Sunteți pe pagina 1din 101

Prof.dr.M.Sc.ing.

Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008


________________________________________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL 1.
CONSIDERAŢII GENERALE
1.1. Definirea silviculturii. Părţi componente

După cum indică şi etimologia cuvântului, silvicultura se ocupă de cultura pădurii, fiind definită
actualmente în Europa drept ştiinţa aplicativă care se ocupă cu îndrumarea ecosistemelor forestiere în
scopul satisfacerii nevoilor societăţii (produse şi servicii) într-un mod ecologic durabil. Pentru realizarea
acestui obiectiv, silvicultura utilizează şi integrează teoreme, teorii, principii şi metode ale ecologiei,
biologiei şi economiei, aşa cum acestea rezultă din pădurile naturale sau spontane (xxx, 1996).
Termenul de silvicultură s-a format în limba română din două cuvinte de origine latină: silva-silvae -
pădure şi cultura-culturae - cultivare.
Noţiunea de pădure derivă din latinescul palus-paludis (baltă), de la care s-a preluat acuzativul
paludem, care a trecut la palude iar apoi, prin inversiune (padule) şi rotacism s-a ajuns la românescul pădure
(Drăcea, 1923).
Pădurile, împreună cu terenurile destinate împăduririi, care servesc nevoilor de cultură, producţie sau
administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive, formează fondul forestier
(xxx, 1996).
Considerată atât ştiinţă cât şi artă (Boppe, 1889; Jacquot, 1931; Nyland, 1996), silvicultura a fost
definită în ţara noastră în sens larg şi în sens restrâns. În sens larg, silvicultura tratează problemele privind
crearea şi îngrijirea pădurilor, recoltarea şi valorificarea produselor obţinute, precum şi organizarea şi
administrarea întregului proces de gospodărire (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). În sens restrâns însă,
silvicultura se ocupă numai de cultură propriu-zisă a pădurilor, adică de (a) întemeierea lor pe cale naturală
sau artificială, (b) conducerea şi ameliorarea acestora în timpul dezvoltării lor, precum şi de (c) recoltarea
lemnului şi a celorlalte materii prime produse (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). De aceea, se consideră
că silvicultura este compusă din două părţi distincte:
1. Silvobiologia (biologia pădurii, silvologia), care se ocupă cu studiul pădurii din punctul de vedere al
organizării şi funcţionării acesteia. Silvobiologia include:
- studiul elementelor constituente ale pădurii şi al modului său de organizare;
- studiul legilor şi proceselor care guvernează viaţa pădurii.
2. Silvotehnica (silvicultură aplicată, ecologie forestieră aplicată – Smith et al., 1997), care studiază
metodele tehnice folosite pentru întemeierea (regenerarea), îngrijirea-conducerea şi exploatarea-
regenerarea pădurii în conformitate cu natura acesteia şi cu sarcinile gospodăriei silvice.
În mod evident, cele două componente menţionate se împletesc şi se condiţionează reciproc, definind
caracterul unitar şi specific al silviculturii (Negulescu, în Negulescu et al., 1973).

-1-
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
1.2. Scurt istoric al silviculturii

Primele informaţii cu caracter silvic sunt întâlnite în diverse tratate de botanică forestieră, aşa cum este
monografia coniferelor din Elveţia De arboribus coniferis resiniferis (Belon, 1563), precum şi în lucrarea Le
théâtre de l’agriculture et menage des champs a genevezului Olivier de Serres (1600) (xxx, 1977).
În general, paternitatea ştiinţelor silvice la nivel mondial este atribuită francezului Henry-Louis
Duhamel du Monceau care, între 1755 şi 1767, a publicat impresionanta lucrare (în cinci volume) Traité
complet des bois et forêts, din care primul volum se intitulează Traité des arbres et arbustes qui se cultivent
en France en pleine terre (1755) (xxx, 1977). În Marea Britanie, rolul de precursor al ştiinţelor silvice pe
glob este atribuit lui John Evelyn, autor al lucrării Silva, or a discourse of forest trees and the propagation of
timber in His Majesty’s Dominions (1664).
Chiar dacă numeroase lucrări apărute în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea
(Silvicultura oeconomica – Hans von Carlowitz, 1713; Anweisung zur Holzzucht für Förster – Georg Ludwig
Hartig, 1791; Anweisung zum Waldbau – Heinrich Cotta, 1816) au inclus diverse aspecte ale silviculturii,
totuşi primul curs clasic de Silvicultură este cel datorat profesorilor francezi Bernard Lorentz şi Adolphe
Parade (Cours élémentaire de culture des bois) şi publicat în anul 1837.
Epicentrul silviculturii moderne este, fără îndoială, Germania sfârşitului de secol al XVIII-lea şi
începutului de secol al XIX-lea, unde au apărut şi s-au dezvoltat primele unităţi de învăţământ forestier de
diverse niveluri, cum sunt:
1. Şcoli de maiştri silvici, la Werningerode-Ilsenburg (Harz) (înfiinţată de von Zanthier în 1763), Zilbach
(Saxa - înfiinţată de Heinrich Cotta în 1785), respectiv Hungen (Hessa, a lui Georg Ludwig Hartig şi
înfiinţată în 1789);
2. Academii silvice, la Berlin (1821), Eisenach (1830), Münden (1868);
3. Catedre cu profil silvic sau facultăţi forestiere propriu-zise la universităţile din Berlin (1770), Göttingen
(1775), Freiburg im Breisgau (1787), Tübingen (1817), Giessen (1825) etc. (Hough, 1878; Badré, 1977;
EUROFOR, 1998).
Celălalt pol al silviculturii mondiale l-a constituit Franţa, unde Bernard Lorentz, primul silvicultor
francez absolvent în Germania, a înfiinţat în 1824 Şcoala regală forestieră de la Nancy.
Şcolile silvice germane şi franceză au contribuit determinant la înfiinţarea facultăţilor sau
universităţilor cu profil silvic de la Stockholm-Suedia (1828), Gorki-Rusia (1848), Lisabona-Portugalia
(1855), Zürich-Elveţia (1855), Lampen-Socken-Finlanda (1859), Petrovsk (Moscova)-Rusia (1865),
Vallombrosa-Italia (1869), Copenhaga-Danemarca (1869), Viena-Austria (1875) etc. (Hough, 1878).
În România, prima şcoală cu profil silvic a fost înfiinţată lângă Bucureşti în anul 1850, având trei
profesori francezi. După numeroase transformări (desfiinţată în 1853, după plecarea cadrelor franceze,
reînfiinţată şi înglobată în Şcoala de Agricultură de la Pantelimon respectiv Herăstrău între 1862 şi 1883,
transformată în Şcoală Specială de Silvicultură între 1883 şi 1886 etc.), aceasta şi-a dobândit statutul de
instituţie de învăţământ superior numai în 1901, odată cu acceptarea la examenul de admitere numai a
absolvenţilor de liceu cu bacalaureat (Popovici, 1920, Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Ivănescu,
1972; Giurescu, 1976).
-2-
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
Până în anul 1948, învăţământul superior silvic a funcţionat la Bucureşti sau în apropierea acestuia
(Herăstrău, Brăneşti), de unde a fost mutat pentru o periodă scurtă (1948-1953) la Câmpulung-Moldovenesc
şi Braşov. În intervalul 1953-1990, după unificarea acestor două facultăţi, în România a existat o singură
şcoală silvică de nivel superior, la Braşov, la care s-au adăugat apoi, în învăţământul de stat sau particular,
unităţi similare la Suceava, Oradea, Cluj-Napoca, Timişoara, Arad, Craiova, Bucureşti, etc.
În cadrul şcolilor silvice din ţara noastră, cursul de Silvicultură a fost predat de numeroase
personalităţi ale domeniului forestier, între care demni de amintit sunt mai ales profesorii N.R. Danilescu,
N.G. Popovici, M.D. Drăcea şi E.G. Negulescu.

1.3. Obiectul şi scopul silviculturii

Este evident, din ceea ce a fost deja precizat, că obiectul silviculturii este pădurea, aceasta stând în
centrul preocupărilor întregului sector forestier (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Scopul silviculturii este punerea cât mai complet posibilă în valoare a diverselor produse şi influenţe
binefăcătoare ale pădurii, conform intereselor sociale şi economice ale societăţii prezente şi viitoare.
În acest context, este demn de menţionat faptul că pădurile ocupau la nivel mondial, în urmă cu 8-
9.000 de ani, când populaţia globului nu depăşea 10 milioane de locuitori, cca 70-75 % (aproximativ 7
miliarde ha) din suprafaţa uscatului (Giurgiu, 1982; Ionescu, 1991). Pe măsura creşterii demografice şi a
extinderii agriculturii, pădurile s-au redus dramatic astfel încât acestea se mai găsesc actualmente doar pe
aproximativ 4 miliarde ha (27% din suprafaţa Terrei), adică de cca 3 ori mai mult decât suprafaţa terenurilor
cultivate. Acest fapt face ca pădurile să fie formaţia vegetală care acoperă cea mai mare suprafaţă terestră
(tab. 1).

Tab. 1. Pădurea, un “super-biom” pe suprafaţa globului


(după Encyclopaedia Universalis şi Larousse de la Nature, 1992, din Arnould et al., 1997)

Planeta Pământ Suprafaţa, % din suprafaţa % din suprafaţa globului


miliarde ha Pământului (exceptând mările şi oceanele)
Mări şi oceane 36,1 70,8 -
Deşerturi 4,8 9,4 32,2
Continente Păduri 4,0 7,8 26,8
Altele (prerii, stepe, 6,1 12,0 41,0
savane, terenuri cultivate)
Total continente 14,9 29,2 100,0
Total Pământ 51,0 100,0 100,0

Pe glob, speciile de foioase sunt dominante (ocupă cca 2/3 din suprafaţă) şi, în ansamblu, două grupe
mari de păduri îşi împart acest spaţiu:
• păduri tropicale (47%) şi subtropicale (9%), care se întâlnesc în special în emisfera sudică;
• păduri boreale (33%) şi temperate (11%), localizate mai ales în emisfera nordică (tab. 2).

-3-
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
Tab. 2. Repartiţia pădurilor globului pe zone ecologice în anul 2000
(prelucrare după FAO, 2001)

Zona ecologică Total păduri Africa Asia Europa America de N Oceania America de Sud
(%) (%) (%) (%) şi Centrală (%) (%) (%)
Păduri tropicale 47 28 18 - 5 1 47
Păduri subtropicale 9 2 42 7 37 7 5
Păduri temperate 11 - 17 39 39 4 2
Păduri boreale 33 - 2 65 34 - -
Total mondial 100 17 14 27 14 5 23

La nivelul continentelor, pădurile sunt concentrate mai ales în America de Sud şi Europa (inclusiv
Federaţia Rusă), zone unde proporţia lor din suprafaţa uscatului depăşeşte consistent valoarea caracteristică
globului (tab. 3).

Tab. 3. Repartiţia pădurilor globului pe continente (după FAO, 2001)

Suprafaţa Suprafaţa păduroasă Volum Biomasă


Continentul terestră Total păduri % din Suprafaţa Plantaţii lemnos la lemnoasă
(miliarde ha) (miliarde ha) suprafaţa pe locuitor forestiere ha (m3) la ha (t)
terestră (ha) (milioane ha)
Africa 2,978 397 0,649 866 21,8 0,8 8,036 72 109
Asia 3,084 746 0,547 793 17,8 0,2 115,847 63 82
Europa (inclusiv 2,259 957 1,039 251 46,0 1,4 32,015 112 59
Federaţia Rusă)
America de 2,139 966 0,549 304 25,7 1,1 17,533 123 95
Nord şi Centrală
Oceania 0,849 096 0,197 623 23,3 6,6 3,201 55 64
America de Sud 1,754 741 0,885 618 50,5 2,6 10,455 125 203
Total mondial 13,063 900 3,869 455 29,6 0,6 187,086 100 109

Suprafaţa repartizată pe locuitor în zonele amintite este foarte ridicată (2,6 ha în America de Sud, 1,1
ha în America de Nord şi Centrală, respectiv 1,4 ha în Europa), faţă de doar 0,6 ha la nivelul globului.
În Europa (fără Federaţia Rusă), unde pădurile ocupau înaintea apariţiei omului 70-80% din suprafaţa
continentului, acestea se mai întâlnesc doar pe cca 27% (Kuusela, 1994). Speciile de răşinoase, care se
întâlnesc mai ales în nordul Europei, sunt dominante (60%, din care pinii 30%, molidul 24% etc.) faţă de
foioase (40%, din care cvercineele 15%, fagul 10%, etc.), cantonate mai ales în centrul şi sudul continentului
(Dincă, 1983).
Pe timpul dacilor, pădurile României ocupau între 70 şi 80% din suprafaţa terestră a ţării (Giurescu,
1976; Giurgiu, 1982; Chiriţă, 1986). Din păcate, datorită exploatării intense a acestora în timpul ocupaţiei
străine (romani, turci, sovietici) şi a dezvoltării economice mai ales după Pacea de la Adrianopole din 1829
(Giurescu, 1976), suprafaţa pădurilor României s-a redus mult, ajungând actualmente la doar 26,7% din
fondul funciar al ţării (peste 6,3 milioane ha, din care 6,2 milioane ha păduri). Cu aceste valori, România
ocupă locul 11 în Europa după suprafaţă şi locul 25 după procentul păduros (tab. 4).

-4-
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

Tab. 4. Situaţia fondului forestier din ţările europene (după FAO, 2001)

Ţara Suprafaţa pădurilor Ţara Suprafaţa pădurilor


milioane ha % milioane ha %
Suedia 27,134 65,9 Cehia 2,632 34,1
Finlanda 21,935 72,0 Bosnia-Herţegovina 2,273 44,6
Franţa 15,341 27,9 Slovacia 2,177 45,3
Spania 14,370 28,8 Estonia 2,060 48,7
Germania 10,740 30,7 Lituania 1,994 31,9
Italia 10,003 34,0 Ungaria 1,840 19,9
Ucraina 9,584 16,5 Croaţia 1,783 31,9
Belarus 9,402 45,3 Elveţia 1,199 30,3
Polonia 9,047 29,7 Slovenia 1,107 55,0
Norvegia 8,868 28,9 Albania 0,991 36,2
România 6,342 26,7 Macedonia 0,906 35,6
Austria 3,886 47,0 Belgia şi Luxemburg 0,728 22,2
Bulgaria 3,690 33,4 Irlanda 0,659 9,6
Portugalia 3,666 40,1 Danemarca 0,455 10,7
Grecia 3,599 27,9 Olanda 0,375 11,1
Letonia 2,923 47,1 Moldova 0,325 9,9
Jugoslavia 2,887 28,3 Islanda 0,031 0,3
Marea Britanie 2,794 11,6 Liechtenstein 0,007 46,7

În raport cu populaţia actuală a ţării, România dispune de cca 0,27 ha/locuitor, situându-se sub media
mondială (0,66 ha/locuitor) şi cea europeană (0,28 ha/locuitor).
Pe regiuni geografice, fondul nostru forestier este neuniform repartizat. Astfel, 58,5% din acesta se
găseşte în regiunea montană, 32,7% la dealuri şi coline şi doar 8,8% la câmpie şi în lunci.
Procentul de împădurire este de asemenea foarte variabil, oscilând de la 5-6 la câmpie la 27 la dealuri
şi coline, respectiv 79 la munte.
Compoziţia prezentă a pădurilor României pe grupe de specii este (SILV1, 2002):
- foioase = 70,1% (fag = 31,5%, cvercinee = 17,9% (din care gorunul 10,6%, stejarul pedunculat
2,2%), diverse tari (salcîm, acerinee, frasini, cireş, etc.) = 15,7%, diverse moi (tei, plopi şi sălcii) =
5,0%);
- răşinoase = 29,9% (molidul = 22,7%, bradul = 4,8%, pinii = 1,8%, alte răşinoase (larice, duglas,
etc.) = 0,6%).
Volumul mediu al pădurilor României a fost estimat la 218 m3/ha, iar creşterea curentă la 5,6 m3/an/ha
(6,5 m3/an/ha la răşinoase, 5,5 m3/an/ha la fag, 4,7 m3/an/ha la cvercinee, 4,7 m3/an/ha la foioase tari şi 7,4
m3/an/ha la foioase moi) (xxx, 1999).

-5-
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL 2.
ROLUL ŞI ZONAREA FUNCŢIONALĂ A PĂDURILOR
2.1. Rolul şi importanţa pădurilor

Încă de la apariţia lor, pădurile au jucat un rol important în viaţă planetei noastre, contribuind de multe
ori hotărâtor la dezvoltarea societăţii omeneşti.
La apariţia omului, pădurile constituiau sursa principală de hrană şi adăpost, precum şi prima sursă
de energie (prin lemnul de foc produs) pentru acesta. Mai târziu, ele au fost preţuite de către omul vânător
sau crescător de animale datorită cantităţii şi calităţii vânatului adăpostit ori după fructele sau iarba produse.
De peste 5.000 de ani, începând din epoca fierului, lemnul s-a impus ca principalul produs al pădurii,
acesta reprezentând cel mai important combustibil şi material de construcţie în cele mai diverse zone ale
globului. Astfel, fără marile cantităţi de lemn recoltate din păduri, marile civilizaţii ale Sumerului, Asiriei,
Egiptului, Chinei, Cretei, Micenelui, Greciei şi Romei Antice, Europei de Vest şi Americii de Nord nu s-ar fi
dezvoltat niciodată. Acesta este şi motivul pentru care se consideră, pe bună dreptate, că “lemnul a fost eroul
nelăudat al revoluţiei tehnologice care ne-a adus de la cultura osului şi pietrei până în prezent” (Perlin, 1989).
Din păcate, datorită rolului său de “fundaţie pe care s-au clădit civilizaţiile primitive” şi care a fost
recunoscut deja de către Platon (427-347 î.e.n.), Cicero (106-43 î.e.n.), Lucreţiu (99-55 î.e.n.), Pliniu cel
Bătrân (23-79 e.n.) (Perlin, 1989), pădurea a fost exploatată intens, mai ales pentru mărirea suprafeţei
cultivate agricol (“apariţia agriculturii a fost un torent în impactul omenirii asupra pădurii” – Rietbergen,
2001), iar suprafaţa acesteia s-a redus şi se reduce încă la un nivel alarmant pentru viitorul planetei (fig. 1).

Fig. 1. Acţiunea antropică asupra ecosistemelor forestiere (după Dansereau, din Dincă, 1983)

-6-
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
În linii mari, de multă vreme se consideră că pădurile îndeplinesc un dublu rol, (1) fizico-geografic şi
(2) antropo-geografic (Fankhauser, 1921; Jacquot, 1931; Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Rolul fizico-geografic al pădurilor se manifestă în câteva direcţii:
1. Rolul geomorfologic (influenţa pădurilor asupra formării şi modelării scoarţei terestre)
Pe lângă rolul pe care pădurile l-au jucat în acumularea marilor depozite de cărbuni din subsol, ele au
întârziat producerea eroziunilor şi a alunecărilor de teren în părţile ridicate ale reliefului, favorizând în
acelaşi timp depunerile în depresiuni. De asemenea, prezenţa pădurilor a împiedicat acţiunea destructivă a
vânturilor (“Prin despăduriri omul seamănă vânt şi culege furtună” – Jacquot, 1931).
2. Rolul climatic (influenţa pădurilor asupra climei)
În acest sens, s-a constatat că pădurile:
• îndulcesc extremele de temperatură din timpul iernii şi al verii, exercitând o influenţă similară cu cea a
oceanelor;
• sporesc umiditatea absolută şi relativă a aerului, putând să acţioneze favorabil asupra precipitaţiilor;
• reduc viteza vântului;
• înlesnesc depunerea zăpezii;
• împiedică evaporarea apei din sol şi transpiraţia excesivă a plantelor.
3. Rolul edafic (influenţa pădurilor asupra solului)
Această influenţă se manifestă prin:
• contribuţia arborilor, datorită sistemului radicelar, la dezagregarea rocilor şi sporirea profunzimii solului,
precum şi la întreţinerea umidităţii, afânării şi bunei structurări a acestuia;
• îmbogăţirea solului în elemente asimilabile, datorită litierei bogate, în descompunere;
• consolidarea terenurilor expuse alunecărilor de teren şi spălărilor de suprafaţă, ca şi împiedicarea
formării avalanşelor;
• fixarea şi punerea în valoare a dunelor de nisip şi a nisipurilor zburătoare.
4. Rolul hidrologic (influenţa pădurilor asupra regimului apelor)
Acest rol se realizează prin:
• absorbţia apelor de suprafaţă şi regularizarea debitelor lichide, care devin mai constante şi mai ridicate,
împiedicându-se astfel producerea inundaţiilor (“Pădurea este regulatorul suveran al regimului apelor” –
Jacquot, 1931);
• drenarea biologică la care contribuie toate etajele de vegetaţie din pădure, fapt datorat transpiraţiei
puternice a masei foliare.
Rolul antropo-geografic al pădurilor constă din:
1. Rolul pădurilor ca producătoare de materii prime
Pădurea reprezintă una dintre sursele principale de materii prime, neexistând nici o ramură economică
care să nu folosească lemnul sau celelalte produse ale acesteia. În mod convenţional, materiile prime produse
de pădure s-au împărţit în produse lemnoase şi produse nelemnoase, acestea din urmă numite uneori, în mod
impropriu, produse accesorii (Drăcea, 1923-1924; Dengler, 1935). Produsele lemnoase sunt reprezentate
prin masa lemnoasă produsă de arbori şi recoltată din păduri după anumite reguli. Aceasta este utilizată, după
-7-
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
împrejurări, ca lemn de lucru (folosit în diverse ramuri economice) şi ca lemn de foc. Timp de mii de ani (de
la apariţia omului până la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu utilizarea pe scară din ce în ce mai largă a
cărbunilor), lemnul a constituit principala sursă de energie primară pe glob. Ponderea sa ca sursă de energie
a scăzut însă continuu după 1850 astfel că aceasta reprezintă actualmente doar 2-3% (fig. 2).

Fig. 2. Evoluţia valurilor succesesive de surse de energie primară


(după Marchetti, 1983, din Cogălniceanu şi Cogălniceanu, 1998)

Dacă, în 1950, se consumau anual pe glob cca 1,5 miliarde m3 de lemn, actualmente se utilizează cca
3,4 miliarde m3/an, în condiţiile în care populaţia planetei a crescut de la 2,5 miliarde locuitori (1950) la cca
6,3 miliarde locuitori în prezent (Schmincke, 1996). Din volumul de lemn recoltat anual, mai mult de
jumătate este lemn de foc, din care 90% este produs şi consumat în ţările în curs de dezvoltare. Astfel, lemnul
constituie încă principala sursă de energie pentru circa 2 miliarde de locuitori ai Terrei, care reprezintă
aproximativ 3/4 din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare (Perlin, 1989). Lemnul de lucru industrial este
produs şi consumat (79%) mai ales în ţările dezvoltate (FAO, 2001).
Este evident că unul dintre scopurile principale ale silviculturii este producerea a cât mai mult lemn de
lucru, cu o mai mare valoare de întrebuinţare, “căci pe când, la nevoie, lemnul de lucru se poate întrebuinţa
şi drept combustibil, lemnul de foc nu-l putem întrebuinţa la construcţii” (Drăcea, 1923-1924).
Deşi există tendinţa de înlocuire a lemnului cu alte materii prime sau prelucrate (sticlă, metale, mase
plastice, ciment, beton armat etc.), odată cu evoluţia societăţii acesta îşi găseşte utilizări tot mai variate.
Astfel, dacă în urmă cu peste 40 de ani, lemnul avea cca 5.000 de întrebuinţări (Negulescu, în Negulescu şi
Ciumac, 1959), actualmente acesta se utilizează în cca 10.000 de scopuri diferite (FAO, 2001).
Produsele nelemnoase sunt reprezentate prin toate celelalte produse vegetale sau animale ale pădurii,
respectiv vânatul, coaja, substanţele tanante, coloranţii, răşina, gutaperca, fructele, florile, liberul de tei,
plantele medicinale, ciupercile, etc. Produsele nelemnoase au reprezentat, la începuturile silviculturii,
principalul produs al pădurilor, demn de amintit fiind mai ales vânatul. Deşi se folosesc pe scară largă în
numeroase industrii (chimică, farmaceutică, alimentară, etc.), acestea au fost frecvent subevaluate şi, de
aceea, nepuse plenar în valoare, neacordându-li-se importanţa datorată imensului potenţial economic pe care
îl au.
2. Influenţa pădurilor asupra culturilor agricole şi creşterii animalelor
-8-
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
Rolul menţionat se datorează modificărilor care apar în climatul şi solul unei regiuni şi sunt datorate
pădurii, care contribuie astfel indirect la ameliorarea condiţiilor de vegetaţie ale culturilor agricole
învecinate. Păşunile, fâneţele şi culturile de plante furajere adiacente pădurilor, care se dezvoltă mai viguros
şi produc mai mult şi mai constant, au şi ele de câştigat din prezenţa vegetaţiei forestiere.
3. Rolul igienic, estetic şi social al pădurilor
Acest rol se datorează caracteristicilor pădurii care:
• constituie un puternic filtru natural deoarece reţine praful şi fumul, fixează şi distruge microbii;
• asimilează dioxidul de carbon produs în industrie, refăcând stocul de oxigen atmosferic necesar
respiraţiei;
• prin fitoncidele degajate de frunzele şi florile plantelor de pădure se distrug unele microorganisme
patogene (bacterii), realizînd în plus ozonificarea şi ionizarea aerului;
• înfrumuseţează peisajul unei regiuni, oferind satisfacţii vizuale deosebite şi constituind un motiv de
inspiraţie şi imbold creator în artă. În acest sens, sunt demn de menţionat creaţiile picturale ale lui Jacob van
Ruysdael (1629-1682), Ivan Şâşkin (1832-1898) sau ale şcolii de la Barbizon din Franţa, de care au fost
legaţi şi maeştrii români Nicolae Grigorescu (1838-1907) şi Ion Andreescu (1850-1882), creaţiile literare ale
lui Mihai Eminescu (1850-1889), Alphonse de Lamartine (1790-1869), Victor Hugo (1802-1885), Rainer
Maria Rilke (1875-1926) etc.;
• prin bunurile şi binefacerile exercitate de-a lungul timpului au creat o permanentă legătură cu societatea
omenească, realizănd o importantă funcţie socială. În legătură cu acest aspect, romancierul şi dramaturgul
Camil Petrescu scria în 1954: “Poporul român este un popor al codrilor; trăirea laolaltă şi contopirea
codrului cu poporul, în decurs de veacuri, este prelungită până azi, după o existenţă milenară, în cântecul
popular căruia tocmai această dăinuire vie îi dă specificul său, modalitatea sa concretă, ceea ce numim, cu un
termen din afară, stilul său”. Acest rol social al pădurii este evident luînd în considerare şi populaţia angajată
în activităţi specifice sectorului silvic şi prin care îşi asigură mijloacele de existenţă.
Toate aceste influenţe trec de multe ori neobservate mai ales în regiunile bogate în păduri. În schimb,
atunci când pădurile, din diverse motive, au dispărut sau sunt reduse drastic, rolul şi efectele pozitive ale
prezenţei acestora devin evidente, distrugerea lor fiind resimţită la nivelul cadrului general (fizico-geografic,
biogeografic şi socio-economic) al regiunii. Acesta este, spre exemplu, cazul a întinse regiuni din China,
S.U.A., India, Bangladesh, sudul Europei dar şi al ţării noastre, unde inundaţiile catastrofale din ultimele
secole au fost datorate în special reducerii drastice a suprafeţei păduroase în bazinul superior ale cursurilor
principale de apă.

