Cuprins

Sângele periferic .............................................................................................................................................. 2

1.Hematiile .................................................................................................................................................. 2
1.1. Definiţie............................................................................................................................................ 2
1.2. Denumire.......................................................................................................................................... 2
1.3. Origine.............................................................................................................................................. 2
1.4. Durata de viaţă ................................................................................................................................. 2
1.5. Număr. ............................................................................................................................................. 3
1.6. Caracteristici morfologice ................................................................................................................. 3
1.7. Structura şi ultrastuctura hematiei .................................................................................................... 4
2. Trombocitele ........................................................................................................................................... 6
2.1. Definiţie............................................................................................................................................ 6
2.2. Denumire ......................................................................................................................................... 6
2.3. Origine.............................................................................................................................................. 6
2.4. Durata de viaţă ................................................................................................................................. 6
2.5. Număr .............................................................................................................................................. 7
2.6. Dimensiuni ....................................................................................................................................... 7
2.7. Formă ............................................................................................................................................... 7
2.8. Structura şi ultrastructura trombocitului ........................................................................................... 7
2.9. Funcţiile trombocitelor ..................................................................................................................... 8
3. Leucocitele .............................................................................................................................................. 9
3.1. Denumire ......................................................................................................................................... 9
3.2. Clasificare. ........................................................................................................................................ 9
3.2.1.Neutrofilele .................................................................................................................................... 9
3.2.1.1. Număr .................................................................................................................................... 9
3.2.1.2. Durata de viaţă ....................................................................................................................... 9
3.2.1.3. Structura................................................................................................................................. 9
3.2.1.4. Ultrastructura. ...................................................................................................................... 10
3.2.1.5. Funcţia.................................................................................................................................. 10
3.2.2.Eozinofilele ................................................................................................................................... 11
3.2.2.1. Număr .................................................................................................................................. 11
3.2.2.2. Durata de viaţă ..................................................................................................................... 11
3.2.2.3. Structură............................................................................................................................... 11
3.2.2.4. Ultrastructură ....................................................................................................................... 11
3.2.2.5. Funcţie ................................................................................................................................. 11
3.2.3. Bazofilele ..................................................................................................................................... 12
3.2.3.1. Număr .................................................................................................................................. 12
3.2.3.2. Durata de viaţă ..................................................................................................................... 12
3.2.3.3. Structură............................................................................................................................... 12
3.2.3.4. Ultrastructură ....................................................................................................................... 12
3.2.3.5. Funcţie ................................................................................................................................. 12
3.2.4.Limfocitele .................................................................................................................................... 12
3.2.4.1. Origine.................................................................................................................................. 13
3.2.4.2. Număr .................................................................................................................................. 13
3.2.4.3. Durata de viaţă ..................................................................................................................... 13
3.2.4.4. Structură............................................................................................................................... 13
3.2.5. Monocitele .................................................................................................................................. 15
3.2.5.1. Număr .................................................................................................................................. 15
3.2.5.2. Structură............................................................................................................................... 15
3.2.5.3. Ultrastructură ....................................................................................................................... 15
3.2.5.4. Funcţie ................................................................................................................................. 15
3.2.6. Formula leucocitară şi semnificaţia ei ........................................................................................... 15
3.2.6.1. Neutrofile ............................................................................................................................. 16
3.2.6.2. Eozinofile .............................................................................................................................. 16
3.2.6.3. Bazofile................................................................................................................................. 17
3.2.6.4. Limfocite............................................................................................................................... 17
3.2.6.1. Monocite .............................................................................................................................. 17
HISTOL OGIE G ENERALĂ

Sângele periferic

Sângele periferic este considerat un ţesut şi este inclus în categoria ţesuturilor conjunctive.
Argumentele care pledează în favoarea acestei clasificări sunt legate de originea embriologică,
mezodermală, la fel ca și a celorlalte tipuri de țesut conjunctiv și de existența celulelor sanguine separate
de un material intercelular fluid – plasma sanguină, similară matricei extracelulare conjunctive. Un alt
argument ar fi acela că sângele asigură legătura între sistemele din organism prin aportul de oxigen,
nutrienți, hormoni și a unor molecule de semnalizare, și eliminarea deșeurilor.
Celulele sanguine sunt de trei tipuri: eritrocite, leucocite şi plachete sanguine. Toate aceste
componente ale sângelui pot fi separate după centrifugare pe anticoagulant (heparină sau citrat de sodiu)
astfel: plasma 55-60% şi elementele figurate 40-45% (leucocite şi plachete 1%; eritrocite 45%).
Plasma este porţiunea fluidă a sângelui, matricea extracelulară lichidă care conţine 90-93% apă
şi 7-10% substanţe uscate din care 6,6-8,5% proteine şi 1,5-3,5% alte componente organice şi minerale.
Printre cele mai importante proteine se pot enumera:
-albuminele 55% care menţin presiunea coloid osmotică (oncotică) a sângelui
-gamma globuline 38% implicate în apărarea antiinfecţioasă
-beta globulinele care participă în transportul hormonilor ionilor de metal şi lipidelor
-fibrinogenul care participă la coagularea sângelui 7%
În absenţa anticoagulantului, după recoltare, elementele figurate împreună cu fibrinogenul
formează cheagul sanguin. Plasma fără fibrinogen se numeste ser.

1.Hematiile

1.1. Definiţie.
Eritrocitele sunt celulele cele mai simple din organism, care de-a lungul dezvoltării ontogenetice
şi-au pierdut nucleul şi organitele citoplasmatice. Sunt celule diferenţiate care şi-au pierdut capacitatea
de diviziune. Funcţia principală este de a adăposti hemoglobina prin intermediul căreia transportă gazele
respiratorii.

1.2. Denumire
Mai mulţi termeni sunt utilizaţi pentru a denumi forma adultă a seriei eritrocitare: eritrocit (erito-
roşu, cytos-celulă), hematie (haima-sânge), globul roşu.

1.3. Origine
Seria eritrocitară se formează în măduva roşie hematogenă din oasele late (stern, coxal) şi din
corpurile vertebrale.

1.4. Durata de viaţă

Hematiile se găsesc în circulaţie circa 120 de zile. Hematiile senescente ajung în ficat sau splină
unde sunt fagocitate de macrofage şi sunt apoi atacate de lizozomi care conţin hidrolaze acide. Hematia
suferă fenomenul de eritroliză şi eliberează fier care reintră în circulaţie şi ajunge în măduva roşie
hematogenă unde este refolosit la formarea de noi hematii. Modificările care stau la baza recunoaşterii
de către macrofage a hematiilor deficitare sau îmbătrânite sunt: scăderea concentraţiei de ATP şi K+,
creşterea concentraţiei de Na+, scăderea cantităţii de enzime glicolitice, de lipide, și deshidratarea.

2 | Dr. Sanda Maria Creţoiu

 Capitolul 4. Sângele periferic

1.5. Număr
Numărul hematiilor este variabil în funcţie de sex, vârstă, starea de sănătate, zona geografică. În
condiţii fiziologice există: 5 milioane/mm3 la bărbat şi 4,5 milioane/mm3 la femeie şi 6-7 milioane/mm3
la nou născuţi. Variaţiile numerice sunt de 2 tipuri: creştere numerică - poliglobulie şi scădere numerică –
anemie. În condiţii fiziologice numărul hematiilor creşte după efort prelungit, în sarcină sau la altitudine
ridicată, iar la vârste înaintate numărul scade.

1.6. Caracteristici morfologice

Eritrocitele sunt cele mai numeroase elemente sanguine, aproximativ egale între ele ca
dimensiuni, formă şi culoare.
1.6.1. Dimensiuni
1. Diametrul hematiilor variază între 7,2-7,5 m pe frotiu (celule uscate) şi de 7,9- 8,2 m în
plasma sanguină (în stare proaspătă). Grosimea hematiilor este de 1,9-2,5m în zona marginală şi de 1m
în centru.
Variaţiile de diametru între hematii poartă numele de anizocitoza. Frecvent, anizocitoza
apare în cazuri patologice (anemii sau alte boli ale sângelui), dar există şi aşa-numita anizocitoză
fiziologică, explicată prin vârstele diferite ale eritrocitelor circulante (cele tinere sunt mai mari, cele
îmbătrânite sunt mai mici).
Creşterea diametrului hematiilor apare în anemii sau alte boli ale sângelui. Eritrocitele cu diametrul
cuprins între 8-12 m se numesc macrocite, iar cele cu diametru peste 12 m – megalocite. Scăderea
diametrului sub 6 m (microcite)apare în anemii.
2. Volumul eritrocitului normal este de 80-90 m3, volumul eritrocitar mediu fiind un parametru
cu valoare diagnostică. Scăderile sub normal definesc microcitoza, iar creşterile, macrocitoza.
3. Suprafaţa unui eritrocit variază între 120-140 m2.

