Sunteți pe pagina 1din 29

Inceput

Cristos continuă să treacă pe străzile noastre, şi are umerii zdrobiţi de acea


bârnă grosolană, şi este condamnat, batjocorit, ajutat, întărit, insultat, răstignit,
despuiat, părăsit, îndepărtat…
Vom medita Patimirea lui Isus, considerându-ne contemporani şi complici, nu
simpli spectatori, fie ei chiar şi evlavioşi. Trebuie să ţinem inima şi ochii deschişi
asupra lumii în care trăim. Este nevoie de o trecere reală de la o viziune
devoţională la o viziune cu adevărat creştină şi părtaşă la realitatea care se află
dincolo de “mica gradină” a sufletului nostru.
Calvarul, în dimensiunile sale reale, îl descopăr numai dacă ies afară.
Cristos a fost târât, a mers să moară in afara cetăţii. Dacă ne vom încăpăţâna să
rămânem la adăpost, dacă nu ne vom lăsa răniţi, să ne ardă ochii de realităţile
cele mai incomode ale timpului nostru, Marele Absent al Căii crucii noastre va fi
tocmai El.

Act de căinţă….

1
Statiunea I – Toţi au născocit condamnarea celui nevinovat.

Ne închinăm Ţie Cristoase şi te binecuvântăm.


Căci prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea.

Atunci
Dumnezeu în mâna lor. Judecat în numele religiei. Acuzat de blasfemie. E
prea stânjenitor Cel drept. Si e găsit vinovat, recurgându-se la calomnie, la martori
mincinoşi.
Caiafa îl considera eretic. Irod de nebun. Pilat pune să fie biciuit. Soldaţii îl
considera obiect de distracţie. Copii îl scuipă in faţă. Persoanele respectabile ale
sinedriului îl pălmuiesc. Petru jură că nu l-a văzut niciodată. Mulţimea îl preferă pe
Baraba.
El tace.
“Răstigneşte-l, răstigneşte-l!” (In 19,6) Nu e nimeni care să vorbească în
favoarea lui.
Şi Pilat îşi spală mâinile…
Şi El, continuă să tacă…

Astăzi
- toţi bolnavii “condamnaţi la moarte” în deplină energie, în culmea tinereţii, în
perspectiva unui viitor strălucit.
- cei condamnaţi la lipsa locurilor de muncă. Licenţiaţii, tinerii, cu o diplomă
inutilă în buzunar. Aceia care merg din uşă în uşă ca să primească un “nu “ în
serie.
- Milioane de copii condamnaţi la a muri de foame.
- Omul redus la tubul digestiv, un pion manevrabil după bunul plac al celui
puternic, aflat undeva în turnul de comandă.
- Omul condamnat să nu gândească, să asculte de modă, de propagandă, de
ideologii.

Responsabilitatea mea
- Sârguinţa pe care o depun în descoperirea şi denunţarea defectelor altora.
- Atunci când tac in faţa nedreptăţii, lăsând să vorbească în mine vocea
calculului, a mâniei.
- Când nu am curajul de a lua poziţie în favoarea celui nevinovat, mi-e teamă să
nu mă compromit, nu vreau să am necazuri, nu vreau să mi-l fac duşman pe un
altul sus-pus, sau să-i fac să-i displac vreunei persoane cu influenţă.
- Când mă ascund să nu vad un amărât luat în râs, zdrobit, frustrat, oprimat,
torturat, umilit.
- Când prefer liniştea, respectul şi prudenţa diplomatică în locul denunţării
profetice.
2
Rugăciune
Doamne, fă-mă să înţeleg ca măcelul a avut loc datorită complicităţii mele.
Fă-mă conştient că, atunci când îmi asum rolul de judecător şi “maltratez” pe fraţii
mei, judecându-i cu verdicte de condamnare sau de desconsiderare, eu “ucid” nu
pe altcineva dar pe Tine, cel Drept.
Slavă Tatălui…

Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce.


Milueşte-ne pe noi.

3
STAŢIUNEA A II-A Dumnezeu însemnat cu o cruce. (In 19,17)

Ne închinăm Ţie Cristoase şi te binecuvântăm.


Căci prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea.

Atunci
Şi peste acel trup zdrenţuit de bice, se abate transversala crucii.. “Dacă
cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să
mă urmeze”.
Unde sunt apostolii? Pretindeau un rege. Şi iată onorurile regale. Iată
coroana, dar de spini.
Visau un tron şi iată crucea. Voiau slava lui Dumnezeu. Şi trebuie să
constate că slava Tatălui se situează la punctul extrem al înjosirii Fiului, că
Dumnezeu este preamărit de Cristos dispreţuit, batjocorit, scuipat, străpuns,
tratat ca un rege nebun. Gândeau în termeni de putere. Şi sunt constrânşi să
accepte faptul că Dumnezeu îşi dovedeşte puterea în slăbiciune, că ajută pe
om alegând neputinţa. Sunt obligaţi să descopere, că acel sărman condamnat
în mijlocul unui joc vulgar, tocmai conduce jocul extrem de serios al unei iubiri
nebune. Sunt constrânşi să-şi dea seama că Înţelepciunea este însemnată cu
o cruce.
Astăzi
- Toţi aceea asupra cărora cade pe neaşteptate crucea. Tocmai aceea pe care
nu o aşteptau, pe care nici nu şi-o imaginaseră vreodată. Aceea care a venit să
nimicească visurile lor, să răstoarne proiectele lor, să devasteze cele mai
legitime aspiraţii ale lor, să le spulbere orice speranţă. O nenorocire crudă,
fulgerătoare. O boală care face să planeze o umbră neliniştitoare, tulburătoare,
de nesiguranţă asupra viitorului.
- Pierderea unei persoane indispensabile pentru familie.
- O ştire care te lasă fără suflare, chiar dacă ţi-au comunicat-o “cu toate
precauţiile”.

Responsabilitatea mea
- Un Dumnezeu împovărat nu numai de crucea păcatelor mele, dar şi pretenţiile
mele absurde. Un Dumnezeu încurajator, la dispoziţia mea, în interesul meu,
care să-mi dea totdeauna dreptate. Un Dumnezeu care să ia asupra sa
obligaţiile pe care i le desemnez eu.
- Bocetele pentru acea cruce care nu e pe placul meu. Dramatizarea unui mic
incident, o neînţelegere, un necaz neînsemnat, un rău ce ni s-a întâmplat.
Incapacitatea de a suferi în tăcere. Refuzul de a accepta cu seninătate acea
umilinţă, acea judecată pe care “nu o meritam”.
4
Rugăciune
Doamne, te rog nu lua în seama smiorcăielile mele. Nu lua în serios
exagerările mele neîndemânatice când apare vreo cruce la orizontul meu. Fă-
mă conştient că orice cruce refuzată este o greutate care apasă pe umerii Tăi.
Convinge-mă că nu e posibil să te urmez de-a lungul calvarului ca turist, ca
observator, cu mâinile în buzunar. Cu Tine se poate merge, numai dacă
suntem ataşaţi de aceeaşi unealtă aspră, pe care nu te mai saturi să o priveşti.
Slavă Tatălui…

Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce.


Milueşte-ne pe noi.

5
STAŢIUNEA A III-A Dumnezeu nu mai face nimic. (Gal. 6,2)

Ne închinăm Ţie Cristoase şi te binecuvântăm.


Căci prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea.

