Motto:

„ Din iubire se nasc toate,

Prin iubire se țin
Și în iubire se întorc,
Când trec de la noi.”
Alex. D. Samuracaș

Tehnoredactare şi concepţie grafică : Locotenent Pîrvu Dragoş Gabriel

Ediţie îngrijită de către doamna profesor de limba şi literatura română
Nicolescu Cecilia şi doamna etnograf Savelovici Rodica.
 Nașterea omului stă sub binevoitoarea ocrotire a Dumnezeirii

Multe și frumoase sunt datinile și credințele românului uzitate la cele

mai însemnate ocazii din viața sa, comori neprețuite de simțiri duioase,
obiceiuri pe care le-a transmis din generație în generație și la care ține foarte
mult.
De naștere sunt legate atâtea obiceiuri, încât doar cunoscându-le vom
putea pătrunde taina acestor momente din viața noastră. Vom putea vedea
ce gândea, ce credea și cum trăia poporul nostru, iar atunci, amintindu-ne ce
legi i-am făurit, ce viață potrivnică firii lui i-am croit și l-am silit s-o ducă,
vom rămâne pe gânduri. Această viață, ne este dat nouă, celor de astăzi,
care simțim și cugetăm românește, să o facem să dispară !?! Tocmai pentru
a nu cădea în greșeala tuturor reformatorilor noștri se impune să cunoaștem
vechile noastre credințe, pentru a ști ce fel de instituții se cuvin poporului
noastru, dacă vrem să ajungem, idealul pe care mulți îl urmăresc.
Începem să devenim cu totul străini față de cine am fost, ca și când ne-am
transforma într-un alt popor. Oamenii gândesc diferit, au alt stil de viață,
alte aspirații. Astăzi lumea este făcută mai mult din oameni cărora le vine
mai la îndemână să primească orice idei, doar pentru că sunt la modă.
Astfel, acum multe femei nu mai au dorința de a avea copii fie din ispite de
natură economică, fie pentru a rămâne frumoase ori pentru a-și face carieră
s.a., dar precum Sfântul Apostol Pavel spunea: „femeia se va mântui prin
nașterea de prunci”, căci toate lucrurile materiale create se vor transforma în
praf, iar obrazul tot se va rida și părul tot se va albi. Doar copii sunt aureola
și gloria femeii mame, și doar prin ei învinge timpul și moartea.
Mama este femeia care se oferă lui Dumnezeu și planurilor Lui; ea
este umanitatea consacrată puterii creatoare. Femeia nu va înțelege nici pe
Dumnezeu, nici iubirea, nici viața, nici propria-i taină, decât prin
maternitate. Niciodată femeia nu-i atât de aproape de Dumnezeu ca atunci
când este mamă; Viața însăși nu se înnoiește decât atunci când femeia
devine mamă.
Atunci trebuie să spunem că viața, mai mult decât pâinea bună, o
asigură mamele bune, că pe lângă teama de moarte pe care o alungăm cu
tinerețea inimii, trebuie să izbândim asupra fricii de a trăi, izbândă pe care o
dobândim doar prin maternitatea femeilor vrednice.
 Nașterea odinioară

Una din primele dorinţe ale tinerilor însurăţei şi cu o deosebire a

tinerei soţii era ca prea bunul şi prea puternicul Dumnezeu să-i
binecuvânteze, dacă nu cu mai mulţi, măcar cu un singur copilaș. Căci un
străvechi proverb zice : „ Mulţimea copiilor, averea românului ”
Altfel se petreceau lucrurile odinioară în lumea satului, însurățeilor nu
le era frică de copii, ci dimpotrivă era o rușine și o durere sufletească a nu
avea, a nu putea da continuitate neamului.
Bucuria de a avea moştenitori şi mândria de a-şi integra urmaşii în
comunitatea sătească creştină şi în familie au determinat, de-a lungul
vremii, apariţia unui ceremonial de o frumuseţe cum rar se mai poate vedea
în alte părţi.
Naşterea unui copil reprezenta un semn de bun augur şi a constituit
întotdeauna un prilej de bucurie pentru familie, indiferent de cât de
numeroasă îi era plata, câţi membri avea, pentru că românii spun: „cine nu
are coadă degeaba trăieşte ! ”
Românul vroia cu tot dinadinsul să aibă în casa sa copii, ca să aibă pe
cine desmierda și cu cine se mângâia, să aibă cui încredința averea pentru ca
aceasta să nu se irosească și să aibă cine să-l pomenească.
Și dacă femeia nu se vedea curând în acea stare binecuvântată,
începea mai întâi și întâi a se ruga din toată inima lui Dumnezeu, a ține
posturile: cele mari de peste an, cu deosebire însă lunea, miercurea și
vinerea. Este o credință foarte veche dealtfel și foarte răspândită la românii
din Bucovina, ca cel în nevoie, dacă se apucă să postească și lunea, aceluia
în multe privințe îi va merge foarte bine.
Nu puține au fost însă cazurile când femeile nu au putut naște prunci din
diverse motive fie de sănătate, fie dintr-o încercare de la Dumnezeu, care a
vrut să vadă cât de mare e, pe de o parte, dorința lor de a avea prunci, pe de
altă parte, credința lor. Mulți părinți au știut precis ce-și doresc, așa că nimic
nu le-a stat în cale, nu s-au supărat când Dumnezeu nu le-a îndeplinit
imediat rugăciunea, au perseverat în rugăciune. Și pentru că au perseverat și
pentru că ceea ce au cerut le era de folos, bunul Dumnezeu le-a îndeplinit
rugăciunea și i-a binecuvântat cu prunci.
În unele cazuri, în marea lor dorință de a avea copii femeile
recurgeau la descântece deși aveau conștiința că tot prin rugăciune, cu fața
brăzdată de lacrimi arzătoare, se vor curăța ca să devină vrednice să
dobândească binevoința lui Dumnezeu.
Astfel cei cărora nu le-a fost cu putință, care pierduseră toată
speranța că vor mai avea copii, puneau la cale să ia un copil de suflet
(adoptiv), de regulă de la un frate sau de la o soră care era împovărată cu
multă gloată, sau cum mai zice românul, avea casă grea. Alți români care
nu aveau copii, adeseori luau de suflet un copil lepădat crezând că este
foarte bine a ocroti un astfel de copil nevinovat care de altminteri ar fi fost
expus la cele mai mari mizerii.
Românul știa că nerodirea de prunci putea fi un semn al nedesăvârșirii
strămoșilor in lumea de dincolo. Ca atare, la liturghia viilor și a morților ei
își pomeneau neamurile suitoare si coborâtoare. Raspunsul lui Dumnezeu
nu intârzia.
În popor se credea că era mare păcat să lepezi copilul și dacă se
întâmpla să fie secetă mare, inundații, să bată grindina ori alte calamități,
năpasta aruncată de Dumnezeu asupra satului era pusă și pe seama faptei
necreștinești a aceleia ce curmase voit o viață nevinovată

În altă stare

În sfârșit a dat Dumnezeu bucurie în casa creștinului, a binecuvântat

pântecele nevestei, care în curând va naște un copil.
O ghicitoare tot din Bucovina descrie pe femeia însărcinată astfel:
„Merge duda pe cărare,
Patru ochi, patru picioare,
Patruzeci de unghișoare.”
Pe cât de mare îi era înainte tinerei soții teama că nu îi va dărui
Dumnezeu prunci, pe atât de mare îi era teamă, de a nu pierde fătul, atunci
când se afla în altă stare. Femeia însărcinată se numea în limba poporului
că se află în starea binecuvântată sau în starea darului, spre deosebire de
fata mare care se afla în asemenea împrejurări care se zicea că e
burduhănoasă, cu ciolane în pântece, sau cu pântecele până la gură.
Prin urmare, fiecare soție căuta de acum a se feri de toate acelea care i-ar
dăuna, și acestea împreună cu diferitele datine și credințe apucate din moși
strămoși. Așa că din momentul când simțea că este în altă stare, femeia se
ferea a se osteni din cale afară, nu se depărta deloc de lângă casă, nu ridica
prea greu, nu se întindea prea sus, se ferea de răceală, sperieturi și toate cele
care ar putea să-i fie spre stricăciune.
Femeia nu putea mânca orice, de asemenea obișnuia să mănânce
multă nucă decât de obicei, pentru că aceasta era cu cruce. (conținea fier).
Tot tradiția ne spune că, femeia gravidă este obligată să respecte
toate posturile, pentru că altfel, este posibil să dea naștere unui copil slab de
minte, și asta ca o pedeapsă. De asemenea și tatăl trebuia să postească
pentru ca pruncul să fie ferit de o moarte prematură, de vicii și infirmități
corporale.
Un vechi proverb românesc ne spune : „Dacă Dumnezeu vrea să te
bată, atunci îți ia mințile” și de aceea prin post, părinții îndepărtau această
nenorocire de la copiii lor.
În Bucovina și în unele părți ale Transilvaniei se credea că dacă femeia
îngreunată fura ceva, atunci copilul care se năștea devenea hoț.
Dacă analizăm viața de zi cu zi a familiei la români vom constata cu
ușurință că femeia nu era prea ocrotită de bărbatul ei, deoarece în
gospodărie femeii îi reveneau foarte multe sarcini. Dar atunci când femeia
era în starea binecuvântată de gravidă, bărbatul avea o grijă deosebită de ea
și de copilul care urma să se nască.

