele convorbirilor urmează a fi fixate în Caietul
individual educativ al condamnatului.
III. Organizarea promovării muncii şi a persoanelor ce muncesc prin intermediul agitaţiei
vizuale din penitenciar. Ex: afişarea rezultatelor înalte obţinute în muncă; anunţarea unor competiţii
pentru cele mai bune rezultate obţinute în cîmpul muncii şi menţionarea învingătorilor, etc.;
IV. Organizarea unor activităţi de încurajare a muncii condamnaţilor. Ex: organizarea unor
concerte cu invitarea artiştilor din societate, aplicarea stimulărilor , menţionări cu cadouri de preţ
(televizor; frigider, etc.), crearea unor condiţii de trai mai favorabile, etc
Condamnaţii care intenţionează să se angajeze în cîmpul muncii depun o cerere scrisă pe
numele angajatorului (Penitenciarul sau Întreprinderea), coordonată cu şeful de sector, medicul şef şi
în baza unei dispoziţii scrise a Şefului Penitenciarului, după care sînt antrenaţi la muncă în
întreprinderile, atelierele şi gospodăriile auxiliare ale sistemului penitenciar.
Angajaţii în cîmpul muncii sînt asiguraţi, din contul angajatorului, cu echipament de
protecţie individuală şi salariu pentru serviciile prestate conform tarifelor stabilite. Astfel, munca
condamnaţilor se organizează cu respectarea regulilor de protecţie a muncii, a tehnicii securităţii şi
igienei muncii.

82
 Condamnaţii angajaţi în cîmpul muncii au o multitudine de privilegii:
1. Stimulări – cu respectarea condiţiilor de îndeplinire a normelor de producere stabilite,
respectarea regimului de detenţie şi a normelor de trai;
2. Compensarea privilegiată a zilelor de muncă – trei zile din durata pedepsei cu două zile de
muncă, iar pentru antrenarea la muncă în condiţii grele şi nocive, trei zile din durata pedepsei cu o zi
de muncă;
3. Achitarea pagubei materiale din contul salariului;
4. Dreptul la concediu – pentru activitatea de muncă de cel puţin şase luni se acordă concediu
neremunerat cu durata de douăsprezece zile calendaristice. Condamnaţii care execută pedeapsa într-
un penitenciar de tip deschis pot beneficia, pe perioada concediului, de dreptul de a se deplasa în afara
penitenciarului.
5. Asigurarea cu salariu – cuantumul minim al salariului pe ţară este garantat numai cu condiţia
executării obligaţiunilor (normelor) de muncă în orele de program stabilite. În cuantumul minim nu
se includ sporurile la salariu, suplimentele, premiile precum şi celelalte recompense;
6. Produse alimentare suplimentare;
7. Premii băneşti – pentru obţinerea unor indicatori înalţi de muncă. Premiile se transferă pe
contul de peculiu al condamnatului;
8. Crearea condiţiilor de trai decente.
Condamnaţii încadraţi în cîmpul muncii sînt obligaţi să respecte următoarele reguli generale de
conduită:
 Respectarea cerinţelor tehnologice, regulilor de securitate tehnică şi disciplina muncii;
 Executarea lucrului încredinţat în termenii stabiliţi, evitarea producerii rebutului de muncă;
 Să menţină într-o stare igienico-sanitară locul de muncă, astfel încât să fie respectate normele
generale de igienă.
La organizarea şi dezvoltarea orientărilor profesionale şi de încadrare în cîmpul muncii sînt
antrenaţi atît colaboratorii Serviciului activitate educativă, cît şi din Serviciul regim şi supraveghere,
Serviciul securitate, Serviciul logistică, administraţia Întreprinderii de Stat care au scopul de iniţiere
a măsurilor pentru prevenirea accidentelor în muncă.
Cu contribuţia autorităţilor publice locale, a organizaţiilor obşteşti, administraţia penitenciarelor şi
personalul întreprinderii sînt obligate să asigure crearea unei baze materiale pentru activitatea de
determinare a orientărilor profesionale şi de încadrare în cîmpul muncii. 14