1.6.2. Formă
Forma eritrocitului privit din faţă este rotundă sau ovală - discocit, iar din profil seamănă cu o
halteră sau cu un pişcot, cu marginile rotunjite şi îngroşate (disc biconcav). Acest aspect reprezintă o
formă de adaptare perfectă la funcţia de transport al gazelor respiratorii, oferind cea mai mare suprafaţă
la volumul cel mai redus. Modificările de formă – poikilocitoză sunt reversibile când există variaţii ale
presiunii osmotice, concentraţiei de ATP, sau ale pH - ului şi ireversibile în boli ale sângelui. Poikilocitoza
fiziologică are loc la trecerea hematiilor prin capilare cu diametru sub 7 m, când hematiile se alungesc
foarte mult, iar apoi revin la forma iniţială.
Formele patologice cunoscute sunt:
 sferocite - hematii sferice, balonizate, cu formă rotundă fără zona palidă central. Se
asociază cu sferocitoza ereditară, anemie hemolitică, arsuri severe;
 echinocite – eritrocite care prezintă pe suprafaţă numeroşi spiculi de aceeaşi lungime şi
echidistanți. Aceasta forma poate fi reversibilă dacă apare atunci când concentrația de ATP din celula
sau din exterior scade şi ireversibilă în anumite boli sanguine: anemii, talasemii, etc. ;
 stomatocite - sunt celule rotunjite care prezinta într-o parte o înfundare cu aspect de gură
(stoma=gură). Această modificare este reversibilă când este datorată unei modificări a pH-ului sanguine
şi ireversibilă în boli sanguine, cancere metastazate şi HTA malignă;
 ovalocite/eliptocite - hematii de formă ovalară, în forma de ţigară (eliptocite) sau în formă
de ou (ovalocite). Se asociază cu eliptocitoza ereditară sau ovalocitoză, talasamii şi diferite forme de
anemii;
 acantocite - hematiile sunt sferice, dar prezintă pe suprafaţă spiculi mai rai decât la
echinocite şi dispuşi la distanţe inegale. Modificările se datorează deficitului în -lipoproteine la nivelul
membrane eritrocitare. Această formă devine ireversibilă în unele boli sanguine, în ciroza hepatică sau
tulburări ale metabolismului lipidic;

Dr. Sanda Maria Creţoiu | 3

HISTOL OGIE G ENERALĂ

 drepanocite - hematii in forma de seceră care apar ca urmare a prezenţei unei hemoglobine
anormale în formă de bastonaşe helicoidale – HbS; eritrocitele sunt distorsionate, rigide, cu tendinţă de
fragmentare deoarece nu pot să-şi modifice forma în capilarele cu dimensiuni reduse (sub 7m);
 leptocite - hematii turtite;
 codocite - eritrocite cu dispoziţia hemoglobinei în “ţintă” şi, uneori cu formă de clopot.
Se asociază cu: hemoglobinopatii, talasemie, anemie prin deficit de fier, spelenectomie, boala hepatică
obstructivă;
 dacriocite (celule “în formă de lacrimă”) - eritrocite în formă pară sau de picătură, care
pot avea o singură proiecţie ascuţită. Apar în mielofibroza cu metaplazie, talasemii, anemiile
mieloftizice;
 schizocite – sunt eritrocite fragmentate; pe frotiu sunt prezente multe tipuri de eritrocite,
adeseori cu prelungiri ascuţite şi asociate anemia hemolitică microangiopatică, purpura tromocitopenică
trombotică şi reacţia de respingere a grefei renale.
1.6. 3. Culoare
Pe frotiul sanguin necolorat eritrocitele apar roz-palid, iar pe frotiul colorat May-Grunwald-
Giemsa (M.G.G.) apar colorate în roşu-portocaliu, cu eozină. Centrul hematiei este mai palid, iar
marginile apar mai intens colorate. Se spune despre aceste hematii că sunt normocrome sau
normocite.
Modificări ale culorii pot apare fie în sensul creşterii, fie al scăderii intensităţii culorii (dată
de încărcărea cu Hb) şi se numesc anizocromii. Asocierea unor hematii colorate cu diferite
intensităţi pe acelaşi frotiu se numeşte policromazie. Aceasta este asociată cu hemoragii acute sau
cronice, hemoliză, tratament eficient al unei anemii sau cu vârsta fragedă (nou-născut).
Modificările patologice de culoare sunt:
 eritrocite hipocrome – sunt palide, încărcare deficitară cu hemoglobină care este dispusă
spre periferie;
 anulocite – hematii sub forma unor inele roşu-cărămizii; apar în carenţe marcate de fier şi
diseritropoieză;
 hematii hipercrome - creşterea volumului eritrocitar urmată aparitia unor hematii mai
colorate;
 eritrocite albastre - persistenţa în eritrocit, după expulzarea nucleului, a unor organite
citoplasmatice (ribozomi).
1.6.4. Incluziuni intraeritrocitare
 corpii Howell – Jolly - incluziuni de culoare albastru închis spre violet, de obicei unice,
de formă rotund-ovalară, compoziţie – bulgări de heterocromatină (ADN=1 cromozom). Se asociază
cu spelenectomia, hiposplenismul, anemia megaloblastică, anemia hemolitică.
- inelele Cabot - sunt resturi ale membranei nucleare sau ale fusului de diviziune sub formă de
anse sau inele albastru închis până la violet. Apar în anemia megaloblastică, leucemii sau intoxicaţia cu
plumb.
- corpii Pappenheimer – sunt granulaţii albastru închis, distribuite uniform într-un singur grup
la periferia celulei şi reprezintă granule de fier (siderozomi). La adult se găsesc în proporţie de 0,3%0, iar la
nou-născut între 3-17%0. Numărul incluziunilor dispare în primele săptămâni de viaţă, dar persistă la
prematuri. Se asociază cu splenectomia, anemia hemolitică, anemia sideroblastică, anemia megaloblastică
şi hemoglobinopatiile.
- granulaţiile bazofile - numeroase granule de culoare închisă, spre violet, distribuite uniform.
Se evidenţiază bine cu albastru de metilen, au formă rotundă când sunt mici şi colţuroase când sunt
voluminose. Reprezintă ARN şi se întâlnesc frecvent în intoxicația cu plumb, talasemie şi în sinteza
anormală a hemului.
- corpii Heinz – incluziuni care se evidenţiază cu violet de cresyl sau albastru de Nill, reprezintă
hemoglobină denaturată şi apar la suprafaţa eritrocitului sau uneori chiar în afara sa, dar rămân legaţi prin
structuri fine. Apar în hemoglobinopatii, talasemii, enzimopatii, intoxicaţii cu benzen, anilină sau diverse
medicamente.

1.7. Structura şi ultrastuctura hematiei

4 | Dr. Sanda Maria Creţoiu
 Capitolul 4. Sângele periferic

1.7. 1. Membrana celulară este de natură lipoproteică (30 % lipide, 50-52% proteine), respect
modelul mozaic-fluid, are o grosime de circa 20 nm, iar la exterior prezintă glicocalix (18% glucide).
Lipidele sunt reprezentate în foiţa externă a membranei de fosfatidilcolină, sfingomielină şi colesterol,
iar în cea internă de fosfatidil serină şi fosfatidiletanolamină. Dintre proteine, pe faţa exterioară a
membranei se găsesc acetilcolinesteraza şi nicotinadenindinucleotidaza. Pe faţa internă a membranei se
găsesc ATP-aza, 3-gliceraldehid dehidrogenaza şi proteinkinaza.
Glucidele sunt hexozamine şi acizi sialici. Dintre acestea pe faţa externă există antigene de
suprafaţă, de ordinul trilioanelor
Antigenele de grup sanguin sunt A, B, 0, carbohidraţi ancoraţi pe lipidele membranare şi sunt
determinate genetic.