Atunci
După acea noapte teribilă, Isus este la capătul puterilor, la limita rezistenţei.
Golit, nimicit, distrus. Nici nu mai poate să meargă. Umerii sunt fragili ca şi ai
mei, ca şi ai tăi, ca şi ai fiecărui om. Şi povara sfârşeşte prin a-l frânge. Prea
mult este totdeauna prea mult. Chiar şi pentru Dumnezeu care nu înţelege să-
şi asume partea eroului, dar împărtăşeşte slăbiciunea umană. Anumite obligaţii
devin insuportabile, mai ales când sunt născocite de cruzimea oamenilor.
Dumnezeu nu mai poate. Nu mai face nimic. Dispare.
Un om care cade este totdeauna puţin cam ridicol. Şi se pare că toţi îi erau în
spate.
Poate că în acel trup asupra căruia s-au abătut bicele nu mai există nici un
centimetru intact: mâinile, genunchii. Acum totul este o rană. Îmbâcsit de praf.
El a părăsit cerul. Şi se pare că tocmai în acest moment îşi împlineşte visul de
a îmbrăţişa pământul făcându-l rodnic cu sângele său, şi implantând acolo
seminţele iubirii sale insistente.

Astăzi
- Omul constrâns să fie animal de povară, maşină, lucru.
- Toate creaturile zdrobite de o durere crudă, absurdă, provocată de lipsa de
omenie a semenilor săi. Numeroasele victime ale ferocităţii omului care se
dezlănţuie asupra propriului său frate.
- Rudele persoanelor sechestrate, care le poartă de grijă prin telefon, cu inima la
gură.
- Să avem în faţa ochilor spectacolul tuturor trupurilor martirizate, rupte,
masacrate, profanate de ură, de răutate, de răzbunare.
- În mod deosebit: copiii terorizaţi, mutilaţi oribil de exploziile provocate de
teribilele jucării ale celor mari.
- Soldaţii care vor purta pentru totdeauna, în conştiinţă lor, cicatricele scenelor
îngrozitoare ai căror protagonişti au fost.
Aceasta este “staţiunea” trupului lui Cristos care continuă să fie continentul
nesfârşit al durerii “provocate” de om.

Responsabilitatea mea
- Chiar şi eu m-am conformat, nu numai să văd cum suferă omul, dar chiar până
acolo să-l fac să sufere. Eu însumi sunt un provocator de durere, de răutate.
- De foarte multe ori, în loc să slujesc pe fratele meu, m-am servit de el pentru
interesele mele, îl vad într-o perspectivă utilitaristă, îl evaluez sau îl discriminez
în funcţie de unele avantaje pe care le-aş putea scoate.
6
- Nu vreau să înţeleg că în anumite situaţii ar ajunge atât de puţin (un strop de
umanitate, o scânteie de înţelegere, o tresărire de generozitate) ca viaţa să
devină mai frumoasă pentru toţi.
- În loc să ascult sfatul Sf. Paul, am adăugat povara meschinăriei mele la
greutatea deja insuportabilă a oricărui “aproape” care se clatină.

Rugăciune
Doamne mă rog pentru bolnavii care în anumite ambiente spitaliceşti, pe
lângă faptul că trebuie să suporte boala sunt constrânşi să trăiască într-un climat
de indiferenţă, insensibilitate, grabă, dezumanizare. Caută în zadar pe cineva cu
care să împartă durerea şi neliniştea lor. Şi descoperă că obosesc pe ceilalţi. Îşi
dau seama că sunt consideraţi o piedică.
Doamne fă-ne conştienţi că atunci când refuzăm să uşurăm chinul fratelui
care suferă sfârşim prin a-i mari povara, prin a-l zdrobi…
Slavă Tatălui…

Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce.


Milueşte-ne pe noi.

7
STAŢIUNEA A IV-A Iată femeia ! (Lc 2,33-35)

Ne închinăm Ţie Cristoase şi te binecuvântăm.


Căci prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea.

Atunci
La Cana l-am auzit spunând: “Ce vrei de la mine femeie? N-a sosit încă ceasul
meu” (In 2,4). Acum că ceasul a sosit, ceasul dăruirii totale, ceasul “slavei” atât
de diferit de ceea ce aşteptaseră ei, ea este prezentă.
“Iată omul!”
“Iată femeia!”
Femeia consimţământului fără rezerve.
Femeia tăcerii.
Femeia transparenţei.
Maica noastră, a acceptării şi a fidelităţii. Ea modelul oricărui creştin nu poate
să parcurgă itinerariul fiului, ba mai mult în acest caz aş îndrăzni să spun că îl
precede. E înaintea lui. Ca şi cum ar vrea să cerceteze dificultatea drumului
pentru a îndepărta întunericul. Ca o mama care înghite ea întâi medicamentul
amar pentru a încuraja pe copil. Maria a trăit anticipat această experienţă. Totul
a început în momentul Prezentării la Templu atunci când bătrânul Simeon a
prorocit destinul ei recurgând la imaginea sabiei. Dar dânsa iese din umbră
tocmai când ar fi fost mai comod să fi stat acolo. Nu vrea să piardă nici o etapa
a acestui itinerar. O mama “chemată” să dea viaţă. Şi acum se simte chemată
să dea chiar şi moartea. Probabil că a avut loc o rapidă încrucişare de priviri. O
voinţă întărită din ambele părţi de a merge până la capăt. “Deja sunt şi unul şi
celălalt la dispoziţia lumii. Ea l-a născut Om. El a făcut-o mamă a lui
Dumnezeu, aşa cum l-a adus pe lume tot aşa îl scoate. Se conduc şi unul şi
celălalt din naştere în naştere. Acea care l-a făcut să se nască la viaţă e şi
acum aici. Foarte hotărâtă ca să-l facă să se nască pentru moarte. Aşadar, e
chiar adevărat că moartea este o naştere şi noi nu am sfârşit să ne naştem”.

Astăzi
- Această staţiune ne sugerează întâlnirea cu un fel aparte de mame, acelea
pentru care cuvântul “DA” este foarte greu de zis. Mă refer la mamele care au
un copil diform fizic, sau redus mintal, sau poate amândouă împreună. Nu mai
e nimic de adăugat. Pentru că numai tăcerea reuşeşte să respecte un
asemenea abis de durere şi să nu mărească chinul unor asemenea situaţii
“imposibile”.
- Mamele celor condamnaţi.
- Mamele al căror fiu a devenit obiect de ură, de dispreţ din partea opiniei
publice.
- Mamele care suferă în tăcere pentru indiferenţa şi părăsirea din partea copiilor.

8
- Dar şi copiii care, atunci când le bate ceasul tragic, nu au pe nimeni alături, nu
întâlnesc un chip compătimitor spre care să-şi poată îndrepta privirea.

Responsabilitatea mea
- Sfânta Fecioara ştie unde să-l întâlnească pe Fiul ei. De-a lungul căii
dureroase a crucii, întâlnirea e sigură. Dar nu totdeauna reuşeşte să ne
găsească pe noi. Nu ne găseşte acolo unde ar trebui să fim. Nu ne găseşte
aşa cum ar trebui să fim. Noi suntem specialişti în “a nu fi”, în “a nu fi noi
înşine”. Noi suntem foarte abili în a ne eschiva de la întâlnirile care ne
angajează. “Eu sunt acela care nu-i niciodată…” Câte întâlniri lipsă în viaţa
noastră, în mărturia noastră creştină. Întâlniri cu sfinţenia, istoria, contemplaţia,
noutatea, radicalismul evanghelic, paradoxul, “nebunia”. Ne afundăm într-o
imensitate de cărări întortocheate, ca să nu mergem pe calea coerenţei
absolute şi a fidelităţii totale a chemării noastre.

