Sunteți pe pagina 1din 20

ARGUMENT

Apa constituie „inima biosferei”, deoarece ea se găseşte întotdeauna


acolo unde există viaţă şi reprezintă substanţa cea mai răspândită pe Terra. Ea
constituie o „minune” a planetei noastre. Apa poate exista fără viaţă, dar viaţa
fără apă este imposibilă. Alături de aer, nu poate lipsi din hrana omului şi nu
poate fi înlocuită cu nimic.
Apa este considerată „sângele Terrei” pentru că se găseşte întotdeauna
acolo unde este viaţă. Este cea mai răspândită substanţă compusă şi reprezintă
trei sferturi din suprafaţa Terrei. Este o resursă naturală esenţială, cu rol
multiplu în viaţa economică.
În natură, apa se găseşte într-un circuit continuu. Datorită circuitului său
rapid, apa poate fi reînoită. În atmosferă apa ajunge până la 10 – 15 Km
altitudine, iar în straturile subterane, până la adâncimi de 50 Km.
În organismul uman tânăr, apa constituie circa 80% din masa corporală iar
la adult, circa 60%. Pentru plante este unul dintre principalii factori de
vegetaţie. Este componenta principală a organismului plantei, circa 70 – 90%
din greutatea plantei verzi este reprezentată de apă.
Apa permite absorbţia substanţelor din sol, acestea pot fi adsorbite de
plante numai dacă sunt dizolvate în apă. Apa serveşte la transportarea
substanţelor minerale la frunze unde are loc fotosinteza, iar substanţele organice
sintetizate în frunze sunt transportate la locul de consum sau de depozitare tot
sub formă de soluţie cu apă. Un rol important îl are apa în reglarea temperaturii
plantei, prin procesul de transpiraţie.
În cadrul ecosistemelor, acvatice şi terestre, apa constituie un „rezervor”
de stocare a elementelor minerale având un rol important în desfăşurarea
cerinţelor biochimice la nivelul fiecărui ecosistem. Cantitatea apei în
ecosistemele acvatice determină existenţa anumitor organisme, biocenozele aici
putând fi sărace sau pot cuprinde numeroase populaţii adaptate.

1
Apa, ca şi aerul, este un factor de mediu indispensabil vieţii. Ea a avut
un rol de prim ordin în apariţia vieţii pe planeta noastră şi continuă să aibă un
asemenea rol pentru că:
 apa constituie factorul de care depinde productivitatea plantelor
şi animalelor;
 ea intră în construcţia tuturor organismelor animale şi vegetale,
toate schimburile organismului cu mediu şi implicit menţinerea vieţii acestuia
petrecându-se prin intermediul apei;
 înlesneşte şi reglează procesele fizico – chimice din celule,
difuziunea substanţelor nutritive în celule şi ţesuturi, procesele de digestie,
absorbţie, circulaţie şi hrănirea celulelor;
 procesul de fotosinteză pe care-l îndeplineşte plantele verzi, prin
care acestea sintetizează substanţa organică din săruri minerale, nu poate avea
loc în lipsa apei;
 apa transportă în interiorul organismului, sub formă de soluţii sau
suspensii, diferite substanţe din mediul exterior şi tot ea vehiculează spre
exterior toate resturile de substanţe de care organismul nu mai are nevoie;
 reglează căldura organismelor prin evaporarea la suprafaţă, etc.
Apa în natură există sub următoarele forme: apă de suprafaţă (gheţari,
oceane, mări, fluvii, râuri, lacuri) şi apă subterană (straturi acvifere şi izvoare).
În mod obişnuit, în natură apa se găseşte într-un circuit continuu. Astfel, apa
râurilor, lacurilor, mărilor şi oceanelor se evaporă şi trece în atmosferă în stare
de vapori, alcătuind apa atmosferică. Aceasta este purtată de curenţii de aer
până ajunge în zone mai reci, când condensează şi cade la suprafaţa solului sub
formă de apă meteorică. Odată ajunsă pe sol, apa poate întâlni un strat
permeabil, pe care-l străbate cu uşurinţă formând apa subterană. În cazul în
care suprafaţa solului este impermeabilă, apa meteorică, împreună cu cea
subterană, ajunsă la suprafaţă prin scurgere în sol, formează apa de suprafaţă.