A (antigen A1 / B (antigen B) AB (antigene A, 0 (nici un

A2) B) antigen)
aglutinina aglutinina antiA nici o aglutinina aglutinina
antiB antiA, antiB

Factorul Rh a fost studiat pe maimuţele Rhesus. Există indivizi Rh pozitivi (85%) care au
antigenul Rh pe suprafaţa hematiei şi indivizi Rh negativi (15%) care nu au antigenul prezent. Factorul
Rh are importanţă clinică doar în sarcină, mamele Rh negative dezvoltând anticorpi împotriva fătului
Rh pozitiv. Prima sarcină cu făt Rh pozitiv nu este în general afectată, dar la cea de-a 2-a sarcină cu făt
tot Rh pozitiv, anticorpi anti-Rh produşi de mamă, traversează placenta şi produc aglutinarea şi hemoliza
hematiilor fetale. Consecinţa este apariţia eritroblastozei fetale sau a icterului nuclear (bilirubină în
ganglionii bazali).
Citoscheletul membranei este format dintr-o serie de proteine (proteina 4.1, anchirina, spectrina
şi actina) responsabile de menţinerea formei hematiei. Osmolaritatea plasmei afectează această formă:
mediul hiperton determină ratatinarea şi crenelarea suprafeţei hematiei (fenomenul de crenelare
osmotică), mediul hipoton fiind responsabil de balonizarea şi liza acesteia (fenomenul de liză osmotică).
1.7.2. Citoplasma este formată din macromolecule proteice, protein-enzime şi proteine
structurale. Hematia adultă nu are nucleu şi nici organite delimitate de mebrane, în citoplasmă existând
doar microfilamentele și microtubulii care formează citoscheletul şi menţin forma celulei şi care au la
bază proteine structurale.
Protein-enzimele sunt glucozo-6-fosfat dehidrogenaza, piruvat kinaza şi hexokinaza care
intervin în metabolismul glucozei intraeritrocitare. Anhidraza carbonică joacă un rol important în
legarea CO2, iar catalaza intervine în neutralizarea apei oxigenate care se acumulează în eritrocit.
Glutationul are rolul de a proteja gruparea proteică a hemoglobinei de acţiunea oxidantă a
diferitelor substanţe.
Scăderea concentraţiei acestor enzime poate duce la apariţia unor sindroame. Enzimopatiile cele
mai importante sunt cele prin deficit de piruvat kinază sau de glucozo-6-fosfat dehidrogenază.
Hemoglobina este o cromoproteină alcătuită dintr-o grupare proteică - globina şi o grupare
prostetică - hemul. Hemul (protoporfirina IX şi Fe2+) este partea fiziologic activă care fixează labil O2.
Globina este formată din patru lanţuri polipeptidice, identice două câte două (2 lanţuri  şi 2 lanţuri )
şi determinate genetic.
Hemoglobina ocupa 33% din greutatea hematiei care în total are 40% substanţă uscată.
In formarea hemoglobinei există mai multe etape:
o sinteza lanţurilor globinei la nivelul RER;
o sinteza hemului este un proces complex care necesită prezenţa mitocondriilor.
Prima etapă constă în condensarea succinil CoA şi a glicinei în mitocondrie, cu
formarea de acid aminolevulinic. Acesta este transportat din mitocondrii în citosol
unde se va sintetiza coproporfirinogenul III care se reîntoarce în mitocondrie. Se
sintetizează apoi protoporfirina IX şi sub influenţa ferochelatzei se ataşează Fe2+ la
protoporfirină cu formarea hemului.
o unirea globinei cu hemul.
Hemoglobina normală este de mai multe tipuri:

Dr. Sanda Maria Creţoiu | 5

HISTOL OGIE G ENERALĂ

Embrion Făt Adult

Gower 1 (ξ2ε2) Hemoglobina F (α2γ2) Hemoglobina A1 (α2β2)
Gower 2 (α2ε2) Hemglobina A2 (α2δ2)
Hemoglobina Portland (ξ2γ2)
Hemoglobinele anormale sunt determinate de defecte genetice în formarea lanţurilor
polipeptidice ale globinei. Afecţiunile determinate de apariţia acestor hemoglobine se numesc
hemoglobinopatii calitative, iar defectele genetice se află cel mai frecvent în lanturile , mai rar în
lanturile  şi foarte rar în ambele lanţuri deodată.
Cele mai importante hemoglobinopatii determinate de greşeli în structura lanţurilor  sunt:
 HbS - înlocuirea acidului glutamic din pozitia 7 cu valina;
 HbC - înlocuirea acidului glutamic din pozitia 7 cu lizina;
 HbG - înlocuirea acidului glutamic din pozitia 7 cu glicina;
 HbE - înlocuirea acidului glutamic din pozitia 26 cu lizina;
 Hb Bucureşti – fenilalanina din poziţia 42 este înlocuită cu leucină.
Dintre hemoglobinopatiile determinate de defecte în lanţurile  cea mai importantă este:
 HbI - înlocuirea lizinei din poziţia 17 cu acid glutamic
HbS şi HbC sunt mai frecvente în ţările mediteraneene, iar HbG este mai răspândită în Tailanda
şi Asia de Est.
Hemoglobinopatiile cantitative sunt determinate de blocarea sintezei parţiale sau totale a
lanţurilor polipeptidice şi se numesc talasemii. Talasemia este un defect genetic în care hematiile tinere
au o cantitate redusă de RER, deci se sintetizează mai puţină globină, formarea hemului fiind normală.
Rezultă astfel o hemoglobină mult alterată şi redusă cantitativ. Talasemia majoră este o formă foarte
gravă cu rată de supravieţuire redusă. Talasemia minoră permite supravieţuirea până la vârsta adultă sau
chiar mai mult.

2. Trombocitele

2.1. Definiţie

Trombocitele sau plachetele sanguine, greșit considerate elemente celulare sanguine, reprezintă
în fapt, fragmente din citoplasma megacariocitului trombocitogen situat în măduva osoasă hematogenă.

2.2. Denumire
Trombocitele sunt sunt cele mai mici elemente figurate care joaca un rol central în procesele
fiziologice și patologice ale hemostazei, inflamației, metastazelor tumorale, vindecarea rănilor și de
apărare al gazdei. Inițial acestea au fost denumite plachete sanguine, dar este utilizat ca sinonim și
termenul de trombocite care derivă de la trombos (Gr.) – cheag, kytos – celulă.

2.3. Origine

Trombocitele se formează în măduva osoasă hematogenă, pe linia megacariocitară din

megacariocitul trombocitogen, o celulă cu grad mare de ploidie (64N). Producţia de trombocite se află
sub controlul trombopoietinei, fiecare megacariocit producând între 5.000-10.000 de plachete. Zilnic se
produc aproximativ 1x1011 trombocite.

2.4. Durata de viaţă

Viaţa trombocitelor circulante este de 7-10 zile, după care sunt distruse în ficat şi splină. În
circulaţie se descriu două tipuri de trombocite, inactive şi activate.

6 | Dr. Sanda Maria Creţoiu

 Capitolul 4. Sângele periferic

2.5. Număr
În sângele periferic trombocitele variază între 150.000-400.000/mm3. Creşterea numărului de
trombocite se numeşte trombocitoză şi poate avea drept consecinţă formarea de cheaguri sanguine –
tromboză, care pot obstrucţiona vasele de calibru mic favorizând accidentele vasculare cerebrale,
infarctul miocardic sau embolia pulmonară. Scăderea numărului trombocitelor se numeşte
trombocitopenie şi poate apare în boli ale sângelui sau boli generale, având drept consecinţă sângerări
excesive. Modificările într-un sens sau altul al numărului de trombocite (trombocitoză - creştere, şi
trombopenie – scădere) dar şi modificările de funcţie – trombastenii, se reunesc sub denumirea de
trombocitopatii.

2.6. Dimensiuni

Trombocitul este cel mai mic element figurat al sângelui având un diametru de 3-4 m.

2.7. Formă
Forma plachetelor sanguine este ovalară sau de disc biconvex, în stare proaspată. Pe frotiul
sanguin periferic, în stare uscată acestea au margini crenelate.

