Sunteți pe pagina 1din 29

Motto:

” Mie nu-mi place-n străini. Binele-i aici, în casa


mea şi-n curtea mea; toate au rost şi toate le ştiu.
Aici au trăit părinţii mei, aici şi eu. De ce să rup? “
(Elisabeta Bratu,Tohanu vechi, Braşov,1965)

Tehnoredactare şi concepţie grafică : Locotenent Pîrvu Dragoş Gabriel


Ediţie îngrijită de către doamna profesor de limba şi literatura română
Nicolescu Cecilia şi doamna etnograf Savelovici Rodica.
Nunta, azi
La oraş, o nuntă este un complex, mult prea dificil examen de
viaţă (aparent sentimentală), de relaţii si mesaje sociale, caruia nu-i
rezistă mai nimeni. Drama acestei “datine” începe cu lista invitaţilor,
care e sucită si chinuită pană la disperare si păruială generală, pentru a
greşi întotdeauna faţă de cine nu trebuie : tanti Lulu de la Segarcea,
nenea Mielu de la Darabani, prietena cea mai bună de la grădiniţă a lui
Mimi de la grădiniţă, care a emigrat in Burma de Sus.
Ce sa mai zic de alegerea naşilor, a datei nunţii, a textului si costului
invitaţiilor, a primăriei, a cârciumii, sau a preotului care să slujească ?
Sunt toate dileme intunecate care, scapate de sub control, pot provoca,
dacă nu sângeroase conflicte mondiale, cel puţin durabile duşmănii
montagu-sicilio-capuleţ-iene de la Agnita sau de la Bereşti.
La sat este mult mai simplu: vorniceii cheamă pe toată lumea,
plimbând nelipsita ploscă cu vin pe la toate casele. Cine nu vine, ori e
bolnav, ori poarta doliu, ori s-a hotărât să plece din comună, că viaţă
bună nu va mai avea cu nimeni de pe acolo.
Ceremonial complicat şi prilej de bucurii şi ospeţe nenumărate,
nunta ţărănească începe cu masa peţitorilor, continua cu masa de
logodnă, atinge o culme ameţitoare cu masa cea mare şi se închide
încet-încet cu masa socrilor şi în sfârşit, la o săptămână după nuntă,
când însurăţeii, naşii şi părinţii mirelui vin la casa fetei pentru a le
mulţumi părinţilor pentru curăţenia copilei, petrec şi iau ce zestre a mai
rămas prin casă.
Azi, nu se mai ţin nunţi de o săptămână cum se ţinea înainte.
Totul se organizează într-o zi, sâmbăta de obicei: dimineaţa la primărie,
la prânz la biserică şi seara la restaurant.
La venire, nuntaşii sunt întotdeauna primiţi cu pâine şi sare sau,
pe unde s-au mai păstrat obiceiurile vechi, cu dar de colaci. Mai nou,
stau chelneriţele la intrarea în cârciumă cu tăvi cu pişcoturi şi
şampanie. Miezul simbolic e acelaşi, numai şampania diferă.
Nu e de conceput să refuzi, fără un motiv foarte serios, o
invitaţie la o nuntă românească. Orice refuz rupe un lanţ de schimburi
financiare bine închegat, la care toţi cei care au copii sau nepoţi de
măritat-însurat, participă. Roata de într-ajutorare a comunităţii nu se
poate dezechilibra fără riscuri antipatice.
Cine invită azi la o nuntă contractează o lungă serie de nunţi viitoare şi
obligatorii la care va fi “invitat”
Ai să auzi curent: ”cât se dă la voi la nuntă?”, în sensul de cât e
de obicei darul de nuntă în zona, satul, familia şi momentul respectiv.
Celor care nu ne cunosc tara, acest obicei li s-ar părea bizar şi ţigănesc,
dar el e născut dintr-o tradiţie “de sărăcie şi-ntr-ajutorare” străveche şi
dintr-o realitate, of, precară şi vai, recentă.
În fine, nuntaşii au sosit, muzica le-a cântat, au luat bucăţica de
pâine ori pişcotul şi au fost conduşi la locurile îndelung gândite şi
cântărite de un consiliu de miri, naşi, socri mari şi socri mici.
Mâncarea la o nuntă este atât de importantă încât orice descriere a unei
asemenea petreceri începe cu ce a fost pe masă şi la cât s-a ridicat
darul. Ciudat, dar şi la sat şi la oraş gătelile (încă) se aseamănă. În
general porţiile sunt mici pentru că la sat fac economie gazdele (din
buna şi durabilă cumpătare - zgârcenie! – ţărănească ), iar la oraş
ciupeşte personalul restaurantului (să le rămână şi “băieţilor” ceva).
La ţară bucatele se fac în curte şi vin toate babele s-ajute, o săptămână
întreagă. La oraş nimeni nu ştie când şi unde se face mâncarea, aşa că e
mai bine să evitaţi sosurile şi tocăturile.
A trecut noaptea, s-a furat mireasa, s-a strigat darul, s-a
terminat şi ciorba de potroace, lăutarii au fost urcaţi în pod, vine
botezul!