14
Programul de încadrare a deţinuţilor în cîmpul muncii. Aprobat prin ordinul DIP din anul 2006

83
 CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI PRACTICE

Obiectivul general al prezentului studiu a fost să exploreze procesul de reabilitare a

condamnaților în închisorile deschise și închise din RepublicaMoldova, folosind cazurile
penitenciarului din Leova și modul în care contextul penitenciarului modelează anagajații din
închisori. Analizând dreptul penitenciar al Republicii Moldova în comparație cu studiile din alte
sisteme de drept penal, rezultatul arată în mod concludent că puterea disciplinară și puterea punitivă
se împletesc în instituția penitenciarului.
Dreptul penal din diverse state a pus bazele solide pentru reabilitarea cu succes a
condamnaților prin utilizarea combinată a sistemelor penitenciarului deschise și închise, cu formele
lor de securitate diferențiale. În ansamblu, instituția corecțională Leova Nr. 3 reprezintă o unitate
disciplinară menită să modifice comportamentele condamnaților.
Cu toate acestea, preocuparea pentru reabilitarea condamnaților nu se referă la drepturile
deținuților; este vorba despre întoarcerea acestor persoane către membrii productivi ai societății,
pentru a putea fi utili.
Acest studiu a constatat că punerea în aplicare a programelor de reabilitare în instituția
penitenciară deschise și închise constituie menținerea controlului asupra condamnaților. Atât
penitenciarele deschise, cât și cele închise au în vigoare programe de reabilitare pentru a ajuta
reformarea condamnaților care vor duce la reintegrarea cu succes a societății la eliberare.
Obiectivele sunt sarcinile către care este orientată întreaga activitate a penitenciarului în
procesul de realizarea a scopului final şi constă din mai multe componente:
 reeducarea socială a persoanelor private de libertate;
 educarea atracţiei faţă de muncă;
 asigurarea resocializării şi reintegrării acestora în societate ş.a.
Strategia reprezintă un program general de acţiune şi de alocare a resurselor de lungă durată a
unui penitenciar pentru asigurarea unor obiective cuprinzătoare. Raţiunea strategiei unui penitenciar
este de a contura imaginea sa viitoare, de a evidenţia linia de evoluţie a acestuia şi accentele ce vor fi
puse în viitor, de a oferi un cadru general pentru ghidarea gândirii şi acţiunii acestuia. În general,
strategia dezvoltării unui penitenciar trebuie să se refere la realizarea următoarelor obiective:
îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie(de muncă) a personalului ce realizează managementul
penitenciar; îmbunătăţirea condiţiilor şi a spaţiilor de cazare pentru deţinuţi; perfecţionarea
mijloacelor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale personalului şi deţinuţilor; îmbunătăţirea
tehnicii de lucru a personalului; îmbunătăţirea dotărilor generale ale penitenciarului etc.