2.8. Structura şi ultrastructura trombocitului

Observat la microscopul optic în coloraţia MGG trombocitul are două zone: una centrală,
întunecată - granulomer, şi una periferica, clară - hialomer. În această coloraţie se pot distinge cinci
tipuri de plachete sanguine:
1. Tinere - cu hialomerul bazofil şi rare granule azurofile;
2. Mature - cu hialomerul slab acidofil şi cu granule azurofile;
3. Bătrâne - mai palide de culoare violet cu granule violete;
4. Degenerate - cu hialomerul şi granulele cenuşii;
5. Gigante - cu dimensiuni de 2-3 ori mai mari faţă de plachetele normale, cu granulomerul
roz-violet şi granule violet.
2.8.1. Membrana plachetară este trilaminată, acoperită la exterior de un strat format din
glicoproteine şi ATP-ază Mg-dependentă care formează un strat pufos (fuzzy coat) cu rol în adezivitatea
trombocitului. În jurul acestui strat există atmosfera periplachetară constituită din factori plasmatici ai
coagulării: fibrinogen, factorii V, IX, XII care vor interactiona cu receptorii de pe membrană. Membrana
prezintă numeroase invaginări care comunică cu sistemul canalicular deschis favorizând schimburi
bidimensionale. Ea poate emite şi prelungiri sub forma unor valuri ondulate cu ajutorul cărora se
deplasează în starea activată, când trombocitele devin mai sferice şi au aspect stelat.
2.8.2. Citoplasma este împărţită în două zone:
Granulomerul este format din vezicule de diferite dimensiuni şi opacităţi, înconjurate fiecare de
câte o endomembrană. Dintre organitele celulare se pot enumera 2-3 mitocondrii cu rare criste, câţiva
ribozomi liberi, rare vezicule golgiene, puţin RE.
Granulele citoplasmatice sunt de mai multe tipuri:
- granulele  - similare cu lizozomii, cu conţinut de enzime hidrolitice.
- granule  - implicate direct în coagulare şi conţin: PDGF, fibrinogen, fibronectină,
favtorul plachetar 4, - tromboglobulină, TGF  1, factorul VIII vonWillebrand.
- granule  - contin serotonina, ATP, ADP, ioni Ca 2+.
Hialomerul este reprezentat de trei sisteme, dispuse astfel, de la exterior spre interior:
1. Sistem canalicular deschis – un sistem de tubi care comunică cu invaginările membranei
plachetare, favorizând schimbul dintre mediul intern şi mediul extern.
2. Sistem marginal reprezentat de un inel de microtubuli care menţin forma celulei.
3. Sistem tubular dens alcătuit din tubi anastomozati aşezaţi ca un inel în profunzimea
hialomerului. Pot fi tubi ai reticulului endoplasmic.

Dr. Sanda Maria Creţoiu | 7

HISTOL OGIE G ENERALĂ

Citoscheletul este format din microfilamente de actină, miozină şi microtubuli cu rolul de a

menţine forma celulei, asigură deplasarea şi activarea trombocitelor în procesul de hemostază. Actina
este de mult timp recunoscută ca un element cheie care contribuie la evenimente inițiale implicate în
activarea trombocitelor. In trombocitele nestimulate, doar 40-50% din actină este polimerizată, în timp
ce în 20 s de la activarea trombocitului, aceasta crește la 70%, polimerizarea fiind considerate un element
cheie al activării. Dovezi genetice recente demonstrează că spectrina are un rol critic pentru menținerea
trombocitelor în stare de repaus.

2.9. Funcţiile trombocitelor

Plachetele sanguine au un rol imortant în hemostază prin formarea dopului plachetar. Activarea
trombocitelor are loc în momentul în care un perete vascular este lezat prin distrugerea endoteliului şi
expunerea colagenului subiacent. Pe de altă parte, trombocitele formează un trombus la locul de ruptură
a unei plăci aterosclerotice, și în acest fel participă la declanșarea unui infarct miocardic și a unor
accidente vasculare cerebrale.
Trombocitele pomovează formarea, retracţia şi dizolvarea cheagului. Trombocitele intră în
acţiune parcurgând trei etape:
1. Aderarea la peretele lezat
2. Agregarea la locul leziunii
3. Metamorfoza vâscoasă
2.9.1. Aderarea
Plachetele se alipesc de endoteliul vaselor la locul lezat. Aderarea este mediată de receptorii
glicoproteici plachetari care se leagă de componentele expuse ale matricei extracelulare subendoteliale.
Această aderare implică şi recrutarea altor plachete sanguine circulante prin intermediul factorului von
Willebrand provenit atât din plasmă cât şi din granulele  plachetare. Aderarea plachetelor la colagen
sau fibrinogen este caracterizată şi de schimbarea formei celulare, din disc biconvex în sferă. Imediat se
formează şi filopodii care se extind din periferia celulei, spaţiul dintre ele fiind ocupat de lamelipodii.
Pe măsură ce trombocitele formează prelungiri, organitele şi granulele se orientează către centrul celulei.
Granulele sunt expulzate din centru către sistemul canalicular deschis înainte de a fi eliberate de
conţinut.
2.9.2. Agregarea
Reprezintă formarea de grupuri de plachete la locul de lezare aunui perete vascular. Agregarea
defineşte legăturile realizate între plachete, fibrinogen, factorul von Willebrand şi integrinele de pe
celulele adiacente. Integrinele sunt prezente atât pe membrana trombocitelor cât şi pe endomembranele
granulelor  care în prima etapă fuzionau cu membrana plachetară pentru a-şi elibera conţinutul. Ele au
rol în stabilizarea trombului care se formează la locul leziunii vasculare.
2.9.3. Metamorfoza vâscoasă
Trombocitele acumulează apă, endomembranele se rup şi continutul veziculelor se răspândeşte
în toata citoplasma dându-i un aspect vâscos, astructurat. În final, membrana plachetară se rupe şi tot
conţinutul citoplasmatic este eliberat şi declansează procesul de coagulare.
2.9.4. Coagularea. Procesul de coagulare are mai multe etape:
1. Conversia protrombinei în trombină sub acţiunea tromboplastinei;
2. Trombina actioneaza asupra fibrinogenului care se transformă în fibrină, formând o reţea în
care se găsesc celulele sanguine - cheagul;
3. Modelarea cheagului prin polimerizarea fibrinei sub acţiunea factorilor plachetari cu rol
contractil (serotonina, Ca2+);
4. Dizolvarea cheagului de fibrină (trombocitoliza) sub acţiunea plasminei activată de
plasminogen.
Trombocitele intervin şi în alte procese, în afară de cel de hemostază şi coagulare. Astfel, devine
din ce în ce mai clar că trombocitele au funcții inflamatorii și pot influența atât raspunsul imun înnascut
cât și pe cel adaptiv. Pe scurt:
 în procesele inflamatorii eliberează substanţe care stimulează chemostatismul neutrofilelor
la locul de invazie microbiană, neutrofilele fiind primele care actionează la locul infecţiei;

8 | Dr. Sanda Maria Creţoiu

 Capitolul 4. Sângele periferic

 endocitează bacterii şi virusuri, dar nu le pot distruge deoarece au puţini lizozomi cu

hidrolaze acide;
 intervin în procesul imun prin emiterea de substanţe care stimulează producerea de
imunoglobuline (în special IgG);
 eliberează substanţe cum ar fi PDGF (platelet derived growth factor) care stimulează
miogeneza şi angiogeneza (formarea de noi capilare): factori stimulatori pentru creşterea fibroblastelor,
miofibroblastelor şi a fibrelor musculare netede.

3. Leucocitele
Celule albe din sânge, denumite și leucocite, sunt celule ale sistemului imunitar, implicate în
apărarea organismului. Există cinci tipuri diferite de leucocite: neutrofile, eozinofile, bazofile, limfocite
și monocite. Spre deosebire de hematii şi plachete care îşi desfăsoară funcţiile fiziologice în sânge,
leucocitele se află doar în trecere prin spaţiul vascular şi îndeplinesc funcţiile în ţesuturi unde ajung prin
diapedeză.

3.1. Denumire
Numele de leucocite vine din greacă leukos – alb şi kytos- celulă, însemnând celule albe şi a fost
atribuită după ce s-a oservat că după recoltare şi centrifugare în prezenţa unui anticoagulant aceste celule
se separă sub forma unui inel de culoare albă.

3.2. Clasificare.
Leucocitele se împart în granulocite sau polimorfonucleare şi agranulocite sau mononucleare
(polys - mai multe, morphe – formă, granula - particulă de mici dimensiuni). La rândul lor granulocitele
sunt de 3 tipuri, în funcţie de dimensiuni şi de tinctorialitatea granulelor: neutrofile, eozinofile şi
bazofile.

3.2.1. Neutrofilele

Neutrofilele au originea în măduva hematogenă şi sunt cele mai numeroase dintre lecocite.

3.2.1.1. Număr
Numărul neutrofilelor în valoare absolută este de 3000 - 6000 /mm3, iar în proportie relativă
reprezintă 40-75%. Neutrofilia (creşterea numărului) se întâlneşte fiziologic, dar mai ales patologic, în
infecţiile acute. Neutropenia (scăderea numărului) apare mai ales în patologia sângelui.

