Sunteți pe pagina 1din 4

Recenzie

Emil Durkheim.
Sociologia. Regulile metodei sociologice
(Bucureşti, Editura CULTURA NAŢIONALĂ, 1924)

Activitatea sociologică a lui Emil Durkheim, considerat al doilea întemeietor al


sociologiei după Auguste Comte, defineşte locul şi rolul sociologiei actuale. Publicată în
anul 1894, această lucrare are o semnificaţie aparte, întrucât le oferă cercetătorilor de
astăzi posibilitatea raportării propriilor cercetări la o metodă cu totul deosebită căci şcoala
durkheimiană a fost nevoită să-şi facă o metodă mai definită adaptată la natura particulară
a fenomenelor sociale ieşind din chestiuni prea generale şi discutând probleme
particulare.
Lucrarea este structurată în şase capitole fiecare din ele aflându-se sub semnul
empiric a modalităţii de abordare a realităţii sociale.
În primul capitol intitulat: „Ce este un fapt social?” este tratată problematica
faptului social reprezentând orice fenomen ce se petrece înăuntrul societăţii. De asemenea
autorul remarcă două caractere distincte ale faptului social: exterioritatea cu privire la
conştiinţele individuale şi acţiunea coercitivă ce el exercită sau este susceptibil să exercite
asupra acestor conştiinţe.
Referitor la problematica faptului social, Durkheim enunţă un alt mod de a
caracteriza un fapt social: starea de independenţă în care el se găseşte cu privire la
manifestările sale individuale.
În capitolul II intitulat „Reguli privitoare la observarea faptelor sociale”
Durkheim face referire la regula fundamentală de cercetare a faptului social, şi anume: a
le trata ca lucruri.
Autorul ajunge în mod logic la concluzia că toate ştiinţele străbat o fază
ideologică în cursul căreia ele elaborează noţiuni vulgare şi practice, în loc de a descrie şi
a explica lucruri. Prin faptele împrumutate din sociologia lui Comte, din aceea a lui

1
Spencer, din starea actuală a moralei şi a economiei politice, autorul demonstrează că
acest stadiu n-a fost încă depăşit. În acest context, în continuare ne sunt prezentate motive
pentru a depăşi această fază: faptele sociale trebuie să fie tratate ca lucruri fiindcă ele sunt
date imediate ale ştiinţei şi au toate caracterele lucrului.
Pentru demonstrarea tuturor acestor aspecte, Durkheim face câteva analogii
imediate la regula precedentă: a depărta din ştiinţă toate stereotipurile şi prejudecăţile
pentru a grupa faptele după caracterele lor exterioare comune.
Aceste caractere exterioare trebuie să fie cât mai obiective posibil. Mijlocul de a
ajunge la aceasta : a privi faptele sociale prin partea în care se înfăţişează izolate de
manifestările lor individuale.
Capitolul III al cărţii este consacrat problematicii referitoare la „Regulile cu
privire la deosebirea dintre normal şi patologic.”
Utilitatea teoretică şi practică a acestei deosebiri se referă la posibilitatea ştiinţei
de a direcţiona conduita. Durkheim ne arată că faptele normale au un pronunţat caracter
de generalitate, iar cele cu caractere particulare sunt morbide sau patologice. Pornind de
la ideea că boala este deosebită de starea de sănătate ca anormalul de normal se ajunge la
concluzia că pentru a determina dacă faptul social este normal sau nu trebuie să se ţină
cont de vârsta societăţii. Trecând la verificarea regulii precedente, autorul consideră că în
perioada de tranziţie, speţa întreagă este pe cale de a evolua, fără să se fi fixat sub o
formă nouă. În acest caz singurul tip normal realizat este cel al trecutului, dar nepotrivit
cu noile condiţii de existenţă, de aceea autorul ne vorbeşte despre necesitatea de a
proceda la această verificare când e vorba de fapte raportându-se la societăţile care nu şi-
au isprăvit istoria lor.
Cât despre crimă, autorul o consideră necesară, fiind legată de condiţiile
fundamentale ale oricărei vieţi sociale. Dacă n-ar exista crime, remarcă distinsul sociolog,
sentimentele colective ar fi ajuns la un grad de intensitate fără de exemplu în istorie,
astfel încât nimic nu este bun la nesfârşit şi fără de măsură.
În capitolul IV al lucrării intitulat „Reguli relative la constituirea tipurilor sociale”
se specifică faptul că deosebirea normalului şi anormalului implică constituirea de speţe
sociale; conceptul de speţă este considerat în acest caz un mijlocitor între noţiunea de
genus homo şi aceea a societăţii particulare. Autorul accentuează faptul că speţele nu pot

