CERVANTES 27 2020

CERVANTES

Revista Cervantes apare sub egida

UZPR (Uniunii Ziariştilor
Profesionişti din România)

şi a CONSILIULUI MONDIAL
ROMÂN

1
CERVANTES 27
REDACŢIA :
Grup editorial Cervantes-
Inspirescu:
Fondator GEORGE
TERZIU-2012
Director onorific:
Lilian Zamfiroiu, ziarist,
ambasadorul Romaniei în
Marele Ducat de Luxemburg)
şi
Adam Puslojic- Serbia
Scriitor, traducător
Senior editor si
consilier:Nicolae Rotaru
Redactor şef:
George Terziu
Bucuresti
Ioan Barbu (Râm.Vâlcea)
Redactori
Liviu Dan Craiova
Nicolae Rotaru (Bucuresti )
Florin Palaghia(Franta)
Paul Spirescu (Adjud)
Maria Petrescu (Bucuresti)
Boris Marian (Bucuresti)
Cornel Udrea(Cluj)
Rodica Bretin (Brasov)
Florica Păţan (Cluj)
Anca Hirschpek(Bucuresti )
2020
Bădicioiu Laurenţiu (Mizil)
Costel Avramescu(T.Severin)
Garofiţa Jianu (Constanta)
Ioan Raţiu (Bucuresti)
Nicolae Vasile(Bucuresti)
Luiza Cala (Mangalia)
Petcu Mircea Marcel (Tulcea)
Redactori externi
Camelia Stănescu (Canada)
Christian W Schenk
(Germania)
Iancu Samson/ Franta
Melania Rusu/Canada
Emanuel Pope (Anglia)
Eva Halus(Canada)
Andrada Arsene (Danemarca)
----------------------------------
REDACTORI
COLABORATORI:
Mariana Tasente (Tulcea)
Traian Calancia (Botosani)
ISSN:2285-3111/Cervantes
. 2
 CERVANTES 27 2020

CUPRINS:

Editorial/ Tudor Cătineanu-4

Surasuri migdalate /Vasile Ghica -7
Corespondenta/Ioan Dur – 8
Poeme/Aurel Pantea-11
Poeme/ Angela Mamier Nache -15
Cronica literara/ Gabriel HASMAȚUCHI-18
Poezii / GABRIELA CREŢAN-20
Personalitatea lunii/ Angela Mamier Nache-25
Poezie/ TUDOR CĂTINEANU -34

3
CERVANTES 27 2020

Tudor Cătineanu

A FI ÎNTRE UNITAR, DUAL ȘI TRIPLU

Unul dintre conceptele tradiționale ale Filosofiei este acela de „Lucru” Pentru presocratici
există 4 substanțe care stau la originea Lumii: Pământul pentru Empedocle, Apa pentru
Thales, Aerul pentru Anaximene și Focul pentru Heraclit. Jean Piaget consideră că prin cele 4
elemente, elinii au intuit cele 4 stări de agregare ale materiei, ale lucrurilor: solide, lichide,
gazoase, plasmatice. „Lucrul” apare și în poemul lui Lucrețiu De rerum natura (Despre
natura lucrurilor) Pentru Lucrețiu, Lumea este alcătuită din atomi, iar în acest caz, unde este
Spiritul ? „Lucrul” capătă un nou înțeles la Îmm. Kant, unde devine „Lucru în sine”, acest
concept fiind acut controversat de toți urmașii lui Îmm. Kant. Unii consideră că el indică
partea necunoscută a Lumii, alții consideră că este vorba de Infinitate, alții îl identifică direct
cu Dumnezeu. În epoca modernă W. Quine înlocuiește „Lucrul” cu conceptul de „Entitate”,
care este universal, deci este valabil și în sfera Spiritului: conceptele sunt entități ale gândirii.
W. Quine formulează faimosul enunț: „Nu există entitate fără identitate”, adică fără o
autonomie specifică: pomul este Pom și omul este Om. Mai importante decât ele, sunt
relațiile dintre diverse ipostaze ale aceleiaşi entități, sau dintre entități, care pot fi două sau
mai multe. În acest sens, Dualul este relația dintre 2 entități, iar Triplul (Triada), între 3
entități. În cartea Configurații „fizice” și exerciții metafizice (2013), am arătat că gândirea
poate sta sub diverse mătrici numerice, de la 1 la 10. Pentru Parmenide „Ființa există,
Neființa nu există”, deci Ființa este doar una (1) Aici intră și Monoteismul religios, distinct
față de Politeism. Urmează numărul 2, propriu Dualismului. Intră aici și cele 4 Antinomii ale
lui Îmm. Kant, care nu pot fi soluționate pe cale logică. Astfel, putem argumenta că Lumea
este finită, dar și că ea este infinită, însă nu putem ajunge la unificarea celor două enunțuri.
La numărul 3 ajunge Hegel, cu faimoasa lui Triadă. Avem Teză și avem și Antiteză. Ele se
opun, dar nu se exclud, ci ajung la o Sinteză. Aceasta, la rândul ei, va deveni o altă Teză,
dublată de o altă Antiteză. Menționez aici, doar în trecere, că Aristotel gândea în 4, de unde și

. 4
 CERVANTES 27 2020

Teoria celor 4 cauze ale Lumii. Am fixat până aici un cadru teoretic general, pentru o analiză
comparativă a doi gânditori români, Lucian Blaga și D.D. Roșca.

Lucian Blaga s-a delimitat explicit față de Hegel, chiar reproșându-i lui D.D. Roșca – prieten
și coleg, în tinereţe - că riscă să își piardă creativitatea, cufundându-se în Sistemul hegelian.
Și totuși, dacă la Hegel, conceptul metodic de bază este Triada (Teză-Antiteză-Sinteză), la
Lucian Blaga ne întâlnim cu „Trilogia” De la bun început, ca să-i preluăm expresia, „năzuința
formativă” a lui Lucian Blaga fost elaborarea unui Sistem filosofic complet, adică desăvârșit.
Plecând de la Pietre pentru templul meu, lucrările sale sunt organizate pe câteva „Trilogii”,
de la Trilogia Cunoașterii la Trilogia Cosmologică. Conceptul epistemic de bază este
Misterul, iar forma universală a acestuia este Marele Anonim. Cunoașterea este o „revelare” a
misterelor, ea fiind etern parțială și având trei consecințe: conservarea misterului, plus-
cunoașterea, dar și minus-cunoașterea. Ultima pare stranie, ea fiind prezentată în Eonul
Dogmatic, o reluare contemporană a „Dogmei Sfintei Treimi” În ansamblul său, Sistemul
pare unitar și închis. Totuși, el este marcat de cel puțin patru fisuri: a) Pe plan ontologic,
Marele Anonim nu se dezvăluie pe deplin în Lumea reală a oamenilor, încât El rămâne un
echivalent al „Lucrului în sine” (Îmm. Kant) sau o metaforă a lui Dumnezeu. B) Pe plan
gnoseologic, cunoașterea este redusă la „revelare”, care, fiind parțială, este și metaforică.
Toate formele Culturii - inclusiv Ştiinţele - devin metafore. C) Pe planul atitudinii personale,
Lucian Blaga ne propune doar o atitudine contemplativă, adică de descifrare a misterelor
Lumii, de unde și versul „Eu nu strivesc corola de minuni a Lumii/Și nu ucid cu mintea
tainele ce le-ntâlnesc în calea mea” d) Ca izvor interior, punctul originar de plecare a
întregului Sistem este sensibilitatea afectiv-emoțională a gânditorului, care este una de natură
estetică și care dă structura și coloratura întregului Sistem. E) În sfârșit și numerologic,
Lucian Blaga, la nivelul formei de organizare a Sistemului, merge pe numărul 3 (Trilogia),
dar la nivelul lui de conținut Sistemul conține 4 fisuri, fiecare fiind asociată cu o dualitate (2)

Opera lui D.D.Roșca a făcut obiectul Tezei mele de doctorat, cu titlul Structura unei sinteze
filosofice. Am dezvoltat tema în două volume, primul fiind distins cu „Premiul Vasile Conta”
de către Academia Română. Cartea fundamentală a lui D.D. Roșca este Existența Tragică.
De-a lungul vieții a elaborat și mai multe studii și eseuri, grupate în volume. Titlurile acestora
sunt bivalente, de genul Linii și Figuri, Oameni și Climate, etc. O similară bivalență (deci
numărul 2) poate fi identificată în structura Existenței Tragice. Distingem aici două entități,
pe care le putem numi și niveluri sau planuri: planul de fundal și planul de relief, care
împreună ne pot da un basorelief. Numai că D.D. Roșca nu ajunge la acest „basorelief”
estetic, din cauza enunțurilor (entități epistemice), formulate pe cele două planuri. Pe planul
de fundal întâlnim enunțul: „Existența este de o complexitate inextricabilă” Conceptul
fundamental al oricărei Metafizici este „Existența”, deci D.D. Roșca este un metafizician
autentic. Termenul „inextricabil” este complex, dar el înseamnă „indescifrabil”, imposibil de
analizat până la capăt. Altfel spus, enunțul de fundal vizează chiar Infinitatea spațială,
temporală și calitativă (adică de complexitate) Însă, pe planul de relief, ne întâlnim cu enunțul
„Existența este și rațională, dar și irațională” (R-IR) Deci, Existența este doar Una,

5
CERVANTES 27 2020

Dar, la nivel de structură, ea este duală, adică „Și-Și” Acest dublet poate fi interpretat în
câteva moduri, dintre care menționăm doar 4. A) Alternativa sumativă. Cele două entități
coexistă pașnic, așa cum coexistă pomul și iarba. B) Alternativa complementară. Este
elaborată de Niels Bohr, cu referință la Lumină, care, dintr-o perspectivă, este corpusculară,
din altă perspectivă, este ondulatorie. C) Alternativa sintetică. Ea a fost menționată, fiind
vorba de Triadă lui Hegel, în care Teză și Antiteza sunt unificate în Sinteză. D) Alternativa
fisurii. A fost elaborată de S. Kierkegaard, chiar împotriva triadei hegeliene. Pentru
gânditorul danez, cele două entități nu pot coexista, ci ele se ruinează reciproc, ceea ce, pe
plan afectiv, generează Disperarea. Probabil că aici intră, ca exemplu, și actuala luptă politică
dintre Putere și Opoziție. În cazul gândirii lui D.D. Roșca, dubletul „Și-Și” nu intră în niciuna
dintre cele 4 alternative. Gânditorul nostru pune în joc o altă alternativă, cu totul nouă.
Formulată sintetic, ideea sună așa: cele două determinații (R-IR) sunt opuse, dar ele se și
implică reciproc, într-un proces care poate fi progresiv sau regresiv. Adică, o zonă irațională
(ne-rațională, a-rațională) a Existenței poate fi raționalizată pe trei căi: cognitivă, practică,
axiologică. Dar, în zona raționalizată (R) pot să apară și apar noi iraționale (IR), neprevăzute.
Ele se datorează atât hazardului din Natură, cât și lipsei de Omenie a omului, Omenia fiind
considerată, de către D.D. Roșca, valoarea fundamentală a Umanității. Cel mai bun exemplu
pentru apariția unei noi iraționale (IR) este chiar recenta expansiune a virusului Covid-19. În
această zonă de iraționalitate a început mișcarea inversă, de combatere a virusului (de trecere
de la IR, la un alt R), pe diverse căi, de la cele sanitare la ajutorul UE. În acest context
teoretic și metafizic, D.D. Roșca abordează și problema Atitudinii personale, care are două
lături: latura critică și latura constructivă. Pe prima latură, gânditorul se delimitează față de
cele două atitudini clasice și tradiționale, Optimismul și Pesimismul. Argumentația lui este
coerentă și exigentă, mergând pe cele două atitudini: a) Dacă Existența ar fi absolut rațională
(R), așa cum este văzută de la Aristotel la Hegel, atunci Optimismul ar fi legitim. B) Invers,
dacă Existenţa ar fi integral irațională (IR), așa cum cred Schopenhauer, Nietzsche și alții,
atunci ar fi legitim Pesimismul. C) Întrucât aceeaşi Existență este și rațională și irațională,
cele două atitudini nu sunt legitime, întemeiate. Prin opoziție, sau în contrapunct, D.D. Roșca
propune alte două atitudini în fața Existenței, care este și R și IR: a) Atitudinea eroică. Ea este
de esență morală și practică, și implică efortul uman pentru continua raționalizare a
Existenței, chiar dacă nu putem avea convingerea că vom reuși până la capăt, dat fiind
pericolul unor noi iraționale. Acest efort se desfășoară pe toate cele trei direcții menționate:
cognitivă, practică (utilitară), axiologică. B) Atitudinea contemplativă, bazată pe Umor. D.D.
Roșca ne-a povestit cum la sfârșitul celui de al doilea război mondial, se afla la Sibiu, în
refugiu. Militarii ruși i-au spart un dulap de fier, căutând vodcă. În dulap era doar
manuscrisul unei cărți viitoare, numită Umor, a doua parte a Existenței tragice. Intrând în
noua eră, nu a mai avut timp să își refacă manuscrisul cărții Umor, situație consonantă chiar
cu înțelesul fundamental al Existenței Tragice. În concluzie, pe plan numerologic, D.D.
Roșca merge fundamental pe 1, Existența fiind doar Una, dar în interiorul ei Existența este
duală (R-IR), de unde și caracterul ei tragic.

. 6
 CERVANTES 27 2020

De analiză comparativă a celor doi gânditori români, m-am ocupat în mai multe texte, studii
și cărți, ultima fiind Retorică și Metafizică, apărută la Academia Română (2019). În esență,
Lucian Blaga a elaborat un mare Sistem filosofic și are o operă bogată în diverse genuri
literare. Este amplu comentat în țara noastră și a început să fie tradus în limbi străine. D.D.
Roșca a rămas doar la o „schiță de sistem”, nucleul fiind Existența Tragică, restul textelor
fiind doar repere ale unui posibil Sistem, care „n-a fost să fie” În pofida acestor evidențe
volumetrice, viziunea metafizică a lui D.D. Roșca, bazată fundamental pe Știință-Științe, dar
și pe atitudine, merită pe deplin să fie cunoscută și promovată, chiar în zilele noastre, care o
confirmă pe deplin.

VASILE GHICA SURÂSURI MIGDALATE

Arta poate fi logodna abisului cu speranţa.

Cartea debutantului merge spre librării precum Nataşa Rostova la primul ei

bal.

Marea artă reciclează disperarea lumii.

În artă există valori, nu clasamente.

Ierarhia naţiunilor este arbitrată de cultură.

Plăteşte un critic să te înjure! Altfel, mori anonim.

Muzica de orgă are irizări de infinit.

Poezia-i împărtăşanie a orelor de taină.

Arta autentică are alonjă de vultur.

Artistul-acest oval de flacără al conştiinţei umane.

Artistul este un tulburător regizor de furtuni sufletești.

Artiştii scrutează sufletele semenilor, aşa cum vulturii ţintesc din înalt peştii din
apă.

7
CERVANTES 27 2020

Stropul de imperfecţiune potenţează misterul frumuseţii.

ION DUR

Corespondența unui spirit drastic – Horia Stamatu1

După cum credea Cioran, care vorbea de „mânie epistolară”, un autor nu trebuie
căutat mai niciodată în operă (în fapt: o mască), ci mai degrabă în corespondenţă, chiar dacă
şi aici, adăugăm noi, descoperim în eul epistolar ceva disimulat, o ambiguitate semnificativă.
Oricum, după el, scrisoarea e un document mult mai autentic pentru identitatea în mişcare a
autorului, decât scrierile care-l ocultează.
Vreme de două decenii (1968-1989), Horia Stamatu a avut o amplă corespondenţă cu
Sanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu şi intelectual din elita europeană, din care s-au
păstrat, prin grija lui Matei Cazacu, „peste o sută de scrisori, toate olografe, unele însoţite de
anumite poezii, nuvele, articole, dactilografiate”2.
Înainte de a comenta scrisorile, iată cum a fost receptată o atare corespondenţă de un
bun cunoscător al exilului: „Sunt scrisorile unui moralist inflamat, plasat la mare distanță de
ipocrizia corectitudinii politice şi extrem de sever atât cu adversarii pe care îi pomeneşte, cât
şi cu prietenii, dar mai ales cu cei care în exil sau în țară fac jocul autorităților comuniste de
la Bucureşti (un George Uscătescu, de exemplu, care importă tractoare de la Braşov şi aclamă
în interviuri libertatea de creație din RSR, sau un Nicu Caranica, pentru că «susține cu
dezinteres regimul comunist»)” 3 . Nu sunt doar aceste două exemple, dar importul de
tractoare, din România pentru Spania, ne dezvăluie în George Uscătescu o ipostază mai puţin
cunoscută, una hilară dacă nu ar fi a unui om de afaceri (v. scrisoarea din 7. ÎI.70).

11
Fragment din cartea Post-restant. Publicistul Horia Stamatu, în curs de apariție.
2
v. „Horia Stamatu: Scrisori către Sanda Stolojan”, Buletinul Bibliotecii Române, Studii şi documente româneşti,
vol. II, serie nouă, Freiburg i. Br., Germania, 2015, p. 310-408 (9.III.68-12.IX.74); v. continuarea în vol. III,
2016, p. 181-326 (2.X.74-Crăciun 1982), şi vol. IV, 2017, p. 254-324 (2 ian. 1983-15 aprilie 1989). În
comentarii, vom cita doar data epistolei şi fragmente din ea, fără vreo altă trimitere.
3
v. Florin Manolescu, „Horia Stamatu – cel mai important poet al exilului românesc?”, Viaţa Românească, nr.
8, 2015.

. 8
 CERVANTES 27 2020

Concluzia criticului Florin Manolescu făcea parte, într-un fel, dintr-un incomod proces
postum făcut celor doi publicişti Horia Stamatu, despre care am vorbit până aici. Se pare că
tocmai cu o asemenea intransigenţă caracteriza şi Horia Stamatu pe Eugen Ionescu şi cartea
Lui, Prezent trecut, trecut prezent: „Cum poate scrie aşa ceva un om care datorează viața
României «monarho-fasciste», cum zic comuniştii? În loc să-l trimită pe front, cu gradul

De soldat de infanterie pe care-l avea, l-au trimis ataşat cultural la Vichy, în vreme ce
«fasciştii» erau în închisori, sau, ca alţii, între care şi eu, băgaţi în lagăre de concentrare în
Germania (unde mă dusesem să ajung la... Heidegger)” (10. XII.69).
O atitudine aşa de necruţătoare ar fi justificată, după Florin Manolescu, chiar de o
replică a lui Horia Stamatu, pe care i-o dădea la un moment dat Sandei Stolojan: „Într-o
vreme absurdă, numai judecățile extreme te ajută să ajungi la realitate. E o chestiune de
metodă “(2. VIII.70). Dar este şi o diferenţă de registre ale rostirii, cum spune însuşi Stamatu:
„Când e vorba de discuţii sau de corespondenţă prietenească, ne putem îngădui toate
exagerările, excesele, temperamentismele şi toanele, dar când e vorba de publicistică,
lucrurile se schimbă” (3.VI.72).

***

Să citim însă sine ira et studio scrisorile, fără să uităm vreo clipă că ele aparţin unui
gazetar cu o exersată retorică (din care nu lipseşte agresivitatea epitetelor sau adjectivelor) şi,
în egală măsură, unui poet important al exilului românesc, dar şi că, totodată, om fiind, nici
lui Horia Stamatu nu-i era străin nimic din ceea ce este omenesc.
Să începem cu anul 1968. Multe din scrisorile publicistului (mai cu seamă cele cu
opinii drastice) sunt scrise sub semnul unei declarate confidenţialităţi (nu ştim dacă
simulată), precizând că e un dialog personal care cere „discreţie totală”, adică: „să rămână
între noi”.
Iarna lui 1968 a fost, pentru Stamatu, una cu gripă de toate culorile, iar primăvara a
izbucnit violent şi „provocator de «angoisse», sau mai precis de leşinături” (9. III.68), pentru
care, ca leac, ar fi fost bun vinul de Frescatti.
Îi spune companioanei sale că i-a trimis un mic opus (o poveste intitulată „Camera
mobilată”, datată august-septembrie 1962), pe care, de altfel, îl şi adnotează sintetic. Scrie
despre relaţia dintre vorbire şi gândire, de nostalgia precunoaşterii, mai exact despre lupta
acerbă a memoriei noastre cu ceea ce am cunoscut înainte de a scoate primele vorbe, acea
„ingenuitate pre-logică”, o stare de „pre-logos” de care ne apropie doar poezia.
Ai impresia că densitatea ideatică şi coerenţa din unele epistole sunt, în multe privinţe,
uşor peste cele din articolele de gazetă, poate chiar şi din unele eseuri. De altfel, mici pasaje
din scrisori sunt racursiuri ale textelor cu care Horia Stamatu a colaborat la ziare şi reviste.
Un exemplu din aceeaşi scrisoare, în care poetul încerca să afle raţiunea suficientă pentru
mitul căderii din Rai: „Ţi-aduci aminte ce spunea Ştefan Teodorescu, la Roma, comentând
scurta mea comunicare: nu cumva omul a căzut din graţie când Orfeu a fost înlocuit de
Homer, când «muzica», mijloc imediat de comunicare, a fost înlocuită de «logos», mijloc
«mediat» de comunicare? N-a fost cumva, putem întreba, o «cădere din rai» când în loc să
«îngânam» am început «a vorbi»?” Şi tot aici observa marea deosebire dintre poezie şi proză:
prima este oracol, cealaltă: raport (ceea ce aminteşte de eseul în care oracularul era considerat
drept una din ipostazele poetului într-o comunitate).

9
CERVANTES 27 2020

Îi mărturiseşte Sandei Stolojan că are o anume alergie faţă de Paris, unde nu a mai fost
din toamnă lui 1966. Suferea de o „dublă oroare: faţă de mulţimi şi faţă de automobile” (2.
IV.68). E curios în legătură cu felul în care a fost primită nuvela sa (la o lectură a cenaclului
organizat de L.M. Arcade în casa lui din Neuilly-sur-Seine), dacă a fost apreciată sau
condamnată cu vorbe aspre, cu un fel de râs, cu snoave, cu varii acuze.
I se părea ciudat că o lectură aparent neînsemnată s-a transformat într-un „«test»
moral”, episod căruia Stamatu îi face o hermeneutică prin grila binomului sincer-nesincer,
aducând şi un argument ipotetic al celor prezenţi la acel simpozion: proza „nu e bună, pentru
că autorul e... poet”. Alături de care emite şi comentează judecăţi pamfletare (face chiar un
portret caracterologic) despre pasiunile daco-romanului-balcanic: când e „uşor urmărit de
literatură” dovedeşte că are două pasiuni: „de poliţist şi de vătaf”.