2
În natură, apa nu există în stare pură, ea conţine: gaze, substanţe minerale
sau organice dizolvate sau în suspensie.
Deşi există o enormă cantitate de apă, la nivel mondial, din fiecare patru
oameni trei nu au apă suficientă sau, dacă nu, aceasta este contaminată. Cea mai
mare parte a apei este prea sărată pentru a permite consumul uman sau pentru a
fi folosită în agricultură. Din fiecare milion de litri de apă doar şase litri se
găsesc într-o formă utilizabilă ca atare.
Problema resurselor limitate de apă este serios accentuată datorită poluării
continue a resurselor utilizabile. Ca urmare, apa potabilă devine improprie
pentru băut şi chiar pentru înot deoarece conţine ape menajere contaminate cu
microbi patogeni, provenite din centrele urbane şi din complexele de animale,
precum şi o serie de substanţe toxice. De aici s-a impus nevoia epurării apelor.

3
I. APELE UZATE

Mai mult de 75% din apele captate pentru folosinţe casnice, orăşeneşti şi
industriale se întorc în circuitul natural ca ape uzate. Anihilarea poluanţilor nu
poate fi lăsată numai pe seama fenomenelor naturale de autoepurare. Astfel,
după epuizarea tuturor eforturilor de evitare sau micşorare a poluării, volumul de
ape uzate rămas trebuie supus unor tratamente prin care să se încadreze în
limitele de încărcare acceptabile pentru emisar, încât să nu stânjenească
dezvoltarea vieţii acvatice şi utilizările posibile ale sursei la nivelul calităţii
iniţiale. Acesta este rolul ce revine epurării ca măsură costisitoare, dar
indispensabilă de protecţie a calităţii apelor.

Ape fecaloid – menajere

Provenind din evacuarea dejecţiilor umane, de la baie, bucătărie, aceste


ape conţin materii organice putrescibile, de natură animală şi vegetală, în stare
proaspătă sau în diferite stadii de descompunere biochimică, săruri minerale,
îndeosebi cantităţi ridicate de clorură de sodiu provenite din urină şi un număr
mare de microorganisme, mai cu seamă bacterii.

Ape uzate industriale

Apele uzate industriale se pot clasifica în două categorii:


 cu conţinut predominant de materii organice;
 cu conţinut predominant de materii anorganice.
Cea mai importantă ramură din industrie care evacuează ape uzate cu
mare conţinut de materii organice putrescibile este industria alimentară.
Fabricile de zahăr, amidon, lapte, spirt, conserve, bere, drojdie de bere, abatoare,

4
mezeluri evacuează ape foarte încărcate cu materii organice, valoarea CBO 5
putând atinge câteva grame la litru.

Ape uzate orăşeneşti

Provin din amestecul apelor fecaloid – menajere cu ape uzate industriale


şi cu apele pluviale. Când toate aceste tipuri de ape sunt evacuate împreună şi
conduse la staţia de epurare, sistemele de canalizare sunt mixte iar când apele
pluviale în totalitate sau parţial sunt conduse direct în râu, canalizarea este
reparată. Compoziţia acestor ape variază de la un oraş la altul după natura
industriilor, cantitatea de apă consumată de locuitori. În funcţie de felul şi
numărul industriilor din oraşul respectiv, încărcarea cu materii organice poate
atinge valori foarte ridicate.