3.2.1.2. Durata de viaţă

Neutrofilele circulă în sângele periferic aproximativ 6 ore după eliberarea din măduva osoasă,
după care trec în ţesuturi unde au o durată medie de viaţă de 4 zile. După raportul cu peretele vascular
există două populaţii de neutrofile: circulante şi marginale (au tendinţa de aderare în vederea traversării
peretelui vascular).

3.2.1.3. Structura
La microscopul optic, pe frotiul sanguine classic colorat May-Grunwald-Giemsa, aspectul lor
este characteristic. Nucleul neutrofilelor este segmentat şi lobat, lobii fiind uniţi prin punţi fine de
cromatină. Celulele tinere au nucleul nesegmentat, în bandă (vezi formula lui Arneth). Nucleul se va
segmenta în 2, 3, 4, sau 5 lobi în funcţie de vârsta celulei, neutrofilele cele mai bătrâne putând avea chiar
7 lobi. La sexul feminin, se poate vedea un apendice, ca un băţ de toboşar - corpusculul Barr, ataşat la
unul din lobii nucleari. Acesta este de fapt o masă de cromatină ce reprezintă un cromozom X inactivat.

Dr. Sanda Maria Creţoiu | 9

HISTOL OGIE G ENERALĂ

Numărul lui Arneth sau indicele Arneth descrie nucleul neutrofilelor într-o încercare de a detecta
boala. Neutrofilele au de obicei doi sau trei lobi. În general, neutrofile bătrîne au mai mulţi lobi faţă de
neutofilele mai tinere. Formula lui Arneth determină procentul de neutrofile cu unul, doi, trei, patru, cinci
sau mai mulţi lobi. Indivizii care au un procent mai mare de neutrofile cu puţini lobi, se consideră că au o
deviere la stânga a formulei Arneth, și pot suferi de anumite boli, cum ar fi infecţii, tumori maligne, crize
hemolitice, infarct miocardic, acidoza, etc. Persoanele cu un procent mai mare de neutrofile cu mulţi lobi
au o deviere la dreapta a formulei Arneth, și cel mai frecvent au boli cum ar fi deficitul de vitamina B12
sau de folat, uremie cronică, boli de ficat, etc. Cuantificarea neutrofilelor după numărul de lobi nucleari a
fost considerate utilă in prima jumatate a secolului XIX, dar numărul lui Arneth nu este frecvent utilizat în
medicina modernă.
Citoplasma este relativ abundentă şi acidofilă. Elementul structural caracteristic este prezenţa a
numeroase granule formate la nivelul complexului Golgi, colorate roz-palid în MGG. Fiecare granulă
este delimitată de endomembrane. Granulele netrofilului sunt de două tipuri – granule azurofile sau
primare şi granule specifice sau secundare. Granulele primare sunt prezente în primele stadii de
dezvoltare a neutrofilului la nivelul măduvei hematogene; începând de la stadiul de mielocit apar şi
granule secundare specifice, astfel încât în celulele diferenţiate proporţia granulară este reprezentată de
20% granule azurofile şi 80% granule specifice. Granulele azurofile conţin – hidrolaze acide (fosfatază
acidă, dezoxiribonuclează acidă, -glucoronidază, -galactozidază, esterază, lipază), precum şi lizozim
(1/3 din total), mielperoxidază, cathepsină G, elastază, şi proteinază 3. Granulele specifice conţin
lizozim (2/3 din total), lactoferină (complex enzimatic cu rolul de a lega fierul circulant sustrăgându-l
bacteriilor), lipocalină, transcobalamină II, fagocitine, etc. Recent s-a descris şi un al treilea tip de
granule care conţin gelatinază. În citoplasmă se găsesc şi mari cantităţi de glicogen care asigură energia
necesară celulei după ce aceasta a părăsit circulaţia sanguină.
Membrana celulară emite frecvent pseudopode bogate în microfilamente şi microtubuli care asigură
migrarea celulei din sânge către şi prin ţesuturi.

3.2.1.4. Ultrastructura
Nucleul este heterocromatic, fără nucleoli vizibili, fiecare lob prezintând eucromatină situată
central şi heterocromatină periferic. Citoplasma conţine organite obişnuite, cu foarte mulţi lizozomi, iar
la microscopul electronic se constată că în vecinatatea membranei există mai puţine granule şi mai
multe structuri ale citoscheletului.

3.2.1.5. Funcţia
Rolul principal al neutrofilelor este în fagocitoză celulele fiind numite microfage. Activarea
neutrofilelor este dată de prezenţa microorganismelor care eliberează factori chemotactici microbieni,
dar poate fi făcută şi de factori chemotactici eliberaţi de celulele sistemului imun.
Neutrofilele activate exprimă un set de proteine de adezivitate (ICAM-1 intercelular adhesion
molecule, ELAM-1 endothelial-leukocyte adhesion molecule) care le permite interacţiunea cu receptori
omologi de pe membrana celulelor endoteliale, permiţând trecerea prin diapedeză. Neutrofilele ataşate
secretă colagenază care distruge membrana bazală a vasului sanguin. Prin intermediul moleculelor de
adezivitate şi a mişcărilor amoebiale, neutrofilele ajung lână microorganisme unde are loc fagocitarea
propriu-zisă. În prealabil, microorganismele sunt acoperite cu opsonine – anticorpi şi componente ale
sistemului complement. După recunoaşterea microorganismului, acesta este fagocitat de către neutrofil,
veziculele de fagocitoza fuzionează cu granulele neutrofilului şi are loc o degranulare (eliberarea
continutului granular spre vezicula de fagocitoză). Digestia are loc în interiorul neutrofilelor, efectele
bactericide exercitându-se şi prin intermediul radicalilor liberi de oxigen.
Principalul mecanism citotoxic şi bactericid pe care îl utilizează macrofagele şi neutrofilele îl
reprezintă producerea derivaţilor reactivi ai oxigenului – anion-superoxidul (O2–), radicalul hidroxid şi
apa oxigenată, produşi care sunt eliminaţi în fagolizozom sau în exteriorul celulei, în imediata apropiere
a membranei celulare. Deoarece fenomenul este asociat cu un consum sporit de oxigen şi de glucoză, el
a fost considerat un mecanism „exploziv“, numit „puseu respirator” (respiratory burst). Procesul este
independent de glicoliză şi de procesele respiratorii intramitocondriale.
În neutrofile şi macrofage, NADPH este oxidat la nivelul membranei celulare sau
fagolizozomilor. La nivelul membranei oxidarea se produce în lanţ – electronii şi hidrogenul sunt trecuţi
de la NADPH la gruparea prostetică a flavin-proteinei, aceasta este oxidată de citocromul b, care

10 | Dr. Sanda Maria Creţoiu

 Capitolul 4. Sângele periferic

transferă apoi electronii extracelular moleculei de O2. Ia naştere astfel anion-supreroxidul, care este apoi
convertit în hidroxid şi apă oxigenată, ambele cu proprietăţi bactericide. Sub acţiunea mieloperoxidazei
eliberată din granulele azurofile, în prezenţa ionilor de clor, se generează acidul percloric (HOCl) şi
cloramine, compuşi de asemenea puternic bactericizi. Toţi aceşti compuşi sunt toxici nu numai pentru
bacterii, ci şi pentru celula care îi produce sau pentru celelalte celule din apropierea fagocitului. Deşi
celulele dispun în general de mecanisme protectoare faţă de aceşti radicali (catalază, glutation-
peroxidază), citotoxicitatea nespecifică şi distrucţia tisulară care apare în inflamaţii se datorează şi
epifenomenelor declanşate de „puseul respirator”.
Imediat după fagocitoză neutrofilele mor, iar enzimele lizozomale eliberate produc lichefierea
ţesutului înconjurător. Se va forma astfel puroiul alcătuit din neutrofile moarte şi lichid interstiţial.

3.2.2.Eozinofilele
Eozinofilele sau acidofilele sunt leucocite responsabile de apărarea organismului împotriva
infecțiilor parazitare. Se găsesc atât în sângele periferic, cât şi în unele ţesuturi, în special în cele care
au contact direct cu mediul extern: aparatul respirator, digestiv, genito-urinar.

3.2.2.1. Număr
În sângele circulant numărul eozionofilelor este de 450/l (mm3). Raportul de eozinofile
sânge/ţesuturi este 1/300. Numărul lor creşte în infecţiile parazitare şi în alergii.

3.2.2.2. Durata de viaţă

Eozinofilele au o durată de viaţă mai mare dacât a neutrofilelor; se găsesc în sânge câteva zile,
după care trec în ţesuturi unde trăiesc câteva săptămâni.