Nunta de altădată
Fără îndoială, nunta este cea mai mare sărbătoare a satului
românesc şi cea mai însemnată dintre manifestările tradiţionale.
Întemeierea unei noi familii reprezintă cel mai înălţător moment al
vieţii omului. Maturitatea biologică este consacrată cultural în perioada
în care, susţinut şi de valorile economice şi sociale ale familiei, omul
îşi propune împlinirea personală şi înscrierea sa în menirea comunităţii
din care face parte.
Prin formele pe care le întreţin, obiceiurile, transmiţând valorile create
de generaţiile anterioare, mijlocesc o translaţie între acestea şi prezent.
Ele, medita Mihai Eminescu, “legau formele trecutului cu exigenţele
viitorului, asigurându-se continuitatea de dezvoltare, ferind de sărituri
şi întreruperi aventuroase şi înlăuntru şi în afară”.
Deşi obiceiurile variază în diferitele părţi locuite de români,
fondul este acelaşi, iar finalitatea la fel: de a-i uni pe cei doi tineri şi de
a apropia familiile acestora, prin urmare, unirea celor două grupuri
până atunci “socialmente separate”.
Nunta este un grandios moment în cadrul căreia episoadele
solemne şi tragice se topesc în cele de petrecere, de joc şi voie bună.
Acest pitoresc şi interesant ceremonial se desfăşoară în mai multe etape
după cum urmează:
Cererea în căsătorie (stărostia, peţitul,colăcăria,)
După ce îşi pusese feciorul de însurat ochiul şi inima pe o “fată
de măritat”, care socotea el că ar fi “bună pereche” cu dânsul, şi după
ce se înţelesese cu ea, acesta trebuia să-şi declare dorinţa şi părinţilor
săi pentru a căpăta de la dânşii încuviinţarea şi binecuvântarea, fără de
care nu se însura nimeni. Apoi, venea vremea ca feciorul, împreună cu
părinţii şi câteva rude sau prieteni apropiaţi, cu care să nu se facă de
ruşine şi care să ştie cum să vorbească şi ce să vorbească, să se ducă la
părinţii fetei pentru a o cere de soţie. Alături de aceştia , feciorul alegea
doi oameni (”grăitori”), cei mai buni de gură, mai vorbăreţi şi mai
veseli care să se priceapă în “ale peţitului”. Primul dintre peţitori se
numea staroste, colăcar sau vornic şi era cel care conducea
ceremonialul nunţii, purtător de talent improvizator pentru a ţine oraţii.
Oraţiile erau nişte discursuri versificate, de largă respiraţie
epică, transmise de tradiţie şi ”obişnuite pretutindeni”. Adesea altoite
de improvizaţiile ţâşnite pe neaşteptate din atmosfera de veselie
generală, oraţiile aveau rolul de a puncta momentele cheie ale
ceremonialului nunţii şi de a proiecta realitatea în plan mitic. Oraţia
etalează virtuţi artistice nebănuite, se ridică la rangul de înaltă poezie,
putând sta alături de cele mai alese realizări ale poetului popular.
Starostele, îmbrăcându-se sărbătoreşte, lua plosca cu vin sau
rachiu şi se ducea la părinţii fetei. Ajuns aici, după ce dadea: “Bună
ziua!, Bună vremea, după cuviincioasele şi îndatinatele salutări şi
întrebări de sănătate a întregii familii”, începea a încerca voia
părinţilor în felul următor : ”Mai marii noştri, moşii şi strămoşii când
s-au dus la vânătoare, au nemerit ţara aceasta în care trăim azi şi ne
hrănim şi ne desfătam cu lapte şi miere. Ca şi ei, alesul nobil ...,
umblând la vânătoare a dat peste o căprioară care, ruşinoasă şi
cinstită, n-a îngăduit să se lase privită, ci a luat-o la fugă în
ascunzătoarea ei. Noi i-am luat urma şi am ajuns în această casă; De
aceea trebuie să ne daţi vânatul pe care l-am găsit în pustietate cu
munca şi osteneala noastră sau să ne spuneţi unde s-a ascuns. La
acestea, vorbitorul adăugă şi alte alegorii scornite de spiritul său ”
(prima menţiune a unui obicei de nuntă în spaţiul românesc a fost
consemnată de către Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae -
1716).
Mai vorbeau ei una-alta, ca oamenii şi, în sfârşit, starostele îi
întreba pe părinţi dacă au de gând să-şi mărite fata. Existau cazuri când
părinţii fetei nu îl doreau pe fecior iar, pentru a nu-l jigni, îi spuneau că
le pare rău, că fata lor nu e de măritat, că e prea tânără, nepricepută, sau
că încă nu sunt gata de nuntă. În situaţia în care fata îl plăcea, atunci
flăcăul o fura şi după ceva timp se intorceau, părinţii îi iertau şi apoi se
logodeau. Dacă, din contră, doreau să-şi mărite fata, atunci se destupa
plosca şi începeau a se cinsti din ea.
Plosca cu vin era un simbol al ofertei care deschidea orice
proces de comunicare, un mediator şi un instrument de negociere.
Deseori, pe timpul discuţiilor, fata se ascundea în podul casei de ruşine,
sau după uşă, simulând pudoarea cerută tradiţional. După care, avea loc
un ceremonial hazliu: suita feciorului cerea să vadă pe tânăra fată
(“porumbiţa albă şi nepătata”), dar părinţii fetei se făceau a nu şti
despre cine este vorba şi li se aducea pe rând bunica, mama fetei, o
servitoare bătrână ori un flăcău îmbrăcat femeieşte şi abia la urmă o
aduceau chipurile cu “de-a sila” pe fata îmbrăcată cât mai bine şi cât
mai frumos.
Odată înţelegerea făcută, viitorii miri şi părinţii lor se aşezau la
masă împreună (masa peţitorilor), se cinsteau, stabileau data logodnei,
pe cea a nunţii, numele bucătăresei tocmite pentru nuntă şi scriau
“foaia de zestre” în care se trecea aportul fiecăruia.
În unele zone ale ţării, după ce se băuse din ploscă, fata
introducea în ea, pe ascuns, o bucăţică de lemn dintr-un jug,
încredinţată că, făcând aşa, dacă va lua în căsătorie pe flăcăul care o
peţea, vor fi amândoi nedespărţiţi ca doi boi într-un jug şi-n viaţa lor
vor trage deopotrivă în dreptate.
Acum, după ce părinţii s-au învoit, tinerii dădeau mâna şi se
“încredinţau” numaidecât sau se hotărau pentru facerea credinţei.
Logodna ( încredinţarea sau aşezatul)

