ANEVRISMELE ARTERIALE

Anevrismul arterial reprezintã dilatatia permanenta, localizata a unei artere, ce

contine toate cele trei straturi ale peretelui vascular, reprezentand o crestere cu
peste 50% a diametrului arterei respective si insotita de întinderea si subtierea
tuturor straturilor peretelui vascular.
O importanta particulara o au anevrismele arterelor cerebrale, care pot
determina AVC.
Localizarea extracraniana cea mai frecventa este la nivelul aortei. Anevrismele
aortice sunt mult mai frecvente la barbati. Ele sunt clasificate in anevrisme ale
aortei toracice, respectiv ale aortei abdominale, deoarece semnificatia clinica si
abordarea terapeutica este diferita in cele doua situatii. Dintre anevrismele
aortice, cele mai frecvente sunt cele ale aortei abdominale infrarenale. Mult mai
rar se pot intalni anevrisme cu alte localizari decat cea aortica :
- anevrisme viscerale, dintre care cele mai frecvente sunt anevrismele arterei
splenice (60% din anevrismele viscerale), care apar mult mai frecvent la femei
- anevrisme ale arterelor periferice : cel mai comun anevrism periferic
intereseaza artera poplitee (70% din total)
Factorii de risc pentru aparitia anevrismelor aortice sunt :
- sexul masculin
- varsta inaintata
- fumatul
- istoricul familial
- HTA
- obezitatea
- hipercolesterolemia
- boala aterosclerotica
Anevrismele pot produce ocluzie arteriala sau embolizare distala a trombilor
formati in anevrism. Complicatia evolutiva cea mai grava, potential mortala este
insa uzura parietala cu ruptura, hemoragie interna cataclismica si exsanghinare.
Anevrismele aortei toracice se complica cel mai frecvent cu disectie de aorta.
Diagnosticul clinic
Majoritatea anevrismelor aortei abdominale evolueazã asimptomatic sau
oligosimptomatic pânã în momentul rupturii, fiind descoperite intamplator in
cadrul investigatiilor pentru alta patologie. In aceasta perioada, pot aparea totusi
urmatoarele simptome si semne :
1) Manifestarea clinicã obisnuitã este prezenta unei mase abdominale
palpabile, globuloasã sau fuziformã, pulsatilã. Initial, aceastã masã este localizatã
în mezogastru, chiar deasupra ombilicului ; odatã cu cresterea în dimensiuni a
anevrismului, formatiunea se extinde, ajungând uneori sã cuprindã si epigastrul si
hipogastrul.
2) Formatiunea anevrismalã poate fi uşor sensibilã la palpare. Durerea intensã
apare în caz de:
- rupturã a anevrismului;
- cresterea bruscã în dimensiuni a anevrismului;
- inflamatia perianevrismalã.
3) Uneori pot apãrea fenomene de stenoză digestivă înaltă, prin compresiunea
exercitatã de cãtre un anevrism voluminos, în special pe duoden.
4) Hemoragia digestivã superioarã gravã, manifestatã prin hematemezã şi
melenã poate surveni prin eroziunea duodenului de cãtre anevrism.
5) Manifestãri de insuficientã cardiacã pot fi consecinta aparitiei unei fistule
aorto-cave.
6) Pielonefrita poate complica evolutia unui anevrism care determinã
compresie ureteralã.
Ruptura anevrismelor aortice se produce spontan, în urma cresterii
dimensiunilor acestora. Riscul de rupturã este mai mare pentru anevrismele
simptomatice. Desi sângerarea cataclismicã cu exsangvinare survine destul de
repede, existã de obicei un interval de câteva ore între debutul rupturii si
progresia ei în spatiul retroperitoneal, dat de limitarea extravazãrii sângelui de
cãtre adventice si tesuturile periaortice.
Tabloul clinic în caz de anevrism aortic rupt este urmãtorul :
1) durere abdominalã severã apãrutã brusc, care iradiazã lombar.
2) stare de şoc hemoragic, datorat pierderii sanguine masive :
- hipotensiune, colaps;
- vasoconstrictie perifericã;
- anurie;
- sincopã.
În perioada de autolimitare durerea si starea de soc se pot ameliora, pentru a
reapare la ruptura adventicei.