84
 Politicile, după cum s-a menţionat, sunt declaraţii generale sau înţelegeri care ghidează
gândirea şi acţiunea în luarea deciziilor.
Acestea definesc stilul de muncă ce urmează a fi adoptat într-o activitate ce va fi desfăşurată
într-o anume perioadă de timp (exemplu: după schimbarea conducătorului unui penitenciar, cel nou
expune în faţa personalului ceea ce doreşte să facă în viitor; modul său de a gândi; munca de
penitenciare; măsurile pe care le va lua etc.), există la toate nivelurile penitenciarului şi se extind de
la cele majore, valabile pentru ansamblul acestuia până la cele derivate, aplicabile acţiunilor minore
din cadrul său.
Procedurile reprezintă ghiduri de acţiuni concrete care detaliază modalitatea exactă în care
se desfăşoară o activitate sau se îndeplineşte o acţiune. Ele pot fi cuprinse în instrucţiuni şi
regulamente de „Practici-standard ale penitenciarului" şi se referă la activităţi care se desfăşoară cu
ocazia primirii deţinuţilor în penitenciar, selecţionarea şi folosirea deţinuţilor la muncă, activităţi
socio-educative ce se pot desfăşura cu deţinuţii din penitenciare etc.
Regulile sunt enunţurile care stipulează că o acţiune specifică şi definită va fi sau nu
întreprinsă într-o situaţie dată. Esenţa regulii este că reflectă o decizie managerială privind iniţierea
sau menţinerea unei acţiuni. Acestea sunt folosite, de regulă, de conducătorul penitenciarului, prin
intermediul „Deciziei pe unitate", în care se stabilesc anumite reguli generale de urmat, obligatoriu
de respectat pentru toţi membrii personalului.
Programele sunt complexe de obiective, politici, proceduri, reguli, atribuiri de sarcini,
activităţi de desfăşurat şi oricare alte elemente necesare îndeplinirii activităţilor unităţii pe o perioadă
de timp determinată (lunar, trimestrial, semestrial, anual).
Programele de reabilitare sunt concepute pentru a construi caracterul condamnaților prin
discipline. Rezultatele acestui studiu și literatura conexă au arătat că condamnații din închisorile
deschise au mai mult succes în eforturile lor de a fi reabilitați și pregătiți pentru viață după eliberare,
în comparație cu omologi care rămân la închisori închise, cum ar fi penitenciarul Nr. 3 din Leova.
Abordarea pe care o desfășoară lucrătorii sociali care au un rol participativ în activitatea de
bunăstare a deținuților, inclusiv pentru pregătirea deținuților pentru viața în afara penitenciarului după
eliberarea din instituția penitenciară.
Concluziile fireşti pe care le formulăm din prezentarea ideilor anterioare sunt următoarele:
 la nivel naţional trebuie creat, consolidat şi perfecţionat continuu cadrul juridic, economic,
socio-educativ şi cultural, care să stimuleze intens activitatea execuţional-penală, de
recuperare şi reintegrare socială a persoanelor private de libertate;
 la nivelul Departamentului Instituţiilor Penitenciare şi al unităţilor lui, trebuie conturate clar,
prin strategii şi o politică propice, jaloanele acestei activităţi ce trebuie urmate de fiecare

85
 penitenciar, exprimate în termeni de resurse, biective, căi şi acţiuni subordonate imperative
obţinerii unui grad cât mai înalt de reintegrare a persoanelor sancţionate penal.
Aceste cerinţe sunt determinate de modul în care este condus penitenciarul şi sunt folosite
instrumentele specifice manageriale, modul respectiv fiind, la rândul său, influenţat de categoria de
regim în care este repartizat deţinutul şi profilul penitenciarului.
Privarea de libertate se face în condiţii morale şi materiale care să asigure respectful demnităţii umane,
în conformitate cu prevederile codului penal şi codului de procedură penală, a Legii şi normelor
Regulamentului privind executarea pedepselor.
Penitenciarele ca instituţii publice au statutul de persoane juridice. Acestea se organizează şi
se gestionează astfel încât să asigure condiţiile necesare aplicării regimului de executare a pedepselor,
folosirii deţinuţilor la activităţi social-educative, muncă sau alte activităţi lucrative, cazare, hrănire,
asigurarea asistenţei medicale, igienei individuale şi colective, precum şi realizării tuturor măsurilor
de siguranţă, potrivit categoriilor de deţinuţi. Diversitatea profilului, mărimii, condiţiilor specifice
existente în fiecare penitenciar, face dificilă degajarea unor trăsături definitorii ale conducerii
acestora, influenţată în măsură apreciabilă, de elementele de diferenţiere menţionate. Întotdeauna,
penitenciare ca Pruncul, Cricova, nu se vor conduce şi se vor confrunta cu alte probleme în ceea ce
priveşte conducerea lor decât penitenciare ca Ruska.
Necesitatea grupării penitenciarelor, potrivit anumitor criterii, este determinată, în opinia
autorului, de următoarele raţiuni:
 clasificarea oferă suportul static al determinării structurii sistemului execuţional penal
pe categorii de penitenciare care acţionează în cadrul acestuia, grupate în raport cu
anumite criterii de clasificare; pe această bază se pot efectua analize complexe şi
aprofundate privind greutăţile cu care acestea se confruntă la un moment dat,
modificările ce trebuie făcute, organizarea sau reorganizarea activităţii lor, stabilite
prin prisma aceloraşi criterii;
 gruparea penitenciarelor după anumite criterii constituie un prim pas spre identificarea
caracteristicilor şi modalităţilor de exercitare a regimului de detenţie în penitenciare
încadrate în diferite grupe, al doilea pas constând în degajarea trăsăturilor generale şi
a celor specifice în practicarea acestuia.
Dimensiunea penitenciarului conceput destul de arbitrar, abordat în literatura de specialitate,
poate fi apreciată prin prisma suprafeţei pe care se întinde, a numărului de personal angajat şi a
numărului de deţinuţi pe care îl poate caza. Criteriile prezentate mai sus argumentează necesitatea
clasificării penitenciarelor în funcţie de mărimea lor astfel:
 penitenciare cu o capacitate de deţinere până la 1.000 de deţinuţi;