Rugăciune
Doamne, în mulţimea anonimă ai ştiut să recunoşti prezenţa Mamei Tale. O
prezenţă diferită faţă de altele. O întâlnire caracterizată de discreţie şi tăcere,
fără gesturi exterioare. A fost suficientă o privire de acord. O reînnoită
convergenţă de voinţă. Un schimb de “Da”.
Şi eu vreau să mă faci să te găsesc.
Vreau să fiu la postul meu. Ca tu să mă vezi “altul”. Şi să nu te mai
dezamăgesc. Nici să nu mai înşel aşteptările fraţilor care Te caută, care mă
caută…
Sfântă Fecioară Marie, îţi încredinţăm şi pe mamele care îşi maltratează
copiii, care nu ştiu să dăruiască dragoste. Îţi încredinţăm chiar şi pe copiii care
se arată reci şi cruzi în relaţiile lor cu mama. Rana ta, provocată de sabie,
poate să vindece lumea de această înspăimântătoare boală care este lipsa de
gingăşie.
Slavă Tatălui…

Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce.


Milueşte-ne pe noi.

9
STAŢIUNEA A V-A. Hamalul dă o mână de ajutor lui Dumnezeu (Lc. 23,26)

Ne închinăm Ţie Cristoase şi te binecuvântăm.


Căci prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea.

Atunci
Nu e o persoană evlavioasă.
E un simplu trecător. Primul întâlnit.
Fără îndoială, treaba aceasta nu era dorită. El, desigur, la început nu a fost
prea entuziasmat de onoarea ce i-a fost rezervată. Nu făcuse rău nimănui. A
întrebat de ce l-au amestecat cu forţa în această afacere … Pentru Cristos
Simon din Cirene, hamalul de ocazie şi forţat dobândea o fizionomie precisă şi
esenţială: “Acela care mă ajută să duc crucea”. “Un om care-mi pune la
dispoziţie umerii săi”. Nimic altceva. Dincolo de defecte şi calităţi, cumsecade
sau mai puţin, Simon din Cirene, în ochii lui Isus, este nici mai mult nici mai
puţin, “unul care i-a adus mângâiere”.
Dumnezeu nu are nevoie de testele noastre psihologice pentru a ne judeca.
Pentru el o persoana se defineşte chiar şi prin intermediul unui simplu gest,
oferirea unui pahar de apă, a unei bucăţi de pâine, a unei clipe de companie.
Un gest care fixează un individ într-o perspectivă de dragoste, şi deci de
veşnicie.

Astăzi
- Infinitele cazuri de anonimi care alină suferinţele celorlalţi, specialişti în a
conjuga verbal “a se pleca” şi a compătimi în toate formele. Mai ales aceia,
care având destule necazuri, se interesează de ale altora.
- Toţi aceia care plătesc în mod regulat preţul uitării de sine, al propriului timp, al
propriilor drepturi, al propriilor neplăceri, al propriilor mijloace “limitate”, pentru a
dărui altora un surâs, o respiraţie de uşurare, o rază de speranţă.
- Curajoşii care rup cercurile egoismului şi ale prudenţei pentru a se compromite
în favoarea celui slab, a celui neapărat, a celui oprimat, al celui fără glas.
- Solitarii care se ocupă de “ultimii” la care nu se uită nimeni niciodată.
- “Voluntarii” care aud strigătul silenţios al cuiva care cere ajutor şi care nu ezită
să plece la drum.

Responsabilitatea mea
- Toate acele dăţi când cedez ispitei de a şterge putina în faţa crucii altuia. Mă
fac că nu-l văd. Am făcut aceasta de nenumărate ori până acum. Nu mă
priveşte. Ce pot să fac eu? “Sunt eu oare păzitorul fratelui meu?” Fiecare dată
când nu permit să fiu deranjat de un oaspete nedorit, care soseşte în momentul
cel mai nepotrivit, şi nu respectă regulile, nu se anunţă, dă peste cap obiceiurile
mele, distruge programul meu…

10
Rugăciune
Doamne, şterge din vocabularul meu expresia “pe mine nu mă interesează”.
Şi chiar şi pe aceasta: “Am făcut deja destul până acum”. Când este vorba de
crucea unui frate, sunt amestecat şi eu totdeauna. Din moment ce eşti amestecat
şi Tu. Şi atunci când am făcut deja mult, rămâne totdeauna loc să fac…şi mai
mult.
Slavă Tatălui….

Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce.


Milueşte-ne pe noi.

11
STAŢIUNEA A VI-A Restituirea chipului (Is 50,6) (Is 26, 8-9)

Ne închinăm Ţie Cristoase şi te binecuvântăm.


Căci prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea.

Atunci
Tradiţia a consemnat gestul spontan al Veronicai. Este o femeie care s-a
desprins din mulţime, a ieşit la iveală, s-a expus, a părăsit comoditatea odihnei
de la umbra. Nu s-a resemnat să fie alături de alte multe femei. Nu s-a mulţumit
să-l vadă trecând pe cel condamnat. S-a apropiat de el. S-a prezentat singură
înaintea lui. I-a restituit un chip de om. A avut curajul gingăşiei şi al iubirii. Din
fantezia ei de femeie a fost slobozit un act de o deosebită delicateţe. Ea se
descoperă, îşi dă deoparte masca anonimatului. Şi Dumnezeu se descoperă
înaintea ei. Îşi lasă amprenta în mâinile sale.
În zidul compact al violenţei, al urii, al vulgarităţii, al indiferenţei, al brutalităţii,
această femeie a deschis o fereastră prin care pătrunde un fascicul de lumină.
Această femeie înarmată cu o maramă, care îşi desfăşoară stindardul ei
modest, este mai puternică decât toţi. Nu degeaba numele Veronica însemnă
literalmente “victorioasă”. Veronica a înţeles lucrul esenţial: că Dumnezeu se
oferă nu cunoaşterii, dar iubirii. Dumnezeu nu este în altă parte. Este aici.
Dumnezeu nu este departe. E foarte aproape. E de-ajuns să ştergi o faţă de
masca prafului şi a sângelui, să-i ştergi lacrimile, s-o eliberezi de crustele cele
mai respingătoare, ca să apară Chipul pe care îl cauţi. Chipul Celuilalt.
Dumnezeu primeşte să fie descoperit, nu de cercetările implacabile ale
filozofilor, dar de mâinile tremurânde ale milostivirii.

Astăzi
- O civilizaţie de fugă dinaintea morţii –şi dinaintea misterului- îl îneacă în
grăsimea hohotelor de râs, a zgomotelor, a imaginilor, a mâncărurilor, a acelui
joc care se desfăşoară la suprafaţa existenţei, a agresiunilor nervoase …
- omul este redus la dinţi, unghii, mâini, sex, gheare pentru a prinde, a ţine, a
înşfăca, a stoarce plăceri efemere.
Sunt convins că un ucigaş poate să ucidă un om numai dacă nu-l priveşte în
faţă, dacă îi vede cămaşa sau pantofii.
Trebuie numaidecât să dăm la o parte măştile, toate măştile, chiar şi cele
religioase, chiar şi cele de carnaval,
Mă gândesc la toţi oamenii care au lăsat să li se confişte chipul de către
mulţime, care şi-au pierdut numele pentru a deveni un număr. La indivizii striviţi
în angrenajele birocraţiei, ale aparatelor de putere.