Logodna este în fapt ritualul de trecere al tinerilor de la


stadiul de fată - flăcău la cel de femeie – bărbat. Ea se facea în felurite
chipuri, dar totdeauna şi oriunde la romani se întrebuinţa grâul,
simbolul fecundităţii. În toată Ţara Românească ceremonialul era
următorul:
La casa fetei, şi în prezenţa celor mai în vârstă dintre vecini, un
bătrân sau un preot îi ţinea pe tineri de mână. Pe urmă se uita la flăcău
căutând să-i străbată sufletul şi îl întreba, de cu adevărat îi este dragă
fata şi dacă se crede în stare că va putea face casă cu ea. Îi spunea că
însurătoarea nu e ca un măr pe care să-l muşti şi să-l arunci dacă nu-ţi
va mai plăcea; să ia seama că acum îi e dragă fata fiindcă e tânără şi
voinică, dar peste câţiva ani când se va trece de muncă şi greutate, nu
cumva să zică că nu-i mai place şi să caute să o lase, pentru că tatăl ei i-
a dat-o ca să-i fie soţie pe viaţă, şi dacă totuşi flăcăul vroia, cei doi
primeau binecuvântare şi urări de viaţă îndelungată. Toţi spuneau Tatăl
nostru, preotul slujea şi arunca cu grâu (în blidul cu boabele de grâu
stătea o lumânare împletită din trei vite, desfăcute la vârf şi aprinse)
peste cei de faţă, zicând: ”Să se mlădească ca grâul ! ”.
Preotul lua inelele şi le punea tinerilor pe deget, logodind tinerii
în numele lui Hristos. La urmă, preotul arunca blidul cu grâu peste
casă.
Logodna era perfectată printr-o masă, la care se puneau la punct
toate detaliile viitoarei nunţi şi, ca la orice sărbătoare de acest gen,
invitaţii aprinşi de băutură cântau cu veselie alături de lăutari.
După încredinţare, nu îi vom mai vedea pe miri prea des în
adunările tinerilor pentru că fiecare îşi vor avea gândurile şi treburile
sale.
Logodna ţinea o lună, trei, jumătate de an (până într-un an după
pravila lui Vasile Lupu), timp în care logodnicul căuta din răsputeri a
înlătura toate piedicile, a face ca zestrea să fie în bună rânduială şi de a
grăbi cununia. Viitorul mire avea destul de lucru în acest răstimp: se
ducea după negoţ, muncea pentru a strânge cele necesare pentru nuntă
şi trimitea mâncare miresei la sărbători ca nu cumva mai pe urmă,
venind alt fecior, să-i şteargă mireasa dinaintea ochilor.

Nunta propriu-zisă

După ce s-a hotărât nunta şi s-a statornicit ziua cununiei,


începea pregătirea pentru integrarea în noua familie şi accederea într-o
nouă stare socială, proces ce se va produce în acord cu normele făurite
şi respectate cu cea mai mare stricteţe de generaţii întregi.
Majoritatea nunţilor se ţineau toamna, după adunarea recoltelor,
până la postul Crăciunului dar şi iarna, după sărbători, până la
începutul postului Paştelui.
Părinţii amândurora se îngrijeau de mâncare şi băutură, de plata
lăutarilor, de bucătăriţe şi alte asemenea pentru ca în ajunul cununiei să
nu lipsească nimic şi nimeni să n-aibă motiv de a se plânge şi a cârti că
nunta n-a fost cum s-ar fi putut şi cum ar fi trebuit să fie.
Pregătirile începeau de joi când trebuia să se procure cele
necesare pentru marele ospăţ. Tot începând cu această zi se făceau
colacii cei mari ai miresei, druştelor şi vornicilor, ce erau frământaţi de
către viitoarea mireasă şi ornate pe deasupra “cu fel de fel de formuţe
de flori”.
Se alegeau naşii (nanaşii, nunii), înrudire ce va genera un întreg
corp de relaţii ce se vor repercuta uneori decisiv asupra structurii
sociale a satului. Însemnătatea acestui tip de înrudire, care presupune
întrajutorarea ca pe o condiţie axiomatică, este verificată de grija cu
care se veghează la păstrarea ei nealterată. Câteva mărturii din teren,
preluate din lucrarea lui H.H. Stahl vor fi edificatoare în acest sens:
“Nu iese finul din vorba naşei nici cât trăieşte…că nasa-i mai mare ca
şi tata şi ca mama şi toate neamurile finului ”.
“E de mare cinste cine-i nasa la mai mulţi, că din vorba ei nu iese tot
satul şi e-n fruntea mesii în tot locu”. Naşii sunt cei sub a căror iniţiere
şi tutelă se va înfiripa şi se va fortifica nouă familie, asumându-şi rolul
dificil al patronajului spiritual şi moral.
Invitaţia la nuntă nu se făcea în scris, ci prin viu grai, în general
de un alai mare compus din miri, neamuri, prieteni de-ai lor şi lăutari.
Vestitorii erau aleşi de către miri dintre neamurile cele mai apropiate şi
prietenii cei mai buni: vorniceii (vestitorii din partea mirelui ce se
numesc la oraş cavaleri de onoare) şi druştele (vestitoarele din partea
miresei, domnişoarele de onoare de la oraş, neprihănite, cum spun
bătrânii), actanţii specializaţi vor începe să cheme pe săteni la nuntă
începând cu ziua de vineri şi până după cununie.
În general, chemarea are loc în săptămâna premergătoare nunţii sau
chiar în ziua nunţii, doi câte doi, călcând toate casele până la ultima. Se
începe de la fruntaşii satului, sfârşindu-se cu oamenii sărmani.
“ Jupânul nostru mire, sosindu-i vremea de-nsurat
În şa s-a înălţat,
Din bucium o buciumat,
Din bucium când buciuma,
Văile răsunau,
Apele se tulburau,
Copacii se clătinau,
Stele din cer picau
Şi voinicii se adunau ”.

Chemătorii sau grăitorii erau îmbrăcaţi întotdeauna în costume


populare de sărbătoare, floare albă la căciula şi creangă înverzită,
ducând cu ei un toiag împodobit cu panglici colorate şi flori, alături de
alte însemne şi obiecte ce conferau acestora în ochii colectivităţii
condiţia de soli, de transmiţători ai unui mesaj special. Mirii cinsteau
cu vin sau ţuică, dintr-o ploscă, pe toţi cei întâlniţi în cale, iar vestitorii
le povesteau acestora despre miri. Băutul din ploscă echivala cu
acceptarea participării la nuntă.