2.2. Zonarea funcţională a pădurilor

Încă din secolul al XVI-lea, în regiuni ale globului cu silvicultură avansată, covorul forestier a fost
împărţit în păduri destinate producţiei de lemn (păduri de producţie) şi păduri destinate să îndeplinească
anumite funcţii de protecţie (păduri de protecţie) (Endres, 1922, în Rucăreanu, 1967). Astfel de preocupări s-
au manifestat, însă mult mai târziu, şi în ţara noastră, cu precădere în perioada interbelică, conducând la
adoptarea Legii pentru pădurile de protecţie (1935).

-9-
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
După cel de-al doilea război mondial s-a trecut la reglementarea prin lege a funcţiilor pădurilor, atât
pentru a se evita unele greşeli de gospodărire, cât şi pentru a orienta gospodărirea lor în conformitate cu
specificul fiecărei zone geografice de cultură. Prima reglementare privind zonarea funcţională a pădurilor din
România s-a realizat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri (H.C.M) nr. 114/1954, bazată pe “Criteriile de
clasificare funcţională a pădurilor” elaborate de prof.dr. Ion Popescu-Zeletin în anul 1953. H.C.M-ul
respectiv a fost completat prin Codul silvic din 1962 şi Ordinul M.E.F nr. 3134/1963.
Actualmente, prin modificările survenite odată cu apariţia Legii nr. 2/1987 şi a seturilor de norme
tehnice în silvicultură elaborate la mijlocul anilor ’80 şi în anul 2000 (mai ales Norme tehnice pentru
amenajarea pădurilor, respectiv Norme tehnice privind alegerea şi aplicarea tratamentelor), pădurile ţării se
împart astfel (tab. 5).

Tab. 5. Zonarea funcţională actuală a pădurilor României (din xxx, 1999 şi SILV1, 2002))

Grupa Subgrupa %
1. Păduri de protecţie a apelor
2. Păduri de protecţie a solului
I. Păduri cu funcţii speciale de protecţie 3. Păduri de protecţie climatică 52,1
4. Păduri de interes social, cinegetic, agrement
5. Păduri rezervaţii ştiinţifice şi monumente ale naturii
II. Păduri de producţie şi protecţie - 47,9

Se observă că pădurile din grupa I au o pondere mai mare decât a celor din grupa a II-a şi care a
crescut în permanenţă după 1954 dar mai ales după 1980 (tab. 6).

Tab. 6. Evoluţia suprafeţei pădurilor cu funcţii speciale de protecţie în România în


ultima jumătate de secol (din Dissescu, 2001)

Suprafaţa pădurilor cu funcţii speciale de protecţie în anul….. (%)


1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1994
14,2 14,7 16,2 19,4 22,1 28,8 36,2 50,0

În plus, la nivelul grupei I şi al celor cinci subgrupe componente au fost definite 58 categorii
funcţionale, ceea ce face ca, în România, să se ajungă la "cea mai evoluată teorie a funcţiilor şi la cea mai
avansată zonare funcţională a pădurilor din Europa" (Giurgiu, 1993).
În legătură cu zonarea funcţională prezentată se observă faptul că tuturor pădurilor României li s-au
stabilit funcţii de protecţie de diferite tipuri, chiar şi în cazul în care arboretele au rolul de producere a
lemnului cu diverse utilizări industriale sau de a favoriza cultura intensivă a vânatului.

- 10 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL 3.
PĂDUREA, COMUNITATE DE VIAŢĂ (ECOSISTEM FORESTIER)
3.1. Părţi componente ale pădurii, organizare, relaţii între părţile componente

Aşa cum s-a precizat, prin întinderea, complexitatea şi varietatea sa, pădurea reprezintă una dintre
componentele majore ale biosferei. Datorită existenţei sale multimilenare, pădurea a demonstrat că este
deosebit de viguroasă, rezistentă şi durabilă, în acelaşi timp, datorită multiplelor produse şi servicii pe care
le oferă, dovedindu-şi oriunde şi oricând utilitatea şi eficienţa.
Pe de altă parte, pădurea reprezintă o sursă autoregenerabilă extrem de complexă, care îndeplineşte
funcţii de producţie şi protecţie multiple şi variate. Aceasta este alcătuită din numeroase specii de plante şi
animale care formează împreună biocenoza pădurii, din condiţiile de mediu (staţionale), cu acţiune indirectă
asupra biocenozei (aşezare geografică, relief, aer, climă, substrat, sol), care formează geotopul, precum şi din
factorii ecologici, cu acţiune directă asupra biocenozei (radiaţie solară, apă, elemente chimice nutritive), care
formează ecotopul (biotopul) (Negulescu, în Negulescu et al., 1973; Doniţă et al., 1977).
Biocenoza cuprinde componenta biotică vegetală (fitocenoza, care include producătorii primari,
respectiv plantele verzi care produc biomasă prin procesul de fotosinteză) şi componenta biotică animală
(zoocenoza, formată din consumatori de diverse ordine – primari, secundari şi terţiari, respectiv reducători-
descompunători) (fig. 3).

Fig. 3. Schema principalelor componente ale unei păduri (din Doniţă et al., 1977)

În cazul ambelor componente ale biocenozei se manifestă atât influenţele solului şi subsolului, din care
arborii îşi extrag apa şi sărurile minerale necesare, ale atmosferei, care le asigură lumina, căldura, apa,
dioxidul de carbon, oxigenul, cât şi ale factorilor orografici (forma de relief, altitudinea, expoziţia,
înclinarea), care produc modificări evidente ale regimului climatic local şi al solurilor forestiere.
Pădurea reprezintă un sistem biologic deschis (biosistem), cu următoarele proprietăţi esenţiale
(Kimmins, 1997; Otto, 1998):
- 11 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
- este o unitate structurală între factorii de mediu biotic şi abiotic (arbori, arbuşti, vegetaţie din sol,
animale, humus, sol, rocă-mamă, atmosferă, climă);
- este o unitate funcţională, cu un flux permanent de energie care intră şi iese din sistem, făcând să
existe şi un flux permanent de materie;
- este o unitate complexă, deoarece presupune o asociaţie diversificată şi variabilă de fiinţe vii, de
populaţii şi de calităţi;
- este o unitate de echilibre instabile (echilibre de flux), unde fiinţele vii, aflate în interdependenţă,
sunt supuse la interacţiuni pozitive şi negative, constituind o reţea;
- este o unitate dinamică, supusă modificărilor în timp şi temporare ale comunităţilor de specii şi
mediului lor de viaţă;
- este o unitate deschisă, fără delimitare spaţială exactă, care schimbă în permanenţă energie şi
materie cu mediul său biotic şi abiotic.
Din aceste motive, pădurea a fost considerată o comunitate de viaţă (Dengler, 1935), un ecosistem
(termen introdus de ecologul britanic Tansley în 1935) forestier, respectiv o biogeocenoză (noţiune introdusă
de savantul rus Sukacev în 1944 – Odum, 1971).
Datorită organizării structurale şi funcţionale a pădurii, biocenoza acesteia se caracterizează prin
integralitate şi autoreglare şi dispune de capacitatea de a rezista la acţiunea perturbantă a factorilor de
mediu, rămânând într-o stare de echilibru dinamic (homeostazie). În acest mod, datorită legăturilor complexe
dintre componentele sale, în interiorul pădurii se realizează un anumit mediu propriu (specific), care se
deosebeşte evident de mediul exterior acesteia şi care este atât o creaţie directă a pădurii, cât şi o condiţie de
bază în existenţa şi dezvoltarea acesteia (Negulescu, în Negulescu et al., 1973).
Caracteristicile care deosebesc pădurea de alte sisteme biologice sunt (a) prezenţa arborilor în stare
gregară şi (b) mediul său specific. Oricum, nu orice grupare de arbori constituie o pădure. În România, “sunt
considerate păduri şi sunt cuprinse în fondul forestier naţional terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră cu o
suprafaţă mai mare de 0,25 hectare“ (xxx, 1996). La nivel mondial păduri sunt considerate “terenurile
acoperite de vegetaţie forestieră unde proiecţia orizontală a coronamentului etajului arborilor ocupă cel puţin
20% din suprafaţă. Această vegetaţie este compusă din arbori care ating în general peste 7 m înălţime şi pot
furniza lemn” (CEE-ONU/FAO, 1993, în Arnould et al., 1997).
Datorită interacţiunii dintre arbori şi mediul lor de viaţă, pădurea trece printr-o succesiune de etape şi
faze de dezvoltare, în interiorul acesteia apărând procese noi, cu caracter colectiv (de masă), cum sunt (a)
regenerarea, (b) constituirea stării de masiv, (c) creşterea şi dezvoltarea, (d) îndreptarea şi elagajul natural,
(e) eliminarea naturală, (f) succesiunea.
Prin distribuţia lor pe întreaga suprafaţă a globului, de la regiunile tropicale la cele boreale, precum şi
prin evoluţia lor multimilenară, din era paleozoică până în prezent, pădurile reprezintă un fenomen geografic
şi istoric complex.
Ca fenomen istoric este important de reflectat la faptul că pădurea a evoluat de la cea virgină,
“originală în structura ei şi care s-a dezvoltat întotdeauna în condiţii naturale, influenţele antropice directe
sau indirecte fiind de asemenea excluse” (Leibundgut, 1982, în Schuck et al., 1994), la cea cultivată, evident

- 12 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
influenţată de intervenţia omului. În zilele noastre, la nivelul planetei, “încă sunt păduri virgine acolo unde
civilizaţia nu a intervenit în nici un fel” (Drăcea, 1923-1924). Din motive mai ales economice, majoritatea
pădurilor globului au fost accesibilizate prin reţele de drumuri pentru a face posibilă recoltarea lemnului de
lucru sau pentru foc, astfel încât pădurile cultivate sunt predominante, acestea fiind create, îngrijite şi puse în
valoare pentru realizarea obiectivelor impuse de gospodăria silvică.

3.2. Arborele, element caracteristic şi fundamental al pădurii

Din cele prezentate mai sus rezultă că, indiscutabil, arborii sunt cei mai importanţi componenţi ai
ecosistemului forestier. Încă din momentul în care pădurea s-a instalat, în mod spontan sau cu ajutorul
omului, pe un anumit teritoriu, arborii îşi pun în valoare capacitatea de luare în stăpânire a acestuia. La scurt
timp după instalare, datorită creşterii în înălţime şi măririi dimensiunilor coroanei, arborii acoperă integral
solul şi participă determinant la realizarea aşa numitei stări de masiv, care este o condiţie obligatorie pentru
crearea mediului specific al pădurii.
Ajunşi în scurt timp la înălţimi superioare plantelor de talie mai mică (arbuşti, ierburi), unde au acces
nestingherit la lumina solară, arborii îşi impun dominaţia asupra acestora şi le determină ritmul de creştere şi
chiar existenţa.
Arborii sunt componenta fitocenotică capabilă să utilizeze în cel mai înalt grad resursele (substanţe
minerale şi energie) oferite de mediul extern supra- şi subteran, ceea ce face ca majoritatea (în general peste
90%) biomasei vegetale existente în pădure să se concentreze în rădăcinile, tulpina şi coroana arborilor.
În general, conceptul de arbore matur evocă o fiinţă vie longevivă, cu înălţime mare şi având o tulpină
cu un diametru mare (Fischesser, 1981). În acest sens, la nivelul pădurilor globului sunt cunoscuţi arbori cu
dimensiuni impresionante şi vârste milenare, ale căror valori maxime sunt prezentate în tab. 7.

Tab. 7. Recorduri mondiale în lumea arborilor

Arborele cel Caracteristici


mai…din lume
Înalt 114,6 m; un exemplar de Sequoia sempervirens cu diametrul de bază de 6,10 m şi vârsta de
cca 2.200 ani din Redwood National Park (California, S.U.A.) (din Alden, 1997)
Gros 13,4 m; un exemplar de Taxodium mucronatum, poreclit “El Gigante”, de la Santa Maria del
Tule (Oaxaca, Mexic) (din Riou-Nivert, 1996)
5.500 t, din care rădăcina 340 t şi scoarţa 6,7t; un exemplar de Sequoiadendron giganteum, cu
Greu diametrul de 10,1 m, înălţimea de 83,8 m şi vârsta de cca 3.000 ani, din Sierra Nevada
National Park (California, S.U.A.) (din Riou-Nivert, 1996)
Bătrân 4.900 ani; un exemplar de Pinus aristata (Pinus longaeva), poreclit “Matusalem”, din White
Mountains (California, S.U.A.) (din Riou-Nivert, 1996)

În acelaşi timp, fiecare arbore poate fi considerat un microcosmos, un univers în miniatură


(Fischesser, 1981). Astfel, în frunzişul său, în cavităţile trunchiului şi crăpăturile scoarţei, pe ramurile şi
rădăcinile sale se întâlnesc numeroase fiinţe vii (mamifere, păsări, insecte, licheni, muşchi, etc.), care îşi
găsesc aici hrană şi adăpost.

- 13 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
De aceea, datorită dimensiunilor impresionante, longevităţii şi influenţei arborilor asupra celorlalte
componente vii ale pădurii, aceştia sunt consideraţi elementul caracteristic şi fundamental al pădurii
(Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Odată ce arborii dispar, însăşi existenţa pădurii încetează.
Fiecare arbore crescut în pădure interacţionează cu exemplarele din jur, care îl stânjenesc în
creştere. Pe de altă parte, arborii forestieri beneficiază de protecţia laterală sau de sus a exemplarelor
coabitante împotriva acţiunii vântului, insolaţiei etc.
Arborii situaţi în afara pădurii (izolat) au o libertate deplină, astfel că pot folosi întregul spaţiu (în
sol şi atmosferă) de care au nevoie pentru creştere. În schimb, arborii izolaţi suportă individual acţiunea
directă a factorilor de mediu (vânt, insolaţie, etc.).
Datorită acestor condiţii diferite de viaţă, între cele două categorii de arbori există numeroase
diferenţe morfologice şi fiziologice (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Din punct de vedere
morfologic, arborii se diferenţiază atât după aspectul exterior cât şi după structura lor internă (Boppe, 1889;
Jolyet, 1916; Drăcea, 1923-1924; Poskin, 1926; Jacquot, 1931).
În funcţie de aspectul exterior, se consideră că arborii prezintă porturi diferite denumite formă
specifică (habitus), la arborii crescuţi izolat, respectiv formă forestieră, la cei din masivul pădurii (Boppe,
1889) (fig. 4).

Fig. 4. Forma specifică şi forma forestieră la arbori de molid şi stejar (din Fischesser, 1981)

Evident că există şi forme intermediare între cele două menţionate, aşa cum este cazul la arborii de
pe liziera pădurii.
Arborii izolaţi sunt scunzi şi au coroane mari, întinse până spre sol, ceea ce face ca procentul crăcilor
(mai groase şi mai multe) din volumul total al lemnului să fie mare. Tulpina acestora se îngroaşă puternic la
bază, luând o formă conică. În plus, pentru a asigura o bună ancorare în sol (deci o rezistenţă superioară la
acţiunea vântului şi zăpezii), rădăcinile arborilor izolaţi cresc viguros în suprafaţă şi adâncime, ceea ce le
asigură şi o bună aprovizionare cu apă şi substanţe minerale.

- 14 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
Prin comparaţie cu cei crescut izolat, arborii din pădure, care nu se pot extinde lateral datorită
concurenţei exemplarelor din jur, au înălţimi mai mari dar coroane mai mici şi înguste. Din raţiuni de
concurenţă în sol, şi sistemul radicelar al arborilor forestieri este mai puţin extins, ceea ce le asigură o
stabilitate mai redusă la vânt şi zăpadă. Ramurile de la baza coroanei, datorită lipsei luminii laterale şi de sus,
se usucă devreme şi nu lasă urme pe trunchi, ceea ce face ca acesta să fie curăţat de crăci prin procesul de
elagaj natural.
În pădure, arborii au tulpini mai subţiri şi mai drepte decât cei crescuţi izolat, deci produc un volum
mai mare de lemn de calitate superioară şi apt pentru întrebuinţări variate.
Deoarece arborii din pădure au diametre (d) mai mici dar înălţimi (h) mai mari decât cei crescuţi
izolat, indicele lor de zvelteţe (indice de stabilitate), definit ca raport între h şi d, prezintă valori mai ridicate,
ceea ce face ca aceştia să fie mai uşor afectaţi de vânt şi zăpadă.
Din punctul de vedere al însuşirilor interne ale lemnului, arborii crescuţi izolat formează un lemn cu
inele anuale mai late şi cu lăţime inegală, care prezintă multe noduri de dimensiuni mari şi conduc la
limitarea sau chiar imposibilitatea folosirii acestuia pentru producerea sortimentelor superioare (furnire
estetice sau tehnice) sau la structurile de rezistenţă ale construcţiilor.
Între arborii crescuţi izolat şi în pădure există şi diferenţe fiziologice (Negulescu, în Negulescu şi
Ciumac, 1959). Astfel, arborii din pădure înfrunzesc mai târziu, au mai multe frunze de umbră, ajung mai
târziu (cu 15-20 de ani – Morozov, 1952) la maturitate, fructifică mai rar şi mai puţin.
Din cele prezentate rezultă că mediul intern al pădurii este factorul care modifică însuşirile
arborilor. Intensitatea acestor modificări depinde de starea de desime a pădurii, deoarece cu cât pădurea este
mai deasă cu atât modificările sunt mai intense (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
În general, aşa cum sublinia Drăcea (1923-1924), “Interesul nostru în silvicultură este de a realiza
forme forestiere, forme ce ne dau cel mai bun lemn de lucru; pentru aceasta vom creşte arborii în masiv
strâns, fără a depăşi însă limita strângerii masivului, în acest caz am avea arbori firavi, puţin viguroşi, uşor
de rupt de vânt şi atacaţi de insecte”.

- 15 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL 4.
ETAJELE DE VIAŢĂ DIN PĂDURE ŞI RAPORTURILE DINTRE ELE
4.1. Generalităţi

În comunitatea de viaţă a pădurii, datorită unui proces îndelungat de organizare, adaptare şi


restructurare, componentele biocenozei nu se grupează la întâmplare ci sunt asociate şi repartizate într-o
manieră proprie. Datorită acestui fapt, plantele forestiere, care au dimensiuni şi exigenţe diferite faţă de
factorii de mediu (în special lumină), ocupă în plan vertical poziţii variabile, ceea ce face posibilă distingerea
mai multor etaje de vegetaţie. Acestea includ totalitatea plantelor care se ridică aproximativ la acelaşi nivel,
având în consecinţă talie, port şi comportament mai mult sau mai puţin asemănător (Negulescu, în
Negulescu et al., 1973). Într-o secţiune verticală prin pădure se pot distinge următoarele etaje de vegetaţie
(fig. 4):

Fig. 4. Etajele de vegetaţie ale pădurii (din Dengler şi Röhrig, 1980)

• etajul arborilor, care constituie arboretul;


• etajul arbuştilor (subarboretul);
• etajul puieţilor, lăstarilor sau drajonilor aparţinând speciilor arborescente (seminţişul sau lăstărişul);
• etajul plantelor erbacee (pătura erbacee sau pătura vie).
La aceste etaje supraterane se adăugă pătura moartă (litiera), constituită din resturile organice
vegetale şi animale căzute pe solul pădurii, solul şi substratul litologic (Negulescu, în Negulescu et al.,
1973).

4.2. Arboretul

În silvicultura românească, noţiunea de arboret are un dublu sens:


• reprezintă totalitatea arborilor care participă la constituirea pădurii ca ecosistem, alcătuind etajul
arborilor.
- 16 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
• cuprinde o porţiune de pădure omogenă în ce priveşte condiţiile staţionale şi de vegetaţie – în special
etajul arborilor – şi care se deosebeşte evident de restul pădurii din jur (Negulescu, în Negulescu et al.,
1973).
În cuprinsul lucrării de faţă, dar mai ales al capitolului 4, termenul de arboret se va utiliza în prima sa
accepţiune, aceea de etaj al arborilor.
În mod concret, la descrierea arboretului interesează caracteristicile sale structurale, precum şi cele
calitative. În cazul aspectelor de ordin structural, deşi există o singură structură, în practică se vorbeşte atât
despre caracteristicile arboretului în structura (proiecţia, profilul) orizontală, cât şi în structura (proiecţia,
profilul) verticală (Dengler, 1935; Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

4.2.1. Caracteristicile structurale ale arboretului


4.2.1.1. Caracteristicile arboretului în structura orizontală

Din acest punct de vedere, principalele elemente de caracterizare sunt (1) compoziţia, (2) consistenţa,
(3) desimea, (4) densitatea, (5) gradul de umbrire a arboretului, la care se adaugă (6) diametrul mediu şi
suprafaţa de bază ale arboretului.
Prin (1) compoziţie se înţelege numărul speciilor care intră în constituirea arboretului şi proporţia de
participare a acestora (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Speciile se înscriu prin denumirea lor
prescurtată (tab. 8), iar proporţia lor de participare se exprimă în mod obişnuit în unităţi întregi sau, în lucrări
mai pretenţioase, în zecimi sau sutimi.

Tab. 8. Codurile standardizate ale speciilor arborescente (după xxx, 1984)

Denumirea speciei Cod Denumirea speciei Cod Denumirea speciei Cod


A. Răşinoase Cer Ce Plop cenuşiu PLC
Brad BR Cărpiniţă CR Plop tremurător PLT
Duglas DU Cenuşer CS Plop euramerican PLX, PLY
Larice LA Diverse moi DM Păr pădureţ PR
Molid MO Diverse tari DT Platan PL
Pin silvestru PI Dud DD Salcie albă SA
Pin cembra PIC Fag FA Salcie căprească SAC
Pin negru PIN Frasin comun FR Sorb SB
Pin strob PIS Frasin pufos FRP Salcâm SC
Taxodiu TA Gârniţă GI Scoruş SR
Tisă TI Gorun GO Stejar pedunculat ST
Diverse răşinoase DR Jugastru JU Stejar brumăriu STB
B. Foioase Măr pădureţ MA Stejar pufos STP
Alun turcesc ALT Mesteacăn ME Stejar roşu STR
Anin alb ANA Mojdrean MJ Tei argintiu TE
Anin negru ANN Nuc comun NU Tei cu frunză mare TEM
Arţar american ARA Nuc american NUA Tei pucios TEP
Carpen CA Paltin de câmp PA Ulm de câmp ULC
Castan bun CAS Paltin de munte PAM Ulm de munte ULM
Castan porcesc CAP Plop alb PLA

Proporţia de participare a fiecărei specii se stabileşte, de regulă, după inventarieri, ca raport între:
- numărul de arbori al fiecărei specii şi numărul total de arbori al arboretului (compoziţia pe număr de
arbori - cazul arboretelor tinere);

- 17 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
- suprafaţa de bază (volumul) a fiecărei specii şi suprafaţa de bază (volumul) a arboretului
(compoziţia pe suprafaţă de bază sau compoziţia pe volum - cazul arboretelor mature sau bătrâne).
În funcţie de numărul de specii participante, arboretele se clasifică în:
• pure (constituite exclusiv dintr-o singură specie);
• practic pure (când specia preponderentă participă cu cel puţin 90% din numărul total al arborilor
(arborete tinere), respectiv din suprafaţa de bază sau volumul arboretului (arborete mature sau bătrâne);
• amestecate (de amestec), alcătuite din două sau mai multe specii şi în care fiecare participă cu cel puţin
10 (20)% în compunerea arboretului) (tab. 9).

Tab. 9. Exemple de compoziţie a arboretului

Categorii de arborete după compoziţie


Perfect pure Practic pure Amestecate
10MO 10MO dis. PAM, FA 5BR5FA
10FA 9 FA1BR 6ST3CA1DT (TE, ULC)
10CE 9 CE1GI dis. PAM 4MO3FA3BR dis. PAM
10ANA 8GO2DT (PAM, FR, TEP) 7MO2BR1FA

Speciile care realizează mai puţin de 10% din compoziţie se numesc diseminate (notate dis. în tabelul
8) şi se menţionează fără a mai fi precizată proporţia lor în compoziţie.
La rândul lor, arboretele amestecate au fost diferenţiate după modul de grupare a arborilor componenţi
în două categorii:
• amestecuri uniforme (regulate), în care diferitele specii arborescente se grupează cu o anumită
regularitate (rânduri, fâşii, ca în cazul plantaţiilor);
• amestecuri neuniforme (neregulate), în care speciile se amestecă într-o manieră cu totul întâmplătoare.
Amestecurile neuniforme, care sunt cele mai obişnuite în pădurile regenerate pe cale naturală (“Natura
crează de obicei amestecuri neregulate” – Drăcea, 1923), au fost împărţite în (tab. 10):

Tab. 10. Clasificarea arboretelor după felul amestecurilor (după Popescu-Zeletin, 1955, din xxx, 1984)

Felul amestecului Arborete cu vârsta până la 40 ani Arborete cu vârsta peste 40 ani
Intim (I) Individual (exemplare separate) Individual (exemplare separate)
În buchete (b) Fiecare specie ocupă 20-100m2 Fiecare specie participă în fiecare punct cu 2-5 arbori
În grupe (g) Fiecare specie ocupă 100-500m2 Fiecare specie participă în fiecare punct cu 6-20
arbori
În pâlcuri mici (ochiuri) Fiecare specie ocupă 500-1.000m2 Fiecare specie participă în fiecare punct cu 20-50
(p) arbori
În pâlcuri mari (P) Fiecare specie ocupă 1.000-5.000m2 Fiecare specie grupează la un loc peste 50 arbori

Amestecurile, după durata lor, s-au împărţit în permanente (când toate speciile din amestec ajung până
la vârsta exploatabilităţii) şi temporare (când mai curând sau mai târziu una sau mai multe specii vor fi
eliminate din amestec) (Drăcea, 1923-1924; Dengler, 1935).
Dacă suprafaţa ocupată de exemplarele unei specii într-un loc este mai mare de 5.000 m2, acestea
formează un arboret pur.