12
Responsabilitatea mea
- Indiferenţa care ignoră pe aproapele, îi neagă dreptul la existenţă. Ca şi cum i-
aş zice: “Tu nu exişti pentru mine”.
- Caritatea mea impersonală, rece, birocratică, posomorâtă, o groapă de
separare, în loc să întâlnească pe fratele, se limitează să-l bată uşor pe umăr,
să se ferească de el, să-l trateze ca pe un lucru.

Rugăciune
Îţi cerem iertare, Doamne, pentru duritatea noastră, evaluarea noastră care
sfârşeşte prin a ascunde chipul tău dinaintea celui care te caută.
Îţi cerem iertare îndeosebi pentru persoanele religioase care nu sunt “semn”
al gingăşiei tale de Tata şi care, fiindu-le frică să apară umane, se dovedesc a
fi dezumanizate. Te rugăm pentru toţi oameni desfiguraţi de droguri, de
băutură, de egoismul cel mai dement, de obiceiul răzbunării şi al cruzimii.
Doamne, fă ca să mă apropii totdeauna cu uimire şi respect de chipul
fratelui. Pentru că numai aşa voi putea descoperi chipul tău şi regăsi adevăratul
meu chip.
Doamne, dă-mi curajul Veronicăi. Curajul gestului uimitor al persoanei care
iese din găoacea laşităţii şi îşi dezvăluie inima. De carne. Doamne, eliberează,
curăţă, goleşte chipul meu de toate ipocriziile.
Slavă Tatălui….

Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce.


Milueşte-ne pe noi.

13
STAŢIUNEA A VII-A Epuizat din cauza drumului pe care trebuia să-l mai
parcurgă.

Ne închinăm Ţie Cristoase şi te binecuvântăm.


Căci prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea.

Atunci
Simon din Cirene se străduieşte. Face totul. Cu toate acestea el nu mai
reuşeşte nici să se mai ţină pe picioare, fiecare pas îi cere un efort enorm,
fiecare piatră devine un obstacol de netrecut, o capcana ucigătoare. Cade
din nou. Nu e numai dificultatea drumului parcurs, a nopţii tulburătoare, dar
perspectiva înspăimântătoare, a tot ceea ce îl aşteaptă, a drumului ce mai
trebuie făcut.
Este experienţa noastră zilnică. Clătinarea noastră nesigură. Căderile
noastre. Voinţa noastră adormită. Planurile noastre care, puţin câte puţin, s-
au istovit, s-au stins, ca şi pietrificate. Cristos poartă povara slăbiciunii
noastre, a epuizărilor noastre, Cristos poartă povara păcatului nostru de
obişnuinţă.
Dumnezeu nu reuşeşte să stea la postul său, “iese afară”, fără
domiciliu stabil, de-a lungul deşerturilor noastre dezolante.
Or, acum el a căzut în ţărâna drumului cu chipul învineţit, aproape
măcinat de pietre. Iată-l “aruncat” – sămânţă preţioasă pe pământ arid,
“răsuflarea” sa pe argilă…
“Dumnezeu cade a doua oară
…Şi mântuirea vine de la acest Dumnezeu ale cărui picioare nu-l mai susţin.
Şi noi ne înălţăm datorită lui, care zace la pământ.

Astăzi
- Să încercăm să înşirăm, pe rând, rozariul necazurilor zilnice ale multor oameni:
- Neînţelegerile obişnuite.
- Obişnuitele scandaluri ale soţului violent şi beţiv.
- Obişnuitele deziluzii ale aceluia care este în căutarea disperată a unui loc de
muncă.
- Obişnuita, continua nelinişte din cauza că fiul frecventează anumite prietenii
rele.
- Obişnuitele preocupări pentru banii care nu mai ajung.
- Obişnuitele infidelităţi ce trebuie suportate în tăcere.
- Obişnuiţii, interminabilii kilometri parcurşi noaptea, în timp de ceaţă. Şi şoferul
care are nervii zdruncinaţi, ochii întunecaţi, şi pare a fi pierdut în pustiu.
- Obişnuitele crize de insomnie.
- Obişnuitele incidente de muncă,

14
- Să ne gândim la toţi indivizii zdrobiţi, resemnaţi, descurajaţi, care nu reuşesc să
înţeleagă un viitor oarecare.

Responsabilitatea mea
- Derivă din incapacitatea mea de a da semnificaţie “lucrurilor obişnuite” care
caracterizează existenţa cotidiană şi constituie textul cel mai convingător al
măreţiei şi al fidelităţii.
- Când mă smiorcăi că sunt neglijat, pus de-o parte, neînţeles.
- Când mă întristez că mi s-a încredinţat o sarcină modestă, fără însemnătate.
- Când mă mărginesc să repet gesturi mecanice, fără suflet, fără spontaneitate,
fără o adeziune lăuntrică.
- Când mă las atras în anumite climate de uniformitate apăsătoare, de un
conformism obtuz.
- Când mă mulţumesc cu formule, sloganuri, fără aprofundare personală, fără o
amprentă de originalitate.
- Când mă resemnez înainte de a mai încerca ceva…

Rugăciune
Doamne, vindecă-mă de boala contagioasă a obişnuinţei, de ispita oboselii.
Fă ca darul să aibă totdeauna prospeţimea şi spontaneitatea primei zile.
Fidelitatea mea să nu fie o repetare obosită şi resemnată a trecutului, dar
creatoare, nouă, surprinzătoare, bucuria de a inventa viitorul, să meargă după
ritmul speranţei.
Vreau să redescopăr, zi de zi, semnificaţia angajamentului meu. Doamne, nu
vreau sa mă plafonez din cauza obişnuinţei. Şi fă-mă să cad în ispita de a fi
treaz.
Slavă Tatălui…

Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce.


Milueşte-ne pe noi.

15
STAŢIUNEA A VIII-A. (Mt. 7, 21)
Ne inchinam Tie Cristoase si Te binecuvantam.
Caci prin sfanta Ta Cruce ai rascumparat lumea.

Atunci
“Fiicele Ierusalimului” sunt înduioşate de o adevărată milă. Lacrimile lor sunt
sincere. Dovedesc o durere adâncă a inimii.
Este dus ca un răufăcător, acela care a trecut făcând bine şi luând asupra sa
infirmităţile tuturor. Lumina a pălit.
Şi totuşi, Isus le tratează mai degrabă dur. Ele s-au apropiat de el. Şi el se pare că
le ţine la distanţă. Ca şi cum a vrut să arate că în faţa suferinţei Omului există un
prag pe care nu-l poate trece nimeni, nici prietenul cel mai apropiat.
La un anumit nivel de suferinţă şi nelinişte trebuie să fim numaidecât singuri.
Nimeni, însufleţit de cele mai bune intenţii, nu reuşeşte să ajungă până acolo. Nici
nu trebuie să o facă. Trebuie să se mulţumească să se menţină la o distanţă
respectuoasă, fără să invadeze acel spaţiu.
Femeile plângeau de mila lui. Şi condamnatul le invită brusc să-şi verse lacrimile
pentru ele însele, pentru copiii lor, pentru oraş, pentru lume.
E dificil, cu acest Dumnezeu, să fii la locul tău, chiar şi atunci când se face Calea
Crucii. Continuăm să spunem: “Doamne, Doamne”, “Sărmanul Isus”, “Iată ce-au
făcut din tine”, şi el preferă ca noi să ne deschidem ochii şi urechile şi inima
înaintea apelurilor de ajutor ale celor care există în preajma noastră, şi să fim mai
sensibili la suferinţele fraţilor.
Considerăm că facem un lucru plăcut dacă săvârşim cu devotament “exerciţiul
pios” privind în direcţia trecutului. Şi el pretinde să facem un “exerciţiu dur” cu
atenţia îndreptată spre prezent…