Naşterea
În toate țările locuite de români este datina ca femeile însărcinate,
când văd că se apropie ziua nașterii, să se ducă la biserică pentru a se
mărturisi și împărtăși.
Când o cuprindeau durerile nașterii (strânsurile), începea a pregăti
toate cele trebuincioase pentru copil, iar bărbatul alearga după moașă.
Fiecare femeie își procura sau confecționa singură cu câteva săptămâni
înainte de naștere: o fașă (un fel de brâușor lat din lână sau bumbac), un
brânețel (un brâușor asemenea celor întrebuințate pentru încinsul
catrințelor), pelincele ( bucăți de pânză, de regulă de la cămăși mai vechi),
scutecele (niște salteluțe pătrate făcute dintr-o pânză mult mai groasă), un
oghelaș (cuvertură, plapumă în miniatură), căițe (bonete). Unele dintr-însele
le mai capăta și după botezul copilului de la cumătra cea mare, nănașa
copilului.
În ziua nașterii femeia îndepărta toți copii de acasă. Bărbatului, în tot
timpul nașterii, îi era iertat a intra în odaia soției sale. Cei mai mulți însă, nu
stăteau acasă unde se aflau soțiile lor, în parte pentru că nu erau nicidecum
suferiți de acestea, parte din cauză că erau prea miloși.
Dacă moașa se pricepea bine la moșit, dacă era ușoară la mână,
femeia nu se muncea mult. Pe de altă parte, când o femeie năștea greu, se
punea în genunchi și începea a se ruga lui Dumnezeu și mai cu seamă
Preacuratei Fecioare Maria, în speranța că aceasta, cunoscând durerile și
greutățile nașterii la femeile cele păcătoase, să o ajute și să-i ușureze și ei.
Românii credeau că îngenuncherea grăbea nașterea.
În ziua nunții fata nu pleca din casa părintească fără o icoană a Maicii
Domnului pusă în lada de zestre. Această icoană purta numele Maica
Domnului Nașterița. Rolul ei era și acela de a ajuta si a ocroti pe mamă in
ceasul nasterii.
În unele părți din Bucovina, cum năștea femeia și pruncul sosea pe
lume, moașa care îl ridica, îi tăia și lega buricul, și zicea, dacă era copilă :
„ Această copilă
Să fie frumoasă
Și mintoasă
Și voioasă,
Drăgăstoasă,
Sănătoasă
Și învățată
Și bogată
Și femeie de treabă
Și luată în seamă! ”
Iar dacă era băiat zicea :
„ Acest băiat,
Ce l-am ridicat
Să fie norocos
Și mintos
Și voios
Și drăgăstos
Și sănătos
Și învățat
Și bogat,
Om de treabă
Și luat în seamă! ”
*
„ Cine-i acesta?
Ori îi om de omenie
Ori nu-i om de omenie?
Om cu minte și de treabă
Și de toți luat în seamă
Om frumos, voinic, bogat
Cu cei săraci îndurat
Nu-i bețiv, dar îndrăzneț
Ca oamenii cei isteți
Ca toți oamenii cei mari,
Care au fost mai de demult
 Din moși
Din strămoși
Și răstrămoși! ’’
Înainte sâ fie ridicat pruncul de către moașă și să i se facă urări de
sănătate, la Brănești și Turceni mama îl atingea cu mâna de trei ori zicând :
„ Al meu și al lui Dumnezeu’’
Moașa îl însemna cu semnul sfintei cruci zicând „ În numele Tatălui, Fiului
și al Sfântului Duh, amin !”, îl spala într-o covată (copaie) cu apă de regulă
rece, anume ca să fie deștept și apoi, învelindu-l într-o cămașă de-a tatălui
său, îl punea dacă era iarnă pe cuptor, iar dacă era vară pe laiță (bancă din
scânduri fără spătar așezată de-a lungul pereților în casele tradiționale ce
servea drept pat) sau pe vatră ca nu cumva să răcească. După care, moașa se
întoarcea la nepoată, ca să-i dea ajutorul trebuincios, ca nu cumva în urma
crâncenelor dureri și vărsării de sânge să se întâmple vreo nefericire sau
chiar nenorocire.
Femeia care năștea, din ziua nașterii și până după 40 de zile, se
numea nepoată, iar aceasta o numea pe cea care a moșit, oricine ar fi fost
aceasta, moașă sau moșică. Denumirile acestea au fost folosite din timpurile
cele mai străvechi, când nu erau moașe învățate ca în prezent, ci fiecare
moașă respectiv bunică ridica copii nepoatei sale. În Gorj moașa era aleasă,
înainte de vreme, dintre rudele de sânge ale noului-născut, mai mult din
rudele tatălui și frecvent rolul ei se transmitea de la o generație la alta.
În satele de pe Gilortul de jos, moașa era ce care tăia cordonul ombilical cu
un briceag pe o așchie sărită dintr-un lemn, ca să semene cu părinții (de aici
probabil și zicala „ așchia nu sare departe de trunchi’’) sau pe o bucată de
lemn scoasă de la jugul animalelor din ogradă, în credința că „ va răzbi
greutățile vieții’’.
Legarea buricului se făcea cu chiotoarea cămășii tatălui (partea
prevăzută cu un ochi prin care se petrece nasturele), răsucită cu o chiotoare
de la cămașa mamei.
Dacă copilul nou-născut se afla în pericol de moarte, și nu era un
preot care să vină degrabă să-l boteze, putea face acest lucru și un bărbat iar
dacă nu era nici acesta, chiar și o femeie (moașa). Astfel, copilul se stropea
cu apă sfințită, iar în lipsa acesteia cu țărână rostindu-se: „ Se botează
robul/roaba lui Dumnezeu ... (în astfel de ceasuri, băieților li se dădea
numele Ioan și copilelor Maria), în numele Tatălui, Fiului și Sfântului Duh,
Amin !” alături de:
„ Lupul (diavolul) să mă mănânce vru,
Să mă ia nebotezat,
 Tata, mama creștini au fost,
Eu creștin mă făcu ”
După care se spuneau alte rugăciuni : Tatăl nostru, Sfinte
Dumnezeule, și altele.
Sub nicio formă copilul nu putea să meargă neîncreștinat pe lumea
cealaltă, unde, prefăcându-se în moroi, l-ar fi așteptat cele mai crâncene
torturi. Dacă copilul botezat murea, atunci acesta era îngropat de către preot
ca orice alt creștin, dar dacă murea neîncreștinat, îl ingroapa de regulă
moașa, și anume într-un „ungher al cimitirului (în afara cimitirului
bisericii), fără preot, dascăl, sicriu, și pus numai pe o scândurică
neprelucrată”.
Romanii aveau o zeiță a intrării și ieșirii, numită Cardea, despre care,
printre altele, credeau că păzește și odaia în care se află femeia ce a născut,
stând la ușă și la fereastră ca să nu intre spiritele cele rele înăuntru.
Atributul acestei zeițe era măceșul sau păducelul, căruia în Italia, Grecia și
chiar Asia, i se atribuia o putere mare contra influențelor demonice. Și după
credința românilor măceșul era apărător contra spiritelor rele, mai ales
contra Ielelor. De aceea, la nașteri și înmormântări se afișa deasupra ușii de
la intrare.
*
Despre copii născuți în afara cununiei, numiți în Bucovina urzicari,
sau feciori de izbeliște, în Muntenia copii din flori iar în Transilvania
propteaua gardului se credea în general că sunt cu mult mai talentați, isteți
și mai frumoși decât mulți dintre copii născuți dintr-o căsătorie legitimă, dar
totodată și mai desfrânați, căci zice proverbul:
„Capra sare peste masă,
Iară iada peste casă ”.
Credința în destin era înrădăcinată în mintea românilor de
pretutindeni. Toți credeau că atunci când se năştea un copil, totdeauna se
înscria în cer într-o carte, care se numea cartea sorţii. „Aşa mi-a fost scris”
este cuvântul care încheie totul, este filozofia adâncă prin care se explică
faptul că poporul a răbdat de veacuri, fără a murmura, toate nedreptățile.
Tot atunci, se credea că la naștere, omului îi răsărea o stea pe cer, care-l va
călăuzi în timpul vieții. Când i se întâmpla omului o mare supărare, steaua i
se întuneca, și de aceea când îl jelea cineva, îi zicea: „ vai de steaua lui !”.
Cât îi lucea steaua pe cer, atâta vreme trăia și omul, iar când acesta murea,
cădea și steaua lui. De aici credința că meteorii sunt stelele oamenilor morți.
Vasile Alecsandri are o poezie reprezentativă care vine să întărească aceste
credințe :
„Pe cerul unde stau presurate
Cu ochi de aur, nenumărate
Stele, ce parcă veșnic privesc,
Tot omul are steaua sa
Fie Luceafăr, fie stea mică
Care-l păzește cu dor ceresc”
În sânul poporului român mai există o credință precreștină, foarte
răspândită și adânc înrădăcinată ce spune că în primele nopți de după
naștere și cu deosebire în cea dintâi vin ursitoarele, ca să croiască ursita
(viitorul) copilului nou-născut. În timpurile vechi, pe când oamenii erau mai
buni și mai drepți, se zice că mulți le vedeau când vin și le auzeau cum
ursesc, cu deosebire însă moașele care privegheau pe copii nou-născuți
precum și pe mamele acestora. În timpurile de față nu se mai arată nimănui
pentru că moașele și alte persoane din timpurile trecute care le-au văzut și
le-au auzit au destăinuit toate secretele lor, și de aceea acum se feresc de
urechile lumii și cu atât mai mult de ochii săi.
După ce soseau ursitoarele, rămâneau la fereastra casei, unde se afla
copilul și stând la căpătâiul lui începeau a-i toarce firul vieții, și anume cea
mai mare, adică Ursitoarea ținând în mână o furcă punea firul și învârtea
fusul; cea mijlocie, adică Sortea (Soarta) îl toarcea din caierul (mănunchiul
de lână) prins la furca ce o ținea Ursitoarea în brâu, și-l învârtea pe fus; iar
cea mai mică, adică Moartea, ținând în mână un foarfece printre tăișurile
căruia trebuia să treacă firul, când dorea, atunci strângea foarfecele laolaltă
și tăia firul. În privința ursitei lor, trebuie să notăm aici că ea, fie bună sau
rea, după ce o rosteau o dată și o scriau într-o carte, numită Cartea Sorții, nu
numai că trebuia să se împlinească, ci ea rămânea veșnică, pentru că nimeni
în lume, în afară de unicul Dumnezeu, care e mai mare și mai puternic decât
dânsele, de s-ar fi pus luntre și punte și de-ar fi întrebuințat orice ar fi dorit,
tot nu ar fi fost în stare să prefacă ceea ce au ursit ele odată. Exista un singur
mijloc prin care s-ar fi putut schimba ursita unui om și anume dacă, până la
momentul scrierii în Cartea Sorții, cunoscuții s-ar fi rugat lui Dumnezeu să-
i croiască o ursită mai bună.
De aici și zicerea „ așa mi-a fost partea, așa mi-a fost împărțită ”.
Dacă copilul se năştea având anumite probleme, atunci se credea că
părinţii păcătuiseră mult şi de aceea trebuia să se pocăiască toată viaţa lor
prin rugăciuni şi pomană, ca să le fie bine pe lumea cealaltă.
 După credinţa românilor, din ziua nașterii și până după botezul
copilului trebuie neapărat să ardă o lumină în casa unde doarme acesta.
Acest lucru se făcea pentru ca spiritele cele necurate să nu aibă putere să se
apropie de casă și de copilul nou-născut. Toate spiritele acestea se spunea că
veneau de regulă înainte de miezul nopții, schimonosind și chinuind în tot
chipul pe copii nebotezați. Prin botez copilul era la adăpost pentru că
primea îngerul păzitor ales de Dumnezeu spre paza sufletului și era apărat
de îngerii și sfinții din cer.
În cele mai multe părți locuite de români era datina ca părinții sa-i
numească singuri pe copii, dezmierdându-și rodul cu numele care îl credeau
ei mai gingaș sau punându-i copilului numele unui sfânt la care cei din
familie aveau mare evlavie. Se mai obișnuia ca nașii să-i dea numele, în alte
zone i se dădea numele părinților, bunicilor sau al altor înaintași, care
rămăseseră în istoria familiei ca fiind deosebiți pentru ca „să nu se piardă
neamul”. De multe ori când se năștea în preajma unei sărbători creștine,
copilul primea numele sfântului prăznuit, crezându-se negreșit că pruncul
era pus sub imediata protecție a sfântului din ziua aceea. Unii părinți, mai
ales dacă le mureau primii copii, le dădeau celor ce se nășteau după aceștia
numele moșilor sau strămoșilor lor. Nu era bine să se pună două nume de
botez, unul care să fie scris în actul de naștere făcut la primărie pe care
nimeni să nu-l știe și alt nume pe care să-l strige toată lumea.
Finii, de obicei cereau binecuvântare de la nași pentru cele mai
importante decizii pe care le luau în viață, astfel, cu această ocazie, tatăl
pruncului se ducea la nași cu un plocon constând dintr-o pasăre netăiată și o
sticlă de băutură, să ceară permisiune să-i pună celui născut prenumele
stabilit.
*
După naștere urma ritualul primei scalde a pruncului, moment
deosebit, act derivat dintr-o practică străveche de purificare. Românii erau
foarte precauți și riguroși în privința împlinirii acestor datini, nu degeaba
mama căuta cu mare scrupulozitate nu numai cum, ci totodată când și de
unde se aducea apa pentru scalda copilului. Căci nu era tot una dacă se
aducea orișicând și orideunde, pentru că de la apa aceasta atârna fericirea și
liniștea copilului. Astfel apa trebuia să se aducă întotdeauna după răsăritul și
înainte de apusul soarelui într-un vas nou din lut, să fie luată de la un izvor
repede curgător, deci nu stătută sau lin-curgătoare, să fie curată, nu tulbure
sau amestecată cu felurite elemente.
În scalda copilului se puneau diferite obiecte și plante medicinale sau
frumos mirositoare pentru ca acesta să se înzdrăvenească. Cele pentru
întărire erau mai cu seamă romanița (mușețelul–calmează pielea înroșită și
iritată, pentru conjunctivite și alte afecțiuni), izma (menta–calmează durerile
copilului, stimulează sitemul nervos, îndepărtează țânțarii și altele),
mărarul (remediu împotriva agitației cauzate de colici, insomnii), busuiocul
(adăugat în apa de baie energizează organismul, antiseptic general,
inhalațiile sunt bune pentru tratarea răcelilor), măciulii de mac (denumit și
somnișor, se dădea copiilor ca să doarmă bine și să calmeze durerile),
gălbenele (efect antiinflamator, antimicrobian și cicatrizant) ș.a. Ba,
mamele trebuia să ia foarte bine seama nu numai la ceea ce puneau în
scăldătoare, ci chiar și la vănuța (vas mare din lemn) care trebuia să fie
făcută din lemn de brad sau covățica care ce confecționată din lemn de tei.
În Bucovina, copilul era scăldat totdeauna înainte de apusul soarelui pentru
că dacă se scălda când apunea soarele sau mai târziu atunci căpăta plânsori
și somnul era tulburat.
După scaldă, femeia ungea pielea copilului cu unt, mâinile și picioarele le
trăgea ca să le alungească iar la ochi îi punea salivă (rol antibacterian).
Moașa, după ce îl înfășa, astfel încât fașa să formeze o cruce la piept
și una la spate, anume ca să nu se poată apropia spiritele cele necurate de
dânsul și după ce îl îmbrobodea ceva mai strâns cu un tulpănaș (pânză de
bumbac, lână sau mătase cu țesătură foarte subțire și străvezie) ca să nu
capete capul mare, îi facea cruce cu degetele pe față sau îl închina la icoana
Maicii Domnului, apoi îl ducea la fereastră, ca să vadă lumea și apoi îl
dădea mamei sale care, sărutând din toată inima copilul pe obraz sau pe
frunte, îi spunea :
„Dragul/a mamei ! Drag/ă și cinstit/ă să fii la oameni și la toată
lumea! ”
„Așa cum te iubesc eu, așa să te iubească și lumea! ” Și-l iubește,
pentru că mult l-a mai dorit și mult s-a mai rugat :
„De-ar fi cerului cu priință
Să împlinească a mea dorință :
De mi-ar da un băiețel,
Dragul mamei voinicel! ”
După care mama își așeza copilul pe vatră zicând: „ Să fii bun și să taci ca și
cuptorul, ca vatra! ”, sau îl punea lângă ea să-i simtă balsamul răsuflării sale
călduțe, să-și împlinească dorul:
„Și l-aș pune să se culce
Pe al meu sân, leagăn dulce,
Și i-aș zice încetișor:
Nani, nani, puișor! ”
 Astfel mama își punea copilul în pat doar să-și mai astâmpere dorul,
dar după credința poporului nu era bine ca un înger curat să doarmă într-un
pat întinat. Înțelesul acestei ziceri nu trebuie luat ca atare, căci patul
părinților cununați, uniți în fața lui Dumnezeu, nu poate fi decât
binecuvântat. De fapt pruncul nu dormea în patul părinților, ca o măsură de
precauție pentru a nu fi sufocat din greșeală.