***

Mentalul românului îl preocupa pe Stamatu şi în epistole. Scrie despre o atare

structură lejer, fără vreo oprelişte interioară, dimpotrivă, spune aici ceea ce şi-a cenzurat
poate în articole sau în eseuri. Reacţia faţă de fiinţa lui (considerat aproape exclusiv poet: „Tu
n-ai voie să scrii decât poezii, dar nu orice poezii, ci aşa cum a fost aia; asta decid eu şi
gata!”) i se pare tipică pentru acel „dispreţ balcanic faţă de persoană. Orice balcanic este el
cel mai deştept, toţi ceilalţi e proşti”. Altfel spus, se comportă ca „marele «regizor» al
evenimentelor politice şi culturale”.
Pentru a evita analizele superficiale, comentează acum nuanţat nuvela trimisă Sandei
Stolojan, o parabolă, o şarjă de parabole („Camera mobilată”) pe care le aşază în tradiţia
Ispirescu-Eminescu-Mateiu Caragiale (anturaj select, nu glumă!).
Survine mereu imaginea exilului, cu „levantin-vicleano-bădărănismele” lui, cu legea
junglei, un exil „unde te tot pupi cu toţi” şi unde „nu ştii niciodată care «mardeiaş» te...
iubeşte mai mult” (7.V.68). Dar nu-i mai puţin adevărat că la asta se adaugă şi un fel de
concurenţă cu „«cei din ţară». Şi trage-i amor pe de-o parte, cu vârfuri de bocanc repezite-n
ţurloaie pe cealaltă parte”.
Se plânge, în acest sens, că a avut mult de înghiţit în martie 1967, la Paris, când a avut
loc o întâlnire cu Ana Blandiana, Marin Sorescu şi Ştefan Bănulescu. După care precizează:
„Dar pe loc m-am săturat, pentru că vorba strămoşilor noştri romani, «non bis în idem»” (e la
mijloc un principiu juridic: nu de două ori în aceeaşi cauză sau pentru aceeaşi vină).
Într-o altă epistolă (Dimanche, septembre 1968), comentează invazia sovietică în
Cehoslovacia, moment în care Stamatu se afla în Franţa. Era îngrijorat că „ruşii au ajuns la un
grad al turbării «intratabile»” şi că expansiunea lor poate continua până la Pirinei, fără să-i
poată opri cineva. Spera însă în solidaritatea Occidentului, chiar dacă partidul strigoilor va
zbiera că „Europa occidentală ameninţă paşnica Uniune Sovietică. Aşa se face dresajul.
Hoarda intrată în Cehoslovacia s-a văzut că era compusă din nişte automate, nu din persoane
umane. Un copil a ameninţat un ţânc cu un pistol de jucărie şi un grup întreg de copii au fost
seceraţi de mitralierele tancului”.
Gestul de independenţă al lui „Nea Nicu” (Nicolae Ceauşescu), prin care acesta
condamna intrarea trupelor sovietice într-o ţară socialistă, îl lăsa rece pe Stamatu. Ceauşescu
şi partidul comunist din România erau groparii – nu salvatorii – naţiunii române, chiar dacă
primul „poate fi mai cinstit decât Carol al II-lea” (12. IX.69); dovedeau însă că sunt creaţia
unei camarile de sorginte rusească.

10
 CERVANTES 27 2020

AUREL PANTEA

Nu mai știu, Doamne, de unde să încep, ce pot să-ți spun

mesaje știute, păcate, n-am proiecte, Doamne, am păcate

am proiecte inverse, nu ăsta e pacatul, Doamne, nu încă e răul

Doamne, uită-te la mine și rîzi, sînt rezident într-o patrie

inflamată de mesaje,

din guri deschise nu mai învie decît propozițiile,

pînă la glezne, o răcoare neagră,

pînă la genunchi, pînă la încleștatul loc al pelvisului,

pînă la buric, pînă la inima, pînă la gît, pînă la creștet,

11
CERVANTES 27 2020

Doamne, sînt îngropat, din lăuntrul meu urcă spre ceruri

bestia învingătoare

***

Am vorbit, Doamne, și am scris, pînă m-am înnegrit

cu totul, am crescut, Doamne, în vorbele mele, iar vorbele

mele au crescut, Doamne, în vorbele mele, iar vorbele

mele au crescut în mine și mi-au pus trupul în hau,

stau în trupul meu ca într-un abis, fiecare cuvint îl adîncește,

ca vad mișcînd timpul și moartea, măinile mele sunt întunecate,

Doamne, de vorbărie, îmi port trupul ca și cum propria-mi groapă

aș purta-o, în el, limbajul se întîlnește cu sine și înnebunește.

***

Nu omul filozofilor, Doamne, nu omul teologilor,

nici creatura politicienilor,

la mine vine chipul unuia însoțit cu slăbiciunea și desfrîul,

unul în care au rîs nimicirile, omul rest, după ce au triumfat

în viața lui filozofii, teologii, politicienii,

toți îl recunosc, el vine din locurile în care nu s-au putut naște

rugăciunile, cu el vine rugăciunea fără credință,

în el se deschid valvele limbajelor, el poartă vorbirile,

ca pe tot atîtea iaduri, el e memoria hărtănită, memoria

12
 CERVANTES 27 2020

ruptă, că i se văd timpului măruntaiele

***

Încă nu s-a scris propoziția aceea, propoziția aceea

de efect, să ne lase pe toți uluiți,

în urma ei, nimic n-ar mai avea vreo justificare,

în nopțile neconsolaților, unde se vorbește

limba nebuniei, se aud bîlbîieli, ca atunci când realitatea

nu mai încape în niciun limbaj, și iese mutul buimac

din toate sintaxele,

nimic nu îngrozește mai tare, ca un cutremur în limbaj,

cînd se află că nu mai există nici un nume

***

Se ridica praful,

limbajul încă nu fusese descoperit,

iar poezia se impunea să fie scrisă.

Cîte s-au întîmplat,

dar eu mă sfîrșesc aici, mai departe mergi tu,

excesul meu de viețuire, tu ești partea de neconsumat,

ce va îndura altfel, altcîndva, altundeva

privirile a ceea ce ne este cu totul și cu totul străin

13
CERVANTES 27 2020

***

Azi, doar realismul crunt al vieții.

Cineva știe și va ataca.

Fiecare, în siguratatea lui,

încearcă să învețe viața de învins.

Nu toți reuseșc.

Știu, Doamne, că ești Atotputernic și Bun.

dar e atît de multă moarte

***

O să pierd, o să pierd

trupul viu,

o să-mi fie ocupată viața de trupul amintit,

prin cămări cu umbre,

prin odăi unde pătrund lumini depărtate,

o să-mi aduc aminte, ca și cum aș trăi din nou,

trupul viu,

prin lumini moi, trupul viu va fi trup amintit

și nu va mai fi sortit să piară,

și timpul, da, timpul

se va face bun,

se va umple de dragoste

14
 CERVANTES 27 2020

și va cînta cintece de pierire,

cum numai timpul știe să cînte, cînd se simte îndrăgostit.

ANGELA MAMIER NACHE

BRAȘOV

Câte braţe şi degete are pământul Şi-n vlaga zemoasă -

Câte pupile uscate-n noroi Răsăritul de soare -
Umbrele plopilor dor cum se-ntorc Fructul cu care-şi mângâie buzele vii
Întâlnind peste tot doar o iarbă prăfoasă Dimineaţa
Răsucind în mareea de asfalt şi beton ***
Rădăcinile albe rădăcina lor groasă Epistolă
Cu un braţ zvârcolindu-se-n somn
Îndărătnic Cum înviorezi gândurile multe din ele
tocate
Insurecţia sevei construieşte tulpini
Pieţe multicolore grămezi
De răcoare
Zăpuşeala unui veac tulbure hămesit
Şi brazde-n tărâmul luminii
Hărţuit de penurii
Albastru
Pentru mine planeta rămâne încă
Tâmpla oraşului crin aburind
Un glob de raze în graţia soarelui
În mantaua de mătase şi ceaţă îşi
Dac-am privi necuprinsul mai des
Revarsă polenul sclipind
Am fi mai îngânduraţi
În volutele alb încordate-ale zilei

15
CERVANTES 27 2020

Ar sucomba speţa războinicului Tatăl meu pe strada traversieră

Am cultiva plantaţii cu fosfor
Înţelepciunea umană Fluviul roşu traversat
Dintrodată
S-ar perfecţiona din nebănuite perspective
O, tatăl meu
Cad pe gânduri Această mare pasăre liberă
Scriu scrisori cu nemiluita ca-n secolul 18 Fără întoarcere
La răspântia emoţiilor
Ce poate fi mai frumos Îmi face semn, râde ca un nebun
Nu mă strivesc fumul praful benzina Redevine copil
automobilul Deloc grăbit să plece
Încă şi încă
cariera de piatră
Departe, tot mai departe
căci ne ignorăm reciproc Nu am putut face nimic
Şi nu am înţeles nimic
mă las rănită de întâmplări de duzină
Din absenţă…
sunt vălurită de lacrimi El râde. Văd dinţii săi Mari
sufletul râul învolburat nu-ncape-ntr-o Şi albi.
pagină Pe veci
Ochii săi mari rămân
n-am nici-o strategie faţă de ravagiile Închişi
sufleteşti Sub pleoape de argint
Migratoare
ele ţintesc în plin
Copilul acesta, tatăl meu
străzile inimii vai Vine, rămâne ori pleacă de o mie de ori
În norul roşu
cunosc deci asemenea accidente
Acoperit de mări, batistele albe -
cerul bleu impassible à l'infini Infinitul –
mă obişnuieşte cu hrana atâtor contraste Ploaia de semne
Pe strada traversieră
cu lumea întoarsă pe dos
zboară-ncet neatent avioanele-i negre P.S. (Pe 12 iulie Aurel Sasu ,parintele meu
ar fi avut 91 de ani )
explodându-mi în tâmple
cad în nisipul gândului rece ***

prizoniera acestui act de damnare sticlos Domesticirea unei pălmi de pământ

*** temeliile casei vindecate pietre sălbatice
născute pe prunduri unde curg limpezimi

16
 CERVANTES 27
apa oglindă ţiuie-n ochi şi-n urechi
ne cere ne cere o lume
cu prima strigare de nuntă
se-ntâmplă domesticirea unei pălmi de
pământ
prin acoperirea ei cu o palmă de casă
un gol mai puţin
bărbat şi femeie vor unge
o poartă imensă de brad
cu păcura caldă lucioasă
ce nu se dă decât pe lumină
seara sudoarea prelinsă din mâna de lut
se îmbună
mână de leagăn şi floare
va pune femeia
răspândind sămânţă de lună
sub pernă să
şi-a bărbatului de noapte bună
***
Snopi de cânepă
Sub pietrele râului
Peşti fluorescenţi
Femeile bat, la lavoar
Albesc cămăşile înflorite
În limpezimea undelor
Snopii de cânepă eliberează
Fibrele aspre, virginale
Firele sclipesc în undele
Îngheţate
Fecioarele ard flăcări
În pupilele lor profunde
Scrutează oglinzile râurilor
Care anunţă strigările
Nunţile barbare
Ceremoniile de trei zile
Trei nopţi,
În hainele aurite
În punct de cruce
Miresele roşii, pudice
Aşezate pe lăzile de zestre
Vor cere iertare
Părinţilor
Imediat apoi, aleşii
17
2020
Vor fi liberi să le
Cuprindă în braţe
De a le răpi şi înlănţui
Pe un covor zburător
Pe aripile unui voal nupţial
Vaporos…
***
prizoniera acestui act de damnare
cum înviorezi gândurile multe din ele
tocate
piețe multicolore grămezi
zăpușeala unui veac tulbure hămesit
hărțuit de penurii
pentru mine planeta rămâne încă
un glob de raze în grația soarelui
dac-am privi necuprinsul mai des
am fi mai îngândurați
ar sucomba speța războinicului
am cultiva plantații cu fosfor
înțelepciunea umană
s-ar perfecționa din nebănuite perspective
cad pe gânduri
scriu scrisori cu nemiluita ca-n secolul 18
ce poate fi mai frumos
nu mă strivesc fumul praful benzina
automobilul
cariera de piatră
căci ne ignorăm reciproc
mă las rănită de întâmplări de duzină
sunt vălurită de lacrimi
sufletul râul învolburat nu-ncape-ntr-o
pagină
n-am nici-o strategie față de ravagiile
sufletești
ele țintesc în plin
străzile inimii vai
cunosc deci asemenea accidente
cerul bleu impassible à l'infini
mă obișnuiește cu hrana atâtor contraste
cu lumea întoarsă pe dos
zboară-ncet neatent avioanele-i negre
explodându-mi în tâmple
cad în nisipul gândului rece
prizoniera acestui act de damnare sticlos
CERVANTES 27 2020

Gabriel HASMAȚUCHI4

O scurtă introducere la poezia

unei „prințese cu picioarele rotunde”

Poeta Mioara Laura Pârvu (n. 1973, Ocna Sibiului) este o scriitoare pentru care
popasurile în casa Cuvântului sunt tot atâtea prilejuri de trăiri la cote maxime, pentru că din
ele izvorăsc poeme de o rară candoare. Fiecare poezie înseamnă pentru Mioara L. Pârvu încă
o dovadă a unei victorii pe care nu știe dacă o va repeta. Cu toate acestea, din cauza unor
dizabilități grave, care o țintuiesc într-un scaun cu rotile și o împiedică să-și scrie singură
textele, Mioara L. Pârvu, cu o rară tenacitate, își urmează visul de a se afirma că scriitoare.
La sfârșitul anului trecut, după 12 ani de la apariția plachetei de debut intitulată
Visare, poeta a izbutit să-și publice cel de-al doilea volum, cu un titlul bine ales – Cred...
Versuri (Editura Aureo, Oradea, 2018, 144 p.). Cartea reliefează credinţa necondiționată a
Mioarei L. Pârvu în puterea tămăduitoare a cuvintelor, mai ales când viața este o continuă
înlănțuire de speranțe și temeri.
Cred este rodul multor ani de scris și de limpeziri sufletești. Opul cuprinde în prima
parte și poeziile din Visare. Această alipire îi ajută pe cititorii care nu o cunosc pe Mioara L.
Pârvu să o înțeleagă pe deplin. Lirica poetei este și o supapă prin care se eliberează de grijile
cotidiene. Aluziile biografice frecvente, de asemenea, o susțin moral și îi dau putere să viseze
și să-și asume condiția.
Fiorul care străbate constant poemele din Cred este, după cum ne indică și titlul, cel religios.
Mioara L. Pârvu este o poetă credincioasă și simte că Dumnezeu îi este mereu aproape şiii
este recunoscătoare pentru că și-a văzut împlinită dorinţa de retrăi bucuria publicării unei
cărți noi: „Mulțumesc bunului Dumnezeu că mi-a dăruit părinți iubitori și jertfelnici, care m-
au sprijinit în totalitate pentru realizarea acestui proiect dorit de mine” (p. 5).
Sporadic ziaristă locală - din anul 2014 este licențiată în jurnalism a Universității „Lucian
Blaga” din Sibiu - dar permanent poetă, făurindu-și destinul de scriitoare din „visări senine”,
Mioara L. Pârvu își găsește sensul existenței în iubire. Motto-ul după care se ghidează i se
datorează lui Euripide, care spune că „Dragostea îl face pe om poet”. Înțelegerea
4
Gabriel Hasmațuchi este lector univ. dr. în cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu.

18
 CERVANTES 27 2020

Creațiilor ei nu ar fi posibilă dacă am ignora acest crez, fiindcă „Nu de arme are omul
nevoie/Ci de iubire și mai ales de prietenie”. (Un strigăt). Poezia, conform viziunii
scriitoarei, trebuie „scrisă cu dragoste”, cu sentimentul că „Tot ce-i urât în lumea întreagă/Să
dispară, să rămână doar prietenie”. (Unei prietene). Axele pe care se construiește discursul
liric al Mioarei L. Pârvu sunt credința și iubirea: „Credința și iubirea sunt singurele, /care pot
face minuni, /ele pot învinge tot”. (Credința și iubirea).
Deseori, poeta zboară în celestul ființei sale și comunică cu Dumnezeu și cu îngerii,
exprimându-și, de asemenea, gratitudinea față de părinți și de prieteni. Pentru autoare „Viața
e o multitudine de întâmplări/neplăcute, mult mai multe/decât cele plăcute” (Viața e...), însă
acest sentiment nu o apasă frecvent pentru că are lângă ea „prieteni adevărați” și părinți
devotați. De aceea, deseori inspirată fiind de faptele acestor oameni dragi, scrie poezii pentru
a le mulțumi, precum celeintitulate Bunica mea, Pentru părinții mei, Fratelui meu, Nepoțelei
mele dragi – Iris, Tușica mea dragă, Binefăcătorului meu.
Frecvent întrebătoare ca în „Oare cine sunt eu?”, „Ce aș vrea să fiu?”, „Ce și-ar dori
orice adolescentă?”, dornică de a se autodefini prin intermediul scrisului, Mioara L. Pârvu, în
Şanţ (pp. 124-125), ni se înfățișează astfel: „Sunt o fire sensibilă, /care încă mai cred în iubire
adevărată/și-n prietenie sinceră/și, vai, rău fac, căci sufăr enorm, /când constat că aceste
sentimente/sunt pe cale de dispariție [...] Mă încăpăținez să rămân copil [...] Mulți mă văd că
o imensă povară/o cruce mult prea grea/o frână de la distracții și întâlniri/o piedică în viața
socială a părinților mei/însă eu sunt convinsă/că nu este deloc așa/că Dumnezeu are un plan
special/pentru că la EL nimic, /dar absolut nimic/nu e întâmplător! /Eu iau toată această
situație/ca pe o lecție de viață, /pe care eu o am de învățat; /de altfel, toți avem câte o lecție de
viață... /Eu vreau să rămân așa cum sunt//”.
Poemele de dragoste din Cred o eliberează pe Mioara L. Pârvu din „castelul de fildeș”
al resemnării. Autocaracterizându-se drept „prințesa cu picioarele rotunde”, poeta nu renunță
la visul de a se împlini și prin iubire precum în Visare (p. 7), Tu (p. 23-24), Îndrăgostit (pp.
25-26), Declarație de dragoste (p. 28), Iubirea (pp. 30-31), Doar când (pp. 82-83), Aș vrea
să fiu (pp. 93-94). Redăm, în cele ce urmează, câteva versuri din „Tu”: „Tu ești apusul și
răsăritul/de pe plaja vieții mele. /Tu ești forța/de a merge înainte [...] /Tu mă faci să
zbor/precum o ciocârlie, /care își varsă trilurile/prin mulțimea florilor din câmpie [...] /Tu ești
zâmbetul/ [pe] care nu vreau/să-l pierd niciodată”.
Mioara L. Pârvu, prin poezie, pledează pentru prietenie, recunoștință și puritate
morală. Dincolo de orice resentiment, autoarea îşi ascultă cântecul inimii și se ne fericește cu
„melodia sufletului” ei, chiar dacă uneori simte că „Oamenii cu picioarele rotunde/nu se pot
bucura de frumusețea toamnei” (Toamnă, p. 46). Poeta este o neistovită căutătoare a sensului
existenței și încearcă să-și înțeleagă rostul în lume raportându-se la menirea pe care o are de
la Dumnezeu: „Misiunea mea nu știu care e. /Căutarea mea continuă. /Sunt ceea ce
Dumnezeu vrea să fiu. /Dar totuși cred/că, dacă am reușit/să provoc un zâmbet/să aduc
fericirea cuiva/măcar și pentru o clipă/acea clipă îmi aduce nemurirea; /și viața mea nu a
fost/în zadar. // (Întrebări, pp. 49-50). Iar noi, continuând ideea poetei Mioara L. Pârvu, îi
recomandăm cartea, tocmai pentru că a reușit să ne facă să zâmbim și ne-a adus fericire. Cred
este o carte în care credem!

19
CERVANTES 27 2020

GABRIELA CREŢAN

NIHIL SINE DEO (Fragment)

Cu ochi injectaţi strigă toţi: Money, money

blidele-s pline cu galbeni rotunzi, cu bănuţi sunători

sunt umplute paharele

mâncăm aur, scoatem prin maţ un lingou

puturos

dar încă lucios. pentru copilele moarte

întinse-n sicriu

aurarii lucrează verigi de logodnă

suntem bogaţi, oile poartă la gât şiraguri de perle

veritabile, ieftine

(doi bănuţi baniţa plină)

scroafele, porcii mănâncă din troc

mărgăritare sticloase

20
 CERVANTES 27 2020

de caviar şi foie grase plin blidul calicului

ce stă pe un maldăr de paie jilave. se scarpină-n cap.

(de aur sunt paiele

de aur păduchii ce-i fojgăie-n chica-ncâlcită,

de aur)

la nuntă miresele poartă rochii subţiri

din bancnote cusute

deasupra alaiului vesel fâlfâie alb porumbiţele

în cioc cu bani foşnitori de hârtie

care cad peste miri

poţi să-ţi cumperi cu ei ce doreşti

colăcei împletiţi, cu susan şi cu mac

pentru morţi

Banii mei! Banii mei! geme jalnic agonicul

când prieteni şi rude-i îndeasă în nări şi în gură

suluri groase: de-o sută,

de-o mie, să crape.

şi nu mai respiră şi tace şi crapă

şi râde de ei cu obrajii umflaţi…

Trezoreria e plină, sunt pline seifurile

21
CERVANTES 27 2020

şi marile bănci el-

veţiene

sunt pline. cu balegi uscate, cu căcăreze de şoarece.

cu măslinuţe de oaie…

suntem bogaţi. picură zer dintr-un nor alburiu

plin ca un uger

în putineiul de brânză al văduvei, în sufertaşul

orfanului

din sânii umflaţi ai lehuzelor izvorăşte ţiţei

suntem bogaţi. suntem putrezi de

înstăriţi. poloboace

cu intestine-ncurcate. bolborosind, fermentând.

haznagiii asudă mânând caii căruţelor pline

cu guldeni

când strigăm către cer: Money, money

se deschide sesamul ceresc

curge aur, ne-ngroapă un munte de galbeni

până când ni se văd numai ochii beliţi

rotitori

ca planeţii lui Kepler

22
 CERVANTES 27 2020

(stelind în conjuncţie fastă cu

soarele, care

frige berbecii lânoşi ce pasc inocenţi

pe câmpie

rumenindu-i în propria blană

fără proţap).

Ce poftim se revarsă de sus

ninge-n grajduri cu fulgi

de ovăz. armăsarii şi iepele rumegă graşi

somnolenţi

se balegă aur

ling, mestecă, sug slăbănogi şi gămani

că-n sala de mese tot ninge

cu mană

până se umplu castroanele toate. şi cazanul cel mare.

cu bobiţe rotunde şi albe

ca otrava de şoareci.