- 18 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
În arboretele amestecate, datorită valorii culturale şi economice diferite a speciilor componente, s-au
diferenţiat specii principale şi specii secundare (ajutătoare). Speciile principale sunt de bază (cu pondere
mare în arborete şi care constituie ţelul principal în gospodărirea pădurilor – stejar pedunculat, gorun, molid,
brad, fag, etc) şi de amestec (cu pondere redusă, dar uneori cu importanţă economică foarte ridicată, cum este
cazul frasinului, ulmilor, teilor, acerineelor, sorbilor etc.).
Compoziţia arboretului are un caracter dinamic, în timp putând să se modifice atât numărul speciilor,
cât şi ponderea lor de participare. Datorită acestui fapt s-au definit diferite tipuri de compoziţii, respectiv:
• compoziţia actuală (reală, momentană), determinată într-un moment din viaţa arboretului;
• compoziţia-ţel de regenerare, de etapă de dezvoltare sau la exploatabilitate, respectiv combinaţia de
specii considerată optimă din punct de vedere ecologic sau economic.

Prin (2) consistenţa (notată cu K) unui arboret se înţelege gradul de apropiere ce există între
coroanelor arborilor componenţi sau gradul de închidere al masivului (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac,
1959). Consistenţa ia în considerare numai etajul arborilor, nu şi arbuştii, şi se exprimă prin indici de
consistenţă de la 1,0 la 0,1, deosebindu-se următoarele categorii de arborete:
• cu consistenţa plină (K = 1,0);
• cu consistenţa aproape plină (K = 0,7 - 0,9);
• cu consistenţa rărită, luminate sau brăcuite (K = 0,4 - 0,6);
• cu consistenţa degradată (poienite) (K = 0,1 - 0,3) (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
În general, consistenţa se poate determina prin două modalităţi:
1. Aprecierea vizuală a ponderii suprafeţei proiecţiei orizontale a coronamentului arboretului din suprafaţa
totală a terenului pe care acesta este instalat. Aprecierea se face în orice perioadă a anului în arboretele
pure de răşinoase cu frunze persistente şi doar în sezonul de vegetaţie, după dezvoltarea integrală a
frunzişului, în arboretele pure de foioase sau în amestecurile de răşinoase şi foioase. Stabilirea pe cale
vizuală a consistenţei constituie modalitatea folosită în mod obişnuit în practică silvică, dar metoda are
un caracter subiectiv deoarece depinde de experienţa observatorului (“Consistenţa este o noţiune foarte
relativă; cel care o apreciază trebuie să aibă foarte dezvoltat simţul de a judeca…” Drăcea, 1923-1924).
2. Pe cale analitică, prin utilizarea aerofotogramelor sau a fotografiilor de la sol, pe care se delimitează
proiecţia orizontală a coroanelor arborilor. Împărţind suprafaţa acestei proiecţii, determinată prin
planimetrare, la întreaga suprafaţă a imaginii fotografice studiate, se poate determina indicele de
consistenţă. Stabilirea pe cale analitică a consistenţei este o modalitate de lucru mult mai precisă dar cu
aplicabilitate practică foarte limitată datorită costurilor ridicate (aparatură, timp etc.).
Datorită caracterului subiectiv al determinării vizuale a consistenţei, de multă vreme (Drăcea, 1923-
1924) se recomandă în România folosirea indicilor de desime şi de densitate, caz în care se procedează la
compararea arboretului real cu modelele teoretice expuse în tabelele de producţie (Giurgiu et al., 1972).
Astfel, (3) indicele de desime al unui arboret se determină ca raport între numărul de arbori existenţi la
hectar şi numărul de arbori din tabelele de producţie pentru un arboret cu aceeaşi compoziţie, clasă de
producţie şi vârstă. Desimea arboretului se poate exprima şi prin raportul dintre suprafaţa de bază reală la

- 19 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
hectar şi suprafaţa de bază considerată normală, extrasă din tabelele de producţie [(4) indicele de densitate
sau de suprafaţă], respectiv prin raportul dintre volumul real la hectar şi cel extras din tabelele de producţie
[(4) indice de densitate sau de productivitate] pentru un arboret cu aceeaşi compoziţie, clasă de producţie
şi vârstă (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Indicii de desime şi densitate pot lua atât valori
subunitare cât şi supraunitare.
În comparaţie cu consistenţa, care are o valoare aproximativă, desimea şi densitatea sunt noţiuni mult
mai precise dar mai laborioase, deoarece stabilirea valorii lor implică atât lucrări de teren (inventarieri), cât şi
lucrări de birou, prin care se prelucrează datele de teren şi se compară rezultatelor obţinute (suprafeţe de bază
şi volume reale) cu cele preluate din tabelele de producţie. Cu toată precizia lor teoretic mai ridicată, indicii
de desime şi densitate pot fi însă şi ei afectaţi de erori datorate stabilirii incorecte a vârstei sau clasei de
producţie, ceea ce conduce la folosirea, pentru arboretul considerat normal, a unor valori incomparabile cu
cele care caracterizează arboretul real.
Indicii de consistenţă, de desime şi de densitate ai unui arboret nu au, de regulă, aceeaşi valoare,
datorită modului lor diferit de determinare. Aşa se întâmplă, spre exemplu, în arboretele bătrâne (cazul
făgetelor), în care un număr mic de arbori, crescuţi rar şi având, în consecinţă, coroane bogate, dezvoltate
lateral, suprafeţe de bază şi volume mari, realizează o consistenţă ridicată, chiar şi plină.

(5) Gradul de umbrire se referă la umbrirea exercitată efectiv de arboret asupra solului (Negulescu,
în Negulescu şi Ciumac, 1959). Acest parametru este mai dificil de determinat şi, în general, nu se ia în
considerare la caracterizarea etajului arborilor.
Gradul de umbrire diferă de la o specie la alta şi variază cu vârsta arboretului. Astfel, acesta este mai
redus în arborete din specii de lumină (salcâm, plopi, larice, mesteacăn), cu frunziş rar, care se luminează de
timpuriu şi acoperă mai slab solul, decât în cele cu specii de umbră gen brad sau fag, care au un frunziş des.
Gradul de umbrire a solului descreşte la fiecare specie pe măsura înaintării în vârstă, deoarece arboretul se
luminează (consistenţa se reduce treptat), ceea ce face posibilă instalarea seminţişului sau a speciilor de
arbuşti (Drăcea, 1923-1924).

(6) Diametrul mediu al arboretului reprezintă mărimea medie a grosimii arborilor componenţi şi se
determină pe colectivităţi statistice omogene, respectiv pe specii sau pe elemente de arboret. În general, se
pot determina diferite tipuri de diametre medii: diametrul mediu aritmetic (d), diametrul mediu al suprafeţei
de bază (dg), diametrul central (median) al numărului de arbori (dM), diametrul central al volumului (dVM),
diametrele medii Hohenadl d+ şi d-, etc. În practica silvică românească (la alcătuirea actelor de punere în
valoare A.P.V.) se recomandă folosirea diametrului central (median) al suprafaţei de bază dgM, care prezintă
o mai mare stabilitate în raport cu fluctuaţiile curbei de frecvenţă a diametrelor (Giurgiu, 1979).

4.2.1.2. Caracteristicile arboretului în structura verticală

Aceste caracteristici sunt (1) etajarea arboretului, (2) profilul arboretului, (3) închiderea arboretului şi
(4) înălţimea medie a arboretului.

- 20 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
(1) Etajarea arborilor se referă la modul în care diferitele categorii de arbori ce participă la
constituirea arboretului se repartizează pe etaje sau straturi mai mult sau mai puţin distincte şi durabile
(Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Drept urmare, s-au distins (fig. 5):

Fig. 5. Schema unui arboret monoetajat (a), bietajat (b) şi multietajat (c)
[din Burschel şi Huss, 1997 (a şi b) şi Whitmore, 1992 (c)]

• arborete unietajate (monoetajate), în care toţi arborii, ajungând aproximativ la acelaşi nivel (chiar dacă
există diferenţe de înălţime între aceştia), constituie un singur etaj de vegetaţie. Este cazul arboretelor de
aceeaşi vârstă (echiene) şi pure, ca şi al arboretelor amestecate, formate din specii cu ritmuri de creştere
similare.
• arborete bietajate, în care arborii formează două etaje de vegetaţie (principal sau dominant şi secundar,
dominat sau subetaj), cum este cazul în şleauri (cvercete amestecate în care pe lângă specia de Quercus
participă ca elemente de amestec obligatorii, de egală importanţă, specii de Tilia şi Carpinus – Doniţă şi
Purcelean, 1975).
În astfel de arborete, etajul superior este alcătuit din stejar pedunculat (gorun), frasin, tei, paltin de
câmp sau paltin de munte, în timp ce în etajul inferior se întâlnesc carpen şi jugastru.
Arboretele monoetajate pot trece cu timpul în arborete bietajate (cazul unor amestecuri de fag, brad şi
molid). În acelaşi timp, din unele arborete bietajate în tinereţe (amestecuri provizorii, de tip molid-mesteacăn
sau amestecuri de răşinoase şi fag cu specii pioniere - plop tremurător, salcie căprească sau mesteacăn) pot
rezulta arborete monoetajate la maturitate sau bătrâneţe.
• arborete multietajate, constituite din trei sau mai multe etaje, care se întâlnesc doar în pădurile tropicale
umede (în pădurile temperate, cum sunt şi cele din ţara noastră, există numai arborete mono- şi bietajate).
În lucrările de amenajare a pădurilor din România se consideră etajate numai arboretele în care
diferenţa dintre înălţimile medii ale două etaje succesive este de cel puţin 25% din înălţimea etajului
superior iar masa lemnoasă (volumul) unui etaj reprezintă cel puţin 30% din masa (volumul) arboretului
întreg (xxx, 1984).

- 21 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
La nivelul fiecărui etaj arborescent se disting suprafaţa superioară a coronamentului, indicată de
vârfurile celor mai înalţi arbori, precum şi suprafaţa inferioară a coronamentului, reprezentată de ultimele
ramuri cu frunze verzi de la baza coroanelor (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Distanţa dintre suprafaţa
superioară şi cea inferioară defineşte adâncimea sau grosimea coronamentului (Drăcea, 1923-1924).
În cazul arboretelor monoetajate, pe măsura înaintării în vârstă şi odată cu diferenţierea arborilor după
înălţime, coronamentul se împarte în două plafoane:
• plafonul superior, care este constituit din arborii cei mai înalţi şi mijlocii şi are aspect continuu;
• plafonul inferior, format din arborii mici, rămaşi în urmă cu creşterea, repartizaţi numai ici şi colo sub
cel superior (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
În arboretele caracterizate prin prezenţa arborilor de toate vârstele şi dimensiunile (arborete pluriene)
nu se pot diferenţia etaje de vegetaţie.

(2) Profilul arboretului se referă la alura pe care o prezintă suprafaţa superioară a coronamentului
(Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Astfel, se deosebesc (fig. 6):

Fig. 6. Profilul arboretului: continuu (a), ondulat (b), în trepte (c) şi dantelat (d)
(după Negulescu, din Negulescu şi Ciumac, 1959)

• arborete cu profil continuu, când coroanele arborilor ajung la aceeaşi înălţime (cazul arboretelor echiene
şi pure, cum sunt monoculturile de plopi euramericani);
• arborete cu profil ondulat, când înălţimile arborilor cresc şi descresc astfel încât, în secţiune verticală,
suprafaţa superioară a coronamentului prezintă un profil sinuos;
• arborete cu profil în trepte, când arborii din suprafeţele alăturate diferă evident între ei ca înălţime, care
descreşte sau creşte gradat (cazul arboretelor parcurse cu tratamentul tăierilor rase în benzi în diferite
variante– vezi capitolul de Regime şi tratamente);
• arborete cu profil dantelat (zdrenţuit), când arborii sunt foarte diferiţi ca înălţime, dând suprafeţei
superioare a coronamentului un aspect cu totul neregulat (cazul arboretelor virgine sau grădinărite)
(Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

- 22 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

(3) Închiderea arboretului se referă la modul în care diferitele categorii de arbori cu înălţimi egale
sau diferite participă la realizarea stării de masiv (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). În mod concret,
închiderea arboretului se poate produce în trei moduri: pe orizontală, pe verticală şi în trepte (fig. 7).

Fig. 7. Închiderea arboretului: pe orizontală (a), pe verticală (b), în trepte (c) (din Dengler, 1935)

Închiderea pe orizontală se realizează atunci când coroanele arborilor sunt situate relativ la aceeaşi
înălţime şi se ating lateral între ele, constituind un coronament cu profil continuu sau ondulat. În acest caz
(arborete monoetajate), coroanele sunt umbrite de exemplarele din jur şi nu se pot dezvolta prea mult lateral,
iar elagajul este activ. În astfel de arborete, exemplarele individuale, cu înălţimi apropiate, se protejează
reciproc (efect de bloc) iar acţiunea vânturilor periculoase se resimte puţin (Negulescu, în Negulescu şi
Ciumac, 1959)
Închiderea pe verticală se realizează când arborii nu au aceleaşi înălţimi, iar trecerea de la o coroană la
alta se face la niveluri diferite (cazul arboretelor bietajate sau pluriene). În astfel de situaţii, coroanele
arborilor mai înalţi acoperă parţial sau total coroanele exemplarelor alăturate, ceea ce face dificilă evaluarea
consistenţei. Arborii nu se mai sprijină lateral contra vântului însă fiecare are o rezistenţă individuală mult
sporită deoarece, fiind expus de timpuriu acţiunii directe a vântului, şi-a creat o bună ancorare în sol iar
tulpina rămâne mai scurtă şi îngroşată puternic la bază (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Închiderea în trepte se realizează când înălţimea arborilor creşte sau descreşte gradat, în secţiune
verticală având aspectul unor trepte. O astfel de situaţie apare mai ales pe pante repezi, pe locuri umede
expuse acţiunii de doborâre a vântului, precum şi la limita superioară altitudinală a pădurii (Dengler, 1935).

(4) Înălţimea medie a arboretului reprezintă o mărime medie a înălţimii arborilor componenţi,
determinându-se (ca şi diametrul mediu) pe colectivităţi statistice omogene, respectiv pe specii sau elemente
de arboret. Deşi se cunosc numeroase tipuri de înălţimi medii, prezentate pe larg în manualele de
Dendrometrie, în practica silvică de la noi se folosesc cu precădere aşa-numitele înălţimi medii condiţionate

- 23 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
(corespunzătoare anumitor diametre medii = înălţimea arborelui mediu aritmetic, înălţimea arborelui mediu
al suprafaţei de bază, înălţimea arborelui central al numărului de arbori, etc), iar dintre acestea înălţimea
corespunzătoare diametrului central (median) al suprafeţei de bază hg.
În arboretele regulate (echiene şi relativ echiene), monoetajate, au fost imaginate diverse clasificări
ale arborilor după înălţime, dintre care cea mai cunoscută şi utilizată la nivel european este cea datorată
profesorului german Gustav Kraft (1884). Prin aprecierea vizuală a poziţiei arborilor (înălţimii relative) şi a
gradului de dezvoltare a coroanelor arborilor, acesta a diferenţiat cinci clase poziţionale (fig. 8):

Fig. 8. Clasificarea lui Kraft (1884) (arboret de pin silvestru)

• clasa 1 - arbori predominanţi, care sunt cei mai înalţi şi cu coroanele cele mai dezvoltate.
• clasa a 2-a - arbori dominanţi, care au înălţimi apropiate de predominanţi, dar coroanele lor sunt mai
puţin dezvoltate.
• clasa a 3-a - arbori codominanţi, cu înălţime ceva mai redusă decât arborii din primele două clase şi cu
coroanele înghesuite şi mai slab dezvoltate.
• clasa a 4-a - arbori dominaţi, care au înălţimi mai mici şi coroane înguste, înghesuite şi uneori dezvoltate
numai într-o parte. Arborii dominaţi au fost împărţiţi în două subclase:
- 4a - arbori cu partea superioară a coroanei în lumină.
- 4b - arbori numai cu vârful în lumină.
• clasa a 5-a - arbori copleşiţi (cu totul umbriţi, înăbuşiţi), care fie mai prezintă încă frunziş viu (subclasa
5a - cazul speciilor de umbră), fie sunt deperisanţi sau complet uscaţi (subclasa 5b).
Arborii din clasele 1, a 2-a şi a 3-a formează plafonul superior, în timp ce exemplarele din clasele a 4-
a şi a 5-a fac parte din plafonul inferior al arboretului.
În unele ţări anglo-saxone (S.U.A., Marea Britanie), încă de la mijlocul anilor 1940 s-a renunţat la
categoria arborilor predominaţi (clasa 1) din clasificarea lui Kraft, pe baza constatării practice că este extrem
de dificilă diferenţierea arborilor predominanţi de cei dominanţi (fig. 9).

- 24 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

Fig. 9. Clasificarea poziţională a arborilor în arboretele echiene din S.U.A.


(după Society of American Foresters, 1944, din Toumey şi Korstian, 1947)

Clasificarea lui Kraft se face prin apreciere vizuală şi are, în consecinţă, un caracter subiectiv.
Deoarece, mai ales la vârste mici, datorită concurenţei intra- şi mai ales interspecifice, arborii îşi pot schimba
poziţia pe verticala arboretului, clasificarea utilizată trebuie revizuită periodic.

4.2.2. Caracteristicile calitative ale arboretului

Din aceste caracteristici fac parte (1) originea, (2) modul de regenerare, (3) vârsta, (4) clasa de
producţie, (5) calitatea, (6) starea de vegetaţie şi (7) starea fitosanitară a arboretelor.
(1) Originea arboretelor. În raport cu originea lor, arboretele se clasifică în:
- naturale, care apar pe cale generativă (din sămânţă) sau vegetativă (din lăstari sau drajoni);
- artificiale, create de om prin semănături directe, prin plantaţii cu puieţi sau prin butăşiri.
Arboretele naturale, la rândul lor, se împart în:
• virgine. Acestea “… sunt originale în structura lor şi s-au dezvoltat întotdeauna în condiţiii naturale.
Solul, climatul, întreaga lor floră şi faună, precum şi procesele lor de viaţă, nu au fost deranjate sau
modificate prin exploatarea lemnului sau păşunatul animalelor domestice. Toate celelalte influenţe
antropice directe sau indirecte sunt, de asemenea, excluse din aceste suprafeţe” (Leibundgut, 1982, în
Schuck et al., 1994);
• cvasivirgine (virgine secundare), care sunt “păduri în stare naturală sau aproape naturală, care nu
prezintă vreo influenţă antropică evidentă sau doar la un nivel minim în prezent” (Mayer şi Brünig, 1980,
în Schuck et al., 1994);
• cultivate, apărute sub influenţa factorilor mediului natural, dar şi datorită unei evidente intervenţii
umane.

După (2) modul de regenerare se diferenţiază (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959):


- arborete din sămânţă (de codru), provenite în totalitate sau în proporţie de minim 70% din sămânţă (pe cale
naturală - însămânţare naturală; pe cale artificială - din plantaţii sau prin însămânţare artificială).

- 25 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
- arborete din lăstari (drajoni) (de crâng), regenerate pe cale vegetativă în proporţie de cel puţin 70%.
- arborete cu provenienţă mixtă (de crâng compus), regenerate atât din sămânţă, cât şi din lăstari (drajoni), în
proporţii apropiate dar care nu ating în nici un caz 70% (50% din sămânţă + 50% din lăstari; 60% din
sămânţă + 40% din lăstari etc).

(3) Vârsta arboretului. În funcţie de vârsta arborilor componenţi se disting arborete echiene, pluriene
şi de vârste multiple (xxx, 1984) (fig. 10).

Fig. 10. Arborete echiene (a), pluriene (b) şi de vârste multiple (c) (din Smith et al., 1997)

Arboretele echiene sunt constituite din arbori care au practic aceeaşi vârstă sau diferă cu cel mult 5
ani, provenind din plantaţii, însămânţări naturale sau artificiale, regenerări din lăstari sau drajoni. Aceste
arborete au un număr relativ redus de categorii de diametre, numărul de arbori variind după o curbă mai mult
sau mai puţin apropiată de cea sub formă de clopot (gaussiană).
În silvicultura noastră se mai consideră arborete relativ echiene şi cele în care vârsta arborilor variază
cu peste 5 ani dar nu cu mai mult de 30 ani, în astfel de condiţii nediferenţiindu-se etaje distincte (xxx,
1984). În general, datorită faptului că arborii din cele două tipuri de arborete de mai sus sunt foarte
asemănători ca vârstă şi dimensiuni, acestea sunt considerate arborete regulate.
Arboretele pluriene cuprind arbori din toate categoriile de diametre şi vârste, de la un an până la vârste
foarte înaintate, apropiate sau chiar egale cu longevitatea speciei în condiţiile staţionale date. Numărul de
arbori variază după o curbă mai mult sau mai puţin apropiată de cea a funcţiei exponenţiale descrescătoare
(de Liocourt, 1898), în astfel de arborete neputând fi separate etaje distincte.
Între arboretele relativ echiene şi arboretele pluriene a fost distinsă şi o treaptă intermediară,
reprezentată prin arboretele relativ pluriene, caracterizate prin faptul că arborii fac parte din 2-3 generaţii
care se dispun în mod natural în etaje distincte (xxx, 1984). Arboretele pluriene, ca şi cele relativ pluriene,
sunt considerate arborete neregulate.
Arboretele de vârste multiple cuprind arbori grupaţi în mai multe generaţii, fiecare dintre acestea
având ca vârstă un multiplu al vârstei exploatabilităţii generaţiei celei mai tinere. Această structură se

- 26 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
realizează în pădurile tratate în crâng compus, unde generaţia cea mai tânără este cea de crâng (vârsta
exploatabilităţii = n), iar celelalte generaţii (aşa-numitele rezerve) au vârsta egală cu 2n, 3n, 4n etc.
În mod practic, vârsta arboretelor echiene se determină prin următoarele modalităţi (Giurgiu, 1979):
1. Folosirea documentelor de arhivă.
2. Numărarea verticilelor, atunci când acestea se pot distinge cu claritate, aşa cum este cazul exemplarelor
tinere de răşinoase (cu excepţia laricelui) şi al plopilor euramericani (în special clona R-16). Vârsta arborilor
este egală cu numărul verticilelor vizibile, la care se adaugă numărul de ani necesari pentru apariţia primului
verticil (patru ani la brad şi molid - Stănescu et al., 1997).
3. Numărarea inelelor anuale pe probe (carote) recoltate cu burghiul de creşteri (Pressler). Metoda se
bazează pe însuşirea arborilor crescuţi în zonele subarctice, temperate şi subtropicale, de a forma inele
distincte de la an la an, ca urmare a creşterii lor sezoniere.
4. Numărarea inelelor anuale pe cioate proaspăt tăiate.
În cazul arboretelor pluriene, determinarea vârstei medii este imposibilă, fiind în acelaşi timp şi lipsit
de sens calculul unei valori medii.
(4) Prin clasă de producţie se înţelege, în linii mari, capacitatea de producţie a unui arboret, care
este influenţată de condiţiile edafo-climatice în care creşte arboretul respectiv (Negulescu, în Negulescu şi
Ciumac, 1959). În mod practic, clasa de producţie se determină cu ajutorul tabelelor de producţie, însă în
mod diferit pentru arborete echiene şi pluriene (fig. 11).

a. b.

Fig. 11. Grafice pentru determinarea clasei de producţie în arborete echiene (a) şi pluriene (b)
(din Giurgiu, 1979)

Astfel, în cazul arboretelor echiene, aceasta se stabileşte pentru fiecare specie în funcţie de vârsta şi
înălţimea medie, folosind graficele pentru determinarea clasei de producţie relativă şi absolută.
În arboretele pluriene, clasa de producţie se stabileşte cu acelaşi gen de grafice (dar având pe axa
absciselor diametrul şi nu vârsta), în funcţie de înălţimea realizată la diametrul de referinţă de 50 cm.
Tabelele de producţie sunt alcătuite pentru cinci clase de producţie relative. Cele mai mari dimensiuni
şi cea mai ridicată producţie se realizează de arboretele din clasa I, iar valorile cele mai reduse în cele din
clasa a V-a.
- 27 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

În comparaţiile dintre specii, clasa de producţie relativă este needificatoare deoarece, spre exemplu, un
molidiş din clasa a II-a de producţie este mai productiv decît un pinet din clasa I de producţie.

(5) Calitatea arborilor se apreciază după proporţia lemnului de lucru pe care îl conţin, în funcţie de
care se realizează indicele de utilizare a lemnului, definit ca raport între volumul lemnului de lucru şi
volumul total (xxx, 2000).
Arborii pe picior (în pădure) se grupează în patru clase de calitate, în funcţie de proporţia din înălţimea
lor totală aptă pentru lemn de lucru, după următoarele criterii (tab. 11):

Tab. 11. Criterii de încadrare a arborilor în clase de calitate (din xxx, 1986)

Grupa de Clasa de Proporţia din înălţimea Procent mediu de utilizare din volumul fusului Coeficienţi de
specii calitate totală a arborelui aptă la răşinoase şi din volumul arborelui întreg la echivalenţă
pentru lemn de lucru foioase
(%) Lemn de lucru Lemn de foc
I Peste 60 98 2 1,00
Răşinoase II 40-60 92 8 0,94
III 10-40 79 21 0,81
IV Sub 10 15 85 0,15
I Peste 50 86 14 1,00
Foioase II 25-50 70 30 0,81
III 10-25 49 51 0,57
IV Sub 10 15 85 0,17

Deci, o atenţie deosebită se acordă porţiunii situate în prima jumătate a trunchiului, deoarece (xxx,
2000):
- volumul porţiunii respective reprezintă, în funcţie de specie şi forma arborelui, 75-86% din volumul
fusului;
- din această porţiune se obţin sortimente de lemn valoros cu diametre mari.
Dacă în prima jumătate din înălţime la foioase sau în primele 60% din înălţime la răşinoase nu există
defectele menţionate mai jos, arborele respectiv se încadrează în clasa I de calitate. Dacă însă pe respectiva
porţiune de trunchi există defecte care impun declasări la lemn de foc, analiza se va extinde pe circa 70% din
înălţimea totală a arborelui. Nu este necesar să se analizeze restul de 30% din înălţime deoarece aceasta are
doar o pondere de 4-6% din volumul total al fusului iar lemnul obţinut din această porţiune are o
întrebuinţare redusă.
Aprecierea calităţii arborilor se face vizual, astfel că operatorul trebuie să cunoască atât prevederile
standardelor în vigoare în privinţa condiţiilor de admisibilitate ale sortimentului lemnos cu cele mai largi
limite, precum şi corelaţia dintre aspectul exterior al arborelui nedoborât şi defectele interioare ale lemnului.
La stabilirea calităţii arborelui nedoborât se iau în considerare doar defectele care limitează folosirea
materialului pentru lemn de lucru, declasându-l la lemn de foc. Aceste defecte sunt:
- defecte de formă: curbură şi înfurcire (bifurcare).
- defecte de structură: alteraţii-putregaiuri, inimă stelată de gelivură, noduri vicioase (mari sau nesănătoase).