Slobozirea casei

Obiceiul pământului ne spune că în aceeași zi în care se năștea

pruncul, să se facă și sfințirea casei respective, ridicându-se astfel interdicția
vizitelor la casa lăuzei cât și interdicția acesteia de a ieși din casă.
Preotul, după ce sfințea apa, aprindea o lumină și cădea în toată casa
cu tămâie, pe urmă citea mamei din molitvelnic rugăciunile pentru grabnica
ei însănătoșire și pentru curățirea de toată întinăciunea trupească; apoi
pentru păzirea ei de toată năvălirea duhurilor celor nevăzute; iar pruncului îi
citea ca să fie păzit și ferit de toată răutatea și de duhurile viclene din zi și
cele din noapte și ca să se poată învrednici a se închina Bisericii pământești.
Nemijlocit, citea rugăciunile de curățire atât moașei, cât și celorlalte femei
care au stat în ajutorul acesteia, la fel ca mama, fiind socotite ca necurate.
Sfârșind preotul de citit toate rugăciunile ce se foloseau la această
ocazie, dădea mamei să bea apă sfințită de trei ori, după care cu o parte din
ea stropea în cruciș atât casa cât și pe toți cei ce se aflau într-însa; cealaltă
parte însă o păstra, ca să aibă ce pune și în scăldătoarea pruncului, cât şi pe
sâni înainte să-i dea copilului să sugă pentru prima oară.
După aceasta numai moașa putea să iasă din casa în care a moșit, iar
atât lăuza, cât și copilul până ce nu i se citea molitfa de 40 de zile, respectiv
copilului nu i se oficia botezul, nu trebuia să însereze în afara gospodăriei,
căci astfel duhurile rele și deochiul puteau sa-i pocească. (se prevenea
contactarea diferitelor boli)
Cu aceasta se încheia întreaga rânduială săvârșită la slobozirea unei
case, după care, fiindu-i iertat oricui a intra și a vizita pe mamă și pe nou-
născut.
Ródinele
După slobozirea casei și imediat ce rudele aflau că li s-a mărit familia,
ei veneau să vadă copilul, cât și pe mamă, să-i ureze și să le aducă fiecare
după voință și putere câte un dar, pentru că nu se obișnuia ca cineva să vină
cu mâna goală.
 Primirea primelor persoane și anunțarea sexului copilului o făcea
moașa, gestual, astfel dacă mama năștea fată, moașa îi ignora pe bărbați, dar
pe femei le desbrobodea de maramă, tulpan (basma) sau de brânețe
vestindu-i prin aceasta, înainte de a le spune vreo vorbă, că s-a născut o
copilă. Dacă noul născut era băiat, atunci moașa ignorându-le pe femei, le
smulgea cușma (căciula) bărbaţilor din cap, vestindu-le prin aceasta că se
născuse un fecior. Moașa nu le întorcea invitaților lucrurile luate până nu
primea un dar de la aceștia, cât de mic, de regulă în bani. Toată lumea
suporta costurile nașterii şi nimeni nu se punea de pricină, pentru că altfel ar
fi însemnat că disprețuiau familia și în special pe mama copilului.
Naşterea unui băiat reprezenta un eveniment foarte fericit și în casă
era mare veselie deoarece băiatul perpetua numele de familie și de la el se
spera un ajutor mai mare în gospodărie decât din partea unei fete, care
diminua avutul familiei prin zestrea care trebuia să i se facă . Tatăl, plin de
bucurie, o mulțumea degrabă pentru veste dându-i bani. Din contră, când se
năștea fată, veselia în casă era puțin mai restrânsă. Chiar și moașa îi dădea
vestea tatălui cu oarecare vorbe de mângâiere.
După ce era anunțat tatăl, anunţa el însuşi rudele sau se trimitea un
băiat ca de vre-o doisprezece-treisprezece ani să transmită vestea pe la toate
neamurile și cunoștințele, pentru care, drept mulțumire dădeau băiatului
niște bănuți.
Mai era datina de a pune o fată ca de doisprezece ani, ai cărui părinți
trăiesc, să frământe o turtă micuță, din aluat nedospit, care să se coacă în
vatra casei în cenușă. Acea turtă se punea apoi sub perna pruncului pentru
patruzeci de zile, având credința că acest lucru va avea mare înrâurire
asupra noului născut.
Darurile care se aduceau la această ocazie și care în Bucovina se
numeau rodini, în Moldova rodine, în Transilvania plocon, iar în Banat
cinstă, constau din diferite bucate gustoase, precum: zeamă de găină, de
găluște, tăiței de găină, chisăliță din vin (compot de struguri), băuturi
îndulcite cu miere, lapte (lichidele sunt recomandate pentru stimularea
lactației, căci nu exista ca o româncă să-și dea propriul copil la o doică să-l
alăpteze), puiuț fript, vărzări, scoverzi (lipii, clătite), colțunași, dumicat cu
vin, grâu cu miere, plăcinte, fructe, nuci, fagure de miere și în fine: pânză,
ștergare de îmbrobodit, scutece, și chiar bani după larghețea inimii și a
posibilităților materiale. Rodinele, sau aducerea rodinelor durează din ziua
în care s-a născut copilul și până la botez. Nu există nici măcar o zi, în care
să nu vină una sau mai multe femei în rodine. De consemnat este că
româncele îndătinează a merge în rodine nu numai la acelea cu care sunt
înrudite, ci și la cele străine, și la cele mai sărmane, numai românce să fie.
În cazul din urmă, într-un sat cu oameni buni și darnici, copii unui om
nevoiaș aveau de toate; astfel, cu ocazia apariției unui nou frățior sau
surioară, ceilalți copii trăiau, cum spune românul, ca și în sânul lui
Dumnezeu, nemaiștiind vreo săptămână ce e foamea.
Fiecare persoană care aducea rodini își descoperea cu vorbe
prietenești bucuria pe care o simțea la văzul mamei și copilului:
„- Dumnezeu să te ridice!
- Dumnezeu să te întărească!
- Dumnezeu să-ți dea brațe pline! ”
Sau
„Bine v-am găsit!
Într-un ceas bun cu noroc!
Și tot bine să vă fie
De acum și până-n vecie.
Dar cu ce vă lăudați :
Cu fete ori cu feciori?
Să vă trăiască odrasla
Întru mulți ani fericiți.
S-ajungeți s-o botezați
Și s-o cununați.”
Apoi se întorcea spre copil și îi ura și acestuia creștere ușoară, viață
îndelungată, sănătate, minte și noroc:
„Să trăiască, să fie mare, să mâncăm la nuntă, să-i sărutăm cununa!”
Moașa primea darurile aduse și după ce le punea într-un anumit loc,
cinstea pe fiecare invitat cu câte un pahar de rachiu, dându-le în același
timp și o gustare. Se puneau la cinste și tot îndesând paharele de rachiu
îndulcit cu miere își deschideau din vorbă în vorbă toată inima, grăind
fiecare de gospodăria sa, în vreme ce paharele se tot umpleau și se deșertau
și urările de sănătate mergeau după obicei. Toată cârma acestei mici
ceremonii o avea viitoarea nănașă, cumătra lăuzei care de obicei era nuna
cea mare. Câte prietenii nu se legau sau se întăreau în asemenea
împrejurări! Negurile serii începeau a se vărsa, invitații se ridicau luându-și
ziua bună de la lăuză iar la ieşire mai întrebând odată când va fi botezul.
 Pierderea

Dacă femeia pierdea sarcina se credea că s-a întâmplat acest lucru

pentru păcatele sale sau ale părinților săi și era mare întristare în familie
când se întâmpla așa ceva.
Când o femeie îngreunată era maltratată și bătută de bărbatul său sau
de altcineva, din cauza aceasta pierzând sarcina, atunci toată vina și păcatul
cădea asupra aceluia. Când însă, prin nebăgare de seamă sau nepăsare
pierdea sarcina, atunci se zicea că a mâncat sau a pierdut un suflet pe care
nu-l mai putea găsi nicăieri. Prin urmare, avea un păcat foarte mare pentru
care trebuia să dea socoteală lui Dumnezeu.
O femeie care pierdea sarcina cu intenție nu numai că era foarte rău văzută
și vorbită de oameni, dar totodată se credea că va servi ca talpă iadului în
cealaltă lume și va fi agățată de limbă iar copii lepădați se vor preface în
șerpi veninoși care o vor suge.
Poporul român avea credința că pruncii pierduți sau cei care mureau
nebotezați se prefăceau în spirite necurate (strigoi, moroi sau vârcolaci)
care ieșeau în nopțile cu lună din mormânt, (erau înmormântați într-un loc
separat, într-o margine a cimitirului) umblând prin lume sub diferite forme,
mai ales de copii mici și răzbunându-se pe familie și pe sat, plângând,
țipând și văitându-se prin întuneric, zicând:
„Vai de noi și de cine ne-a făcut pe noi !”.
Românii din unele părți ale Banatului cred că pruncii pierduți, nefiind
botezați nu au fost curățiți de păcatul strămoșesc, prin urmare mergeau în
cealaltă lume la un loc rău și nicidecum la un loc bun împreună cu cei
botezați. Și doar dacă i se făcea lui Dumnezeu milă de dânșii, împreună cu
multele fapte de milostenie ale mamei și ale altor persoane, putea să
mântuiască pe acești copii nefericiți de munca cea eternă a iadului.
În multe locuri din Moldova părinții copilului nebotezat, adică acelui
oprit să-și mântuiască sufletul, făceau în ziua de moșii mari un praznic. Erau
invitați patruzeci de copii, de regulă afară pe iarbă verde, care primeau
patruzeci de ulcele cu apă curată și patruzeci de covrigi cu câte o lumânare
aprinsă. În Transilvania se făceau patruzeci de colaci dintre care treizeci și
cinci se dădeau la copii iar cinci se aruncau pe apă, pentru că se credea că
precum izvora apa din izvor tot așa trebuia să apară sufletele celor morți în
rai. În urma multor asemenea praznice și a susținutelor eforturi de pocăință
ale părinților se zicea că pruncul pierdut scăpa în cele din urmă de osânda
cea veșnică.
 Slujba botezului