3) cât timp sângele rãmâne cantonat în tesuturile periaortice, se palpeazã o
masã abdominalã pulsatilã ; în contrast fatã de anevrismul aortic intact, aceastã
formatiune este dureroasã la palpare.
4) când hemoragia se extinde în spatiul retroperitoneal, masa pulsatilã este
înlocuitã printr-o senzatie de împãstare, localizatã centroabdominal si
extinzându-se adesea spre flancul stâng.
Diagnosticul paraclinic
1) Radiografia abdominală pe gol poate surprinde calcificãri adventiciale la
cele mai multe anevrisme abdominale aterosclerotice.
2) Radiografia toracicã poate arãta dilatarea aortei toracice descendente în caz
de anevrism al aortei suprarenale care intereseazã segmentul aortic
supradiafragmatic.
3) Angiografia de contrast reprezintã o investigatie utilã. Indicatiile sale
sunt:
- suspiciunea interesãrii aortei suprarenale;
- simptome de angor intestinal, sugerând insuficientã arterialã
mezentericã;
- suspiciune de boalã renovascularã;
 - alterarea inexplicabilã a functiei renale;
- ocluzia intestinalã secundarã compresiunii exercitate de cãtre anevrism.
4) Ecografia este metoda diagnostica de prima intentie pentru anevrismele
aortei abdominale, fiind utilã pentru stabilirea topografiei şi dimensiunilor
anevrismului.
5) Tomografia computerizatã, simplã sau cu substantã de contrast, este o
explorarea deosebit de fiabilã, fiind utilizata frecvent.
6) RMN cu substanta de contrast.
Tratament
Rata de crestere a anevrismelor aortice este variabilã si imprevizibilã. Cele
mai multe anevrisme evolueazã spontan spre cresterea dimensiunilor si adesea
se pot rupe. Din acest motiv, se recurge adesea la tratament chirurgical,
indicatiile acestuia fiind :
1) Anevrismele care au risc semnificativ de rupturã, adicã anevrismele aortei
abdominale cu dimensiuni peste 5 – 5,5 cm.
2) Orice anevrism, indiferent de dimensiune, care este simptomatic, sensibil
la palpare sau are un ritm de creştere rapid (peste 0,5 cm la 6 luni).
La toti pacientii cu anevrism aortic la care nu se recurge imediat la chirurgie,
este indicata monitorizarea ecografica din 6 in 6 luni. Este util totodata
tratamentul cu beta-blocante.
Operatia clasica este rezectia segmentului aortic anevrismal si înlocuirea sa
cu o protezã vascularã. Se preferã ca material protetic Dacronul, grefele fiind
tubulare sau „în pantalon”. Anevrismectomia are o mortalitate intraoperatorie de
4% si o ratã de 5-10% de aparitie a complicatiilor.
In ultima vreme, se considera ca rezectia peretelui anevrismal nu este
necesara si se recurge la introducerea unui stent endovascular, care este fixat de
peretii aortici la distanta de limitele anevrismului (endovascular stent graft).
Aceasta procedura presupune o disectie mai limitata si o sangerare
intraoperatorie diminuata.
 OCLUZIA ARTERIALA PERIFERICA
Reprezinta o cauza importanta de morbiditate generala, fiind legata in special
de boala aterosclerotica. Aceasta este conditia patologica arteriala cu cel mai
mare impact in clinica si care poate genera orice forma de obstructie periferica.
Sunt afectate vasele de calibru mare, mediu sau mic. Exista si boli non-
aterosclerotice ale arterelor periferice, cele mai importante fiind arteritele
inflamatorii (adesea de cauza autoimuna) si trombangeita obliteranta (boala
Buerger). In cazul tuturor acestor afectiuni, cauzele care determina obstructie
arteriala sunt embolia arteriala, tromboza arteriala, stenoza progresiva a
lumenului, fenomenele vasospastice. Oricare dintre aceste fenomene pot fi
prezente la nivelul sistemului circulator fara sa determine manifestari clinice,
deoarece reducerea semnificativa a fluxului distal se produce doar cand
diametrul vascular scade cu mai mult de 75% (stenoza critica).