- 28 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
Celelalte defecte de formă şi de structură (ovalitate, conicitate, lăbărţare, coajă înfundată, fibră torsă,
inimă roşie, etc.) nu se iau în considerare deoarece ele nu declasează porţiunea respectivă la lemn de foc.
Aceste defecte sunt însă importante pentru stabilirea sortimentelor de mare valoare economică (lemn pentru
furnire la gorun, stejar, paltin, cireş; lemn de derulaj la fag; lemn de rezonanţă la molid), ele putând
determina declasarea lemnului dintr-un sortiment de lemn de lucru de calitate superioară la lemn de lucru de
calitate inferioară (xxx, 2000).
Odată realizată încadrarea arborilor pe clase de calitate se poate trece la clasificarea calitativă a
arboretelor, realizată separat pe specii (12 categorii de calitate pentru răşinoase (100, 95, 90, 85,…..45%),
respectiv 14 categorii pentru foioase (100, 95, 90,……35%). În scopul întocmirii unor evidenţe privind
calitatea arboretelor a fost întocmit un sistem unitar (independent de specie) de clasificare a acestora,
încadrarea în sistem făcându-se după procentul arborilor din clasa I de calitate (tab. 12):

Tab. 12. Clasificarea calitativă a arboretelor (din Leahu, 1994)

Procentul arborilor de lucru sau din clasa I de calitate 91-100 81-90 71-80 61-70….1-10
Clasa de calitate a arboretelor I II III IV…….X
(Prin arbori din clasa I de calitate se înţeleg arborii din clasa I efectiv inventariaţi, la care se adaugă cei atribuiţi acestei
clase prin echivalare, adică prin înmulţirea arborilor din clasele a II-a, a III-a şi a IV-a cu coeficienţii de echivalenţă
corespunzători, indicaţi în tabelul 10).

La răşinoase, majoritatea arboretelor se încadrează în clasele I-IV, iar la foioase în clasele II-VI
(Giurgiu, 1979).

(6) Starea de vegetaţie (vitalitatea) se referă la vigoarea de creştere şi rezistanţa la intemperii a unui
arboret (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Din acest punct de vedere, arboretele au fost diferenţiate în
următoarele categorii (xxx, 1984):
- arborete cu stare de vegetaţie foarte activă (viguroasă), când arborii înregistrează în ultimii ani creşteri în
diametru şi înălţime foarte mari în raport cu vârsta şi bonitatea staţiunii. De obicei, frunzişul este foarte bogat
şi de o culoare verde foarte închis, iar ritidomul este frumos şi curat;
- arborete cu stare de vegetaţie activă (viguroasă), când ultimele creşteri anuale în diametru şi înălţime
depăşesc pe cele normale. Frunzişul este bogat, de culoare verde închis, iar ritidomul este curat şi fără
licheni;
- arborete cu stare de vegetaţie normală, când ultimele creşteri în diametru şi înălţime sunt mijlocii în raport
cu vârsta şi bonitatea staţiunii. Dezvoltarea frunzişului este normală, culoarea frunzelor fiind de un verde
obişnuit, iar ritidomul este acoperit cu licheni doar la baza tulpinilor;
- arborete cu stare de vegetaţie slabă, când ultimele creşteri în diametru şi înălţime sunt subnormale (mai
mici decât valorile medii). Frunzişul este mai rar, de un verde mai deschis, iar tulpinile au uneori vârfuri
uscate şi sunt acoperite în bună parte de licheni;
- arborete cu stare de vegetaţie foarte slabă (lâncedă), când ultimele creşteri în diametru şi în înălţime sunt
practic nule. Frunzişul este foarte rar, de o culoare palidă, tulpinile sunt în general acoperite cu licheni, iar
unele vârfuri şi părţi din coroană sunt uscate sau pe cale de a se usca.

- 29 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

(7) Starea fitosanitară se referă la starea de sănătate a arborilor şi arboretelor. Aceasta se apreciază
la nivelul continentului nostru în cadrul monitoringului forestier. Acesta se realizează în Europa începând din
anul 1985 (în România din 1990) în peste 6.000 de suprafeţe de probă permanente (caroiaj de 16 x 16 km)
(Elvingson, 2001). Prin intermediul monitoringului forestier, arborii sunt încadraţi în clase de defoliere,
respectiv clase de decolorare a frunzişului (tab. 13).

Tab. 13. Clasificarea arborilor după gradul de defoliere-decolorare (din xxx, 1990)

Clasa Gradul de defoliere/decolorare Proporţia de frunze sau ace lipsă sau decolorate (%)
0 Fără defoliere/decolorare 0-10
1 Slab defoliat (decolorat) 11-25
2 Moderat defoliat (decolorat) 26-60
3 Puternic defoliat (decolorat) Peste 60
4 Arbore mort (complet uscat) 100

Sistemul de clasificare prezentat mai sus conduce la caracterizarea satisfăcătoare a stării de sănătate a
arboretului. Astfel, se apreciază că arborii din clasa a 3-a, care nu mai sunt capabili să revină la o stare de
sănătate normală, evoluează în direcţia uscării. În acelaşi timp, cu cât ponderea arborilor din clasele a 3-a şi a
4-a este mai mare, cu atât starea sanitară a pădurii este mai precară şi sunt necesare măsuri specifice de
conducere. Acestea încep cu lucrări de igienă (prin care se elimină numai exemplarele uscate, deperisante,
rupte, care pot deveni focare de infecţie) şi pot culmina cu refacerea-substituirea pădurii când consistenţa s-a
redus datorită uscării arborilor la valori de 0,1-0,3 şi aceasta a devenit exploatabilă după stare.
Prin utilizarea monitoringului forestier s-a constatat că, la nivelul ţării noastre, în anul 2001, din
numărul total de arbori inventariaţi, 86,7% din arbori au fost sănătoşi (clasele de defoliere-decolorare 0-1), în
timp ce 13,3% au fost vătămaţi (clasele de defoliere-decolorare 2-4). Aceste valori au inclus România în
categoria ţărilor europene cu păduri moderat vătămate (proporţia arborilor din clasele de defoliere-
decolorare 2-4 cuprinsă între 11 şi 20%) (Badea şi Tănase, 2002).

4.3. Subarboretul

Prin subarboret se înţelege totalitatea arbuştilor care cresc sub acoperişul arboretului, constituind cel
de-al doilea etaj de vegetaţie al pădurii (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Subarboretul, “născut din oroarea pe care natura o are de vid” (Drăcea, 1923-1924), joacă un rol
important în viaţa pădurii, deoarece:
• prin umbrirea solului împiedică instalarea vegetaţiei erbacee, limitând în acelaşi timp evaporarea apei din
stratul superior al solului;
• prin litiera depusă anual îmbogăţeşte solul;
• la vârste mici contribuie la realizarea stării de masiv;
• reprezintă o sursă de adăpost şi hrană pentru păsări şi vânat;
• este un important producător de materii prime valoroase (fructe, flori, gutapercă, tanin, etc.);

- 30 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
• îngreunează accesul animalelor domestice, limitând păşunatul în pădure (Drăcea, 1923-1924; Morozov,
1952; Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Chiar dacă are şi diverse efecte negative (este gazdă pentru unii dăunători ai pădurii; împiedică o parte
din precipitaţiile atmosferice să ajungă la sol; mai ales pe solurile sărace concurează arborii la substanţele
hrănitoare şi apă, etc.), subarboretul “este o binefacere pentru pădure şi trebuie ajutat la instalarea lui…”
(Drăcea, 1923-1924).
În descrierea subarboretului se iau în considerare următoarele caracteristici:
• compoziţia, apreciată vizual şi exprimată prin enumerarea speciilor participante (tab. 14), înscrise în
ordinea descrescătoare a proporţiei lor de participare.

Tab. 14. Codurile standardizate ale speciilor arbustive (din xxx, 1984)

Nr. crt Denumirea speciei Codul Nr. crt Denumirea speciei Codul
1. Alun A 14. Porumbar N
2. Anin verde B 15. Salbă râioasă O
3. Caprifoi C 16. Salbă moale P
4. Cătină albă D 17. Jneapăn Q
5. Cătină roşie E 18. Soc negru R
6. Clocotiş F 19. Soc roşu S
7. Corn G 20. Sânger T
8. Dracilă H 21. Cruşin U
9. Lemn câinesc I 22. Dârmox V
10. Liliac J 23. Scumpie W
11. Măceş K 24. Amorfă X
12. Păducel L 25. Ienupăr Y
13. Verigariu M 26. Călin Z

• suprafaţa ocupată, evaluată vizual şi exprimată în zecimi din suprafaţa arboretului întreg. La aprecierea
suprafeţei se are în vedere să fie realizat sau depăşit numărul normă de indivizi la hectar (cel puţin un
exemplar la 2-3 m2), altfel subarboretul se consideră diseminat (xxx, 1984).
La descrierea subarboretului se mai utilizează şi caracteristica mod de răspândire, după care acesta
lipseşte, are răspândire uniformă, grupată ori izolată doar spre lizieră sau acolo unde arboretul este mai rărit.
Uneori se mai indică şi vigoarea de vegetaţie a etajului arbustiv, aspect important cu precădere acolo unde
un subarboret prea abundent şi alcătuit din specii competitive poate afecta mai ales capacitatea de regenerare
a pădurii.

4.4. Seminţişul (lăstărişul)

Seminţişul (lăstărişul) include totalitatea puieţilor sau lăstarilor din speciile arborescente, care
formează un etaj de vegetaţie distinct.
În decursul schimbărilor pe care pădurea le suferă în timp, seminţişul (lăstărişul) ocupă pe verticala
acesteia o poziţie şi funcţie variabilă. Rolul său este însă esenţial în regenerarea pădurii, deoarece prin el
aceasta se reface sau reînnoieşte din generaţie în generaţie.
După caracterul şi rolul său, seminţişul este de două feluri (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959;
Negulescu, în Negulescu et al., 1973):

- 31 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
1. Provizoriu (trecător), care apare repetat pe solul pădurii încă de la primele fructificaţii dar, mai ales din
lipsa luminii, dispare la scurt timp (câţiva ani) de la instalare.
2. Preexistent, care se instalează cu puţin timp înainte de exploatarea pădurii şi din care se poate constitui
un nou arboret. După rolul jucat în regenerarea pădurii, seminţişul preexistent poate fi:
• utilizabil (de viitor), care poate fi folosit cu ocazia apropiatei regenerări a pădurii. Acesta este constituit
din specii valoroase şi include puieţi sănătoşi şi viguroşi, cu o înălţime de cel puţin 30 cm la răşinoase şi
40 cm la foioase.
• neutilizabil, care este nevaloros ca specie şi conformare şi nu poate fi integrat în viitorul arboret.
Seminţişul neutilizabil, în lipsa subarboretului, contribuie la protejarea şi ameliorarea solului.
Lăstărişul se instalează după tăierea tulpinilor în arboretele (crânguri) constituite din specii care
dispun de capacitate de lăstărire.
În descrierea seminţişului (lăstărişului) preexistent utilizabil se iau în considerare (xxx, 1984):
• compoziţia, notată ca în cazul arboretului (10FA dis. CA; 8FA2CA; 5FA4CA1DT, etc.) şi apreciată
vizual (cazul cel mai obişnuit) sau pe baza unor inventarieri în suprafeţe de probă.
• suprafaţă ocupată, evaluată vizual şi exprimată în zecimi din suprafaţa întregului arboret.
• vârstă medie, apreciată pe baza documentelor de arhivă (mai ales proiecte de amenajare a pădurilor) ori
determinată pe teren prin numărarea inelelor anuale pe tăietura de la colet sau a verticilelor.

4.5. Pătura erbacee (pătura vie)

Aceasta include totalitatea plantelor ierboase (anuale şi perene), unii arbuşti şi subarbuşti, muşchii şi
lichenii care se găsesc pe solul pădurii.
Pătura erbacee creşte atât sub influenţa solului pe care este fixată şi din care îşi obţine hrana, cât şi a
arboretului sub care trăieşte, de aceea se consideră a fi un indicator sensibil al acestor condiţii (Negulescu, în
Negulescu şi Ciumac, 1959).
În mod practic, pătura erbacee se descrie cu ajutorul releveelor floristice, realizate în cursul sezonului
de vegetaţie (de la sfârşitul primăverii până în plină vară, prin intermediul aşa-numitei flore estivale),
indicându-se fie speciile componente în totalitate, fie doar speciile de plante cu rol indicator. Cu ajutorul
speciilor indicatoare se definesc tipurile generale de pătură erbacee, diferenţiate pe formaţii sau grupe de
formaţii forestiere (molidişuri, brădete, făgete etc.) şi denumite după numele uneia sau a 2-3 specii cu rol
indicator, care sunt abundente sau dominante în tipul respectiv (Beldie şi Chiriţă, 1967).
Uneori, la denumirea tipului general de pătură erbacee se mai adaugă suprafaţa ocupată, exprimată în
zecimi, vigoarea de creştere şi, în situaţii speciale (specii de graminee), gradul de înţelenire.

4.6. Alte componente fitocenotice ale pădurii

Pe lângă etajele de vegetaţie amintite, la constituirea pădurii participă numeroase specii de


microorganisme vegetale care formează microflora (microfitocenoza). Compoziţia şi densitatea speciilor care
alcătuiesc microflora depind de poziţia geografică şi structura pădurii, de însuşirile litierei şi ale solului, de
intervenţiile silviculturale practicate etc.
- 32 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
Microflora ocupă poziţii diferite în structura pădurii:
• pe scoarţă se pot găsi muşchi, licheni şi alge corticole capabile de fotosinteză cu intensitate redusă;
• în aerul din pădure se găsesc numeroase bacterii;
• în litiera şi solul pădurii participă mai ales flora (ciuperci, bacterii, actinomicete) care realizează
decompunerea materiei organice moarte din sol. Dintre aceste organisme, un rol deosebit îl joacă
ciupercile de micoriză (endotrofă, ectotrofă, peritrofă), care trăiesc în simbioză cu rădăcinile unor specii
de arbori. Lor li se adaugă actinomicetele din nodozităţile rădăcinilor de anin, speciile de Rhizobium din
nodozităţile rădăcinilor de leguminoase, ciupercile de pe rădăcinile speciilor de Elaeagnus şi Hippophäe,
toate având rolul de fixare a azotului atmosferic necesar în nutriţia arborilor (Boulard şi Moreau, 1962, în
Doniţă et al., 1977).
În litiera şi solul pădurii, caracteristice pentru organismele vegetale descompunătoare sunt:
• densitatea foarte ridicată, de ordinul 1012 - 1015/m2 (tab. 15);

Tab. 15. Concentraţia numerică a microorganismelor vegetale din litiera diverselor arborete
(după Runov şi Misuştina, 1960, din Doniţă et al., 1977)

Natura pădurii Număr Bacterii Bacterii Actinomicete* Ciuperci


total* nesporogene* sporogene* microscopice*
Stejăret 84.388 77.200 258 6.150 780
Mestecăniş 240.764 236.200 104 2.200 2.260
Molidiş 44.414 35.680 136 6.500 498
Pinet 35.351 30.170 529 3.900 752
Laricet 185.944 175.600 1352 7.800 1192
* în mii exemplare la 1 gram substanţă uscată în litieră.

• biomasa extrem de redusă (zeci sau sute de grame la m2, respectiv zeci sau sute de kilograme la ha)
(Doniţă et al., 1977);
• localizarea mai ales în rizosferă, cea mai bogată zonă în microorganisme găsindu-se în primii 1-2 cm din
preajma rădăcinii (Chiriţă et al., 1974).

- 33 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL 5. ZOOCENOZA FORESTIERĂ


În comunitatea de viaţă a pădurii trăiesc reprezentanţii tuturor grupelor de animale terestre, de la cele
monocelulare (ex. protozoarele) până la vertebrate. Numărul şi densitatea acestora pot varia în limite foarte
largi (tab. 16).

Tab. 16. Densitatea şi efectivele unor populaţii de animale din pădure


(după Schwerdtfeger, 1965, din Doniţă et al., 1977)

Specia Un individ pe… Număr de indivizi la hectar


Râs (Lynx lynx) 100 km2 0,0001
Cerb (Cervus elaphus) 1 km2 0,01
Piţigoi (Parus major) 1 ha 1
Nona (Lymantria monacha) 100 m2 100
Miriapodul Lythobius calcaratus 1 m2 10.000
Elateridul Athous subfuscus 1 dm2 1.000.000
Colembole (Colembola) 1 cm2 100.000.000
Rotiferi (Rotatoria) 1 mm2 10.000.000.000

Astfel, în pădurile de fag din Europa centrală s-a constatat existenţa a cel puţin 6.800 specii de
animale, artropodele (insecte, arahnide, miriapode, cu cca 5.830 specii) fiind dominante (Dajoz, 1998). Între
acestea, insectele, din care numai 1% sunt cu adevărat vătămătoare pentru pădure (Dajoz, 1998), au o
importanţă deosebită. Cel mai nefavorabil rol îl joacă insectele defoliatoare care, cu precădere în fazele
culminante ale unei gradaţii, când se înmulţesc foarte puternic, consumă frunzişul arborilor. Pierderea de
creştere înregistrată de arbori este, în general, proporţională cu intensitatea defolierii (tab. 17).

Tab. 17. Pierderile de creştere datorate unor insecte defoliatoare în păduri din Europa
(după Kulman, 1971, din Speight şi Wainhouse, 1989)

Defoliatorul Specia de arbore Defoliere…. Reducerea creşterii Ţara


vătămată trunchiului (%)
Neodiprion sertifer pin silvestru puternică timp de 2 ani 39-52 Suedia
Neodiprion sertifer pin silvestru uşoară/puternică 10-45 Ungaria
Diprion pini pin silvestru 20-85% 21-57 Olanda
Lygaeonematus abietinus molid uşoară/foarte puternică 24-32 Danemarca
Cephalcia alpina larice japonez 20-85% 10-50 Olanda
Zeiraphera diniana molid completă 16 Germania
Coleophora laricella larice european 40% 33-45 Germania
Lymantria monacha molid puternică 50-80 România
Dasychira pudibunda fag 90% timp de 2 ani 7-13 Germania
Pygaera anastomosis plop 1-2 defolieri în acelaşi an 12-30 Italia

Datorită diverselor vătămări produse de insecte la nivelul frunzelor, lujerilor, rădăcinilor, scoarţei,
lemnului, florilor, fructelor, seminţelor, etc., este necesară cunoaşterea biologiei acestora, a naturii
vătămărilor posibile, precum şi a mijloacelor de prevenire şi combatere (Tudor, 1968; Ene, 1971; Marcu şi
Simon, 1995).

- 34 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
În pădure se întâlnesc numeroase specii de păsări. Acestea prezintă adaptări diverse care le permit
ocuparea nişelor ecologice foarte variate oferite de mediu de viaţă forestier. Densitatea populaţiilor de păsări
variază mult în funcţie de compoziţia, vârsta, consistenţa pădurii sau dezvoltarea subarboretului (tab. 18).

Tab. 18. Densitatea unor specii de păsări (perechi la km2) în diferite păduri
(după Schwerdtfeger, 1965, din Doniţă et al., 1977)

Specii Pădure de luncă Pădure de pin Pădure de molid Parc


Cinteză (Fringilla coelebs) 9 36 56 211
Fâşă de pădure (Anthus trivialis) 2 7 3 -
Pitulice mică verde (Phylloscopus collybita) 3 2 4 13
Codros (Phoenicurus phoenicurus) 2 1 5 92
Măcăleandru (Erithacus rubecula) 4 2 13 -

Populaţiile de mamifere din pădure sunt destul de bine reprezentate. Acestea trăiesc în arbori (veveriţa,
pârşul, jderul, pisica sălbatică), în sol (bursucul, şoarecii de pădure, cârtiţa) sau pe sol (copitatele pădurii gen
cervide, mistreţ). Ca regulă, efectivele mamiferelor sunt invers proporţionale cu talia lor şi variază de la un
exemplar sau chiar mai puţin la 1.000 ha (răpitoare gen lup, râs), 1-2 exemplare la 100 ha (cervide) până la
sute sau chiar mii de exemplare la ha (şoareci de pădure) (Doniţă et al., 1977; Negruţiu, 1983).
Populaţiile de animale nevertebrate din sol şi litieră aparţin, în majoritate, categoriei
necroconsumatorilor, care realizează descompunerea materiei organice moarte şi încorporarea ei în solul
mineral. Biomasa organismelor animale din sol, între care viermii sunt cei mai importanţi, poate ajunge la
1.000 kg/ha (tab. 19).

Tab. 19. Numărul şi biomasa organismelor animale din solurile forestiere


(după Bornebusch, din Negulescu et al., 1973)

Specii A B C
nr/m2 g/m2 nr/m2 g/m2 nr/m2 g/m2
Râme (Lumbricidae) 93 27,29 122 61,00 18 0,90
Moluşte (Gasteropodae) 66 3,89 68 5,30 2 0,15
Miriapode (Diplopodae) 67 1,87 110 4,70 2 0,10
Păianjeni (Acarina) 1.919 0,17 967 0,06 7.828 0,62
Muşte (Diptera) 216 0,03 271 3,10 336 4,31
Viermi-sârmă (Elateridae) 12 0,53 112 0,18 249 3,31
Alte animale 1.751 11,72 1.247 1,61 2.046 1,33
TOTAL 4.124 45,50 2.978 78,81 10.712 12,22

Din cele prezentate mai sus se poate considera că biocenoza forestieră prezintă o structură trofică
foarte complexă. Astfel, dacă se ţine seama doar de biomasă, lanţurile trofice cuprind 4-5 verigi (producători,
erbivore, carnivore de ordinele I, II şi III), la care se adăugă 2-3 verigi de consumatori de necromasă şi
descompunători (Doniţă et al., 1977) (fig. 10).

- 35 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

Fig. 10. Exemplu de reţea trofică într-un ecosistem forestier (din Otto, 1998)
(1 – uliu; 2 – liliac; 3 – gaiţă; 4 – porumbel; 5 – cintezoi; 6 – sfrâncioc, 7 – vulpe; 8 – arici; 9 – broască;
10 – furnici; 11 – şarpe orb; 12 – şoarece de câmp; 13 – fluture de noapte; 14 – cărăbuş; 15 - melc limax;
16 – elateride; 17 – coropişniţă)

Complexitatea structurală şi trofică evidentă a pădurii face ca aceasta să reprezinte un ecosistem


foarte stabil, capabil să reziste şi să reacţioneze la factorii destabilizatori biotici şi abiotici care nu depăşesc
un anumit nivel critic.

- 36 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

CAPITOLUL 6.
PROCESELE ECOSISTEMICE ÎN VIAŢA PĂDURII

6.1. Generalităţi
Odată cu trecerea arborilor de la existenţa izolată la traiul în comun, pe lângă procesele fiziologice
individuale încep să se manifeste şi procese colective (ecosistemice), ca rezultat al condiţionărilor reciproce
dintre componentele pădurii. Seria acestor procese începe cu regenerarea, se continuă cu constituirea stării
de masiv care, condiţionând creşterea fiecărui exemplar arborescent în parte, contribuie la elagarea
tulpinilor, grăbind diferenţierea înălţimilor. La rândul său, diferenţierea stă la baza eliminării naturale a
arborilor, prin care se pregăteşte şi întreţine desfăşurarea succesiunii speciilor forestiere.
La realizarea acestor procese colective participă totalitatea organismelor vii şi în special etajul
arborilor, de aceea au un caracter de masă, a căror desfăşurare depinde de două grupe de factori (cauze):
• factori interni (biologici), reprezentaţi prin ansamblul însuşirilor ereditare ale arborilor.
• factori externi (bioecologici), reprezentaţi de complexul factorilor mediului intern şi extern al
pădurii, de natură climatică, edafică, orografică, biotică şi antropică.
În desfăşurarea proceselor colective, de fiecare dată, unul din factorii menţionaţi ajunge, prin influenţa
exercitată, să se impună ca factor determinant.
În acelaşi timp, procesele colective nu se desfăşoară independent, ci au loc în cele mai diferite şi mai
complexe legături cauzale. Fiecare dintre aceste procese prezintă un program propriu şi este guvernat de
anumite legi specifice. Dar, cu toate că au loc într-o succesiune organică, ele acţionează de fiecare dată
asupra pădurii prin rezultanta lor globală. Din nevoi metodologice, înţelegerea conţinutului şi mecanismului
lor de influenţare asupra structurii şi funcţionării pădurii se va face prin analiză şi prezentare separată.

6.2. Regenerarea pădurii


6.2.1. Definiţii şi clasificări

În sens larg, regenerarea se referă la procesul de reînnoire sau de refacere a unei păduri îmbătrânite,
exploatate sau distruse din vreo cauză oarecare (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Prin regenerare, în locul fiecărei generaţii de pădure se instalează o alta tânără şi, astfel, regenerarea se
impune ca o verigă de legătură între generaţii, asigurând continuitatea acesteia în timp şi în spaţiu.
Regenerarea pădurii este înţeleasă, în mod obişnuit, ca regenerare a arboretului dar, în cadrul
ecosistemului forestier are loc, concomitent şi cu ritmuri diferite, şi reproducerea din generaţie în generaţie a
tututor componentelor vegetale şi animale ale acestuia.
Regenerarea pădurii (virgină sau cultivată) se desăvârşeşte în strânsă legătură cu toţi factorii interni
(biologici) şi externi (bioecologici) menţionaţi, care pot favoriza, îngreuna sau chiar împiedica desfăşurarea
sa normală.
Astfel, pădurea virgină se regenerează exclusiv din sămânţă şi numai sub influenţa factorilor mediului
natural în trei modalităţi: sub masiv (adăpost), în marginea masivului sau pe teren descoperit. Regenerarea

- 37 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
sub adăpost a pădurii virgine prezintă caracter continuu în pădurile pluriene şi periodic în cele echiene. Cu
toate că şi în pădurea virgină arborii unor specii produc lăstari sau drajoni, aceştia pot da naştere unei noi
păduri doar în mod excepţional.
Şi în pădurea cultivată procesul de regenerare se poate desfăşura sub masiv, în marginea masivului şi
pe teren descoperit, desfăşurarea procesului amintit având o dinamică diferită de la caz la caz. În pădurea
cultivată, modalităţile specifice de regenerare sunt mult mai diverse, respectiv (Drăcea, 1923-1924; Toumey
şi Korstian, 1947):
• regenerarea naturală (din sămânţă, lăstari, drajoni, sămânţă şi lăstari, sămânţă şi drajoni), atât sub
influenţa factorilor de mediu, cât şi a omului.
• regenerarea artificială (din sămânţă sau butaşi), numai sub influenţa omului şi care se aplică pe scară
largă în silvicultura practică.
• regenerarea mixtă (naturală şi artificială), apărută datorită nevoii ca procesul, odată declanşat, să fie
desăvârşit cât mai rapid, cu eforturi financiare cât mai mici şi cu efecte cultural-economice cât mai mari.
În funcţie de materialul de regenerare utilizat în întemeierea pădurii cultivate s-au diferenţiat:
• regenerarea generativă (din sămânţă, sexuată), naturală sau artificială.
• regenerarea vegetativă (asexuată), fie naturală (din lăstari sau drajoni), fie artificială (din butaşi sau
puieţi produşi prin multiplicare vegetativă, din culturi de celule sau ţesuturi).
• regenerarea mixtă (generativă şi vegetativă).
Procesul de întemeiere a pădurii se încheie atunci când masa exemplarelor tinere instalate pe suprafaţa
de regenerat ajunge la independenţă biologică şi constituie o nouă stare de masiv, fiind capabilă să
inlocuiască vechea pădure matură sau bătrână.