Ce dacă vitele-s sterpe, femeile sterpe

moartea-i plodoasă

şi încă aprinsă de pofte trupeşti,

trupeşă, pulpeşă

huzurind răsturnată pe-un cearşaf mătăsos

23
CERVANTES 27 2020

un linţoliu cusut din bancnote

ispitindu-şi amanţii, amantele

pustnici şi pustnice

îmbrăţişându-le-n chip nefiresc, pe la spate,

frumoasele corpuri

însudorate, icnind voluptuos pe patul de cuie

pe grătarul încins

în Casa plăcerilor din Grădina supliciilor…

24
 CERVANTES 27 2020

Interviu cu doamna Angela Mamier Nache

Biografie: Angela Mamier Nache s-a născut la Brașov (5 noiembrie 1949). Este o poetă
română, un mare intelectual al țării noastre și un nume cu care ne putem mândri atât în
România cât și în afara țării. Din 1986 locuiește în Franța. A absolvit Liceul de Informatică
numărul 4 din Brașov și Facultatea de Filologie în cadrul Universității din București. Este
membră a Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Québec, iar în anii de ședere în
România a făcut parte din numeroase organizații culturale și literare. Din 2012 este membră
în Uniunea Scriitorilor din România, filiala Braşov. A debutat literar în Luceafărul, pe 25
iunie 1977. A fost descoperită şi publicată de către poetul Geo Dumitrescu.
Activitate literară: în cenaclurile literare: Cenaclul Junimea (ca studentă); Cenaclu Astra,
Cenaclul de Luni (ca studentă); Cenaclul 19 la Braşov (un timp responsabilă - concomitent cu
poeţii: Adrian Munteanu, Alexandru Muşină, prozatorul Gheorghe Crăciun, Ioan Pop
Barassovia etc. Adică "tinerii" Căiuş Dobrescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Marius
Oprea...); Astra (un timp secretară de cenaclu) și colaborări cu reviste precum Viața
Studențească, Luceafărul, România literară, Vatră, Astra, Tribuna, Brașovul literar și
artistic, Luceafărul românesc on line, Monitorul cultural on line, L’Eloge du Danube on line,
Salmigondis (France) 2007. Invitată la Festivalul Internațional de Poezie Lodève, Rencontres
du Sud (Frontignan), L’Echo de la Parole (Frontignan, Pézénas), Autre Sud, Marseille,
Souffles – Montpellier.
Volume de poezii publicate: 1) "Miraculum" editura Dacia 1982 - lector poetul Vasile Igna şi
o prefaţă de criticul Mircea Iorgulescu (debut prin concurs la editura Dacia 1980)

2) "Femina" Dacia 1985

3) "Dolor" éditions Clapas (France) (bilingv), 2007 – lectori (scriitorii): Cristophe Liromon et
Jacqueline Robin

25
CERVANTES 27 2020

4) "Celebratio" - Ma Roumanie mystérieuse, éditions Kogaion (în franceză), 2008, cu o

posfaţă de Nicole Pottier

5) "Memoria" - 2013 Editions Clair de plume 34 (France)

6) Exilium (e-book 2012, Thau Info -Sčte- http://www.thau-

info.fr/index.php/culture/poesie/1359-exilium-d-angela-nache-mamier (2013)

7) scara B. apart.3 -2014 Editura Vinea (lansare Salon du livre Paris, 2014 )

8) madame bovary votre fidèle et savante lectrice, Editura Vinea (lansare la Salon du livre,
Paris, 2014 )

Este prezentă în 6 antologii (poezie şi eseuri):

1) Antologia "Braşovul în o sută de poeme", îngrijită de Nicolae Stoie - 2007

2) Antologia: Scriitori români din anii `80 – 11, coordonator Ion Bogdan Lefter, Editura
Paralela `45

3) Antologia ASLRQ / QUEBEC, 2009

4) Antologia de poezie a revistei "Singur", 2010, coordonator: Ştefan Doru Dăncuş

5) Antologie de poezie "Hai hui", 2012, Editura "Grinta /Singur"

6) Antologia"Semnul ca nu cunoaştem eclipsa, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978

Publicaţii de poezie, eseuri în reviste literare româneşti (1978-1987) şi franceze (1987-în

curs): Viaţa Studenţească, Luceafărul (unde poetul Geo Dumitrescu m-a debutat cu poemul
Pământul Viu şi altele în continuare... ), România literară, Vatra (redacţia Romulus Guga,
Dan Culcer, Mihai Sin, Cornel Moraru etc.), Astra (redacţia: Nicolae Stoie, A. I. Brumaru,
Ion Itu, Daniel Dragan etc.), Tribuna, (Victor Felea etc.), Braşovul literar şi artistic (director
Daniel Dragan), Luceafărul de ziua online, publicaţiile online ARP, Monitorul cultural
online, L`Eloge du Danube* online (directeur Artur Silvestri), Revista nouă Nr. 11,
Salmigondis (France), Autre Sud (France), Midi Libre (France), Corespondentze Gardiolarem
(France), Citadela (dir. Aurel Pop), online sur Agonia.fr şi Agonia.ro, bloguri
(Transcriptio.over-blog.net, Translittera, Emilla Gitana, Omnigraphies.com ), Reţeaua
literară, Revista Nouă, Ecoul, l`Etoile du Danube, Luceafărul de ziuă, Frontignan bbfr,
Singur.ro.

2007-invitată la Festivalul internaţional de poezie de Lodčve (150 de poeţi din tot bazinul
mediteranean), Rencontres du Sud, L`Echo de la Parole (Frontignan, Pézénas), Le Printemps
des počtes, L`Eté des auteurs,Le livre de la Mer à Argeles sur mer etc.

26
 CERVANTES 27 2020

Cronici literare ale cărţilor autoarei în cărţi de critică literară, portrete şi recenzii literare ale
autoarei în publicaţii literare, reviste în România şi Franţa. Cărţi de critică literară: Victor
Felea: "Aspecte ale poeziei de azi"; Cornel Moraru: Textul şi realitatea;

Publicaţii literare, cronici literare la apariţia cărţilor autoarei în România şi în Franţa:

Mihai Sin, 3 Noiembrie, 1980, în Braşovul literar şi artistic; Victor Felea, noiembrie, 1981, în
Astra; Emil Rădulescu, 7 octombrie, 1982, în Drum nou; Laurenţiu Ulici, 5 ianuarie, 1983, în
România literară; M. N. Rusu, 1983, în Viaţa studenţească; Radu Saplacan, 10 februarie,
1983, în Tribuna; Voicu Bugariu, 19 februarie, 1983, în Luceafărul; Victor Felea, martie,
1983, în Astra; A. I. Brumaru, 25 aprilie, 1983, în Săptămâna; Cornel Moraru, ianuarie, 1984,
în Vatra; Anatoli Ghermanschi, 4 august, 1985, în Drum nou; Alexandru Tion, august, 1985,
în Astra; Alexandru Horia, 1986, în Luceafărul; Emil Manu, 27 martie, 1986, în România
literară; Salmigondis nr. 81 şi nr. 8 (1997 şi 1998); L`Inédit belge, decembrie, 2007, Belgia;
Midi Libre, éditions Sète, ianuarie, 2007; A. I. Brumaru în Luceafărul de ziuă *online, 6
februarie, 2008 şi Artur Silvestri în ARP; A. I. Brumaru, 25 februarie, 2008, în Astra; Midi
libre, mai, 2008 şi septembrie, 2008; Virgil Borcan, octombrie, 2008, în Astra; Ioana Geacar,
noiembrie, 2008, în Agonia.ro şi Revista nouă N°11; Bernadette Dupus, noiembrie, 2008, în
Gardiolarem; Petru M. Haş, 2008, în Arca; Marina Nicolaev, aprilie, 2009, în Omnigraphies
şi Asymetria (resp. Dan Culcer); Revista "Litere" (director Tudor Cristea) mai-iunie, 2009;
Revista Singur (director Ştefan Doru Dăncuş); Revista Citadela (director Aurel Pop); Revista
"Axioma", Liviu Ofileanu, 2010; Revista "Prăvălia Culturala", 2013, Ioana Bogdan; Revista
Timpul, 2015, Adrian Lesenciuc; Revista Arca, 2015, Felix Nicolau.

Sărut mâna, stimată doamnă, Angela Mamier Nache! Am onoarea de a încerca transformarea
dialogului nostru literar din privat, într-unul de interes public. Vă mulțumesc frumos!

1) Dar încep prin a vă întreba din realitatea noastră cruntă, cum v-ați simțit cu restricțiile
acestea de tot felul, în timpul acestei teribile pandemii, cu care nu suntem obișnuiți? Cum s-a
întâmplat în Frontignan, orașul dumneavoastră francez și ce se petrece în zilele acestea? În
România se acutizează problema!

Prima lună eram prostrați și speriați în fața știrilor prăpăstioase, penuriile de tot felul, de
măști, de paturi de spital, catacombe în casele de pensionari, unii lăsați să moară pur și
simplu, uitați într-un colț pentru că păreau fără speranță. Izolați de familie, până și dreptul
de a asista la înmormântare era repus în discuție. Franța a pierdut timp până să ia măsuri...
Un număr enorm de victime, din cauza unui guvern ezitant, nu prea categoric, comunicând
de la o zi la alta informații contradictorii... Dar o pandemie mondială de asemenea
anvergură a răsturnat mult din echilibrul sistemului sanitar, care s-a trezit dependent de
China, fără măști, fără aparate pentru reanimare... Dar poporul a fraternizat, s-a pus pe
confecționat măşti, viziere, soluții hidroalcoolice... Dar un al doilea val de contaminări se
anunța deja din cauza non respectului de măsuri de distanțare socială. Ca niciodată, fără ca
elevii să frecventeze școala, au avut bacalaureatul în proporție de peste 90 la sută, ceva de
nemaiîntâlnit. Într-o casă de seniori, populația cea mai fragilă, personalul s-a închis cu

27
CERVANTES 27 2020

pensionarii și nu și-au regăsit căminele decât după o lună, una din rarele pensiuni care nu a
cunoscut decese...

2) Vă este dor de Brașov? Ce amintiri mai stăruie, după ce v-ați întors acasă? Dar de satul
copilăriei dumneavoastră, Budila, pe care l-am vizitat de curând, ce amintiri vă leagă?
Amintiri cu părinții? De care eraţi mai apropiată, de tata, sau de mama?

A fi din Braşov, este ca și cum îl port cu mine zilnic, nu ca o povară ci ca un basm cu Feți-
Frumoși și Ilene Cosânzene. Este sub genele mele, pâlpâie cu atâtea monumente și fapte
istorice, păcat că aeroportul de la Brașov este de atâta timp în faza de proiect.

Budila, este aproape de Brașov, este satul bunicilor maghiari, al livezilor pline de fructe, ale
curților cu vietăţi, iepurii albi cu ochi roșii ai bunicului Mihaly, nucul uriaș, care îmi părea
bolta cerului... Slujbele acompaniate de talentul preotesei la orgă, eu în corul maghiar de
copii și recitatoare, gura mare, la Paște, că ziceau ungurii că se vede că vine « de la oraș »...
Tatăl meu, din Zagon, județul Covasna, raionul Târgu Secuiesc (alt sat imemorial), care
vorbea ungurește, la fel de bine ca mamă, care și ea vorbea româneşte la perfecţie. Și fratele
său s-a căsătorit cu o unguroaică, căsnicii minunate, sate cu nunți, botezuri și înmormântări
idilice care mi-au inspirat numeroase poeme « veacurile mele de singurătate » din vol.
Celebratio-Mă Roumanie mystérieuse, ca să dau un singur exemplu.

3) Cum se vede România, din Franța? Dar scriitori români, azi, dupa perioada de succes a lui
Emil Cioran și a lui Horia Vintilă?

România este bine văzută de o elită, care cunosc pasaje pe de rost din Cioran, Eliade, Eugen
Ionescu... au auzit de Elvira Popescu... ceilalți, confundă Bucarest cu Budapest, ne cred
slavi, au auzit de Dracula, Nadia Comăneci, au impresia că sub Ceaușescu nu putea să fie

28
 CERVANTES 27 2020

atât de cumplit cum s-a spus, ne consideră cam perverși, mincinoși (de când cu așa-zisul
« genocid de la Timișoara », acest exemplu e dat ca referință, când un jurnalist exagerează
ori falsifică cursul și sensul evenimentelor), ne confundă cu etnia țiganilor, habar nu au de
istoria noastră... Dar îi înţeleg, au pe teritoriu peste 80 de etnii ! Dar ar asculta ore în șir
povestiri despre Dracula și Nadia Comăneci... Au « imprimat» ca la noi sunt femei frumoase,
dar că suntem prea mulți în Franța, mai ales în construcții, deci le « furăm » joburile. Eu
personal, am luptat să mă integrez, îi apreciază pe cei ce fac acest efort, îi aplaudă, îi
admiră, apoi totul pare mult mai simplu... Găsesc că accentul românesc dă un sunet plăcut
pentru francezi, o sonoritate care le sună bine și o găsesc originală, o amprentă a țării de
origine... În librăriile franceze, suntem puțin reprezentați, aproape inexistenți... La
Montpellier ori Bordeaux, în cele mai mari librării, suntem uneori la limbi slave (!!!) câțiva
autori: Panait Istrati, Virgil Gheorghiu, Eugen Barbu, Panait Cerna...

La 9 ani, am avut un impuls, privind la o vecină cutiile sale de tablă care conțineau faină,
zahar etc... mari și colorate intens, pictate (kitch) cu scene pastorale blajine, oieri, fluierașe,
oi drăgălașe și am scris imediat, fără ștersături (sic) un poem bucolic... în care oile se
culcaseră și un ciobănaș începea să cânte din fluier o doină. Ultimul vers era cam așa... «..
oile s-au culcat demult și ciobănașul cânta, el cânta neîncetat » Vecina m-a aplaudat, era
uimită... Citeam foarte repede și foarte mult... o absorbție de povești... apoi la școală, aveam
profesori de literatură adorabili, care mă încurajau, făceam compuneri care erau citite
celorlalți... ca exemplu... Mi-amintesc că adoram beția de a mă lăsa purtată de valul
imaginației... La Liceul 4 am avut profesori pe poetul Petru Homoceanul și prozatorul prof.
Dascălu Ioan. Câștigam concursuri literare, chiar și de recitări. Unul era foarte exigent,
modern, bacovian, sobru... Nu-mi venea să cred când am aflat că era poet, devenit de altfel
mai târziu coleg de cenaclu la Casa profesorilor din Brașov, iar celălalt era hâtru, era de o

29
CERVANTES 27 2020

veselie permanentă, mă amuza să ridic mâna să îi răspund la întrebări, avea ceva special un
aer mucalit, s-a îndrăgostit de o elevă și asta l-a îndepărtat de învăţământ, era pentru mine,
de neînţeles... a fost o pierdere pentru întreaga clasă.

Geo Dumitrescu m-a descoperit și publicat, era o mândrie și o surpriză nesperată pentru
mine... Au urmat apoi, îndeosebi revista Vatră (Mihai Sân, Dan Culcer, domnul Romulus
Guga...), o adevărată școală de poezie anti proletcultistă. Lectorul primelor mele cărți, a
jucat un rol hotărâtor, necenzurându-mă, ceea ce poate fi considerat ca un noroc rar. Am
fost printre puţinii care au scris pe față, în acea perioadă, poeme anticeauşiste (1980-1989),
publicate în volumele «Miraculum», Editura Dacia, 1982, «Femina», Editura Dacia, 1985 şi
în publicaţiile literare româneşti ale vremii, mai ales în Revista Vatră, condusă de scriitori
rebeli ca Romulus Guga, Dan Culcer, Mihai Sân, Cornel Moraru... Citez un exemplu, mai
jos, poemul Strada Cosmos «Astra», noiembrie, 1981, Editura Dacia, 1982 –(Vol.
Miraculum, Editura Dacia)
Toate drumurile sunt pe hartă-n/echilibru convenţional/sâmbăta, duminica ori la
salar/cartierul miroase a bere ori vodcă/în aromele florilor aspre/sădite de-un activ cetăţean
voluntari/pensioner, /ce contraste, /un adevăr relativ, dar trist ca acesta, /poate fi rama-n
care/şi suflet, şi sânge pentru semeni tresar, /o femeie cu plase, cu umerii tari, /mărşăluind
cu-atâta demnă răbdare/este nobil pretextul/unui posibil poem/viguros, energetic, chiar
extraordinar, /doar să-l culegi de pe pleoapele-i albe/de pe chipul de zahăr şi sare/din
zâmbetu-i rar... alt poem

Rug («Luceafărul», publicat de Geo Dumitrescu 1981) (Ed. Dacia, vol. Miraculum 1982)-
M-ating de tot să pot pricepe, /Chiar dacă nu dintru-nceput, /Poemele sunt îndoiala/În trupul
de sub spartul scut. /Şi-i prea stupid în cortul vostru/În care voi, cu sacii plini, /Vă daţi în
petec ori de-a surdă, /Numai poetul peregrin, /Nemulţumit de-aşa scofală, /Se lasă-ncinerat
pe crini. Aș fi bucuroasă să se restabilească acest adevăr de pură istorie și fapt literar. Am
scris și publicat de prin 1980 versuri ANTICOMUNISTE, cu mult înaintea distinsei poete
Ana Blandiana, care abia prin 1984, ar fi făcut să circule pe ascuns o fițuică anti-Ceaușescu,
nicidecum publicată direct, cu riscuri, în aceste reviste serioase care au riscat acest gen de
tipăriri: Luceafărul, Vatră, Brașovul literar și artistic (merci Geo Dumitrescu, Guga, ori

4) Doreați să absolviți Liceul Andrei Șaguna, absolvit de nume celebre, unele dintre ele
amintite de mine anterior? Cum s-a reflectat în atitudinea dumneavoastră de a da examen la
Filologie? Pe atunci era foarte bine reprezentată industria brașoveană și facultățile tehnice
erau atractive, salariile din industrie mai mari, se putea rămâne în oraș.

30
 CERVANTES 27 2020

Eu locuind într-un cartier mărginaș, zis pe atunci « Steagul Roșu » (azi Ștefan cel Mare, bloc
1, Scară A ap.15) nu puteam să fiu la Șaguna, dar Liceul 4, azi Grigore Moisil, era cel mai
bun în științe exacte, eram într-o clasă la « real » deci, bună matematiciană... Sunt prima
poetă, dată de acest liceu, care a dat României, primul cosmonaut român... am avut profesori
eminenți, reputați... de neuitat. Am trimis într-o zi câteva cărți, donate bibliotecii acestui
liceu, dar nu s-au catacdisit să-mi răspundă...

5) L-ați cunoscut pe Ioan Petru Culianu! Ce amintiri aveți despre el?

Ioan Petru Culianu, mi-a fost coleg de grupă la facultate, timp de 5 ani la Facultatea de
Filozofie a Universității din București. Era sclipitor de inteligent, generozitate, afabilitate,
discuta cu profesorii, mereu interesat, documentat, avea sclipiri de geniu... În același timp,
copilăros, pus pe hârjoneala prin curte, la pauze... Era incorigibilul nostru Pierrot, cu
ochelarii săi cu rame negre care-i acopereau chipul, fin, elegant, frumos. La sfârșitul
studiilor a obținut o binemeritată bursă de studii, era un erudit, un cercetător, un cerebel de
excepție, dezinteresat de glorii și funcții... O vagă rumoare îl situa în arborele genealogic al
lui Cuza... A fost alesul lui Mircea Eliade, ca urmaș la catedră sa din Chicago... Era mai să
ne revedem căci eu am ajuns în sud la Montpellier chiar când el plecase spre Statele Unite...
Am descoperit că fusese deja pe aici lector universitar, a publicat un Dicționar al religiilor,
co – autor cu domnul Mircea Eliade; Era un intelectual de speță; deloc politizat, un
democrat, un OM LIBER;

6) Ne povestiți despre cercurile literare, despre cenaclurile literare la care ați participat? Poate
exista un model de astfel de cerc literar? Ați creat un cerc literar în orașul dumneavoastră
francez, Frontignan. Cum se întâmplă la întâlnirile de acolo?

... Am traversat cei 5 ani de studii la Facultatea de Filologie din Bucureşti cu profesori
eminenţi: Manolescu, Simion, Crohmălniceanu, Marian Popă, Alexandru Graur, Zoe
Dumitrescu Buşulenga, Matilda Caragiu, Alexandru Piru, Mircea Martin... care mi-au
transmis un respect sacru pentru lumea literelor... Pe băncile cenaclului Junimea îi ascultam
pe cei mai mari colegi Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Nichita etc... Eram timidă,
îndrăgostită, am avut repede doi fii şi viaţa m-a absorbit în tenebrele dictaturii. Am
frecventat rar Cenaclul devenit « de Luni ».
Pe la 26 de ani, am mers întâmplător la Cenaclul Astra unde erau câteva personalităţi
importante ca: A.I.Brumaru, Darie Magheru, Ion Topolog (un excelent animator) etc... Tot
acolo i-am întâlnit pe poetul Ioan Pop Barassovia, Gheorghe Crăciun, Vasile Gogea,
Alexandru Muşina, Ovidiu Moceanu, Claudiu Mitan, Paul Grigore etc...

31
CERVANTES 27 2020

Cum Cenaclul Astra părea la un moment dat destul de conformist pentru exigenţele noastre,
Alexandru Muşina şi Gheorghe Crăciun care nu erau prea adulați de asistența de la Astra,
au creat un alt cenaclu, (pe care l-am dirijat și eu) Cenaclul 19, la iniţiativa poetului Adrian
Munteanu, care era responsabil cultural la Casa de cultură şi care ne-a găzduit cu
inteligenţă şi curaj deşi securiştii nu erau departe... În acest cenaclu am avut ocazia să
încurajăm primii paşi ai tinerilor poeţi ca Simona Popescu, Căiuş Dobrescu, Andrei Bodiu,
Marius Oprea, Leonard Oprea etc...
Am fost un grup de poeţi "rezistenţi" şi "indignaţi fără excepţie, înclinaţi spre poezia liberă,
independentă, contestatară (volumele mele Miraculum şi Femina sunt singurele « dovezi » de
care dispun), care nu accepta scrierea unor poeme de conjunctură, burebistare ori mioriţare.
Între timp am trimis la Luceafărul la "Atelierul literar" ţinut de către apreciatul poet Geo
Dumitrescu şi faptul de a fi publicată de acesta mi-a deschis ochii şi porţile publicării în
revistele importante ale epocii.
Apoi am câştigat concursul Editurii Dacia, am putut debuta şi am fost ghidată de editorul
meu, poetul de mare ţinută Vasile Igna, care nu m-a cenzurat şi m-a încurajat spre o totală
libertate de ton.
Drumul până la prima carte a fost deci o înşiruire de cenacluri, întâlniri cu personalităţi
interesante şi trimiterea manuscrisului la concursul unei edituri importante.
Am avut noroc, căci pentru a publica în acel timp era un parcurs între furcile caudine.
Ca orice scriitor opus regimului, care nu a fost membră de partid, care a refuzat funcţii în
cultura judeţului, care a trăit (voit) izolată de mondenităţile din capitală (unde grupuri de
poeţi făceau o curte asiduă criticilor vremii), nu am scris mult şi timpul a trecut repede,
astfel că în 1987 părăseam România legal, cu două manuscrise în valize...

Am fost hrănită de munţi de cărţi, m-a debutat şi influenţat mult Geo Dumitrescu, apoi poetul
Ioan Pop Barassovia care mi-a deschis barajele poeziei cu accente sociale, întâlnirile de la
Cenaclul 19, Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun, Nichita Stănescu,
paginile

Revistei Vatră, Tribuna, Astra, Vasile Igna - editorul cărţilor mele la Editura Dacia. Un
exemplu de gen de viață de poet „optzecist”, cu securiștii pe urme din arhivele securităţii)

Mușina și Securitatea

32
 CERVANTES 27 2020

„Nici la Steagul Roșu, nici la Tractorul, unde am fost invitat mai des, nu am observat vreo
tendință de inventivitate antistatală, de minimalizare a realizărilor materiale în Epoca
Ceaușescu, fapt ridiculizat, ba chiar interzis în Cenaclul celor nouă de la Casa Municipală
de Cultură, condus de fosta profesoară de franceză ANGELA NACHE, unde AM, după o
lectură patriotică a unui tânăr, s-a urcat pe scenă și a ținut să sublinieze: „Cenaclul celor
nouă nu e o tribună patriotardă. Aici nu se va pronunța nici cuvântul Patrie, nici nume
proprii, fie chiar cel de Eminescu, Ceaușescu și alți escu. Noi facem artă, nu politică. Vrem
să-i redăm poeziei libertatea care i-a fost furată!” Această perorație nu a avut loc între cei
nouă, ci în public, și nu oriunde, ci pe scena Casei de cultură! Urmărind producțiile
acestor reformatori, vom observa că sunt total absenți din presa noastră propagandistică,
necesară, dacă nu chiar mai necesară ca cea așa-zis artistică.
Ceea ce este mai incredibil, este propagandă care se face în jurul acestui MUȘINĂ, în
ASTRA, în special, consemnându-se că poemele sale antipoetice au fost premiate de nu știu
ce juriu de declasați ca și el.
Se pare că tocmai această atitudine ostilă literaturii realiste, pe care o solicită președintele
țării este încurajată de mafia care sapă la temelia limbii române.

