TOLERANŢA ÎN EDUCAŢIE

În fiecare clipă copilul este atent să vadă dacă cel însărcinat cu misiunea de a-l educa este
aşa cum el îşi doreşte. Este suficientă o singură dezamăgire şi în faţa elevului nu mai apare persoana
care poate să-l ajute, ci una care caută să-l împiedice. De aici porneşte ruptura care se adânceşte în
fiecare zi, până ajunge la aversiune faţă de şcoală. Primele semne ale apariţiei unui astfel de refuz
de a mai lucra sunt inevitabile şi evidente. Elevul nu-şi mai face temele, spunând „nu pot!” sau
refuză prin plâns, după care pot urma absentările sub diverse pretexte.
Mai ştie copilul că dascălul poate fi sever, dar întotdeauna este drept şi are pentru toţi copiii
aceleaşi măsuri de apreciere a silinţei la învăţătură.
Didactica modernă plasează elevul în centrul procesului educaţional, prin realizarea
echilibrului dinamic între joc, învăţare, muncă si creaţie, în funcţie de specificul situaţiilor de
învăţare. Cadrul didactic modern trebuie să fie în permanenţă orientat spre elev şi spre mediul
socio-cultural în care acesta se formează şi se dezvoltă. Modernizarea propriului management al
clasei presupune „ascultarea” elevilor cu răbdare, cunoaşterea opiniilor, nevoilor, intereselor pe care
le au.
Relaţia cadru didactic – elev trebuie să fie o relaţie democratică. Dascălul are rol de
organizator, îndrumător, consilier, participant, manager al procesului instructiv – educativ, este
tolerant, însă în anumite limite, uneori sever dar totdeauna drept. Nu de puţine ori este luat drept
model de către elevii săi şi atunci trebuie să fim responsabili pentru acţiunile noastre, pentru
atitudinile noastre faţa de fapte şi persoane din jurul nostru.
Etica pedagogică ne cere nouă, tuturor cadrelor didactice, să acordăm elevilor atenţie,
răbdare şi tact pentru a le cultiva încrederea în sine şi în cei din jur şi a le stimula interesul pentru
cunoaştere. Trebuie să le formăm o atitudine pozitivă faţă de învăţătură, de disciplina şcolară, să le
dăm posibilitatea să-şi obţină un statut pozitiv în colectiv şi să le formăm dorinţa de autoapreciere.
Acest mod de tratare se impune şi faţă de elevii care au reacţii afective inadecvate, prezintă
o instabilitate emoţională, a căror stare de spirit se schimbă rapid – este contradictorie. Cauzele unor
astfel de reacţii pot fi diferite: particularităţi temperamentale, stări conflictuale în familie sau
colectiv, maladii fizice, nervoase, capacitate de autoapreciere inadecvată etc. Deşi, de multe ori,
rezultatele lor şcolare sunt normale, relaţiile conflictuale cu colegii, profesorul, părinţii pot devenii
o frână în evoluţia propriei personalităţi.
Pedepsirea acestor elevi, admonestarea, punerea lor într-o situaţie dificilă în faţa colegilor
nu numai că nu rezolvă problema, dar o şi amplifică, îngreunând comunicarea lor cu colectivul şi,
uneori, chiar întreaga lor activitate. De aceea, manifestărilor respective trebuie să li se găsească în
1
modul cel mai competent cauzele şi să se facă tot ce este posibil pentru lichidarea influenţelor
negative, să li se asigure un climat de încredere, căldură, securitate care să le permită formarea
stăpânirii de sine, de reglare conştientă a propriilor reacţii şi stări emoţionale.
Incapacitatea de apreciere şi autoapreciere adecvată este, de asemenea, un fenomen cu
implicaţii negative asupra dezvoltării personalităţii elevului. Imposibilitatea acestora de a se referi
obiectiv la propria activitate, ca şi la cea a colegilor lor, poate avea la origine un sentiment de
subapreciere a propriilor capacităţi. În acest caz ei devin timizi, retraşi, încep să înregistreze
insuccese la învăţătură, abateri disciplinare. Aceşti copii au nevoie de o deosebită atenţie, căldură şi
încurajare. Tratarea lor diferenţiată necesită o gradare minuţioasă a sarcinilor, pentru a li se asigura
un progres constant în activitatea la lecţii. În felul acesta ei încep să devină capabili să facă judecăţi
de valoare în mod obiectiv, deschis, netributare frustrărilor sau sentimentelor de inferioritate.
Aspectele negative pot să apară şi în comportarea unor elevi buni sau chiar foarte buni la
învăţătură şi în activitatea obştească, dar care nu au simţul măsurii şi încep să se supraaprecieze.
Evidenţierea permanentă de către cadrul didactic a unor astfel de elevi (uneori şi când nu merită pe
deplin) poate duce la apariţia unor trăsături negative: atitudinea de dispreţ faţă de colegi, îngâmfare,
lipsa spirtului autocritic. De aceea, evoluţia lor spirituală, prevenirea şi lichidarea unor astfel de
devieri de comportament sunt în strânsă legătură cu creşterea gradată, dar perseverentă a cerinţelor
noastre ca dascăli, faţă de ei, de îmbinarea aprecierii lor variate cu dezaprobarea sub diferite forme.
O atenţie deosebită se impune a fi acordată acelor elevi ce manifestă carenţe în privinţa
relaţiilor cu colegii, cadrele didactice, care sunt fricoşi, închişi, incapabili de a se apropia de cei din
jur. Transformarea comportamentului unor astfel de elevi şi a colegilor faţă de ei, depinde de modul
cum noi, cadrele didactice ştim să creăm un climat colectiv care să le trezească încrederea în forţele
proprii şi în cei din jur, dorinţa de a răspunde cu aceleaşi sentimente şi atitudini. Totodată, este
necesară diagnosticarea corectă a nivelului de dezvoltare a acestora, orientarea activităţii
colectivului şi natura raporturilor interpersonale dintre elevi.