6.2.2. Regenerarea naturală a pădurii cultivate


6.2.2.1. Regenerarea naturală din sămânţă

Regenerarea naturală a pădurii se bazează pe capacitatea arborilor de a produce, timp îndelungat,


sămânţa care, ajunsă în condiţii de mediu prielnice, poate da naştere la noi indivizi.
Pentru asigurarea regenerării arboretului se cer îndeplinite trei condiţii, respectiv:
1. Să existe suficienţi arbori maturi, capabili să fructifice abundent şi să însămânţeze corespunzător întreaga
suprafaţă.
2. Solul să prezinte insuşiri favorabile germinării seminţelor şi răsăririi plantulelor.
3. Seminţişul valoros instalat să beneficieze în continuare de condiţiile necesare pentru creşterea şi
dezvoltarea normală până la constituirea noii păduri tinere.
În linii mari, în desfăşurarea procesului de regenerare naturală din sămânţă se disting trei etape
distincte: (1) fructificarea arborilor, (2) germinarea seminţelor şi răsărirea plantulelor, respectiv (3)
creşterea şi dezvoltarea seminţişului.

(1) Fructificarea arborilor. Aceasta începe la o anumită vârstă, când arborii ajung la maturitate, şi se
desăvârşeşte printr-o succesiune de faze, respectiv:
- 38 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
(a) Maturitatea arborilor
(b) Diferenţierea şi formarea mugurilor floriferi
(c) Înflorirea şi polenizarea
(d) Fecundarea şi formarea seminţelor
(e) Maturaţia seminţelor şi coacerea fructelor
(f) Diseminarea fructelor şi seminţelor,
faze care au o dinamică variabilă cu natura speciei, condiţiile staţionale şi acţiunea factorilor perturbanţi.
Astfel, (a) maturitatea arborilor are loc după culminarea creşterii în înălţime când, pe măsura răririi
coronamentului, arborii beneficiază de mai multă lumină şi încep să producă şi organe de reproducere.
Trecerea la maturitate a arborilor se realizează la vârste diferite, în funcţie de specie (tab. 20), temperament,
mod de regenerare, clasă Kraft etc.

Tab. 20. Vârsta la care începe fructificarea la principalele specii forestiere (din Miulescu şi Bakoş, 1972)

Specii Vârsta la care începe fructificarea…(ani)


În stare izolată În masiv
Larice, pini 25-30 30-40
Molid 30-35 50-60
Brad 50-60 60-70
Stejar pedunculat, fag 40-50 70-80
Gorun 50-60 70-80
Tei, paltin de câmp, carpen 20-25 30-40
Mesteacăn, anin, plop tremurător 15-20 20-30
Salcâm 5 6-10

Astfel, speciile de lumină şi cu sămânţa uşoară (larice, pini, mesteacăn, salcâm etc.) încep să fructifice
la vârste mai mici decât cele de umbră şi cu sămânţa grea. La aceeaşi specie, arborii proveniţi din lăstari
fructifică mai repede decât cei din sămânţă. În masivul pădurii, cel mai repede fructifică arborii cei mai înalţi
(predominanţi) şi cei de la lizieră, în timp ce arborii cei mai mici (dominaţi sau deperisanţi) pot să nici nu
ajungă la fructificaţie până la termenul exploatării. Fructificaţia începe mai timpuriu şi angajează mai mulţi
arbori în arboretele rărite, iar producţia lor de sămânţă într-un an de fructificaţie este mai mare.
Condiţiile staţionale influenţează sensibil vârsta trecerii la maturitate (dar şi durata, periodicitatea şi
intensitatea fructificaţiei). În acest sens, s-a constatat că pe staţiunile călduroase şi uscate de pe versanţii
însoriţi, unde arborii au, în general, o longevitate mai scurtă şi creşterea vegetativă mai diminuată,
fructificaţia începe mai timpuriu. În schimb, în regiunile mai nordice şi pe staţiunile mai înalte, mai umede şi
mai răcoroase, arborii ajung la fructificaţie mai târziu.
(b) Diferenţierea şi formarea mugurilor floriferi. Formarea mugurilor este dependentă de însuşirile
ereditare individuale, în care mecanismele hormonale joacă un rol decisiv, dar depinde şi de mersul vremii,
de desimea arboretului, de gradul de luminare a coroanelor arborilor etc.
În general, la speciile care înfloresc primăvara devreme (alun, anin, plopi, sălcii, ulmi), mugurii floriferi
se diferenţiază în primăvara sau vara anului precedent. La celelalte specii, mugurii floriferi se formează la
sfârşitul verii anului precedent şi chiar în primăvara anului în care are loc înflorirea.

- 39 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
(c) Înflorirea şi polenizarea. Epoca înfloririi diferă în funcţie de specie, de ansamblul condiţiilor de
mediu şi mai ales de mersul vremii în anul respectiv. Astfel, înflorirea la aceeaşi specie întârzie, de regulă, cu
4-6 zile la creşterea altitudinii cu 100 m dar, în raport cu orografia terenului, se pot produce şi modificări în
decalarea înfloririi, generate de inversiunile termice sau de expoziţia versantului (tab. 21).

Tab. 21. Date fenologice medii pentru principalele specii forestiere


(prelucrare după Tomescu et al., 1967)

Specia Staţia fenologică Altitudinea, latitudinea şi Înflorirea Începutul Perioada generală de


longitudinea (început) coacerii coacere a seminţelor
seminţelor
Molid Şapte Izvoare 980-1100 m 21 V 29 IX 21 X
precoce (O.S. Borsec) 46°56’ lat. N; 25°22’ long. E
Molid Şapte Izvoare 980-1100 m 7 VI 18 X 16 XI
tardiv (O.S. Borsec) 46°56’ lat. N; 25°22’ long. E
Molid Arboretumul 430 m 6V 29 IX 9X
Mihăeşti 45°17’ lat. N; 25°02’ long. E
Molid Poiana Stânii 1255 m 26 V 25 IX 4X
(O.S. Sinaia) 45°21’ lat. N; 25°33’ long. E
Brad Piatra Arsă 1020 m 17 V 26 IX 7X
(O.S. Sinaia) 45°21’ lat. N; 25°33’ long. E
Brad Arboretumul 430 m 2V 23 IX 2X
Mihăeşti 45°17’ lat. N; 25°02’ long. E
Larice Piatra Arsă 1020 m 23 IV 24 IX 1X
(O.S. Sinaia) 45°21’ lat. N; 25°33’ long. E
Larice Ciolpani 100 m 12 IV - 9 IX
(O.S. Snagov) 44°41’ lat. N; 26°05’ long. E
Fag Piatra Arsă 1020 m 19 V 11 IX 20 IX
(O.S. Sinaia) 45°21’ lat. N; 25°33’ long. E
Fag Teiş 300 m 13 IV 5 IX 21 IX
(O.S. Orşova) 44°42’ lat. N; 22°24’ long. E
Gorun Tismana 360-460 m 12 IV 22 IX 7X
45°04’ lat. N; 22°55’ long. E
Gorun Cioanca 500 m 5V 26 X 13 XI
(Cluj) 46°46’ lat. N; 23°36’ long. E
Stejar Noroieni 128 m 30 IV 14 IX 1X
(Satu-Mare) 47°48’ lat. N; 22°53’ long. E
Stejar Bratovoieşti 70 m 22 IV 30 IX 15 X
(Craiova) 44°19’ lat. N; 23°48’ long. E

Răcirea bruscă a vremii sau apariţia îngheţurilor târzii în timpul înfloririi pot însă compromite parţial
sau total înflorirea.
La cele mai multe specii, receptivitatea pentru polenizare a florilor femele coincide cu perioada
diseminării polenului şi durează 2-3 zile la pin şi 2-5 zile la carpen, stejar, paltin, mesteacăn etc. Diseminarea
polenului se face mai ales cu ajutorul vântului (anemofilă) dar şi al insectelor (entomofilă), ca la tei, salcâm,
paltin, scoruş. La speciile cu polenizare anemofilă, producţia de polen este mult mai mare decât la cele
entomofile.
(d) Fecundarea şi formarea seminţelor. Perioada scursă între polenizare şi fecundare la speciile
forestiere este de numai câteva zile la larice, ulm, salcie, plop, creşte până la 4-6 săptămâni în cazul stejarului
şi ajunge la 12-14 (sau chiar mai multe) luni la pin, cer şi ienupăr. Florile nefecundate produc seminţe sterile
sau se usucă şi cad la scurtă vreme după trecerea epocii fecundării.

- 40 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
(e) Maturaţia seminţelor şi coacerea fructelor. Maturaţia seminţelor se consideră realizată atunci
cînd embrionul este complet dezvoltat şi capabil să germineze. Concomitent cu maturaţia seminţelor sau
după aceasta se realizează şi coacerea fructelor, atunci cînd toate învelişurile sunt definitiv formate,
căpătând coloraţia şi consistenţa specifice.
În general, maturaţia şi coacerea se realizează în anul înfloririi, dar la pin silvestru, cer, stejar roşu, etc.
acestea au loc numai în toamna celui de-al doilea an (specii cu maturaţie bienală), iar la ienupăr în al doilea
sau chiar al treilea an. După cum se observă din tab. 21, epoca coacerii variază cu natura speciei şi condiţiile
staţionale, între care mersul vremii în anul respectiv joacă un rol determinant.
(f) Diseminarea fructelor şi seminţelor. Diseminarea (modul natural de răspândire a fructelor şi
seminţelor) are loc, la unele specii (ulmi, plopi, sălcii, mesteacăn, castan, fag, stejar, brad, pin strob), la scurt
timp după maturaţie şi coacere. La alte specii (molid, pini, larice, duglas, frasin, salcâm, tei, carpen, anin,
paltin de munte etc), diseminarea întârzie mult timp peste iarnă şi se prelungeşte până în primăvara anului
următor.
Fructele şi seminţele care diseminează toamna după coacere se păstrează peste iarnă în stare latentă pe
solul pădurii, menţinerea calităţii lor fiind condiţionată de însuşirile mediului în care ajung. La speciile cu
diseminare întârziată, menţinerea calităţii seminţelor este condiţionată în special de starea vremii din
perioada de latenţă, în care fructele rămân pe arbori.
Viteza de diseminare, ca şi distanţa până la care pot fi împrăştiate seminţele, depind în mod obişnuit
de greutatea şi forma acestora, precum şi de agenţii de diseminare (vânt, păsări, animale, ape, înclinarea
versanţilor etc). Astfel, la speciile cu seminţe uşoare ori cu organe specializate de zbor gen aripioare sau
smocuri de peri (anini, frasini, acerinee, mesteacăn, sălcii), diseminarea cu ajutorul vântului sau apei se poate
face la depărtări de ordinul zecilor sau sutelor de metri (tab. 22).

Tab. 22. Distanţa de diseminare prin vânt a seminţelor unor specii forestiere din Europa (din Baker, 1950)

Distanţa de diseminare, exprimată în…..


Genul înălţimi medii de arboret (Schlich, 1910) metri (Vanselow, 1931)
Betula 4-8 -
Ulmus 4-8 50
Larix 4-8 50
Picea 3-4 50
Pinus (sylvestris) 3-4 50
Alnus 3-4 50
Acer 2-3 30
Fraxinus 2-3 30
Tilia 1-2 30
Abies 1-2 30

Speciile cu seminţe grele (stejar, castan, fag, brad) se împrăştie, în general, pe cale gravitaţională, doar
prin simpla cădere sub coroana arborilor. Acestea sunt diseminate, pe distanţe şi în proporţii mai mici, şi de
către animale şi păsări, ca şi prin alunecare pe versant, fără însă ca şansele lor de a se regenera în spaţii care
depăşesc proiecţia suprafeţei coroanelor semincerilor să crească simţitor.

- 41 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
Ca rezultat al capacităţii de diseminare s-a produs în timp migraţiunea speciilor sau deplasarea lor şi
colonizarea unor teritorii noi. Migraţiunea speciilor se poate realiza în două moduri (Dengler, 1935):
• treptat (migraţiunea treptată), care are loc din aproape în aproape şi este caracteristică speciilor cu
sămânţa mai grea.
• pe sărite (migraţiunea pe sărite) care are loc prin împrăştierea seminţelor mai uşoare la distanţe mari. În
acest mod, seminţele ajung în centre de migrare de unde, pe măsură ce produc din nou sămânţă, speciile
se deplasează atât din aproape în aproape cât şi pe sărite, putând pune mai repede stăpânire pe spaţii
întinse. Se apreciază că, prin migraţiunea pe sărite, viteza de migrare se poate mări de până la 1.000 de
ori.
Periodicitatea fructificaţiei reprezintă numărul de ani, mai mult sau mai puţin constant, care se
scurge între două fructificaţii abundente, în acelaşi arboret (Drăcea, 1923-1924). Periodicitatea diferă în
funcţie de însuşirile speciei (tab. 23).

Tab. 23. Periodicitatea fructificaţiei la principalele specii forestiere

Specia Periodicitatea fructificaţiei după… (ani)


Vanselow, 1931 Rubţov, 1958 Miulescu şi Bakoş, 1972
Molid 3-5 3-4 3-5
Pin silvestru 2-4 2-4 2-4
Larice 6-10 3-5 3-5
Brad 2-3 3-4 2-3
Fag 5-6 4-7 4-8
Gorun 5-6 4-6
Stejar 2-4 3-7 4-8
Tei ± anual ± anual 1-2
Anin ± anual 2-3 anual
Carpen 2 2-3 anual
Mesteacăn ± anual 2-3 anual

Între doi ani consecutivi cu fructificaţie abundentă, numiţi ani de fructificaţie generală sau ani de
sămânţă, pot exista şi ani cu fructificaţie slabă, numiţi ani de fructificaţie parţială sau ani de stropeală
(stropitură) (Drăcea, 1923-1924).
În condiţii staţionale mai favorabile, periodicitatea fructificaţiei este mai mică iar cantitatea şi calitatea
fructelor şi seminţelor sunt mai ridicate. Cu cât speciile se îndepărtează de optimul ecologic, cu atât
periodicitatea creşte. Astfel, pinul silvestru fructifică la limita superioară a pădurii abia o dată la 50-100 ani,
în pinetele din Scandinavia periodicitatea se reduce la 10-20 ani, iar la noi, în Belgia sau în Marea Britanie,
este de numai 3-4 (5) ani (Boudru, 1989; Savill, 1991). De asemenea, în timp ce stejarul pedunculat fructifică
în România la 4-8 ani, în pădurile din nord-vestul Franţei (Normandia) sau în Marea Britanie fructifică
abundent la 3-4 (5) ani sau chiar mai des (Savill, 1991), iar în cele belgiene la 8-10, chiar 12 ani (Boudru,
1989).
Intensitatea fructificaţiei (producţia de fructe şi seminţe) depinde de natura şi starea pădurii, de
vârsta şi însuşirile arborilor componenţi, precum şi de condiţiile staţionale. Aceasta se exprimă în mod

- 42 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
obişnuit prin producţia de fructe sau seminţe estimată la unitatea de suprafaţă (număr de seminţe/ha sau kg
seminţe/ha) (tab. 24).

Tab. 24. Producţia de seminţe la hectar a principalelor specii forestiere (din Enescu, 1969)

Specia Producţia de seminţe, kg/ha


Medie Amplitudinea de variaţie*
Molid 13 0,2-90
Pin 10 0,02-80
Brad 25 3-100
Larice 15 2-80
Fag 150 5-300
Gorun 300 10-1.000
Stejar pedunculat 400 20-1.500
Frasin comun 30 15-100
Tei 50 10-200
Paltin de câmp 100 20-225
Salcâm 10 1-20
Anin negru 20 1-40
*amplitudinea maximă nu reprezintă cifra-record

Într-un an de fructificaţie, cantitatea de fructe şi seminţe produsă depinde de poziţia ocupată de arbori
(clasa Kraft) în structura verticală a pădurii. Astfel, arborii predominanţi, cu coroanele bine luminate, ajung
mai repede la maturitate şi fructifică mai intens.
La arborii dominanţi şi codominanţi intensitatea se reduce evident, în timp ce arborii dominaţi şi
copleşiţi fructifică extrem de slab (tab. 25).

Tab. 25. Producţia arborilor de molid din diferite clase Kraft, raportată la producţia recoltată din arborii din
clasa I, considerată 100% (după Tomescu et al., 1960, din Constantinescu, 1973)

Clasa Kraft I II III IV V


Producţia de seminţe, în procente 100 42 11 1,5 0,4

Producţia de fructe şi seminţe se distribuie inegal în coroana arborilor. În acest sens, în arboretele de
molid, brad, duglas, pin strob, cvercinee, s-a constatat că treimea superioară a coroanei, care beneficiază de
cel mai mare aflux de lumină, produce cea mai mare cantitate de fructe şi seminţe. În schimb, la larice, pin
silvestru, mesteacăn (specii cu temperament de lumină), fructele se formează în toată coroana.
Se apreciază că, în perioada maturităţii, intensitatea fructificaţiei sporeşte treptat până după momentul
culminării creşterii în volum, se menţine apoi constantă o anumită perioadă de timp, după care începe să
scadă.
Reuşita regenerării naturale este puternic influenţată de numărul arborilor seminceri, de repartiţia lor
mai mult sau mai puţin uniformă pe suprafaţa de regenerare, precum şi de factorii ecologici care favorizează
sau împiedică procesul amintit. De aceea, pregătirea pădurii pentru o mai bună regenerare constă din
extragerea arborilor necorespunzători ca specie sau conformare, prin care se favorizează fructificaţia
speciilor sau exemplarelor mai valoroase sub raport fenotipic sau genotipic.

- 43 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
2. Germinarea seminţelor şi răsărirea plantulelor. În mediul pădurii, seminţele căzute pe sol în
urma diseminării parcurg o perioadă de repaus vegetativ (stare latentă, dormanţă), care poate dura câteva
zile (ulmi, sălcii, plopi), câteva luni (răşinoase, fag, stejar, gorun) sau chiar peste un an, cum este cazul la
frasin, tei, carpen. Chiar şi la brad, fag, gorun şi duglas, unde majoritatea seminţelor căzute toamna
germinează şi răsar în cursul primăverii, rămân încă seminţe care răsar în perioada de vară sau chiar în
primăvara anului următor.
Seminţele speciilor cu tegument gros şi foarte rezistent (salcâm, glădiţă, zâmbru) germinează cu
dificultate în mediul pădurii, ceea ce obligă la regenerarea acestor specii pe alte căi, după forţarea
seminţelor.
Procesul germinării seminţelor şi răsăririi plantulelor este condiţionat de realizarea unor temperaturi
pozitive, de umezeală ridicată şi aeraţie suficientă, condiţii care sunt în general asigurate în mediul intern al
pădurii şi în apropierea masivului. În plus, germinarea seminţelor este influenţată şi de grosimea litierei,
precum şi de acţiunea unor factori ecologici perturbatori.
Germinarea şi răsărirea se consideră încheiate când tulpiniţa străbate solul de deasupra şi, apărând la
suprafaţă, începe nutriţia autotrofă. Este evident că acest proces prezintă durată şi dinamică de desfăşurare
diferite de la o specie la alta, iar plantulele au o vitalitate variabilă, ca urmare a însuşirilor individuale de
natură genetică, a modului de înrădăcinare, a momentului de apariţie, a mersului vremii, a competiţiei cu
pătura erbacee etc.
3. Dezvoltarea seminţişului. În cadrul acestei ultime etape în regenerarea naturală, din sămânţă, a
pădurii se diferenţiază două faze cu particularităţi şi momente de realizare diferite: (a) faza de plantulă şi (b)
faza de tineret.
(a) Faza de plantulă. Prin plantule se înţelege seminţişul în dezvoltarea lui din primul sezon de
vegetaţie, de la apariţie până la lignificarea completă. Cu toate că, după o fructificaţie bogată, se instalează
un număr mare de plantule (uneori de ordinul milioanelor), ele prezintă o sensibilitate pronunţată faţă de
diverşii factori ai mediului şi, ca urmare, eliminarea naturală este extrem de intensă şi se soldează fie cu
reducerea drastică a concentraţiei plantulelor, fie cu dispariţia lor integrală (tab. 26).

Tab. 26. Variaţia numărului plantulelor într-un făget pur şi echien (din Stănescu et al., 1970)

Specificări u.m. 20 IV* 5 V 18 V 16 VI 15 VII 15 VIII 13 IX 14 X 13 XI


Număr de plantule la hectar mii buc - 1079,2 1060,8 930,8 732 408,8 361,2 312 312
Procent de eliminare la plantule % - - 1,7 13,7 32,2 62,1 66,5 71,1 71,1

În aceasta fază, factorii climatici joacă un rol foarte important, uneori chiar decisiv. Astfel, reducerea
cantităţii de lumină sub punctul de compensaţie poate conduce la dispariţia în masă a plantulelor şi
compromiterea regenerării (Negulescu şi Damian, 1966; Stănescu et al., 1970). De aceea, arboretul matur
trebuie rărit la timp, corespunzător exigenţelor ecologice ale seminţişului speciilor de valoare, fără însă ca
ansamblul celorlalţi factori ecologici să devină nefavorabil. Plantulele speciilor de umbră (fag, brad), fiind
mai sensibile la geruri, arşiţe şi uscăciune, suportă bine o umbrire nu prea puternică a arboretului matur, fiind
însă serios afectate de mediul terenului complet descoperit. Acesta este însă suportat fără probleme de

- 44 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
seminţişul speciilor de lumină (pin silvestru, larice, mesteacăn, plop tremurător, salcie căprească), precum şi
al molidului, care este mai puţin sensibil la factorii ecologici vătămători de tipul gerurilor, arşiţei sau secetei.
Căldura poate fi uneori hotărâtoare în existenţa plantulelor, aşa cum este cazul îngheţurilor târzii sau
chiar timpurii, ca şi al arşiţelor şi secetei estivale, care sunt mult mai periculoase pe terenul descoperit decât
sub masiv. Ca urmare, plantulele apărute în interiorul masivului au mai multe şanse să se menţină decât cele
de pe teren descoperit.
Umiditatea solului şi atmosferei pot juca un rol de seamă în supravieţuirea şi creşterea plantulelor, aşa
cum este cazul exceselor de apă sau al uscăciunii din orizonturile superioare de sol care, chiar dacă sunt de
scurtă durată, pot fi extrem de dăunătoare.
Caracteristicile fizice, troficitatea minerală şi azotată ale solului pot avea un rol considerabil,
condiţionând vigoarea de creştere a plantulelor şi capacitatea lor de concurenţă în competiţia cu celelalte
etaje de vegetaţie (Badea, 1966).
Factorii orografici se reflectă de asemenea sensibil, mai ales indirect, în existenţa şi dezvoltarea
plantulelor (Negulescu şi Ciumac, 1959).
Plantele şi animalele pădurii au asupra seminţişului o acţiune cu atât mai nefavorabilă cu cât
concentraţia lor numerică este mai mare.
(b) Faza de tineret. Începe din al doilea sezon de vegetaţie şi durează până în momentul constituirii
pentru prima oară a stării de masiv.
În aceasta fază, seminţişul dispune de o capacitate mereu sporită de rezistenţă la factorii vătămători
periculoşi. Odată ce puieţii cresc şi se dezvoltă sporesc însă şi exigenţele lor faţă de lumină, apă şi săruri
minerale, iar arboretul matern, care îndeplinea un rol protector în cazul regenerării sub masiv, devine factor
limitativ pentru dezvoltarea noii generaţii. Astfel, seminţişul de mesteacăn rezistă sub masivul pădurii doar
un an, cel de stejar pedunculat 2-3 ani, cel de gorun 4-6 ani, cel de molid 20-30 de ani în timp ce seminţişul
de brad poate suporta umbra arboretului matern până la 40-50 de ani, rămânând însă de talie redusă (1-2 m
înălţime) (Negulescu şi Săvulescu, 1965). Dacă însă umbrirea masivului se prelungeşte mai mult decât
duratele amintite puieţii se usucă şi există riscul compromiterii regenerării.
Pe măsură ce arboretul matern este supus la intervenţii (tăieri) repetate, cu rolul de reducere progresivă
a consistenţei acestuia până la înlăturarea sa integrală, se activează şi creşterea seminţişului, care pune
temeinic stăpânire pe sol şi ajunge la independenţă biologică, constituind starea de masiv.

6.2.2.2. Regenerarea naturală vegetativă


Se bazează pe însuşirea de care dispun arborii anumitor specii de a se reface sau reîntineri din
anumite părţi ale tulpinii sau rădăcinii (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).
Regenerarea naturală vegetativă a pădurii se realizează din lăstari sau drajoni. La anumite specii,
regenerarea vegetativă se poate produce şi prin marcotare sau altoire, însă aceste procese au doar caracter
individual şi nu angajează pădurea în ansamblu.

- 45 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
a. Regenerarea din lăstări a pădurii. Aceasta constă din proprietatea unor specii lemnoase de a
forma lăstari pe cioata rămasă după tăierea tulpinii. Lăstarii se formează în două modalităţi (Hartig, 1852, în
Boppe, 1889):
- pe partea exterioară a cioatei, între tăietură şi nivelul solului, din mugurii dorminzi (proventivi) şi se
numesc lăstari proventivi.
- la partea superioară a cioatei, în ţesutul de cicatrizare (zona de calus) format între scoarţă şi lemn,
din mugurii adventivi (întâmplători), numiţi lăstari adventivi (fig. 11).

