Omul cu plasa de rafie

Am deschis uşa de la compartiment cu greutate, făcând-o să alunece într-o izbitură ce l-a

făcut să tresară pe bătrânul aflat la geam. Gârbovit pe bancheta maronie, se aşezase cu coatele
rezemate de suportul de metal.
Avea doar o plasă de rafie ca bagaj. Urăsc rafia. O fibră atât de nepotrivită, ce-mi inspiră o
degradare constantă. Dacă tragi de ea, nu se rupe şi nici nu se întinde. Cu trecerea timpului
începe să se erodeze, şi când nici nu-ţi dai seama, nu mai e bună de nimic.
Ne-am inspectat reciproc, ochii mici ai omului clipind a considerare interioară, constatările
zăcând bine ascunse printre acele riduri formate de neplăcerile vieţii.
Cine zice c-ar fi scutit de aşa ceva, n-a trăit.
Are marginile pleoapei conturate pe dinăuntru, pielea ascunzându-i genele într-un rid
complex.  Nasul adus în jos şi buzele subţiate, din care plescăie cât timp îşi recapătă poziţia.
Bărbia stătea să i se scurgă  ca un deal mare de cute şi fire nerase. Pare că ar vrea să înceapă o
discuţie, dar spera să fiu eu primul.
Mă aşez pe locul opus, tot la geam.
-         Uneori aş vrea să se poată fuma în afurisitele astea de compartimente. Put a jeg şi a urină, dar
a fum de ţigară nu se pot împuţi, căci ar strâmba snobii din nas.
Zâmbesc amuzat de izbucnirea lui, adesea oamenii capătă curaj când se văd în compania altor
oameni. Sau, din contră...
Coincidenţa face ca eu să fiu fumător, şi scoţând pachetul din buzunarul cămăşii, îmi aprind
tacticos o ţigară, apoi scot una, oferindu-i-o. Mă priveşte uimit. Mă aşteptam la reacţia sa, dar
totuşi nu ezită să ia una.
-         Mulţumesc. Ardeam să fumez o ţigară.
-         Pentru puţin. Dacă ne prinde Naşul însă, facem amenda jumi-juma.
A zâmbit doar cu buzele, cât le ţinuse strânse pe filtru, într-o contracţie ce-i întuneca faţa,
fumul ce se ridica făcându-l să pară de piatră. O apariţie greoaie, ca plasa de rafie de lângă
picioarele sale.
- N-ai mult bagaj.
Observase că am doar o borsetă cu acte la mine. Nu-mi trebuiau multe acte, şi nici haine.
Speram să mă pot întoarce înapoi în aceeaşi zi. Eram obligat să fac această călătorie. De
conştiinţă, de îngrijorare şi de orice alt sentiment uman care mă îndeamnă să aflu starea cuiva
care este spitalizat.
-         Nici dumneavoastră...
Printre dinţi, fără a mă uita iar la plasa de rafie. Dacă ar fi fost vie, cred că ar fi semănat cu un
animal mic, dar feroce, cu dinţi de fierăstrău...care să mă apuce de pantaloni până la pulpa
piciorului. Ar fi rupt din mine, cum taie rafia prin mână atunci când cari un bagaj.
Ai mei tot plase de rafie aveau, şi când trebuia să le car bagajele până la ţară, aş fi preferat să
car bolovani.
Începe să fie zgomotos deja, oamenii treceau des în dreptul uşii noastre, oprindu-se pentru a
ne fixa ostil. Probabil mirosul se răspândise în tot vagonul.
-         Încă n-am fost apostrofaţi.
O spun pe un ton hâtru, trăgând pe gât fumul până simt că mă umplu cu acea impresie a
calmităţii, ce-mi iese pe nări şi pe gură.
- N-am să sting ţigara primită pentru orice năuc căruia i se năzare că fumul pute. Când vezi
un stârv la colţ de stradă nu strâmbi din nas, ci pleci capul căci ală e mirosul tuturor
lucrurilor. Restul e parfum.
Am dat din cap foindu-mi ţigara între degete. Un om simplu, cu o plasă şi cuvinte ca rafia.
Tăios de adevărate.
 Pe geam se vedeau peisaje anonime, sub un cer gri la fel de mâhnit ca un suflet abandonat.
Încă mai trăiesc cu impresia că pământul şi cerul sunt două entităţi care deşi odată demult
trăiau în pace deplină, şi azi nu se mai pot suporta. Personificate într-o tristeţe a naturii care
se dezlănţuie peste oameni. Doar ei poartă vina, ca întotdeauna.