Cum intra în casa omului, vornicelul ţinea către gazde o


cuvântare cam în felul acesta:
“ Mirele nostru vestit
Azi prin mine v-a poftit
Să faceţi o cale
Pân’ la curtea dumisale,
La un scaun de odihnă
Şi un pahar de băutură
Şi mai multă voie bună
Eu sunt sol împărătesc,
La curtea lui vă poftesc
Şi dacă mi-ţi asculta
Cuşma din cap mi-oi lua
Pân’ la pământ m-oi pleca,
Dumneavoastră m-oi ruga
Să faceţi bine să veniţi,
Dară să nu bănuiţi “.

La casa viitoarei mirese e zarvă mare. Ca fiecare fată căreia i-a


venit vremea de măritat, o parte din zestre o are pregătită de mai
înainte, dar unele lucruri trebuie făcute acum: cămaşa ei cusuta pe
pânza subţire cu mătase vegetală albă, cămaşa şi pălăria mirelui,
ştergare pentru părinţi, naşi, rude apropiate şi grăitori, batistele de
nuntă s.a .
Şi neamurile dau năvală ca să ajute care cum poate: fetele
nemăritate coceau o pâine nedospită ( Turta miresei ) pe care mireasa,
la momentul potrivit o rupea deasupra capului şi o împărţea fetelor.
Dar ca să se pornească nunta de-a binelea, tot se mai cereau
multe: pregătirea carului cu zestre ( de către neamul fetei),
confecţionarea steagului de nuntă (toiagul mirelui), împodobirea
porţilor şi caselor mirilor cu brad verde, obiceiul de a dezgroapa
butoiaşul cu palinca ce fusese îngropat la naşterea celui care urma să se
căsătorească. s.a.
Cu ajutorul lui Dumnezeu zestrea-i gata, ziua cununiei se
apropie şi vorniceii îşi încep slujba.

Învelitul miresei şi bărbieritul mirelui

Ziua nunţii, o zi de mare sărbătoare, începea duminică


dimineaţa, la casa fetei, unde era pregătită de către druşte, nună (naşa)
şi surorile de mireasă pentru ceremonial. În acest cadru răspândirea
cea mai largă o are “Cântecul miresei”, cântat în momentul solemn
când era gătită: prin pieptănarea şi împletirea părului, punerea cununei
(coroanei), a vălului s.a. În timpul pregătirii, druştele şi celelalte fete,
dar mai ales femeile căsătorite înrudite cu mireasa, cântau nişte cântece
de jale, pentru a descrie tristeţea covârşitoare a despărţirii de părinţi,
suferinţele ce o vor aşteapta în căsătorie dar şi pentru a-i alina durerile
inimii:
“ Frunză verde mărăcină,
Ia-ţi, mireasă, ziua bună
De la tată, de la mumă,
De la fraţi, de la surori
De la grădina cu flori;
De la fir de lămâiţă,
De la fete din uliţă
De la fir de busuioc
De la fete, de la joc,
De la fir de Siminic,
De la drag de ibovnic “. ( Târnava Mare)

Despărţirea de familie şi de neam era foarte grea, iar cântecele


erau menite să o înduioşeze pe mireasă, pentru că datina este ca în tot
timpul gătelii mireasa să lăcrămeze. “ Acuma planje ie ” sau “frumos
plâng uachii miresii” zicea o ţărancă…
“ Plânge, mireasă, cu jele,
Că n-oi mai purta petele,
Nici în degete inele,
Şi nici în urechi cercei,
Nici n-oi şedea cu flăcăi
Cununiţa ta cea verde
Cum te scoate dintre fete
Şi te da între neveste !
Şi cununa cea de flori
Te scoate dintre feciori
Şi te pune-ntre nurori !
Cântaţi, fete, şi horiţi
Până sunteţi la părinţi;
Cântaţi, fete, horile
Şi vă purtaţi florile;
După ce v-aţi mărita
Horile nu-ţi mai juca,
Florile nu-ţi mai purta ”.
Cântecul care o petrece, fără chiuituri, cântat alteori pe drumul
până la biserică, nu o cruţă, ci o mustră şi-i aminteşte tot binele pe care-
l părăseşte.
“ Trandafir în cornu mesii
Cum mai plâng ochii miresii,
Unu plânge, unu nu,
Că ştie ce-i urâtu
Unu plânge, unu ba,
Că ştie ce-i dragostea ”. ( Sudul Transilvaniei)

“ Frunză verde de vişine,


Mă duc, mamă, de la tine,
Doru meu ţie-ţi rămâne
Ia-l, mamă, şi-l pune bine
Şi-l leagă-n năframă-n ladă
Când te-ajunge un dor odată
Du-te-n ladă şi-l căta
Când te-ajunge vreme grea
Du-te-n ladă şi-l ia
De-a fi dorul cum l-ai pus,
Io-s la fata cum m-am dus
Şi de-o fi doru întors,
Io-s la fata cum n-am fost ”.