*Notă a Serviciului Special „S” nr. 110/MĂ/6.06.1985 - informator „BRAȘOVEANU S”.

(din O istorie a Cenaclului de Luni)(dintr-o

carte cu acest titlu de care habar nu aveam...) Dosarul meu are în arhivele securității, peste
64 de pagini... am suferit un atac fizic într-o seară pe stradă, un individ mi-a sărit prin spate
la gât și urletul meu a fost auzit de un vecin care a sărit pe geamul de la parter al bucătăriei
şi l-a pus pe fugă... tremur și azi... nu îndrăzneam să mai ies din casă... Într-o seară mi-au
spart geamurile de la salon, la unu noaptea, eram singură cu doi copii mici... un atac de
panică monstruos... am fost vizitată acasă de securiști, mi-au luat cu ei multe manuscrise și
corespondență cu Franța, unde se afla soțul meu Pierre... pentru ei, un posibil « spion », pe
care îl cunoscusem prin intermediul unor adrese din Pif, care au facilitat o corespondență
între elevii noștri, de prin 1981...

33
CERVANTES 27 2020

TUDOR CĂTINEANU

SATUL Cumpănit,
descumpănit,

Între a fost
Peste satul șiîntre va fi,
meu natal
Când
Bate vântul gândesc că
ancestral, vii-s morţi,

Cade ploaia Când

milenară gândesc că
morţii-s vii.
Peste un sat
de odinioară.

CINA CEA DE
Geometriile TAINĂ
cubiste Domnului
Urcă, urcă în Constantin Noica
lumină,

Parcă Înspre mine, uşor

dezlegate de, aplecat,
Parcă Domnul m-a întrebat
prinse-n :
rădăcină.
„Ce mai faci tu,
Iudă al meu,

34
 CERVANTES 27 2020

aşa cum te ştiu, cum tot întrebându-mă,

te văd
ne-întrebându-te ,
încurcat,
descumpănit de unde-i vine
rădăcina.
între tăcerea ta de
piatră mută Tu, eremitule,

şi elocvenţa de zeu luminatule,

?” Tu cel fără de
umbră,

I-am răspuns, de-neumbritule !”.

sau poate că i-a

răspuns Aleluia,
cel care în mine al Lui, al Domnului
fiind
este undeva acum
era mai adânc decât mormântul,
mine :
de unde nu mai
„Nu te-am vândut, poate ieşi
Doamne,
şi unde nu mai poate
pentru treizeci de intra
arginţi
nicicum şi nicicând
şi nici cel puţin nu cuvântul.
te-am trădat,
Şi peste care
ci numai puţin de
tine m-am - că ninge, că plouă,
îndepărtat, că vremea stă -

ca să-ţi văd, din bate mereu

marginea umbrei
printre paltinii
mele,
inexistenţi
mai bine lumina,
numai vântul.

35
CERVANTES 27 2020

CARMEN FIRAN

Cămașa de apă

Locuiesc în cuvânt. M-am mutat în el cu arme, bagaje

și păcate
Ignorând profeția părinților:
Să nu-ți faci casă cu scară la cer
Să nu te minți când singurătatea te scapă pentru o clipă din brațe
Să nu ajungi să tânjești la iluzia altuia
Și mai ales nicicând
Să nu te încurci cu propriul cuvânt, păcătosul de sfânt.

Locul e strâmt. Ne auzim unul altuia respirația

Vocale de aer, consoane de pământ.
îmi plătesc cotele la timp și sting lumina după fiecare
silabă.
M-aș putea considera un chiriaș norocos
Dacă nopțile nu mi-aș auzi visele date la maxim
Obligându-mă să privesc în față toate nerostitele
Care nu au mai încăput în mansarda noastră extravagantă.
Propriul meu cuvânt mă bântuie ca un strigoi
își strecoară limba perfid în cărțile rămase nescrise
Tot ce vrea e ca stăpânindu-l să-l recunosc doar pe el de
stăpân
Capul de plumb biciuind marginea lumii.

36
 CERVANTES 27 2020

Locuiesc în cuvânt ca într-o cămașă de apă

Mimez libertatea din încheieturi
Metafore gata mestecate mi se lipesc de pleoape.
Dumnezeu încearcă pe vârful limbii gustul propriei lui
slăbiciuni.
E o sfidare, îmi spun vizitatori de pe alte tărâmuri
fluide,
Răni camuflate cu iluzia rostirii până la capăt
Tatuaje pe artere deschise.

Geografii imaginare

Dacă nu ar fi fost acea dimineață

de toamnă,
respirația încinsă a orașului
decapitat,
liniștea căzută ca o cortină
vișinie,
am fi continuat să pariem
strîmb
pe lupte închipuite,
pe geografii imaginare,
privindu-ne umbra întinsă la absurd
în oglinzi mincinoase.

Cei puternici sînt singuri.

Cei puternici sînt triști
și atît de vulnerabili
în candoare de a-și împinge
visele
acolo unde nici ei nu le mai pot urmări
cu privirea.

De sus toate se văd la fel:

morții cu morții
cei vii cu deșertăciunea.

37
CERVANTES 27 2020

Banchetul

Sunt aici la marele banchet.

În porțelanuri chinezești și cristaluri boemice
Ni se servesc cuvinte.
E un clinchet vesel și un aer petrecăreț.
Încercăm pe vârful limbii trădarea
Cu gust de iepure împănat în cearcăn de porumbel.
Pe tăvi uriașe cu dragoni pictați în roșu cardinal
Ne e adusă spaima în aspic
și lumea se trage pe scaune înapoi
Fremătând de plăcere și consternare.
Vin alte feluri de rostire, de adorație sau lamentare
Timpul în cuvinte subțiri țiuie alb în pahare
Pe fața de masă picură din sfeșnice vanitatea
În silabe portocalii
E o artă să știi să combini literele
Pentru a-ți menaja orgoliul, colesterolul, furia
Ori să-ți hrănești trufia cu accente de purpuriu
Să alegi ce să guști mai întâi
Umilința din farfurii mici
Ori răbdarea gelatinoasă cu miros rockfort.
Înfulecăm, sorbim și dăm pe gât cuvinte.
Ospățul ne sleiește mințile și ne ghiftuie sufletul.
Într-un colț istoria își trage o frază somon bonne femme
Peste umerii goi.

38
 CERVANTES 27 2020

SAVU POPA

Noaptea trecută, Respiraţia.

Oraşul şi-a uitat în casa mea

Ziua aprinsă. ***

Poezia funcționează
*** Ca o perfuzie,

Să te îndrăgosteşti Când sunt deshidratat

De la atâta realitate.
Înseamnă

Să treci

Pe fusul orar ***

Al altei inimi.
Fac ordine

*** Îmi separ

Gândurile de obsesii.

Cerul atât de aproape E ca şi cum

De pământ, Aş încerca să împart

Încât îi pot auzi În două categorii diferite

Particulele

39
CERVANTES 27 2020

Dintr-un praf. Mai uscat şi decât picătura

De apă căzută, singura pe zeci de metri
pătraţi,
*** În mijlocul unui ţinut african.
Prilej de sărbătoare-
Copiii africani desenează curcubee
Mai departe, Mai sărace cu două, trei culori.
Lanul de porumb
Inundat , Percep condiţia noastră,
Mişcările tale dezordonate, A celor de azi,
Zarurile care nu se mai opresc Ca pe o periferie, noaptea
Din cădere, Când se aprind brusc becurile pe stâlpi,
Zidurile de sticlă blindată Mai întâi devin vizibile
Ale tăcerii. Zidurile de pe care a căzut tencuiala,
Senzaţia că această dimensiune Buruienile crescute în loc,
A vieţii Cele mai frumoase graffiti.
A devenit neîncăpătoare,
privim în jur
ca şi când am purta ochelari de eclipsă.

Aerul atunci devine uscat,

40
 CERVANTES 27
LUMINIȚA POTÎRNICHE
***
prin neliniște văd oamenii
departe făcând aproapele
la o bariera pe care
spaima de a rămâne singur
o pune împotrivă
par a avea o ezitare
doar capul îl întorc
nici barieră nici om
doar singurătatea
care văzuse toate astea
închizând pe cineva în nimeni
***
în gât mi se urcă strada
nu pot s-o-nghit
am piatră cubică în nări
care de lemne îmi urcă-n auz
41
2020
trase de cai
trase de boi
cărăușii mai biciuiesc o dată
aerul în care locuisem
laolaltă cu vremea
strig dar poarta n-aude
e verde surzenia ei
toți ne prefacem că încă trăim
la numărul 30
mă opresc și respir
încă zece ani
posturban
orașul de câmpie
ca un lan de pâine arsă.
negustorii vând foamea
cu preț bun.
pe singurul drum
care duce
către hambarul de oameni,
corbi grași ciugulesc postum
neghina de pe oase.
CERVANTES 27 2020

FELIX NICOLAU

stai cu mine

Singurătatea îmi îngheață

picioarele
Tristețea îmi umblă prin
măruntaie

stai cu mine și
pielea o să mi se spuzească
de bubele plăcerii

vom ieși aiurea pe bulevarde

cu steagul trufiei fâlfâind
departe spre stadion
stai cu mine
în peștera asta de două persoane
cu gaz și apă curentă

lasă-mă
dacă ai timp
să-nmoi condeiul o clipa
în sângele tău
demi-sec

lasă-mă…

42
 CERVANTES 27 2020

preludiu

cum vin din bucătărie repar tot ce-mi iese în cale

scaune țevi pantofi țigări papagali instalații
învârt cheia franceză deasupra capului șuier
doar într-un furou vișiniu ea mă-ntreabă:
ce-i aia o cheie franceză? șuier
o repar chiar acolo între scaun și masă
se ridică în capul oaselor fericită
mă întreabă ce-i aia o masă

logic

dacă dau în femei e numai pt că nu deosebesc sexele: m-am miopit

iau sânii drept pectorali cerceii drept cercei fustele drept prosoape

nu dau tare
lasă! nici bărbații de azi nu mai sunt ca pe vremuri

Nirvana
i se ridică brațul înspre tăria
cefei

înlemnește acolo ridicându-și un bust

pe raftul paradisului
ce te scarpini acolo, râde ea celmaidesus
(fără să vadă chipul lui de
beton armat cu vergeturi
dureroase) eminitate
e-adevărat
totul e o reclamă: și piciorul am găsit sub pat o plasă
zeului și unghiile zeiței cu chipuri de-ale tale
iar când rotocoale de sunete
se desfac pe sub geamuri
două sacoșe de liniște abia credeam că sunt vechi
ajung pentru o înmormântare și nu le mai porți…

deci măcar
brațul să i se mântuie

43
CERVANTES 27 2020

așa că

le-am răsturnat într-o oală

- aveam nevoie de sacoșă la piață

nu-ți fie teamă:

am pus un capac
să nu dea vreo molie
peste ele

alpinism

așa că dis-de-dimineață
eram în vârful nasului
Tău
cu amiaza gâfâind încăpă-
țânat pe aproape

tristețea lumii mi se în-

tindea ca un tort la
picioare
numai buzele Tale con-
turând zarea mă țineau
în viață

în sfârșit
ștergându-și sudoarea
sosi bolborosind și Amiaza:
“ia să văd și eu ce te tot
fâțâi tu pe cremenea asta”

44
 CERVANTES 27 2020

ANCA MIZUMSCHI

Ioana d'Arc

Dacă Ioana d'Arc a avut o armură

probabil că ea era goală seara, atunci când
rămânea singură în cameră şi se demachia. Pot
să mi-o închipui şi acum la lumina lumânării
cu faţa plină de seu, dându-şi jos praful de pe drum şi vorbele
rostite de tot felul de necunoscuţi. Şi eu, care nu o să fiu niciodată
Ioana d'Arc, ci doar o armură
aruncată pe jos şi luminată slab
de flăcările din covor

Respiraţie inimă la inimă

Încerc să îmi imaginez cum ai arăta dacă

în loc de inimă ţi-ar creşte un fluture
şi fluturele ăla ar fi viu. Toate femeile ar alerga
înnebunite după tine prin grădina botanică
având în mâini plase de prins părul
în timp ce eu aş aştepta
să te aşezi direct pe umărul meu stâng
puţin deasupra şi puţin mai aproape
făcându-mi respiraţie inimă la inimă
lipit cu faţa
de faţa mea

45
CERVANTES 27 2020

Înecata

Dacă îţi lipeşti urechea de caloriferul din camera mea noaptea

se aude marea. Picioarele patului se acoperă cu o crustă fină de sare
şi poţi pluti în timp ce dormi.

Dacă îţi lipeşti urechea de caloriferul din camera mea peste zi vecinii
nu vor spune nimic. Vor aştepta ca nişte portrete de sfinţi abia desenate pe un perete ud şi
acoperit de cearşafuri
să ajungi într-un port.

Dacă îţi lipeşti urechea de caloriferul din camera mea dimineaţa

o să îţi intru în casă ca o înecată frumoasă
pe care o găseşti pe plajă în zori.

Sitcomul poetului

Nu m-am săturat de nimeni, nu vreau să mor

găsesc viaţa asta chiar
ademenitoare în timp ce beau
şi privesc la televizor emisiunile de ştiri
fără să fiu cu adevărat
unul de al lor

Nu am un înţeles pe care să îl ofer lumii neterminate

nu sunt singur şi nefericit
îmi trec femeile pe numele meu
în timp ce le aiuresc de cap
de poartă toate la gât
cuvinte lăcuite din viaţa mea
un fel de coliere os
care le fac să arate ciudat

Nu trăiesc pentru nimic în mod special,

pentru nimeni; moralitatea poetului
e doar un gând

46
 CERVANTES 27 2020

pe lista de întreţinere
pentru că locuiesc la bloc
cu mai multe feluri de poezii
care îşi desfac picioarele lent
ucigătoare şi indiferente

Iubirile lui Vasco da Gama

Poemul e un fel de carne

de bărbat
cu gene, sprâncene tendoane şi muşchi
şi gânduri
în care tu nu eşti deloc iar eu sunt
bustul pictat
al femeii
din vârful corabiei
şi sânii mei fermi taie apa

călătoresc în corabia de carne

a câte unui poem
cu sare pe buze
obsedată de tine
ca Vasco da Gama
ars de pustiu , întrebându-mă
cine a scris primul
dintre noi doi
cuvintele astea
eu sau tu

47
CERVANTES 27 2020

FLORI BĂLĂNESCU

aproape perfecțiune

au rămas puține cuvinte de atunci

le-am tălmăcit în nopțile lungi

cu iluzia că ai vrut să mă oprești când

tocmai întorceam capul în sensul meu

e puțin ciudat că aproape am uitat ce

anotimp era în ziua aceea încurcată

aerul dens al amiezei sfâșiat de locomotiva

diesel, macii înmugurind sub tremurul pleoapei

empatia e cea mai tulburătoare stare

aproape perfecțiune

48
 CERVANTES 27 2020

într-o altă lume, departe

eu să scriu tomuri despre trecutul recent

cu calmul măicuțelor din vechime
cu siguranța prințeselor din cărți
tu să-mi lași flori cu rouă pe arșițile
dimineților devreme

gustul toamnei să-mi lași când pălește

lumina spre noapte
să-mi reciți stihuri interzise dintre
coperte moi

păcatul îndoielii

noaptea e o carceră adâncă

amintirile unor străini sfâșie
inima zilelor cu dinţii lor subţiri
Cuvintele se rotesc în memorie
ca armele albe

(ardeai într-o vreme să mă atingi cu

mâinile cu care ai vrut să mă și omori)

orele se adună ridică palate de zgură

și-atunci diminețile își izbesc lumina
de pământ păsările abia o ating
o înalță pe aripi în nori

acea duminică nu va mai veni

îți descifram ocrul din palmă

așa îmi plăcea să te tachinez
liniile destinului deveneau
prielnice pescuitului de perle
în ape adânci

arcadele-ți irigau catedrale înalte

în pigmentul copt de soare
arșița din sud se furișa la schimb
cu cultul ursului de peșteră

49
CERVANTES 27 2020

...
tu să scrii poezii din altă țară cu ochii mijiți
într-un orizont subțire la distanță egală
între ce a fost și ce ar fi putut să fie

când trece vântul ușor prin vișini

vei avea semn din cealaltă țară
cu toate aromele ei de sân cu lapte
cu sunetele-i cunoscute și tainice
cu suflul de poveste a mormintelor

cucul cântă în luna lui gustar

la miezul nopții câinii rup în lanțuri
îi lași în urmă să nu zgârie banda
mișcată pe care pasc căpriorii în buza
răcoroasă a înserării
liziera pădurii se apropie de banca pe care
aștepți trezirea sub umbra cireșului

fab

îi lași să vadă frumosul adevărul binele

dreptatea ca epitaf al scurtei vieți
niciodată cum picură soarele pe frunzele verzi
cum își împerechează primăvara păsările
gustul polenului cules din inima florilor
nimic din toate acestea și multe altele
travaliu perpetuu fără ecou

niciodată trecătorul atins de revelația frustă

(lumina ochilor lui inundată de lacuri verzi)
„nu știusem că poezia poate fi posibilă
în inima unei luptătoare”

iarna te ajunge din urmă

ca un țipăt
pe vârful
celui mai înalt munte
bucurie și suferință

a fi și a nu fi

50
 CERVANTES 27 2020

IRINA LUCIA MIHALCA

Între două priviri, o taină îmbrăcați în cuvinte,

între două stații,

Ca și cum ai stinge toate luminile, toate între două clipe,

vocile,
între două priviri,
amurgul pășește încet, târziu,
surâsul tău
risipind durerea, desprins din aripa nopții,
îmi captivează inima,
sub ochii îngerilor
un semn, o trecere continuă,
în tine găsești cărarea,
palpabilă ca un sunet,
purtat de ritmurile inimii
în aerul dintre noi, cu mir
pătrunzi în adâncuri,
pictezi fiecare emoție,
treci dincolo de lutul faliilor,
prin tine respir
de scoarța tăcerii, de coaja gândurilor,
și sufletul îmi zboară.
de straturi noi, de rădăcini,

plutind aievea, peste apele visului

Pe trup și-n inimă, o taină,
vezi puntea dintre zodii,
noi începuturi,
tărâm surpat de vremuri,
viitoare uitări…
suave imagini

apar, alunecă și curg,

îmbrățișați în amintiri,

51
CERVANTES 27 2020

GABRIEL HASMATUCHI

Stau pe marginea unui abis

și-mi pregătesc rostogolirea

în mine însumi

să cad

ca un gând devenit lacrimă pe mâinile părinților, pe nodurile

unor cruci

cu numele lor

din trecut, din prezent, din viitor.

În durate fără chip ochii le-au rămas cei mai vii.

În zori și în amurg privirea lor merge pe vârfuri în visul

nostru comun.

52
 CERVANTES 27 2020

***

Viitorul pregătește un lanț

fără verigi slabe

și mă poftește discret să intru

prin ușa lui deschisă

așa cum se strecoară și el în oglinda chipului meu din care ies

la suprafață spinările unor animale neclasificate:

un exercițiu neconvențional

de limpezire,

o călătorie spre mine ca întreg

de gânduri

ce-mi dau târcoale în fața unei naturi moarte cu pești vii și

cu pâine.

***

Între cuvinte și sens

e o luptă cu viața

cum, de altfel, e și confruntarea dintre o grămăjoară de litere și

o pasăre invizibilă,

flămândă,

53
CERVANTES 27 2020

pe care o simt fără să mă uite și fără să o uit.

***

Gândul vieții de apoi vine în fiecare zi la o cafea

însoțit de cei mai limpezi ochi

ochi în care uitarea

își reprimește toate amintirile

din memoria ce nu le mai încape.

Desculți și fără teamă intrăm în viitorul ce ne pătrunde în inimi ca

în locuința unor prieteni.

54
 CERVANTES 27 2020

FEŢELE REALITĂŢII
AMELIA VLĂDESCU

SCRIITOR VERSUS INANIMAT

În acest univers populat de orgoliile şi egoplasmul marilor străluminați ai penei, aceşti zei,
Dumnezei literari, încercăm şi noi, bieți inanimați, biete ființe cvasi necunoscute, să
pătrundem prin propria noastră imaginație, în inima şi mintea dumneavoastră, captându-vă
interesul, prin creațiile noastre. Fiecare scriitor oferă ceva prin stilul, genul sau amprenta sa
literară. Unii mai mult, alții mai puțin. Citeam zilele trecute un text al unui străluminat de
seamă al epocii pe care o trăiesc, în care, noi aceştia "notorii de pomană" eram puşi la zidul
infamiei şi executați public doar pentru faptul că îndrăznim să atingem tastele, fără însă a ne
citi, a ne cunoaşte. Eram băgați toți în aceeaşi albie sau mai bine zis troacă, de unde nici
porcii probabil că nu ne vor mânca, după iluminata-i părere. N-am pretenția unei erudite, nici
a unei "mari valori", nu doresc notorietate (căci altfel aveam mii de prieteni), ci doar
apreciere din partea puținilor prieteni pe care-i am. Eu scriu din pasiune pur şi simplu. Clipele
de fericire sunt atât de mici şi puține încât le scriu de teama de a nu le uită. Spre deosebire de
voi o! Zeii zeilor, Dumnezeii penei, eu inanimata, neînsemnata, microbul ce-am apărut de
nicăieri virusându-vă vouă existența, tulburându-vă universul geniilor Măriilor-Voastre, prin
alăturarea numelui meu de al străluminatei voastre lumi, eu nu doresc nici măcar să mă citiți.
Îmi văd de pătrățica mea, din care ies arareori pentru a expune o altă latură a vieții. A omului
neînsemnat. Simplu.