5
I. GRADUL DE EPURARE NECESAR

Prin tehnica actuală se poate atinge orice nivel de calitate al apei dorit cu
condiţia să nu se impună o limită a costului epurării. Readucerea apelor la
calitatea iniţială presupune teoretic îndepărtarea totală a poluanţilor. De aici
decurg unele exagerări sau confuzii. Apele uzate trebuie examinate cu
discernământ. Nu orice apă uzată este periculoasă. Se poate întâlnii chiar situaţia
ca efluentul să fie mai curat decât emisarul, atunci când apa captată a fost tratată
până la obţinerea unei calităţi superioare care se menţine până la evacuare (de
exemplu, dacă apa este utilizată numai ca agent termic.).
Astfel de ape cu calitate superioară apropiată emisarului nu necesită
epurare. Ele sunt considerate ape convenţional curate. Totuşi controlul lor
trebuie făcut cu maximă circumspecţie, întrucât, uneori, sub aparenţe inofensive
pot ascunde poluări grave datorită exploatării incorecte a instalaţiilor
tehnologice sau erorilor de proiectare a reţelelor de canalizare. Urbaniştii,
tehnologii, dar mai ales economiştii au căpătat o teamă exagerată faţă de
problemele de epurare, considerându-le o povară greu de suportat pentru bugetul
comunal sau pentru costurile industriei. Exagerarea constă în încercarea de a
epura orice amestec haotic de efluenţi consideraţi nemodificabili. Diminuare
poluărilor prin măsuri tehnologice, separarea şi tratarea după specific a fiecărui
efluent înlătură această falsă problemă, iar exigenţa epurării se poate limita după
specificul emisarului.
Practic gradul de epurare necesar se stabileşte pornind de la limite ale
indicatorilor de calitate, pentru efluent, sau emisar, stabilite prin diferite acte
normative oficiale (gradul de epurare se exprimă în % de reducere a poluanţilor
din efluent). Prevederile normativelor din diferite ţări prezintă deosebiri
importante. Caracterul experimental al normelor şi modificărilor pe care le
suferă la intervale scurte dovedesc incertitudinea criteriilor actuale. Într-adevăr,
complexitatea fenomenelor de autoepurare nu a fost încă elucidată integral.

6
II. TREPTE DE EPURARE

Cunoaşterea detaliată a provenienţei şi compoziţia apelor uzate simplifică


tehnologiile de epurare şi reduce costul instalaţiilor. Procedeele de epurare
pornesc de la fenomenele fizice, chimice sau biologice prin care se distrug sau
se separă poluanţii din ape.

Suspensiile se separă sub acţiunea gravitaţiei: cele grele se sedimentează,


iar cele uşoare se ridică la suprafaţă. Reţinerea poluanţilor nedizolvaţi constituie
operaţia de epurare mecanică. Pentru separarea substanţelor coloidale
emulsionate sau pentru neutralizarea nocivităţilor de natură chimică este
necesară intervenţia unui reactiv. Aceasta este operaţia de epurare chimică
frecvent aplicată în cazul apelor uzate industriale. Instalaţiile diferă, după
specificul reacţiilor. Fenomenul natural de mineralizare a substanţelor organice
sub acţiunea microorganismelor, element determinant în procesele de
autoepurare, este punctul de plecare pentru epurarea biologică.

Fiecare dintre operaţiile enunţate acţionează asupra unei anumite categorii


de poluanţi. În cazul unui efluent cu compoziţie complexă epurarea va trebui să
conjuge toate mijloacele cunoscute. O astfel de instalaţie are deci trei trepte de
epurare: treapta mecanică, treapta chimică şi treapta biologică. În cazul când
reactivii sunt utilizaţi numai pentru ameliorarea eficienţei de separare a
suspensiilor fine, nu se poate spune că există o treaptă de epurare chimică
distinctă. Epurarea va fi mecano – chimică şi se va intitula „epurarea primară”
iar treapta biologică va fi denumită „epurarea secundară”. Exigenţele actuale
nu mai consideră satisfăcătoare în toate cazurile nici epurare biologică. Efluentul
epurat biologic este încărcat cu compuşi azotoşi şi fosfaţi care favorizează
eutrofizarea apelor, iar alte produse (detergenţi, pesticide, insecticide ) sunt
evacuate nemodificate. Distilarea, îngheţarea, osmoza inversă, solventarea,
electrodializa, filtrarea (prin cărbune activ), flotarea sunt indicate atât pentru
substanţele organice cât şi pentru cele neorganice.

Pericolul special al contaminării apelor cu germeni patogeni a impus ca


operaţia suplimentară dezinfectarea unor efluenţi, impropriu inclusă în rândul
epurărilor chimice, numai pentru că se folosesc ca reactivi clorul şi ozonul.
Fiecare treaptă de epurare este alcătuită din aparate şi instalaţii specifice a căror
realizare constructivă diferă în funcţie de procedeul de bază şi de ingeniozitatea
proiectantului. Generalizarea şi perfecţionarea continuă a metodelor de epurare
sunt unele dintre căile principale prin care se asigură echilibru între om şi mediu.
De înţelegerea justă a acestui imperativ în prezent depind condiţiile de viaţă ale
întregii lumi în viitorul apropiat.