Şi totuşi trăiam încă emoţia călătoriei, acel simţământ că te deplasezi şi că vei ajunge într-un
punct anume. Unii ca mine speră ca bătrâneţea să le asprească învelişul şi să le dea
înţelepciunea de pe urmă, dar m-am trezit mai copilăros ca în copilărie. Plin de speranţe
făcute scrum de ţigară, dar la care mă gândesc în continuare cu nostalgie. O nostalgie până şi
pentru decepţiile trăite, într-un final ajungând să mă agăţ de viaţă şi să o resimt în mine
zbuciumându-se zi de zi.
Omul cu plasa de rafie m-a trezit rapid din contemplare, interogându-mă asupra locului unde
doream să ajung. Şi acel imbold straniu de a povesti s-a aprins în mine, cu riscul de a-mi
plictisi singurul ascultător vroiam să leg măcar o amintire, să fiu eu însumi amintit chiar şi
pentru un moment, de către acest străin.  Am stins ţigările amândoi deodată, turtindu-le
mucul de cutia de metal unde se puneau resturile.
-         Merg la Spitalul Floreasca, în Bucureşti. Acolo este cineva pe care trebuie să-l vizitez.
Ochii i s-au strâns convex, privindu-mă printre genele dese, reflectând atent la cuvintele
mele. Privindu-l aveam impresia că moţăie din şezut, probabil mersul trenului sau oboseala
făcându-l să capete un tic repetitiv cu datul din cap.
-         Ne deplasăm spre acelaşi loc.
A enunţat într-un oftat ce-i învăluia cuvintele a rece. Ca pietrele de lângă şine de îngheţate.
Stârnisem în el o jenă, determinându-l să-şi foiască degetele butucănoase unele peste altele,
într-o frecare incomodă a mâinilor sale tremurânde. Vroia să vorbească dar în acelaşi timp să
tacă de durere. Aproape că mă temeam pentru el, acel zbucium la care eram deja părtaş
începea a deveni o preocupare în sine. Oare Omul cu plasa de rafie avea să-mi dezvăluie
misterul tristeţii sale cutremurătoare?
- Sunt ani de zile de când n-am mai mers cu trenul. Nu mă lăudam că aş fi mers cu altceva, şi
am adăugat privind pe geam la piscuri cu iarba ofilită: N-am mai plecat din oraşul în care
locuiesc de zeci de ani. Acum, e târziu, căci mi-am pierdut dispoziţia de a călători. Mi se pare
o corvoadă, deşi la tinereţe mă visam în drumeţii prin toată lumea.
- Unele lucruri îşi au rostul în mintea noastră odată cu o anumită perioadă, apoi îşi pierd
însemnătatea.
- Sau ne-o pierdem chiar noi.
A dat din cap, dar nu ştiam dacă a aprobare sau datorită ticului său ciudat. Mă mulţumeam
însă şi cu un gest mărunt. Ajunsesem într-o perioadă a vieţii în care orice tristeţe sau bucurie
mă vlăguia de seva trăirii, epuizându-mă până-n măduvă. Omul, un colos printre animale,
doborât de boală precum ramurile copacilor bătrâni de furtună. Pe unele le pocneşte puţin, dar
rămân agăţate de copac, în nehotărârea destinului lor, căci nu se pot decide dacă să mai aibă
speranţă sau să se lase pradă  disperării. Pe altele le doboară la pământ dintr-o dată, şi rămân
acolo jos, să le deplângă toate celelalte şi să-şi amintească ziua în care şi pe ele le va lovi
aceeaşi soartă.
Sub mâneca scămoşată a costumului meu învechit şi decolorat, liniile ceasului îmi arătau
hotărâte estul.    Semn că trebuia să iau pilule care chipurile, m-ar fi vindecat. Nimic nu pare
a mai avea puteri vindecătoare în ziua de azi, cu atât mai puţin nişte pastile care au efecte
secundare. Dacă scapi, cu siguranţă nu vei trăi în sănătate, ci în efecte secundare.
-         Bolnav?
Bolnav de trai în zadar, de ideea că ceasul de la mâna mea dreaptă e singurul care mai are un
mecanism care să funcţioneze cu bătăi fixe.
-         Acum două zile am suferit un infarct.
Într-o zi oarecare, în care nu mai încap şi regrete. După, este târziu.