Pentru toate comunităţile din spaţiul românesc cel mai important

moment din viaţa unui copil, imediat după naştere, era botezul. După cum
ne învață Sfânta Scriptură, prin Sfânta Taina a botezului copii se nasc a
doua oară iar tânărul vlăstar este integrat în comunitatea creştină şi în
familie. Botezul înlătură murdăria morală și eliberează botezatul de jugul
forțelor rele.
Săvârşirea botezului nu era fixată la o dată anume, astfel dacă pruncul
avea o constituție sănătoasă, de regulă părinții nu-l botezau imediat, ci era
lăsat până când mama se simțea mai bine pentru a participa și ea la botezul
ce se făcea la patruzeci de zile. Dacă însă era slab sau bolnăvicios, părinții
împreună cu nașii și moșii stabileau data botezului mai devreme, ca nu
cumva să moară nebotezat.
Actorii principali în ceremonialul botezului erau moașa și nașii
(cumetrii) care de obicei erau nunii cei mari (nașii de cununie). În afară de a
asista medical nașterea, moașa era cea care practica toate riturile în legătură
cu aceasta și era totodată maestrul de ceremonii al întregului obicei. Cei
care cereau botezul pentru copil și îl reprezentau la ceremonia religioasă
erau nașii (nunul sau nuna , nănașul sau nănașa) considerați și părinții
spirituali ai acestuia. Ei își asumau o grea răspundere și îndatorire înaintea
lui Dumnezeu, a Bisericii, și a întregii comunități, garantând pentru educația
în spirit creștin a tânărului vlăstar.
Cumetria, o nouă legătură socială de famile a oamenilor avea și încă
mai are și astăzi o deosebită importanță în viața și manifestările folclorice
ale poporului român. Aproape toți locuitorii unui sat erau cumetrii, mai
îndepărtați sau mai apropiați. Această înrudire spirituală îi ținea pe toți
laolaltă, întărind comunitatea sătească.
Vasile Alecsandri spunea: „Românii sunt foarte bucuroși de cumetrie,
judecând după numărul mare de cumătre ce se găsesc în fiecare sat”.
Obiceiul nășiei este unul foarte vechi și ajunge până în timpurile
apostolice. Nașii se înrudesc cu părinții iar relațiile de nășie devin
echivalente cu cele de consangvinitate. Interdicţia căsătoriei este una dintre
cele mai stricte reguli care se mai păstrează şi astăzi în cadrul cumetriei.
Toţi copii naşului devin cumetrii copiilor finilor. Rolul acestora fiind unul
nu doar de ordin spiritual, dar şi social. Existența acestor relații în societatea
românească de astăzi este o dovadă a continuității modelului tradițional al
cumetriei la nivel social.
În tradiția populară românească a refuza să încreștinezi un copil era un
mare păcat care atrăgea mari nenorociri. Căci, precum spunem de fiecare
dată când rostim Crezul: „ mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor”,
acela care primea de bună voie să boteze era iertat de păcate.
Dintre toate elementele ce însoțeau ceremonialul botezului, lucrul cel
mai de căpetenie era lumânarea, simbol al credinței aprinse din sufletul
copilului ce urma a fi botezat, dar și simbol al prezenței lui Dumnezeu
asupra existenței omului de la naștere până la moarte. Mai înainte de vreme,
pe când gospodăria noastră era în floare, pe când la casa fiecărui gospodar
se găseau câțiva stupi, lumânările acestea se făceau de fiecare om din ceară
curată. Când gospodăriile noastre au început a decădea, când nevestele au
început a purta fuste cumpărate din târg și a-și îmbrăca bărbații cu suman
cumpărat de la dugheană, au început să cumpere până și lumânarea de la
negustori. Atunci, „luminile” de botez le preparau nașii singuri din ceară
curată de albine căci ea simbolizeaza „Lumina lui Hristos, care lumina
tuturor”. Lumânările erau impodobite cu diferite flori naturale, mai ales cu
busuioc, apoi cu strămătură (lână toarsă și vopsită în diferite culori),
bumbăcel, cordele de mătase și cu un ștergar. Strămătura de la lumânăre
urma să fie folosită de către mamă la confecționarea unei fote.
În afară de acestea, tot nașii procurau și toate cele necesare de la scoaterea
copilului din apă și până la îmbrăcarea lui, printre care o bucată de pânză
albă ( crâjmă sau fașă) în care se punea și se învelea copilul după ce îl
scotea preotul din apa în care îl cufundase la botez și haine albe, semn al
curățeniei sufletești. După rânduială, crâjma era folosită pentru a se
confecționa o cămașă din aceasta, sau după obiceiul din alte părți se păstra
până la moarte, când se punea pe fața răposatului.
Înainte de plecarea la biserică, moașa scălda nou-nascutul, și îl înfășa
într-o cămașă albă de-a tatălui dacă era băiat sau dacă era copilă într-una de-
a mamei sale.
Înainte de plecarea la botez, la ieșirea din casă, mama își dă copilul pe
fereastră, zicând:
„Cum se ține fereastra de casă, așa să se țină și pruncul de mama sa”.
Pe drumul spre biserică, toți oamenii întâlniți în drum i se adresa familiei cu
formula „Să vă trăiască pruncul !”
Când toate erau puse la cale, preotul se ruga lui Dumnezeu:
„Depărtează de la dânsul înșelăciunea și însoțește viața lui cu înger de
lumină”. După care săvârșea botezul după rânduiala cuprinsă în cartea
Evhologhion (Molitvelnic), ce păstrează consemnările vechilor codice
bizantine despre rânduiala Sfintelor Taine.
În timpul slujbei de botez, unii copii plângeau încet, alții țipau așa de
tare încât nimic nu îi putea opri. În credința vrâncenilor, acest plânset nu era
natural. Diavolul provocat sa iasă dintrânsul îl făcea să plângă și să strige
așa de tare, dar era bine și nimic rău nu i se mai putea întâmpla copilului,
căci „Dumnezeu, cel ce luminează și sfințește pe tot omul care vine în
lume”, îl apăra și îl proteja.
După rugăciunile de lepădare rostite de către naș sau nașă, spuse cu
fața către apus, în numele copilului care nu putea vorbi( întrebările „ Te
lepezi de Satana ?”sunt pentru copil și nu pentru naș), urma săvârșirea
Sfintei Taine a Botezului. Astfel preotul ia din untdelemnul sfințit cu două
degete și-i face copilului chipul Sfintei cruci pe frunte zicând: „Se unge
robul lui Dumnezeu … cu untdelemnul bucuriei, în numele Tatălui și al
Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururi și în vecii vecilor, Amin.”
Pe piept: „ Spre tămăduirea sufletului ”
Pe spate: „ Și a trupului”
La urechi: „ Spre ascultarea credinței”
La mâini: „Mâinile tale m-au făcut și m-au zidit”
La picioare: „ Ca să umble pe căile tale”
După ce îl unge cu untdelemn pe tot trupul, îl ia în mâini și ținându-l
drept și căutând spre răsărit îl botează afundându-l de trei ori într-un vas cu
apă sfințită, anume făcut (în vechime era din lemn), numit cristelniță.
Simbolistica botezului este cufundarea omului vechi și ridicarea omului nou
prin puterea Duhului Sfânt.
După scoaterea din apă, preotul îl pune pe copil în brațele nașului sau
nașei, într-o crâjmă (pânză albă) în care va fi ținut copilul până acasă.
Urmau rugăciunile de la Taina Sfântului Mir și de la Sfânta Împărtășanie cu
trupul și sângele Mântuitorului Iisus Hristos.
După ce era botezat și încreștinat, fiecare copil căpăta, după credința
românilor, câte un înger păzitor care, pe parcursul vieții sale, îl scutea și îl
apăra de toate relele. Prin unele părți din Ardeal se credea că fiecare capăta
la naștere, pe lângă îngerul păzitor și un duh necurat care de-a pururea stătea
în luptă cu îngerul, și după cum biruia unul sau altul, omul făcea fapte bune
sau rele. De aceea, fiecare copil se ruga în fiecare seară îngerului său
păzitor, după anumite rugăciuni, din care putem exemplifica:

„Înger, îngerașul meu! „Înger, îngerașul meu!