Ocluzia arteriala periferica realizeaza 2 sindroame mari :
1. Sindromul de ischemie periferica cronica
2. Sindromul de ischemie periferica acuta

SINDROMUL DE ISCHEMIE PERIFERICÃ CRONICÃ (IPC)

Arteriopatiile cronice obstructive, indiferent de substratul anatomic, etiologia
si patogenia lor, se traduc clinic prin simptome şi semne comune, realizând
sindromul de ischemie arterialã cronicã. În ultimii ani incidenta acestor boli a
înregistrat o crestere logaritmicã, ceea ce justificã interesul care li se acordã în
momentul de fatã.
Ischemia periferica cronica este cauzata cel mai frecvent de ateroscleroza.
Prototipul afectiunii care determina ocluzia cronica a arterelor periferice mici
este diabetul zaharat, ale carui efecte se intrica de multe ori cu cele ale bolii
aterosclerotice.
Etiopatogenie
 Afectiunile care determinã ocluzia cronicã a arterelor apar mai frecvent la
bãrbatii peste 50 de ani (raportul B/F = 6/1), deşi pot apãrea şi sub 40 de ani. Se
localizeazã pe orice arterã de calibru mare, mijlociu sau mic. Membrele
inferioare sunt mai des afectate decât cele superioare.
Existã o multitudine de factori etiologici care determinã obliterarea lumenului
arterial :
 factori metabolici: perturbãri ale metabolismelor glucidic şi lipidic
(diabet zaharat, hipercolesterolemie, dislipemii) induc alterãri
endoteliale sau depuneri în peretele arterelor;
 factori genetici: determinismul genetic al unor alterãri metabolice, care
în timp induc leziuni parietale arteriale;
 factori fizici: frigul, umiditatea, microtraumatismele repetate produc
dezorganizarea elementele anatomice ale arterelor periferice;
 factori infecţioşi: în cursul evoluţiei unor boli infecţioase (tifos exan-
tematic, febra tifoidã, sifilis) pot apãrea arteriopatii;
 factori toxici: nicotina (are efect vasospastic şi trombozant), alcoolul,
arsenul, plumbul, cromul;
 factori alergici: unii produsi exogeni si mai ales endogeni (metabolici)
pot sensibiliza peretii arteriali;
 factori endocrini: disfunctii glandulare diverse induc alterãri ale
peretelui arterial;
 factori nervoşi: sunt rãspunzãtori de inducerea unor spasme arteriale;
 factori chimici alimentari: cresterea raportului Ca/Na si scãderea
oligoelementelor (iod, brom, magneziu) favorizeazã indurarea peretilor
arteriali;
 tromboza venoasã într-o fazã avansatã cointereseazã si artera satelitã
determinând arterita.
 Clasificarea topografică a arteriopatiilor = topografia leziunilor arteriale
(1) Arteriopatiile membrelor inferioare (AOMI) – sunt cele mai frecvente :
• boala ocluzivã aorto-iliacã (sindromul Leriche);
• boala ocluzivã infrainghinalã;
• piciorul diabetic.
(2) Arteriopatiile membrelor superioare.
(3) Arteriopatiile vaselor cerebrale.
(4) Arteriopatiile viscerale:
• ischemia cronicã mezenterică;
• boala renovascularã.
Arteriopatiile obstructive ale membrelor inferioare (AOMI)
Localizarea periferică a leziunilor arteriale cronice obstructive se face cel mai
frecvent la nivelul membrelor inferioare, ceea ce justificã interesul acordat
acestei forme topografice. Ateroscleroza reprezintã cea mai frecventã cauzã a
obstructiei arterelor membrului pelvin. Deşi ateroscleroza este un proces care
afecteazã difuz arborele arterial, cele mai severe leziuni tind sã se localizeze pe
anumite vase : aorta abdominalã infrarenalã, arterele iliace comune şi externe şi
artera femuralã superficialã în canalul adductorilor. Prezenta altor localizãri ale
obliterãrii arteriale indicã de obicei un factor etiologic supraadãugat, cum ar fi
diabetul zaharat (în cazul stenozei arterelor femuralã profundã si tibialã).