86
  penitenciare cu o capacitate de deţinere cuprinsă între 1.000 şi 2.000 de deţinuţi;
 penitenciare cu o capacitate de deţinere de peste 2.000 de deţinuţi.
Capacitatea de deţinere reprezintă raportul dintre numărul de deţinuţi ce pot fi cazaţi întrun
penitenciar şi posibilităţile acestuia de a asigura respectarea drepturilor omului cu privire la volumul
de aer şi spaţiu, necesare unei persoane, normele igienico-sanitare, de hrănire şi echipare, de odihnă
si plimbare, precum şi de folosire la muncă. Capacitatea de cazare a fiecărui loc de deţinere va fi
stabilită de directorul general al D.I.P., pe baza unor documente de analiză a locului de dispunere a
penitenciarului şi studii de rezistenţă a clădirilor ce îl compun.
Profilul de activitate. În raport cu regimul de detenţie ce se aplică în penitenciar şi activităţile
ce se desfăşoară cu deţinuţii, acestea se pot clasifica în:
 penitenciarele închise, al căror profil de activitate sunt toate categoriile de deţinuţi
sancţionaţi cu pedeapsa penitenciarului până la 10 ani;
 penitenciare semideschise, al căror profil de activitate sunt deţinuţii care execută
pedeapsa penitenciarului până la 10 ani şi sunt clasificaţi ca fiind uşori adaptabili, de
regulă după executarea a 1/5 din pedeapsă. De asemenea, mai fac obiectul de activitate
al acestor penitenciare, deţinuţii condamnaţi la pedepse de până la l an, cei pentru care
s-a stabilit un nou termen pentru liberare condiţionată şi au o comportare bună,
deţinuţii în perioada de probă care se pregătesc pentru liberare;
 penitenciare deschise, al căror profil de activitate sunt persoanele faţă de care până la
sfârşitul procesului penal nu s-a luat măsura arestării preventive, iar instanţa a dispus
executarea pedepsei într-un asemenea aşezământ, condamnaţii aflaţi în programe de
pregătire pentru liberare condiţionată, cei condamnaţi pentru infracţiuni din culpă,
precum şi cei care mai au de executat un rest de pedeapsă de până la l an şi au fost
clasificaţi pentru acest tip de regim;
 penitenciare sau secţii organizate ale acestora pentru a asigura protecţia şi asistenţa
pe plan social, şcolar, educativ, profesional, psihologic şi fizic, care le sunt necesare
potrivit vârstei, sexului şi personalităţii fiecărui minor în interesul dezvoltării lui
armonioase;
 penitenciare sau secţii anume organizate ale acestora, profilate pe deţinerea femeilor;
 penitenciare-spital sau sanatorii, al căror profil de activitate îl constituie deţinuţii
bolnavi, care trebuie să urmeze un tratament specializat, potrivit normelor prevăzute
de Ministerul Sănătăţii.
Profilarea penitenciarelor oferă posibilitatea managerilor acestora de a îmbunătăţii
performanţele managementului penitenciar şi concentrarea activităţii personalului asupra unui grup