Astăzi
- Femeile care plâng, sunt maltratate, dispreţuite, lovite, umilite, înşelate, uitate.
- Insulta adusă săracilor din lumea a treia şi a patra, cărora le este restituită, sub
forma unei pomeni zgârcite şi înfumurate, o foarte mica parte din ceea ce le-a
fost furat în mod regulat şi ilegal.
- Aceia care nu sunt înţeleşi, nu sunt primiţi de alţii.
- Indivizi degradaţi de vicii, şi care se simt doar obiectul dispreţului, condamnării,
a pietăţii false, fără să mai întâlnească o privire curată, pătrunzătoare şi
eliberatoare.
- Toţi aceia care sunt judecaţi chiar mai înainte de a fi cunoscut cu adevărat.
- Oamenii care trebuie să moară. Aceasta este situaţia limită, în care îşi dă
cineva seama de disproporţie, între dragostea aceluia care stă alături şi
“îndepărtarea” ameţitoare în care se simte aruncat cel care ştie că trebuie să
înfrunte singur acea “trecere”.

16
Responsabilitatea mea
- Programele noastre restrânse cu privire la Evanghelie.
- Incapacitatea de a împărtăşi necazul altuia din cauza lipsei noastre de
delicateţe, a atitudinii noastre necioplite, a neglijenţei, a predicilor impertinente.
- Ipocrizia care ne face să credem că rezolvăm problemele ascunzându-le, că
asigurăm ordinea înăbuşind glasurile supărătoare.
- Obiceiul de a împărţi loviturile totdeauna în afara noastră.
- Refuzul de a ne aşeza la masa discuţiilor în faţa provocărilor realităţii.

Rugăciune
Tu eşti un Dumnezeu dificil. Niciodată nu pot să fiu în rând cu Tine. Nu pot
ghici niciodată poziţia justă în relaţiile cu Tine. Proiectele noastre cele mai
generoase devin totdeauna nelalocul lor în raport cu cerinţele Tale. Facem
lucruri pe care nu ni l-ai cerut şi neglijăm pe acelea pe care ni l-ai arătat în mod
clar. Ajută-ne, cel puţin, să nu confundăm voinţa Ta cu lista lucrurilor pe care
le-am hotărât noi, fără măcar să te consultăm pe Tine, să fie cele pe care le
vrei şi le doreşti Tu. Ajută-ne să înţelegem că noi nu avem dreptul de a stabili
ceea ce aştepţi Tu de la noi…
Încă o rugăminte, Doamne.
Am nevoie de un supliment de respect pentru fraţii mei care suferă. Am nevoie
de moderaţie faţă de suferinţa lor cea mai adâncă.
Fă ca să nu mă apropii niciodată de o persoana care suferă, cu mâini
neîndemânatice şi grosolane sau cu cuvinte mult prea facile, cu riscul de a
umili, de a provoca răni şi mai dureroase, şi deci de a mări chiar greutatea
crucii. Învaţă-mă să mă apropii de durerea aproapelui cu un fel de sfială ca şi
cum aş fi în faţa unui mister. Dă-mi puterea de a depăşi uşuratica ispită de a
explica durerea altuia, de a deveni avocatul apărării Tale. Sugerează-mi la
momentul potrivit, că tu ai nevoie, nu de cuvinte, ci de cineva dispus să
compătimească, adică să sufere împreună.
Slavă Tatălui….

Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce.


Milueşte-ne pe noi.

17
STAŢIUNEA A IX-A. Din nou la pământ. Totul se aranjează. (Is. 63,3)

Ne închinăm Ţie Cristoase şi te binecuvântăm.


Căci prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea.

Atunci
De-acum ne-am obişnuit, nu ne mai impresionează. E ceva normal ca cineva,
în asemenea condiţii, să nu mai fie în stare să se ţină pe picioare. Nu ne mai
surprinde o asemenea nenorocire. Ne resemnăm totdeauna repede cu
singurătatea aceluia care este părăsit de toţi. Suntem ca şi protejaţi,
impermeabili, la neplăcerile în serie care lovesc casa vecinului.
Lumea merge înainte în mod normal. Chiar dacă mai este câte unul care nu
poate sta în picioare. Totul e normal. Numai cu condiţia să fie totdeauna un
condamnat care să plătească pentru toţi ceilalţi.
Suferinţa, se ştie, este inevitabilă. Mai ales aceea a celuilalt. Necazurile nu
lipsesc. Şi e liniştitor să ne gândim că, şi de data aceasta, a ales o casă diferită
de a noastră. În viaţă, toţi avem necazurile noastre. Nu-i nevoie să mergem să
le căutam…
Şi el care cade pentru a treia oară , care nu face altceva decât să se târască pe
pământ, pare că a venit tocmai pentru aceasta… A ales pământul. Se pare că
nu mai are de gând să se mişte de-acolo.
A hotărât că, de acum, locuinţa sa stabilă nu poate să fie decât inima omului.

Astăzi
- Aceia care nu mai cred în viaţă, în prietenie, în dragoste, în solidaritate, în
bunătate.
- Cei care sunt doborâţi la pământ, şi nu se găseşte nimeni care să-i ridice.
Dimpotrivă, sunt tot mai zdrobiţi, loviţi cu picioarele.
- Aceia care nu mai găsesc nici un rost de a mai trăi. Stau pe marginea
prăpastiei, văd cum se consuma ultimul fir subţire al speranţei şi aud cum
creşte în interiorul lor urletul disperării şi hotărăsc că nu se mai poate continua
aşa.
- Să ne gândim la drama singurătăţii bătrânilor, consideraţi drept piedică, puşi
de-o parte, plasaţi în cadrul unor ospicii mizerabile în aşteptarea morţii.
- Săracul, redus numai la condiţia unei epave, acela care a ieşit acum de la
închisoare şi vede cum toţi ceilalţi fug de el, până şi cei din familia sa. Este
evitat de persoanele cumsecade ca un râios.
- Văduva care-şi mărturiseşte netăinuita dezolare: “Nu am nici o prietena şi
aştept moartea uitându-mă la televizor”.

Responsabilitatea mea
- Când, din motivele cele mai diferite şi meschine, nu primesc anumite persoane.
18
- Când “izolez” pe cineva din cauza prejudecăţilor mele.
- Când refuz să renunţ la puţin din timpul meu în favoarea aceluia care ar vrea
să-mi destăinuiască din necazurile sale.
- Atâta vorbărie inutilă.
- Formulări de proiecte măreţe şi răsunătoare şi orbire în faţa acelei persoane
concrete, în carne şi oase, care îţi stă alături, şi care are nevoie numaidecât de
un gest de la tine, un cuvânt oricât de mic, cea mai mică atenţie.
- Capul şi gura în activitate frenetică şi inima distrasă, absentă, moleşită, greoaie
în a pricepe, în a fi cuprinsă de suferinţa altuia.