Tabloul clinic
Manifestarile clinice in AOMI evolueaza in 4 stadii, conform clasificarii
Leriche – Fontaine :
 Stadiul I se caracterizeazã prin parestezii, uneori chiar dureri intense,
de scurtã duratã, ce apar dupã ortostatism prelungit, adesea etichetate
drept dureri reumatice; se pot întâlni sensibilitatea la frig şi senzaţia de
deget mort.
  Stadiul II este reprezentat de claudicaţia intermitentã = crampa
musculara care apare la efortul de mers si dispare la scurt timp dupa
oprirea efortului. Aceasta durere determina mersul schiopatat.
 II a = claudicatie la mers peste 200 m
 II b = claudicatie la mers sub 200 m
 Stadiul III cuprinde durerea de repaus, cvasicontinuã, care se
amelioreazã sau dispare în poziţia declivã a membrului afectat.
 Stadiul IV se manifestã prin durere intensã, continuã, fãrã ameliorare
în pozitie declivã, însotitã de aparitia tulburãrilor trofice severe
(ulceratie, gangrenã).
Manifestãrile clinice ale sindromului de ischemie cronicã perifericã sunt
caracteristice şi de cele mai multe ori pot sã precizeze diagnosticul.
Debutul bolii este insidios şi se întinde pe o perioadã lungã de timp, fiind
dominat de parestezii, senzatia de rãcealã a extremităţii, chiar obosealã în
muşchii gambei, apãrutã dupã efort.
Pe mãsura evolutiei procesului patologic apar manifestãrile ischemiei cronice
periferice, evidente subiectiv si obiectiv.
Subiectiv. Simptomul dominant întâlnit la pacientii cu ischemie arterialã
cronicã este durerea. Ea apare numai la efort (mers, urcat) în muşchii situati
distal de vasul stenozat, determinând mersul şchiopãtat. Durerea obligã
bolnavul sã se opreascã si dispare treptat dupã aceasta, chiar dacã pacientul
rãmâne în ortostatism, pentru a reveni cu aceleasi caractere la reluarea mersului
si dupã o distantã comparabilã cu cea la care s-a instalat anterior. Acest tip de
durere a fost numit claudicatie intermitentã.
Distanta la care apare durerea este relativ constantã la fiecare bolnav dar în
anumite perioade poate varia de la zi la zi, adesea depinzând de temperaturã, şi
este în functie de intensitatea efortului. Claudicatia intermitentã are caracter
evolutiv în sensul cã perimetrul de mers al bolnavului se micşoreazã treptat.
Progresia rapidã a indicelui de claudicatie (distanta de aparitie a durerii)
sugereazã iminenta unei leziuni trombotice cu ischemie severã sau un puseu
evolutiv. Claudicatia intermitentã poate fi localizatã la nivelul plantei piciorului,
la gambã, coapsã sau fesã, în raport de sediul obstructiei arteriale, care este
proximal fatã de sediul durerii.
În timp, durerea îsi modificã caracterele prin progresia ischemiei si devine
cvasicontinuã, apãrând si în repaus. Durerea de repaus traduce un grad mai mare
de ischemie; este localizatã de obicei pe fata dorsalã a piciorului si la nivelul
degetelor, dureazã ore si e mult mai accentuatã în timpul noptii. Durerea se
intensificã prin ridicarea extremitãtii bolnave deasupra planului trunchiului si se
atenueazã în pozitia declivã a acestuia. Din cauza durerilor bolnavul nu poate
dormi si preferã sã stea noaptea pe marginea patului cu picioarele atârnând.
Cu cât obstructia este situatã mai distal, cu atât circulatia colateralã este mai
slabã iar durerea de repaus, ulceratia si gangrena sunt mai frecvente.
Examenul obiectiv cuprinde trei etape : inspectia, palparea şi auscultatia.