87
mai restrâns de probleme, vizând în principal aplicarea regimului de deţinere şi a tratamentului
penitenciar la standardele europene actuale.
Rolul oricărui penitenciar, în cadrul sistemului execuţional penal, este indiferent de profilul
său, raţiunea însăşi a existenţei sale, motivul esenţial pentru care a fost înfiinţat şi se desfăşoară un
ansamblu de activităţi. Acest rol prezintă două laturi: una de siguranţă, ce corespunde scopului
penitenciarului, adică izolarea de societate a persoanelor care au încălcat legea penală şi una socială,
care constă în activităţile desfăşurate cu aceste persoane în interiorul şi exteriorul penitenciarului,
pentru recuperarea si reintegrarea în societate.
Pentru îndeplinirea rolului său, penitenciarul desfăşoară un ansamblu complex de activităţi al
căror mecanism de funcţionare este în permanenţă studiat, perfecţionat şi aplicat în munca zilnică ce
se desfăşoară cu persoanele private de libertate. Necesitatea studierii şi examinării ansamblului de
activităţi ale penitenciarului şi ale mecanismului desfăşurării acestora a determinat găsirea unor
modalităţi de investigare care să rămână operante chiar în condiţiile creşterii apreciabile a
complexităţii, diversităţii şi sarcinilor penitenciarului, ale modului lui de existenţă şi acţiune în
perioada aderării la Uniunea Europeană.
Statul, în special conducerea sistemului penitenciar din R.Moldova este preocupat de această
problemă şi una din sarcinile sale este grija faţă de condamnaţi, faţă de cît de reuşit se vor reintegra
în societate odată cu eliberarea din detenţie .
Sarcina acestor colaboratori este de a stabili si a soluţiona productiv astfel de probleme cum
ar fi :
 relaţiile cu familia şi rudele apropiate ;
 unde aceste persoane sînt dispuse să locuiască după eliberare ;
 angajarea în cîmpul muncii ;
 susţinerea psihologică ;
 promovarea tinerelor pentru a face studii ;
 promovarea pentru soluţionarea problemelor ce ţine de locul de trai ;
 acordarea asistenţei medicale ;
 satisfacerea necesităţilor religioase , ş.a. .
Conducîndune de hotărîrea acestor probleme majore, Departamentul Instituţiilor
Penitenciare permanent efectuează cu condamnaţii un lucru educativ-instructiv care ar face ca
aceste persoane să nu intre în conflict cu legea ci să aplice reuşit cunoştinţele şi deprinderile sale
cultivate de colaboratorii sistemului penitenciar, pentru aşi găsi în viitor locul său în societate .