Roagă-te lui Dumnezeu
Pentru suflețelul meu
Peste zi și peste noapte
Pân’ la ceasul cel de moarte!
Iar când moartea nemiloasă
A veni cu crunta-i coasă
Suflețelul să mi-l eie,
Roagă-te lui Dumnezeu
Pentru suflețelul meu
Peste zi și peste noapte
Pân’ la ceasul cel de moarte!
Sfântă cruce apără-mă,
Înger bun deșteaptă-mă,
Doamne miluiește-mă,
 Atuncea să mi se deie Cu crucea păzește-mă. ”
Luminiță mândră-n mână (culeasă din comuna Mălini, județul
Suceava)
Tămâiță învelită,
Cu ceară acoperită,
Mama mea când m-a născut,
Pe cruce m-a făcut,
Pe cruce m-a botezat,
Sfânta cruce m-a apărat
De duhul cel necurat.
Dumnezeu e tot cu mine
În toate sfintele zile.
...
Și se făcu o luminiță
Luminița s-a aprins,
Raiul s-a deschis,
Dumnezeu a învins ”
(Bucovina)
*
„Cruce-n casă,
Cruce-n masă,
Cruce-n patru cornuri de casă.
Dumnezeu cu noi la masă,
Maica sfântă la fereastră
Îngerașul mă păzește,
Sfânta cruce mă-ntărește;
Îngerașul mi-i lumină,
Sfânta cruce mi-i hodină ”
În Țara Românească era datina ca nașul, după ce plătea preoților și
dascălilor, să mai împartă bani și celor care fuseseră de față la împlinirea
tainei botezului, și anume, tuturor persoanelor din biserică, fără deosebire
de starea materială. Înțelesul ce se atribuia acestei împărțiri de bani era
posibilitatea martorilor de a atesta, la orice împrejurare, că întradevăr nou-
născutul îmbrățișase religia creștină cu toate dogmele și după toate riturile
bisericii. De aici și denumirea de mărturii atribuită monedelor dăruite. Câte
se împărțeau, atâtea mărturii avea copilul despre autenticitatea botezului
său. Iar dacă, prin vreo necurată ispită, mai târziu se punea la îndoială acest
fapt, apoi toți cei care primiseră mărturii la a lui încreștinare și care s-au
legat tacit să o constate la vreme de nevoie, se considera ca fiind gata să
mărturisească că într-adevăr copilul s-a împărtășit cu marea taină a
botezului.
În tradiție, mărturiile erau monede străpunse și legate de o mică
cordea ori panglică roșie sau albastră, înnodată cu fundă. Astfel se fixa cu
un ac pe pieptul participanților la botez și erau purtate toată ziua, mai cu
seamă de rudele și musafirii casei, care prăznuiau noua cumetrie. Obiceiul
acesta îl aveau și romanii, când, la nașterea sau la moartea unui om, capul
familiei depunea în templu o monedă ca acestea, pentru a servi drept
document constatator. Câte monede erau depuse într-o anumită perioadă,
atâția copii se nășteau în Roma - statistică primitivă, ce-i drept, dar ușoară și
plină de căștig!
În perioada persecuțiilor creștinilor când aceștia erau chinuiți și
izgoniți din afaceri, cu ocazia slujbei, martorii noului botezat primeau o
monedă, un dar în valoarea curentă, cu care puteau trăi de pe o zi pe alta.
Pentru că în acea perioadă, adepții noii religii urgisite erau nevoiți să se
strângă pe furiș, în adânca tăcere a nopții, prin case retrase, prin pivnițe
boltite, prin scorburi depărtate. Aici își făceau rugăciunile, aici îndeplineau
sfintele taine, aici botezau pe nou născuți.
În spațiul românesc, cei bogați împărțeau medalii din argint sau din
aur pe care se consemna data nașterii, numele nou-născutului (uneori chiar
și numele nașului) deoarece, prin acestea, scopul datinei se îndeplinea de
minune. Căci, neputând fi cheltuite, rămâneau în păstrarea celui ce le
dobândea ca, la vreme de trebuință, să probeze faptul spre pomenirea căruia
au fost pregătite. Împărțirea lor avea o valoare genealogică, avea
însemnătatea unui soi de registru numismatic, foarte apropiat de intenția cu
care s-a statornicit acest vechi obicei.
În concluzie, la început mărturiile de botez, au fost simple monede de aramă
ce erau duse la templu în chipul unei declarații de naștere. Sub creștinism au
servit ca mijloc de control pentru evidența noilor creștinați, apoi ca daruri
de pomană, ca în cele din urmă a-și relua adevărata însemnătate, aceea de a
fi niște documente de genealogie din sânul familiilor, ce era un progres
moralizator și rațional.
După ce se puneau mărturiile și după ce invitații felicitau tânăra
familie, tot alaiul pornea spre casa părinţilor. Acolo naşa, înainte să treacă
pragul casei rostea către fină:
“ Poftim cumătră,
Am luat un păgân şi ti l-am adus creştin
Cu pâine şi cu sare la casa dumitale
Să crească mare,
Să fie voinic, frumos şi cuminte!
 De asemenea și dumitale,
Sculare ușoară și însănătoșire! ”
Mama, care ardea de dor să-și sărute pruncul, îl primea în brațele sale
și răspundea:
„Să dea Domnul nășică dragă!
Dumnezeu să te audă!
Și să ajungi și dumneata cu noi,
La toate câte ne-ai urat nouă și pruncului! ”
Următoarea persoană care intra în casă stingea lumânarea în pragul
uşii, după care toată lumea felicita părinții și le oferea daruri.
În Bucovina nașul îl închina pe prunc la icoane cu aceste vorbe:
„Să fii, fiule, cinstit,
De toți oamenii iubit ”
După aceea felicită pe părinți:
„Să trăiți cumetrilor
S-ajungeți
Să vedeți
Pe acest fiu căsătorit
Și deplin gospodărit,
Și s-ajungeți să vedeți
Și fiii fiilor săi,
Adică pe nepoței ”

Apoi, nașul, dezbrăcându-se de cojoc și punându-l pe masă cu părul

(blana) întors în sus, așează pruncul deasupra cojocului, și începe a-i ura:
„ Fiule, să trăiești
Și să crești,
Și să te înmulțești,
Să ai atâtea oi cu miei
Și vaci cu viței
Și noroc
Câți peri în acest cojoc ”
Mulțimea și varietatea datinelor de la botez, arată cât este de
însemnat era acest eveniment în viața poporului nostru. De exemplu, la
botezul copilului era obiceiul de a se îngropa un butoi cu țuică, să fie pentru
nunta acestuia, legându-se astfel două momente esențiale din viața unui om,
botezul și cununia.
 În perioada botezului nici vitele domestice nu erau trecute cu vederea,
din contră, gospodarul le dădea nutrețul cel mai bun. În unele locuri, inainte
de cumetrie, cumătrul mare arunca păsărilor din ogradă mei sau grâu, care
stătuse trei zile în leagănul copilului, zicând: „Să cânte tatălui ceresc laudă
și onore și să-l roage să-i dea copilului sănătate ! ”

Scalda (scăldăciunea sau scălduşca)

În satul tradițional românesc este datina ca naşa, asistată de câteva

femei (rude sau prietene din partea mamei) să îl scalde pe noul născut,
obicei ce se mai numea: scoaterea din pânza de mir sau scoaterea din
crâșmă, urmată de o petrecere (cumetrie) la care participa tot satul.
Scalda avea loc în cea de-a a doua sau a treia zi de dupa botezul copilului,
pentru ca acesta să doarmă cel puțin o noapte în mir.
Atunci când nașa era tânără și boteza pentru prima oară, moașa sau o
altă bătrână din sat, bună cunoscătoare a obiceiului, o ajuta la pregătirea
scaldei.
La scaldă participau numai femeile, iar dintre bărbați nu putea asista
decât nașul. Astfel, acestea puneau în covată (copaie/postavă) mai multe
obiecte cu semnificație rituală sau cu rosturi de medicație empirică: apă
dintr-un izvor curat, încălzită într-o oală nouă, grâu ca să aibă cinstea
grâului(până la botez nu se punea în scaldă, deoarece după credința
poporului e sfânt ca mirul), pene ca să fie sprinten, uşor şi ager la minte,
zahăr să fie plăcut, busuioc să fie mândru la joc, bani de argint să fie curat la
suflet ca argintul și bogat, floare de cicoare să fie mândră-n șezătoare, un ou
crud să fie sănătos, miere ca să fie dulce și harnic ca albinele, puțin lapte
dulce să fie alb la față, mâna Maicii Domnului ca să fie ocrotit de mâna
sfintei şi aghiasmă ca duhurile rele să nu se apropie de tânărul vlăstar. Apoi,
cu lumânarea de botez aprinsă se turna în vasul în care era scăldat copilul
ceară, în patru colțuri, simbolizând semnul Sfintei cruci.
Iată ce scrie, cu privire la această datină foarte răspândită la români
Vasile Alecsandri în „ Legenda rândunicii’’:
„O zână coborâtă din zodia cerească
Veni să o descânte, s-o legene, s-o crească, 
Să-i deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri, 
S-o apere-n viaţă de-a zilelor amaruri.
Ea-i puse-o scăldătoare cu apă ne-ncepută, 
De ploaie neatinsă, de soare nevăzută, 
Şi-n apa încălzită cu lemn mirositor
 O trestie, un fagur ş-o floare de bujor, 
Menind prin şoapte blânde copila să devie
Năltuţă, mlădioasă ca trestia verzie, 
La grai ca mierea dulce, la chip fermecătoare
Şi ca bujorul mândru de ochi atrăgătoare’’
Nașa spăla copilul în timp ce îi făcea diferite urări:
„ Să fie sănătos /oasă
Și norocos /oasă
Și mintos /oasă
Și voios /oasă
Și frumos /oasă
Și drăgăstos /oasă
Și învățat /ă
Și bogat /ă
Om de treabă /Femeie de treabă
Și luat /ă în seamă! ’’
(Dictată de M. Vasiluțu din Poiana Stampii)

După ce se rostea „Tatăl nostru” și după obișnuitele urări de sănătate,

copilul, scăldat și înfășat pe lâna unui pieptar (anume ca să fie îmbrăcat ca
oaia), era pus de către nașă în brațele mamei sale, dar nu înainte să i se facă
semnul Sfintei cruci, să-l închine Maicii Domnului și să-i zică mamei:
„Poftim, ține-l!
Să fie voios,
Sănătos și frumos,
Lucrător,
Ascultător
Și îndurător.
Să trăiască
Și să crească ;
Să fie harnic, foc;
Să aibă mult noroc
Iar dumneata, cumătră,
Ca o mamă adevărată
Să trăiești,
Să poți să-l crești
Și să-l povățuiești.’’
*
 „ De la mine fin, de la Dumnezeu creștin! ”
Mama săruta mâna cumetrei și-i mulțumea zicând :
„Mulțumim, cumătră,
Că l-ai botezat
Și l-ai creștinat.’’

Crâșma de mir era pusă de către femei la ușă dacă era băiat, ca să intre
binele în casă, iar dacă era fată era pusă la teancul de zestre.
După ce copilul era spălat așa cum cerea datina, moașa lua
scăldătoarea, cumătra lua lumânarea de botez aprinsă și urmate de celelalte
femei care asistaseră și cu o deosebită solemnitate ieșeau din casă,
prinzându-se de mână și formând un fel de dans, tot jucând, cântând și
strigând îndreptându-se spre locul hotărât pentru a vărsa apa. Aceasta era
vărsată numai la loc curat ( într-însa fiind atât apă sfințită, cât și sfântul mir,
cu care a fost uns copilul la botez) fiind păcat să se arunce în fiece loc, ci
într-o apă curgătoare, la rădăcina unui copac frumos și sănătos sau la flori,
în credința că pruncul va crește frumos și va înflori și rodi ca acestea. Se
rostea de trei ori: ”Să crească, să înflorească și ca pomul să rodească”) și se
ura „precum arborele își lățește ramurile sale, așa să se lățească și să se
înmulțească și seminția nou-născutului”. După ce puneau pânza, pe care
așezase copilul în covățică, pe un arbust înflorit, să se usuce, mama îi ura
sănătate cumetrei şi îi mulţumea. Aceasta îi întorcea vorba bună cam aşa:
„Să trăiţi şi dumneavoastră,
Creştere uşoară şi să ne vedem la nuntă...”
După ce răsturna covățica și o așeza cu gura în jos, moașa se așeza pe
ea, iar celelalte femei jucau roată în jurul pomului și a moașei cântând așa:
„Joacă moașa pe covată „S-a răsturnat covata,
Să mai aibă câte-o fată, Să trăiască nepoata;
Joacă moașa pe știubei Și s-a răsturnat de-odată
Să mai aibă nepoței. Să mai facă încă o fată,
Să trăiască nepotul, S-a răsturnat pe un picior,
Să mai facă și altul, Să mai facă și-un fecior. ”
Să trăiască nepoata
Să mai facă și alta.
Nepotul dac-a trăi,
Noi bine ne-om veseli
Cu fete și cu feciori,
Că de-acestea ne-a fost dor.
Să jucăm, să ne veselim,
 Tot de-acestea ne gătim.
Și nepotul să trăiască ,
De-acestea să ne gătească. ”
*
Dacă e băiat: Dacă e fată:
„Dragul mamei sugător, „Draga mămucăi păpășă
Să trăiești, să crești ușor, Să trăiești, s-ajungi mătușă,
Să fii tatei de bun spor, Să fii bună jucăușă
Si mamei de ajutor Cu gunoiul după ușă”
De pe vatră pe cuptor”
Sfârșindu-se și învârtitura și chiuitura, cumătra mare stingea
lumânarea, moașa se scula de pe covată și, mai în glumă, mai în serios,
tinerele femei începeau să sară peste covată, ca să aibă noroc și să capete și
ele un fecior ori o fată :
„Hai, săriți peste covată,
S-aveți și voi câte-o fată;
Săriți cam năltișor,
S-aveți și câte-un fecior.”(recită moașa)