-         Îmi pare rău, dar, de ce v-au dat drumul aşa repede? Nu trebuia să vă recuperaţi?
Repede. Pentru mine se dilatase lumea dintr-o dată, aflând că nu eram singurul afectat, şi
parcă eram vinovat până şi pentru faptul că trăiam încă.
-         Am avut acel infarct la volanul Daciei mele, mi-am pierdut cunoştinţa. Maşina a ieşit de pe
autostradă pe trotuar, şi am lovit un om...
-         L-aţi accidentat grav?
-         Aş vrea să ştiu şi eu. L-am convins pe doctor să-mi dea drumul ca să pot afla despre acesta.
Poliţia mi-a spus decât că-i în spital la Bucureşti.
Omul cu plasa de rafie îşi mângâie bărbia ca pe ceva viu, ce se mişcă de la sine dintr-o parte
într-alta. Nu doream părerea lui de rău, ci doar să las cuiva această atenţionare, că viaţa este
scurtă şi dureroasă, în special când eşti spectator la plecarea altora din ea.
-         Să sperăm că are noroc şi se va însănătoşi.
Norocul, abstract dar şi concis. Numărul oamenilor norocoşi nu e legat niciodată de
însănătoşire, ci e doar invers proporţional cu numărul localurilor cu pariuri sau jocuri de
noroc. Mulţi trăiesc din nenorocul altora, cel puţin în întinderea aceasta cu graniţe care stau şi
ele să se piardă. In darno speri, dacă nu îţi este la îndemână să făptuieşti asta.
-         Pe patul de spital ideile mi-au ros firimitura de voinţă pentru orice, deşi e un accident
nefericit pe care îl voi regreta câte zile voi avea, mi-e imposibil să nu mă întreb dacă se putea
evita. Dacă m-aş fi dus la un control medical, dacă aş fi mers pe alt drum şi să fi fost doar eu
victimă, dacă, dacă, dacă...
-         Gânduri care te ucid încet. Pe noi toţi ne roade un „dacă” la un moment dat în viaţă. Nu eşti
singurul.
A scos din buzunarul jachetei de fâş un portofel din piele uscată de vreme şi decojit pe
margini, al cărui miros puternic se răspândise până la mine. Din el a scos o poză decolorată a
unui bărbat în floarea tinereţii, un vlăjgan  cu zâmbet strâns dar plăcut.
- Îl cheamă Stelian, şi e la acelaşi spital. Tot datorită unui accident.  Poza a zăcut în palma
mea încingând-o, parc-ar fi vrut să o însemne. Nu ştiam dacă de la bucata de hârtie lucioasă
în care era surprins chipul tânăr, sau de la remuşcări.  Vorbind în continuare, nici nu îi păsa
că am început să devin agitat: Am aflat ieri, când m-am întors din tura de noapte. Deşi am
ieşit la pensie, continui să lucrez în acelaşi loc şi să-l păzesc noaptea Deh’, de dârvală nu
scapi niciodată când e nevoie de bani...Fiica a vrut să-mi spună abia când afla o veste sigură
de la noră. Ca şi dumneata, am inima slabă. Îi era teamă.
Eu mă temeam de asemenea, ca o piftie tremurând la vederea unei furculiţe ascuţite. Îmi era
spatele încordat şi transpirat. Putea fi oare una şi aceeaşi persoană?
Odată comisă o faptă regretabilă, ţi se pare că toţi străinii te-au aflat. Odată ce te-a aflat
cineva, te întrebi dacă nu-i îndreptăţit să te învinuiască.
Omul cu plasa de rafie aşezat pe bancheta din faţa mea, în compartimentul strâmt, răsufla
alături de mine aceeaşi tăcere de sticlă. Mă apăsa, adunată într-o tonă de închipuiri
sentenţioase.
-         Stelian şi mai cum?
Cuvintele mi-au tremurat, nesigure şi temătoare. Bănuiau singure răspunsul, sau poate că nu.
Găsisem în mine nu puterea de a întreba, cât puterea de a şti cât sunt de blestemat în faţa
sorţii.
-         Stelian Andreescu.
I-am înapoiat poza, uitându-mă îndelung la acel chip. Era în zadar să-mi amintesc ceva din
clipe în care nu fusesem prezent. Nu-mi amintesc din acea zi decât condusul maşinii pe
autostradă într-o dimineaţă oarecare, în drum spre lucru. Doar atât.