(1) Inspectia evidentiazã: atitudinea, modificãrile de culoare ale tegumentelor
şi tulburãrile trofice ischemice.
a) Atitudinea. În ischemiile severe, bolnavul îsi atârnã piciorul afectat pe
marginea patului ; într-o etapã mai avansatã îsi prinde extremitatea bolnavã cu
amândouã mâinile, ridicând-o spre piept (pozitie antalgicã).
b) Modificãrile de culoare ale tegumentelor de naturã ischemicã sunt date in
principal de paloarea apãrutã spontan sau dupã expunere la frig sau la efort sau
prin ridicarea membrului respectiv spre pozitia verticalã.
c) Tulburãrile trofice ale pielii şi tesuturilor subiacente :
• pielea membrului afectat devine lucioasã, uscatã, pilozitatea se reduce sau
dispare, unghiile prezintã striatii longitudinale sau transversale, se îngroaşã,
devin mate, fragile, friabile;
• musculatura gambei şi a coapsei se atrofiazã;
 • în stadiile evolutive avansate ale sindromului apar ulceratii la nivelul
punctelor de presiune, între degete, deasupra cãlcâiului.
• gangrena apare în stadiul final al arteriopatiilor cronice obstructive.
Modificãrile trofice pot varia de la gangrena uscatã a pielii vârfurilor degetelor
pânã la gangrena extinsã a membrului inferior respectiv.
(2) Palparea oferã informatii asupra temperaturii cutanate şi pulsului arterial.
a) Temperatura cutanatã este scãzutã în zona afectatã; evaluarea
temperaturii se face prin comparatie cu membrul inferior opus.
b) Palparea pulsului. Pulsatiile arteriale sunt diminuate sau absente la nivelul
extremitãtilor afectate. În obliterãrile înalte (iliace, femurale), prin reumplerea
vaselor de sub obstacol printr-o circulatie colateralã eficientã, se pot percepe
pulsatii ale arterei pedioase (disociaţie paradoxalã sau puls compensator). Artera
pedioasã poate pulsa chiar şi în prezenta gangrenei piciorului respectiv la
bolnavii diabetici (la care sunt afectate vasele mici).
(3) Auscultatia arterelor poate evidentia un suflu sistolic la nivelul arterelor
mari interesate (aortã, arterele iliace, femurala comunã şi superficialã, artera
poplitee).
Explorãri paraclinice
1) Oscilometria dã relatii orientative asupra permeabilitãtii vaselor periferice
principale. Se determinã clasic cu oscilometrul Pachon-Recklinghausen sau cu
aparate electronice care au capacitate de înregistrare. Oscilatiile maxime,
înregistrate la nivelul presiunii arteriale medii, constituie indicele oscilometric.
Acest indice scade la arterele afectate, de la periferie spre proximal. Metoda nu
furnizeazã nici o relatie în legãturã cu întinderea leziunii, cu starea pulsului
vascular distal sau cu starea circulatiei colaterale.
2) Radiografia simplã poate evidentia zone de calcifiere si traiectul arterelor.
3) Arteriografia este o metodã invaziva, radiologicã cu substantã de contrast;
se folosesc substante iodate cu concentratie de 70-74% (Diiodine, Odiston). Ea
apreciazã natura, locul, întinderea şi gradul obstructiei; oferã de asemenea relatii
asupra circulatiei colaterale. Reprezintã cea mai precisã metodã de stabilire a
localizãrii şi severitãtii bolii. Arteriografia este indispensabilã tratamentului
chirurgical.
4) Ecografia Doppler este o investigatie neinvazivã foarte utilã, fiind simplã
si ieftinã. Ea permite aprecierea indirectã a sediului obstructiei arteriale prin
mãsurarea tensiunii arteriale sistolice la diferite nivele (treimea superioarã si
treimea inferioarã a coapsei, treimea medie a gambei, gleznã). Înregistrarea
valorilor tensionale absolute oferã o imagine exactã a gradului stenozei
arteriale: în obstructia moderatã tensiunea este de > 50 mm Hg, în timp ce sub
aceastã valoare, membrul inferior respectiv este în ischemie criticã.
5) Ecografia Duplex se obþine prin combinarea datelor furnizate de ecografie
cu analiza spectralã Doppler. Reprezintã cea mai fiabilã investigatie neinvazivã
de evidentiere si urmãrire a leziunilor vasculare. Aceastã metodã realizeazã
codificarea datelor oferite de ecografie în diverse culori si nuante, furnizând
astfel imagini ale vaselor si leziunilor de stenozã si permitând totodatã
estimarea vitezei fluxului sanguin.