7
III. STAȚII DE EPURARE

Ansamblul de construcţii, aparate şi instalaţii prin care se efectuează


epurarea apelor uzate, constituie staţia de epurare.
Termenul s-a adoptat prin analogie cu staţiile de tratare a apelor de
alimentare, indicând o anumită autonomie tehnologică şi administrativă. Materia
primă este apa uzată, iar produsul finit este apa epurată. În funcţie de gradul de
epurare necesar şi de caracteristicile apelor uzate, poate fi suficientă numai una
din treptele de epurare, sau trebuie să se prevadă mai multe trepte, ordonate
într-o anumită succesiune care se reprezintă în tehnica curentă prin schemele
tehnologice de epurare. Pe lângă elementele tehnologice propriu – zise, staţia de
epurare este dotată şi cu construcţii auxiliare diverse (birouri, magazii, grupuri
sanitare, ateliere etc.) şi instalaţii de deservire (centrală termică, compresoare de
aer, instalaţii pentru prepararea soluţiilor de reactivi etc.). instalaţia de tratare a
nămolului constituie o anexă deosebit de importantă a staţiei de epurare.
În continuare vor fi prezentate principalele procedeele şi dispozitive
precum şi unele realizări importante din domeniul epurării apelor, care
constituie ca atare cele mai convingătoare argumente în sprijinul afirmaţiei că
tehnica actuală dispune de mijloace eficiente pentru înlăturarea poluării.

Schema unei staţii compacte de epurare.

8
IV. EPURAREA BIOLOGICĂ

Autoepurarea care are loc în apele naturale a oferit tehnicienilor sugestia de


a aplica controlat şi intensiv procese similare de mineralizare a substanţelor
organice sub acţiunea microorganismelor în scopul epurării apelor uzate.
S-au creat astfel ecosisteme artificiale care se dezvoltă pe seama hranei
puse la dispoziţie de poluanţi. Viaţa se desfăşoară în condiţii aerobe dacă se
asigură cantităţi suficiente de oxigen liber, sau în condiţii anaerobe dacă
oxigenul trebuie obţinut de microorganisme din substanţele existente în apă.
Esenţialul este că suprafaţa de contact dintre masa de microorganisme şi efluent
să fie maximă. Sistemul va fi eficient şi mai economic, dacă se va folosi o masă
biologică mai redusă. În condiţii anaerobe, volumul necesar de microorganisme
este de 20 – 30 ori mai redus decât în condiţii aerobe, însă dezavantajele constau
în durata mai îndelungată a procesului aerob şi în mirosurile respingătoare ale
produselor intermediare de descompunere. (unele toxice), ceea ce implică
măsuri speciale de izolare. De aceea aplicarea proceselor anaerobe se limitează
la cazuri speciale ( tratarea nămolului).
Iniţial aplicaţiile s-au orientat spre epurarea apelor menajere, al căror
conţinut de substanţe organice uşor biodegradabile a favorizat obţinerea unor
eficienţe superioare. Ulterior, pe măsură ce s-a acumulat experienţă şi s-a
aprofundat esenţa fenomenelor specifice, epurarea biologică s-a extins şi la
efluenţi industriali asemănători apelor menajere ( din industria laptelui, a
conservelor de legume şi fructe etc.). Recent s-a constatat că, în anumite
condiţii, se pot descompune biologic unele substanţe toxice (fenoli, cianuri,
detergenţi etc.) sau dificil tratabile (petrol, lignină, celuloză), sau chiar săruri
anorganice (azotaţi, azotiţi, sulfuri). Astfel a devenit posibilă epurarea în comun
a apelor menajere şi industriale, unificare utilă din punct de vedere tehnic şi
economic.

9
Gradul efectiv de epurare a substanţelor organice, rezultat prin treapta
biologică, ajunge la 95 – 97%, nivel imposibil de realizat numai prin treapta
mecanică. Cu toate că datorită complexităţii fenomenelor epurarea biologică este
greu de stăpânit, actualmente aplicarea în practică s-a generalizat ca fază
secundară, indispensabilă pentru îndepărtarea poluanţilor organici. Soluţiile
tehnice sunt foarte variate, depinzând de gradul de epurare necesar, de
disponibilităţile tehnice şi economice, de condiţiile locale etc.