55
CERVANTES 27 2020

O singură frază emisă ne propagă în lumi diferite. Un sigur sentiment, o singură trăire ne
propulsează în universuri separate. Al vostru este rece, gol, fad. Al meu este fierbinte ca lavă.
Dar poate fi şi o utopie. Pe mine mă mistuie pe de'a-ntregul. Găsesc un panaceu din cuvinte,
o cheie spre fericire când scriu despre iubire, bunăoară. O simt în apropierea sternului, îi simt
pulsul sacadat în gât, în urechi, în toată carnea pe un anumit ritm, obrajii îi simt în flăcări, iar
în stomac îmi zboară mii de fluturi. Îmi rămâne pe retina sufletului un palimpsest al imaginii
ei. Tu, mărețule, ce simți când scrii despre ea? Apoi zac. Mă întind pe pat cu ochii-n gol,
pentru că, o parte din sufletul meu rămâne aşternut printre rânduri, iar eu rămân secătuită de
orice formă de energie. Până şi banalului sărut îi simt în momentul de revărsare genuină,
umezeala, arome nedefinite, amalgamul senzorial de miresme, revărsându-mi-se pe buze. Tu
ce simți, străluminatule? Un schimb de fluide? Eu nu te judec pe tine. Tu de ce o faci cu atâta
înverşunare? Nu-ți iau locul. Tu ai locul tău bine definit. Iar eu am conştiința unei limite. De
unde atâta răutate? Eu scriu despre țăranul român (şi nu numai), din rădăcinile căruia ne
tragem aproape toţi dintre noi seva. Despre tradiții şi obiceiuri străvechi, sperând că nu vor
pieri niciodată dacă sunt transmise generațiilor viitoare. Despre neajunsurile şi munca sisifică
a țăranului, din mâinile căruia tu mănânci (cumperi produsele de la supermarket). Din mâinile
acelea crăpate, înnegrite de soare şi vânt, aspre şi murdare care îndeplinesc mai multe roluri;
de unelte (căci uneori le bagă adânc în pământ când plantează răsadurile sau jumule
buruienile), vindecătoare (căci oblojeşte alte trupuri bolnave), terapeutice (căci mângâie,
alintă), sau pur şi simplu... altoiesc... propriile vlăstare. Lui mă adresez când scriu, în primul
rând, apoi altora asemeni mie. Te-ai gândit vreodată ce-ar face țăranul acela cu cartea ta,
străluminatule, dacă i-ar cădea în mână (căci din pensia lui mizeră n-ar achiziționa-o
niciodată)? Ar aprinde focul la sobă iarna cu filele ei, una câte una... sau ar duce-o la toaleta
din fundul curții şi s-ar şterge cu filele ei undeva. Nu te-ar înțelege niciodată, dar ți-ar găsi o
utilitate. De aceea există atâtea genuri literare. Tu te adresezi minții, eu sufletului. Am şi eu
un rol în lumea aceasta. Nu toţi oamenii sunt filozofi. Crezi că mie îmi place literatura
pornografică, numită pompos literatură erotică, ce abundă în librării şi despre care tu scrii cu
atât patos? Nuuu. Mă dezgustă. Mă oripilează de'a dreptul vulgaritatea. Simt o scârbă
viscerală până la vomă față de acest gen literar (dacă poate fi numit astfel). Dar există oameni
cărora le place, oameni cu sechele de cultură şi cu un apetit devorant pentru sex (nicidecum
iubire), cărora le stârneşte imaginația, le stârneşte fantezii, le întruchipează imaginea
bărbăției, a masculinității, a forței. Fiecare este liber să aleagă ce-i place să lectureze. Noi n-
avem dreptul să impunem nimănui nimic. Doar să plăcem sau nu. Atât. Cred că ți-ai deschis o
supapă de refulare pentru că oamenii nu te citesc preferând un alt gen de lectură mai pe
înțelesul lor, de aceea ne jigneşti pe noi, micii, neînsemnații, microbii universului tău
acriticofob al geniilor necunoscute şi neînțelese de nimeni. Nu vei schimba tu lumea prin
ideile tale filozofice. Vei rămâne singurul tău cititor, tu străluminatule, dacă vei continua pe
tonul acesta superior, arogant şi disprețuitor. Egoplasmul este o boală netratabilă, o formă de
narcisism gravă, aşa încât este foarte greu să te întorci printre oameni normali. Trăieşti în
lumea ta, în mirajul propriilor iluzii. Aş parafraza din Eminescu dacă-mi permite geniul tău
creator:
"Iar deasupra tuturora va vorbi vr'un mititel
Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră".
Te salut de aici dintre oamenii normali, simplii şi frumoşi printre care trăiesc.

56
 CERVANTES 27
CRISTINA ȘTEFAN
la începutul poeziei
mergeam de mână prin Copou
și cuvintele ne găseau
cu flori de tei la urechi
siguri pe pașii noștri
îi îndesam în carnea vieții
pe la examene, pe la seminarii
părea că vom trăi 100 de ani
luminoși
azi îmi strângi umerii
ca un final de poem
***
în apa galbenă
reflectă pădurea lunatică
toamnă pasivă
egală cu reflexia activă
bilanțul tăcerii
nocturna soldată la piept
cu aurie medalie
îți curge pe barbă
un fir de miere brună
***
complicat cerc de artă
jurământul este o asigurare
cu termeni
pe avere de aur
privirea îți fuge scump
57
2020
-polița vieții-
al câtulea sunt?
fals amoros pe bătălii
înregistrate istoric…
***
Cifrele dansează zorba
tropăie niște înregistrări de ajustare
una pocnește inflația de bucurie
alta decapitează preaplinul iubirii
dincolo niște armuri
cu roluri de atenuare
din planul de conturi
am ales poezia
o rezervă legală de suflet
***
poezia asta internațională
care nu-și mai termină ideea
n-are și ea o coda
nu spune și ea un nimic
acolo de-o cireașă
și de unde am răbdarea
să citesc, de-o pildă
pe-o babă hirsută scriind
despre pulpe subțiri și orgasme
niciodată bizare
niciodată abstracte
CERVANTES 27 2020

ȚURCULEANU FLORIANA

aripi

pe vârfuri desculțe spiritul pășește tiptil

să nu trezească adormite orgolii
angajat pe un drum cu sens unic
urmează linia continuă a iubirii
clepsidra cerne ultimul bob
în prăpastia materiei milioane de celule
se îmbulzesc spre un liman salvator
prin craterul inimii lilieci cangrenați mișună
flămânzi de adrenalină
exultă victorioși pe scheletul maculat
limbile îmbătate de propriile hematii
mângâie încă

la adăpostul zorilor
credința înmugurește

***

înger păzitor

am ascultat pașii în tandem cu ai mei

pe cărări întortocheate
când levitam în extaz
urmele apăsate înfiorau mistic
obstacole
de cele mai multe ori tresăream speriată
nu le zăream nicăieri

58
 CERVANTES 27 2020

atunci scormoneam febril înlăuntru

tranșant duceai tratative
cu viermele care mușca
plescăind de plăcere
sanctuarul iubirii

***

legat de mâini și de picioare

înfășurat în pânză albă de in
purtam pe brațe trupul tău
târam prin existența mea banală
oarbă surdă și neînduplecată
o cruce vie
înnoptam pe unde apucam iar dimineața
reluam drumul spre nicăieri

până într-o zi când

arsă de dorul unei chemări
mi-am apropiat obrazul de al tău
atunci am avut revelația
întregului păcat săvârșit
am căzut în genunchi
una cu țărâna eram
dar tu nu mă voiai înfrântă
m-ai ridicat din colbul uitării de sine
mi-ai șters lacrimile căinței
apoi te-ai înălțat lin și
mi-ai făcut semn să te urmez
negurile din mine s-au risipit
cerul și pământul s-au luminat

unii spun că ești doar poveste

alții că vis
puțini știu însă Adevărul pentru că
puțini Te trăiesc
și câțiva Te reconstruiesc din
simțăminte simple calde și senine
ca dragostea

59
CERVANTES 27 2020

FEŢELE LUMII ÎN CARE TRĂIM!

ŞTIŢI CARE A FOST CEA MAI CITITA CARTE ÎN
ANUL 2020?
Nu numai în ţările europene, dar şi în China şi în Japonia, cea mai citită carte în
vremea acestei pandemii de coronavirus, din 2020, a fost romanul “Ciuma” (în original,
“La Peste”), de Albert Camus, a cărui primă ediţie a fost publicată în 1947 şi care, acum, la
73 de ani distanţă, se bucură de un succes extraordinar. S-au vândut deja, în numai câteva
luni, mai multe exemplare decât în tot anul care a trecut.

Poate că acest fapt se explică şi prin împrejurarea că anul acesta, în ianuarie 2020, s-au
împlinit 60 de ani de la trecerea în eternitate a marelui romancier, dramaturg şi filosof
francez, reprezentant de marcă al existenţialismului, Albert Camus, dar această creştere în
preferinţele de lectură, într-o astfel de perioadă, are legătură, cu siguranţă, şi cu tema
romanului.

60
 CERVANTES 27 2020

Pentru romanul “Ciuma” (La Peste) şi încă două cărţi – “Omul revoltat” (L’homme
revolte) şi “Cei drepţi” (Leş Justes) – din aşa-numitul “ciclu al revoltei”, Albert Camus a
primit, în 1957, Premiul Nobel pentru Literatură.

Romanul “Ciuma” este cronica vieţii cotidiene a locuitorilor din Oran (un oraş din
Algeria), în anii 1940, când o boală necunoscută ucide, iniţial, şobolani, apoi oameni şi care
se dovedeşte a fi, până la urmă, o epidemie de ciumă.

Cititorii vor putea găsi, în universul cărţii, aceleaşi aspecte pe care le trăim noi, astăzi,
în contextul pandemiei (reale) de coronavirus: autorităţile ezitante, care refuză sau
amână să privească în faţă realitatea, anunţuri contradictorii, închiderea oraşului,
măsuri de izolare, insuficienţa resurselor sanitare, diverse moduri de a reacţiona în faţa
“răului”, prin negare, dispreţ, panică, fugă etc.

Cea mai citită carte în timpul pandemiei – Albert Camus, Ciumă, Sursa Guidle
Romanul “Ciuma” relatează cum, într-o astfel de atmosferă, la jumătatea lunii august, a
anului 1947, situaţia se înrăutăţeşte, unii oameni încearcă să fugă din oraş, înmormântările se
fac rapid, fără ceremonii, fără prea multă preocupare pentru sentimentele familiilor celor care
au decedat, se înmulţesc jafurile şi actele de violenţă, profitorii se îmbogăţesc, autorităţile
instituie starea de asediu. Abia spre sfârşitul lunii ianuarie, anul următor, epidemia este pe
sfârşite, dar oamenii sunt puternic marcaţi, în diverse feluri, de această epidemie.

61
CERVANTES 27 2020

Pe de altă parte, cea mai citită carte din timpul pandemiei de coronavirus 2020, romanul
“Ciuma”, a fost interpretat şi ca o metaforă despre Rezistenţa franceză în faţa ocupaţiei
naziste, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, autorul însuşi subliniind intenţia sa de
a scrie romanul de aşa manieră încât să poată fi citit în mai multe chei, mesajul general fiind,
aşa cum Albert Camus însuşi sublinia, că: “Există în om mai multe lucruri de admirat
decât de dispreţuit”.

Faptul că romanul “Ciuma”, de Albert Camus, a devenit, după mai bine de şapte decenii de
la publicare, cea mai citită carte în Occident, se explică şi prin dimensiunea alegorică a
acesteia – o alegorie despre “rău”, despre tot ceea ce ne oprimă în viaţă, cum se poate
lupta împotriva unor astfel de lucruri, aspecte pe care şi pandemia de coronavirus, care
a cuprins lumea în 2020, le-a adus în atenţia oamenilor într-un mod atât de
surprinzător. Şi în personajele create de Camus se pot identifica tipologii din prezent.

Prin vocea personajului-narator, un anume doctor Rieux, romanul “Ciuma” mai transmite un
mesaj despre solidaritate, despre necesitatea ca omul să iasă din egoismul său şi, mai ales, să
nu uite astfel de experienţe dramatice – “Bacilul ciumei – spune dr. Rieux, în final – nu
moare şi nu pleacă”.

“Ciuma”, de Albert Camus, cea mai citită carte şi în China, în timpul pandemiei de

coronavirus

Interesant şi semnificativ pentru felul în care, în timpul pandemiei de coronavirus

(SARS-CoV-2), literatura a devenit un punct de reper important este şi faptul că
romanul “Ciuma”, de Albert Camus, a devenit cea mai citită carte şi în China şi în
Japonia, adică într-un spaţiu cultural nu numai îndepărtat, dar şi atât de diferit de cel
european. Pe o reţea de socializare chineză, cititorii au pus sute de comentarii despre
impresia pe care le-a lăsat-o această carte, considerându-l pe Albert Camus, nici mai mult
nici mai puţin decât un “profet”, având în vedere similitudinile cu această perioadă a
pandemiei de coronavirus – schimbările în mentalitatea şi comportamentul oamenilor,
răutatea şi dragostea, spaima şi speranţa, inconştienţa celor care, sărbătorind sfârşitul
epidemiei, sub lumina artificiilor, sădesc, poate, sămânţa următoarei epidemii, nevoia
că memoria colectivă şi individuală să nu uite asemenea împrejurări.

Traducere şi Adaptare George Terziu

62
 CERVANTES 27 2020

RADU LIVIU DAN

pe strada lungă din terezian

casa în care locuiesc

în aer la etajul șapte

n-atinge niciun lucru

fără niciun viitor

se îndepărtează de orice amintire

mai aproape de moarte decât de cer

cu o fereastră la o biserică veche

și alta spre o cruce de fier

luminând noaptea oase stând de vorbă

despre marele război

63
CERVANTES 27 2020

uneori înșel soarele

ascultandu-i razele prin perdele

dinspre crucea de fier

luminată noaptea coboară ziua

pe crestele munților

apoi pe țiglele bisericii măierenilor

reflectându-se în geamul meu

cu fața la apus

lângă zidurile cetății

moartea varsă sânge în cibin

urcând spre piața mare

pe straduțe întortocheate

în trepte cu nume de aurari

mi-e teamă să nu calc

pe oase adormite

***

un avion prea mare

ca să te scuturi de anumiți îngeri

nefolositori și cu aripi grele

pe umerii tăi

64
 CERVANTES 27 2020

îți moare ceva

câte o amintire

azi mi-a cedat televizorul

n-a fost chip să-l readuc la viață

valurile unei mări s-au retras

înaintea unui tzunami

apoi am văzut un avion mare

trecând printre ramurile copacilor

istoria se prăbușea peste burg

în parcul din fața “bisericii dintre brazi”

unde se odihnea pe veci alexandru papiu-ilarian

de lânga banca pe care stătusem în urmă cu doi ani

am ridicat din iarbă

un fir putrezit de trandafir

***

65
CERVANTES 27 2020

pentru mine

între două cărți singurele zile numărate

plimbarea printre case vechi

e mai întunecat înainte de ivirea zorilor

după toate fructele irosite pentru câteva cuvinte

cu fereastra deschisă într-o ceață de noiembrie

doar poezia cunoaște umbrele poetului

în primele fulguiri burgul a uitat de mult

a-și inchide porțile pe o colină

un pictor nostalgic trecut de prima tinerețe

scrijelește amintiri cu sângele lui pe șevalet

burgul în alb și gri din tiparnița lui honterus

se împrăștie ultimele hrisoave prin clapele lui carl filtsch

într-una din aceste zile burgul iși viseaza veacurile

pentru mine

***

Superluna

în noaptea superlunii, ascult

un interviu cu stephen hawking

66
 CERVANTES 27 2020

care afirmă că omenirea

îşi va da duhul într-o mie de ani.

dimineaţa pe la ora cinci

în drum spre serviciu, surprind cu telefonul

o mare albă rotundă revărsată peste ramuri goale

şi mă-ntreb unde s-ar putea strămuta lumea

la un geam zăresc un chip de bătrână

privind dintr-o altă lume

spre nicăieri

***

suflet

când eram copil

credeam că sufletul

e ca puful prins în palmă

si îndesat la piept

respira

***

teama unei actriţe

67
CERVANTES 27 2020

părinţii mei erau credincioşi

iar eu având frică de dracu

seara mă rugam să mă transform

ca să nu mă găsească

în fir de iarbă

şi înainte de culcare

îmi atingeam mama cu mâna

să ştiu că e cineva lângă mine

a doua zi îmi doream

să fiu cer

să mi se piardă urma

***

o gaură în cer

trupul meu e ca abația

cisterciană cârța

prin pieptul căreia

cerul a facut o gaură

dragostea mea

prin care uneori cade o stea

***

68
 CERVANTES 27 2020

ochii inima

când se deschide o carte

vine pofta de a scrie

sete de poveste

în fața ei un copac desprimăvarat

ce-și așteaptă înfrunzirea

și dacă ar avea și flori

lumînarile acelea tăcute

desprinse din soare

s-ar multiplica ruga

în a deschide si mai mult

ochii inima

neființa în biserica eterului

o veste anunța azi

că acum trei miliarde de ani

a fost viață pe marte

roverul spațial căuta

particule organice în țărîna

unui fost lac

***

umbra noastră - kaliakra

69
CERVANTES 27 2020

umbra noastră e în ropotul

cascadei de treizeci de metri de la edessa

unde s-a înfiorat în stropii apei

bluza ta albă de in

umbra noastra e nunta

din ceruri la kaliakra

pe stânci în cetate

unde patruzeci de fecioare și-au legat

părul de teama ienicerilor

aruncandu-se în mare

umbra noastra e în grotele albe

ale sihaștrilor de la aladja

în țipatul pescărușilor

scriindu-ne pe bilețele

apusul umbrelor de mărăcini

deasupra plaselor de pescari

umbra noastră

dăinuie

ca niște amfore grecești

scoase la iveală

cu gâtul spre cer

***

conturul gărgăriței

70
 CERVANTES 27 2020

toată iarna încercasem să scriu măcar o poezie

care în primul rând să-mi placă mie

dar începusem câteva și nimic nu se lega

trecuse și ziua mea

în ultimul weekend din martie

îmi așezasem ca de obicei mai multe cărti pe pat

majoritatea de poezie, câteva ale unor debutanți

razele soarelui abia se strecurau printre stolurile trase

cînd faceam o pauză, priveam munții cibin

sau dealul gusteriței, de la etajul șapte în terezian

crucea bisericii vechi a măierenilor

ajungea în dreptul geamului

o gărgăriță apare de nu știu unde lângă laptop

și ca un ac dirijat de un computer

desenează chipul femeii de pe carte

conturându-i obrajii, ochii, gura

cu un sirag alb de mărgele, din perioada interbelică

privirea ei era o poezie dorită

de un bărbat pe care o așează numai pe noptieră

nici o gâză nu vazusem de nouă luni de când

mă mutasem în acel apartament

m-am uitat prin cameră și n-am mai vazut alta

71
CERVANTES 27 2020

am mers și în bucatarie și în altă cameră și pe terasă

m-am întors în cameră iar gărgărița nu părăsise cartea

am așezat-o cu teama de a nu o strivi în palmă

apoi am depus-o pe un raft din bibliotecă

am răsfoit cartea pe care se plimbase crezând că poate

am atins-o cu o ceașcă de cafea sau de suc și asta

ar fi atras-o, dar în afară de câteva pagini îndoite la un colț

la poeziile care-mi placusera, nu prezenta o altă urmă, era perfectă

am zâmbit gândindu-mă la ceea ce înseamnă poezia

și cum ar apărea după o lege nescrisă

uneori citesc în aceeași zi din mai multe cărti

să descopăr din primele răsfoiri ale unui autor

ceva care să-mi atragă atenția

când văd că pe pat reapare gărgărița

și ocolind toate cărțile conturează iar chipul femeii

aveam în acel moment șapte cărti lângă laptop

dar gărgăriței ii plăcea să se plimbe doar pe una singură

cea pe care o alesese de la-nceput și pe care se pare

că n-o uitase

am luat telefonul și i-am făcut câteva poze

și mă gândeam ce surpriză ar fi

dacă i-aș arăta pozele autoarei volumului

72
 CERVANTES 27 2020

au mai trecut încă trei anotimpuri în apartament

și n-am mai văzut nicio gărgăriță

poezia pesemne că a venit, din moment ce n-a mai venit

acum va trebui să-mi găsesc o locuință mai ieftină

fiindcă firma nu-mi va mai plăti chiria

***

Cetatea

cetatea își schimbă acoperișul

clopotele bisericilor vechi trezesc

istoria burgului

lângă laptop o iconiță de argint

o cană cu chipul tău

și o poezie cu numele meu

de anul trecut Bucegiul e alb

din oraș văd Omul de zăpadă

nu mi-ai mai dat niciun semn

imi e teamă să-ți dau like

la o poză din adolescența ta

ca și cum m-aș feri în pandemia de covid

de un bătrân cu mască ce trece pe lângă mine

73
CERVANTES 27 2020

tot timpul am avut probleme de supraviețuire

și mereu m-am întrebat de ce trebuie să rezist

de ce

plouă plouă întruna de două luni

în ciuda prognozei meteorologilor

că va fi cea mai secetoasă vară

din ultima sută de ani

***

Iarbă

sunt iarbă

și ploaie

și toamnă am fost

ca zăpada nu mai știu

care e poemul

zămislit

cel care se înalță în ființă

din pamant

sau cel firav din mîinile tale

ce se miră de primavară

74
 CERVANTES 27 2020

Emanuel D. Florescu

Prețuim mai mult o prejudecată care ne convine,

decât un adevăr care ne displace!
Aforismul dezbate adevărul benefic în tandem cu prejudecata cea
pernicioasă și îl evaluează în opoziție cu aceasta, întrucât, de regulă, cele două
ipostaze cu valențe epistemologice se intersectează adesea în mentalitatea
umană, dar nu se asortează decât foarte rar și atunci doar în mod fortuit. Pentru
că prejudecata, fiind o idee sau o părere preconcepută asimilată fără o cercetare
prealabilă și o argumentare pertinentă, se dovedește în cele mai multe cazuri o
eroare în raport cu adevărul sau o denaturare a lui. Iar când se întâmplă să
corespundă cu adevărul, rara și norocoasa coincidență se petrece numai în mod
inconștient sau involuntar. Căci altminteri banala prejudecată ar fi gloriosul
adevăr, iar biata opinie ar fi o veritabilă cunoaștere.

Desigur prejudecățile sunt numeroase și diverse, iar zona lor de

manifestare cuprinde practic toate domeniile și activitățile vieții umane. Există
prejudecăți în religie, în artă și cultură, în etică și politică, în sport și muzică, în
întreg cadrul social. Există prejudecăți individuale (nu în sensul că ar aparține
doar unui singur individ) și colective (în sensul că sunt specifice unui grup
religios, unei comunități politice, unui curent cultural sau unei mișcări sociale).
Și există prejudecăți mai atractive, mai agreabile sau mai convenabile decât
altele. Acestea sunt prejudecățile predilecte, care au prostul obicei de-a se
implementa aproape definitiv în mecanismul sofisticat al minții umane. Deși pot
fi foarte departe de adevăr, ele sunt cosmetizate și deghizate după chipul și

75
CERVANTES 27 2020

asemănarea adevărului originar. Confuzia astfel creată este întreținută și de

apelativele respectabile prin care sunt alintate. Ele sunt numite bombastic
convingeri, încredințări, certitudini sau chiar adevăruri! De înțeles, la urma
urmei! Că doar o deghizare cât mai estetică și mai completă asigură eficiența
demersului vizat!

În categoria prejudecăților favorite intră de bună seamă și cele religioase.

De altfel ele sunt printre cele mai frecvente, mai subtile și mai subiective. În
creuzetul spiritual de dogme, tradiții și credințe ancestrale, ele se amestecă
ineluctabil atât cu superstițiile și speculațiile naive, cât și cu doctrinele ortodoxe
serioase. Din aceste ingrediente religioase variate se face o ciorbă spirituală
îndestulătoare din care fiecare ia exact ce-i place. Și ferească sfântul, oricare ar
fi acela, să-i spui vreunuia că se hrănește cu prejudecăți nocive în loc de
alimente sănătoase! Că dacă nu te trăsnesc sfinții, pe care-i invocă cu evlavie în
acest sens vindicativ, te trăsnește chiar el, de nu te mai vindecă toți ceilalți sfinți
pe care-i mai poți invoca în favoarea ta! Nici nu mai contează că ai avea
dreptate și că doreai să faci un bine. Contează doar că imixtiunea în ciorbă
altuia, adică în chestiunile personale religioase ale lui, este nu doar
condamnabilă, ci poate fi și pedepsită. Așa că, aviz amatorilor de senzații mai
tari și un pic cam prea sfinte!