3.2.2.3. Structură
La microscopul optic eozinofilul apare ca o celulă rotunjită cu diametrul de 10-12 m, cu
raportul nucleu/citoplasma este 1:1. Nucleul poate fi nesegmentat sau, mai frecvent, este bilobat cu
aspect caracteristic, “în desagă”. Heterocromatina poate fi observată imediat sub membrana nucleară,
iar eucromatina ocupă mijlocul fiecărui lob. Citoplasma este acidofilă, colorată în roşu-portocaliu cu
eozina, iar granulele specifice sunt intens acidofile, umplu întreaga citoplasmă, sunt distribuite uniform
şi au dimensiuni egale de aproximativ 1 m.

3.2.2.4. Ultrastructură
La microscopul electronic, citoplasma are organite mai bine reprezentate decât la neutrofil:
mitocondrii, aparat Golgi şi cistern de reticul endoplasmic. Granulele specifice sunt delimitate de
endomembrane, iar granulele mature prezintă în axul lor lung un cristaloid electronodens, numit
internum, rezistent la traume mecanice şi la liza osmotică. El conţine fosfolipide şi acizi graşi nesaturaţi.
Zona din matricea granulei care îl înconjoară se numeşte externum şi apare mai clară la fluxul de
electroni; este foarte bogată în fosfatază alcalină. Granulele conţin şi alte fosfataze acide de tip
lizozomal, iar cele specifice conţin neurotoxină, proteina bazică principală (“major basic protein” =
MBP), peroxidază, proteina cationică a eozinofilelor. Mielperoxidaza se găseşte în cantitate mai mare
decât în granulele azurofile ale neutrofilului.

3.2.2.5. Funcţie
Eozinofile intervin în principal în infecţiile cu paraziţi multicelulari când îşi îndeplinesc funcţia
prin capacitatea de a fagocita complexe antigen - anticorp. Paraziţii induc în mod obişnuit un răspuns
imun cu anticorpi IgE. Celulele sistemului imun (în special limfocitele T) detectează celulele parazitare
străine, şi secretă limfokine (IL-4 şi IL-5). Ca urmare, creşte numarul de eozinofile şi creste concentraţia
de IgE. Totodată sunt activate mastocitele, care determină creşterea producţiei de IgE şi eliberarea de
factor chemotactic pentru eozinofile. IgE se ataşează de parazit, iar eozinofilele se leagă de celălalt
domeniu al anticorpului şi se declanşează procesul de degranulare care este citotoxic pentru celulele
parazitare prin eliberarea de proteine cationice şi peroxidază. Reacţiile mediate de anticorpii IgE cu
mastocitele şi bazofilele, ca şi reacţiile similare mediate de aceeaşi anticorpi cu eozinofile au un

Dr. Sanda Maria Creţoiu | 11

HISTOL OGIE G ENERALĂ

important rol în apărarea organismului. Factorii de reglaj al răspunsului imun (unii condiţionaţi genetic,
alţii induşi de agenţi patogeni) induc comutarea unui răspuns normal cu anticorpi IgM sau IgG într-un
răspuns cu anticorpi IgE cu aceeaşi specificitate. Astfel, IL-4 sau IL-2 facilitează această comutare, în
timp ce IFN o inhibă. Toate aceste citokine sunt produse de LT. Comutarea răspunsului imun la
producţia de IgE va induce declanşarea reacţiilor patologice alergice mediate de mastocite, bazofile şi
eozinofile. Eozinofilele secretă în aceste condiţii factori pro-inflamatori (leucotriene, PAF) şi citokine
(IL-1, IL-6, IL-8, TNF, TGF, TGF). Tot eozinofilele secretă şi factori care limitează degranularea
mastocitelor şi efectele histaminei, inhibând leucotriena 3 eliberată de mastocite.
Eozinofilele sunt capabile de fagocitoză, dar nu pot suplini neutrofilele.

3.2.3. Bazofilele

3.2.3.1. Număr
În sângele periferic bazofilele se găsesc în proporţie de 0,5% , iar în valoare absolută sunt 15 –
50/l sânge (100 milioane în total),

3.2.3.2. Durata de viaţă

Bazofilele circulă foarte putin în sânge după care trec în ţesuturi și au o durată de viață cuprinsă
între 9 şi 18 luni.

3.2.3.3. Structură
Forma celulei este uşor rotunjită, iar diametrul este de 10 – 12 m. Nucleul apare incomplet
segmentat, având adeseori forma literei S sau de „frunză de trifoi”. Nucleul este situat central sau
excentric, nu are nucleoli, iar raportul nucleu/citoplasmă este unitar. Citoplasma este bazofilă şi conţine
un număr mare de granule de formă şi dimensiuni diferite (~ 5 m), care apar colorate metacromatic în
albastru – violet închis. Continutul granulelor este hidrosolubil, şi de aceea, pe frotiu, la spălare intensă,
continutul granulelor se poate dizolva dând aspectul bazofil al citoplasmei.
Granulele sunt răspândite pe toată suprafaţa celulei, acoperind nucleul. Granulele specifice
conţin histamină, heparină, serotonină, hidrolaze acide şi neutre, factori chemotactici şi factori de
activare plachetară. Membrana prezintă receptori pentru IgE.

3.2.3.4. Ultrastructură
Bazofilul conţine puţine organite celulare (aparat Golgi şi mitocondrii). RE este mai abundent
decât în alte leucocite şi se pot observa incluziuni de glicogen. O parte din granulele bazofilului sunt
lizozomi, dar cele mai multe pot fi considerate specifice, diferite în conţinut de ale neutrofilului.

3.2.3.5. Funcţie
Împreună cu mastocitele, bazofilele au rolul de a amplifica procesele inflamatorii. Anticorpii
produşi de către limfocite ca răspuns la antigene, se ataşează pe suprafaţa bazofilelor şi a mastocitelor
şi determină eliberarea de histamină din granulele acestora, fenomen numit reacţie de hipersensibilitate
imediată. Această reacţie stă la baza mecanismelor responsabile pentru urticarie, astm bronşic sau rinita
alergică. Mastocitele şi bazofilele care ajung în focarele inflamatorii sunt activate specific prin receptorii
pentru IgE care sunt „armaţi“ cu molecule de anticorpi IgE. La o nouă întâlnirea cu antigenul specific
se declanşează activarea celulelor, urmată de eliberarea conţinutului granulelor. Procesul de activare
comportă ca o etapă obligatorie metilarea fosfolipidelor din membrană, metabolizarea acidului
arahidonic, declanşarea unui influx de calciu, ataşarea proteinkinazei C la membrană şi creşterea
concentraţiei intracelulare de AMPc. Aceste etape se desfăşoară într-un ritm foarte rapid, degranularea
survenind după 5 – 10 minute. Efectele degranulării determină modificări circulatorii locale,
edematiţiere puternică şi infiltrate celulare. O astfel de reacţie desfăşurată sistemic este şocul anafilactic.

3.2.4. Limfocitele

12 | Dr. Sanda Maria Creţoiu

 Capitolul 4. Sângele periferic

Limfocitele sunt elemente figurate găsite atât în sânge, cât şi în organele limfoide. Ele reprezintă
o populaţie celulară heterogenă, alcătuită din subpopulaţii identice din punct de vedere morfologic, dar
diferite funcţional.

3.2.4.1. Origine
Limfocitele sunt produse în măduva osoasă hematogenă, luând naştere dintr-un progenitor
mieloid comun - celula limfoidă progenitoare. Există trei clase diferite de limfocite: limfocite B (LB),
limfocite T (LT) şi celule natural killer - NK.
După migrarea pro-timocitelor din măduva osoasă spre timus, iau naştere LT în timus, după un
proces complex de selecţie. Selecţia implică precursorii timocitelor şi poate fi pozitivă sau negativă.
95% dintre timocite mor în timus, iar restul părăsesc timusul ca populaţii CD4+ sau CD8+ şi ajung în
sistemul limfoid ca precursori naivi care pot supravieţui ani de zile. LB sunt generate şi ele în măduva
hematogenă şi sunt eliberate în circulaţie, o parte reîntorcându-se la măduvă sub formă de plasmocite
secretoare de imunoglobuline. Celulele NK se dezvoltă tot la nivelul măduvei osoase hematogene.