88
 BIBLIOGRAFIE
1. Abraham P., Nicolăiescu V., Iaşnic Şt. B. Introducere în probaţiune. – Bucureşti, 2001.
2. Act Concerning the Execution of Prison Sentences and Measures of Rehabilitation and
Prevention Involving Deprivation of Liberty of 1976 [Prison Act]. Retrived from
http://www.prawa.org/wp-content/uploads/2012/09/Prison-Act_Stand-17_06_2008- Germany.pdf
3. Albrecht, H. J. (2013). Sentencing in Germany: Explaining long-term stability in the structure
of criminal sanctions and sentencing. Law & Contemporary Problems, 76, 211.
4. Alford, C. F. (2000). What would it matter if everything Foucault said about prison were
wrong? Discipline and Punish after twenty years. Theory and society, 29(1), 125-146.
5. Andrews, D.A & Bonta, James (2010). Rehabilitating Criminal Justice Policy and Practice.
Psychology, Public Policy, and Law, 16, 39 –55.
6. Antoniu G. Vinovăţia penală. –Bucureşti, 1995.
7. Apel, R. (2016). The effects of jail and prison confinement on cohabitation and
marriage. ANNALS of the American Academy of Political and Social Sciences, 665, 103–
126. [Google Scholar]
8. Apel, R. , Blokland, A. A. , Nieuwbeerta, P. , & van Schellen, M. (2010). The impact of
imprisonment on marriage and divorce: a risk set matching approach. Journal of Quantitative
Criminology, 26, 269–300. [Google Scholar]
9. Aronowitz, A. (2008). World Factbook of Criminal Justice. Washington, D.C.: Bureau of
Justice Statistics.
10. Astray-Caneda, V., Busbee, M., & Fanning, M. (2010) Social learning theory and prison work
release programs. In M. S. Plakhotnik, S. M. Nielsen, & D. M. Pane (Eds.), Proceedings of the Tenth
Annual College of Education & GSN Research Conference. Miami: Florida International University,
pp. 2-8.
11. Balfour, B.M.N. (2003). The use of drama in the rehabilitation of violent male offenders. New
York: The Edwin Mellen Press.
12. Banciu D. Sociologie juridică. –Bucureşti, 1995.
13. Barbăneagră A. Codul penal comentat şi adnotat (coautorat) // Chişinău, Cartier juridic, 2005,
656 pag.
14. Barker, V. (2013). Nordic Exceptionalism revisited: Explaining the paradox of a Janus-faced
penal regime. Theoretical Criminology, 17(1), 5-25
15. Baumer, E. P., O’Donnell, I., & Hughes, N. (2009). The porous prison: A note on the
rehabilitative potential of visit home. The Prison Journal, 89(1), 119-126.

89
16. Bălan Ana, Stănişor Emilian, Elaş Roxana. Administraţiile penitenciare europene. –Bucureşti
2002.
17. Bocancea Cristian, Neamţu George. Elemente de asistenţă socială. –Iaşi, 1999.
18. Braman, D. (2004). Doing time on the outside: incarceration and family life in urban America.
Ann Arbor, MI: University of Michigan Press. [Google Scholar]
19. Bruze, G. , Svarer, M. , & Weiss, Y. (2015). The dynamics of marriage and divorce. Journal
of Labor Economics, 33, 123–170. [Google Scholar]
20. Bujor V., Laşcu M. Criminologie penitenciară: noţiunea, obiectul şi scopul în „Starea actuală
şi perspectivele ştiinţei criminologice în Republica Moldova”. – Chişinău, 2002, 6 iulie, p.95 – 99.
21. Bulgaru Maria. Asistenţa socială şi justiţia juvenilă: modalităţi de integrare şi cooperare. –
Chişinău 2005.
22. Bulgaru Maria. Aspecte teoretice şi practice ale asistenţei sociale. –Chişinău, 2003.
23. Chiş Ioan. Reforma Penitenciară din România. –Timişoara, 1997.
24. Clements, P. (2004). The rehabilitative role of Arts education in prison: Accommodation or
enlightenment? The International Journal of Art & Design Education, 23 (2): 169-178.
25. Codul de Executare al Republicii Moldova, adoptat prin legea nr. 443 din 24 decembrie 2004,
publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 34-35 din 03 martie 2005
26. Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova, adoptat prin legea nr. 122 din 14 martie
2003, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 104-110 din 07 iunie 2003
27. Codul Penal al Republicii Moldova, adoptat prin legea nr. 985 din 18 aprilie 2002, publicat în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 din 13 septembrie 2002
28. Comfort, M. (2008). Doing time together: love and family in the shadow of prison. Chicago,
IL: University of Chicago Press. [Google Scholar]
29. Comfort, M. (2016). “A twenty‐hour‐a‐day job”: the impact of frequent low‐level criminal
justice involvement on family life. ANNALS of the American Academy of Political and Social
Science, 665, 63–79. [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]
30. Culegere de recomandări normative şi metodice privitor la organizarea lucrului educativ cu
condamnaţii din instituţiile penitenciare. –Chişinău: DIP, 2004.
31. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova privind aprobarea Regulamentului de examinare a
cererilor de graţiere şi de acordare a graţierii individuale condamnaţilor, nr. 1646 din 05 septembrie
2000, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 116-118 din 14 septembrie 2000
32. Di Tella, R. & Schargrodsky, E. (2013). Criminal recidivism after prison and electronic
monitoring. Journal of Political Economy, 121, 28–73. [Google Scholar]
33. Drepturile şi interesele legitime ale condamnatului. –Chişinău: IRP, 2002.