M-am uitat iar pe geam, spre străzile dintr-un oraş cunoscut, însă străin de inima mea. Se
răcise în mine, supărată că bate în continuare. Eu gândindu-mă la numele unui om care
trebuia să aibă o viaţă înainte, nu una pe patul de spital, cum o meritam.
 Un ins cu soţie, cu copii care poate-l aşteptau acasă cu lacrimi în ochi, şi de care depindeau
vieţile familiei, legate între ele nu doar de glasul sângelui cât de teama de a rămâne singuri.
- Dumneata eşti cel care l-a accidentat?
M-a întrebat rigid, cu vocea deşeartă. Pentru mine n-aveam nici o grijă, aş fi vrut să mor în
momentul în care ziceam că da. Însă insitam să rezist ca un bezmetic, până aş fi aflat că fiul
lui este bine.
- Înţeleg...
Cu atât am rămas, deşi nu pricepusem nimic. Omul cu plasa de rafie părea că le ştia pe toate,
încât liniştea lui mă împăcase şi pe mine.

Am coborât împreună din tren, rătăcindu-ne în mulţime de la sine, dar regăsindu-ne cu

privirea fără să vrem, căci împărtăşeam aceeaşi frică. Urcaţi împreună în acelaşi taxi, am
ajuns la spitalul cu pricina când se pusese ploaia. Norii gri începeau să prindă umbre negre de
supărare.
Acelaşi stil de a primi informaţii, pe şoptite sau depinzând de dispoziţia celor ce lucrează în
folosul nostru, a celor mai puţin fericiţi. Nici pe ei nu-i ocoleşte, dar se prefac că le-a trecut
sau n-au atâta minte cât să-şi amintească.
În interior, mirosuri de dezinfectant şi boală te fac să regreţi că te-ai născut. Grăbim paşii
către camera de Terapie Intensivă, unde paturile goale îţi dau fiori pe şira spinării. Nu sunt
numerotate, nici un pacient nu are ceva care să-l identifice. Întotdeauna trebuie să te bazezi
pe memorie şi îngrijorare ca să-ţi recunoşti apropriaţii, după ce vălul negru al emoţiilor ţi se
ridică din faţa ochilor. Şi te bucuri că-i regăseşti, de parcă faptul că se află acolo încă e o
dovadă suficientă care să te liniştească. Împăcat pe moment, uneori faci greşeala să mai speri.
-         Voi căuta doctorul să-mi spună cum se simte.
I-am spus oftând, văzând plasa de rafie aşezată la picioarele patului de metal. Aparatele
pulsau, mişcându-se odată cu bolnavul din pat, de parcă ar fi prins din viaţa lui şi pe de-o
parte refuzau să-i dea drumul. Transformate în fiinţe potrivnice, le fixam ca pe vinovaţii
momentului.
Simţindu-te mic, sfărâmat ca om căci îţi realizezi neputiinţa, nu poţi decât să-ţi răspunzi
singur la întrebări ce te macină. Mai ales când răspunsurile primite sunt neutre.
L-am găsit pe singura banchetă din sala de aşteptări. În spitale lipsesc locurile de stat jos, de
parcă vii acolo să te sui pe pereţi, când deja îţi vine să faci asta în fiecare zi din nenumărate
motive. Şi te aştepţi ca să te înţeleagă cei care ar trebui să te vindece, căci dacă vindecă
trebuie să fie nişte tămăduitori. Urăsc oamenii care simt nevoia să transforme totul într-un mit
doar să le fie lor bine. Cei buni să fie busturi la care să se privescă cu respect, cei mai puţin
buni să înveţe respectul măcar.
- Nu-i deloc bine. Au trebuit să-i scoată un plămân, căci fusese perforat.
- Înţeleg...
A răspuns la rândul său, şezând cu spatele cocoşat şi cu fruntea în palme. M-am aşezat pe
aceeaşi banchetă din burete îmbrăcat în vinilin, mole nu datorită calităţii cât a erodării. În
colţuri pielea artificială se desprinsese, lăsând buretele la vedere. Se împrăştia doar la
atingere.
Aceeaşi linişte ca şi în compartimentul de tren, sfâşietoare, ca o veşnicie rece. Probabil că nu
puteam împărtăşi ceva mai mult de atât.
-         Dacă primesc iar o veste, am să o împărtăşesc cât de repede pot.