5.1 Epurarea biologică naturală

5.1.1 Irigaţii cu ape

Capacitatea microorganismelor din sol de a mineraliza poluanţii este


utilizată ca procedeu de epurare biologică naturală, adecvat în special efluenţilor
orăşeneşti sau celor industriali cu caracteristici asemănătoare acestora, însă în
prealabil este indicată epurarea mecanică.
Irigaţii cu ape uzate se practicau la Ierusalim acum 3000 de ani. Metoda a
fost utilizată de greci, romani şi chinezi în primele secole ale erei noastre.
În evul mediu exemplele sunt numeroase: Florenţa (sec. XI), Milano (sec.
XVI), Germania (sec. XVI), Anglia (sec. XVII).În secolul al XIX-lea apele
uzate din mai multe oraşe europene erau folosite pentru irigaţii: Paris (1868),
Berlin (1877), Arad (1896).
Astăzi suprafeţele de teren irigate cu ape uzate sunt de ordinul zecilor de
mii de hectare şi se extind continuu. Avantajele procedeului sunt importante:
 investiţii cu 50 – 80% mai reduse decât pentru instalaţiile de epurare
biologică artificială;
 valorificarea directă ca îngrăşământ a poluanţilor apelor uzate;
 economie de apă prin evitarea preluărilor de apă din surse naturale;
 economie de îngrăşăminte sintetice.

10
Unii cercetători comunică sporuri importante de recoltă faţă de culturile
neirigate.

Cultura Producţia în tone/ha Cantitatea de Nr. Timp


neirigată irigată
apă m3/ha udări carenţă
(zile)
Sf. de zahăr 19 – 27 44 2400 – 3800 3–6 22 – 34
Porumb 5,7 9,8 1800 – 3200 2–5 37 – 38
Porumb siloz 23,4 45 1400 - 3000 1–5 15 - 19

Substanţe utile pentru irigaţii continue în diferiţi efluenţi (mg/l)

Natura apelor uzate N P2O5 K2 O CaO


Menajere brute 13 5 7 -
Menajere epurate biologic 11 3 7 -
Industria berii 24 15 30 55
Industria zahărului 43 14 127 220
Industria amidonului 265 93 486 76
Necesar mediu la 1 m2 cultură 12 4 17 -

Irigaţiile se efectuează similar celor cu ape proaspete, prin canale, rigole


şi brazde, prin inundare subterană sau prin aspersiune. Cantitatea de apă
admisibilă se stabileşte în funcţie de cultură şi de permeabilitatea terenului.
Remarcabilă este posibilitatea de a epura şi unele ape ce conţin substanţe toxice
cum ar fi fenolii. Dintre plantele cu acţiune favorabilă în acest sens sunt: răchita,
pipirigul, pădurile de foioase. Foarte indicate ca productivitate şi mod de
utilizare s-au dovedit trifoiul, lucerna, sfecla de zahăr. Porumbul şi cânepa dau
de asemenea rezultate bune. Gustul cartofului sau al sfeclei poate fi însă
influenţat negativ de poluanţii chimici. Irigarea legumelor care se consumă în
stare crudă nu se recomandă din motive sanitare.
Pericolul de răspândire a germenilor patogeni şi a paraziţilor (helminţilor)
frânează considerabil extinderea irigaţiilor cu ape uzate. Capacitatea de

11
dezinfecţie a solului şi timpul de carenţă până la recoltare rămân elemente
nesigure. O contaminare accidentală, chiar de scurtă durată, se poate răspândi pe
suprafeţe mari, cu urmări necontrolabile. De aceea terenurile trebuie prevăzute
cu perimetrii de protecţie sanitară şi perdele vegetale de protecţie a răspândirii
mirosului ceea ce complică amenajările. În plus, limitarea tipurilor de culturi
micşorează interesul economic. Mai intervin şi dificultăţi tehnice, cea mai
importantă fiind neconcordanţă dintre producerea continuă a apelor uzate cu
compoziţie variabilă şi necesităţile bine precizate ale plantelor, care trebuie
completate cu îngrăşăminte sintetice. În afara perioadelor de udare, apele trebuie
evacuate în emisar sau stocate, anulând rezultatul scontat. Dacă există terenuri
disponibile, câmpul de irigaţii se poate asocia cu un câmp de infiltraţie.
În concluzie, oportunitatea irigaţiilor cu ape uzate se poate stabili numai
după o analiză atentă a factorilor tehnici, economici şi sanitari pentru fiecare caz
în parte. Practic aceste dificultăţi au limitat considerabil extinderea procedeului
în ultima perioadă.

5.1.2 Câmpuri de infiltraţie

Se pot folosi în asociere cu câmpuri de irigaţii sau chiar independent.


