Desfrâul era unul dintre cele mai răspândite păcate în lumea păgână, fiind întâlnit uneori şi în

unele practici cultice, el prezenta un real pericol pentru viata creştină. Astfel e amintit cazul
incestuosului din Corint: nici între neamuri nu s-a pomenit cineva ca să aibă pe femeia tatălui său (1
Corinteni 5).
Satisfacerea poftelor trupeşti în afara căsătoriei este considerat un păcat grav, prin desfrânare
întinându-se trupul tainic al lui Hristos (1 Corinteni 6), trupul omului fiind considerat templu al
Duhului Sfânt (1 Corinteni 6).

În ceea ce priveşte problema divorţului, Sfântul Apostol Pavel este categoric: Femeia să nu
se despartă de bărbat... tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia (1 Corinteni 7). Cei care s-au despărţit au
două posibilităţi, ori să rămână aşa, ori să se împace. Legătura căsătoriei dintre cei doi soţi rămâne
validă pe tot parcursul vieţii celor despărţiţi, numai moartea dezlegând această legătură: Femeia este
legată prin lege atâta vreme cât trăieste bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se
căsătorească cu cine vrea, numai întru Domnul (1 Corinteni 7).
Naşterea de prunci este socotită în Vechiul Testament ca o binecuvântare divină, iar în Noul
Testament este considerată ca fiind mijloc de mântuire: femeia se va mântui prin naştere de prunci,
dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie (1 Timotei 2). Cu toate acestea,
naşterea de prunci nu e singura modalitate de dobândire a mântuirii; dacă unele familii nu pot avea
copii, asta nu înseamnă că pentru ele nu există mântuire. După afirmaţia Sfântului Apostol Pavel, chiar
şi cei care au copii sunt în situaţia de a-şi pierde mântuirea dacă nu-i cresc în credinţă, în iubire şi în
sfinţenie. Naşterea de prunci presupune şi responsabilitatea creşterii lor întru înţelepciune şi învăţarea
poruncilor lui Dumnezeu (Efeseni 6).

B. Problema familiei astăzi:

a) Criza familiei în Europa:

Statisticile demografice arată că în Europa scade numărul căsătoriilor (în Uniunea Europeană:
5 căsătorii la 1000 persoane) și crește numărul divorțurilor, mai ales în Europa Occidentală. Copii mai
puțini, bătrâni mai mulți: un continent care îmbătrânește – aceasta este imaginea actuală a Europei.
Cauzele sunt multiple: mutații de ordin cultural, tehnic, etc., accelerează fenomenul de
secularizare ca pierdere a dimensiunii sacre a vieții și intensifică în mod alarmant mentalitatea
individualistă exacerbată, mercantilă, narcisistă și nihilistă. Absența idealului pe termen lung și a
valorilor creează adesea în om sentimentul vidului, al singurătății și al abandonului, deteminând mulți
oameni să se refugieze în practica drogului, violenței, în sectarism și suicid.
La criza aceasta de ordin spiritual din Europa Occidentală se mai adaugă în Europa Centrală și
Orientală, în fostele țări cu regim comunist, și alți factori negativi care lovesc în familie: sărăcia,
șomajul, sectele prozelitiste, violența, nesiguranța zilei de mâine, emigrația spre țări mai bogate.
În România, criza familiei se manifestă și în abandonul copiilor și în abandonul părinților, în
numărul mare de avorturi și în creșterea numărului divorțurilor, creșterea violenței în familie și
creșterea delicvenței juvenile. Cauzele, pe lângă cele economice, specifice perioadei de tranziție se
datorează și secularizării impuse de regimul comunist prin faptul că educația copiilor și tinerilor,
adulții de azi, a fost un monopol al Statului, iar părinții n-au avut posibilitatea să educe suficient copiii
și tinerii în credința creștină, ateismul fiind ideologia oficiala în toate instituțiile de învățământ.

b) Efortul Bisericii de a apăra familia:

Binecuvântarea familiei de către Domnul nostru Iisus Hristos la nunta de la Cana, când a
transformat apa în vin la solicitarea Maicii Domnului (icoana Bisericii rugătoare) de a ajuta o familie
nouă în nevoie, constituie pentru noi o puternică bază a speranței creștine. Hristos, care a schimbat apa
în vin, poate schimba criza într-o speranță nouă, poate aduce bucurie acolo unde amenință lipsurile și
tristețea. Noi însă trebuie să-L rugăm, să-i spunem Lui ce lipsește cu adevărat familiei astazi, și să
spunem familiei creștine în criză că de fapt criza ei cea mai profundă este insuficienta ei deschidere
spre ajutorul lui Hristos și al Maicii Domnului în organizarea însăși a vieții conjugale.
Cu alte cuvinte, este vorba despre insuficienta cultivare a sfințeniei sau sacramentalității
familiei. Reintroducerea religiei în școală, integrarea învățământului teologic, liceal și universitar, în
rețeaua de stat, specializarea în teologie - asistență socială, prezența preoților de caritate în diferite
instituții ale Statului, armată, spitale, penitenciare, reprezintă un potențial important pentru o cooperare
fructuoasă în rezolvarea multor probleme de ordin spiritual, moral, pastoral și social cu care se
confruntă familia azi.

c) Probleme de bioetică:

Avortul:
Biserica susţine că dreptul la viaţă al fiului nenăscut este egal cu al mamei. Mama n-ar avea, în
acest caz, un dublu drept la viaţă aşa cum susţin proavortiştii. Situaţia este, din punct de vedere creştin,
tocmai inversă: dreptul la viaţă al celui ce urmează să se nască este mai important decât dreptul la
sănătate al mamei. Mai mult, dreptul la viaţă al copilului care urmează să se nască este sigur, în timp
ce pericolul pentru viaţa şi sănătatea mamei nu este aşa de sigur (cel puţin în majoritatea cazurilor).
Biserica, cu întreaga ei învăţătură dogmatică, morală şi canonică întemeiată pe Sfânta Scriptură şi
Sfânta Tradiţie, a fost în toate timpurile şi locurile împotriva avortului ca teorie şi practică,
calificându-l drept crimă împotriva vieţii umane, în rândul păcatelor strigătoare la cer.
În rânduiala Sfintei Taine a Cununiei se cuprind rugăciuni pentru rodnicia căsătoriei, iar în
epitimiile de la spovedanie sunt condamnate toate abaterile de la porunca dată primilor oameni
„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Facere 1, 28). Sfinţii Părinţi hotărăsc pedepse
bisericeşti pentru cei ce predică înfrânarea de la procreare şi socotesc virtute numai fecioria.
Astăzi, concluziile medicinii, ale antropologiei, ale biochimiei şi ale biologiei contemporane
sunt de acord cu învăţătura Bisericii. Ele ne spun că avortul, din moment ce întrerupe o viaţă cu
identitate separată, este crimă; că embrionul este viaţă cu existenţă şi identitate de sine, individ cu
toate drepturile din momentul conceperii.
Consecinţele acestui principiu fundamental pe care îl accentuează cu multă claritate Sfinţii
Părinţi ai Bisericii noastre, sunt următoarele: - "Cea care leapădă fătul cu voie este supusă judecăţii
pentru ucidere" (Sf. Vasile cel Mare, can.2); - "Cei care dau medicamente abortive sunt ucigaşi, şi ei şi
cei care primesc otrăvuri ucigătoare de embrioni" (Sf. Vasile cel Mare, can.8); - Complicitatea la
avort este complicitate la ucidere.
Sf. Ioan Gură de Aur considera împreună vinovat de păcatul uciderii şi pe bărbatul femeii care
purcede la avort: "De ce semeni acolo unde ogorul are de gând să strice rodul? Acolo unde se
săvârşeşte ucidere înainte de naştere? Căci nici pe desfrânată nu o laşi să rămână desfrânată, ci o faci
ucigaşă de om!" (Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către romani).
Sfântul Vasile cel Mare în Canonul 52 consideră tot atât de vinovate pe femeile care suprimă
fătul ca şi pe cele care-şi părăsesc copiii, nu-i hrănesc şi-i expun milei publice.
Canonul 36 al Sfântul Ioan Postitorul prevede ca „femeii” care nu se îngrijeşte de fătul său şi
din cauza neglijenţei avortează, i se dă pedeapsa pentru ucidere premeditată.
Sf. Iustin Martirul şi Sf. Clement Alexandrinul afirmă că omului nu-i este îngăduit să se
căsătorească decât în vederea continuării speciei umane şi ca o piedică în calea desfrânării.
Datoria de a naşte copii reiese indirect şi din canoanele ce opresc desfrânarea şi păcatele
împotriva firii pe care Sfântul Grigorie de Nyssa, în Canonul 4, le asimilează adulterului.
Pentru Biserica lui Hristos, avortul sau întreruperea sarcinii nu este un oarecare act nepermis
moral, ci este, fără nici un fel de nuanţări, ucidere. Este ucidere cu premeditare. Este ucidere mai
vinovată, mai păcătoasă şi mai urâtă de Dumnezeu decât oricare ucidere, pentru că ia dreptul la viaţă
unei fiinţe omeneşti înainte de a o gusta şi mai ales înainte de a se învrednici de Sfântul Botez.
Biserica este datoare:
 să lumineze cât mai larg poporul credincios în legătură cu semnificaţia spirituală a avortului,
propovăduind cu toată tăria cuvenită că avortul este ucidere;
 să atragă atenţia duhovnicilor să nu se arate indulgenţi vizavi de cei ce săvârşesc avortul şi
să le prescrie canoane foarte aspre;
 să accentueze că metoda avortivă, oricare ar fi ea, echivalează cu o crimă evidentă, din
moment ce rezultatul este totdeauna acelaşi: luarea vieţii unei fiinţe umane; să facă apel la
medici, la personalul medical să refuze astfel de acţiuni păcătoase.
 Contracepția:
Una dintre responsabilităţile familiei creştine este cea a procreării responsabile, în
conformitate cu porunca divină: “creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul”, o familie fără copii
fiind cel mai adesea asemănată unui pom neroditor. Sustragerea voită de la această responsabilitate
prin mijloace care contravin eticii, dar şi moralei creştine, reprezintă o încălcare frauduloasă a
principiilor instituţiei căsătoriei. Din păcate, azi, mai mult ca oricând, urmare evoluţiei tehnicii
medicale, dar şi secularizării societăţii moderne, cuplurile creştine sau necreştine se sustrag de la
responsabilitatea procreării, utilizând mijloace de prevenire sau întrerupere a sarcinii, care contravin
total eticii, deontologiei medicale hipocratice, dar mai ales moralei creştine care apără viaţa şi
principiile ei, chiar din momentul zămislirii.
Biserica nu acceptă planning-ul familial şi metodele sau mijloacele contraceptive, care sunt
practici îndreptate împotriva vieţii (Pr. Prof. Dr. Nicolae Necula).
Contracepţia e calificată de Biserică drept un act lipsit de responsabilitate morală, iar în forma
în care este practicată azi, drept un act extrem de grav, egoist şi criminal, din cauza insensibilităţii faţă
de viaţa înzestrată cu suflet din pântecele matern.