Fig. 11. Formarea lăstarilor proventivi (P)şi adventivi (A) pe o cioată (din Piussi, 1994)

Dintre aceştia, lăstarii proventivi sunt mai valoroşi deoarece se fixează mai bine pe cioată, au o
vigoare superioară, îşi formează repede rădăcini proprii şi se individualizează în timp scurt, sunt mai puţin
expuşi la putregai şi au o longevitate mai mare.
Lăstarii cresc la început primind seva brută absorbită de rădăcinile cioatei pe care s-au format, dar cu
timpul îşi crează sisteme radicelare proprii, în timp ce cioata putrezeşte. Aşa este cazul la tei, unde lăstarii
proventivi apar la nivelul coletului, ceea ce permite individualizarea lor relativ rapidă (figura 12).

Fig. 12. Formarea lăstarilor la tei (din Drăcea, 1923-1924)


a - imediat după tăiere; b – cioată în curs de putrezire; c – individualizarea lăstarilor

Capacitatea de lăstărire a arborilor variază în funcţie de diverşi factori, dintre care natura speciei,
vârsta arborilor şi condiţiile staţionale sunt cei mai importanţi. Astfel, această facultate este prezentă la
majoritatea foioaselor între care lăstăresc viguros şi pe o perioadă mai lungă doar stejarul, gorunul, cerul,

- 46 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
gârniţa, carpenul, aninii, sălciile, plopii, teii, jugastrul, arbuştii (corn, sânger, alun, soc negru, păducel, salbă,
etc.).
Lăstăresc bine, dar numai în tinereţe, salcâmul, fagul, paltinii, frasimul şi mesteacănul. Între
răşinoasele autohtone lăstăreşte doar tisa, la care se adaugă între cele exotice Sequoia sempervirens,
Sequoiadendron giganteum, Cryptomeria japonica, Taxodium distichum, Pinus rigida, P. serotina etc.
Capacitatea de lăstărire variază cu vârsta în sensul că este foarte viguroasă în primii ani, după care
slăbeşte pe măsura înaintării în vârstă astfel încât, de la 30-40 ani, practic încetează. Excepţie de la această
situaţie fac cvercineele, castanul bun, carpenul, ulmul, aninii, la care capacitatea de lăstărire se prelungeşte
peste această vârstă şi poate chiar depăşi 100 de ani, ca la cvercinee (Fron, 1923), deşi vitalitatea lăstarilor
descreşte considerabil cu vârsta cioatei (Drăcea, 1923-1924)
La aceeaşi specie şi vârstă a arboretului, capacitatea de lăstărire este mai viguroasă pe staţiunile cele
mai bogate şi slăbeşte pe măsură ce condiţiile de vegetaţie se înrăutăţesc. În regiunile mai calde, aşa cum
sunt limita inferioară a arealului unei specii sau expoziţiile însorite, cioatele produc mai mulţi lăstari, dar se
epuizează mai repede.
De remarcat că regenerarea din lăstari a pădurii poate avea loc numai în anul tăierii tulpinilor astfel
încât, dacă, dintr-o cauză oarecare, lăstarii produşi după tăiere sunt distruşi, regenerarea vegetativă poate fi
compromisă.
Lăstarii prezintă la început o creştere mai viguroasă decât puieţii din sămânţă, întrucât beneficiază de
sistemul radicelar al cioatei (fig. 13).

SC (lăstari) SC (sămânţă)

20
creşterea medie a producţiei

19
18
17
totale, m3/an/ha

16
15
14
13
12
11
10
9
8
0 5 10 15 20 25 30 35
vârsta, ani

Fig. 13. Variaţia creşterii medii a producţiei totale în salcâmetele din clasa a I de producţie
regenerate din lăstari şi puieţi din sămânţă (din Giurgiu et al., 1972)

Dar, deşi pot constitui starea de masiv chiar în primul sau al doilea an, scăpând mai repede de
concurenţa celorlalte etaje de vegetaţie, după 10-15 ani lăstarii de salcâm sunt depăşiţi în creştere de
exemplarele din sămânţă şi rămân evident inferiori în privinţa producţiei de masă lemnoasă.
Arborii proveniţi din lăstari prezintă curburi la bază, sunt frecvent atacaţi de putregai transmis de la
cioată iar, la aceeaşi vârstă, realizează dimensiuni mai mici şi au o proporţie a lemnului de lucru (lemn gros)
mai scăzută decât cei din sămânţă (figura 14).

- 47 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

Fig. 14. Variaţia procentului de lemn de lucru gros (diametrul la capătul subţire mai mare de 24 cm) în
gorunetele din clasa a II-a de producţie regenerate din lăstari şi samânţă (din Giurgiu, 1979)

Arboretele regenerate repetat din lăstari prezintă, la fiecare nouă generaţie, o proporţie tot mai ridicată
de putregai, au o stare de vegetaţie tot mai lâncedă şi calitate a tulpinilordin ce în ce mai slabă.
(2) Regenerarea din drajoni a pădurii. Drajonii sunt lăstarii care iau naştere din mugurii adventivi
formaţi pe rădăcini (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Fenomenul apariţiei drajonilor este întâlnit
la arborii sănătoşi cu rădăcini trasante, superficiale (situate nu mai profund de 5-6 cm de la suprafaţa solului)
şi subţiri (diametrul, în general, de maximum 1 (2) cm) (fig. 15).

Fig. 15. Drajonarea la arborii forestieri (din Fischesser, 1981)

Drajonii apar şi ca rezultat al rănirii rădăcinilor superficiale aparţinând unor specii de foioase.
Capacitatea de drajonare variază, ca şi lăstărirea, cu specia, vârsta şi condiţiile staţionale. Astfel,
dintre speciile forestiere întâlnite la noi drajonează viguros cenuşerul, plopii (tremurător, alb, negru),
salcâmul, aninul alb, teii, ulmii, unele sălcii, cireşul, sorbul, arbuştii (cătina albă, porumbarul, sângerul,
alunul, etc).
Spre deosebire de lăstărire, realizată pe cioată sau mai ales pe părţile laterale ale acesteia, drajonii se
întind până la distanţe apreciabile de cioata-mamă. Astfel, drajonii salcâmului apar uneori la 10 m de cioată
(Popescu, 1954), valoare egală cu cea specifică cireşului (Pryor, 1988, în Nicolescu şi Nicolescu, 2002).
- 48 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
Drajonii de sorb se întind până la 10, chiar 20 m (Lanier et al., 1990, în Nicolescu şi Nicolescu, 2003), în
timp ce cei de plop tremurător apar până la 35 m de cioată (Gulisaşvili, în Tkacenko, 1955).
La aceeaşi specie (cum este cazul salcâmului), exemplarele din drajoni cresc, în primii 10-15 ani, mai
lent decât cele din lăstari, după care raportul dintre ele se inversează. În schimb, drajonii nu prezintă curburi
la bază, se individualizează mai rapid de rădăcina-mamă (la 4-5 ani în cazul salcâmului – Tănăsescu, 1971)
şi sunt mai sănătoşi (prezintă o pondere a putregaiului, care este transmis din rădăcina-mamă, mai redusă
decât la arborii din lăstari).
În plus, regenerarea pădurii prin drajonare este mai sigură deoarece drajonii se formează atât în anul
tăierii tulpinilor, cât şi în următorii 2 (chiar 3) ani, apariţia acestora fiind favorizată de rănirea rădăcinilor
superficiale prin colectarea lemnului exploatat.
După cum s-a menţionat, (3) marcotarea la speciile forestiere este caracteristică doar unor exemplare
(arbori) şi nu arboretelor. În mod natural, pot fi întâlnite cazuri de marcotaj la fag, jneapăn, molid, etc.
(4) Concreşterea este o altă modalitate de regenerare pe cale vegetativă, întâlnită foarte frecvent în
pădure. Acestea pot să apară între ramurile aceluiaşi arbore, între tulpinile arborilor vecini sau, cel mai
frecvent, între rădăcinile arborilor aceleiaşi specii sau ale unor specii înrudite. Fenomenul concreşterii
prezintă importanţă deoarece unele exemplare pot beneficia în plus de aportul de sevă brută adus prin
rădăcinile arborilor exploataţi. Tot ca rezultat al concreşterii, unele cioate (numite cioate vii) ajung să
vegeteze un timp după tăiere, prin aceasta efectul hidrologic şi antierozional al pădurii menţinându-se şi după
eliminarea arboretului.

6.2.3. Regenerarea pădurii virgine


Regenerarea pădurii virgine are loc numai din sămânţă şi este dependentă de capacitatea de fructificare
a arboretului, de modul de diseminare a seminţelor, de calitatea acestora, precum şi de mediul în care au loc
germinarea seminţelor, răsărirea plantulelor, creşterea şi dezvoltarea seminţişului instalat.
În general, pădurea virgină produce suficientă sămânţă şi oferă condiţii ecologice favorabile
regenerării fără riscuri, astfel încât continuitatea sa nu este decât rareori ameninţată de diverşi factori
vătămători, între care intervenţia umană joacă un rol central.
În pădurea virgină s-au evidenţiat două căi principale pentru regenerarea acesteia: (1) sub masiv şi (2)
pe teren descoperit.
(1) Regenerarea sub masiv, care a asigurat perenitatea pădurilor virgine, reprezintă calea sa normală
de reînnoire. Acest mod de regenerare este favorizat de capacitatea ridicată a arborilor maturi de a produce
sămânţa necesară, precum şi de condiţiile ecologice ale masivului care favorizează instalarea şi dezvoltarea
seminţişului. Ca factor limitativ principal în regenerarea sub masiv acţionează regimul de lumină din pădure,
care poate fi deficitar în anumite perioade şi tipuri de structuri, acestuia putându-se adăuga alţi factori
perturbanţi, care acţionează în special pe parcursul desăvârşirii regenerării.
Regenerarea sub masiv a pădurii virgine se poate produce în două moduri, continuu şi în valuri.
Regenerarea sub masiv cu caracter continuu este specifică pădurilor pluriene constituite din specii
mai rezistente la umbrire. În astfel de păduri unii arbori groşi, ajunşi la vârsta longevităţii fiziologice, se

- 49 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
usucă şi cad şi lasă loc pentru instalarea şi dezvoltarea unei noi generaţii de seminţiş. În acest fel, în spaţiul
pădurii virgine are loc permanent, dar mereu în alte locuri şi după fiecare an de fructificaţie, însămânţarea
unor porţiuni favorizate în actul regenerării. Ca rezultat, eliminarea naturală şi natalitatea se desfăşoară după
o dinamică asemănătoare, iar în pădure se menţine aproximativ acelaşi număr de arbori, precum şi acelaşi tip
de structură.
Regenerarea sub masiv în valuri este specifică arboretelor cu structură echienă sau relativ echienă.
Aceste arborete sunt formate din numeroşi arbori cu vârste şi dimensiuni apropiate care, o perioadă lungă, nu
permit regenerarea însă, pe măsura înaintării în vârstă, arboretul se răreşte continuu şi fructifică abundent,
permiţând instalarea unei noi generaţii, a unui val nou. Într-o perioadă de timp variabilă, noul arboret pune
stăpânire pe întreaga suprafaţă, împiedicând, asemenea generaţiei anterioare, orice nouă regenerare, până
când şi acesta îmbătrâneşte şi se răreşte suficient, permiţând apariţia unui nou val de regenerare.
(2) Regenerarea pe teren descoperit reprezintă calea de refacere a pădurii virgine distrusă sub
acţiunea unor calamităţi naturale. Prin eliminarea integrală a etajului arborescent solul rămâne complet
descoperit şi, în consecinţă, dispare şi mediul specific pădurii virgine. Astfel, regenerarea întâmpină serioase
dificultăţi, factorii limitativi fiind lipsa materialului seminologic şi a protecţiei arboretului matur. Aceasta
este condiţionată de capacitatea de migraţie a seminţelor produse de arborii şi arboretele vecine, de rezistenţa
puieţilor la condiţiile mediului extern, de presiunea competiţiei la care sunt supuşi etc.
În condiţiile terenului descoperit, refacerea pădurii se realizează în urma unor procese succesionale,
adesea de lungă durată, între speciile pioniere, care sunt primii ocupanţi ai terenurilor goale, şi cele de bază.
Un caz particular al regenerării pe teren descoperit îl reprezintă înaintarea pădurii virgine în staţiuni
unde nu a existat sau a dispărut cu mult timp în urmă, staţiuni care i-au (re)devenit în timp favorabile şi în
care aceasta se poate instala prin migraţie din aproape în aproape sau pe sărite.
Este evident că, dacă nu intervin alţi factori perturbatori, pădurea virgină instalată pe teren descoperit
se va regenera în generaţiile ulterioare sub masiv, prin una din formele amintite (continuu sau în valuri).

6.3. Constituirea stării de masiv


Acesta este procesul de realizare a consistenţei pline în dezvoltarea unui arboret nou întemeiat
(Florescu, în Negulescu et al., 1973).
Constituirea stării de masiv, care urmează procesului regenerării pădurii, se realizează după ce masa
puieţilor trece de la existenţa izolată la traiul în comun, formează un coronament continuu şi, în consecinţă,
un nou mediu specific.
Aşa cum s-a menţionat, procesul amintit echivalează cu realizarea consistenţei pline , dar nu se reduce
la aceasta deoarece, odată cu constituirea stării de masiv, exemplarele componente trec la viaţa gregară şi, în
condiţiile noului mediu intern format, creşterea şi dezvoltarea fiecărui exemplar sunt condiţionate şi de
exemplarele vecine.
Iniţial, la realizarea stării de masiv participă, pe lângă speciile arborescente, şi cele arbustive, dar
acestea rămân pe parcurs în urmă cu creşterea şi contribuie la alcătuirea etajului de vegetaţie al
subarboretului ori sunt treptat eliminate din pădure.

- 50 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
Prin constituirea unei noi stări de masiv se întemeiază de fapt o nouă pădure, cu însuşiri, fizionomie şi
structură mai mult sau mai puţin asemănătoare cu ale vechii păduri din care a luat naştere. Din acest moment,
noua pădure se va manifesta ca o comunitate de viaţă relativ stabilă, capabilă să-şi exercite susţinut funcţiile
productive şi protectoare, luând efectiv în stăpânire un anumit teritoriu şi imprimând o dinamică adecvată
proceselor individuale şi colective specifice acesteia.
În pădurea plurienă, fie naturală (virgină) fie cultivată (grădinărită), starea de masiv se menţine cu
continuitate (este permanentă) cât timp se păstrează structura neregulată specifică. În astfel de păduri,
spaţiile create prin eliminarea naturală sau extragerea unor arbori sunt ocupate de exemplare tinere, apărute
prin însămânţarea şi regenerarea naturală a golurilor create.
Spre deosebire de aceasta, în pădurea echienă, naturală sau cultivată, fiecare generaţie debutează cu
regenerarea şi realizarea stării de masiv. Cu timpul însă pădurea echienă ajunge să fie exploatată sau să
dispară dintr-o cauză oarecare şi, odată cu ea, se destramă şi starea de masiv. Acest moment este urmat de
întemeierea unui nou arboret şi realizarea unei noi stări de masiv, succesiune prin care se asigură perenitatea
pădurii şi continuitatea funcţiilor sale.
De starea de masiv depind unele procese ecosistemice ulterioare (creşterea şi dezvoltarea, elagajul,
diferenţierea, eliminarea naturală), cu toate consecinţele cantitative şi calitative asupra producţiei şi protecţiei
exercitate. De aceea, constituirea şi menţinerea stării de masiv reprezintă condiţia de bază, obligatorie,
pentru punerea în valoare a funcţiilor de producţie şi protecţie ale pădurilor.
Constituirea stării de masiv depinde de aceleaşi două grupe mari de cauze, de natură biologică şi
bioecologică, respectiv însuşirile genetice ale exemplarelor componente, precum şi mediul biotic şi abiotic în
care acestea îşi duc viaţa.
Procesul amintit depinde de natura speciilor, de desimea şi structura arboretului, de condiţiile
staţionale, de natura intervenţiilor silvotehnice, precum şi de acţiunea unor factori perturbatori (vânt, zăpadă,
avalanşe, poluare, dăunători biotici, păşunat, etc.). Astfel:
- speciile repede crescătoare şi de lumină constituie starea de masiv mai repede decât cele încet
crescătoare şi rezistente la umbrire. Spre exemplu, culturile de plopi euramericani realizează starea
de masiv după 2-4 ani (în funcţie de desimea iniţială), faţă de 7-15 ani în seminţişurile de molid,
brad sau fag (Florescu, în Negulescu et al., 1973).
- la aceleaşi specii sau acelaşi amestec de specii, starea de masiv se realizează cu atât mai devreme cu
cât desimea iniţială este mai ridicată, iar condiţiile mediului de viaţă sunt mai favorabile.
- în pădurile regenerate pe cale naturală, unde desimea iniţială este foarte ridicată (milioane sau sute
de mii de plantule/ha), constituirea stării de masiv este mai rapidă decât în cele artificiale, unde
desimea culturilor este doar de mii ori sute de puieţi sau butaşi la ha.
- arboretele provenite din lăstari, care au o creştere mai susţinută în tinereţe, constituie mai devreme
starea de masiv decât seminţişurile aceleiaşi specii. Aşa este cazul salcâmetelor provenite din lăstari,
care pot realiza starea de masiv chiar din primul an, faţă de 3-4 ani, cât sunt necesari plantaţiilor de
salcâm.

- 51 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
- cu cât condiţiile staţionale sunt mai prielnice (specii în optimul ecologic), cu atât creşterea arborilor
este mai susţinută iar starea de masiv se realizează mai devreme.
- prin intervenţiile silvotehnice se reduce desimea pădurii, ceea ce afectează şi consistenţa, respectiv
starea sa de masiv. Dacă aceasta rărire nu depăşeşte un anumit nivel considerat critic, starea de
masiv se reface în câţiva ani prin mărirea anvergurii coroanelor arborilor rămaşi. Dacă însă, în
anumite puncte, starea de masiv se destramă sub acţiunea vântului, zăpezii, incendiilor, atacului de
insecte etc., eficacitatea funcţională a arboretului afectat se reduce simţitor şi uneori acesta trebuie
refăcut prin intervenţii silvotehnice specifice.
În pădurea echienă cultivată, întârzierea constituirii stării de masiv, ca şi destrămarea sa pe parcursul
dezvoltării arboretului, influenţează negativ producţia şi productivitatea arboretului, precum şi capacitatea sa
de protecţie hidrologică, antierozională, climatică etc.
În condiţiile în care multe din pădurile României (mai ales cele montane şi de dealuri înalte) sunt
situate pe terenuri în pantă, cu potenţial ridicat de eroziune şi alunecare, este necesar ca starea de masiv să se
realizeze cât mai rapid. Ulterior, prin maniera de aplicare a lucrărilor silvotehnice, trebuie să se prevină
destrămarea stării de masiv până când, la vârste înaintate, se poate trece la întemeierea unei noi generaţii.

6.4. Creşterea pădurii


Creşterea este procesul colectiv de sporire treptată, stabilă şi ireversibilă, a dimensiunilor şi
volumului organismelor vii, vegetale şi animale, din pădure.
În mod obişnuit însă, prin creşterea pădurii se înţelege creşterea dimensională, în suprafaţă de bază şi
volum, a arborilor şi arboretelor, proces desfăşurat în cadrul general al schimbului de materie şi energie din
mediul pădurii.
Ca orice proces colectiv, şi creşterea pădurii este influenţată de cele două grupe de cauze (factori)
cunoscute, respectiv:
• interne (biologice), care depind de însuşirile individuale ale arborilor;
• externe (bioecologice), reprezentate prin ansamblul însuşirilor mediului abiotic şi biotic al pădurii.
De aici rezultă că, în pădure, creşterea nu este numai un proces fiziologic cantitativ de nivel individual,
ci şi unul complex, cu caracter de masă, specific acesteia ca ecosistem.
După caracteristicile biometrice la care se referă, se vorbeşte despre creşterea în înălţime, creşterea în
grosime (diametru, radială), creşterea în suprafaţă de bază, creşterea în volum, creşterea în substanţă uscată.
Aceste forme de creştere sunt exprimate în valori absolute (cm, m, m2, m3, t) sau relative (%).
După timpul în care se adaugă, au fost distinse creşterea anuală, creşterea periodică şi creşterea totală
(pentru întreaga durată de viaţă a arborelui sau arboretului). În plus, pentru aceste trei forme de creştere se
pot determina:
• creşterea curentă (Cc), care se adaugă pe o anumită perioadă de timp şi se calculează făcând diferenţa
dintre dimensiunea, volumul sau biomasa de la sfârşitul şi de la începutul perioadei. Dacă lungimea
perioadei este de un an rezultă creşterea curentă anuală.

- 52 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
• creşterea medie (Cm), stabilită ca raport între sporul dimensional, volumetric sau de substanţă uscată
acumulat într-o anumită perioadă şi numărul de ani din acea perioadă. Dacă se ia în considerare suma
creşterilor anuale, începând de la primul an până în momentul determinării, se obţine creşterea medie
anuală.
La arbori şi arborete, mersul creşterilor se cercetează prin măsurarea succesivă a caracteristicilor
biometrice (înălţimi, diametre, suprafeţe de bază, volume) ale acestora. Prin reprezentarea grafică a
creşterilor realizate anual sau periodic de către aceşti parametri se obţin curbele de creştere. Dacă se
reprezintă grafic creşterile acumulate de la an la an se obţin curbe de acumulare, denumite impropriu curbe
de dezvoltare (fig. 16).

Fig. 16. Curba de acumulare (sus) şi curba de creştere (jos) (prelucrare după Giurgiu, 1979)

Curba de acumulare are forma unei integrale sau a unui S alungit. Începe de la originea sistemului de
coordonate, urcă încet apoi îşi măreşte panta şi, după ce trece printr-un punct de inflexiune, se ridică din ce
în ce mai încet. Acolo unde curba de acumulare realizează punctul de inflexiune, curba de creştere realizează
un maxim. La vârste mari, curba de acumulare devine asimptotică la axa absciselor.
Curba creşterii curente are un maxim şi două puncte de inflexiune, care delimitează trei faze în viaţa
arborilor şi arboretelor (Stinghe şi Sburlan, 1958; Giurgiu, 1969, 1979):
• faza tinereţii – pe prima porţiune, de la originea axelor de coordonate până la primul punct de inflexiune
(zona 0-a);

- 53 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
• faza maturităţii sau aşa-numita mare perioadă de creştere (a lui Sachs) - între primul şi al doilea punct
de inflexiune (zona a-c);
• faza bătrâneţii - de la al doilea punct de inflexiune, când valorile creşterii scad treptat (c-).
Între creşterea curentă şi creşterea medie, prezentate în figura de mai sus, există următoarele relaţii,
valabile pentru toate tipurile de creştere (în înălţime, diametru, suprafaţă de bază, volum) ale arborilor
consideraţi individual sau în arborete echiene:
• maximul creşterii medii se realizează mai târziu decât maximul creşterii curente;
• valoarea maximă a creşterii medii este mai mică decât valoarea maximă a creşterii curente;
• valoarea maximă a creşterii medii se realizează atunci când cele două curbe se intersectează (când
creşterea medie este egală cu cea curentă);
• atâta timp cât valoarea creşterii medii sporeşte, aceasta este mai mică decât cea curentă; când creşterea
medie se reduce, este mai mare decât cea curentă.
În continuare, se va face abstracţie de problemele specifice fiziologiei creşterii, precum şi de cele
referitoare la metodologia determinării acesteia (auxometrie), făcându-se referire doar la principalele
particularităţi ale creşterii arborilor şi arboretelor.

6.4.1. Creşterea arborilor


Creşterea arborilor începe din momentul fecundării celulei-ou şi şi se realizează mai întâi pe planta-
mamă, prin creşterea embrionului în sămânţă. După diseminarea şi germinarea seminţei, respectiv răsărirea
plantulei, începe creşterea puieţilor şi apoi, după constituirea stării de masiv, a arborilor, creştere care se
continuă până când arborele se usucă şi dispare din pădure sau este extras.
În cazul arborilor interesează în primul rând creşterea de biomasă a trunchiului, ca şi a unei părţi din
crăci, adică a acelor părţi care, după recoltare, se transformă în produs lemnos valorificabil.
Pe parcursul unui sezon de vegetaţie (sezonal, anual), creşterea arborilor are o dinamică diferită în
raport cu poziţia geografică a pădurilor din care fac parte. Astfel, în pădurile temperate, procesul de creştere
a arborilor este discontinuu şi depinde de alternanţa zi-noapte, sezon de vegetaţie-repaus vegetativ.
Creşterea în înălţime (lungime) a tulpinii se datorează înmulţirii celulelor meristematice ale
mugurelui terminal. Aceasta porneşte primăvara devreme (adesea înainte ca sezonul lipsit de îngheţ să
înceapă), în general în aprilie-mai, şi se realizează mai ales pe seama rezervelor (carbohidraţi, produşi de
fotosinteză) depozitate în rădăcină, tulpină şi solzii protectori ai mugurilor în anul precedent (lunile iunie-
august) deschiderii mugurelui terminal. Creşterea în înălţime culminează rapid şi se încheie, în general, la
sfârşitul lui iunie-începutul lui iulie, odată ce, la extremitatea lujerului anual, un nou mugure destinat să se
deschidă doar anul următor este complet format şi acoperit de solzii săi. La speciile de la noi creşterea
sezonală în înălţime durează, în general, între 15 şi 90 de zile, respectiv.
• 2-3 săptămâni: stejar, paltin de munte, frasin;
• 2-3 luni: molid, pin silvestru, anin negru.