De obicei, mirii aveau veşminte de excepţie, anume lucrate


pentru ziua nunţii, cel mai frumos ornamentate şi împodobite, “cu
podoaba târgului, cu mirosna câmpului”. Ele erau purtate numai cu
această ocazie, după care, costumele erau păstrate în lada de zestre
toată viaţa, nemaifiind niciodată îmbrăcate . În unele zone, costumele
erau cele cu care aceştia erau îngropaţi pentru a porni pe “drumul cel
mare”.
Peste hainele cu care era îmbrăcată, mireasa se încingea cu un
brâu sau cingătoare din lână, căruia i se făcea nod, şi pe care mirele
avea să îl deznodă la un anume timp. Urmează punerea hobotului/
balţului/ sovonului (vălului) din bumbac sau din borangic, ce uneori îi
acoperea şi faţa, punerea petelelor, iar, în funcţie de zonă, salbe la
grumaz, după care era încununată. Mai pe scurt, o gătesc şi-o
împodobesc cum se cade unei împărătese înainte de nuntă.
Miresele ce proveneau din neam de boieri purtau iminei, iar
cele mai sărace opinci.
De multe ori hobotul şi găteala de cap erau singurele elemente
ce deosebeau vestimentaţia miresei de a celorlalte fete.
Şi aici se simte prezenţa unor rituri de despărţire (cununa era
făcută de către druştele şi surorile de mireasă), de iniţiere şi integrare
(odată terminată, cununa era aşezată miresei de către părinţi, după ce
fusese luată din mâna nunei), de fertilitate (cununa era confecţionată
din flori de câmp şi plante perene) şi de unire (florile erau culese, în
unele ţinuturi, cum ar fi Bucovina, chiar de către mire).
“ Câtă frunză pe pământ
Toată-a zis să mă mărit,
Numai frunza de ovăz
Zice să mă mai las
Doară floarea scaiului
Spune-mi lungul traiului,
C-acela-i un lucru-aşa
Că nu-l mai poate strica
Nici popa, nici vlădica,
Numai moartea grabnica “.
Nici la casa mirelui nu-i tocmai multă veselie. Pe când druştele
o găteau pe mireasă, pe mire îl bărbiereau vorniceii sau rudele şi
lăutarul, îi cânta cam aşa:
“ Foaie verde ş-un dudău,
Bine mai trăiam flăcău
Când eram la taică-meu,
Că-ncălecam pe calul meu
Calul meu şi şaua mea,
Încălecam când vroiam
Şi plecam unde doream,
Puneam piciorul în scară
Şi plecam în lumea mare
Mă culcam pe iarba moale,
Fără fir de supărare “. ( Dobrogea )

Cam pe când începea a se îngâna ziua cu noaptea, începeau a se


aduna şi cei poftiţi de vornicei, aducând daruri pentru tineri.
Darurile cele mai obişnuite erau găini, brânză, unt, fructe, în sfârşit, tot
ceea ce-i dădea mâna fiecăruia.
Fiecare oaspete, atunci când prezenta miresei darul adus, i-l
închina cam aşa:
“ Bună vremea,
Bună vremea,
Înălţată-mpărăteasă !
Şedeţi în coate după masă
Ca şi-o garoafă frumoasă,
De-aceea femeile
Din toate părţile
Năzuiesc ca albinele
La dumneavoastră
Şi s-arată cu colăceii
Mândri şi frumuşei,
Să aveţi parte de ei;
Colac mândru şi frumos,
Ca şi faţa lui Hriostos,
Să faceţi bine să-i primiţi
Şi să nu bănuiţi “.

Mireasa se scula, primea cinstea şi îi cinstea pe toţi. Acelaşi


lucru se petrecea şi la casa mirelui.
Tot în zori, cu ajutorul mai multor femei, prietene sau rude, la
casele mirilor era gătită mâncarea: ciorbă, cartofi, sarmale, plăcintă,
pentru care, la fel ca la înmormântare nu era plătit nimeni.
Comunitatea se simte responsabilă de soarta fiecărui component
al ei, de aceea veghează cu străşnicie că totul să se înfăptuiască în
conformitate cu obiceiurile stabilite de generaţiile precedente şi
preluate de ea, fără abateri. Aceasta pentru că la sat, “oricare altă viaţă
decât cea colectivă este cu neputinţă”
Iertăciunea

Un obicei comun tuturor românilor era ca mirii, înainte


de cununie, să-şi ceară iertare şi binecuvântare de la părinţii lor.
Părinţii stăteau pe scaun, iar la picioarele lor se punea o pernă. Mirii
îngenuncheau înaintea părinţilor, înconjuraţi de naşi, fraţi şi surori, iar
un om bun de gură, colăcarul, ce apucase din buni străbuni cum se
cerea o iertăciune, venea înaintea lor şi vorbea pentru miri:
“ Această fiică iubită
Ce-o vedeţi aici smerită,
Cu faţa în jos plecată /…/
Se roagă cu ruga mare
Să-i daţi cuvantu de iertare ”.

sau

“ Dumnezeu, dintru-nceput,
S-a-ndurat şi a făcut
Cerul şi pământul
Numai cu gândul şi cuvântul
Ş-apoi s-a milostivit
Şi a împodobit
Cerul cu soarele
Şi cu stele
Măruntele,
Ca să privim noi la ele,
Ş-apoi iar a poruncit
Pământul de a –nverzit
Iar după aceasta văzând
Dumnezeu, şi cunoscând
Că n-ar fi bine să fie
De-nceput până-n vecie
Pământul fără de oameni,
A zidit
Oamenii ce i-a trebuit
Şi zise Dumnezeu:
Să trăiţi,
Să odrăsliţi,
Ca iarba să vă-nmulţiţi !
Şi de-atunci şi noi
Ne tragem neam
Din neam
Şi viţă
Din sămânţă
Până ce-a venit
Şi-a sosit
Vremea şi acestor feţi
Ai dumneavoastră fii drepţi,
Cărora Dumnezeu le-a rânduit
Zi de căsătorit,
După cum s-au şi gătit
Cu genunchii plecaţi
Şi cu ochii lăcrămaţi,
Cu genunchii la pământ,
Ca mlădiţa cu rod mult
Şi se roagă cu glas tare
Să li daţi binecuvântare “.

După ce se spunea iertăciunea, mirii se ridicau pentru a săruta


mâna părinţilor, iar aceştia luau pâinea cu sarea şi, punându-le pe capul
mirilor, îi binecuvântau zicându-le :
“ Dumnezeu cel prea-înduratul
Să vă binecuvânteze
Cu pâine şi cu sare,
Cu darul sfinţiei sale,
Cu tot binele
Din roua cerului
Şi grăsimea pământului ”.