Epurarea se produce tot prin acţiunea microorganismelor din sol, însă nu se
urmăresc scopuri de producţie agricolă. Terenul trebuie să fie permeabil, izolat
faţă de surse de ape subterane, impropriu pentru utilizări productive.

5.1.3 Iazuri biologice (de oxidare, de stabilizare)

Staţionarea apelor uzate în incinte cu adâncimi de 0,60 – 1,50 m creează


condiţii pentru epurarea biologică naturală. Ecosistemul constituit spontan nu
12
poate fi însă controlat, mijloacele fiind rudimentare. Metoda este lentă, necesită
suprafeţe mari şi măsuri de protecţie sanitară. Uneori iazul biologic apare ca
treaptă suplimentară (epurare terţiară) pentru eliminarea compuşilor azotului
care rezultă din epurarea biologică artificială.

5.1.4 Heleşteie (iazuri) piscicole

În unele ape uzate mai puţin încărcate sau prealabil epurate, în prezenţa
nutrienţilor care favorizează dezvoltarea abundentă a plactonului, se pot
dezvolta unele specii de peşti mai rezistenţi faţă de poluare, obţinându-se
productivităţi piscicole apreciabile. De exemplu, apele orăşeneşti ale oraşului
Munchen sunt utilizate pentru piscicultură în heleşteie cu o suprafaţă de 233 ha.

5.2 Epurarea biologică artificială

Amenajările minime prin care se realizează epurarea biologică naturală


prezintă dezavantaje specifice soluţiilor extensive: ocupă suprafeţe mari de
teren, iar procesele se desfăşoară în ritm lent. Rezultatele sunt nesigure şi includ
dificultăţi de ordin sanitar. Aceste dificultăţi pot fi depăşite prin ameliorarea
artificială a contactului dintre masa microorganismelor şi apa uzată şi prin
intensificarea aportului de oxigen. În acest scop s-au creat instalaţii speciale în
care epurarea biologică a poluanţilor organici are loc în spaţii speciale, spaţii
mai restrânse şi într-un ritm mult mai accelerat. Pornind de la condiţiile de
producere a proceselor de mineralizare din natură, s-au diferenţiat două
procedee principale:
 filtrarea biologică, care se reproduce în cadru artificial tipul de
autoepurare de la suprafaţa pietrelor, de pe fundul râurilor sau din straturile
poroase ale solurilor irigate cu ape uzate, microorganismele formând o peliculă
fixată pe un suport solid; instalaţia caracteristică este biofiltrul;

13
 procedeul de nămol activ are ca model de autoepurare din masa apelor
curgătoare. Microorganismele plutesc liber în fluxul apei. Instalaţia
caracteristică este bazinul de aerare = aerotancul.

5.2.1 Biofiltre

Într-o cuvă din beton


sau zidărie se aşează o
umplutură din materiale
inerte cu interspaţii (scorii
bazaltice, tufuri vulcanice,
zgură, piese din mase
plastice).

După 1 - 3 luni de exploatare pe suprafaţa granulelor se fixează o


peliculă biologică mucilaginoasă care reţine şi mineralizează substanţele
organice din apa uzată. Distribuirea apei în biofiltru se realizează prin
dispozitive speciale: duze, jghiaburi basculante, conducte perforate circulând pe
poduri rulante. Foarte eficiente sunt sistemele de distribuţie rotativă. Aerarea se
asigură prin tiraj natural, stratul filtrant fiind rezemat pe un sistem de blocuri cu
interspaţii. Ca perfecţionare tehnică s-a introdus tirajul forţat cu ajutorul
ventilatoarelor (acest tip de biofiltru este denumit şi aerofiltru). Filtrele cu

14
funcţionare continuă sunt cunoscute în general sub denumirea de filtre
picurătoare (percolatoare).

5.2.2 Nămolul activ

Prin aerarea intensă a apelor uzate care conţin suficiente substanţe


biodegradabile, se formează în timp un nămol activ sub formă de flocoane
cafenii, răspândite în masa lichidă.
În structura acestora sunt aglomerate bacterii, ciuperci, protozoare, rotifere,
viermi nematoizi care se dezvoltă pe seama substanţelor organice conţinute în
apă. Descompunerea are loc sub acţiunea enzimelor secretate de bacterii.
Biocenozele sunt reduse la relaţii de concurenţă răpitor – pradă. Plantele
clorofiliene lipsesc.