Din această situație ipotetică dar cu perspective reale de concretizare, se pot

desprinde anumite concluzii instructive realiste. În primul rând, pare evident că
lucrurile se împart și după criteriul plăcerii, respectiv în lucruri care ne plac și
cele care nu ne plac, în ceea ce ne convine și ceea ce nu ne convine. Această
clasificare este valabilă și în cazul aspectelor epistemologice, morale,
intelectuale sau spirituale. În al doilea rând, este la fel de manifest că preferăm
ceea ce ne convine, chiar și-n detrimentul a ceea ce este adevărat, etic sau
corect. În al treilea rând, este un fapt constatat empiric că respingem de regulă
ceea ce nu ne convine, chiar dacă se dovedește adevărat, valoros, just sau moral.
Și-n al patrulea rând, se pare că prejudecățile minții se manifestă ca o maladie
intelectuală aparent incurabilă! Ele sunt cel mai dificil de tratat și aproape
imposibil de vindecat! La ele renunțăm cel mai rar și cel mai greu, la ele ținem
cel mai mult și de ele ne debarasăm cel mai anevoios

76
 CERVANTES 27 2020

Pe de altă parte, din ele ne alimentăm cel mai abitir în viață, căci din
ciorba despre care aminteam mai sus pe ele le preferăm fie și inconștient.
Pesemne că sunt mai gustoase și mai ușoare ca ingrediente epistemologice și
spirituale! Și sigur sunt mai dulci și mai digerabile decât alte condimente poate
mai picante, mai sărate, mai acre ori mai amare, deci mai greu de înghițit și de
digerat. Or, cine-i prostul care să mănânce ce-i mai iute, mai sărat, acru sau
amar, în loc să prefere ce-i mai dulce? Recunosc, eu sunt unul! Je m’en fâche,
adică nu-mi prea pasă de părerea depreciativă a celorlalți! Poate că ea este,
vorba cinicului Voltaire, doar o părere fără judecată, așa cum definea el
prejudecată.

Adevărul o fi și el dulce câteodată, nu-i imposibil, dar cel mai adesea se

arată a fi mai picant de felul lui, un pic mai sărat, ceva mai acru și chiar mai
amar. Așa, ca viața! El trebuie acceptat exact așa cum este, cu toate fațetele lui
posibile, chiar dacă se întâmplă să ne displacă natura lui revelată sau să ne
dezavantajeze la un moment dat și-ntr-un context anume. Cea mai proastă
soluție este să-l respingem, doar pentru că nu-i agreăm chipul propriu sau felul
specific de-a fi, și să-l substituim iresponsabil cu o prejudecată mai convenabilă
și mai adaptabilă la așteptările, pretențiile ori interesele noastre subiective. Din
păcate, ne este caracteristic să alegem soluția cea mai proastă, numai pentru că
ne este mai la îndemână! Simplu și comod! Că e ineficientă și poate chiar
dăunătoare, vedem mai târziu. Dacă mai vedem, că de obicei prejudecățile ne și
orbesc!

Emanuel D. Florescu

Je m’en fiche! Eseuri filosofice și aforisme comentate!

77
CERVANTES 27 2020

PROZĂ DE SAVU POPA

ACROBAŢII LA PROPRIU ŞI LA FIGURAT

Lasă-ne, tată, cu poveştile! Cum vrei să mai cred în poveşti când ele sunt ca vată pe
băţ: după ce le laşi, îţi rămâne memoria lipicioasă, încât se lipesc de ea, tot alte şi alte
întâmplări! Şi nici nu mă părăsise bine acest gând şi tu vii cu o altă întâmplare din Ocna, aşa
pe înserate, când berea parcă are gust de apă de ploaie şi eu nu mi-am terminat planurile de
lecţie pentru mâine.

Începi prin a-mi spune cum, odată, înainte de revoluţie cu vreo doi ani, a venit în
Ocna un circ mare. A fost circ mare şi până au reuşit să descarce corturile de pe camioane.
Au instalat corturile pe terenul stadionului de fotbal, neajutaţi de cei din jur care priveau ca la
circ. Iarbă fusese tunsă special, sub supravegherea unui consilier de la sfatul popular. Circul
urma să dea reprezentaţii în fiecare seară, timp de o săptămână. Era atât de înşirat şi de
colorat, arăta ca o carte poştală trimisă de pe Coasta de Azur. Corturile aveau dungi roşii şi
albe. Înăuntrul lor erau tigri din Malaezia, lei obosiţi sau nedeprinşi cu clima de pe la noi, urşi
şi vreo zece clovni. Clovnii, în mare parte, secretari de partid. Ştiau multe acrobaţii, spunea
paznicul circului, la propriu şi la figurat.

Însă, ghinion! Ocnerii nu mai fuseseră la un circ până acum. Pe vremea aia, era cum
era. Ăştia de au venit cu animalele lor şi cu spoiala lor pe faţă, o fi vreunii, prieteni cu
tovarăşii de la centru, mai spunea câte un om mai cu luare aminte. Aşa că, ce e ăla circ! Doar

78
 CERVANTES 27 2020

şi noi, bă’ omule, avem circul nostru, în fiecare zâ, la ceapeuri sau la colectiv. Numai că, de,
al nost’ e un circ cenuşiu, murdar, puţind a igrasie, mucigai şi libărci, iar oamenii din circul
nost, spoiţi în fel şi chip, poartă costume negre, prăfuite, ochelari cu ramă groasă şi put a
naftalină expirată, nu zâmbesc decât cu chiu cu vai, doar dacă zici ceva de bine, ca şi când te
pregăteşti să mergi acolo să pupi în cur pe viu, pe Marele nostru conducător. Aiiii, să nu mă
auză careva, să nu mă prinză, tule mama lor de turnători. Pe toate acestea le spunea cam fără
vlagă omul nostru, cu paharul cu poşircă în mână şi fiind atent în orice direcţie, chiar dacă nu
bătea vântul.

În asemenea circumstanţe, circarii nu aveau succes. Trebuia să se întâmple ceva, să

facă ceva, căci se apropia sfârşitul şederii. În primele trei zile nimic, dar nici în a patra sau a
cincea şi mai aveau drum lung, până aproape de Ungaria. Oamenii umblau mai tot timpul
beţi, dând târcoale stadionului, urlau, cântau până se întuneca de tot. Unii mai urinau pe
gardurile din sârmă ale stadionului. Circarii stăteau abătuţi pe vreo bancă, toţi cei zece, iar
oamenii din echipă stăteau pe jos şi mai mestecau vreun păi sau pur şi simplu aşteptau să
treacă timpul. Trebuia să stea aici, următoarele reprezentaţii fiind programate doar săptămâna
viitoare! Nu puteau să plece, aşa pur şi simplu, să stea pe câmpuri sau să doarmă te miri unde
sau în rablele lor de camioane fără căldură. Nu era vreme de oftat. Cam asta se întâmpla în
acele seri, când unul dintre clovni a venit cu o idee.

În penultima zi, au pornit câţiva oameni din echipă, teribil de agitaţi, prin Ocna şi
peste afişele vechi, unele rupte, au pus foi, pe care era un anunţ, scris mare şi colorat. Lume,
lume! Astă seară şi mâine, se va intra gratis, dragi tovarăşi cetăţeni, sunteţi cu toţii aşteptaţi!
Circul Prometeu vă promite momente de neuitat, dar şi surprize pe măsură! Atunci să vezi
lume, nu glumă. Nu mai era loc în niciunul dintre cele trei corturi. Oameni şi oameni. Unii
veniseră mai repede şi de la muncă, numai să prindă un loc. Oameni în salopete şi animale
fioroase, care parcă şi-au pierdut răbdarea de la atâta inactivitate. Doar mârâiau, dar şi asta o
făceau tot mai greu, poate şi de la căldură.

Toată noaptea, în jurul stadionului, s-a auzit un zumzet ca de stup căzut la pământ.
Spectacolul a ţinut până târziu şi fusese un succes neaşteptat. Când să plece primii oameni, la
poartă au apărut doi halterofili, micuţi de statură, dar care din primul moment şi-au încordat
muşchii într-un mod sugestiv. Ei le cereau bani oamenilor, poi cum bani, poi uite aşa, vreţi să
ieşiţi! Plătiţi, de nu, aici rămâneţi, poi nu mai avem bani, ne-am luat floricele, din ălea, prăjite

79
CERVANTES 27 2020

şi sifon, asta nu e problema noastră tovarăşă. Primii oameni, care au vrut să iasă, dar şi
următorii, au rămas nedumeriţi, mai ceva ca în faţa secretarului de partid, când venea pe la
vreo inspecţie. Deh, trebuia să scoată şi cei de la circ, cumva, un profit ceva. Oamenii, însă
chiar nu mai aveau nimic la ei. Până la urmă, tot circarii, bieţii de ei, au lăsat de la dânşii, dar
ca pedeapsă, păi ce, credeaţi că o să scăpaţi aşa uşor, ca pedeapsă, i-au pus pe spectatori să îi
ajute la desfacerea corturilor. Mâine, negreşit, vor pleca sau vor purcede la drum, cum îi
plăcea şefului lor să spună, unul Iosif, care era şi poet, ziarist şi în timpul liber se gândea să
înceapă mecanica.

Au muncit spectatorii până în zori. Nu îi lăsau pe circari să se apropie foarte mult de

propriile lor lucruri. Lăsaţi tovarăşu’ circar, facem noi, domne! Doar ce nevoia, suntem
oameni harnici, păcatele noastre! Ocnerii sunt neam de ispravă. Tot unul şi unul! Şi clovnii
stăteau pe margine, pe băncile lor de lemn, mâncând din seminţele sau popcornul care a mai
rămas. Nu era timp de oftat. Unii se plictisiseră, alţii dădeau semne de oboseală, după atâtea
acrobaţii făcute în seara aceea, la propriu şi la figurat. Era o năduşală în aer, tiiii, încât şi luna
părea un popcorn răcit.

DE ULTIMA ORA!!!!!

Arheologii germani au săpat în pământ, iar la adâncimea de 200 de metri au

găsit cupru. Au tras concluzia că strămoşii lor foloseau internet prin cablu. Au
săpat americanii în pământ, iar la vreo 300 de metri adâncime au găsit sticlă.
Au stabilit că strămoşii lor foloseau internet prin fibră optică. Au săpat şi românii
în pământ şi au ajuns la adâncimea de 200 de metri, apoi la cea de 300 de
metri, fără să găsească nimic. După vreo 1.000 de metri s-au oprit şi au tras
concluzia că strămoşii noştri, dacii, foloseau internet prin wireless.

80
 CERVANTES 27 2020

Un Imperiu Roman pentru fiecare (I)

Felix Nicolau

Mare grijã: dinastia Han de Est a fost mãcinatã de certurile dintre Clanurile Consoarte şi eunuci, dar şi de
revolta Turbanelor Galbene din 184 e.n. Aşa s-a ajuns la Romanța celor Trei Regate şi i-a luat naiba.

În 260 d. C., împãratul Valerianus cade prizonier la perşi şi i se pierde urma. Ca şi cum
Trump sau Obama ar fi răpiţi acum de chinezi şi salutti. Aşa ruşinos a sfârşit marele imperiu!
Nu cu un iPhone, ci cu un Panasoanic.

Sunt alãturi de istoricii separatişti care spun cã poporul român e un fake, cã Principatele nu
aveau alte legãturi între ele decât sã îşi dea în cap. Dovada este cã pânã pe la 1600 rumânii nu
au mâncat mãmãligã, roşii, curcan, ele fiind încã prin Americi. Cartof nu au fiert pânã pe la
1800. Or, nu se poate vorbi de popor român fara mãmãligãcartof. Hai, fãrã curcan treacã-
meargã...

Din pãcate, nu pot fi alãturi de excelenţele lor istoricii care spun cã Mihai Viteazul a fost un
aventurier complet uitat de popor şi al cãrui mit a fost creat prin secolul al XIX-lea de
cãrturari. Aduc aminte cã Mihai e posibil sã fie primul nostru voievod care a gustat roşii şi
curcan. E descãlecãtorul modernitãţii noastre! Mãcar atât, dacã postmodernitatea ne-a fost de
toata jena.

81
CERVANTES 27 2020

Dacă se vor citi în paralel două cărţi:

În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități

şi

Franța, hegemonie sau declin?

ale lui Lucian Boia se va observa că în cazul Franţei apare ca ceva normal să caute să ţină
Parisul cât mai departe de graniţe, indiferent că e vorba de teritorii luate sau dorite de la
diverse ţări. La fel, în cazul Balcanilor se admite că amestecul de etnii, de interese, de
simboluri şi de istorii este atât de complex încât nu poţi discerne cu uşurinţă care pretenţii
teritoriale sunt justificate şi care nu. Deci ce a ieşit în urma războielor şi a tratatelor rămâne,
asta e.

Doar în cazul României avem probleme: nici Dobrogea nu ar fi a lor, nici Transilvania nu
prea, cu Basarabia şi Bucovina probleme. Ce înseamnă asta ? Că dl. Boia, ca un părinte
iubitor, ne educă bine: să stăm frumos la masă, să dăm sandviş şi la colegi, să fim generoşi. Şi
s-au găsit o mulţime care să nu îi fie recunoscători pentru aceste coduri ale bunelor manière
istorice!

Dobrogea a mai fost a noastrã pe timpul lui Mircea cel Bãtrân, dupã care a dispãrut o
perioadã. Suficient ca bulgarii sã tânjeascã şi acum dupã ea.

Mãcar cândva furã şi români pe acolo.

În ţara etalon a democraţiei, actualii stãpâni nu furã deloc prin zonã şi pur simplu au
exterminat populaţia localã, fauna etc. Nici alte mari puteri nu stau bine la radiografia
istoricã.

Cu alte cuvinte, istoria, arheologia şi tratatele sunt fix secundare. Conteazã cine a fost mai
tare într-un moment nevralgic. Şi în business e la fel. Citiţi monografii despre familiile cele
mai bogate ale lumii. Nu le contestã nimeni inteligenţa fondatorilor corporatişti, dar a vorbi
de moralã în cazul lor e ca şi cum ţi-ai astupa mãselele cariate cu muşte moarte.

Oricum, un teritoriu aparţine mai curând celor care îl smântânesc decât celor care doar îl
locuiesc.

82
 CERVANTES 27 2020

Alţii avură lista lui Schindler, noi o avurăm pe cea a lui Günther, directorul de la rafinaria Steaua
Română din Câmpina, unde diverse puteri ne extrăgeau cu amabilitate ţiţeiul. La 1915, cum ştim, a
fost descoperită lista cu pricina pe care erau ca la 200 de persoane (chiar şi scriitori) ce luau bănuţul
ca să ne convingă să intrăm în război alături de Puterile Centrale. Presa de toate culorile era omenită
generos, la fel şi mitingurile socialiştilor, trecuţi şi ei pe la casieria germană.
Dar nimic fantastic în asta, patrioţi cu nevoi speciale au fost mereu; ciudat e că şi atunci erau două
tabere care se acuzau: soroşiştii şi anti-soroşiştii.

La 1661, LUDOVIC al paişpelea se decide că nu se mai suportă şi se declară stat personal.

Imediat dispare genul le Généreux, individualist romantic, şi apare genul l'honnête homme,
adică omul de lobby care trebuia să ştie cum să nu iasă în evidenţă, dar să poată întreţine
conversaţia. Cel mai sănătos era să îţi pui în lumină şeful. Pentru că Regele Însorit se vrea
centrul lumii, l'honnête homme slăveşte Raţiunea Universală şi perenă, adică toate epocile
anterioare fuseseră înapoiate. Fireşte, tot ce nu lua lumină de la Franţa era lumea a 5-a.
Fireşte, l'honnête homme nu participă la niciun protest fără voia şefului. Multă ordine, multă
ierarhie, lansări de carte cu TV, aşezarea temeliei mall-urilor cu mari discursuri patriotice.

Sã nu uitãm de Jadwiga, regele polonez-fetiţã-de-12-ani mãritatã cu păros-musculosul Duce

al Lituaniei, Iogaila. Mariaj prin care dinastia Jagiellonilor a înlocuit-o pe cea fondatoare a
Piastilor. Adevarul e ãa din cãsãtoria lor nu au rezultat urmaşi, cãci Jadwiga s-a dedicat vieţii
religioase şi îngrijirii sãracilor şi bolnavilor. Dar nici Cavalerilor Teutoni nu le-a fost uşor,
dupa ce unii se transmutasera până si din Palestina la nord de Polonia pentru a-i combate pe
pãgâni. Dintr-odatã rolul lor a dispãrut . Au încercat ei chestii pe cale diplomaticã şi militarã,
dar polono-lituanienii i-au caftit de câteva ori.

Puţin mai la sud, în Maramures, lingviştii au întocmit un Atlas lingvistic în care cules
material de la ţãrani cu puţine clase, dar inteligenţi şi îmbibaţi de cultura popularã. Cum
dispãrurã cavalerii teutoni, cam aşa dispar şi ţãranii aceia sclipitori şi crescuţi în naturã şi
datini.

Adam Zamoyski, The Polish Way, O carte editată la New York care arată că Polonia, prin
tendinţele ei centrifuge, a dezvoltat cel mai rapid sistemul parlamentar în Europa. Un alt lucru
bizar e că în secolul al XIV-a în Europa centrală şi de vest a existat o mini-epocă glaciară, în
timp ce polonezii au beneficiat de soare şi aveau floră mediteraneeană. La fel, Marea Ciumă
din 1348 care a decimat populaţia Europei cu pretenţii nu a afectat Polonia, care nu a suferit
nici de foametea post-molimă şi şi-a sporit populaţia. De unde evreii acuzaţi de diverse în
Europa s-au refugiat la ei.

Ce face clima din om!

83
CERVANTES 27 2020

Deşi Polonia a fost creştinată în 966, până prin 1120 exista un templu de succes al zeului
Trzygława în Szczecin. Aici, cei care nu suportau creştinismul veneau să consulte un cal
negru pe post de oracol. Un fel de credinţă în maşinile de curse. Calul le explica: tovarãşi, va
fi aşa şi aşa, vom avea bull market, în creştere, sau bear market, în cãdere liberã. Deci
speculaţi aşa şi aşa, şmecherii mei!

Polonezii erau destul de toleranţi cu cei care se închinau la diverse obiecte casnice sau
animale. Iată, când Papa i-a invitat să ia parte la o cruciadă, Ducele Leszek cel Alb a declinat
explicând într-o lungă scrisoare că în Țara Sfântă nu existau băuturi alcoolice iar pentru
polonezi era de nevisat să bea apă. Fireşte, ei se păstrau pentru caftelile cu vecinii prusaci şi
lituanieni, dar nu se cădea să zici totul direct. Cum nici Ahile nu i-a zis direct lui Priam că
ţine cadavrul lui Hector sub pat. Totuşi zone de civilizaţie.

La 1797, Polonia a fost împărţită între Prusia, Austria şi Rusia. Deşi la 1683 Jan Sobieski
cam salvase Europa asediată de turci la Viena, se acreditase apoi ideea că Polonia e o ţară
incapabilă de auto-administrare, romantici beţivi care e mai bine să fie salvaţi de ei înşişi.
Propaganda protestantă germanică mai fluturase mult şi ideea că o religie obscurantistă
precum catolicismul nu produce plus-valoare, nu generează afaceri, autostrăzi şi
smartphones.

Aşa că prusacii au topit bijuteriile coroanei poloneze, austriecii le-au transformat castelele în
cazarme iar ruşii au cărăbănit rapid tot ce se mai putea. După ce o mulţime de cărţi şi de
arhive poloneze au fost distruse pentru a nimici ideea că Polonia a fost vreodată un stat
unitar. Istorici nemţi au acreditat ideea că orice realizare poloneză s-a datorat ajutorului
nemţesc. Dar şi un istoric de Oxford ca C.R.L. Fischer scria că slavii niciodată nu au fost
capabili să creeze civilizaţie.

Înapoierea poloneză s-a văzut şi în secolul XX, când muncitorii au ieşit pe străzi contra
dictaturii comuniste cu icoana Madonei etc

Cum se ştie, năvala europenilor în America de Sud a distrus populaţiile locale cu bolile
aduse. Cei rămaşi, puşi în jug. Spaniolii au făcut prăpăd. Mai puţin portughezii, care vreo 2
secole au fost interesaţi de spolierile din Asia şi Africa, rămânând doar pe coasta braziliană,
neinteresaţi de interior. Singurii care au încercat să îi mai protejeze pe băştinaşi au fost
iezuiţii. Cauză din care – pe lângă alte afaceri papale -, au şi fost expulzaţi în 1759 din
coloniile portugheze şi în 1767 de pe cele spaniole.

Noroc că poetul Oswald de Andrade apucase să lanseze în 1928 Manifestul Antropofag, un

omagiu adus strămoşilor lui canibali, indienii Tupinamba. Aştia nu te mâncau decât după ce

84
 CERVANTES 27 2020

acumulai merite, ca să aibă ce să preia de la tine. Să te mestece doar aşa, cufurit şi

conformist, era ca şi cum ar fi înghiţit toxine la un team building.

Abia în 1947 a fost interzis şi Partidul Comunist în Brazilia

Ca să înţelegem cât de dăunătoare sunt teoriile conspiraţiei ajunge să citiţi volumul A

Fearsome Heritage: Diverse Legacies Of The Cold War de John Schofield & Wayne Cocroft.
Aici se vorbeşte despre experimentul de la Spadeadam, UK, unde, în fericită colaborare cu
URSS, RAF (Royal Air Force) a pus la cale proiectul de rachete cu încărcătură nucleară Blue
Streak. Oamenilor li s-a spus că aşa ceva nu există.

După ’90, complexul se poate vizita. Ba chiar cetăţenii nu s-au supărat, ci unii mai sensibili
au propus ca arhitectura brutalistă de acolo să fie conservată, căci betoanele alea ar avea
încărcătură artistică. Spre turbarea RAF, căci toată conservarea ar trebui făcută pe banii lor.
Oricum, merită şi numai prin prisma faptului că puteau toţi sări în aer fără preaviz.
Allora, fiţi oameni cultivaţi, nu mai aplecaţi urechile la conspiraţii. Suntem în sec. XXI!

Tratatul de la Varşovia, semnat în mai 1955 de ţările comuniste, debutează ciudat de

prietenos şi invocă dorinţa de a apăra întreaga Europă. Cum că ei nu au treabă cu nimeni, că
poate adera orice ţară, indiferent de orânduirea social-politică, doar să respecte neamestecul
în treburile interne. Punctul de enervare a fost Convenţia de la Paris prin care Germania de
Vest fusese reprimită în structurile militare euro-atlantice, deci pericol de război iar. Cum s-ar
zice, bolşevism de dreapta la o adică.

Glavnoe upravlenie ispravitelno trudovîh lagherei. Mai precis, GULAG.

La o lansare de carte apărută la Editura Inspirescu. Central, lângă mine: Florentin Palaghia celebrul
autor, stabilit la Paris

85
CERVANTES 27 2020

Vladimir Tismaneanu
Ganduri printre randuri

Pestilențiala infecție: Din clipa în care trupele lui Stalin au pus piciorul în România, acest
partid de pușlamale, vagabonzi, nemernici şi fanatici și-a făcut de cap. Cu ale lor nu puține
păcate, idealiștii au fost rapid lichidați (unii fizic, alţii politic). Au prosperat, sub Pauker, Dej,
Ceaușescu, Iliescu, Roman, Năstase, Ponta, Dragnea, Dăncilă, Ciolacu, canaliile, borfașii,
tembelii, pușlamalele, scursorile. PSD nu se poate reinventa. Este un cadavru politic care
împrăştie în jur un insuportabil miros fetid. Nici un chiparos nu poate schimba datele. Mai
ales când duhnește și el...