După ce terminau și cu această parte a ceremonialului, pline de voie

bună se întorceau la casă. Moașa se desprindea dintre femei și îi zicea
nașului:
„Cinstite cumătre mare!
Poftim un cioban la oi,
Că pe dealuri și pe văi
Toată vara le-a purta,
Și le-a paște și-nturna.
Pe dealul cu florile
El a paște oile;
Pe valea cu carpenele
A înturna caprele.
Caprele-s iuți de picior,
Dar și el e sprintenior.
Ciobănașu-i mititel,
Dar fiindcă-i ușurel
De picior, îi bun și el
Măcar că e mititel.”
Iar în timp ce îl punea în brațele nașului, moașa zicea:
 „Cinstite cumătre mare!
Poftim că finul cel mare
Cere numai o oaie mare,
Iară cel mai mititel
Cere-o vacă cu vițel.”
Nănașul, luând copilul în brațe, prinde în scutec o sumă de bani, cât îl
ține punga, ca dar pentru finul său, zicând:
„Poftim, moașă, de-un purcel,
Să aibă parte de el. ”
În alte locuri moașa punea copilul în brațele nașei care încredința
copilul, la rândul ei mamei, zicând:
„Poftim, cumătră, finul
Cu pâine și cu sare,
Cu darul sfinției sale.
Eu l-am scăldat,
L-am spălat,
L-am îmbrăcat
Și l-am înfrumusețat.
Iar dumneata îl ține
Și mi-l crește bine
Cu noroc și sănătate
Ca să ai de dânsul parte.”
La această urare, mama copilului răspunde :
„Mulțămim, cumătră !
Cum ai ajuns de l-ai botezat
Și încreștinat,
Așa s-ajungi să-l și cununi.
Iar lumina aceasta
Cum ai făcut-o ,
Și ai gătit-o,
Și ai împodobit-o,
Așa s-o vezi și-n cealaltă lume
De gătită
Și împodobită.”
Scăldătoarea se sfârșea cu o masa, care era cu atât mai îmbelșugată,
cu cât sunt și gazdele erau mai cu dare de mână. După toate acestea urma
cumetria, sau cum se mai spune în Transilvania, ospătarea, despre care vom
vorbi mai la vale.
 Cumetria
Orice eveniment din viața românului era sărbătorit cu o masă mare.
Oricare ar fi fost starea materială a familiei în care apărea noua viaţă, oricât
ar fi fost ei de nevoiași, oricâte belele s-ar fi îngrămădit pe capul lor și le-ar
fi amărât viața, ei trebuia să petreacă la întâmplări ca acestea, pentru că așa
au apucat ei din moși strămoși că trebuie să fie veselie.
Și comunitatea știa cum să-l cruțe de sfială pe omul sărac, care din
pricina stării materiale nu ar fi putut să urmeze datina strămoșească. Astfel
omul sărac își scotea întotdeauna toată cheltuiala făcută, din darurile
fiecărui oaspete, daruri făcute în așa fel încât cel care le primea să nu fie
deloc jignit.
Astfel în cele mai multe părți locuite de români este datina ca după
ce se boteza copilul nou-născut părinții acestuia, de bucurie că au căpătat un
nou copil, să dea o masă în onoarea cumetrilor mari, de unde și denumirea
mesei de cumetrie. Cumetria se făcea când le venea părinților copilului mai
bine la socoteală.
La masă se servea zeamă de găină, sarmale, friptură, colaci, plăcinte,
bambuşte (gogoşi), vin şi ţuică. În zilele de post se dădea: borș de pește,
găluște, pește și vărzare (plăcintă cu varză bine fiartă și prăjită în untdelemn
și ceapă ).
Cumetria era însoțită de o serie de acte, comportamente și texte
menite să consolideze relațiile sociale dintre membrii comunității.
Strigăturile și urările versificate rostite de nași și moașă aveau capacitatea
de a influența existența copilului și de a-l integra în rânduiala tradițională a
comunității.
Sosind ziua hotărâtă, tatăl copilului, sau un prieten de familie se
ducea prin sat, ținând în mână o sticlă de rachiu și un păhărel, să facă
invitațiile la cumetrie, poftindu-i zicând:
„Poftim să faceți un bine
Să veniți până la mine,
Că făcu astăzi botejune! ”
Invitația aceasta nu se făcea în mod banal așa cum se face astăzi:
„Domnul și doamna ... au onoarea de a invita pe domnul și doamna ...” În
tradiție, țăranul vesel zicea cam așa:
„Jupânul nănaș și jupâneasa nănașă, împreună cu ai lor cumetri, se
închină la cinstita fața dumneavoastră, ca la un mândru codru verde, și vă
poftesc să osteniți până la gazda domniilor lor, că li s-a născut prunc tânăr și
frumos și de mare veselie s-a umplut casa lor. Tare se vor supăra cinstiții
nănași și întreaga cinstită adunare, dacă veți da greș la aceasta. ”
După ce spunea câteva vorbe de cinste pentru gazdă, umplea
păhărelul, îl închina ( se ridica paharul plin, ciocnind cu ceilalți comeseni,
făcând o urare) fiecăruia dintre gospodari și îi poftea din nou la cumetrie.
Cei poftiți, dar mai cu seamă femeile aduceau, după puterile lor : ouă,
câte un blid de brânză sau făină de grâu, iarna câteva fuioare de cânepă, iar
vara câte-o legătură de lână sau alte lucruri de-ale gospodăriei și apoi se
duceau la botejune. Ajungând la starea locului, darurile erau predate în
mâna mamei cu tradiționalele urări precum:
„-Poftim pentru sănătatea sau pentru sufletul lui ….”
Sau
„-Eu dau pentru sănătate
Că-i mai bună decât toate! ”
După ce se întorcea familia de la botez și după ce se adunau toți cei
poftiți, cinsteau fiecare, pe rând câte un pahar de băutură, iar bucătărița
începea a aduce bucatele și a le pune pe masă.
La masa de cumetrie, bărbații se strângeau grămadă la masă de-o parte și
femeile de altă parte, fiecare ceată vorbind de ale sale. Așa mergea
rânduiala: în capul mesei i se dădea locul de cinste nănașului și apoi tot
perechi, după cum erau de fruntași, până în capăt.
După ce se așezau toți, tatăl copilului, luând un pahar, închina la cumătrul
sau cumătra mare, zicând:
„Cumătre ! Bine ați venit la noi cu sănătate! ”
„Bine v-am aflat cu sănătate! ” – răspundea cumătrul – „Binele și
norocu să dea Dumnezeu peste tot locu, și mai ales noului nostru finuț! ”
„Să trăiți ! Precum ați ajuns să-l creștinați, așa să ajungeți să-l și
cununați!
Dă Doamne! ”
După aceasta, moașa înfășa copilul în scutecele cele mai frumoase și
îmbrobodindu-l frumos cu flori, se ducea cu dânsul iarăși înaintea
cumetrilor mari și închinându-l acestora zicea:
„Bună vremea la domnia voastră,
Cinstiți meseni și gospodari,
Dar mai cu de-ales
La dumneavoastră, cumătri mari!
Bine v-am găsit sănătoși
Și voioși!
Iată v-aduc un fin al dumneavoastră,
 De la nănași flori de soc
De la Dumnezeu noroc!
Poftim, cumătră mare,
Dăruiește finului dumitale
Ce te trage inima,
Ce- i voi, ce ți-a plăcea! ”
*
Cumătra mare răspundea :
„Mulțămim moșică dragă!
Mulțămim că l-ai adus
Și înaintea mea l-ai pus ;
Ia să-l văd cât e de mare,
De isteț și de frumos,
De voinic și sănătos! ”
După aceasta, cumătra mare lua copilul din brațele moașei, îl săruta pe
frunte, și-l dădea apoi altei persoane de la masă, și tot așa de la o femeie la
alta, iar ultima cumătrului mare, și tot așa până ce se perinda la toți oaspeții,
fiecare punând în scutecele copilului bani în dar.
Când se oferea darul copilului se zicea :
„Poftim cumătră, grijiți și păstrați,
Să aibă finuța noastră de salbe
De la noi cam puțintelu,
De la Dumnezeu mai multu!
Însutitu și înmiitu! ”
Cei de-ai casei se adresau către nași:
„Mulțumim, cumătre, mulțămim !
De unde v-ați cheltuit,
Dumnezeu să vă împlinească
Însutit
Și înmiit!
Să trăiți,
Să sporiți
Tot din fin
În fin,
Cum ați ajuns să-l botezați,
Să ajungeți să-l cununați! ”
La care cumetrii răspundeau: „ Să dea Dumnezeu! ”
 O altă datină era ca nou-născutul să fie dat unor oaspeți mai sărmani
în brațe, iar nănașul precum și toți ceilalți, care se aflau la masă, să înceapă
a da în mod figurat câte un dar copilului și anume, de fapt în mîna celui ce-l
ține în brațe, zicând:
„ Poftim de curea, pălărie, cușmă etc.(dacă era băiat), de tulpan,
mărgele etc. (dacă era copilă). ”
Așa continua petrecerea, cu glume și vorbe de spirit, în privința cărora
poporul nostru este de neîntrecut, cei prezenți ospătându-se și cinstindu-se,
istorisind în același timp de cumpenele războaielor, de vitejiile domnilor și
ale boierilor. Fiecare spunea povești din bătăliile cu turcii sau tătarii, dar și
povești vesele la care dădeau cu toții un hohot de râs.
În tot timpul acesta, între femei, la fel ca la gâgăitul gâștelor nu se mai
înțelegea nimic, vorbeau toate deodată, râdeau și chicoteau gălăgios. Acum
își deschid poveștile de dragoste tot mersul lor; prin inimile femeilor treceau
când săgețile iubirii, când ale fricii. Unele cântau în pilda altora:
„Nu știu țese, nu știu coase,
Dar nu-mi pasă, că-s frumoasă” (cântec amestecat cu laudă și
batjocură, pe care nici o femeie de la țară nu-l primește cu mulțumire, cel
puțin în ochii lumii)
Cei mai avuți dintre români făceau cumetria cu lăutari (cumetrie
grasă) ce dura cu mult mai mult decât cea de rând și voia cea bună era cu
mult mai animată, asta dacă nu pica în vreun post și cu deosebire în
săptămâna mare. Iar dacă nu puteau căpăta lăutari, se mulțumeau și numai
cu un cimpoiaș, să aibă numai cine le cânta. Se cântau felurite cântece de
țară, precum și altele vechi împământenite, precum sârbeasca și corăbiasca.
În timpul mesei cântau nu numai lăutarii, ci adeseori și oaspeții iar după ce
se sculau de la masă prindeau a și juca, bătând cu picioarele de răsuna
pământul.
Este în sufletul românului un fond însemnat de întristare, care se
revarsă prin versul duios și trist al cântecului său. Acest suflet a presărat
note triste chiar și în cântecele menite pentru veselie. Iar doina este culmea
tuturor; ea închide într-însa inima întreagă, are ceva din taina unui suflet
singuratic, pe care nu-l poate zugrăvi nici un cuvânt în limba grăită, afară
poate de dor, care se apropie întrucâtva prin mulțimea întrebuințărilor lui.
Când se punea plăcinta pe masă, însemna că petrecerea era aproape de
sfârșit, astfel oaspeții trebuia să-i facă moașei câte un dar. În alte părți când
se punea un colac mare pe masă (în Moldova de nord se numea pupăză) se
dădeau și darurile pentru moașă. Aceste daruri echivalează cu cele date
colindătorilor cu ocazia Plugușorului de Anul Nou, era darul care se
cuvenea celui care împlinea ceremonialul. Tot atunci, mama copilului nou-
născut îi dădea nașei ca dar o maramă frumoasă.
Sfârșind de mâncat și plăcintele, stingeau luminile de botez, se sculau
de la masă și, luându-și fiecare rămas bun, se duceau cu toții acasă, căci cu
aceasta se încheia cumetria.
Despărțirea de gazde nu se făcea, în mod obișnuit cu formula „ rămâneți
sănătoși” sau alte asemenea. Se observă și cu această ocazie un ceremonial
deosebit.
Cumătra mare, își lua rămas bun cu o orație care sună cam așa :
„ Frunză verde lemn de nucă
Mi-a venit vremea de ducă
Mi-a fost vremea mai de mult,
Dar eu nu m-am priceput.”
*
„Sara bună mi-aș lua,
Nu mă-ndur de dumneata,
Cumătriță, draga mea
Sara bună, eu mă duc
Mulțămim gură de cuc,
Sara bună, nu de tot,
Că am de gând să te mai văd.”
Gazdele vroiau să-i mai țină pe musafiri, mama copilului zicându-le:
„Drag îmi e, boieri de voi,
C-ați venit până la noi,
Și mi-e drag de dumneavoastră,
C-ați venit la casa noastră,
Dar de-acum mai dragi îmi veți fi
Că și mai des îmi veți veni.”
Când ajungeau la poartă, se făcea încă o dată cinste, cu un păhăruț de
băutură și apoi se despărțeau urându-și fericire și sănătate.
Ulițele satului clocoteau de chiuituri și cântece de veselie. În curând
liniștea se întindea ca o negură peste tot și a doua zi fiecare își începea traiul
obișnuit.
Colăcimea