Bazin de aerare cu nămol activ, aerat prin sistemul cu bule fine

În prima fază de formare a nămolului activ predomină bacterii şi protozoare


flagelate. La un moment dat, când dezvoltarea microorganismelor depăşeşte

15
posibilitatea de asigurare a hranei, începe o fază de „declin” în care sunt
frecvente ciliatele şi se formează flocoane cu mare capacitate de adsorbţie a
poluanţilor. Eficienţă optimă se obţine dacă nămolul are caractere α sau β –
mezosă – probe cu predominarea bacteriilor şi ciliatelor. În final, când lipsa
aportului de hrană din exterior devine acută, microorganismele se autoconsumă,
procesul intră în faza endogenă şi epurarea se poate considera încheiată. După
perioada de contact cu nămolul activ, apa epurată este introdusă într-un decantor
secundar. De aici o parte din nămolul sedimentat ( 15 – 20 %) este reintrodus în
bazinul de aerare, iar excesul trebuie îndepărtat definitiv.

5.2.3 Aerotancuri

Apa uzată este adusă în contact cu nămolul activ în bazine de formă


dreptunghiulară sau circulară, prevăzute cu dispozitive de aerare pneumatică
( duze, conducte deschise, conducte perforate, plăci poroase) sau mecanice
(valţuri, turbine, zbaturi). Aerarea cu aer comprimat (pneumatică) permite
controlul riguros al transferului de oxigen în funcţie de mărimea bulelor de aer şi
de adâncimea de insuflare. Cu cât bulele de aer sunt mai mici ( 1 – 4 mm), cu
atât transferul este mai intens, însă dispozitivele sunt mai delicate, fiind expuse
înfundării cu nămol din bazin dar şi cu impurităţi aspirate împreună cu aerul.
Piesele de difuzare sunt confecţionate din materiale poroase speciale: sticla
expandată.
Bulele mijlocii ( 5 – 10 mm) se obţin prin utilizarea unor duze sau ţevi
perforate. Pentru bule mari este suficientă introducerea în apă a unor conducte
deschise la capăt. Aerul comprimat este furnizat de suflante, utilaje scumpe,
pretenţioase în exploatare şi cu uzură rapidă.
Pentru siguranţă este util să se prevadă unităţi de rezervă, întrucât
întreruperea aerării compromite complet procesul de epurare.

16
Dispozitivele de aerare mecanică sunt mai simple: fiecare unitate poate fi
acţionată independent, se adaptează cu uşurinţă la volumele mici de apă şi se
poate înlocui fără a întrerupe funcţionarea instalaţiei în ansamblu.
Periile sau valţurile sunt dispozitive cu ax orizontal, amplasate în anumite
secţiuni ale bazinului. Paletele sau lamelele se introduc parţial în apă,
intensitatea aerării depinzând de adâncimea de scufundare. S-au realizat şi piese
„mamut”, destinate unor bazine de mare capacitate.
Turbinele sunt roţi orizontale, cu paiete dispuse pe faţa introdusă în apă.
Agitarea se produce pe o zonă circulară. Mai multe turbine acoperă suprafaţa
bazinului.

17
BIBLIOGRAFIE

 Ionescu A., Barabaş N., Lungu V. – Ecologie şi protecţia mediului,


Constanţa, 1994
 Petre Trofin – Alimentări cu apă, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983
 Meiroşu E. şi colaboratorii – Chimia mediului şi a calităţii vieţii, Ed. LVS
Crepuscul, Ploieşti, 2000
 Răuţă C., Cârstea S. – Poluarea şi protecţia mediului înconjurător, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1974
 Vespremeanu E. – Mediul înconjurător – ocrotirea şi conservarea lui, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
 M. Negulescu şi E. Secara., Exploatarea instalatiilor de epurare a apelor
uzate
 N.Vatachi, Curs - Tehnologii de epurare a apelor uzate –
 Internet
 A. Buchman şi colegii – Studiul calităţii mediului – Ed. Economică
Preuniversitaria, Bucureşti 2004
 Gruia E., Marcoci S., Panaitescu G., Roman P. – Apa şi poluarea, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
 V.Rojanschi şi T. Ognean., Cartea operatorului din staţii de tratare şi
epurare a apelor

18
ANEXE

19
20