Forme etiologice
1) Ocluzia periferica cronica aterosclerotica este o afectiune cronicã
progresivã care apare mai frecvent la bãrbati, dupã vârsta de 50 de ani. Sunt
afectate predominant vasele de calibru mare şi mijlociu. Desi ateroscleroza
periferica este un proces difuz, leziunile sunt mai accentuate la nivelul aortei
abdominale infrarenale, iliacelor comune, iliacelor externe si femuralei
superficiale. În functie de localizarea obstructiei arteriale, se deosebesc :
a) Obstructia cronica aorto-iliacã (sindromul Leriche), care prinde aorta
terminala si arterele iliace comune, caracterizatã prin :
 absenta pulsului femural bilateral
 claudicatie intermitentã de coapsã
 atrofie cutanata si musculara la membrele inferioare
  diminuarea pilozitatii
 impotentã sexualã.
b) Obstructia cronica femuro-poplitee, care determina claudicatie de gamba.
Evolutia clinicã se face în cele patru stadii descrise anterior. Arteriografia
precizeazã diagnosticul de certitudine. Se constatã neregularitãti ale peretilor
arteriali (contur cu aspect moniliform, „mâncat” din afarã spre înãuntru). În
fazele avansate, lumenul arterial apare stenozat sau chiar obliterat complet.
Circulatia colateralã este bine dezvoltatã, cu desprinderea colateralelor în unghi
drept din axul principal. În general, leziunile sunt asimetrice, mai avansate la
membrul afectat.
2) Ocluzia periferica cronica non-aterosclerotica este reprezentata in principal
de boala Buerger si de boala Takayasu.
a) Trombangeita obliterantã (boala Buerger) este o vasculopatie inflamator –
proliferativa segmentara, care afecteazã arterele mici şi mijlocii, mai frecvent la
bãrbatii tineri (20-40 ani), mari fumãtori. Boala este extrem de rarã la femei şi
nu apare la nefumãtori. Leziunile apar atât la membrele inferioare cât si la cele
superioare, putând interesa si venele superficiale. La realizarea sindromului de
ischemie cronicã perifericã participã atât un factor organic (caracterul
leziunilor) cât si un factor functional (vasomotricitatea exageratã).
Sediul de predilectie la nivelul membrului inferior este constituit de arterele
tibiale şi de arterele piciorului. La aproximativ 30% din pacienti boala
intereseazã şi membrul superior, leziunile apãrând în principal la nivelul
antebratului si mâinii.
Tabloul clinic prezintã elemente caracteristice ocluziei arteriale
aterosclerotice, dar si elemente particulare. Interesarea arterelor mici poate
determina aparitia durerii de repaus sau chiar a gangrenei la bolnavi fãrã
claudicatie intermitentã în antecedente. Leziunile necrotice survin de obicei la
vârful degetelor.
 b) Boala Takayasu este o forma de arterita cu celule gigante care apare mai
frecvent la femei intre 20-40 de ani. Afecteaza in special originea aortei si
asociaza afectare vasculara inflamatorie, stenoze si anevrisme ale aortei si
ramurilor sale. Clinic se constata absenta pulsului uni sau bilaterala, ischemie
cerebrala, crize de angor, angor abdominal, HTA. O forma particulara este
boala Horton (arterita temporala), caracterizata prin ingrosarea dureroasa a
arterei temporale, cefalee pulsatila, fotofobie, pierderea vederii, astenie,
anorexie, scadere ponderala, febra, transpiratii.
3) Ocluzia periferica cronica a vaselor mici este cauzata cel mai frecvent de
diabetul zaharat si realizeaza tabloul clinic al piciorului diabetic. Diabetul
zaharat este asociat cu cea mai ridicatã incidentã a ischemiei critice a
membrului inferior. Leziunile de gangrenã survin la bolnavii diabetici de 50 de
ori mai frecvent decât la non-diabetici. Sunt afectate artera femuralã profundã,
artera poplitee, arterele tibiale si digitale.
Ulceratiile si gangrena la nivelul piciorului apar mult mai frecvent la
diabetici. O leziune tipicã este reprezentatã de malul perforant plantar.
Tratament
Tratamentul arteriopatiilor cronice obstructive este profilactic şi curativ.