În multe părți, cu mare sfințenie se urma datina ca părinții nou-

născuților încreștinați să ducă nănașilor (cumetrilor) colaci, ca semn de
recunoștință pentru că le-au botezat urmașul.
 „A da și a primi colaci, - scrie Vasile Alecsandri – este una din
vechile datini ale țării. În toate împrejurările cele însemnate ale vieții
omului, la naștere, la botez și la înmormântare, colacii nu lipsesc și iau
proporții de mărime potrivită cu starea omului. ”
Colăcimea se făcea când îi venea fiecăruia mai lesne și mai bine la
socoteală, aceasta putând fi făcută în orice zi de peste an. De obicei se făcea
într-o zi de sărbătoare, după jumătate de an, sau chiar după un an de la
botez.
Pregătiți fiind cu colaci în greutate de nouă kilograme, orez, săpun,
zahăr, smochine și o carafă de vin, toate puse într-un paner (coș) acoperit cu
o pânză și sosind timpul să plece, se îmbrăcau sărbătorește și porneau la
colăcime. Ajungând la starea locului, închinau colacii stăpânului de casă
printr-o orație potrivită. În cazul în care cel care aducea colacii nu putea,
aducea pe altcineva mai bun de gură și mai isteț zicând:
„ Bună ziua/ seara
Bună ziua/ seara!
La dumneata, cumătre mare,
Și la dumneata cumătră mare!
Ne arătăm cu colăcei,
Colăcei-s mititei,
Dar mândri și frumușei,
Că-s făcuți din grâu frumos
Ca și fața lui Hristos.
Colacii ni-s mititei,
Dară voia noastră-i mare
La fața dumitale
Și voia noastră-i deplină
Și inima încă ni-i bună.
Poftim de întinde mâna,
Că ți-e vina!
Uită-te în sus și-n jos
Și la fața lui Hristos.
Să lași inima păgână,
Să iei inima română,
Să prinzi colacii în mână.
Uită-te în fundul covățelei
Găsi-vei funia vițelei...
Cum ai ajuns a-l boteza
Să ajungi a-l și cununa! ”
 În alte variante ale acestei urări nu lipsea umorul:
„Vreme-a fost s-aducă
Acestea mai demult,
Dar nu s-a priceput.
Că au trimis carele la Hârlău
Și a fost drumul rău.
A fost drumul gropuros
Și-au picat bucățile din car jos.
Și-au umplut prondurile,
Unghiurile
Și doagele, pârloagele,
Cercurile, bâlciurile,
A rămas o buticică-oloagă
Dintr-un fund și-o doagă.
Am întins mâna
Și-am luat și eu una... ”
*
„Bună vremea, cumătru mare!
Iaca se-nchină finul dumitale
Cu colăcei
Frumușei!
Colăcei-s cam mititei
De-abia îi țin în mână de grei.
Da se roagă cumetri dumneavoastră
Către cinstita fața dumneavoastră,
Că după cum îs ei de ostenitori
Să nu fiți bănuitori,
Ci să fiți binevoitori ,
Și de colaci primitori,
Poftim, să vă fie de bine;
Și să vă-ndurați a pune
În fundul covățelei
Funia vițelei.
Da de-ar fi și-o cârlănică,
Că nu-i trebuie funicica.”
Colacii reprezentau viața pruncului, care trebuia să fie lungă și
deplină, precum colacul de rotund și deplin. Iar cu cât se reușeau colacii mai
bine, cu cât creșteau mai mult, cu cât erau mai rumeni și mai frumoși, cu
atât și bucuria celor care îi făcea era mai mare pentru că se credea că și viața
pruncului va fi tot atât de fericită și îndestulată. Colacii care se duceau
cumetrilor, erau mai mari (abia intrau în gura cuptorului) și pregătiți cu mai
multă grijă decât cei obișnuiți. Aceștia erau făcuți în general din făină albă
și curată de grâu, se împleteau în câte patru, șase sau opt împletituri, erau
împodobiți cu felurite flori naturale, se puneau printre dânșii turte dulci,
smochine, stafide, toate acestea învelite, în funcție de ce gusturi au cumetrii
mari și ce ar vrea să primească, cu un tulpan frumos, pânză pentru cămașă,
fețe de pernă ori cu o năframă frumos cusută. Cumetrii, primind colacii,
mulțumeau din toată inima părinților, dorind în același timp finilor viață
lungă, fericire, noroc și mai ales, dacă erau avuți, promițându-le în schimb
pentru colacii aduși un vițel, miel sau o oaie etc.
Dacă cumătrul mare era un om vesel și petrecăreț și, dacă mai era și
avut, atunci făcea colăcime cu lăutari. Cât timp stăteau la masă, atenția lor
nu era îndreptată numai la mâncare și băutură, din contră glumeau și
istoriceau fel de de fel de lucruri și întâmplări atât din sat cât și de prin
împrejurimi. Dacă cineva băuse cam mult și începea să-i fie rău, ceilalți
observând aceasta ziceau în glumă : „s-a uitat cam lacom în fundul
paharului” sau „s-a cam deochiat”.
După încheierea petrecerii, colăcarii, adică părinții care au adus
colacii, inclusiv cel mic sărutau mâna nașului în semn de ascultare și își
luau rămas bun de la gazde și porneau apoi spre casă ducând fiecare cu sine
veselia precum și un car de minciuni.

Masa moașei

În Dobrogea, în a treia zi de bobotează din fiecare an, toate nepoatele

aceleiași moașe, fără deosebire de vârstă și avere se adunau după-amiaza la
moașa lor și petreceau atât în onoarea ei, cât și întra lor până ce se întuneca
bine. De obicei se adunau într-un număr destul de mare deoarece nu puteau
să o lase cu inima mâhnită, știind prea bine că au avut nevoie de dânsa
tocmai când viața omenească a fost în mai mare primejdie.
Masa era împodobită cu toate cele de-ale gurii, înfrumusețată cu tot
atâtea sticle cu vin, de diferite tipuri, câte nepoate au venit la serbare, căci
fiecare dintre ele aducea și câte un plocon. În mijlocul mesei se afla un
colac mare, colacul moașei, făcut de aceasta.
Nepoatele, prietenele și cunoștințele închinau în sănătatea mamei
moașe. Aceasta stătea în capul mesei și mulțumea fiecăreia cu inima plină
de emoție și fericire, în capul celălalt stand preoteasa.
 Până începeau lingurile să lucreze, din capul mesei se auzea „Tatăl
nostru” rostit de către mama moașă. Pe urmă fiecare își făcea cruce și
începea să primească câte o bucată din colacul din mijlocul mesei.
Din toate părțile se auzeau râsete și vorbe, dar după ce toate femeile
mâncaseră și băuseră de ajuns, masa se ridica, făcându-se loc larg în casă,
cu toate pregătindu-se pentru joc, îndemnându-se unele pe altele să înceapă.
Toată lumea începea a juca, numai singură preoteasa stătea impunătoare de
o parte, privind cum joacă oile din turma păstorită de soțul său. Totul până
la un timp când apoi se despărțeau, urându-și să se vadă cu toate și la anul
cu bine.
Tăierea moțului (retezarea părului)
La jumătate de an după nașterea unui copil, sau mai târziu, este datină
de a i se reteza sau tunde părul. Era un nou prilej de urări și daruri făcut în
același cadru sărbătoresc.
Această datină o aveau romanii pentru care actul reprezenta sacrificiul
adus divinității pentru protecția casei și a familiei. În timp, s-a obișnuit ca
acest act să aibă loc mult mai târziu decat cum îndătinează Biserica să-l
facă, adică la botez, deoarece părul celor mai mulți copii nou-născuți este
prea mic pentru a putea fi tuns și păstrat.
Această datină avea loc întotdeauna într-o zi luminoasă, cu soare,
anume ca toată viața celui ce se tunde să fie luminoasă și norocoasă. În
unele părți ale Bucovinei tunderea avea loc în ziua onomastică a copilului,
într-a tatălui sau a mamei sale, se săvârșea totdeauna într-un chip solemn, în
prezența neamurilor și a celor mai apropiați amici ai familiei.
În ziua tunderii, părinții mai avuți dădeau și puțină masă, la care
pofteau pe lângă nănașii care se ocupau efectiv de tundere, încă și unele
dintre neamurile cele mai apropiate.
Pentru că în tradiție nimeni nu-i reteza părul fără să-i dăruiască
copilului ceva, nănașul, de obicei îi dăruia o oaie, o vițică sau un miel. Deci,
după ce se adunau toți cei poftiți, nănașul sau nănașa așternea pieptarul său
lângă o fereastră în dreptul soarelui, lua pe copilul cu pricina în brațe și
dându-i unul sau doi puișori de argint în mână ca să aibă cu ce se juca, îl
așază pe pieptarul respectiv.
Tunderea se realiza de către naș, după o cuvântare sărbătorească, cu
un foarfece nou, în cruciș, exact ca tunderea de la botez. Frângea apoi
deasupra capului copilului o turtă în două, una din care mânca nașul și
cealaltă copilul. Pe o tavă se puneau mai multe obiecte (o sumă de bani,
flori, carte) iar în funcție de ce alegea copilul de pe aceasta se făceau
diverse previziuni și glume. Dacă punea mâna mai întâi pe flori, în viață era
iubit ca ele, iar dacă apuca întâi banii, avea mare noroc de bani.
După ce îl reteza, îi spunea finului său : „Precum noi nu putem fără
fereastră și fără soare, tot așa să nu poată și oamenii cei de cinste și de
omenie fără de domnia ta, și precum ni-i nouă dragă lumina soarelui, tot așa
să fii și dumneata drag tuturor! ”.
După aceasta, se puneau toți cei adunați la masă, unde ospătau și
cinsteau veseli un timp oarecare, însă nu mult și apoi sculându-se, se duceau
toți acasă.
Creșterea