Canibalul și poeții uciși: ′′ Șovinismul național și rasial este un vestigiu al obiceiurilor

mizantropice caracteristice perioadei canibalismului. Antisemitismul, ca formă extremă de
șovinism rasial, este cel mai periculos vestigiu al canibalismului.
Antisemitismul este un avantaj pentru exploatatori ca un conductor de fulgere care deviază
loviturile făcute de oamenii muncitori în capitalism. Antisemitismul este periculos pentru
oamenii muncitori ca fiind o cale falsă care îi conduce pe drumul drept și îi aterizează în
junglă. De aici comuniștii, ca internaționaliști consecvenți, nu pot decât să fie ireconciliabili,
dușmani jurați ai antisemitismului.
În SUA antisemitismul se pedepsește cu cea mai mare gravitate a legii ca fenomen profund
ostil sistemului sovietic. Conform legii U.S.S.R. antisemitele active sunt responsabile de
pedeapsa cu moartea.
J. J. Stalin
12 ianuarie 1931 ′′
Publicat pentru prima dată în ziarul Pravda, nr. 329, 30 noiembrie 1936. Sursă: Lucrări, vol.
13, 1930-ianuarie 1934. Editor: Editura Limbi Străine, Moscova, 1954, Arhiva Internetului
Marxist (2008).

George Soros împlinește 90. de ani. Ar fi imposibil să înțelegem dinamica societății civile din
Europa de Est-Centrală fără să reflectăm asupra rolului său extraordinar în promovarea

86
 CERVANTES 27 2020

libertății. Am participat la numeroase proiecte susținute de Soros, în România, Ungaria,

Polonia, Moldova și în alte părți. Sunt de ani de zile autor CEU Press (șase volume editate și
co-editate, încă unul în 2020). Avem de-a face aici cu un om și o viziune. Aceste elemente
sunt inseparabile. George Soros nu s-ar abona la principalele teze ale lui Marx. Dar, ironic și
milostiv, crede că filosofi pot schimba lumea. Nu cataclismic, ca în libretul marxian, ci
treptat, modest, într-o manieră auto-limitată. Acest lucru a învățat de la un alt Karl, mentorul
său Karl R. Popper. Și aceasta este o lecție majoră a celui mai sângeros secol din istoria
omenirii, La mulți ani cu bucurie și sănătate unui bărbat adevărat! (12 august 2020)

TRANSUMANISMUL (H+) – UN CONCEPT CONTROVERSAT. PARADOXUL

OMULUI CARE SE “JOACĂ” DE-A DUMNEZEU

(Urmare din numarul trecut)

Susţinătorii Trans umanismului sunt companii celebre, cu potenţial financiar uriaş, echipe de
cercetători din domeniul High Tech – robotică, neuroetică, nanotehnologie, genetică,
neurobiologie computaţională (reţele neuronale artificiale) etc. - Care s-au implicat în
provocatorul domeniu al Inteligenţei artificiale (AI) şi, implicit, în deschiderea drumurilor
spre o lume nouă, în care condiţia umană va fi redefinită, într-o manieră complet diferită faţă
de ceea ce ştim sau trăim în prezent. Iată câteva exemple de proiecte în desfăşurare, în
spiritul viziunii trans umaniste:

 Calico este o societate de biotehnologie, fondată în 2013, de către Compania

Google, coordonată de către Sergey Brin, cofondator Google, care are în
desfăşurare, după cum afirmă New York Times, peste o sută de proiecte legate de
maşini autonome, ascensoare spaţiale, accesul la Internet în zone defavorizate etc.
Unul dintre proiecte vizează valorificarea tehnologiilor avansate pentru
combaterea bolilor şi creşterea semnificativă a speranţei de viaţă. Mai mult, unul
dintre membrii colectivului de cercetare, Raymond Kurzwell, inginer, specialist în
Inteligenţa artificială, afirma într-un interviu că “Nemurirea va fi accesibilă fiinţei
umane, începând cu anul 2045”, în sensul că vor putea fi create corpuri virtuale
şi o realitate virtuală, “realiste că realitatea”.

87
CERVANTES 27 2020

 Proiectul “Blue Brain” (Creierul albastru), dezvoltat în cadrul Universităţii

Politehnice din Lausane, Elveţia, lansat în 2005, la care participă peste 30 de
biologi, fizicieni, informaticieni, matematicieni, care lucrează la 8 000 de
computere, vizează crearea unui creier artificial, cercetătorii estimând că în anul
acesta, 2018, se va reuşi realizarea primului creier virtual de mamifer. Anual,
proiectul este finanţat cu peste trei milioane de dolari.

 Human Brain Project – HPB (Proiectul creierului uman) este un proiect ştiinţific
de anvergură, iniţiat şi susţinut, începând cu anul 2013, de Uniunea Europeană şi
coordonat de Şcoala Politehnică Federală din Lausanne, Elveţia, care are ca scop
realizarea simulării funcţionării creierului uman, până în 2024, graţie unui
supercomputer. Pentru fiecare zece ani sunt alocaţi acestui proiect un miliard de
euro.

 Brain Activity Map Project (numit şi Brain Research through Advancing

Innovative Neurotechnologies) este un proiect public-privat, din SUA, care a
debutat în 2013, cu scopul de a accelera dezvoltarea şi aplicarea tehnologiilor
inovatoare pentru înţelegerea funcţionării creierului uman şi
ameliorarea/eliminarea diverselor maladii (Alzheimer, Parkinson, depresii, leziuni
cerebrale etc.)

 China dezvoltă un program de secvenţiere genetică (secvenţiere a ADN-ului)

care va permite selecţionarea, din stadiul embrionar, a copiilor cu cel mai mare
potenţial de inteligenţă.

 În Rusia, un miliardar excentric finanţează proiectul “2045”, al cărui scop este

“să-şi transfere conştiinţa” într-un corp holografic, asigurându-şi astfel nemurirea.

 Kevin Warwick, inginer şi cercetător britanic, profesor la Coventry University,

recunoscut mondial pentru cercetările sale în domeniul interfaţă creier-computer
(interfaţă de control neural – NCI), o cale de comunicaţie bilaterală între creier şi
un dispozitiv extern, a devenit, de curând, primul cyborg din istorie, grefându-şi
nişte electrozi care îi permit să controleze un calculator la distanţă. Iar “pariul” său
este că, doar în câţiva ani, oamenii vor putea comunica telepatic.

Traducere si Adaptare George Terziu

88
 CERVANTES 27 2020

„Mă simt îndatorat singurătăţii”.

CU POETUL PAUL VINICIUS

(partea a doua)

Realizat de ROBERT SERBAN, scriitor, jurnalist, și om de televiziune

Citești poezie scrisă de tineri? De ce? Dacă da, cum ți se pare că scriu ei? Au un
numitor comun, îi leagă ceva? Ai descoperit vreun nume pe care pariezi? Ce le lipsește?

Positive. De ce? Pentru că sunt interesat încotro se îndreaptă și vreau să fiu la curent cu noile
tendințe care se manifestă în poezia modernă. Cum scriu ei? Păi există deja câteva zeci de
nume de la care aștept câte un al doilea volum care să le confirme valoarea, dincolo de alte
câteva zeci care nici nu au debutat editorial încă, dar care se țin serios de scris și propun
perspective interesante, promițând astfel să devină autori bine conturați ai spațiului poetic
românesc actual. La majoritatea dintre ei, da, s-ar putea vorbi și de niște maniere oarecum
comune de a scrie poezie sau despre motive sau obsesii comune, deși acestea sunt încă destul

89
CERVANTES 27 2020

de generale și vagi. Dar, dacă îi citești atent pe cei într-adevăr dotați, vei putea observa în
textele lor și un mod personal de exprimare, o încercare continuă de căutare a eu-lui lăuntric,
care va da roade în câțiva ani pentru cei perseverenți, odată cu maturizarea. Câțiva dintre ei,
mai puțini la număr, e drept, vin pe drumuri mai puțin „bătătorite”, având o personalitate deja
conturată. În ei am cea mai mare încredere și pe ei aș miza cel mai mult. Ce le-ar lipsi? Poate,
profunzimea. Poate nimic. A existat o lungă perioadă – de prin 2000 și până acum vreo 4-5
ani – în care m-am implicat direct și destul de substanțial în destinul scriitoricesc al unor
tineri, dându-le sfaturi – dacă mi-au fost cerute –, recomandându-le lecturi, ba chiar
prezentându-i unor editori sau însoțindu-le volumele de debut, ca redactor de carte. Din acele
experiențe am avut și mari bucurii, dar și dezamăgiri, sub diverse forme. De ceva timp am
ales să nu mă mai implic prea mult. Pe de o parte, din cauza vârstei – fiindcă, oricum am lua-
o, la anii mei orice autor se concentrează mai întâi și mai întâi asupra scrierilor proprii și,
urmărit de probleme de sănătate și de ideea apropierii stației „terminus”, devine mai puțin
generos cu timpul său liber –, pe de altă parte, din cauza faptului că de-a lungul ultimilor 12-
15 ani din viață mi-am tot lăsat o groază de probleme existențiale nerezolvate pe care acum
mă văd pus în situația să le rezolv cât de rapid, atât cât mai am vlagă, ceea ce înseamnă că am
devenit un om foarte ocupat. Desigur că aș putea pronunța câteva nume de tineri autori în al
căror destin cred și pe care „aș putea paria”, numai că, așa cum nu m-au atras niciodată
jocurile de noroc, prefer să nu mă hazardez nici în cazul de față. Ei vor „crește” sau nu,
numai în măsura în care se vor dărui poeziei și vor munci pentru asta. Pronosticurile noastre,
ale celor de „pe margine”, nu ar avea cum să-i stimuleze cu adevărat și nici să-i ajute în vreun
fel. Ba chiar i-ar putea stânjeni.

Ce fel de cărți recitești? Mai e timp, când apar atâtea și atâtea noutăți, care mai de care
mai tentante? Mai e cazul să privești înapoi?

Despre puzderia de cărți noi care apar pe parcursul unui an, ce aș putea zice? Din 1990 și până acum,
când s-a produs o explozie editorialistică fără precedent după perioada de cenzură roșie pe care-am
traversat-o – dincolo de apariții notabile și ediții serioase, dar și de altele de calitate îndoielnică, dacă
nu cumva proastă (fie datorate autorilor, fie traducerilor, fie

90
 CERVANTES 27 2020

editurilor-pirat) – și dincolo de faptul că prețul cărților, care a tot crescut, solicitându-ne

adevărate acrobații financiare pentru a ni le putea procura, numărul apariților anuale este
destul de mare și reclamă și o bună documentare pentru a ști foarte bine pe ce cărți vom da
banii din bugetul pe care ni-l putem permite. Ca și alți amici și prieteni scriitori, pun și eu
deoparte ceva bani pentru achiziționarea de volume noi, mai ales în perioadele celor două
mari târguri anuale de carte care au loc la București. Desigur că valoarea financiară a cărților
interesante, nou apărute, este peste posibilităţi, dar mai recurgem și la împrumuturi, între noi.
Totodată, mai și discutăm impresii de lectură recomandându-ne reciproc cărți pe care le-am
citit și ar merita citite, după cum ne și dăruim o parte din propriile volume recent apărute,
prietenește, între noi.

Lăsând la o parte însă noile apariții, desigur că, în ani, fiecare a reușit să-și închege deja o
bibliotecă personală în cadrul căreia există un compartiment preferențial, cuprinzând volume
pe care le consideră esențiale, dar și cărți care i-au plăcut foarte mult, unele chiar ne-au
obsedat, scrise de scriitori la care ținem în mod deosebit. Or, ele ne sunt mai mereu la
îndemână. Dacă „mai e cazul să privim înapoi”? Păi, Robert, părerea mea este că atunci când
reparcurgem – fie doar pasaje, fie integral – o capodoperă a literaturii universale sau
naționale, de fapt, tot „în față” privim. În ceea ce mă privește, răsfoiesc destul de des astfel de
cărți. Recunosc, mai puțin integral, mai mult pasaje de care-mi aduc aminte cu drag. În
ultimul timp, spre exemplu, văd că am un apetit deosebit pentru prozatorii latinoamericani, de
talia unor Sabato, Cortázar, Márquez, Borges… De la noi, mai ales cei doi Caragiale, tatăl și
fiul. În materie de poezie, din cea autohtonă, reprezentanții generației optzeciste și, mai cu
seamă, Virgil Mazilescu. Dintre străini, în principal Bukowski și, o descoperire ceva mai
nouă – fiindcă a fost tradus, cât de cât, ceva mai de curând în românește, Roberto Bolaño.

Crezi în prietenia literară? Vanitatea, egocentrismul, competiția, stilul diferit de a scrie

și de a vedea literatura dau voie ca să se instaureze o prietenie reală între doi scriitori?
Ce prietenii ai rupt și de ce? Ce le-a ținut pe cele pe care le ai?

91
CERVANTES 27 2020

Da, cred în prietenia literară, dacă are la bază respectul reciproc față de valoarea literară a
operei celuilalt. Și, în ciuda aspectelor concurențiale pe care le enumeri tu, dacă suntem
spirite deschise și mature, care să fi constatat cât de imens este cerul de deasupra noastră, cât
de generos este soarele și cât de infinite și blânde sunt albastrul nopților, pâlpâirea stelelor și
argintiul Lunii, nu văd niciun impediment care să zădărnicească o prietenie literară. Ah, că ar
mai putea apărea niscaiva încruntări sau ciorovăieli pasagere, însă în cadrul unor discuții
constructive, ascultându-ne și susținându-ne reciproc, calm, punctele de vedere, fără a apela
la jigniri și păstrând decența, da, se mai pot întâmpla, desigur. Și eu am mai avut „mici
meciuri” cu unii dintre prietenii mei, când spiritele s-au inflamat – fie din vina mea, fie din
vina lor, oricum, ce-ar mai conta? – și s-au rostit vorbe cam grele. Însă, chiar dacă suntem
doar oameni, și mai ales din cauza asta, ar trebui să învățăm și să ne cerem iertare, dar și să
iertăm. Eu nu am reușit să țin o supărare cu niciunul dintre adevărații mei prieteni și cu atât
mai puțin să fi rupt definitiv o legătură cu ei. Un loc de bună ziua și de reconciliere am lăsat
mereu, iar dacă ulterior vreunei asemenea învolburări am realizat că a fost vina mea, eu am
făcut primii pași. În definitiv, și-așa suntem puțini.

Ce înseamnă, în viziunea ta, un poet bun, de raftul întâi? Care ar trebui să îi fie ADN-
ul? Cum faci, ce faci, ca scriitor de poezie, să ajungi acolo?

Offf, ce întrebare îmi pui și tu, Robert! Mă și mir cum de nu m-ai întrebat ce grupă sanguină
au cele Mariane, în Groapa aia a lor, de pe fundul oceanului… Mă rog, am să mă căznesc să-
ți răspund, precizând însă faptul că la întrebarea asta (la care intră în ecuație și ADN-ul
interlocutorului și încă multe alte particularități ale lui), pe oricâți i-ai întreba, tot atâtea
răspunsuri distincte ai primi. Deci, m-aș mira să-ți fie de vreun folos răspunsul ăsta al meu.
Dar, hai, am să mă încumet să-ți răspund.

Păi, din punctul meu de vedere, un poet de raftul întâi este un poet care nu numai că mă face
să rezonez obsedat și obsedant, dar care mă face să urlu sau să mă doară sau să mă
îndrăgostesc sau să iubesc sau să fiu trist sau să fiu fericit odată cu el, în același timp cu texte

92
 CERVANTES 27 2020

ale lui, atunci când le parcurg. Cât despre ADN-ul lui – care, în formularea lui englezească
(deoxyribonucleic acid, DNA), cel puțin zilele astea, parcă-mi place mai mult cum sună… –,
probabil că ar trebui să fie unul albastru și foarte mobil. În ceea ce privește ce și cum fac eu
ca să ajung la acel statut, ei bine, sper să nu te șocheze, însă nu fac nimic special, în afară
poate de faptul de a mă reinventa mereu și a încera să scriu tot timpul altfel. În rest, normal,
ca în orice zi a săptămânii: citesc și scriu.

Dragă Paul, cum vrei să fii ținut minte peste 150 de ani? Ce ai vrea să se știe despre
tine? Ce să nu?

Ca un autor încă „viu”. Absolut totul. Nimic de ascuns.

93
CERVANTES 27 2020

Maria Giurgiu - Italia

Ghiocul de cristal

Curcubeu cu flori de maci, De opinca saltimbancilor.

Frunze veștede, paiete și scarabei Se opri mătăhălos Gabellin

Pe un venerabil car al magilor și al morții, Tartorul satrapilor

Sprijinită de scara sorții Duhnind a mahorcă și anarhie,

Își răsfirase Estrela fustele. Peregrin evadat de la alienați.

Cochetă pretindea a fi Prin lume dădea interviuri

Reîncarnata madame Lenormand Prezicând ploaie cu pietre și flăcări

Și dădea în ghioc de cristal, soldaților Zicea el, că sunt trimise

rătăciți
Să împiedice invazia pe pământ
Pe cărările înșelătoare ale sorții
A îngerilor căzuți.
Și pisicilor aristocrate
Iarba dracului îi atârna pe-o ureche
Ce mergeau agățate

94
 CERVANTES 27 2020

- Zi-mi Papeso, despre iubire, fluviul de Nimerisem pe câmpul cultivat

sânge,
Cu perle și mărgean din poemele
Gemetele sufocate ale inocenților
Homerice,
Și despre puhoaie umflate ce se băjenesc!
Turnurile unde lâncezeau
- Se revarsă apusul
În haremuri aurite
Își dau mâna-n Levant
Frumoasele iubite ale centaurului bătrân
Arcănii balerini implacabili, pe capricioasa
Erau vegheate, ieșirile zăbrelite
Fortuna
De zombi din gărzile regale.
Soarele, justiția și luna!
Călăream obsedant
Prin mlaștina destinelor
Un gând tenebros
Cu cei doi raci,
Printre recifurile de corali
Casa Domnului cade
Și culturile de perle
Răpusă de fulgere îndoliate
Și tânjeam, să ajung în harem.
Și de caii stelelor, scăpați din frâuri
Sunt un sinucigaș,
Pacea sufletelor
Corsar, extrădat penal
E dusă în pârjolite pustiuri
Evadat dintr-o închisoare de nebuni,
De durerea îngerilor.
Îmbâcsită cu fantome de covizi, masonerie
Carul funebru al lumii își află repaos
și
În groapa Marianelor!
Mocirlă mișcătoare, infectă,
SUNT UN PROSCRIS De milenii, lumea nebună, nebună, nebună
EXILAT RASIAL
Se zbate să scape

Din tentaculele ce o istovesc

Azi noapte, făceam salturi
Cu otravă abjectă
Acrobatice, cu definii
Dar ocultismul e un monstru
Mă antrenam
Ascuns în mocirlă,
Să mă infiltrez în castelul lui Neptun.
Cu venin de năpârcă,

95
CERVANTES 27
O înghite devorându-i sufletul
De mii de ani și apoi o vomită!
Sunt un proscris exilat rasial
De țara mea!
Doar mama cu iubire
Între două rugăciuni la Dumnezeu
Mă apără și mă mai vrea
Dar plânsul ei de iubire
E ca un strigăt în pustie!
Nu mai am nimic de pierdut
Chiar dacă monștrii războinici
Care veghează haremurile
Cu demoni-sirene
Mă ucid,
Îmi dau în schimb
Viața mea de ocnaș hăituit
Pentru câteva ceasuri
De nebună și ucigașă iubire
Cu preafrumoasele lui Neptun!
ÎN NĂVODUL DESTINULUI
Mă dor privirile
De atâtea iluzii în van
Tăcerea - mi rănește auzul
O pereche de ochi tainici
În noapte
2020
Mă ademenesc
Cu un licăr de stea
Și-un ghem fermecat.
Prind capătul firului
Și-arunc ghemul.
Rătăcesc în noaptea
Din mine
Un labirint amețitor!
Soarta se-ndură
Mă prinde de mână
Mă leagă la ochi
Și mă duce în răscrucea
Destinului
Acolo ești tu necunoscutule
Pescuiești cu năvodul
Și cad pradă,
Mă zbat la un loc cu peștii
În barca ta.
Triumfător
Strângi la piept inima mea
Adun în căuș
Teama ta de singurătate
Și o privesc fascinată
Cum pulsează-n palma mea
Cer înapoi inima.
Îmi propui străine, un pact:
- Să le logodim!
Împreună vom străbate
Potecile întortocheate
Ale nopților vremii,
Vom face popas
Pe malul izvorului
Unde-și fac jurăminte sortiții
Apoi escaladăm muntele,
Pe piscuri,
Să pescuim în năvod, stelele
Laolaltă cu iubire
Și năzuințe,
Să-mpletim
Cu ele o cunună!
O vom agăța
Felinar al nopților noastre
Pe cornul de lună.
96
 CERVANTES 27 2020

Dincolo de Albastru.

Prefață la volumul BLUA de Margareta Anton

Se spune că la început Dumnezeu a făcut cerurile și pământul, iar Duhul Său se

mișca deasupra apelor. Atunci Dumnezeu a zis

„Să fie lumină!”. Și ca o minune lumina a acoperit pământul și întinderile de ape

(Marele Tot Albastru). Iar Albastru (BLUA) era Cuvântul și Viața picurate în tot și
toate: de la Infinitul Univers, până-n lucrurile mici.

BLUA e acel viu pe care îl simțim, îl trăim, îl iubim, îl gândim, îl visăm... E o ființă
care vibrează-n noi și-n lucrurile care ne-nconjoară, chiar dacă nu-i putem vedea
chipul. Însă e ceva la care putem să transcendem, iar prin artă, ori prin cuvânt să-l
facem suficient de perceptibil: În culoarea toamnei de pe lac... (Like
întârziat...)/drumurile virtuale (Levitația din realitățile noastre)/în sunet (Ce rost ar
avea?)/Ceva ascuns în mine... (În ecouri) ori clovn albastru (Derapaje” normale”).

BLUA este seva care curge prin vine, ducând cu ea cumulul nespuselor vise,
aruncate în soare (Și da, și nu...), ispitele, năzuințele, existențele...

97
CERVANTES 27 2020

BLUA e acea chemare dizolvată în abstract spre care urcăm pășind pe scara
plămădită-n imaginar: Pășesc pe suspine/pe stranii conectări, /pe strigătul ce vine/la
mal din depărtări (Scările ce le urcăm).

BLUA este nostalgia copilăriei cu vatra părintească și ulița prăfuită vegheate de

soarele arzător și albastru perfect al cerului: Hai! /Trimitem din constelația ta,
/ploaia de flori, ce le-ai dus cu tine, /să dezghețăm, iarna dintre noi, /cu clipe calde,
pe chipurile pure, /ca în copilăria ta, din mine. (Surorii mele,...).

BLUA este iubirea care ne acoperă membrana sufletului: Ce faci acum când îți vreau
sărutul, /să-l urc cu dumnezeiască

Simțire? /... /Iubirea te soarbe, întoarsă din blesteme... /Vino! Să mirosim a noi, a
mere coapte... (Vino!)

BLUA este muza care ne dă aripile să zburăm dincolo de Necunoscut ca fluturii

albaștri trecuți prin vămi... (Muză)

Și totuși, dincolo de toate aceste ipostaze, remarcăm și caracterul profund confesiv

al mesajului prin prezența unui set de corespondențe imaginare ale autoarei cu
BLUA:

Dragă Blua,

(București, 9 noiembrie 2017) Florile tale le calc

fără să vreau, cu timpul ce nu iartă...