- 54 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
La stejar, dar uneori şi la fag, carpen, mesteacăn, larice, molid, duglas, după încetarea creşterii în
înălţime de primăvară-vară, datorită abundenţei apei în sol se poate realiza mai târziu şi a doua creştere,
formându-se aşa-numiţii lujeri de sânziene (fig. 17) (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

Fig. 17. Mersul normal al creşterii anuale în înălţime la unele specii forestiere (după Burger, 1926, din
Dengler, 1935); PI – pin silvestru; ST – stejar; ANN – anin negru; FA – fag; MO - molid

Creşterea în grosime (în diametru, radială) se datorează multiplicării celulelor din zona cambială şi
are la bază substanţele elaborate în procesul de fotosinteză din sezonul de vegetaţie al anului curent.
Creşterea în grosime începe primăvara, mai târziu decât creşterea în înălţime, după apariţia frunzelor (când
temperatura aerului depăşeşte un prag termic de cca 6 °C la răşinoase şi 8-10 °C la foioase – Doniţă et al.,
1977) şi se încheie toamna, mult mai târziu decât cea în înălţime. Prin creşterea în grosime se formează
inelul anual (inel de creştere), care conţine două porţiuni (Boppe, 1889; Boppe şi Jolyet, 1901, în Fron,
1923):
• lemn de primăvară, format la începutul sezonului de vegetaţie, mai poros şi în consecinţă mai uşor;
• lemn de vară (toamnă), format mai târziu şi care este mai greu şi mai dur. Adesea cele două zone de
lemn sunt asemănătoare, ceea ce face dificilă distingerea inelelor de creştere, aşa cum este cazul la fag,
mesteacăn, carpen etc.
Maximul creşterii sezonale în grosime se realizează mai târziu decât maximul creşterii în înălţime,
după terminarea procesului de înfrunzire, respectiv în a doua jumătate a lunii mai sau la începutul lunii iunie.
Acest maxim se realizează cel mai devreme la pin, larice şi duglas, apoi la molid şi fag şi cel mai târziu la
stejar (Giurgiu, 1967).
Durata perioadei de creştere anuală în grosime este mai lungă decât cea a creşterii în înălţime şi,
pentru principalele specii forestiere de la noi, variază în general între 75 şi 150 zile (tab. 27):

- 55 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

Tab. 27. Lungimea perioadei de creştere radială la câteva specii de arbori


(după Popescu-Zeletin şi Mocanu, 1971; Mocanu, 1973; Bândiu, 1973;
Popescu-Zeletin et al., 1975, toţi în Doniţă et al., 1977)

Specia Perioada de creştere Specia Perioada de creştere


radială (zile) radială (zile)
Molid 160 Stejar brumăriu 90-120
Larice 150-160 Stejar pufos 90-100
Brad 150 Tei argintiu 60-120
Fag 130 Carpen 60-120
Gorun (dalechampii) 100-140 Frasin 60-90
Stejar 150

După oprirea creşterii şi până la pornirea ei în primăvara anului următor, grosimea arborilor variază
prin contrageri, reveniri parţiale sau totale sau gonflări. Acestea variaţii ale grosimii apar sub influenţa
secetei (deshidratărilor şi rehidratărilor parţiale sau totale ale ţesuturilor), care se manifestă între momentul
opririi creşterii şi sfârşitul perioadei de vegetaţie, respectiv a variaţiilor de temperatură din timpul iernii
(Popescu-Zeletin şi Mocanu, în Popescu-Zeletin (sub red.), 1971) (fig. 18).

Fig. 18. Curba de acumulare a diametrului la trei arbori pe o perioadă de doi ani (zonele punctate
reprezintă contrageri în timpul repausului vegetativ) (după Popescu-Zeletin, 1967, din Giurgiu, 1969)

Referitor la creşterea anuală a rădăcinilor se consideră că aceasta începe mai devreme decât creşterea
lujerilor şi decurge foarte intens. La speciile forestiere există două perioade de creştere maximă a rădăcinilor
în decursul sezonului de vegetaţie (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Parascan, 1967):
- prima la sfârşitul primăverii (aprilie-mai), care corespunde creşterii maxime în înălţime a tulpinilor;
- a doua spre toamnă (august-octombrie), datorită acumulării unei cantităţi mari de apă în sol.
- 56 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
Între aceste perioade, în timpul verii, rădăcinile se găsesc într-un repaus forţat datorită uscăciunii din
sol. Rădăcinile îşi continuă creşterea până toamna, în septembrie-octombrie, după încetarea creşterii
organelor supraterane (Poskin, 1926) (fig. 19).

Fig. 19. Mersul anual al creşterii tulpinii (zona haşurată) şi rădăcinilor (zona neagră) la stejar roşu (A), pin
silvestru (B), molid (C), Populus trichocarpa (D), salcâm (E), mesteacăn (F) şi larice japonez (G)
(după Lyr şi Hoffmann, 1967, din Kozlowski, 1971)
În schimb, în pădurile tropicale cu frunze persistente (sempervirescente), creşterea tulpinii şi
rădăcinilor are un caracter de relativă continuitate, reprezentând o adaptare la condiţiile de căldură specifice
acestei zone. Cu toate acestea, şi în pădurile tropicale (însă cu frunze căzătoare) creşterea poate înceta,
datorită existenţei unor perioade de uscăciune accentuată.
Dacă se consideră creşterea arborilor la nivel multianual se constată că aceasta, ca toate curbele de
creştere, este unimodală, având un moment de debut, o fază ascendentă, urmată de una descendentă şi un
moment de încetare (fig. 20).

Fig. 20. Variaţia creşterii în înălţime în decursul vieţii arborelui la câteva specii forestiere
(după Dengler, 1935); ANN – anin negru; ST – stejar; PI – pin silvestru; MO – molid, BR – brad; FA - fag
- 57 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

Este evident că realizarea acestor momente depinde de specie, provenienţă, condiţii staţionale, mod de
conducere a arboretului etc.
Ca regulă generală, la nivel multianual, creşterea în înălţime este cea care culminează la început,
urmată cu un anumit decalaj dependent de specie şi condiţiile staţionale de cea în diametru, în suprafaţă de
bază, în volum şi în substanţă uscată. În toate cazurile, creşterea curentă culminează inaintea celei medii.
În general, procesul de creştere a arborilor variază cu natura speciilor, vârsta şi starea arboretelor,
condiţiile staţionale, natura intervenţiilor silvotehnice aplicate şi acţiunea factorilor perturbanţi. Astfel:
- speciile de lumină şi repede crescătoare, care sunt mai puţin longevive (pin silvestru, salcâm,
mesteacăn), realizează maximul creşterii mai devreme decât cele de umbră, încet crescătoare şi
longevive (brad, fag, molid);
- arborii cei mai înalţi (predominanţi) din arboret au creşterile cele mai active, fiind principalii
producători de lemn, în timp ce arborii cei mai scunzi (copleşiţi) au creşterile cele mai reduse şi,
dacă nu sunt extraşi la timp, se usucă şi dispar;
- pe staţiunile de bonitate superioară maximul creşterii se realizează mai devreme şi este mai mare
decât pe cele de bonitate inferioară;
- la aceeaşi specie şi vârstă, arborii crescuţi izolat prezintă înălţimi mai mici decît cei crescuţi în
masiv. În schimb, datorită aportului suplimentar de lumină, diametrele arborilor izolaţi sunt mai
mari decât ale arborilor crescuţi în masiv;
- în acelaşi arboret, exemplarele din lăstari prezintă dimensiuni (înălţimi) superioare celor din
sămânţă în primii 10-15 (20) ani.
- rărirea accentuată a arboretului prin intervenţii silvotehnice favorizează creşterea în diametru în
detrimentul celei în înălţime. Dacă însă arboretele sunt neparcurse sistematic cu lucrări se activează
mai ales creşterea în înălţime, producându-se arbori înalţi şi subţiri, cu zvelteţi supraunitare şi
predispuşi la vătămări de zăpadă şi vânt;
- ritmuri diferite se întâlnesc la aceeaşi specie în arborete pure sau amestecate, echiene sau pluriene.

6.4.2. Creşterea arboretelor


Creşterea arboretelor se referă la procesul colectiv care începe odată cu constituirea stării de masiv
(dar care include şi creşterea realizată de arborii individuali până la constituirea acesteia) şi durează până
când arboretele sunt exploatate sau distruse dintr-o cauză oarecare.
În pădurea virgină plurienă, creşterea arboretului se menţine relativ constantă, deoarece rata creşterii
arborilor este apropiată de rata pierderilor prin mortalitate. Factorii perturbanţi care afectează structura
pădurii virgine (incendii, atacuri de insecte şi ciuperci, alunecări de teren etc.) pot însă provoca modificări
sensibile ale regimului creşterii arborilor şi arboretelor.
În pădurea cultivată, procesul de creştere este puternic influenţate de intervenţiile umane care se pot
solda cu efecte negative şi pozitive, cele din urmă datorându-se unei serii de măsuri silvotehnice şi
amenajistice, cum sunt:

- 58 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
• alegerea corespunzătoare a speciilor.
• dirijarea proporţiei amestecurilor şi a raporturilor spaţiale dintre specii.
• aplicarea corectă şi la timp a intervenţiilor silvotehnice (operaţiuni culturale şi tratamente).
• prevenirea şi combaterea dăunătorilor biotici şi abiotici ai pădurii.
• folosirea provenienţelor mai productive şi mai rezistente la adversităţi.
• adoptarea corectă a ciclurilor de producţie.
În general, atât în pădurile virgine, cât şi în cele cultivate, creşterea arboretelor este rezultatul a două
tendinţe contrare: una pozitivă, de creştere a arborilor componenţi, şi alta negativă, constând din reducerea
treptată a numărului de arbori prin procesul de eliminare naturală.
Creşterea în înălţime a arboretului se cercetează cu ajutorul curba înălţimilor medii în funcţie de
vârstă. Aceasta prezintă deosebiri evidente în funcţie de temperamentul speciei, bonitatea staţiunii şi modul
de regenerare a arboretului (fig. 21-23).

Fig. 23. Curba creşterilor în înălţime la arboretele de stejar de


productivitate mijlocie provenite din lăstari (linie întreruptă) şi sămânţă
(linie continuă) (din Giurgiu, 1979)

Culminarea creşterii în înălţime se realizează mai devreme la speciile de lumină, repede crescătoare, în
arboretele instalate pe staţiuni de bonitate superioară sau provenite din lăstari.
Din punctul de vedere al creşterii în grosime (diametru), arboretul se descrie în scop auxologic cu
ajutorul diametrului mediu al suprafeţei de bază dg. Dinamica acestuia, precum şi a creşterii sale în raport cu
- 59 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
vârsta, urmează legitatea prezentată în cazul înălţimii medii dar, spre deosebire de creşterea în înălţime,
diametrul mediu poate înregistra creşteri sensibile chiar şi la vârste înaintate, când condiţiile staţionale sunt
favorabile.
În arboretele parcurse sistematic cu lucrări silvotehnice, care au diametre mai mari decât cele
neparcurse dar de aceeaşi vârstă şi instalate în condiţii staţionale asemănătoare, creşterea în diametru
culminează mai devreme şi are o valoare absolută mai mare. Aceasta face ca, la exploatare, deşi producţia
totală de masă lemnoasă poate să fie aceeaşi sau chiar mai mică în arboretele parcurse, în acestea din urmă să
se înregistreze un surplus de sortimente valoroase şi de mari dimensiuni (în special lemn gros).
Spre deosebire de creşterea în înălţime şi diametru, cea în volum se stabileşte mai ales în funcţie de
producţia totală, care însumează creşterile tuturor arborilor existenţi la un moment dat în pădure (arbori pe
picior şi care definesc arboretul principal), la care se adaugă creşterea arborilor extraşi sau uscaţi pe parcurs
(produse intermediare). Pe baza producţiei totale şi ca raport între valoarea acesteia şi vârstă se determină
creşterea medie a producţiei totale, noţiune folosită pentru definirea şi caracterizarea rapidităţii de creştere şi
a potenţialului productiv ale arboretelor. Astfel, în funcţie de momentul culminării creşterii medii a
producţiei totale, când arboretul atinge cea mai mare productivitate şi realizează vârsta exploatabilităţii
absolute (tab. 28), se defineşte rapiditatea de creştere a speciilor.

Tab. 28. Vârsta la care se realizează maximul creşterii medii a producţiei totale (vârsta exploatabilităţii
absolute) la principalele specii forestiere din România (din Giurgiu, 1979)

Specia Vârsta exploatabilităţii absolute pe clase de producţie (ani)


I II III IV V
Molid 60 65 75 85 95
Brad 70 80 90 100 105
Pin silvestru 50 55 60 65 70
Fag 80 80 90 90 100
Mesteacăn 40 40 45 50 55
Gorun (sămânţă) 65 65 70 80 100
Gorun (lăstari) 50 50 55 60 60
Carpen 45 50 55 60 65
Stejar (sămânţă) 75 80 85 90 95
Stejar (lăstari) 50 55 60 60 70
Tei 50 60 60 65 70
Cer 50 55 60 65 65
Gârniţă 75 80 85 85 95
Salcâm (plantaţie) 20 25 30 30 30
Salcâm (lăstari) 15 20 20 25 25
Plopi indigeni 25 25 25 30 30
Plopi euramericani (3-5 m2) 18-22 18-22 18-22 20-22 22
Plopi euramericani (6-9 m2) 18 18-22 20 20-22 22
Salcie albă (sămânţă) 18-20 22 26 26-28 30
Salcie albă (scaun) 10 10-14 14 14-16 18

Pentru condiţiile de la noi sunt considerate specii repede crescătoare cele care, pe staţiuni favorabile,
ajung la vârsta exploatabilităţii absolute cel mai târziu la 40 de ani. Aşa este cazul cu plopii euramericani,
plopii indigeni (alb şi negru), salcia albă, salcâmul, mesteacănul etc.

- 60 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
În plus, cu ajutorul mărimii creşterii medii maxime a producţiei totale (m3/an/ha) se poate stabili
potenţialul productiv al speciilor, aşa cum se observă din tab. 29.

Tab. 29. Potenţialul productiv (productivitatea potenţială) al speciilor forestiere din România, stabilit în
funcţie de creşterea medie maximă a producţiei totale pe staţiuni proprii (din Giurgiu, 1979)

Clasa de MO BR PI FA ME GO GO CA ST ST TE CE GÂ SC SC PL PLEA PLEA SA SA


pro- (s) (l) (s) (l) (p) (l) (1) (2) (re) (sc)
ducţie Creşterea medie maximă a producţiei totale, m3/an/ha
I 17,1 14,2 13,1 11,8 9,8 10,5 10,3 10,5 12,7 11,3 14,0 10,5 8,0 19,2 18,3 20,9 30,2 25,6 29,3 27,7
II 14,0 11,7 10,0 9,8 8,1 8,5 8,4 8,9 10,1 8,9 11,5 8,7 6,8 14,7 13,3 15,9 23,8 20,0 24,0 22,0
III 11,1 9,7 7,5 7,8 6,5 6,7 6,6 7,5 8,2 7,0 9,2 6,9 5,7 10,7 9,3 11,7 18,2 15,1 19,2 17,3
IV 8,3 7,8 5,2 6,1 4,9 5,1 5,0 6,2 6,4 5,5 7,2 5,4 4,7 6,7 5,9 7,8 13,1 10,9 15,1 12,8
V 5,8 5,9 3,1 4,3 3,1 3,8 3,6 5,1 4,8 4,1 5,7 3,9 3,7 3,7 3,4 4,8 8,6 7,2 11,1 8,5
Legendă: PL – plop negru şi alb; s – sămânţă; l – lăstari; p – puieţi; PLEA (1) – 3-5 m2; PLEA (2) – 6-9 m2;
re – reniş; sc - scaun

Prin combinarea datelor din cele două tabele anterioare este posibilă clasificarea complexă,
bidimensională, a speciilor forestiere din ţara noastră (tab. 30):

Tab. 30. Gruparea speciilor forestiere după productivitatea şi rapiditatea lor


de creştere pe cele mai favorabile staţiuni (din Giurgiu, 1979)

Rapiditatea de creştere (vârsta Productivitatea (creşterea medie maximă) (m3/an/ha)


exploatabilităţii absolute) peste 15 între 10 şi 15 sub 10
sub 40 plopi euramericani, salcie, mesteacăn
plopi indigeni, salcâm
40-60 pin silvestru, pin negru, carpen, cer, stejar pufos,
larice, tei stejar brumăriu
peste 60 molid, brad fag, gorun, stejar gârniţă

Din tabel rezultă, spre exemplu, că plopii euramericani sunt specii repede crescătoare şi de
productivitate superioară, molidul şi bradul sunt specii încet crescătoare şi de productivitate superioară iar
carpenul este o specie relativ încet crescătoare şi de productivitate inferioară.
Clasificarea prezentată, care ia în considerare creşterea în volum, nu este însă pe deplin edificatoare în
sens practic şi, de aceea, ar trebui utilizat criteriul de diferenţiere al substanţei lemnoase uscate (exprimată în
tone), care se determină cu ajutorul volumului şi al greutăţii specifice convenţionale (densitatea aparentă a
lemnului). Prin utilizarea acestuia se obţine următoarea ierarhizare a speciilor noastre forestiere, care diferă
în mod evident faţă de cea în funcţie de creşterea medie în volum (tab. 31).

Tab. 31. Clasamentul speciilor forestiere din România după creşterea potenţială, în volum şi în substanţă
uscată, a arboretelor echiene (prelucrare după Giurgiu et al., 1972)

Condiţii de producţie Creşteri în % din Specii


creşterea molidului Mo Br Fa St (s) St (l) Go (s) Go (l) Ce (l) Gâ (l) Te Ca (l)
La limita superioară În volum 100 90 77 80 63 66 58 61 49 76 58
de producţie În substanţă uscată 100 83 105 126 112 103 99 96 76 99 110
La limita inferioară În volum 100 111 76 89 65 70 70 93 57 102 65
de producţie În substanţă uscată 100 111 116 142 121 116 105 111 116 130 179
(s) = sămânţă; (l) = lăstari

- 61 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
Creşterea arborilor şi arboretelor stă la baza producţiei totale de biomasă a biocenozelor forestiere,
care include biomasa acumulată în părţile aeriene (mai ales trunchi) şi subterane ale arborelui. Aceste
componente ale biomasei totale prezintă valori variabile, care pot atinge în stejărete şi făgete pure de
productivitate superioară 48-51% (trunchi şi crăci), 34-40% (aparat foliar), respectiv 10-15% (sistem
radicelar) (Giurgiu, 1979).

6.5. Dezvoltarea pădurii


Spre deosebire de creştere, care este un proces cantitativ, dezvoltarea pădurii este un proces calitativ
(Morozov, 1952) şi se referă la trecerea succesivă a acesteia printr-o serie de stări noi, prin etape şi faze de
organizare şi funcţionare diferite. Cu toate că toate componentele vii ale pădurii sunt angajate în procesul
dezvoltării, importanţă practică pentru silvicultură prezintă numai dezvoltarea arborilor şi arboretelor.
Timpul în care se realizează succesiunea de modificări (etape şi faze) pe care le suportă pădurea în
fiecare generaţie poartă denumirea de ciclu de dezvoltare. Acesta are o durată variabilă, care depinde de
longevitatea fiziologică a speciilor în pădurea virgină, precum şi de ciclul de producţie în pădurea cultivată.
Dacă, la arbori, ciclul de dezvoltare începe cu fecundarea celulei-ou şi se încheie odată cu moartea sau
extragerea exemplarului respectiv, la arborete acesta începe din momentul constituirii stării de masiv şi se
încheie când arboretul este exploatat sau distrus dintr-o cauză oarecare.

6.5.1. Dezvoltarea arborilor


Arborii au o mare longevitate şi realizează, odată cu creşterea lor, modificări calitative succesive
ireversibile, dar mai dificil de delimitat în comparaţie cu fazele de creştere. În general, se consideră că
plantele (deci şi arborii individuali) parcurg în dezvoltarea lor patru etape (stadii de dezvoltare) distincte: (a)
etapa embrionară, (b) etapa tinereţii, (c) etapa maturităţii şi (d) etapa bătrâneţii (Miciurin, 1949 şi Lîsenko,
1950 - teoria dezvoltării stadiale, în Morozov, 1952).
(a) Etapa embrionară se desfăşoară pe planta-mamă, începe cu fecundarea celulei-ou şi durează până
la completa dezvoltare a embrionului în sămânţă, când aceasta devine capabilă să germineze. La marea
majoritate a speciilor forestiere, etapa embrionară durează un singur an; la cer, stejar roşu şi anumiţi pini
durează doi ani, iar la ienupăr doi sau chiar trei ani.
(b) Etapa tinereţii începe cu momentul germinării seminţei şi răsăririi plantulei şi se încheie odată cu
formarea, pentru prima oară, a organelor de reproducere (flori şi fructe). Durata acestei etape este variabilă
de la individ la individ şi de la specie la specie. În general, în etapa tinereţii arborii parcurg următoarele faze
de dezvoltare:
• faza de plantulă, care durează de la răsărirea acesteia până la sfârşitul primului sezon de vegetaţie.
Plantulele apărute, după ce consumă rezervele acumulate în endospermul seminţelor sau în cotiledoane,
trec la nutriţia autotrofă. La sfârşitul sezonului de vegetaţie plantulele se lignifică şi întră în repausul
vegetativ.

- 62 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
• faza dezvoltării individuale, care începe din al doilea an de viaţă şi durează până când masa puieţilor
ajunge să constituie starea de masiv. La arborii izolaţi, această fază se prelungeşte până în momentul
primei fructificaţii.
• faza dezvoltării în masiv, care este specifică doar arborilor din pădure şi care se încheie odată cu
diferenţierea şi formarea, pentru prima oară, a mugurilor floriferi.
(c) Etapa maturităţii este cea mai lungă şi durează din momentul primei fructificaţii până când
arborii ajung la o stare avansată de decrepitudine, caracterizată prin faptul că sporul de biomasă acumulată
prin creştere (asimilaţie) devine inferior pierderilor prin dezasimilaţie, se constată putrezirea ramurilor şi
rădăcinilor, apariţia scorburilor etc. Plasticitatea şi adaptabilitatea arborilor la condiţiile de mediu, ca şi
capacitatea de reacţie la intervenţiile silvotehnice, slăbesc, iar conservatorismul ereditar este tot mai
accentuat.
(d) Etapa bătrâneţii începe în momentul când arborii ajung la decrepitudine şi durează până la
dispariţia lor fizică.
Este evident că, în pădurile echiene, arborii parcurg împreună, în acelaşi timp şi cu ritmuri
asemănătoare, etapele şi fazele de dezvoltare amintite, în timp ce în arboretele pluriene, arborii componenţi
se găsesc în acelaşi timp în etape şi faze diferite.

6.5.2. Dezvoltarea arboretelor


Ca şi în cazul arborilor individuali, în dezvoltarea pădurii echiene au fost diferenţiate mai multe etape
(a tinereţii, maturităţii şi bătrâneţii) şi faze (stadii) de dezvoltare, dependente de schimbările care au loc în
structura şi în mediul propriu pădurii, după cum urmează (fig. 24):

Fig. 24. Dezvoltarea unui arboret echien şi amestecat (prelucrare după Burschel şi Huss, 1997)

(a) Etapa tinereţii începe odată cu instalarea noii generaţii arborescente şi constituirea de către
aceasta a stării de masiv şi durează până când arboretul respectiv ajunge la prima fructificaţie abundentă.
Durata acestei etape variază, fiind mai scurtă la speciile de lumină şi repede crescătoare faţă de cele de
umbră şi mai lent crescătoare. În acelaşi timp, etapa tinereţii este parcursă cu atât mai repede cu cât pădurea
- 63 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
se găseşte în condiţii staţionale mai favorabile. Arboretele provenite din lăstari sau drajoni, precum şi cele
parcurse cu intervenţii silvotehnice aplicate timpuriu şi cu intensitate mare, parcurg de asemenea mai repede
această etapă.
În cadrul etapei tinereţii s-au distins următoarele faze (stadii, stări) de dezvoltare:
1. Faza de seminţiş, care începe cu momentul apariţiei în masă a plantulelor şi se încheie odată cu
constituirea stării de masiv, când arborii trec de la existenţa izolată la starea gregară specifică noului arboret.
Caracteristic acestei faze este faptul că numărul mare de exemplare existente este condiţionat în creştere de
mediul impus de terenul descoperit sau de arboretul matur sub care se dezvoltă. Deoarece biocenoza pădurii
se găseşte într-o stare de nesaturare accentuată, staţiunea este expusă la o serie de fenomene nedorite gen
accentuarea scurgerilor, a eroziunii, a denudării şi torenţializării versanţilor sau migrarea în adâncime a
compuşilor nutritivi din sol şi deci la reducerea fertilităţii acestuia. În acelaşi timp, celelalte etaje de vegetaţie
ale pădurii, ca şi unele specii arborescente mai robuste, dar cu valoare economică mai redusă (cazul celor
pioniere), constituie concurenţi redutabili pentru seminţişul instalat. În cazul regenerării din sămânţă, faza de
seminţiş include două subfaze, a plantulelor (de la instalarea noii generaţii până la completa lignificare, la
finele primului sezon de vegetaţie) şi a puieţilor (de la finele subfazei anterioare până la constituirea stării de
masiv). În ambele subfaze, puieţii trebuie să reziste, în mod individual, acţiunii factorilor mediului de viaţă,
ceea ce face ca un număr mare de exemplare să poate dispărea la scurt timp de la instalare.
2. Faza de desiş (hăţiş), care începe odată cu constituirea stării de masiv şi durează până la începerea
elagajului natural. Această fază reprezintă un moment important în viaţa arboretului deoarece, odată cu
realizarea consistenţei pline, exemplarele componente trec la traiul în comun şi realizează un nou mediu
intern specific. Creşterea arborilor componenţi, dar în special cea în înălţime, se intensifică tot mai mult,
astfel încât biocenoza poate conţine numai exemplare arborescente (etajele subarboretului şi păturii erbacee
dispar în totalitate).
În acelaşi timp, datorită competiţiei inter- şi intraspecifice, procesele colective din pădure, care întreţin
şi însoţesc dezvoltarea acesteia, se desfăşoară cu o dinamică tot mai accentuată. În arboretele amestecate,
constituite din specii cu ritmuri de creştere diferite, acest fapt conduce la diferenţieri în înălţime ample, fiind
frecvente cazurile când speciile pioniere, care sunt şi repede crescătoare, pot copleşi sau chiar elimina
speciile de bază, mai încet crescătoare. De aceea, deşi noul arboret tânăr a parcurs faza critică precedentă, în
pădurea cultivată este necesară intervenţia cu lucrări silvotehnice (degajări) care să elimine riscurile
menţionate.
3. Faza de nuieliş, care începe odată cu declanşarea elagajului natural al arborilor şi se consideră
încheiată când majoritatea arborilor componenţi ajung la diametrul de cca 5 cm. În această fază de
dezvoltare, arboretul prezintă un coronament bine încheiat şi o desime mare, celelalte etaje de vegetaţie fiind
puternic dominate şi, în consecinţă, adesea eliminate. Creşterea în înălţime, diferenţierea arborilor şi
eliminarea naturală se intensifică, iar în arboretele amestecate apare riscul ca speciile mai încet crescătoare să
fie copleşite şi eliminate.