Aceste iertăciuni versificate, “obişnuite pretutindeni” în spaţiul


românesc, marcau încă un prag de desprindere, un rit de separare. Era
obligatoriu ca cei doi să plece la drum curaţi şi aceasta se realiza numai
prin iertarea dată de părinţi, prin binecuvântarea venită de la ei. Niciun
început nu putea avea loc decât pe un asemenea teren, aflat sub semnul
purităţii, recuperat de sub presiunea forţelor răului.
Cununia

Regula generală era ca mirii să se ducă pe jos la


biserică; în părţile de munte, mirele, mireasa, şi alaiul lor mergeau şi
călare.
Prin unele locuri, în fruntea alaiului se purta un steag, cărat de un
stegar şi nuntaşii mergeau într-o anumită ordine : nunii, socrii, lăutarii
s.a.m.d.. Convoiul urma un drum dinainte stabilit, de obicei
întortocheat, în fixarea căruia rolul de căpetenie revine nunului. De
reţinut, că alaiul nu se întoarcea niciodată pe drumul pe care a venit.
În alaiul miresei erau lăutari, care cântau întruna şi ademeneau alaiul
până ce ajungea la biserică.

Pe drum se cânta:
“ Frunzuliţă, frunză creaţă,
Duminică dimineaţă
Mândră zi s-a mai ivit,
Mândru soare-a răsărit
Ori mirele a-nflorit,
Că frumos mai e gătit:
Cu podoaba târgului,
Cu mirosna câmpului,
Cu cuşmiţă brumărie,
Cu cunună argintie.
L-am gătit la mănăstire
Şi i-am dat numele mire;
L-am gătit la cununie
Ca să-şi capete soţie,
Şi soţie şi nevastă,
De noi să se despărţească;
Şi nevastă şi femeie,
Ziua bună să şi-o ieie:
De la strat cu busuioc,
De la feciorii din joc;
De la strat cu tămâiţă,
De la mandrele fetiţe;
De la stratul cu hemei,
De la fete şi flăcăi “.
După ce alaiul ajungea la casa miresei, vornicul mirelui începea o
discuţie cu socrul mic printr-o oraţie în care era iarăşi vorba despre
împăratul care, mergând la vânat,
“ O caprioară-a aflat,
Cu ea s-a întâmpinat
Şi luând-o în braţe
A sărutat-o la faţă,
Dar din braţe i-a scăpat,
La dumneavoastră-a intrat “.

Sau

“ Şi-am venit din casă-n casă


După o stea mândră şi-aleasă,
Până la această casă.
Şi-ajungand la această casă
Iată steaua ni se lăsă.
Deci ori steaua ne-arătaţi,
Ori înlăuntru ne lăsaţi “.

Şi

“ Pornirăm
Şi venirăm
Pe faţa pământului
Pe aburii vântului
Bând
Şi chiuind
Şi din pistoale trăznind,
Caii, pe nări flăcări lăsând,
Până am sosit
Şi v-am găsit ”.
La urmă, vornicul îi răspundea că aici aflaseră ceea ce cautau. Apoi
intrau cu toţii în casa cu pricina, luau pe mireasă şi ieşeau din nou în
curte pentru ca vornicul mirelui să o mai zugrăvească frumos pe fată:
“Apa-i lină şi gustoasă
Şi mireasa-i prea frumoasă;
Apa-i lină, curgătoare,
Şi mireasa-i ca o floare,
Pare că-i ruptă din soare ”.

După care, aceasta îşi lua ziua bună de la părinţi, mama ei


dezlegând din copcile cămeşii, în semn că nu era încă legată şi trăgând
un pai din streaşina casei în semn că ea se dezlipea de familie.
Se mai cântau şi alte cântece, foarte triste, şi toate femeile
plângeau, jelind plecarea miresei din casa părintească, după care, alaiul
întreg pleca spre nănaşi.
La sosire, se ţineau iar oraţii şi se joacau vre-o două-trei jocuri,
după care porneau cu toţii spre biserică: vornicii înainte cu naşii, în
urma lor mireasa cu mirele, apoi stegarul, lăutarii şi nuntaşii.
Odinioară, ziua nunţii propriu-zise era duminica, cunoscută în
popor ca şi "ziua Domnului", când tinerii dupa ce primesc iertăciune si
binecuvantare de la parinţi, după ce se anunţă în tot satul unirea lor,
păşesc curaţi in faţa lui Dumnezeu să ceară binecuvantare. Acest
moment era cununa nunţii, momentul încununării tinerilor în biserică.
În unele locuri, exista obiceiul ca mirele să intre în biserică cu
pălăria sau cu căciula pe cap şi aşa să se cunune. Mirii aveau voie sa
stea pe scaun, erau trataţi ca împărat şi împărăteasă, fiind încununaţi de
către Dumnezeu Însuşi. Toată comunitatea era prezentă dis-de-
dimineaţă la biserică pentru rugaciune, iar cununia tinerilor se săvârşea
în mijlocul tuturor, cu participarea întregului sat. Şi mai de timpuriu,
slujba cununiei se săvârşea în timpul Sfintei Liturghii, nu separate ca
astăzi, ceea ce întăreşte şi mai mult această nevoie de participare a
comunităţii la întemeierea unei familii în sânul ei, iar bucuria celor în
cauză devenea o bucurie generală şi împărtăşită de toată lumea.
La momentul potrivit, majoritatea oamenilor din biserică se
împărtăşeau cu Trupul si Sangele Domnului, atunci avea loc Euharistia,
termenul grecesc, sau Împărtăşania, termenul care s-a împământenit la
noi,ceea ce însemna că Dumnezeu împărtăşeşte daruri celor ce-i vin în
întâmpinare, devenind părtaşi. Mai târziu, cand cununia s-a realizat
separat de Sfânta Liturghie, tinerii, în amintirea Împărtăşaniei, gustau
din pâine curată şi vin, amândoi din aceaşi paine şi din acelaşi pahar.
După ce se încheia cununia, preotul le ura tinerilor căsătoriţi
multă sănătate, copii mulţi şi îi întreaba ce sfânt ar vrea să îl ia ca şi
ocrotitor. Mirii alegeau un protector al familiei, la care trebuia sa se
roage şi, de ziua acestuia, să se ducă la biserică cu lumânare şi liturghie
pentru a-i ajuta Dumnezeu să meargă cu spor.
La plecarea de la biserică, desigur şi în funcţie de zona
geografică, mirele şi vorniceii încălecau pe cai, iar mireasa, cu nuna,
care ţinea în mâna lumânările aprinse ce au slujit la slujbă bisericească,
se urcau în carul sau căruţa menită pentru mireasa şi, împreună cu
lăutarii, aşa porneau la casa părintească.
Ca să nu-şi piardă nimeni entuziasmul pe drum, alaiul era
alimentat constant cu ţuica şi vin. Femeile căsătorite ce o însoţeau pe
mireasă îi cântau felurite cântece, precum, de pildă, este acesta:
“ Frunzuliţa de sub gheaţă,
Duminică dimineaţă
Mândru soare-a răsărit,
Mândră lună s-a ivit.
Nu ştiu: luna s-a ivit
Ori soarele-a răsărit,
Ori mirele-a-nflorit,
Ori mireasa s-a gătit
Şi frumos s-a-mpodobit ”.