Fecundarea in Vitro:
Această metodă nu este etică nici dacă donatorul este soţul. Problema procreării asistate
devine și mai delicată atunci când intervine o a treia persoană donator. În acest caz consimţământul
cuplului trebuie să fie dat în mod expres. Cea de a treia persoană, donatoare, nu poate avea nici un
drept în familie şi nici asupra noului copil. Donatorul rămâne anonim pentru primitor, dar şi primitorul
pentru donator. Anonimatul donatorului poate avea însă consecinţe morale dezastruoase, conducând la
incest, în situaţia când, la un moment dat, o femeie poate primi sperma tatălui său sau a fratelui. Ca
procedeu tehnic, embrionii concepuţi prin fecundaţia in vitro se donează unui cuplu steril. În această
situaţie, mama legală nu este mama biologică, iar tatăl legal nu este tatăl genetic. Femeia care acceptă
să poarte sarcină în locul altei femei şi să aibă copil pentru aceasta, se numeşte „mamă surogat”, iar
jurnalistica îi spune: „închiriere de uter”.

d)Adoptiile:

58% din copiii români se nasc în afara căsătoriei. Jumătate din copiii născuți în țara noastră au
un singur părinte trecut în certificatul de naștere și sunt crescuți în familii monoparentale sau în cupluri
"consensuale".
Valorile tradiționale ale familiei se destramă în confruntare cu modelele vestice și datorită
unei sărăcii generalizate. Pe fondul acestor probleme s-a dezvoltat în ultimii ani o adevărată industrie a
adopțiilor internaționale, față de care statul român, deși supus unor presiuni externe deosebite, dorește
să adopte o poziție fermă la care s-a aliniat și Biserica Ortodoxă Română.
Prin comunicatul de presă din februarie 2004, Sfântul Sinod a hotărât să nu se încurajeze
principiul și practica adopțiilor internaționale, „socotind că România nu este atât de săracă încât să nu-
și poată hrăni și crește copiii. Continuându-și experiența de până acum, aceea de adopție a copiilor în
familii de credincioși și preoți din România, Biserica Ortodoxă Română binecuvântează și sprijină
orice inițiativă și faptă de acest fel”.