90
34. Driver, F. (1985). Power, space, and the body: A critical assessment of Foucault's Discipline
and Punish. Environment and Planning D: Society and Space, 3(4), 425-446.
35. Driver, F. (1994). Bodies in space: Foucault’s account of disciplinary power. In C. Jones &R.
Porter (Eds.), Reassessing Foucault: Power, medicine and the body (pp. 113-131). London:
Routledge.
36. Dünkel, F. (2004a). Reducing tension and improving rehabilitation by opening prisons: Day
leave and prison furlough in Germany. In Council of Europe (Ed.), Crime Policy in Europe: Good
practices and promising examples (pp. 159-180). Strasbourg, FR: Council of Europe Publishing.
37. Dünkel, F. (2004b). Reducing the population of fine defaulters in prisons: experiences with
community service in Mecklenburg-Western Pomerania (Germany). In Council of Europe (Ed.),
Crime Policy in Europe: Good practices and promising examples (pp. 127-138). Strasbourg, FR:
Council of Europe Publishing
38. Durnescu Ioan. Manualul consilierului de reintegrare socială şi supraveghere. –Craiova, 2003.
39. Florea V., Florea L. Drept execuţional penal (concept, destinaţie). - Chişinău, 1999.
40. Florian Gheorghe. Fenomenologie penitenciară. –Bucureşti, 2003.
41. Florian Gheorghe. Psihologie Penitenciară. –Bucureşti , 1996.
42. Fomby, P. & Cherlin, A. J. (2007). Family instability and child well‐being. American
Sociological Review, 72, 181–204. [PMC free article] [PubMed] [Google Scholar]
43. Ghidul condamnatului. –Chişinău: IRP, 2001.
44. Ghidul consilierului de probaţiune. –Chişinău: IRP, 2004.
45. Ghidul persoanelor liberate din locurile de detenţie.Învaţă să trăieşti în comunitate. –Chişinău:
IRP, 2006.
46. Ghidul rudelor persoanelor condamnate. –Chişinău: IRP, 2006.
47. Giddens A. Sociologie. –Bucureşti, 2000.
48. Goffman, E. (1963). Stigma: notes on the management of spoiled identity. Englewood Cliffs,
NJ: Prentice‐Hall. [Google Scholar]
49. Graham W. Giles. Administrarea justiţiei în comunitate. –Bucureşti, 2000.
50. Heuveline, P. , & Timberlake, J. M. (2004). The role of cohabitation in family formation: the
United States in comparative perspective. Journal of Marriage and Family, 66, 1214–1230. [PMC
free article] [PubMed] [Google Scholar]
51. Hotărârea Guvernului privind adoptarea Regulamentului privind modul de plată a
indemnizaţiilor unice pentru persoanele eliberate din locurile de detenţie, nr. 1353 din 20 decembrie
2005, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 172-175 din 23 decembrie 2005