Masa cea mare

Pe drumul spre casa mirelui, vorniceii şi druştele continuau să-i


poftească pe oameni la masa cea mare ce se ţinea la casa mirelui.
Vorniceii îi cinsteau pe toţi oamenii întâlniţi, cutreierând satul din casă
în casă zicând:
“ Vă pofteşte jupânul mire,
Şi jupâneasa mireasă,
Şi socrii cei mari,
Şi nunii cei mari,
Şi noi ostenitori,
C-aveţi şi dumneavoastră fete şi feciori
Şi vom sta şi noi mâna d-ajutor ”.
Când ajungea mireasa acasă, o altă pereche de vornicei şi druşte
îi ieşeau înainte, o coboarau din car şi o băgau în casă , făcând de trei
ori cruce cu un băţ pe uşă şi zicând:
“ Noroc şi viaţă,
Trai bun cu dulceaţă ”.

Mirele era de asemenea întâmpinat cu acest cântec frumos:


“ Legăna s-ar,
Clătina s-ar,
Legăna s-ar brazi-n munţi,
Să se roage vântului,
Vântului,
Pământului,
Să le cruţe vârfurile,
Vârfurile,
Ramurile
Şi să-i bată la trupină
Şi mai jos la rădăcină,
Să mi-i scoată din pământ,
Din pământ,
Din negru lut,
La pământ să mi-i doboare,
Să mi-i facă trei pătrare,
Să-i despice-n mici bucăţi,
Să-i împartă în trei părţi
Şi să-i ducă la trei târguri,
La trei târguri,
La trei meşteri,
Ca să-i facă sahanele,
Sahanele,
Păharele
De cinstit, de ospătat,
Mirelui de închinat;
De cinstit părinţilor,
De-nchinat nănaşilor,
Nănaşilor,
Nuntaşilor
Şi vouă vătajilor “.

Sau cu :
“ Foaie verde de mătasă
Mai poftiţi boieri la masă,
Că destul de când jucaţi
Mai poftim de ospătaţi “.

Aşezarea meselor are o semnificaţie demnă de atenţia noastră :


pe lângă faptul că femeile stau separat de bărbaţi, dar şi colacii de pe
mese diferă. Cei de pe mesele femeilor au motive florale, în vreme ce,
ale bărbaţilor au brazi stilizaţi. Mirele stă totdeauna în capul mesei. La
dreapta lui vine nunul cel mare şi după el se aşează nuntaşii, dar numai
gospodarii, adică oamenii însuraţi, după rangul pe care-l au în lumea
lor: întâi fruntaşii, apoi mijlocaşii şi la urmă cei mai nevoiaşi. Bărbaţii
stau pe aceeaşi latură a mesei. La stânga miresei stă nuna cea mare şi
apoi celelalte femei, toate de aceeaşi latură a mesei, rânduite tot după
aceeaşi normă ca şi bărbaţii.
Mâncărurile cele mai obişnuite la masa cea mare erau
răciturile , zeama cu tăiţei, sarmalele sau găluştele. Sticlele cu rachiu
erau de obicei astupate cu flori în loc de dopuri şi erau legate cu o aţă
de culoare roşie, semnificănd nevinovăţia.
Cine era mai cu haz la vorbă începea a închina paharul:

“ Socru mare,
Socru mare,
La voia dumitale!
Să trăieşti întru mulţi ani
Cu bucurie
Şi cu veselie ! “

Socrul mare răspunde:


- “ Sa te audă Dumnezeu” !