e) Implicații pastorale ale căsătoriilor mixte:

Căsătoriile mixte au fost o realitate cu care Biserica s-a confruntat chiar din epoca apostolică,
căci unii dintre membrii ei, recrutați dintre iudei și păgâni, încheiau căsătorii legale din punct de
vedere al legislației civile, cu necreștini. În același timp exista și situația în care unul dintre soții
păgâni se convertea la creștinism, ceea ce aducea dupa sine întrebarea firească dacă ei trebuie să mai
rămână în legătura conjugală deja existentă.
Care a fost atitudinea Bisericii față de aceste două situații? La această întrebare răspunde
foarte precis Sf. Apostol Pavel care arată că, privitor la căsătoriile dintre creștini și păgâni, acestea
sunt interzise de-a dreptul: Nu vă înjugați la jug străin cu cei necredincioși, căci ce însoțire are
dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul? Și ce învoire este între Hristos
și Veliar, sau ce parte are un credincios cu un necredincios? (2 Corinteni 6).
Referitor la cel de-al doilea aspect, Sf. Apostol Pavel arată că, în cazul căsătoriilor mixte care
se creează prin convertirea unuia dintre soții necreștini la religia creștina, acestea sunt admise. Când
însă, în viața Bisericii și-au facut apariția învățăturile greșite, ereziile și schismele, și orice fel de
abatere sau rătăcire de la rânduiala și viețuirea creștină adevărată, Biserica a devenit mai prudentă,
prin respect față de credință, și a interzis comuniunea în cadrul familiei cu cei care nu viețuiau după
buna rânduială. Așa se face că atât legea bisericească nescrisă, cunoscută sub denumirea de obicei sau
cutumă, ca și legea scrisă, adică sfintele canoane, au interzis căsătoriile creștinilor ortodocși cu
necreștinii și cu ereticii de tot felul, ca și cu schismaticii. Mai mult, ea a obligat atât pe necreștini, cât
și pe eretici și schismatici ca, înainte de a încheia căsătoria cu creștinii ortodocși, să treacă la dreapta
credință, primii prin Botez și Mirungere, ceilalți numai prin Mirungere, în urma mărturisirii dreptei
credințe, dacă au avut Botezul săvârșit valid, în numele Sfintei Treimi. Astfel, Biserica a impus și
obligativitatea botezării și educării copiilor rezultați din asemenea căsătorii în dreapta credință.

f) rolul familiei în educația copiilor și a tinerilor:

În România ultimilor ani demografia a suferit schimbări majore. Odată cu deschiderea

granițelor și integrarea în U.E., din cauza sărăciei și a neajunsurilor, mulți oameni și-au căutat un trai
mai bun în alte zone ale Europei sau chiar ale lumii. Problema mutațiilor demografice (din interior în
exteriorul țării, din mediul rural în cel urban), coroborată cu neajunsurile, are implicații social-
religioase grave: tineretul român trece printr-o mare criză de educaţie, familia, şcoala, armata şi chiar
Biserica nu mai au rol formativ pentru tineret, au slăbit foarte mult în rostul lor; familia, dacă mai
naşte copii, nu mai are cu ce să-i crească, tinerii nu-şi doresc copii, nu cunosc rostul familiei şi nici nu
sunt ajutaţi să-l înţeleagă; este o lipsă de preocupare a părinţilor pentru copii, poate şi din cauza vieţii
pe care o duc. Iată de ce, fără o creştere adecvată, fără supravegherea părinţilor, nu mai putem vorbi de
cei "şapte ani de acasă". Şcoala (care trebuie să formeze omul cult, studios, respectuos, deştept,
interesat de cultură) a devenit un loc în care se simte o atmosferă de decădere morală, de delăsare; în
şcoală au pătruns droguri, iar profesorii nu mai au autoritate asupra elevilor.
Educaţia prin intermediul televizorului este o mare capcană. Timpul petrecut în faţa
televizorului e timp mort. Mintea pierde putere lăuntrică; se concentează la lucruri fără
importanţă, nu acumulează cunoştinţe care să-i fie de folos pe parcurs.
De aceea, un mediu familial lipsit de căldură sufletească sau, şi mai grav, viciat, este foarte
nociv pentru creşterea şi formarea copilului. Defectele părinţilor se vor regăsi în comportamentul
copilului devenit adult. Părinţii lacomi transmit, vrând-nevrând, această trăsătură de caracter negativ şi
copiilor, îi împing pe calea avariţiei, a obţinerii de cât mai mulţi bani şi bunuri materiale. Copiii
crescuţi într-un climat violent pot deveni, la rândul lor, la vârsta adultă, ei înşişi violenţi.
Juvenal făcea următoarea remarcă: «Părinţii răi au fiii şi mai răi. Dacă aceştia sunt crescuţi în
lăcomie şi celelalte vicii, în cele din urmă ei se răzvrătesc împotriva părinţilor şi asta se întâmplă după
dreapta judecată a lui Dumnezeu».
Din acest motiv, duioşia şi tandreţea sunt înţelese ca cele mai naturale, mai fireşti manifestări
ale vieţii. Ele asigură cu certitudine căldura şi confortul sufletesc al întregii familii.
În ajutorarea familiei în vederea educării copiilor, un rol important îl are Biserica, prin
activitatea ei social-filantropică, ce urmărește, printre altele:
 prevenirea instituționalizării copilului a cărui familie înregistrează dificultăți în asigurarea
unei îngrijiri și educații corespunzătoare;
 prevenirea abandonului copilului;
 prevenirea delincvenței juvenile și a abandonului școlar;
 diminuarea fenomenului de violență domestică;
 prevenirea disoluției familiilor care prezintă disfuncționalități.