Mi-a mulţumit şi m-am ridicat să mă întorc înapoi în camera de spital pentru a zări iar
doctorul sau vreo asistentă care să-mi spună ceva nou. Era prea tânăr să sufere, şi tinereţea lui
îmi dădea o speranţă. Speranţă pentru el, oricare ar fi fost ea, doar să-l văd umblând iar.
 Am privit plasa de rafie, cu şezutul murdărit de atâta lăsat pe jos. Căram în ea o comoară, aşa
cum înţelegeam eu comorile. Pentru că uneori pe unii oameni îi întăreşte ideea că au făcut
ceva demn de recunoaştere, sau au început ceva ce trebuie finalizat. Şi îşi găsesc puterea de a
lupta.
-         Fiule, ştiu că nu e ora de vizită, sau că ai fi preferat ca noră-mea să fie aici în locul meu... dar
ţi-am adus macheta. E prima clădire pe care ai proiectat-o, şi trebuie să-ţi aminteşti de ea,
chiar dacă a fost demult şi ai proiectat altele şi mai frumoase.
Eram mândru de el, deşi nu i-am spus-o niciodată. Supărat că mă sfidase alegând Arhitectura
şi nu Facultatea de Drept aşa cum îmi dorisem eu pentru el. Abia acum îmi dădeam seama ce
lipsite de importanţă erau aceste alegeri. Care ne infulenţează doar o parte din drumul vieţii.
Aproape că uitasem că sosisem aici în compania cuiva, când am observat mare zarvă în jur.
L-am lăsat pe Stelian, fugind spre locul unde auzeam oameni strânşi şi vorbind grav.
-         S-a sinucis cineva.
Mi-a stat inima-n loc, ştiind că-i vorba despre el. Nu-l zărisem pe bancheta unde fusese
ultima oară, nici pe coridor. L-am găsit până la urmă, aşa mort cum bănuisem, dus pe targă
către morgă. Brancardierii nu se sinchisiseră nici măcar să-l acopere cu un cearşaf. Se
aruncase de la etajul patru, printr-un geam deschis. 
Întors înapoi în camera unde se afla fiul meu, având încă în faţa ochilor compartimentul din
tren, amintindu-mi fiecare discuţie în amănunt, respiraţia mi se îngreunase. Îl văzusem
măcinat de remuşcare, şi asta mă liniştise, înţelesesem că unele lucruri sunt inevitabile, oricât
ai încerca să te fereşti de ele. Iar el, înţelesese că este greu să trăieşti cu asemenea povară, sau
poate că aşteptarea i se păruse prea lungă.
-         Când te trezeşti am să-ţi povestesc despre omul din tren.
I-am spus fiului meu, încă adormit. Aveam răbdarea să aştept, căci dacă nu reuşise să-şi
împace singur sufletul, spera să i-l pot împăca eu. Mi-am şters repede lacrimile auzind pe
cineva din spate:
- Sunteţi tatăl lui?
M-a întrerupt unul din pacienţi, care avea piciorul în ghips venind spre mine cu amabilitate.
S-a apropriat de fiul meu, prinzându-l de mână.
- E un dur. A durat mult operaţia lui, şi erau cât pe ce să mi-o facă mie, că avem acelaşi nume
de familie.
Brusc o umbră funestă a trecut peste fruntea-mi încruntată.
-         Tot Andreescu te cheamă?
-         Îhî.
Mi-a răspuns atent pe jumătate, aranjând perna fiului meu cu grijă. Poate din cauză că se
aflau în acelaşi loc sau în aceeaşi situaţie ca pacienţi, o fi fost plictisit, sau că era un suflet
bun, poate la fel de bun ca şi al celui care murise în zadar.
-         Cum ţi-ai rupt piciorul?
-         Oh, un om m-a lovit din greşeală cu maşina. Am aflat că a făcut un infarct la volan. Apoi a
oftat grav şi uşor îngrijorat: Sper să-şi fi revenit.
Am tăcut, prefăcându-mă la fel de absent precum şi eram. Mă gândeam la vorbele lui, acel
„dacă, dacă, dacă...” mintea mea rătăcind în speranţe trecute, căci aş fi vrut să-l ştiu împăcat.
Seara după ce doctorul m-a liniştit că Stelian este mai bine, m-am dus să-i aprind o lumânare
şi să-i povestesc totul. Aşa cum o fac în aceeaşi zi de septembrie, de când ne-am întâlnit în
acel compartiment, ş-am să o fac în continuare în speranţa că mă aude.
Toate au fost o serie de întâmplări nefericite.