91
52. Hotărârea Guvernului privind instituirea Comitetului pentru plângeri, nr. 77 din 23 ianuarie
2006, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 21-24 din 03 februarie 2006
53. Justiţia penală şi drepturile omului. –Chişinău: IRP, 2004.
54. Justiţia penală şi drepturile omului. –Chişinău: IRP, 2004.
55. King, R. D. , Massoglia, M. , & MacMillan, R. (2007). The context of marriage and crime:
gender, the propensity to marry, and offending in early adulthood. Criminology, 45, 33–65. [Google
Scholar]
56. Laşcu Mihail, Măntăluţă Svetlana. Drept execuţional penal. –Chişinău, 2003.
57. Legea cu privire la adaptarea socială a persoanelor eliberate din locurile de detenţie, nr. 297
din 24 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 39-41 din 22 aprilie
1999
58. Lopoo, L. M. , & Western, B. (2005). Incarceration and the formation and stability of marital
unions. Journal of Marriage and Family, 67, 721–734. [Google Scholar]
59. Manual de practică în domeniul reintegrării sociale şi supravegherii. - Chişinău: MJ, 2004,
anul III, nr.9.
60. Massoglia, M. , Remster, B. , & King, R. D. (2011). Stigma or separation? Understanding the
incarceration‐divorce relationship. Social Forces, 90, 133–155. [Google Scholar]
61. Neamţu George, Stan Dumitru. Asistenţa socială studii şi aplicaţii. - Bucureşti, 2005.
62. Pedeapsa ca formă a răspunderii juridice şi rolul ei în societatea contemporană. –Chişinău,
2002.
63. Pedulla, D. S. (2016). Penalized or protected? Gender and the consequences of nonstandard
and mismatched employment histories. American Sociological Review, 81, 262–289. [PMC free
article] [PubMed] [Google Scholar]
64. Pop Octavian. Executarea pedepsei privative de libertate. –Chişinău, 2004.
65. Pop Octavian. Modalităţi de executare a pedepsei cu închisoarea în stare de libertate. –
Timişoara, 2002.
66. Raportul misiunii de evaluare a necesităţilor în domeniul pregătirii pentru liberare a
deţinuţilor. –Chişinău: IRP, 2007.
67. Rădulescu Sorin, Banciu Dan. Sociologia crimei şi criminalităţii. - Bucureşti, 1996.
68. Rădulescu Sorin. Anomie, devianţă şi patologie socială. –Bucureşti, 1991.
69. Sassler, S. (2004). The process of entering into cohabiting unions. Journal of Marriage and
Family, 66, 461–505. [Google Scholar]
70. Sereda Valentin, Toncoglaz Veaceaslav ş.a. Ghidul neformal al deţinutului. –Chişinău , 2004.

92
71. Siennick, S. E. , Stewart, E. A. , & Staff, J. (2014). Explaining the association between
incarceration and divorce. Criminology, 52, 371–398. [PMC free article] [PubMed] [Google
Scholar]
72. Socolov E. Sistemul penitenciar al Republicii Moldova. –Chişinău, 1995.
73. Statutul executării pedepsei de către condamnaţi, adoptat prin Hotărârea Guvernului nr. 583
din 26 mai 2006, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 91-94 din 16 iunie 2006
74. Stănişor Emilian, Bălan Ana, Pripp Cristina. Universul carceral. Culegere din studii de
criminologie şi penologie. –Bucureşti, 2004.
75. Svarer, M. (2004). Is your love in vain? Another look at premarital cohabitation and
divorce. Journal of Human Resources, 39, 523–535. [Google Scholar]
76. Svarer, M. (2011). Crime and partnerships. Review of Economics of the Household, 9, 307–
325. [Google Scholar]
77. Turney, K. (2015). Hopelessly devoted? Relationship quality during and after
incarceration. Journal of Marriage and Family, 77, 480–495. [Google Scholar]
78. Ulianovschi Xenofon. Probaţiunea, alternative la detenţie. –Chişinău, 2004.
79. Western, B. (2006). Punishment and inequality in America. New York: Russell Sage
Foundation. [Google Scholar]
80. Western, B. , Kling, J. R. , & Weiman, D. F. (2001). The labor market consequences of
incarceration. Crime & Delinquency, 47, 410–427. [Google Scholar]
81. Zamfirescu Emanuil Apolon. Privaţiunea de libertate cea mai aspră pedeapsă penală. –
Chişinău, 1995.
82. Zamfirescu Emanuil Apolon. Probleme de reformare a sistemului Penitenciar. –Chişinău,
2003.

93