Rugăciune
` Doamne, când îmi ridic privirea, rătăcit, de la căderea Ta dură, vreau ca Tu
să poţi să pui stăpânire pe privirea mea plină de suferinţă şi de participare
iubitoare.
Fă-mă atent şi prezent la nenumăratele creaturi care traversează tunelul
singurătăţii.
Mâna mea să fie totdeauna dispusă să exprime gestul de prietenie, fără a cădea
în ispita de a înălţa bariere de separare, refuz, discriminare, sau chiar şi numai de
indiferenţă. Doamne, dă-mi puterea gestului “care nu rezolvă nimic”. Eu nu sunt
chemat să rezolv toate problemele lumii. Trebuie să încep să rezolv cea mai mică,
elementara problemă a săracului care aşteaptă, acum, ceva de la mine.
Doamne, fă-mă conştient că, da, problemele se rezolvă, “la sursă”. Dar,
deocamdată, acela care e prăbuşit la pământ, are nevoie de cineva care să se
situeze la înălţimea sa. A fi aproape de cineva, înseamnă să te apropii, şi, mai
ales să te cobori.
Slavă Tatălui...

Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce.


Milueşte-ne pe noi.

19
STAŢIUNEA A X-A. Naştere de sânge

Ne închinăm Ţie Cristoase şi te binecuvântăm.


Căci prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea.

Atunci
Atunci când trupul unui om este expus curiozităţii, ofenselor vulgare, acela nu mai
este om. “Dacă mulţimea are o limbă să strige, o gură să fluiere, mâini ca să
zgârâie şi să arunce cu pietre, are ceva încă şi mai rău decât toate acestea: ochii”.
Are ochi teribili mulţimea. Ochi care pot să insulte un om, mai mult decât toate
injuriile şi ameninţările. Mulţimea are priviri sacrilege, ochi lacomi, neruşinaţi,
străpunşi de străluciri isterice, ochi care-l insultă, şi-l fac mai gol pe acela expus
privirii lor.
“Dezbrăcat ca un bolnav la consultaţie. Omul îl consultă pe Dumnezeu mai înainte
de a decreta sentinţa de moarte”.
Dar chiar şi această “despuiere” este o urmare începută la Întrupare. De fapt, tot
ceea ce îi fac oamenii, El le-a acceptat deja, le-a ales de mai înainte. Tot ceea ce
îi iau, ce îi smulg, el le-a oferit deja de mai înainte.
El însuşi declarase: “Viaţa mea, nimeni nu o ia, ci o dau eu însumi”.. (In 10,18)
Şi totuşi splendoarea sa constă tocmai în despuierea totală. Şi plinătatea aparţine
aceluia care a dat totul. Fără haine. I-a fost luată şi ultima protecţie.
Mai înainte de toate i-a luat prietenii, prestigiul, naţiunea, simpatia poporului… Cei
puternici -au învins, l-au despuiat de toate. Acum s-a descoperit, într-adevăr,
Dragostea absolută şi se manifestă fără de umbră slava lui Dumnezeu. Trebuie să
privim. Nu există nici o îndoială. Pleacă gol, aşa cum a venit. Nu a luat nimic de la
noi, nu şi-a însuşit nimic din lucrurile noastre. E un fel de naştere. El e gol ca nou-
născutul.

Astăzi
- Lumea acuză pe nedrept.
- Familii constrânse să trăiască îngrămădite în locuinţe insalubre.
- Aceia care sunt despuiaţi de demnitatea lor, de libertate, de încredere, de
respect, de onoare.
- Toţi aceia care suportă violenţa, abuzul.
- Toţi aceia care sunt lipsiţi de cele mai elementare drepturi umane. Cobai,
inconştienţi care sunt manipulaţi prin intermediul celor mai rafinate tehnici
inventate de progres.

Responsabilitatea mea
- Chiar şi noi suntem complicii gestului brutal şi josnic al soldaţilor, când:
- Luăm cuiva demnitatea cu flecărelile, cu bârfa, răutatea, bombănelile,
insinuările noastre.
20
- Tratăm persoanele ca pe nişte lucruri, le instrumentalizăm, le manipulăm, ne
folosim de ele, le dominăm.
- Cedăm în faţa curiozităţii, şi cu amestecurile şi indiscreţiile noastre grosolane
călcăm în picioare acea zona de intimitate care ar trebui să o respectăm cu
străşnicie.
- Clasificăm, catalogăm, în grabă, fără să ne sforţăm să citim, să intuim intenţiile
profunde.
- Scoatem la iveală cu satisfacţie defectele şi greşelile altora, şi acoperim,
ignorăm calităţile.

Rugăciune
Doamne, fă-mă să înţeleg că fapta cea mai josnică pe care pot s-o
săvârşesc este aceea de a fura misterul unei persoane. Fă-mă să înţeleg că,
atunci când mă apropii de o creatură a ta fără un sentiment de respect profund, eu
o “profanez”. O golesc, o despoi de Mister.
Orice om este o fiinţă “locuită”, un tabernacol. Şi orice ofensă adusă demnităţii
sale este un sacrilegiu, profanare a unui “loc sfânt”.
Doamne, nu mă lăsa să maltratez Misterul.
Slavă Tatălui…

Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce.


Milueşte-ne pe noi.

21
STAŢIUNEA A XI-A. Dumnezeu este nemişcat. (Ps 21,17-18)

Ne închinăm Ţie Cristoase şi te binecuvântăm.


Căci prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea.

Atunci
Nu exista nici o îndoială. Piroanele sunt adevarate piroane. Şi pătrund în carne,
zdrobesc tendoanele, sfarâmă oasele. Şi durerea atinge limite insuportabile. Ceva
îngrozitor.
Moartea survenea, în ciuda mai multor zile de torturi sfâşietoare, prin extenuare
sau prin sufocare. Victima, goală, adusă în imposibilitatea de a face şi cea mai
mică mişcare, era expusă la setea cea mai chinuitoare, muştelor, corbilor, pe
lângă durerile cele mai sfâşietoare. Câteodată nici călăii nu rezistau la acel
spectacol barbar şi-l terminau pe condamnat cu o lovitură de lance sau
sfărâmându-i fluierele picioarelor. El îşi oferă mâinile care au fost pline de seminţe
divine şi au fost puse peste atâţia bolnavi. Îşi oferă picioarele care au fost
bătătorite de-a lungul tuturor drumurilor. Îşi oferă trupul, aşa cum o făcuse deja cu
o seară mai înainte în timpul Cinei. Un trup care tremura, care este sfârtecat, oribil
de zdrenţuit.
Poate că duşmanii se temeau ca nu cumva să zboare spre cer ca o pasăre. De
aceea i-au răstignit aripile pe lemn. Dar el a venit să rămână, pentru a pătrunde
străfundurile condiţiei umane, şi nu pentru a fugi. Chiar şi soarele păleşte în faţa
acestui spectacol sălbatic. Se pare că între Dumnezeu şi om trebuie să fie
totdeauna la mijloc un copac.
Pe acel lemn a fost atârnat coşul cu pâine, pocalul cu vin. La dispoziţia tuturor.
Încă odată Dumnezeu a pregătit o masa în pustiu. “Luaţi şi mâncaţi…”, “Beţi
toţi…”
Dumnezeu e imobil, paralizat de patru piroane. Dar mâinile sale rămân deschise.
Şi braţele sunt deschise larg într-un nemăsurat gest de binecuvântare, care
îmbrăţişează pe toţi, cuprinzând pe cei doi răufăcători care au fost răstigniţi alături.
Dumnezeu este imobil. Dar avem impresia că are loc începutul unei imense
procesiuni, din diferite puncte ale pământului, atrasă irezistibil de acel stindard de
sânge.