Realizarea obiectivelor propuse aici implică, sub diverse forme, contribuţia întregii
comunităţi şi, în mod deosebit, a părinţilor elevilor – partenerii cei mai importanţi ai şcolii.
Primii educatori ai copilului sunt părinţi. Vârsta primei copilării (1 – 3 ani) impune anumite
exigenţe educative cum ar fi: manifestarea unei atenţii constante faţă de copil; părinţii nu trebuie să
evite răspunsurile la întrebările incomode, să nu mintă, dar nici să dea prea multe detalii, amănunte;
interdicţiile formulate de părinţi să fie ferme şi clare – o „retragere” temporară a afecţiunii este mai
eficientă decât pedeapsa fizică.
În cea de-a doua copilărie (3 – 7 ani) începe să se cristalizeze caracterul şi conştiinţa morală.
Aici trebuie să se urmărească eliminarea minciunii. Copilul mic are tendinţa minciunii de

2
apărare, de independenţă, de compensaţie. Soluţia, în acest sens, este puterea exemplului
personal.
Exemplul personal şi îndrumarea permanentă a comportamentului copilului, mediul familial
propice, sănătos, controlul şi sprijinul muncii şcolare reprezintă câteva mijloace de realizare a
îndatoririlor părinţilor.
Autoritatea părinţilor se bazează pe respectul ce-l determină prin exigenţa din întreaga
comportare faţă de propriul copil. Este greşită o exigenţă excesivă, dar şi lipsa ei. Autoritatea se
câştigă cu tact şi afecţiune, cu răbdare, în timp şi nicidecum prin daruri sau promisiuni, prin
bunătate excesivă sau prin pedepse aspre. Dacă reuşim să-l facem pe copilul nostru să ne
considere partener de discuţie, prieten, atunci este semn că munca noastră de educaţie a dat
roade.
Iată câteva sugestii care ar putea contribui la ieşirea dintr-un eventual impas în relaţia cu
copilul:
 arătaţi-le copiilor că ei sunt eroi voştri;
 răsplătiţi-le şi lăudaţi-le orice efort, nu numai rezultatelor;
 învăţaţi-l să gândească pozitiv, fiind chiar voi un exemplu. În loc de remarci critice la
întoarcerea de la joacă, spuneţi-i: „Se vede că te-ai distrat de minune!”
 citiţi-i o poveste chiar dacă este târziu şi sunteţi obosit. Şi nu uitaţi să citiţi şi celor mari,
chiar dacă au învăţat alfabetul, deoarece aceasta este o ocazie minunată pentru a schimba
impresii.
 scoateţi împreună cărţile copilăriei din raft şi reamintiţi-i poveştile spuse când era mic;
 lăsaţi-l să-şi aleagă singur hainele. Acest lucru arată că îi respectaţi capacitatea de a lua
decizii;
 jucaţi-vă alături de el;
 petreceţi-vă timpul cu el;
 lăsaţi-l, din când în când, să facă ceva care de obicei nu-i este permis;
 ascultaţi-l cu atenţie când vi se adresează;
 oferiţi-i copilului daruri adecvate, pe termen lung;
 îmbrăţişaţi-l, sărutaţi-l şi spuneţi-i: „Te iubesc!” cel puţin o dată pe zi. Copii au nevoie
de reafirmarea dragostei părinteşti.
 ajutaţi copilul să-şi formeze o părere pozitivă, dar realistă, despre sine însuşi!
 ajutaţi copilul să fie sociabil;
 încurajaţi perseverenţa!
 ajutaţi copilul să se dezvolte pe planul fizic, ca şi pe cel intelectual!
 recunoaşteţi-vă propriile limite! Arătaţi solidaritate faţă de copil, dar nu vă identificaţi cu
3
 acesta sufocându-l, şi nici nu-l trataţi ca pe un duşman, încercând să-l stăpâniţi. Dacă îl
mustraţi adeseori şi îl pedepsiţi pentru orice greşeală, copilul va deveni nesigur pe sine şi
un nefericit.
 creaţi copilului dumneavoastră un mediu înconjurător activ şi realist.
Particularităţile de vârstă şi temperamentale, trebuinţele, aspiraţiile pe care copilul le are,
stările afective deosebite prin care trece, atmosfera de familie sunt factori care de multe ori fac
lauda sau pedeapsa să aibă „rezonanţă” diferită şi să producă efecte deosebite. Astfel, un copil
trebuie lăudat pentru că încurajarea îi sporeşte încrederea în forţele proprii, însă învăţătorul nu-l va
îndrepta către automulţumire sau înfumurare. Şi procedeul contrar – pedeapsa, relevarea
deficienţelor – poate avea efecte negative sau pozitive; un asemenea procedeu poate exercita o
influenţă pozitivă în cazul unui copil vanitos şi încrezut sau una negativă în cazul unui copil timid,
neîncrezător în propriile forţe.
Lauda poate fi:
 confidenţială (între lăudat şi cel care-l laudă);
 publică (în faţă colegiilor, a altor persoane);
 simbolizatoare (cel lăudat este ridicat la rang de nivel comportamental).
Critica trebuie să îndeplinească cerinţe ca următoarele, pentru a fi eficientă:
 trebuie criticat comportamentul, nu persoana;
 tonul să fie relaxat, detaşat;
 trebuie criticat doar un aspect;
 să se realizeze imediat ce starea emoţională a trecut.