Țăranca româncă, oricât ar fi fost de bogată și oricâți copii ar fi avut,

pe nici unul nu-l dădea pe mâna altei femei ca să-l alăpteze sau să-l crească,
nicicând nu-și cauta doică, ci îi nutrea și îi creștea singură. Fiecare româncă,
avută ori sărmană,
„ Copilul dacă-l dobândește
Cu lucrul în mână îl crește,
Îl leagănă cu piciorul
Și din brâu toarce fuiorul.
Cu o mână îi dă țâță
Cu alta focul ațâță ”
De-ar fi orișicât de învăluită de treburi, ea nu uită de copilul său, ci
degrabă aleargă la dânsul să vadă ce face și după ce-l caută și-l îngrijește se
apucă iar de lucru. Iar dacă se duce la câmp, ea nu-și lasă copilul de țâță
acasă, ci îl ia întotdeauna cu sine și, ajungând la starea locului, îndată caută
o tufă sau îi face o colibuță de buruieni, îl pune acolo la umbră și se duce
apoi la treabă și lucrează din răsputeri. Iar când începea copilul să plângă, îi
dădea de supt, îl desmierda puțin și adormindu-l, se apuca din nou de lucru
și muncea neîncetat până ce apunea soarele.
Și cu toate că pruncii româncelor, din momentul nașterii și până ce
creșteau mari erau expuși la o mulțime de neajunsuri, totuși experiența de
toate zilele ne arată că ei erau înzecit mai sănătoși și voinici, mult mai isteți
și mai ajunși de cap la orice învățătură decât ai celor dintr-o stare mai înaltă.
Acum vom vorbi despre ceva ce nu afară, cu atât mai puțin la
muncile câmpului le vei găsi, ci în casă, lângă leagăn, și anume cântecele de
leagăn. Sunt cântecele pe care românca le cântă fiului sau fiicei sale,
acorduri duioase, niște dorințe, niște taine ale inimii sale.
Din generație în generație româncele și-au legănat și adormit copiii cu
cântece dulci și melodioase. Cântecul de leagăn este expresia demnității și
robusteții femeii românce, a fidelității materne. Românca îşi alegea
versurile şi melodia din liniştea sufletească şi din sentimentele pe care le
nutrea; astfel ea imprima acestor cântece o semnificaţie tainică.
Cântecele de leagăn au un rol mult mai important decât acela de a
induce somnul. Ele oferă posibilitatea dezvoltării şi creşterii armonioase a
copilului şi, de asemenea, contribuie la crearea unui climat afectiv între
părinte şi copil. În afară de faptul că apropie copilul de muzică, ele
contribuie la dezvoltarea vorbitului.
După ce era pus în leagăn să adormă, fiecare mamă îi rostea :
„Nani, nani,
Puiul mamii,
Vin găină,
Dă-i odihnă
Și tu rață,
De-l răsfață
Tu cal breaz,
Mi-l fă viteaz
Vin curcan
Și mi-l fă ban.
Tu lăstun,
Dă-i suflet bun
Tu mistreț,
Mi-l fă isteț.
Nani, nani, puiu mamii
Culcă-mi-te cât ești mic,
Să crești mare și voinic
Culcă-mi-te mititel
Și te scoală măricel
Să te duci cu oile,
Pe câmpul cu florile
Să te duci cu mielușei,
Pe câmpul cu ghiocei
Să te duci cu vacile,
Pe câmpul cu fragile,
Vino pește de mi-l crește
Și tu știucă, de mi-l culcă,
Și tu somn de mi-l adormi,
Să crești mare și frumos
Să fii mamii de folos!
 Nani, nani, puiul mamei,
Ferici-te-ar Dumnezeu,
Să fii oacheș și frumos,
Ca un soare luminos,
Fetele să te-ndrăgească,
Flori în calea ta să crească! ”
*
„Nani, nani, puiul mamii,
Dormi cu mama, puișor,
Că mama te-a legăna
În leagăn de sălcioară
Să mi te faci mărișoară,
În leagăn de merișor
Să fii mamii de-ajutor.
Dragu mamii, dragule,
Io te leagăn cu piciorul
Fața ta e ca bujorul ”
*
Culcă-mi-te mititel
Și te scoală măricel,
Să te faci un voinicel,
S-aduci mamii câștigel
Culcă-mi-te mititel
Și te scoală măricel,
Să te văd umblând prin casă,
Să șezi cu mama la masă,
Să faci mamii trebușoară
Care ți-o fi mai ușoară,
S-aduci mamii surceluțe,
Apușoară c-o cofiță.
Să te văd umblând la școală,
Să-mi fii ajutor la boală,
Lui, lui, lui, puiul mamii,
Să te văd umblând la școală,
Să te văd la câmp lucrând
Și cu fete mari jucând,
Sara cu flăcăi umblând,
Logodnică alegând,
Să te ieie la cătane,
Să mănânci prifont cu carne
 Și-apoi, mamă, să te-nsori,
Să fii mamii de-ajutor.
*
„ Nani, nani copiliță,
Draga mamei garofiță,
Că mama te-a legăna
Și pe față te-a spăla
Cu apă de la izvoare
Ca să fii ruptă din soare.
Nani, nani drăguliță,
Crește-ai ca o garofiță,
Să fii naltă trestioară,
Albă ca o lăcrămioară,
Blândă ca o turturea
Și frumoasă ca o stea.”
*
„ Nani-nani, copilașu,
Dragul mamii feciorașu!
Că mama te-a legăna
Și mama te-a căuta
Ca pe-o floare drăgălașă,
Ca pe-un îngerel în fașă.

Nani-nani cu mama,
Că mama te-a descânta
Să te faci un viteaz mare
Ca Domnul Ștefan cel Mare,
Să fii verde la război,
Să scapi țara de nevoi;

Nani-nani puiul meu,

Ferici-te-ar Dumnezeu !
Să fii oacheș și frumos
Ca un soare luminos,
Fetele să te-ndrăgească
Flori în calea ta să crească. ”
De fapt, cântecul de leagăn are un dublu rol: pentru copil – îi creează
o atmosferă calmă și melodioasă, dar, culmea, și pentru mamă – îi
descrețește fruntea îngrijorată de plânsul copilului și se gândește să găsească
ceva nou, cu puteri tainice, „ Ceva nou și minunat / De sufletul ei creat ”.
Dacă trecem de la românii din Dacia traiană la populațiile romanizate
din Macedonia vedem că și femeile din această țară încă își dezmiardă și
adorm copii ca și surorile lor de dincoace de Dunăre. Ba, și mai curios,
mamele macedonene încep cântecele lor de leagăn întocmai ca și cele din
Dacia traiană, folosind cuvântul nani. Acest cuvânt ne aduce aminte de
cântecele de leagăn sau nenia cu care mamele romane adormeau pe pruncii
lor.
Leagănul românilor este în general foarte simplu. Are forma unei
lădițe, cu pereții compuși din două scândurele mai lungi pe lungime și două
mai scurte pe lățime, așezate pe două tălpi semicirculare pe care se leagănă .
La fund e de regulă mai îngust iar la gură mai larg și fără acoperiș. –
desen cu leagănul
Se mai fac leagăne lunguiețe și din nuiele, și acestea cu tălpi semicirculare
pe care se leagănă. În unele părți leagănele se agață cu niște funii de grindă ,
și așa se leagănă.
Scândurelele din care era confecționat un leagăn, erau în general de brad
sau paltin iar nuielele din alun sau răchită.
În leagăn se așternea de regulă o salteluță umplută mai ales cu fân sau paie
de grâu sau de secară și la cap se punea o pernuță.
Fiind într-un balans continuu, leagănul pruncului era numit casa călătoare.
Româncele cele sărmane întrebuințau în locul adevăratului leagăn adeseori
și o covățică.
*
Copiii care râdeau în somn, spuneau și credeau româncele din Țara
Românească, că îi mângâia însăși Maica Domnului. Dar dacă copilul nu se
mai putea opri din plâns atunci mama își lua puișorul degrabă în brațe și
vrând nevrând începea a-i arăta diferite jocuri doar doar a-l face să tacă.
Așa, luându-i o mânuță și arătându-i toate degetele pe rând și sfîrșind cu cel
mic, zicea:
„ Ăsta-i ursu
Asta-i ursoaica,
Ăsta-i lupu,
Asta-i lupoaica,
Ăsta-i pui de iepuroaică! ”
După ce rostea acestea, întindea mâna spre dânsul ca și când ar fi vrut
să-l împungă, făcând în același timp buuu !
Astfel, copilul fiind atent la ceea ce-i arăta și spunea mama lui nu numai că
uita de plâns și de durerea produsă în urma căderii sau lovirii, dar chiar
începea să râdă.
Apoi, punându-l pe picioarele sale și ținându-l de mânuțe ca să nu cadă,
începea a-l legăna și a-i zice:
„Huța, huța,
Cu căruța
Pân la lelea Măriuța,
Și-unde a fi drumul mai greu
Oi pune și calul meu! ”
Făcând și aceasta și văzând că pruncul uitase cu totul de plâns, îl punea
iarăși jos și își continua treburile.
Dacă se vroia să i se distragă atenția de la ceva, atunci îl lua de jos, îl punea
pe genunchiul stâng, îl ținea cu mâna stângă la spate ca să nu cadă, iar cu
dreaptă lua pe rând câte un degețel de-al copilului, începând de la cel mare,
zicând:
„ Ăsta la viței,
Ăsta la purcei
Ăsta la gâște,
Ăsta la rațe,
Ăsta sfârc acasă! ” Când zicea „sfârc acasă”, gâdila pe prunc, acesta
râzând în hohote, semn că-i plăcea această distracție instructivă pentru el,
pentru că învața vorbe noi și cadențate, așa cum îi place urechii copilului.
Așa își creștea poporul nostru copiii săi: cu cântece, desmierdări și
diverse jocuri până ce-i vedea mari !.
După ce creșteau copii mai mărișori, după ce au ieșeau din pelinci și
începeau a se târî dintr-un loc în altul, mamele lor incepeau să le facă
cămeșuici cu care să-i îmbrace. Prima cămeșuică nu era bine să se facă din
pânză nouă, ci dintr-o cămașă mai veche (pentru viața lungă a copilului) și
anume dacă era băiat dintr-o cămașă bărbătească iar dacă era copilă dintr-o
cămașă femeiască.
Când îi cădeau copilului primii dinți, bunicii îi aruncau peste casă,
invocând:
„ Na, cioară dintele meu de os,
Și dă-mi altul de oțel,
Ca să mă hrănesc cu el! ”
La vârsta de 7 ani, copilul era dus la biserică de bunică, la prima
spovedanie. Copiii erau învățați de mici să-l iubească și să se roage lui
Dumnezeu pentru binele lor și al părinților, să umble curați, să respecte pe
cei mari, să muncească după puterile lor, ajutându-și astfel familia, să fie
cinstiți ș.a.
Părinții purtau grija copiilor să-i educe toată viața, dar mai ales când
erau mici. Ei le urmăreau etapele evoluției și se implicau în împlinirea
acestora la timp.

Înţelepciunea veacurilor

Satul traditional este o cronică a artei şi obiceiurilor populare, ce ne-a

lăsat o prețioasă arhivă de inventivitate, talent și măiestrie, echilibru și
armonie, de înaltă și spirituală măreție creștină, transmisă din generaţie în
generaţie, de la bunic la nepot, de la acesta la urmaş, de la ei la noi. Este un
hrisov al responsabilităţilor pe care fiecare generaţie a trebuit să şi-le asume
faţă de trecut şi din păcate tot mai puţin faţă de viitor.
O frântură din poezia și farmecul petrecerilor de odinioară, prilejuite
de nașterea și botezul copilului se mai păstrează și astăzi în unele locuri din
țară, unde oamenii au pus la loc de cinste datinile și obiceiurile moștenite
din moși-strămoși...
Iar eu, isprăvind povestea,
Încălecai pe-un vițel
Și v-am spus de-un mititel,
Încălecai pe-o floricică
Și vorbii de-o mititică,
„Încălicai p-o șea și vă spusei dumneavoastră așa
Și încălicai pe-o lingură scurtă, să trăiască cine ascultă
Și mai încălicai pe-un fus, să trăiască cine a spus” (Petre Ispirescu)
 Bibliografie

Alecsandri Vasile, Poezii populare ale Românilor, Bucuresci, 1866;

Gorovei Artur, Datinele noastre la naștere – Editura Minerva,
București, 1909;
Howle, M.J., Twinkle, Twinkle Little Star: It's More Than Just A
Nursery Song, Children Today, July-August 1989;
Marian Florea Simion, Nasterea la romani, Tipografia Carol Göbl,
București, 1892;
Pont-Humbert Catherine, Dicționar de rituri, credințe și simboluri;
Suciu Ioan , Mama, Editura „Lumină din lumină”, 2003;
Șerban Alexandru Doru, Nașterea, nunta, moartea la gorjeni, Editura
Scrisul Gorjean, 2002;
Ungurean Spiridon, Botez, nuntă și înmormântare, Editura Printech,
2011.