g) problema eutanasiei în concepția Bisericii:

Prin eutanasie, care înseamnă „moarte frumoasă” sau uşoară, se subînţelege ajutorul
medicului în curmarea vieţii bolnavului ce suferă de o boală incurabilă. Oricât de strictă ar fi legea
eutanasiei, în privinţa „apărării” drepturilor bolnavilor, viaţa, fiind un dar de la Dumnezeu, trebuie
apărată şi nu distrusă. În locul dreptului de a-şi decide propria moarte, ar trebui să i se dea bolnavului
dreptul de a apela la mila lui Dumnezeu, fiindcă orice suferinţă pentru om este o posibilitate de a-şi
ispăşi păcatele prin pocăinţă.
Potrivit învăţăturii creştine, omul are trei mari datorii: faţă de Dumnezeu, pe care trebuie să-L
iubească cu toată inima lui și cu tot sufletul lui; faţă de el însuşi şi faţă de aproapele, pe care trebuie să-
l iubească ca pe sine însuşi. Dragostea de sine trebuie să cuprindă întreaga persoană umană, trup şi
suflet, având grijă în primul rând de suflet, fiindcă, ce-i va folosi omului dacă ar câştiga lumea
întreagă, iar sufletul îl va pierde? (Matei 16), dar având grijă şi de sănătatea trupului, pentru a-l putea
folosi în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui, atât timp cât este rânduit de Creator. În caz de boală, ne
putem îndepărta de Dumnezeu, sau ne putem uni mai strâns cu El.
În primul rând, trebuie să cerem ajutor de la Domnul nostru Iisus Hristos, care este „Doctor al
sufletului şi al trupului”, pentru că El a venit să vindece şi să mântuiască omul întreg, trup şi suflet. De
aceea, în faţa oricărei suferinţe, trebuie să dăm dovadă de răbdare şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne
trimită ajutorul de care avem nevoie, aşa cum ne-a făgăduit Mântuitorul: Şi toate câte veţi cere,
rugându-vă cu credinţă, veţi primi (Matei 21).
E necesar să apelăm şi la ajutorul medicului, pe care trebuie să-l cinstim cu cinstea cuvenită,
căci şi pe el l-a făcut Domnul să nu se depărteze de la tine, căci şi de el ai trebuinţă (Sirah 38).
Medicul trebuie să fie pregătit din punct de vedere profesional şi totodată moral. Datoria lui este de a
lupta pentru sănătatea pacientului, iar celor în stadiul de pe urmă să le aline suferinţele, şi nu este în
drept să grăbească în mod intenţionat procesul natural al morţii.

h) inițiative pastorale privind protecția persoanelor în vârstă:

Atenţia şi angajarea Bisericii în favoarea celor în vârstă nu datează de astăzi. Bătrânii nu

trebuie să se simtă la marginea vieţii Bisericii, elemente pasive ale unei lumi în exces de mişcare, ci
subiecţi activi ai unei perioade fecunde din punct de vedere uman şi spiritual a existenţei umane.
Timpurile actuale prezintă problematici diferite din punct de vedere pastoral:
Marginalizarea:
Dintre problemele pe care nu rareori le trăiesc bătrânii de astăzi, una - poate mai mult decât
celelalte - atentează la demnitatea persoanei: marginalizarea. Dezvoltarea acestui fenomen, relativ
recent, a găsit teren propice într-o societate care, tinzând numai spre eficienţă şi spre imaginea rafinată
a unui om veşnic tânăr, îi exclude din propriile "circuite relaţionale" pe cei care nu mai întrunesc
aceste cerinţe.
Dimensiunea cea mai dramatică a acestei marginalizări este lipsa raporturilor umane, care fac
persoana în vârstă să sufere nu numai din cauza separării, dar şi a abandonării, a solitudinii, a izolării.
În plus, împreună cu contactele interpersonale şi sociale care scad, încep să lipsească şi stimulentele,
informaţiile, instrumentele culturale. Cei în vârstă, experimentând neputinţa de a-şi schimba situaţia
proprie, pentru că li se face imposibilă participarea la procesele decizionale care-i privesc atât ca
persoane cât şi ca cetăţeni, sfârşesc prin a pierde sensul de apartenenţă la comunitatea ai căror membri
sunt şi ei.

Asistența:
Şi astăzi, pentru a îngriji şi asista bătrânii bolnavi, pe cei care nu se descurcă singuri, fără
familie sau cu mijloace economice precare, se recurge - şi încă din ce în ce mai mult - la sistemul
asistenţei instituţionalizate. Dar institutul de binefacere se poate transforma într-un fel de separare a
persoanei de contextul civil. Anumite alegeri socio-asistenţiale şi instituţiile care au izvorât de aici,
lesne de înţeles într-un trecut cu context social şi cultural diferit, sunt acum depăşite şi în contrast cu o
nouă sensibilitate umană.
O societate conştientă de propriile datorii faţă de generaţiile mai în vârstă, care au contribuit la
construirea prezentului său, trebuie să ştie să creeze instituţii şi servicii adecvate. Acolo unde este
posibil, trebuie să se garanteze persoanelor în vârstă posibilitatea de a rămâne în mediul lor graţie
intervenţiilor de ajutor, cum ar fi asistenţa la domiciliu, pe care Biserica o poate administra prin
activitatea socială a ei.
 Participarea vârstnicilor la activitățile Bisericii:
Este necesară intregrarea persoanelor în vârstă la comuniunea harică, prin administrarea
Sfintelor Taine, participarea la rânduielile Bisericii, slujbe și activități sociale.

i) pastorația familiilor defavorizate:

Conform învăţăturii Mântuitorului, mai ales în parabola bunului samarinean (Luca 10), starea
de nevoie face ca săracul, făcând abstracţie de orice considerare referitoare la cultură şi la religie, să
fie aproape de fiecare dintre noi, iar fiecare dintre noi să fie aproape de cel sărac, transformându-l pe
acesta în Hristos însuşi. Slujirea în favoarea săracilor ridică, în epoca noastră, probleme complexe,
legate de raporturile modificate dintre Biserică şi comunitatea civilă.
Aşadar, în fiecare creştin trebuie să fie cultivată conştiinţa implicării fundamentale la
edificarea unei comunităţi de iubire fraternă şi de traducere în fapte a iubirii pentru cei săraci.
Grija Bisericii faţă de omul aflat în nevoie trebuie să fie manifestată, înainte de toate, la nivel
de parohie, ca formă de comunitate creştină mai uşor accesibilă fiecărei persoane.
Parohia oferă, prin natura sa, oportunităţi specifice de cunoaştere a situaţiilor indivizilor aflaţi
în nevoie, de stabilire a unor raporturi personale cu aceştia, de integrare a persoanei defavorizate -
bolnav, în vârstă, minor cu probleme de adaptare şi aşa mai departe - în cadrul contextului social în
care aceasta trăieşte. Fiecare parohie să acţioneze în colaborare cu celelalte parohii, prin intermediul
coordonării ecleziale venite de la forul eclezial superior, pentru a reuşi să ţină legătura cu instituţiile
civile şi, în general, cu toate iniţiativele prezente în sectorul asistenţei sociale din teritoriu.
Membrii comunităţii parohiale au datoria să se îngrijească de propriii săraci şi nevoiaşi,
străduindu-se să găsească resurse locale pentru a veni în ajutorul celor neajutoraţi; în îndeplinirea
acestei îndatoriri, Biserica nu trebuie să lase nicidecum impresia unei instituţii de distribuire a
bunurilor materiale.