Astăzi
- Aceia pentru care viaţa este un infern, un chin continuu, zi şi noapte.
- Copiii anemici.
- Popoarele condamnate la subdezvoltare, la foame, la analfabetism, de
egoismul nestăpânit al marilor puteri.
- Copiii torturaţi sub ochii părinţilor.

Responsabilitatea mea
22
- Lipsa de dreptate.
- O anumită dreptate de privilegiu.
- Teama de a ne compromite în favoarea celor săraci, celor oprimaţi. Lăsăm să
se întâmple, închidem ochii… Nu am făcut nimic.
- Incapacitatea noastră de a împrumuta glas celor care nu au glas, dar ţipăm
îndată ce sunt atinse interesele noastre.
- Manevrele mai puţin clare, schimburile mai puţin cinstite, ambiguităţile,
complicaţiile meschine care sunt în mod obişnuit scuzele celor care nu pot să
se apere.
- Dorinţa de a fi luat în seamă. Afirmarea prestigiului. Ambiţie de evidenţiere, de
a apare puternici, influenţi, importanţi.
- Rivalităţile ridicole.

Rugăciune
Doamne, dă-mi curajul să mă bazez cu totul, în mod exclusiv, pe forţa slăbiciunii şi
pe nebunia crucii.
Trebuie să încetez de a mă considera important, dacă vreau să dau ceva
oamenilor.
Trebuie să încetez de a mă agita prea mult.
Trebuie să încetez de a mă considera indispensabil.
Răstigneşte-mă pe crucea sărăciei, a rămânerii în umbră, a slăbiciunii, a
“inutilităţii”.
Aşa voi fi sigur că nu mă învârt în gol, bombănind.
Slavă Tatălui…

Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce.


Milueşte-ne pe noi.

23
STAŢIUNEA A XII-A. Au asasinat Cuvântul. (In 12,24)

Ne închinăm Ţie Cristoase şi te binecuvântăm.


Căci prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea.

Atunci
Lunga, implacabila asfixiere, între tăcerea neliniştitoare a Tatălui şi răutatea
oamenilor. Eforturile enorme pe care le face ca să respire, nu-l împiedică să audă
blestemele, batjocurile, insultele.
Dar El, mai înainte de a muri, a scos un strigăt. Da. Este strigătul celui care
moare. Strigătul aceluia care îşi ia rămas bun de la lume. Dar, strigătul lui Isus
este mai degrabă, cel al unuia care se naşte, care îşi exprimă astfel salutul său
adresat vieţii, stabileşte într-un fel anume relaţia sa cu lumea. Strigătul lui Isus
vesteşte naşterea unei lumi noi. A dispărut întunericul care pusese stăpânire pe
pământ. Încă odată, Dumnezeu a trebuit să le separe pentru ca să apară lumina.
Creatorul, ca şi în prima zi, este la treabă. Şi apare astfel un univers nou. Acel
strigăt este strigătul unuia care străpunge bezna morţii, dar salută în acelaşi timp
Ziua lui Dumnezeu care răsare la orizontul întunecat al lumii. De fapt, acel strigăt
a putut fi strigătul naşterii mele în Duh. Duhul care, din străfundul fiinţei mele îmi
sugerează rugăciunea noului-născut: “Abba, Tată!”
Dumnezeu, din acest moment, a fost promis tuturor. Nu mai este privilegiul
exclusiv al unora.
Dumnezeu, aşadar, a izbutit să moară. Acest lucru pare a fi un miracol. Dar
adevărul, marele miracol, consta în aceea că a răsturnat ordinea lucrurilor, fapt
pentru care moartea devine un mesaj, izvor de viaţă. Şi totul începe de la capăt.

Astăzi
- Vieţile care sunt exterminate, de ordinul milioanelor, mai înainte de a se naşte.
- Nici o staţiune nu e mai actuală decât aceasta, pentru că nici un eveniment nu
este mai actual decât moartea. Unii mor în clipa de faţă (de foame sau de
cancer, sau din cauza vitezei, de gloanţe sau din lipsă de iubire). Să dedicăm
atenţia noastră – şi un moment de tăcere – tuturor acelora care mor astăzi,
celor “căzuţi” în această zi. (să păstrăm un moment de tăcere) O mulţime de
anonimi care se prezintă în faţa Aceluia care cunoaşte pe fiecare după nume.
Acela care a murit pentru fiecare. Acela care a “încercat” chiar şi această
experienţă a condiţiei umane.

Responsabilitatea mea
Chiar şi noi putem omora pe cineva. Îl putem ucide în calitatea sa de frate,
refuzându-i iertarea, menţinând în inima noastră dorul de răzbunare şi ură.
Tachinări, resentimente, ranchiună, indiferenţă ostentativă, toate sunt
“atentate” împotriva dragostei, şi deci a vieţii. Când refuz cuiva un loc în

24
inima mea, eu îi refuz dreptul la viaţă. Când retrag darul meu de dragoste,
eu ofer moartea.

Rugăciune
Doamne, Ţi-i recomand pe acei care se sinucid. Tu singur ştii pentru ce un
om ajunge să-şi pună capăt zilelor.
Doamne, am nevoie şi eu să stau mult sub crucea Ta, ca să învăţ ce
înseamnă dragostea. Şi, mai ales, care este preţul ei. Dragostea, într-adevăr, nu
calculează îndelung. Plăteşte îndată. Fă-mă să înţeleg că numai egoistul este un
nehotărât al vieţii, un falit, chiar dacă socotelile lui mizerabile sunt exacte. Viaţa
mea este inutilă dacă este inutilă de dragoste.
Slavă Tatălui….

Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce.


Milueşte-ne pe noi.

25
STAŢIUNEA A XIII-A. Fructul rupt de pe copac. (Deut 21, 22-23)

Ne închinăm Ţie Cristoase şi te binecuvântăm.


Căci prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea.

Atunci
Au făcut cu el ce au voit.
Acum mama Lui poate din nou să-l ia înapoi. Şi ea primeşte acea pâine
consacrată, acel ciorchine de strugure strivit, stors, fără nici o picătură.
“Ea a dat viaţă Fiului, acum primeşte moartea sa” (P. Talec)
Dumnezeu a fost luat de pe cruce, aşa cum este rupt un fruct de pe copac. E doar
un cadavru inert, care nu opune nici o rezistenţă, dat fiind rigiditatea morţii.
Oamenii sunt grăbiţi să se debaraseze de cadavrul lui Dumnezeu. Totul s-a
terminat. Totul e pierdut. Speranţa spulberată. Lăsaţi-l pentru câteva momente pe
genunchii ei. După iertarea fiului, oamenii au nevoie de iertarea Mamei. Lăsaţi-o
să-l nască şi în durere. Lăsaţi-o să-l ofere lumii încă odată, ridicându-l pe braţele
sale complice la un dar de dragoste nebună.
Ea a rămas credincioasă. Ea a continuat “să păstreze” şi “să mediteze” la toate
lucrurile (chiar şi acum, strângându-l la piept, meditează la Fiul, meditează despre
acel trup care a suferit chinul morţii). De aceea ştie că nu s-a sfârşit. Se cuvine ei,
care nu a scăzut în credincioşia ei, să primească rodul a ceea ce a semănat
dragostea.
Dacă îngerii ar fi voit să cânte, ca în acea noapte: “Pace pe pământ oamenilor pe
care el îi iubeşte” (Lc 2,14), Mama ar fi fost de acord.