Nu vezi cum trece? Mă dor petalele rămase în zăpezi, din buchete deja
predestinate, dar mai ales, câmpiile rămase pustii...

Toate acestea compun un adevărat imn metaforic în cinstea Albastrului: Ai tot

timpul rămas între noi: /- să râzi, cu ecoul nebuniei lor/când, sub privirea fotografiei
tale, /au cultivat iluzii, amăgiri, ce dor/că privirea fixă în puncte abisale. //Ai tot
timpul rămas între noi: /- să te transpui în armata de mișei, /- să ridicați undele spre
Univers... /Dar pe al tău munte, fără șei, /urcă fosile, ale gândului pervers... (Dragă
Blua).

98
 CERVANTES 27 2020

Toți pașii autoarei sunt ecoul ce trece peste treptele sărutărilor, conducând-o spre
zborul fluturilor, sunetul toamnei și mâna timpului care o așteaptă să-i dezvăluie
Marele Mister: Căutați” Albastrul din fluturi” și urmați-le zborul spre nemurire iar lui
Blua aruncați-i flori pe ape, să părăsească pământul și să scufunde în adâncuri, cu
ultimul batiscaf... (Epilog).

Volumul de față este muzica” Blua”, a visului în care am trăit sau poate, acea
culoare a privirii sale, ce a dat începutul și sfârșitul culorii... (Prolog).

Margareta Anton se înscrie cu această carte în linia unor mari scriitori care au
abordat în creațiile lor literare acest tip de cromatică: Albastru cu cap încoronat, /cu
albastru tăiș fulgerător/pe albastru l-a decapitat/peste nor, sub nor... (Albastru de
Voroneț de Nichita Stănescu); Pe dealuri se-nalță solare/podgorii albastre și sonde.
/Râuri spre alte seminții/duc slava bucatelor blonde... (Țară de Lucian Blaga) sau
Lacul codrilor albastru/Nuferi galbeni îl încarcă/Tresărind în cercuri albe/El cutremură
o barcă... (Lacul de Mihai Eminescu).

Și din punct de vedere simbolic albastru rămâne cea mai adâncă și cea mai
imaterială dintre culori. Albastru este rece și pur. El exprimă detașarea față de
valorile acestei lumi și înălțarea sufletului eliberat către Dumnezeu. (Jean
Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri)

Prof. Ștefan Mazilu

===================================================
La marginea orizontului. Prefață la volumul „Țiganii, aurul și diamantale. Partea a-III-a” de
Samson Iancu

99
CERVANTES 27 2020

Motto: Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială și semn fiecărui neam. Pe țigan
l-a învățat să cânte cu cetera...
(Mihail Sadoveanu, Baltagul)

Abordarea periferiei nu este un subiect foarte des regăsit în literatura română. Și... și totuși merită
trecute în revistă cele câteva dintre abordările sale, precum:
„Țiganiada” de Ion Budai Deleanu - această capodoperă a iluminismului românesc care descrie atât
de alegoric călătoria unei comunități în căutarea propriului univers: Cum țiganii vrură să-și aleagă,/ Un
vodă-în țară ș-o stăpânire/.../ Însă toate-aceste se făcură/ Prin dimoneasca amegitură...
„Două loturi” de Ion Luca Caragiale: Birja, trecând din greu prin noroi, se oprește în sfârșit în
apropierea unei cocioabe de pământ, care șade singuratică pe un peș, pe un maidan...
„Groapa” de Eugen Barbu: Se auziră cocoșii din mahalalele vecine. Dinspre câmpul întins și pustiu al
Cuțaridei, mai răzbăteau înjurăturile căruțașilor...
„Mendebilul” de Mircea Cărtărescu: Atunci am văzut în fața ochilor ușa de sticlă de la Scara Unu, care
se deschidea atât de greu, moara Dâmboviței... imaginea Bucureștiului privit de pe terasă...
Lumea lui Samson își are izvorul în toate aceste ipostaze ale lumii aflate la marginea orizontului: un
univers întunecat de stigmatizare, intoleranță și lipsa de speranță. Este ceea ce, din păcate, a ajuns să
definească în mare parte societatea postdecembristă, determinând o mare parte din români să ia calea
pribegiei spre Occident.
Pentru Samson totul este ca o reluare a acelei călătorii alegorice descrisă în epopeea lui Ion Budai
Deleanu, spre Paris (orașul visurilor și a luminii). Asta e destinația ideală pentru el și micul Robert, într-
un nou început.
Parisul de azi e mult mai cosmopolit. Fiecare caută să-și găsească idealul, iar pentru Samson acesta
se materializează printr-un mic spațiu comercial pe care ajunge să-l închirieze cu scopul de a deschide
un magazin de bijuterii. Și reușește cu noroc, iscusință și foarte multă inteligență.
Pribegia nu-l rupe total de țara natală, de oameni, de locuri, de amintiri; căutând mereu să-și
creioneze în juru-i o mică Românie prin: prietenia cu Petrică (Printre prietenii mei invitaţi se numără şi
Petrică din Iaşi, un român care a emigrat în Franţa odată cu mine şi care într-o perioadă de 10 ani, a
reuşit să deschidă o societate de reparaţii şi întreţinere ascensoare cu sediul la Paris...); istoria lui Dorin
(Istoria lui Dorin din Constanța zis „Degetul de Aur” am cunoscut-o personal şi-am să o povestesc în
întregime...); figura lui Tandoi din Crângași (Tandoi din Crângaşi era considerat în perioada anilor 60,
unul din cei mai buni panacotari de pe planetă, nu-l depăşea nimeni la viteză şi la atingerea
buzunarului...); povestea lui Frișcă...
Samson se arată foarte mândru de originea lui, reușind să zugrăvească astfel o adevărată frescă a
comunității din care face parte, prin: relatarea pasiunii pentru metalul prețios; rememorarea istoriei;
descrierea tradițiilor țigănești; dezvăluirea preocupările/ frământările interioare; prezentarea
îndeletnicirile de zi cu zi; imaginea mahalalelor; soarta celor plecați peste hotare pentru o viață mai
bună...
Gelem gelem lungone dromentza
Maladilem baxtale romençar
A Roma! len, katar tumen aven,
E caxrençar, bokhale ćhavençar?
A-a Roma! len, a-a ćhava! len!...
(Opré Roma)

10
0
 CERVANTES 27 2020

Prof. Ștefan Mazilu

DE LA GOTTLIEB LA IANCU SAMSON

În 1783 apărea la Gottingen prima carte despre ţiganii din Europa: „Die Zigeuner, ein
historischer Versuch ueber die Lebensart und Verfassung, Sitten und Schicksahle dieses
Volks în Europa, nebst ihrem Ursprunge” semnată de Heinrich Moritz Gottlieb Grellmann
(„Ţiganii, un eseu istoric despre modul de viaţă, moravurile şi soarta lor în Europa, ca şi
despre originea lor”). De prin secolele XIV-XV apăruseră mai multe referiri la ţigani în mai
multe volume (care propuneau tot felul de origini fanteziste pentru ţigani bazându-se pe tot
felul de legende) – însă Grellmann este cel care a identificat şi demonstrat pe cale lingvistică
originea indiană a ţiganilor.

Cartea de faţă este un roman autobiografic al scriitorului IANCU SAMSON şi totodată o

istorie nuanţata, plină de optimism şi încredere în propriile talente native ale personajelor
sale. Fatalismele propriului destin în care crede şi se încrede sunt în majoritate descendenţi ai
acestui străvechi popor, al ţiganilor romani. Trăitor pe plaiurile româneşti alături de români
încă din zorii istoriei neamului romanilor. ca parte integrantă a decorului. Acţiunea romanului
începe cu emigrarea scriitorului după căderea regimului comunist către porţile deschise spre
occident împreună cu micul său fiu. Pe care îl ia cu sine şi îi poartă de grijă cu multă iubire,
ca celui mai de preţ diamant. Şi continuă cu multe incursiuni pe diverse coordonate ale
istoriei unde face popasuri. Invitând cititorul să trăiască alături de acesta, cu sufletul la gură.
profunde emoţii. Teroare şi spaime terifiante în camerele de gazare din lagărele de
exterminare naziste. Sentimente ce vin să compenseze durerea, dorinţa de justiţie şi alinare în
timp ce defereau justiţiei mari criminali de război. Angajaţi ca spioni ai serviciului rus de
contraspionaj, lucrau sub acoperire ca hoţi de portofele şi din locuinţe. Astfel, dezvăluind
falsele identităţi sub care criminali periculoşi nazişti se ascundeau.

În contrast, în cartea sa O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Neagu Djuvara
comite mai multe erori majore, dintre care una inacceptabilă, care merită o clarificare
imediată, pentru că altfel dă apă la moară obsedaților naționaliști care ar dori ca romii să își
schimbe denumirea, etnonimul, deoarece acesta ar fi, chipurile, pur și simplu furat de la
numele de român. Aceste salturi în trecut pe diverse căi ca de pildă fluviul zbuciumat de
aminti şi trăiri zbuciumate, de o mare vibraţie interioară. astfel autorul de faţă ne poartă cu
măiestria propriului talent într-o intensă şi inedită aventură pe marea propriei sale existenţe şi
deopotrivă a existenţei neamului ţiganilor. Din stirpea căreia se mândreşte că îi aparţine, plină
când de capcane demne de călătoriile legendarului Ulise bântuită de monştri greu de doborât-
Cărora mulţi cad victime, când pe magnifice tărâmuri de împliniri mult râvnite pline de
bogăţiile mult râvnite pe care reuşeşte deseori să le cucerească. Învingând monştrii ce
veghează la treceri prin periculoasele strâmtori ale vieţii ţiganilor şi ale eroului principal
deopotrivă. Unii sfârşesc în mod tragic şi inexorabil înghiţiţi de hăurile acestea înfiorătoare.
El însă reuşeşte să atingă ţărmul către care a pornit ducând cu măiestrie corabia propriului

10
1
CERVANTES 27 2020

destin. Şi devine stăpân pe forţele misterioase ale diamantelor nepreţuite prin forţa unor arme
magice precum iubirea, forta voinţei şi a inteligenţei. Pe care le foloseşte în mod magic, ca un
adevărat fiu al unui popor renumit şi ca deţinător ale unor ascunse secrete ale vechilor magii.

Cartea se înscrie în şirul unor deosebite creaţii literare cum ar fi cea a lui L. M. Arcade -
Poveste cu țigani ("Caietele inorogului", 1966) sau Mihail Kogălniceanu, Autobiografie
dezrobirea ţiganilor sau Istoria Ţiganilor de Lucian Cherata.
Alta carte este DE LA CĂLĂI-LA-LĂUTĂRI-ISTORIA-ŢIGANILOR-DIN-ŢĂRILE-
ROMÂNE de Daniel Dieaconu

Iancu SAMSON exprima în cartea sa mesajul de suflet şi iubire pentru neamul ţiganilor din
ROMÂNIA ca năzuinţă de a-şi exprima liberi propriile deziderate

Maria Giurgiu si George Terziu

Editori si prieteni ai autorului
==========================================================

PREAMBUL LA O AUTOARE DEOSEBITĂ

Giurgiu Maria- autoare de proză și poezie,

născută la 1.11.1960, în comuna izvoru, din comuna Uda, județul Argeș

În prezen rezidentă în Italia - Pordenone, regiunea Friul.

Si ASISTENTA MANAGER LA GRUPUL CULTURAL INSPIRESCU -CERVANTES

Membră în LIGA SCRIITORILOR ROMÂNI, filiala Vrancea, din august 2015.

Publicat primul volum în proză- debut editorial colecția GRAI ROMÂNESC

2015, intitulat”POVEȘTI DESPRE UN TERITORIU MARGINALIZAT” .

10
2
 CERVANTES 27 2020

Publicat al doilea volum, romanul ,,INGRID” –august 2015editura- Editgraph;

premiat la Festivalul Național de Creație 2016 -Vrancea Literară cu premiul
,,Duiliu Zanfirescu”.

Publică poezii și proză scurtă în diverse Antologii(Centenarul Unirii, AMINTIRI DE

SECOL XX, Festivalul Limbii Române organizat de revista internațională
STAPRESS, ANTOLOGIILE LSR –filiala Vrancea sunt numai câteva dinte ele) și
pe siturile literare, Cronopedia, Negru pe Alb, și Însemne Culturale, Dialoguri
Culturale, reviste online -Confluențe Literare,Taifas Literar, Negru Pe Impact,.

Publicat în 2017 volumul de versuri,, Un vis cu parfum de amurg” și volumul

de povestiri ,,Copilărie între real și fantastic”, ambele apărute la editura
Armonii Culturale Alb, Memoria Slovelor, Oglinda Literară, Glasul Literelor,
Starpress, ECreator, Glasul Literelor, Cenaclul Poetic Schenk, Cronos și altele

În anul 2018 am publicat interviu într-un volum de interviuri cu scriitori

contemporani intitulat- ÎN DIALOG CU…INIMA apărută la editura ARMONII
CULTURALE din grija domnului Gheorghe Stroia, scriitor și editor, publicat
proză în Antologia SCRIITORILOR ROMÂNI DIN ÎNTREAGA LUME ,,IUBIREA
ETERNA POVESTE” și în, Antologia LSR VRANCEA, participat cu poezie și
proză participat la concursuri literare în limba română, unde am obținut
premii și mențiuni .

În anul 2019 am publicat interviu în volumul -INTERVIURI –START…

REPORTOFON! STARPRESS-Canada;am publicat proză și versuri în Antologia
LSR Vrancea, și în Antologia Scriitorilor din întreaga lume dedicată Limbii
Române, STARPRESS 2019 Am participat la concursuri în limba română pe situl
NEGRU PE AB și am obținut premiul II, am paricipat la concursuri în limba
italiană ,,Parole in fuga” și,, Un fiore colto e altro donato” și m-am clasificat
cu poezie la finaliști., am publicat la editura Armonii Culturale-2019 un nou
roman, intitulat ,,BASTARZII” .

Romanul INGRID e alcătuit de întâmplări unde realul se îmbină cu ficțiunea.

Personajele coboară în pe scena reală a vieții,alăturându-se protagonistei
principale, uneori în mod firesc din viața ei cu bruște și neașteptate cotituri
ale destinului deseori dramatice, iar alte ori , din albumul vechi cu fotografii,
ca prin magie. Albumul acesta magic e unicul lucu ce la luat cu sine Ingrid în
călătoria spre necunoscut. Fotografiile din album sunt un fel de vehicul care îi
deschid ferestre în timp, în diferite epoci ale vieții, începând cu anii
adolescenței, unde sunt retrăite momentele dramatice din timpul
cutremurului din 1977. Atunci ea era o tânără liceană, alături de alții de
seama sa, percum tânăra Ilinca ce trăia o viață la limita sărăciei și foarte

10
3
CERVANTES 27 2020

expusă pericolului, din cauza abuzurilor celor care erau destinați să o

ocrotească. Acțiunea continuă în mod cronologic, cu întâmplări reale din
perioada Revoluției din decembrie 1989 la Târgoviște, unde trăia împreună cu
familia. În călătoriile sale prin ferestrele timpului, protagonista se regăsește
alături de alte personaje inedite, protagoniști pe scena vieții alături de sine,
trăind împreună întâmplări, unele dramatice, profund emozionante, altele
pline de haz cum sunt de pildă, cele în care e prezent, domnul Vulpe,
doamna Emma Tomassini așa zisa Doamna Einstein. Cartea e în întregul său e
o lectură plăcută, antrenantă, plină de surprize și neprevăzut.

ALBUL CONCEPTUAL AL POEZIEI CUBLEŞIENE

Există diverse modalităţi pentru a ne induce, certifica, certitudinile. Apelăm în acest sens la
repere şi concepte. Iată însă unul nou (chiar dacă numai pentru mine) oferit graţios şi
indubitabil cert: albul. Albul ca traiectorie apocrifă a imuabilităţii conceptuale. Visul
furnicilor simbolice. Nu ştiu dacă ştiţi că în natură nu exista alb curat, nepătat. Chiar şi
zăpada de care se face referire în texte este gălbuie. Se pare că nu exista nici negru absolut.
Totul în viaţă se petrece în registrul gri.” Nu vom atinge infinitul niciodată, dar faptul că
tindem spre el este totul” spunea Brâncuşi undeva. Albul este un mit. Este un vis. Este un alb
“în marş spre Siberia” (p.14) Numai în această carte, sub semnul albului se petrec
metamorfoze hieratice, cum ar fi “Vechea bancă
Din care mușcă timpul cu furie
Se reface neîncetat”
Sau “transfuzia de sânge a frunzelor” sau pe zăpezile sărace se văd petele de
rugină”

10
4
 CERVANTES 27 2020

Neîndoielnic, Cornel Cubleşan, ne atrage cu mult har în lumea lui suprarealistă,

sintetică în ambiguitatea şi generozitatea cu care se desfăşoară. Este o nebunie a
frumuseţii, dorite şi acceptate. Fiecare gest este bine calculat, şi oferit pe tava
eternităţii, cu graţie. Versurile şi metaforele împletite cu trăirile poetului fac din
această carte una dintre cele mai frumoase pe care le-am citit. Maestrul încearcă să
Repare frumuseţea interiorului (pag. 50), într-o lume care îl incita la trăiri cosmice:
Dimineaţa
Un stup uriaş în care
Zumzăie amintirile
În rest lucruri goale plutind
Nefolositoare în jurul meu
Şi oameni mecanici
Reproducându-se mecanic.
Între Alfa şi Omega un cal orb
Aştept cu interes viitoarele lumi imaginare atât de necesare în elementele stricate
ale lumii noastre descompuse. (George Terziu, editor si prieten)

=============================================

Când poezia devine strigăt şi chemare

Se întâmplă uneori, unora, să descopere că nu îşi pot descrie filosofia, sau suferinţa, şi
durerile, gândurile decât înşirate în versuri, prinse în rime potrivite, şi presărate cu metafore.
O astfel de „dificultate”, însă, nu este dată tuturor. Aici, într-un mod absolut unic şi original,
Alis-Georgiana Ursu îşi asumă o astfel de responsabilitate, lăsându-ne pe noi, cei ce o citim,
să o descoperim (sau chiar să o redescoperim, cu faţete noi) în volumul de debut.

10
5
CERVANTES 27 2020

Versurile înşirate aici par să-şi fi aşteptat descoperirea cu răbdare ani în şir.
Dar,totodată, par şi a erupe din spatele unui stăvilar auto-impus, ce nu a mai putut face faţă
nevoii de creativitate. Imaginea pe care ne-o lasă este, uneori, una de curgere turbulentă, care
se transformă pe parcursul lecturii într-o curgere laminară, uşor de urmărit înspre destinaţie.
Iar destinaţia este de fiecare dată aleasă cu grijă de către poetă.

Fiecare poezie conţine câte o fărâmă de suflet, fiecare orchestratăcu migală atât pentru
amintirea proprie, cât şi pentru a deveni lecţie altora. Odată descoperită latura educativă, se
poate întrezări cu claritate talentul şi pasiunea de profesor, îmbinate cu dorinţa de a obţine
participarea activă la experienţădin partea cititorilor. Se poate citi uşor şi dorinţa de a ieşi din
formal, de a evada din clişee, şi de a chema la cultură: „M-am săturat să-mi tot conjug viaţa
şi să nu o trăiesc...” – Strigăt de (in)cultură, expresiv şi memorabil descris. Faptul că trăim
într-un univers impersonal, în care se poate vorbi „despre mine şi despre tine” deodată, este
surprins prin epitete şi antonime potrivit alese. Poezia ne lasă la final într-o stare meditativă
din care nu poţi ieşi decât acceptând, cu empatie, pluralitatea fiecăruia dintre noi.

Chiar şi atunci când poezia se anunţă „despre nimic”, metafora o transformă încă de la
început într-o poezie despre evadarea din banal: „Sătul să mai fii tu şi să fii închis,/ Ca într-
un cuvânt format dintr-o silabă,/ Aştepţi o virgulă să te salveze...” Şi astfel putem şi întrezări
modul în care, aparent fără niciun efort, oamenii se transformă în cuvinte, iar cuvintele în
fiinţe, în poezia lui Alis.

Revolta faţă de lipsa valorilor din societatea de astăzi, sau în faţa trecerii oamenilor de
valoare în nefiinţă, se lasă necenzurată înspre final de volum. Şi ne putem astfel descoperi cu
toţii, printre rândurile rebele, gândurile noastre proprii care acum şi-au căpătat o formă
coerentă în poezie. Poezie care nu doar că merită citită, dar recitită de atâtea ori de cât e
nevoie pentru a pătrunde dincolo, într-o altă lume, „în ţara minunilor”, indrumaţi cu răbdare,
dar şi cu pasiune, chiar de Alis.

Faptul că poeziile sunt mai mereu însoţite de desene proprii, ascunzând cu eleganţă
alte trăiri – de data asta exprimate plastic – nu face decât să dea lecturii o nouă latură şi un
nou înţeles. Iar uneori, chiar cu toate adunate şi oferite nouă spre înţelegere, trebuie să
acceptăm şi posibilitatea, aşa cum ne prevenea Lucian Blaga, că „tot ce-i nenţeles se
schimbă-n nenţelesuri şi mai mari...” Iar asta face poezia lui Alis o poezie surprinzătoare,
care promite noi ramificaţii în direcţii neaşteptate. Eu personal – şi sper că toţi cei ce o vor
citi aici – voi aştepta metaforele, imaginile, ideile ce nu s-au născut încă, dar care cu
siguranţă vor găsi versuri potrivite pentru a fi aşezatede către autoare într-un viitor apropriat,
spre plăcerea şi învăţul nostru.

Personal, recunosc şi că poeziile cuprinse aici ajută să micşoreze depărtarea fizică de

cei dragi, de „acasă”. Un motiv în plus pentru lectură, şi sper şi un motiv în plus pentru

10
6
 CERVANTES 27 2020

inspiraţia de a scrie mai mult şi mai multe, lăsând liberă creativitatea rebelă care mi-e
cunoscută de atâta vreme.

Daniel Moraru , Hamamatsu, Japonia22 octombrie 2019

La Editura Inspirescu au editat pana acum peste 130 de

autori.Unii, reeditari

SĂ NE CUNOAŞTEM MAI BINE..

AVANTAJELE PUBLICĂRII LA Editura Inspirescu

• Grafică pentru copertă
• Prefaţă
• Machetare şi corectura cărţilor
• Consiliere în realizarea cărţilor
• Materiale publicitare pentru lansare;
• Publicarea autorilor în Revista Internaţională de Cultură Cervantes
(revista particulară proprie);
• Articole critice în revistele cu care avem parteneriat din ţară şi
străinătate (Editorul este redactor la 6 reviste);
• Mediatizarea pe internet în cadrul grupului cultural Cervantes
(peste 6200 membri);
• Mediatizarea pe internet a cărţilor tipărite, precum şi la scriitori
români din întreaga lume (9200 e-mail-uri lunar);
• Parteneri diverse Festivaluri literar-culturale din ţară. Cei mai
buni autori vor fi invitaţi, sau li se vor prezenta cartea!!!

Aceste facilităţi nu se oferă simultan. Unele sunt gratuite altele nu. În

funcţie de fidelitatea autorului faţă de editură şi tirajul unei cărţi.

10
7
CERVANTES 27 2020

George Terziu, manager general, 0732-407032

www.inspirescu.ro
Email: talentliterar@gmail.com

10
8