2
fi constituite prin intermediul monografiilor iar principiul metodei de aplicat este : a
distinge societăţile după gradul lor de compunere. Pentru a cunoaşte cea mai simplă
societate, nu trebuie decât să urmărim modul în care această societate se compune cu ea
însăşi şi în care „compusele ei se compun între ele.”
Astfel încât se enunţă regula:
„Se va începe prin a clasifica societăţile după gradul de compoziţie ce înfăţişează,
luând ca bază societatea perfect simplă sau cu segment unic; înlăuntrul acestor clase se
vor deosebi varietăţi felurite după cum se produce sau nu o contopire completă a
segmentelor iniţiale.”(p.111)
Capitolul V intitulat „Reguli relative la explicarea faptelor sociale” cuprinde
noţiuni referitoare la caracterul finalist al explicărilor obişnuite; astfel încât sociologii îşi
pot da seama de fenomene îndată ce au făcut să se vadă care este rolul lor. Iar următoarea
regulă enunţată de autor ia următoarea formă: „Când deci căutăm a explica un fenomen
social, trebuie să căutăm aparte cauza eficientă care-l produce şi funcţia ce
îndeplineşte.”(p.118)
„E natural să căutăm cauza unui fenomen înainte de a încerca să-i determinăm
efectele.”(p.118); de aceea faptele sociale nu pot fi explicate decât prin fapte sociale,
autorul venind cu argumente convingătoare pentru susţinerea următoarelor principii:
independenţa faptelor sociale de factorul etnic, care este de ordine organico-psihic şi
evoluţia socială nu este explicabilă prin factori pur psihici.
Următorul principiu se referă la mediul uman propriu-zis, unde rolul primordial al
sociologului va trebui deci să tindă spre a descoperi proprietăţile deosebite ale acestui
mediu existând două caractere care răspund la această condiţie: volumul societăţii şi
densitatea dinamică. Durkheim consideră că pentru noi legătura dintre psihic şi social
este naturală şi sintetică.
Ultimul capitol VI al lucrării intitulat „Reguli relative la producerea probei”
abordează principiul metodei comparative: „La un acelaşi efect corespunde întotdeauna o
aceeaşi cauză.” Dintre procedeele diverse ale metodei comparative, metoda variaţiilor
concomitente este instrumentul prin excelenţă al cercetării în sociologie pentru că ea
atinge legătura cauzală prin interior şi permite întrebuinţarea de documente mai alese şi
mai bine criticate.

3
Astfel încât pentru a înţelege evoluţia unui fenomen social, Durkheim propune să
se compare ce este fenomenul social în tinereţea fiecărei speţe cu ce devine în tinereţea
speţei următoare, şi în funcţie de intensitatea de la o speţă la alta, vom spune că el
progresează, dă înapoi sau rămâne în aceeaşi stare.
În concluzie autorul remarcă principalele caracteristici ale acestei metode:
independenţa sa faţă de orice filozofie; obiectivitatea sa: faptele sociale considerate ca
lucruri; şi caracterul său sociologic: faptele sociale explicate păstrează totuşi specificul
lor.
Meritul incontestabil al lui Durkheim ca părinte-fondator al sociologiei este
subliniat de concepţia sa că sociologia ca ştiinţă trebuie să fie autonomă, iar cucerirea
acestei autonomii este progresul cel mai însemnat ce-i rămâne de făcut. Cucerind această
autonomie, după autor, sociologia se va bucura de o autoritate pe deplin meritată.
Lucrarea elaborată de Emil Durkheim reprezintă un punct de referinţă în sfera
metodologiei sociologice, ceea ce ne determină să o recomandăm atât cercetătorilor cât şi
studenţilor care au preocupări în acest domeniu.