Astăzi
- Aceia care stau la căpătâiul unei persoane dragi, care trage de moarte.
- Părinţii care primesc vestea morţii unui copil.
- Dar aceasta este staţiunea şi a acelora care nu pot să suporte soarta lor. Şi fug
de cruce.
- Aceia care nu mai fac nimic. Au epuizat rezerva de speranţă. Nu mai aşteaptă
nimic. Nu acceptă o situaţie dificilă. Nu sunt de acord.
- Infidelităţile de orice fel. Aceia care “părăsesc”, abandonează.

Responsabilitatea mea
Nu exista nici o infidelitate în faţa căreia eu să mă pot mărgini doar la scandal,
plâns şi lacrimi pentru “căderile” altuia. Aceia care “dezertează, cheamă în

26
judecată pe aceia care rămân. Cheamă în judecată “felul meu de a rămâne”,
calitatea vieţii mele.
Am oferit totdeauna o mărturie voioasă, convingătoare, de fidelitate dinamică şi
creativă?
Nu am decepţionat, din întâmplare, pe cineva, care caută mai multă coerenţă,
sinceritate, stil evanghelic, pasiune, fraternitate autentică, un fel de “a fi” mai mult?
Interpretarea mea personală a vieţii creştine este atât de potrivită încât să
favorizeze credinţa celor care se găsesc în dificultate, sau caută pe dibuite? Oare
nu sfârşesc prin a stinge şi ultima rază a unei flăcări care abia mai pâlpâie printr-
un fel funcţionăresc, un fel de îmburghezire, o viaţă exuberantă?
Nu sunt oare responsabil că am trădat aşteptările, speranţele, aspiraţiile cele mai
legitime?
Nu am lăsat, din întâmplare, să scadă dragostea, să amorţească idealurile, să fie
restrânse orizonturile, până a crea o atmosferă sufocantă?

Rugăciune
Doamne, bagă-mi bine în cap că eu “ţin” atâta timp cât “ţin” piroanele.
Piroanele coerenţei, ale sacrificiului, ale convingerii, ale întâlnirii cu tine în
rugăciune, ale dragostei. Da, fidelitatea mea depinde de profunzimea în care au
pătruns piroanele. Şi sunt piroane, bineînţeles, ca ale Tale, care “ţin” viaţa, nu
moartea…
Sfântă Fecioară Marie, primeşte în braţele tale pe omul care în fiecare zi
este aruncat în gunoiul dispreţului, al refuzului, al excluderii.
Sfântă Fecioară Marie, asigură-ne că Fiul tău nu a obosit să ne mai obosească
încă, în ciuda a toate…
Slavă Tatălui…

Doamne Isuse Cristoase răstignit pe cruce.


Milueşte-ne pe noi.

27
STAŢIUNEA A XIV-A. L-au dus pe Dumnezeu la cimitir (1 Cor 15,55)

Ne închinăm Ţie Cristoase şi te binecuvântăm.


Căci prin sfânta Ta Cruce ai răscumpărat lumea.

Atunci
Acum Pilat poate să-şi permită chiar o faptă de mărinimie. A dat trupul lui Iosif”.
(Mc. 15,45)
Nu trebuie să se mai teamă nimeni de profetul mort.. O piatră mare la intrare. De
acolo moartea. De aici viaţa. Tăcerea lui Dumnezeu. Tăcerea oamenilor.
Cum mai poţi să-l întâlneşti pe Dumnezeu într-un mormânt? S-a lăsat seara. E
noaptea noastră. În lume a început să se lase frigul. Numai credinţa poate să
grăbească ziua.
L-au condus pe Dumnezeu la cimitir. L-au dus înapoi. L-au redat trecutului. N-a
mai rămas decât o amintire, un bocet. I-au ridicat un monument.
Într-un cimitir nu se mai poate întâmpla nimic. În mormânt, chiar şi Dumnezeu
devine inofensiv, numai nelinişteşte pe nimeni. Un Dumnezeu care trăieşte devine
prea stânjenitor.
L-au pus într-un mormânt, aşa cum se ascunde un tezaur în casa de fier. Mai
bine să ai de-a face cu nişte oase, decât cu un Necunoscut care trece pe străzile
noastre.
Nu ştiau că acel trup, băgat în pântecele pământului, este o sămânţă care e gata
să facă să explodeze, în tăcere, crusta pământului.
…Şi acea piatră apăsătoare, rostogolită la intrarea mormântului, peste puţin timp,
va fi o enormă rană de lumină.

Astăzi
- Ocnaşii condamnaţi la moarte, care rămân totuşi în viaţă. Aceia care spun : “N-
am să mai văd faţa soarelui”.
- Oaspeţii spitalelor psihiatrice.
- Toţi aceia care se simt uitaţi.

Responsabilitatea mea
Îl înmormântăm pe Domnul când îl ascundem, când îl mascăm cu compromisurile
noastre, aranjamentele noastre, “adaptările” noastre.
Când dezamorsăm, cu operaţiuni de bun simţ, sarcina explozivă a mesajului său.
Când punem în circulaţie o imagine deformată, în locul celei autentice. Când viaţa
noastră, în loc să fie semnul transparenţei, este sub semnul celei mai deprimante
opacităţi.

28
Când, în loc să aducem o mărturie de eliberare, ne aplatizăm în spatele pietrei
funerare a formalismului, a intoleranţei, a fricii şi a unei corectitudini exterioare,
care, de multe ori, ascunde chipul adevărat.

Rugăciune (pentru) către Biserica


Biserică a lui Cristos, te rog, nu te ocupa de cei morţi. Nu te opri să păzeşti un
mormânt. Gândeşte-te mai degrabă, să nu părăseşti crucea. Nu îngropa crucea.
I-aţi locul pe cruce.
Biserică a lui Cristos, nu te plasa pe drumul unei popularităţi facile, al urcuşului, al
prestigiului, al consens-ului organizat.
Mă înspăimântă când văd că ţi se aduc osanale, când te văd aclamată, când eşti
pe coperţile revistelor, dar nu şi în inima oamenilor.
Când vorbeşti, dar nu aduci Vestea cea Bună, când aprinzi entuziasmul, dar nu
reuşeşti să aprinzi scânteia angajamentului şi a alegerilor mai incomode.
Mă simt sigur numai atunci când te ascunzi, te învăluii în întunericul luminos al
micimii, al neimportanţei, al refuzului categoric, al oricărei auto-idolatrii, şi nu
ascunzi pe Singurul Domn.
Biserică a lui Cristos, alege calea crucii. Crucea este antena minunată care-ţi
permite să captezi vocea tuturor oamenilor. Pe lungimea de undă a crucii, nici un
strigăt, nici o chemare de ajutor nu s-a pierdut.
Crucea este locul unde tu, Biserică, Mamă săracă, eşti chemată să naşti pe fiii tăi,
în durere.
Biserică a lui Cristos, permite-mi ca să-ţi repet, răsturnând o sfidare a cărturarilor
de pe Golgota: “Nu coborâ de pe cruce. Astfel îl vom vedea şi vom crede în El!”

Iar acum....
Trebuie să alergi şi să dai de ştire.
Trebuie să spui prietenilor că există un Trecător pe străzile noastre…
Tatăl nostru….

29