Tratamentul profilactic constã dintr-un complex de mãsuri:
• interzicerea fumatului;
• scãderea ratei de glucide şi lipide din alimentatie;
• evitarea infectiilor care pot induce alterãri ale peretilor arteriali;
• tratamentul corect al bolilor asociate arteriopatiilor (diabet zaharat,
hipertensiune arterialã);
• administrarea de medicamente antiagregante si antilipemiante la
persoanele de peste 50 de ani care prezintã factori de risc pentru aterosclerozã.
Tratamentul curativ este complex : igieno-dietetic, medicamentos,
fizioterapic, chirurgical.
Din punct de vedere igieno-dietetic, sunt utile urmatoarele masuri :
 - renuntarea la fumat si alcool
- alimentatie rationala, sãracã în glucide şi grãsimi
- evitarea expunerii la frig şi umezealã
- încãltãminte si imbracaminte adecvata si comodã
- evitarea infectiilor locale prin igienã corespunzãtoare
- un program zilnic de exercitii fizice (mers pe jos)
- eventuala reorientare profesionala.
Tratamentul medicamentos urmãreste sã amelioreze gradul de ischemie a
extremitãtii si sã previnã aparitia tulburãrilor trofice. Are o eficacitate moderatã
în stadiul de claudicatie intermitentã, putând creste toleranta la mers si preveni
durerea de repaus. În stadiile avansate acest tratament se foloseste
complementar interventiilor chirurgicale. Se utilizeazã vasodilatatoare,
antiagregante, anticoagulante, antialgice, antiaterosclerotice.
Fizioterapia foloseste gimnastica medicalã, bãi carbogazoase si cure termale.
Tratamentul chirurgical este indicat :
• în stadiile III şi IV ale bolii (durere de repaus, tulburãri trofice);
• in stadiul II, pentru claudicatia suficient de severã pentru a afecta calitatea
vieţii.
Se folosesc mai multe tipuri de interventii chirurgicale :
1) Operatii functionale (indirecte) care au drept scop înlãturarea spasmului şi
cresterea debitului circulator prin dezvoltarea circulatiei colaterale. Se practicã:
- simpatectomia lombarã sau toracica
- splanhnicectomie
- suprarenalectomia, care determinã scãderea catecolaminelor, fiind
indicatã în trombangeita obliterantã.
2) Operatii reconstructive, indicate în special în stadiul III, pentru
restabilirea fluxului sanguin în axul arterial principal :
 • rezectia arterialã segmentarã urmatã de înlocuirea cu protezã (Dacron sau
politetrafluoroetilen – PTFE) sau autogrefã cu safenã; indicatia este datã de
obliterãri limitate pe vase mari (aortã, iliace);
• pontaje (by-pass) utilizate frecvent; realizeazã ocolirea obstacolului prin
interpunerea unei proteze (Dacron, PTFE) sau a unei autogrefe (vena safenã,
vena cefalicã). Proteza de Dacron „în pantalon” reprezintã solutia cea mai
folositã în sindromul Leriche. În functie de sediul stenozei, se practicã mai
multe tipuri de by-pass: aorto-femural, femuro-popliteal, femuro-tibial,
popliteo-tibial sau popliteo-podal;
• angioplastia percutanã transluminalã (PTA) se realizeazã prin utilizarea
unui cateter cu balonaş care este introdus printr-o arterã indemnã si ghidat la
locul stenozei; prin umflarea balonasului la o presiune de câteva atmosfere,
placa de aterom este sfãrâmatã, obtinându-se dilatarea lumenului arterial.
Metoda este rezervatã pacientilor cu leziuni aterosclerotice limitate. În ultimii
ani, au apãrut mai multe dispozitive în arsenalul angioplastiei : sonde metalice
cu laser, catetere care sfãrâmã placa de aterom prin utilizarea laserului,
dispozitive de arterectomie care folosesc lame rotative, stenturi metalice
intraluminale care mentin artera dilatatã;
• realizarea unui by-pass extraanatomic este o alternativã în cazul în care
starea generala a pacientului nu permite o interventie chirurgicalã abdominalã
majorã. Se folosesc by-pasul axilo-femural sau femuro-femural.
3) Operatii de necesitate, indicate în cazul tulburãrilor trofice avansate :
• amputatii ale coapsei, gambei, piciorului;
• amputatii limitate la nivelul degetelor (necrectomii).