3.2.4.2. Număr
Numărul limfocitelor este de circa 5-10 miliarde în sânge şi 2x1012 la nivelul organelor limfoide.

3.2.4.3. Durata de viaţă

Viaţa limfocitelor este lungă deoarece cea mai mare parte sunt recirculate: sânge  organe
limfoide  sânge organe limfoide. Pe suprafaţa limfocitelor sunt exprimaţi receptori specifici (CD –
cluster of differentiation) pentru care există contrareceptori corespunzători la nivelul endoteliilor din
organele limfoide, astfel încât fiecare limfocit va avea afinitate proprie pentru un anume organ limfoid.

3.2.4.4. Structură
La microscopul optic (MO), după dimensiuni, se pot distinge 3 categorii de limfocite:
 mici (cu diametrul 6-8 m),
 intermediare cu dimensiuni de 7-10 m,
 mari (diametrul de 12-18 m)
Raportul N/C este de 4:1 sau 3:1. Forma nucleului este rotundă sau uşor indentată, poziţia lui este
excentrică, iar nucleolul este absent. Nucleul se colorează cu colorant bazic şi apare în “pată de
cerneală”. Citoplasma este ca un inel subţire, dispusă perinuclear şi este albastră ca “cerul senin”.
Există mai multe populaţii celulare de limfocite, unele se maturizează în timus şi sunt deci
timodependente - limfocitele T. Altele se maturizează în măduva osoasă la om - limfocitele B (bone
marrow), sau se dezvoltă în bursa lui Fabricius la păsări. Diferenţierea la MO între cele două clase nu
se poate face, iar la ME există diferenţe doar între formele activate ale limfocitelor. Aceste diferenţe
între LT și LB se pot face ușor prin metode imunocitochimice (identificarea unor markeri de suprafaţă).
3.2.4.5. Ultrastructură
Examinarea la microscopul electronic (ME) a stabilit că nu există diferenţe între LB şi LT în
stare inactivă. În stare activată apar mici diferenţe:
 LT activate au diametrul mai mare decât al celulei inactive, nucleul mai puţin condensat,
iar în citoplasmă apar câteva cisterne ale RE şi câţiva ribozomi liberi.
 LB activate au dimensiuni mult mai mari decât ale celulei inactive, iar citoplasma este plina
cu RER. Aceste celule sunt specializate în sinteza anticorpilor care se face în stadiul final de diferenţiere
a LB - plasmocitul.
Limfocitele B sunt celulele precursoare ale plasmocitelor producătoare de anticorpi şi reprezintă
5-15% din totalul limfocitelor circulante. Fiecare LB produce şi exprimă pe suprafaţă o imunoglobulină
(Ig) cu specificitate distinctă pentru un anumit antigen (BCR – B-cell receptor).
Specificitatea Ig este determinată de modul în care genele din regiunile variabile sunt rearanjate
în timpul limfopoiezei LB. LB care leagă antigene pe Ig de suprafaşă necesită semnale adiţionale pentru
a putea prolifera şi a putea să se diferenţieze în celulă secretoare de anticorpi. Aceste semnale sunt de
regulă furnizate de LT helper care recunosc antigenul şi îl prezintă LB.
Caracteristicile anticorpilor:

Dr. Sanda Maria Creţoiu | 13

HISTOL OGIE G ENERALĂ

 Au unul sau două situsuri de legare pentru proteinele străine;

 Au domenii care pot activa sistemul complementului sau pot fi recunoscute de receptorii de
pe suprafaţa fagocitelor. Reprezentanţii unei singure familii de limfocite elaborează un singur tip de
anticorp.
 Au forma literei Y, având două lanţuri polipeptidice lungi (cu masă moleculară mare - heavy
H) şi doua lanţuri polipeptidice scurte (cu masă moleculară mai mică - light L). Zona centrală este o
zonă balama.
Există 5 clase de anticorpi: IgA, IgD, IgE, IgG, IgM, care diferă între ele prin structura lanţului
greu.
Moleculele de anticorpi sunt exprimate pe membrana LB, dar sunt şi eliberate în circulaţie.
Pe suprafaţa LB există şi alte tipuri de receptori cu excepţia BCR:
 receptori pentru complement
 MHC (major histocompatibility complex) I şi II
 CD5
 receptori cu rol în adeziunea celulară (LFA1)
Limfocitele T. Pe suprafaţa LT există următoarele categorii de receptori:
 TCR (T-cell receptor) pentru antigene;
 CD2 cu rol în aderarea limfocitelor T la celulele prezentatoare de antigen sau celulele
ţintă;
 CD4 - receptorul de pe LT helper pentru MHC II;
 CD8 - receptorul de pe LT supresoare, contrasupresoare şi citotoxice care
interacţionează cu moleculele MHC I;
 CD28 cu rol în activarea şi adezivitatea celulară;
 MHC I şi II;
 Receptori de adezivitate - LFA (Ag asociat funcţiei limfocitare), VLA.
LT sunt responsabile de:
 asigurarea semnalelor necesare proliferării şi diferenţierii LB şi LT;
 îndepărtarea specifică a celulelor străine şi a celulelor infectate viral;
 activarea macrofagelor pentru a creşte citotoxicitatea celulară.
LT cuprind două subpopulaţii: LT citotoxice (LTc) şi LT helper (LTh). LTc lizează direct
celulele infectate (mai ales viral), iar LTh facilitează producerea de anticorpi de către limfocitele B şi
fagocitarea celulelor infectate de către macrofage.
TCR recunosc proteinele străine atunci când sunt legate de un set de proteine denumite
moleculele sistemului major de histocompatibilitate (MHC - major histocompatibility complex). Există
2 clase de complexe de histocompatibilitate: clasa I şi clasa II. MHC I se găseşte pe membrana tuturor
celulelor nucleate. Moleculele MHC II se găsesc pe membrana celulelor care cooperează cu limfocitele
T (LB, monocite/macrofage, celule dendritice, unele celule endoteliale, enterocite vilozitare, celule
epiteliale respiratorii).
LT citotoxice sunt celule CD8+ responsabile de moartea celulelor care poartă pe suprafaţă o
proteină non-self legată de MHC I. Moartea celulei este provocată prin două mecanisme, în ambele
moartea celulei ţintă fiind declanşată prin apoptoză şi fără a determina şi moartea celulei efectoare:
1. exprimarea ligandului Fas pe celula efectoare (LT) care interacţionează apoi cu celula ţintă
căreia îi induce apoptoza.
2. LT eliberează granzime şi proteine care formează pori în membrana celulei ţintă – perforine.
Apoi din citoplasmă, prin pori trec câteva enzime ce activeaza verigile finale ale cascadei apoptozei.
Limfocitele T helper sunt CD4+ şi recunosc Ag specifice asociate MHC II. Unele limfocite Th
colaborează cu limfocitele B şi macrofagele în inducerea răspunsului imun umoral, iar altele intervin în
producerea limfocitelor Tc participând la răspunsul imun celular.
Limfocitele T supresoare sunt limfocite reglatoare care diminuă atât răspunsul imun umoral cât
şi pe cel celular. Majoritatea LTs sunt celule CD8+. Stimularea LTs de către Ag proprii (self) previne
bolile autoimune.
NK sunt LT citotoxice care nu exprimă TCR pe suprafaţă. NK sunt capabile să îndepărteze
celule care nu exprimă MHC I. Infecţiile virale sunt cele care determină scăderea exprimării MHC I pe
suprafaţa celulelor.

14 | Dr. Sanda Maria Creţoiu

 Capitolul 4. Sângele periferic

3.2.5. Monocitele
Sunt celule aflate în tranzit prin sânge unde stau 36-104 ore, după care părăsesc torentul
circulator şi ajung în ţesuturi unde îşi schimbă morfologia (se transformă în macrofage). Macrofagele
tisulare sunt heterogene, având morfologie, funcţii şi capacităţi metabolice diferite, în funcţie de ţesutul
căruia îi aparţin. Exemple: macrofagele din ţesutul conjunctiv (histiocite), din ficat (celule Kupfer), din
plămân (celule prăfoase), din sistemul nervos (microglii). Monocitele aparţin sistemului macrofagic al
organismului cunoscut şi ca sistemul fagocitelor mononucleare.

3.2.5.1. Număr
Monocitele sunt în număr de 300-500 /mm3.

3.2.5.2. Structură
La MO apar ca fiind celule mari, cu diametrul până la 20 m. Raportul N/C este 2:1. Nucleul
este reniform, “în potcoavă”. Eucromatina alternează cu heterocromatina dând aspectul de “tablă de
şah”. Citoplasma este bazofilă având tentă cenuşie ca “cerul înainte de furtună”. Uneori, în indentaţia
nucleului sau chiar în intreaga citoplasmă, se observă granulaţii mici colorate roz-roşu (azurofile).