Şi aşa, închinând în sănătatea tuturor şi ascultând lăutarii petreceau


nuntaşii.
Nicăieri nu se cânta şi nu se petrecea aşa pasional ca pe
meleagurile noastre. Între viaţă şi moarte, românul ştia să trăiască cu
frenezie clipa. Când începea jocul, pământul se cutremura.
Pe când paharnicii revarsau noi valuri de băutură, se cânta
Nuneasca (Ţara Românească), sau Războiul (Bucovina), se spuneau
glume de către vornicei, oraţii, jocuri, strigături, dialoguri amuzante
între druşte şi vornicei, chiuituri poznaşe. Toate acestea, sporeau nota
de veselie şi buna dispoziţie a participanţilor. (O ţărancă din Agriş,
după ce recitase 453 de versuri, tot îşi mai cerea iertare pentru că nu le-
a spus pe toate)
Înainte ca să ia sfârşit această masă, nanaşa îi scoate vălul de
mireasă şi primeşte semnul stării sale celei noi, o năframă (testemel)
scumpă dăruită de nanaşă (de borangic sau de bumbac). Legându-i
capul, aceasta rosteşte câteva cuvinte, din care, lămureşte cum nu se
poate mai bine o informatoare, “o denumeşte soţie”.
De asemenea, şi mirelui i se înlocuieşte căciula împodobită cu o alta de
om căsătorit.
Trecerea s-a săvârşit, dar nimeni n-a mai luat în seamă. Lumea
din jur, învăluită în aburii horincii, petrece de capul ei.
Învelirea miresei marca sfârşitul perioadei de trecere, ca semn al ritului
de integrare, căci de acum fosta fecioară, depăşind rolul de mireasă, îşi
asumă rolul definitiv de soţie.
Muzica încetează, lucrul şi jocul se încheie, cum era de bănuit,
cu ţuica multă.
Neamurile direct interesate şi, în fapt, întregul sat, contribuie la
demarajul noii familii, solidaritate obştească ce se manifestă cu putere
în toate împrejurările vieţii în comunitatea tradiţională, iar în afară de
bani, nuntaşii pot da viţel, oaie, purcel, cocoşi, găini, ce se numesc
“cinste” sau “daruri”.
În cele din urmă, după ce s-a mâncat, s-a strigat şi s-a cântat,
părinţii cinsteau încă o dată pe tineri, mulţumeau oaspeţilor pentru
cinstea ce le făcuseră” iar mireasa împărţea ştergare mirelui, părinţilor,
naşilor, grăitorilor şi rudeniilor mai apropiate ca “dovadă a hărniciei
sale’ (Bihor)
Treptat, oamenii se împrăştiau şi în casa mirilor începea
liniştea.
Se făcea socoteala lăutarilor, se înfigea steagul la fereastra
mirilor şi nuna mare conducea pe tineri în camera nupţială.
Când ajunge cu finii înăuntru, nuna ia podoabele de pe mireasă,
o îmbracă cu cămaşa nouă, care în partea muntelui e de borangic şi
,luându-şi seară bună zice: “Poftim finilor de vă odihniţi că destul v-aţi
ostenit, dar să văd mane ce bucurie oi avea şi eu pentru cât am umblat
şi am trudit şi, ieşind încuie uşa (obiceiul de a încuia pe miri).
Din seara nunţii, toată viaţa, tânăra căsătorită i se va adresa
soţului cu “dumneata” şi doar cand se mai supăra pe el folosea formula
“ tu ”.

După nuntă

În Muntenia, în dimineaţa de după nuntă, se cânta la fereastra


tinerilor căsătoriţi Cântecul zorilor:

“ Scoborâţi, ziori frumoase


Pe deasupra acestor case
Să-mi fiţi tineri, sănătoşi
Să faceţi copii frumoşi,
Tuturor le stă cu greaţă
Ziorile de dimineaţă,
Numai la tânăr cu dulceaţă,
Că stă cu mireasa-n braţă,
Până luni de dimineaţă
Şi-o sărută cu dulceaţă
Până luni de dimineaţă.” ( Mohanu, Fântâna dorului)

A doua zi după masa cea mare, socrii, nunii, neamurile şi toţi


nuntaşii se adună la casa mirelui pentru a face uncropul sau “la
ulciori” – semn trimis de ginere că mireasa şi-a păzit cinstea cât a fost
fată mare.
Nuna cea mare îmbroboade pe tânăra nevastă, care de acum nu
mai are voie să umble cu capul gol.
La o săptămână după nuntă, însurăţeii fac părinţilor fetei prima
vizită ca şi gospodari. Această vizită se numeşte de cale primară. De
obicei tinerii gospodari se duc de cale primară sâmbăta ori duminica
seara şi totdeauna sunt însoţiţi de părinţii bărbatului, de nuni şi de
vecini de-ai lor. Tinerii duc părinţilor colaci, adică trei pâini care
închipuiesc cei trei stâlpi pe care se reazămă pământul; mai duc vin,
rachiu, un tulpan şi altele.
Socrii îşi primesc oaspeţii cu vorbe bune, îi poftesc în casă, unde li se
întinde masa, la care ospătează şi la care sunt rânduiţi după cinste şi
bătrâneţe.
La un an după căsătorie, prin unele locuri era obiceiul ca tinerii
căsătoriţi să ducă şi nunilor colaci, ca mulţumire că i-au cununat.
Pentru aceasta se alege o anumită zi, precum a doua zi de Crăciun ori a
doua zi de Bobotează, ori în lunea Paştilor, când gospodarii cei noi duc
nunilor colacii acoperiţi cu un tulpan sau altă învelitoare frumoasă şi se
urmează ceremonialul cunoscut, cu oraţii şi închinare de pahare.
În acest chip noii gospodari şi-au îndeplinit toate datoriile către
acei care i-au înstărit şi i-au aşezat la casa lor, urmând ca de acum
înainte să-şi îndeplinească alte datorii: către copiii care încep a le
înveseli gospodăria.
Notă de final

Nunta s-a sfârşit. Cu cel din urmă sunet de tulnic, cu cel


din urmă foşnet al pădurii, satul se trezeşte din acea lume de basm, cu
împăraţi şi împărătese, cu mese veşnic întinse, unde curg râuri de lapte
şi horincă. Şi asemenea lui, ne trezim şi noi, care am trăit o clipă viaţa
celor de acolo, şi nădăjduim să ne reamintim mai des vremurile acelea,
cand : “ Veselie mare între toţi era, chiar şi sărăcimea ospăta şi bea !”,
căci “ A ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine încă ! ” ( Ion
Creangă)
Bibliografie

1. Bernea Ernest – Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român,


Ed. Humanitas, 1997;
2. Eminescu Mihai – Scrieri politice şi literare, 1905;
3. Enache Maria – Principalele rituri de trecere la români-
nunta, moartea, Ed. Prinţ Xpert;
4. Gorovei Artur – Datinile noastre la naştere şi la nuntă, Ed.
Paideia, 2002;
5. Moantă Ion – “Hai la nuntă !” Mică enciclopedie a
ceremonialului nupţial în documente radiofonice, Ed. Casa
Radio, 2003;
6. Roman Radu Anton – Poveştile bucătăriei romaneşti:
sărbători creştine la romani, Ed. Paideia, 2010;
7. Seuleanu Ion – Poezia populară de nuntă, Ed.Minerva, 1985;
8. Simeon Florea Marian – Nunta la romani, 1890;
9. Stahl H.H. – Contribuţii la studiul satelor devălmaşe
romaneşti, vol. I.