3.2.5.3. Ultrastructură
La ME se observă RE, ribozomi liberi, mitocondrii şi lizozomi. După transformarea în
macrofag, se vor distinge şi fozomi şi fagolizozomi şi chiar corpi reziduali.
În sângele periferic se pot identifica două tipuri de monocite:
 Clasice, care exprimă pe suprafaţă CD 14+ în cantitate mare;
 Pro-inflamatorii, care exprimă pe suprafaţă CD 14+ în cantitate redusă şi exprimă în
plus CD 16+. Sunt considerate a fi forma matură a monocitelor clasice, care produc mai
multe citokine: TNF şi IL-12.
Monocit-macrofagele au pe suprafaţa lor şi numeroşi alţi receptori, dintre care cei mai
importanţi sunt:
1. R pentru fragmentul Fc al moleculele de Ig;
2. R pentru complement;
3. R de adeziune celulară (LFA- antigenul asociat funcţiei leucocitare);
4. R pentru glicoproteine din structura peretelui bacterian care se termină în fructoză şi
manoză;
5. R pentru proteine denaturate;
6. R pentru fibronectină.

3.2.5.4. Funcţie
Rolul fagocitelor mononucleare:
1. secretă diverşi compuşi (enzime litice: elastaze, colagenaze, componente ale
complementului, pirogeni endogeni, factori de angiogeneză, citokine (IFN, IL, TNF-), unii factori de
coagulare (V,VII, IX, X, protrombina, tromboplastina), radicali activi ai oxigenului);
2. fagocitoză (funcţia principală): ingeră diferite particule de dimensiuni mari (celule întregi
sau resturi celulare);
3. cooperează cu limfocitele, mai ales cu LB.

3.2.6. Formula leucocitară şi semnificaţia ei

Leucocitele, sau globulele albe, se găsesc în sângele circulant în cantitate de 4.000 –
10.000/mm3. Proporţia diferitelor tipuri de leucocite din sângele circulant realizează formula
leucocitară, care în mod normal este alcătuită astfel:
 neutrofile 40 – 75% 2000 – 7500/mm3

Dr. Sanda Maria Creţoiu | 15

HISTOL OGIE G ENERALĂ

 eozinofile 1 – 5% 40 – 440/mm3
 bazofile 0,1% 0 – 100/mm3
 limfocite 20 – 45% 1500 – 3500/mm3
 monocite 2 – 10% 400 – 600/mm3
Numărul leucocitelor, ca şi procentul lor în sângele circulant suferă modificări fiziologice şi
patologice. Creşterea numărului de leucocite poartă denumirea de leucocitoză, iar scăderea leucopenie.
La adult şi în copilărie numărul leucocitelor este mai mare, iar la bătrâni scade. La femeile adulte
numărul granulocitelor este mai mare decât la bărbaţi. Există şi variaţii diurne cu creşteri până la peste
10 – 15% ale granulocitelor. Efortul fizic măreşte proporţia granulocitelor în sângele periferic. Numărul
lor creşte şi în stările de stress sau postprandial. Leucozitoză poate să apară în sarcină cu creşterea PMN
sau la fumători, cu peste 30% faţă de valorile normale.

3.2.6.1. Neutrofile
Scăderea numărului de neutrofile se numeşte neutropenie şi apare în:
 infectii bacteriene: febra tifoida şi paratifoida, bruceloza,
 infectii virale (gripa, rujeola, hepatita, rubeola, varicela, SIDA),
 carenţe alimentare, anorexia nervosa, alcoolism, deficit de folaţi sau vitamina B 12.
 radioterapie, administrare de medicamente mielotoxice,
 şoc anafilactic,
 acromegalie, boala Addison,
 lupus eritematos sistemic, mononucleoză, hepatită.
Creşterea numarului de neutrofile peste limita normală se numeşte neutrofilie. Cea mai
frecventă cauză o reprezintă infecţiile şi inflamaţiile acute. Printre cauzele neutrofiliei se enumeră:
 infecţii acute localizate sau generalizate.
 stări fiziologice: efort fizic intens, graviditatea si nou-nascutul.
 factori psihici: stres, teama, exaltare, furie
 factori fizici: frig, caldura, traumatisme, arsuri, şoc electric
 hemoliza acuta, inclusiv posttrasfuzionala.
 hemoragie acuta
 tumori: carcinom bronşic, gastric, uterin, pancreatic, limfoame (îndeosebi boala
Hodgkin), tumori cerebrale, melanom
 intoxicaţii: metabolice (eclampsie, cetoacidoza diabetică, hipertiroidie, necroza
hepatică); substante chimice(benzen, plumb, etilenglicol) şi medicamente (heparina, corticosteroizi,
serotonina, histamina, fenacetina,)
 boli de sânge: leucemie granulocitară cronică, policitemie vera, mielofibroză,
postsplenectomie.
 artrita reumatoidă, vasculită, miozite, nefrite, boli de colagen, infarct miocardic, guta.

3.2.6.2. Eozinofile
Numarul scăzut de eozinofile - eozinopenia apare în: sindromul Cushing, sinteză crescută de
corticosteroizi, administrare de epinefrina, prostaglandine. Importanţa clinică a unui număr scăzut de
eozinofile este redusă.
Creşterea numărului de eozinofile -eozinofilia poate indica:
 Boli alergice: astm bronsic, urticarie, dermatită atopică, rinita alergică, edem
angioneurotic, boala serului, vasculite alergice, reacţii de hipersensibilitate (inclusiv cele la
medicamente).
 Boli parazitare: trichineloză, toxoplasmoză, giardiază, malarie.
 Boli de piele: eczeme, pemfigus, psoriazis, prurigo, scabie.
 Alte boli: gastroenterita eozinofilică, sindrom Loffler, poliarterita nodoasă, artrita
reumatoidă, sarcoidoză, boli renale cronice, boli de ţesut conjunctiv, boala Addison

16 | Dr. Sanda Maria Creţoiu

 Capitolul 4. Sângele periferic

3.2.6.3. Bazofile
Creşterea numărului de bazofile - bazofilia indică afecţiuni mieloproliferative, leucemie
granulocitară, policitemie vera, mielofibroză, anemie hemolitică cronică, inflamaţii, alergii. În
leucemiile cronice granulocitare, tendinţa de creştere a bazofilelor anunţă, de obicei, evoluţia accelerată
a bolii sau transformarea acută a acesteia.
Scăderea numărului de bazofile – bazopenia nu are nici o semnificaţie diagnostică. Ea se
observă în stările de stres, în reacţii alergice acute, astm bronşic, hipertiroidie, administrare de
corticosteroizi.

3.2.6.4. Limfocite
Scăderea numarului de limfocite - limfocitopenie se întâlneste în: radioterapie, anemie aplastica,
unele forme de leucemii, boala Hodgkin, hipersplenism, pneumonie, septicemie, boala hemolitică a nou-
născutului, reacţie transfuzională, boli endocrine (mixedem, boala Cushing), dupa administrare de agenţi
imunosupresori (citostatice, glucosteroizi), arsuri etc.
Creşterea numărului de limfocite - limfocitoza apare în infectii virale, hepatita, iradiere, mielom
multiplu, leucemie limfocitara, limfoame, boala Addison, macroglobulinemie Waldenstrom.
Leucemiile sunt definite prin creşteri necontrolate ale numărului de leucocite şi au caracter
malign. Se caracterizează prin apariţia în sângele periferic a unor forme de precursori leucocitari,
eliberaţi din măduva osoasă hematogenă unde proliferează excesiv.

3.2.6.1. Monocite
Creşterea numărului de monocite (monocitoza) poate indica: afecţiuni inflamatorii cronice,
parazitoze, colită ulceroasă, ciroză hepatică, tuberculoză, sarcoidoză, neoplasme (de sân, ovar, rinichi,
tract gastrointestinal), boli de colagen, leucemii monocitare şi mielomonocitare, iradiere. O monocitoză
neexplicată poate ridica suspiciunea unei boli maligne ("monocitoza premalignă"). Monocitoza poate fi
apare şi în diverse tulburări hematologice nemaligne. Monocitoza însoţeşte neutropeniile cronice.
Un număr scazut de monocite (monocitopenie) apare în stări extrem de diferite, cum sunt aplazia
medulară, leucemia cu celule păroase, după corticoterapie. Monocitopenia contribuie la creşterea
sensibilităţii faţă de infecţiile cu fungi, micobacterii şi cu unele bacterii „oportuniste", faţă de care
monocitele au rol de protecţie.

Dr. Sanda Maria Creţoiu | 17