- 64 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
Deşi arboretul este capabil să susţină singur şi în condiţii superioare funcţiile pădurii, şi în faza de
nuieliş este necesară aplicarea unor lucrări silvotehnice (curăţiri), prin care se poate recolta o anumită
cantitate de masă lemnoasă.
4. Faza de prăjiniş, care cuprinde perioada în care diametrul mediu al arboretului este cuprins între 5 şi
10 cm. În această perioadă, când capacitatea de regenerare vegetativă a arborilor este încă ridicată, creşterea
în înălţime se intensifică în continuare, diferenţierea arborilor (mai ales în înălţime) se accentuează, iar
eliminarea şi elagajul natural sunt active. Arboretul este încă destul de des şi bine încheiat, fapt care face ca,
uneori, trunchiurile arborilor să fie excesiv de zvelte iar acesta să devină vulnerabil la rupturi şi doborâturi
provocate în special de zăpadă.
5. Faza de păriş, ultima din etapa tinereţii, începe când diametrul mediu al arboretului a atins 10 cm şi
durează până la producerea primei fructificaţii abundente (diametrul mediu este de cca 20 cm), când acesta
intră în etapa maturităţii. În faza de păriş au loc culminarea creşterii curente în înălţime a arboretului,
intensificarea creşterilor în grosime şi volum, dezvoltarea susţinută a sistemului radicelar, slăbirea intensităţii
eliminării naturale, precum şi realizarea celei mai bogate mase foliare şi cantităţi de pătură moartă pe
unitatea de suprafaţă. În aceste condiţii, arborii manifestă exigenţe maxime faţă de lumină şi fertilitatea
solului, ceea ce poate conduce la un alt moment de criză, dacă cerinţele arboretului depăşesc oferta mediului
care îl susţine. Către finele fazei de păriş, pe fondul creşterii exigenţelor lor faţă de lumină, coroanele
arborilor se răresc tot mai mult şi permit imigrarea, instalarea şi dezvoltarea celorlalte etaje de vegetaţie.
(b) Etapa maturităţii începe odată cu prima fructificaţie abundentă a arboretului şi durează până când
acesta ajunge într-o stare de avansată lâncezire şi depericiune. Pădurea cultivată, din raţiuni ecologice şi
economice evidente, ajunge la termenul exploatării fără a parcurge integral această etapă. În etapa maturităţii
se disting două faze (stadii) de dezvoltare:
1. Faza de codru tânăr (codrişor), care începe odată cu prima fructificaţie abundentă şi durează cât
timp diametrul mediu al arboretului variază între 21 şi 35 cm. Arboretul încă dispune de o creştere foarte
activă şi prezintă o capacitate ridicată de regenerare din sămânţă. În schimb, regenerarea din lăstari sau
drajoni se reduce drastic şi practic nu mai contează. Creşterea în înălţime se reduce, în timp ce cele în
grosime, în volum şi în substanţă uscată culminează, după care încep şi ele să se micşoreze. Coronamentul
arboretului se deplasează în sus la o înălţime tot mai mare faţă de sol şi se răreşte treptat, ceea ce asigură un
aport de lumină suficient pentru instalarea, creşterea şi dezvoltarea viguroasă a etajelor subarboretului şi
păturii erbacee, care pot deveni un obstacol în calea regenerării naturale a pădurii. De aceea, intervenţiile
silviculturale (rărituri) practicate în faza de codrişor se preocupă nu numai de stimularea creşterii în grosime,
ci şi de asigurarea unor condiţii cât mai favorabile pentru instalarea în viitor a unei regenerări naturale de
bună calitate.
2. Faza de codru mijlociu (codru) se referă la perioada când diametrul mediu al arboretului depăşeşte
35 cm (variază în general între 36 şi 50 cm) şi se consideră încheiată atunci când arborii prezintă semne
evidente de depericiune (creşterile - curentă şi medie - ale arboretului intră în declin, deoarece asimilaţia
devine inferioară dezasimilaţiei, apar putregaiul, scorburile etc). Pe măsura înaintării în vârstă capacitatea de
folosire integrală a staţiunii de către etajul arborilor se reduce, acesta permiţând creşterea şi dezvoltarea mai

- 65 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
susţinută a subarboretului, a păturii erbacee (care poate produce înţelenirea solului şi împiedică desfăşurarea
normală a regenerării din sămânţă) şi, eventual, a unei noi generaţii arborescente. În plus, procesele colective
de creştere, diferenţiere şi eliminare naturală, precum şi capacitatea de reacţie la intervenţiile silvotehnice,
slăbesc tot mai mult.
Ţinând seama de faptul că, în mod frecvent, arboretul realizează dimensiunile (sortimentul-ţel)
stabilite ca obiectiv de producţie cu mult înainte de apariţia semnelor de depericiune şi încheierea etapei
maturităţii, exploatarea pădurii nu poate întârzia peste momentul respectiv decât în cazul când aceasteia nu i
s-au atribuit funcţii de producţie şi joacă un rol protectiv deosebit.
(c) Etapa bătrâneţii începe atunci când arboretul, format dintr-un număr mic de arbori, prezintă
simptome evidente de lâncezire şi depericiune, intrând într-o fază de degradare avansată, şi se încheie cu
uscarea tuturor exemplarelor din respectiva generaţie arborescentă. În această etapă, care are o singură fază
(codru bătrân), acumulările de biomasă sunt mai mici decât pierderile, creşterea în înălţime încetează,
vârfurile şi o mare parte a coroanei se usucă, vitalitatea şi metabolismul arborilor se reduc la minim, după
care încetează.

6.6. Elagajul natural


Elagajul natural reprezintă procesul (fenomenul) lepădării (dispariţiei, curăţirii) naturale a crăcilor de
la baza tulpinii (Jolyet, 1916).
Lepădarea crăcilor bazale este un fenomen obişnuit la arbori, aceste ramuri putând contribui cu până la
30% la litiera depusă anual în pădure (Kozlowski, în Kozlowski (ed.), 1973).
În arborete, elagajul natural începe numai după constituirea stării de masiv şi se desfăşoară în
următoarea succesiune de faze (Drăcea, 1923-1924; Kozlowski, în Kozlowski (ed.), 1973; Millington şi
Chaney, în Kozlowski (ed.), 1973; Negulescu, în Negulescu et al., 1973):
- uscarea şi pierderea frunzelor de pe ramurile joase (bazale). Acest fapt este datorat scăderii intensităţii
luminii sub punctul de compensaţie (nivelul intensităţii luminii la care absorbţia CO2 prin fotosinteză este
egală cu emisiunea lui prin respiraţie şi care reprezintă (0,5) 1-1,5% din lumina plină la specii rezistente la
umbrire (brad, fag, molid), respectiv 10-20% la cele iubitoare de lumină (larice, mesteacăn, pini) (Larcher,
1975) (fig. 25).
Frunzele (mai ales cele de umbră) de pe ramurile joase ale arborilor au oricum un rol fiziologic
minor, contribuţia acestora la creşterea arborilor fiind nulă sau foarte redusă (Kramer, 1958, în Millington şi
Chaney, din Kozlowski (ed.), 1973).
- uscarea şi căderea (lepădarea) ramurilor – nemaifiind alimentate cu produse de fotosinteză sau ajungând
la o fază de senescenţă fiziologică, ramurile se usucă şi sunt apoi atacate de ciuperci saprofite şi insecte, care
le slăbesc legătura cu trunchiul şi le descompun. Crăcile astfel afectate cad (sunt lepădate) datorită greutăţii
proprii, acţiunii animalelor, vânturilor puternice, gheţii sau zăpezii ori prin atingerea coroanelor arborilor
învecinaţi.
- putrezirea cioturilor - se datorează acţiunii ciupercilor saprofite, în condiţiile umidităţii ridicate din mediul
forestier.

- 66 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

Fig. 25. Reducerea intensităţii luminoase în coroana unui molid de 25 de ani; a – arbore dominant;
b - arbore codominant; pe abscisă intensitatea luminii (%) (după Ladefoged, din Schütz, 1990)

- cicatrizarea (acoperirea completă a) rănilor - are loc sub acţiunea cambiului, care creşte tot mai activ în
apropierea ciotului, până ce îl acoperă complet.
Elagajul natural se consideră încheiat (complet, perfect) numai după acoperirea integrală a urmei
rămasă pe tulpină prin căderea ramurii şi a ciotului. La majoritatea speciilor forestiere însă, elagajul natural
este incomplet (imperfect), deoarece ramurile uscate rămân mult timp ataşate de tulpina arborilor iar cioturile
lor nu putrezesc ci sunt înglobate treptat în masa lemnoasă formând noduri negre, care depreciază lemnul.
Elagajul natural depinde de o serie de factori, respectiv:
1. Este un proces dependent de specie, în sensul că:
- în general, speciile de foioase se elaghează mai bine decât cele de răşinoase. Dar, indiferent de
grupa din care fac parte, unele specii îşi pierd în mod natural crăcile moarte (larice, fag, cvercinee,
majoritatea celorlalte foioase), în timp ce altele şi le conservă (molid, brad, pini, duglas, cireş, plopi,
strejar roşu, stejar de baltă) şi, acoperindu-le prin activitatea cambială, prezintă noduri negre în lemn
(fig. 26);
- speciile repede crescătoare se elaghează mai uşor decât cele încet crescătoare, iar arborii cei mai
viguroşi (din clase Kraft superioare), datorită unei activităţi cambiale mai intense, îşi cicatrizează
rănile de elagaj mai rapid decât arborii din clasele de creştere inferioare;
- speciile iubitoare de lumină, care nu tolerează umbrirea (specii de lumină, specii intolerante) se
elaghează mai bine decât cele o tolerează (specii de umbră, specii tolerante). În plus, speciile
intolerante se pot elaga chiar şi crescând izolat, dar mai puţin perfect decât în masiv. Elagarea
speciilor tolerante este posibilă doar în arborete dese, în timp ce la creşterea izolată ramurile lor
joase se întind până aproape de sol. Pe aceste constatări se bazează faptul că, de multă vreme,

- 67 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
rapiditatea elagajului natural este considerată un indicator al toleranţei la umbrire a speciilor
forestiere (Toumey şi Korstian, 1947; Baker, 1950).

Fig. 26. Modul în care se realizează elagajul natural la speciile forestiere


(după Schulz, 1959, din Schütz, 1990)

2. Elagajul natural este stimulat de desimea mare a arboretelor tinere naturale sau artificiale, care măreşte
viteza de creştere în înălţime şi realizarea mai devreme a consistenţei pline, condiţii de bază pentru
începerea elagajului natural. În acest sens, încă din 1757 (Moser, în Martinet, 1876) se consideră că
“Arborii răşinoşi se debarasează ei înşişi de ramurile lor cu atât mai repede cu cât cresc mai deşi;…şi la
foioase această “curăţire” se efectuează la fel de bine în aceleaşi condiţii”. În plantaţiile mai rare,
elagajul natural începe mai târziu iar ramurile de la bază au diametre mai mari, se usucă şi mor mai lent,
lăsând un ciot care, prin incorporarea progresivă în lemn, îl depreciază. Dacă însă arboretele sunt excesiv
de dese, deşi elagajul este activ, tulpinile arborilor sunt lungi şi subţiri (prezintă indici de zvelteţe h/d
supraunitari), ceea ce face ca arboretul să devină vulnerabil la acţiunea vântului şi zăpezii.
3. Amestecul de specii favorizează producerea elagajului natural, datorită competiţiei pentru lumina de sus
şi laterală, precum şi posibilei umidităţi suplimentare care promovează o descompunere mai rapidă a
crăcilor uscate.
4. Elagajul natural se realizează mai bine în arboretele etajate; aşa este cazul şleaurilor, unde speciile de
împingere (carpen, jugastru) umbresc tulpina cvercineelor (stejar, gorun) şi le favorizează elagarea
naturală, protejându-le în acelaşi timp împotriva apariţiei crăcilor lacome. Acelaşi rol favorabil pentru
elagarea naturală a speciilor de bază îl joacă şi speciile de arbuşti, a căror contribuţie în această direcţie
este recunoscută de multă vreme şi indiscutabilă.
5. Elagajul natural este mai rapid în regiunile calde şi umede, unde acţiunea ciupercilor saprofite care
“slăbesc” crăcile uscate şi le ajută să cadă este mai activă decât în cele reci şi uscate.

- 68 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
6. Staţiunile bogate conduc la apariţia arborilor cu creştere viguroasă, ale căror crăci bazale au diametre
mai mari şi se leapădă mai greu decât cele mai subţiri de pe arborii cu creştere mai puţin viguroasă din
staţiunile sărace.
Elagajul natural perfect are o importanţă majoră asupra calităţii tehnologice a arborilor. Dacă însă
elagajul este imperfect se constată prezenţa în lemn a unei nodozităţi importante, care constituie o perturbare
gravă a structurii acestuia, fiind principalul său factor de depreciere (Schütz, 1990). Cunoscând influenţa
nedorită a prezenţei nodurilor în lemn, precum şi realitatea că “interesul major al silviculturului este de a
produce în pădure cea mai mare cantitate posibilă de lemn fără noduri” (Jolyet, 1916), în arboretele cu specii
valoroase unde elagajul natural este imperfect se recomandă a fi executate lucrări de elagaj artificial, a căror
tehnică va fi prezentată pe larg într-un capitol special al părţii de Silvotehnică.

6.7. Diferenţierea arborilor


Într-un arboret echien şi pur se constată că arborii se deosebesc între ei din punct de vedere
dimensional (al diametrului şi înălţimii), morfologic (după mărimea şi forma coroanei, conformaţia
trunchiului, volumul masei lemnoase etc.), precum şi în funcţie de vigoarea lor de creştere. Aceste deosebiri
(diferenţe), exprimate prin intermediul coeficienţilor de variaţie, sunt minime la nivelul formei trunchiului şi
cresc dacă se iau în considerare înălţimea, diametrul şi mai ales volumul arborilor, unde mărimea
coeficientului de variaţie este maximă (Tretiakov, în Nesterov, 1954).
Diferenţierea dimensională şi morfologică a arborilor de aceeaşi specie şi vârstă este determinată de
cele două categorii de cauze cunoscute:
• interne (biologice), reprezentate de zestrea genetică (însuşirile ereditare) a fiecărui exemplar;
• externe (bioecologice), care constau din condiţiile de viaţă ale arborilor consideraţi.
Deosebit de importantă pentru evoluţia pădurii, prin rolul pe care îl are asupra celorlalte procese
colective din pădure (mai ales eliminare naturală şi succesiune), este diferenţierea arborilor în înălţime, care
depinde de natura speciei, vârsta şi consistenţa arboretului, condiţiile staţionale etc.
Astfel, în funcţie de natura speciei, se constată că diferenţierea arborilor din pădure este cu atât mai
activă cu cât specia creşte mai rapid în tinereţe (tab. 32).

Tab. 32. Diferenţierea arborilor în arborete pure cu diferite compoziţii şi vârste


(după Flury, din Dengler, 1935)

Specia Înălţimea, cm Amplitudinea de variaţie


minimă (hmin) maximă (hmax) (hmax – hmin), cm
Brad, 9 ani 70 43 27
Molid, 9 ani 138 93 45
Mesteacăn, 4 ani 311 72 239
Salcâm, 4 ani 302 56 246

În arboretele amestecate din specii încet şi repede crescătoare, diferenţierile în înălţime pot fi evidente
încă din primii ani. Dacă specia încet crescătoare este rezistentă la umbrire aceasta poate forma etajul inferior
în arboretul respectiv, în caz contrar putând fi copleşită şi chiar eliminată din amestec.

- 69 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
Aceeaşi diferenţiere activă se înregistrează şi în arboretele pure şi echiene regenerate mixt, unde
lăstarii sau drajonii, care cresc la început mai repede, depăşesc cu mult în înălţime, chiar din primul an,
exemplarele din sămânţă.
Procesul de diferenţiere a arborilor este influenţat şi de vârstă în sensul că se desfăşoară mai activ în
tinereţe, pe durata creşterii intense în înălţime, după care intensitatea lui se reduce treptat spre bătrâneţe.
Astfel, dacă în fazele de seminţiş şi desiş, arborii din arboret nu pot fi diferenţiaţi evident după înălţime,
deosebirile dintre ei se accentuează în faza de nuieliş-prăjiniş, pe măsura intensificării creşterii curente în
înălţime (fig. 27).

Fig. 27. Diferenţierea arborilor din arborete echiene şi pure la vârste mici
(coroanele înnegrite aparţin arborilor eliminaţi natural) (din Smith, 1986)

După ce această creştere a atins maximul şi începe să se reducă, diferenţierea în înălţime a arborilor nu
mai este la fel de intensă iar în arborete cu vârsta de peste 100-120 de ani şi mai ales în etapa bătrâneţii, când
creşterea în înălţime este aproape nulă şi arborii au atins cote asemănătoare, procesul încetează cu totul.
Diferenţierea arborilor este influenţată şi de condiţiile staţionale; cu cât acestea sunt mai favorabile, cu
atât creşterea în înălţime este mai activă iar deosebirile dintre arbori sunt mai evidente.
În fine, diferenţierea în înălţime a arborilor depinde şi de consistenţa arboretului, fiind mai intensă
acolo unde valoarea consistenţei este mai ridicată iar concurenţa pentru spaţiul de hrană supra- şi subteran
este mai puternică.
Ca o consecinţă a procesului de diferenţiere în înălţime, atât din considerente teoretice, cât mai ales
din nevoi practice, arborii din arborete au fost incluşi în diverse sisteme de clasificare poziţională
(sociologică). După cum s-a menţionat deja, în cazul arboretelor echiene şi monoetajate, cea mai cunoscută
şi utilizată clasificare la nivel european este cea introdusă de profesorul german Gustav Kraft în 1884, care a

- 70 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
luat în considerare înălţimea relativă a arborilor, dimensiunea şi forma coroanei, precum şi proporţia în care
coroanele cresc liber, luminat sau înghesuit, umbrite lateral sau de deasupra.
Din păcate, clasificarea lui Kraft nu oferă indicaţii privind calitatea lemnului produs de către arbori,
precum şi referitor la forma şi calitatea trunchiului acestora. În plus, ea prezintă un caracter static, oferind
doar imaginea într-un moment dat a arborilor şi arboretului. Aceştia însă, în timp, îşi modifică poziţia pe
verticala arboretului, tendinţa lor dominantă fiind de migrare din clase superioare spre cele inferioare.
Deplasarea inversă a arborilor, din clase inferioare spre cele superioare, este rar întâlnită, chiar şi în
arboretele parcurse cu lucrări silvotehnice (tab. 33).

Tab. 33. Corelaţia dintre clasele Kraft ale arborilor la vârste diferite (arboret pur de molid, neparcurs cu
lucrări şi inventariat succesiv, la interval de 5 ani, timp de 30 de ani) (din Giurgiu et al., 1989)

Clasa Kraft Clasa Kraft la prima inventariere Total


la ultima inventariere 1 2 3 4
1 20 3 - - 23
2 11 94 5 - 110
3 45 21 1 67
4 16 30 4 50
Eliminaţi 2 60 77 50 189
Total 33 218 133 55 439

Din aceste motive, pe măsura înaintării în vârstă a arboretelor pure şi echiene se constată eliminarea
exemplarelor cu potenţial redus de creştere şi mărirea proporţiei arborilor din clasele poziţionale superioare
(1-3 Kraft), mai ales în molidişuri, pinete şi cvercete (Giurgiu, 1979).
Pentru a se elimina unele din dezavantajele clasificării lui Kraft, la cel de-al XII-lea Congres Mondial
IUFRO de la Oxford (1956) a fost adoptat sistemul de clasificare a arborilor elaborat de profesorul elveţian
Hans Leibundgut. Acestea este mai complex decât sistemul lui Kraft deoarece ia în considerare două grupe
de criterii, poziţionale şi economice şi, în plus, se poate aplica atât în arborete regulate cât şi neregulate
(tab. 34).
Clasificarea IUFRO poate fi utilizată în paralel cu cea a lui Kraft, oferind o imagine mai completă a
arboretului cercetat (fig. 28).

Fig. 28. Aplicarea clasificărilor lui Kraft şi IUFRO în arborete echiene (din Burschel şi Huss, 1997)

- 71 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

Tab. 34. Sistemul de clasificare IUFRO (din Constantinescu, 1976 şi Lanier, 1986)

Criterii Clase Notări Semnificaţie


100 Arbori din stratul superior; înălţimea lor este mai mare de 2/3 din
înălţimea dominantă
200 Arbori din stratul mijlociu; înălţimea lor este cuprinsă între 1/3 şi 2/3 din
Înălţimea înălţimea dominantă
300 Arbori din stratul inferior: înălţimea lor este mai mică de 1/3 din
înălţimea dominantă
Poziţionale Vitalitatea 10 Arbori viguroşi (cu creştere viguroasă)
(cifrele 1, 2 (Starea sanitară + 20 Arbori normali (cu creştere normală)
şi 3) vigoarea) 30 Arbori piperniciţi (cu creştere redusă)
Tendinţa 1 Arbori care tind să avanseze ierarhic
ierarhică 2 Arbori care nu îşi modifică poziţia socială
3 Arbori care tind să regreseze ierarhic
400 Arbori principali (de valoare, elită); prin calitate, potenţial de creştere,
Valoarea alte calităţi silvice, vor fi favorizaţi
silvică 500 Arbori secundari utili (folositori); ajută arborii de valoare
600 Arbori secundari dăunători; stânjenesc arborii de valoare
40 Arbori cu tulpina de calitate bună; cel puţin 50% din lemnul trunchiului
Calitatea este de valoare (calitate superioară)
Economice trunchiului 50 Arbori cu tulpina de calitate normală; cel puţin 50% din lemnul
(cifrele 4, 5 (tulpinii) trunchiului este de calitate mijlocie
şi 6) 60 Arbori cu tulpina de calitate mediocră (slabă); mai puţin de 50% din
lemnul trunchiului este de calitate mijlocie
4 Arbori cu coroana lungă; lungimea coroanei ocupă mai mult de 1/2 din
lungimea totală a arborelui
Lungimea 5 Arbori cu coroana mijlocie; lungimea coroanei este între 1/4 şi 1/2 din
coroanei lungimea totală a arborelui
6 Arbori cu coroana scurtă; lungimea coroanei mai puţin de 1/4 din
lungimea totală a arborelui

Un arbore având indicativul 111445 este situat în stratul (etajul) superior, creşte viguros, are tendinţa
să depăşească în înălţime arborii din aceeaşi clasă; este de valoare, are un trunchi de calitate bună, fără
defecte, şi o coroană de lungime mijlocie.

6.8. Eliminarea naturală a arborilor în pădure


În arboretele apărute pe cale naturală (din sămânţă, lăstari, drajoni), numărul iniţial de exemplare la
hectar poate ajunge la sute de mii sau chiar milioane de indivizi. Chiar şi în arboretele regenerate pe cale
artificială (prin puieţi sau butaşi), numărul iniţial de exemplare la hectar poate ajunge la 5-10.000, din care,
la termenul exploatării (vârsta exploatabilităţii), se mai găsesc în pădure, ca şi în arboretele instalate pe cale
naturală, doar câteva sute de indivizi (tab. 35).
Procesul de autoreglare a biocenozei forestiere, care constă din dispariţia treptată a arborilor în
cursul existenţei unei păduri, poartă numele de eliminare naturală.
Acest fenomen este redat concludent în tabelele de producţie, unde numărul de arbori descreşte pe
măsura înaintării în vârstă a arboretului, reducerea numerică depinzând de specie şi clasă de producţie (tab.
36).

- 72 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

Tab. 35. Reducerea numărului de exemplare la ha cu vârsta într-o pădure de fag


de productivitate superioară regenerată pe cale naturală (prelucrare după Assmann, 1961)

Vârsta Numărul de arbori Diametrul mediu,


luni ani la ha, buc cm
3 7.200.000 -
12 1 4.300.000 -
5 1.750.000 -
10 530.000 -
20 50.000 1,5
40 2.520 10,4
80 665 24,8
100 405 32,0
140 185 47,9

Datele respective au însă o relevanţă oarecum limitată deoarece tabelele de producţie sunt întocmite
doar pentru arboretul principal (pe picior) şi încep doar de la 10-20 de ani, neindicându-se şi desimea iniţială
a arboretului.

Tab. 36. Reducerea numărului de arbori cu vârsta în arborete pure, din diferite specii şi
clase de producţie (prelucrare după Giurgiu et al., 1972)

T, % din numărul de arbori la ha la vârsta de 20 ani pe specii şi clase de producţie


ani MO BR LA PI FA ST (s) GO (s) CE
I III V I III V I III V I III V I III V I III V I III V I III V
20 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100
30 56 56 60 42 41 52 66 42 62 61 57 57 43 53 63 50 48 54 52 55 52 68 65 68
40 35 37 41 23 22 31 44 32 41 44 42 40 29 32 44 35 32 32 46 35 33 52 48 44
50 26 26 30 16 15 28 33 24 27 34 34 31 21 22 32 27 24 22 29 26 21 41 40 35
60 20 23 23 12 10 16 28 20 20 28 26 26 16 16 26 33 19 16 5 21 16 33 32 29
70 17 16 18 9 8 12 23 17 19 25 25 24 13 13 21 19 16 13 21 17 12 28 27 24
80 14 14 15 8 7 10 22 15 16 23 22 22 11 11 18 17 14 11 19 15 10 25 23 22
90 12 13 12 7 6 9 19 13 14 9 10 16 15 12 9 17 13 8 22 20 19
100 11 11 11 6 5 8 17 12 12 8,5 9 15 14 11 8 15 11 7 20 19 17
110 10 10 10 6 5 7 16 11 11 7,7 8 14 13 10 7 14 10 7 18 18 16
120 9 9 9 5 4 6 7,3 7 12 9 6 13 10 6

Cele mai mari pierderi în masa seminţişului se înregistrează în primii ani, fiind datorate influenţei
puternice a arşiţei, uscăciunii, îngheţurilor, competiţiei buruienilor, acţiunii animalelor sălbatice ori
domestice respectiv unor boli criptogamice, care pot duce la dispariţia uneori în masă a plantulelor. Ca efect
al acestor pierderi intense, din numărul foarte mare de plantule răsărite există la închiderea masivului doar
zeci de mii de exemplare la ha.
După constituirea stării de masiv, puieţii trec la traiul în comun în condiţiile mediului specific pe care
şi l-au creat, iar între arborii componenţi intervine condiţionarea reciprocă în sol şi atmosferă, determinată de
starea de desime a pădurii. Datorită acestei condiţionări, exemplarele componente intră în competiţie (inter-
şi intraspecifică) pentru mijloacele de trai, ajungând inevitabil la lupta pentru existenţă, care conduce la
selecţie şi eliminare naturală.
Odată cu constituirea stării de masiv, starea de desime acţionează prin umbrirea laterală, care
contribuie la stimularea creşterii în înălţime a arborilor, la îndreptarea lor şi la declanşarea elagajului natural.

- 73 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
După accentuarea diferenţierii în înălţime a arborilor, ca rezultat al rămânerii în urmă a unora dintre
aceştia, în dinamica eliminării naturale intervine şi umbrirea superioară (de sus), datorată exemplarelor din
plafonul superior (clasele 1, 2 şi 3 Kraft). În această situaţie se pune în evidenţă rolul esenţial al luminii în
existenţa arborilor, viaţa acestora “ajungând să fie o luptă continuă pentru lumină şi spaţiu” (Perrin, 1952)
(fig. 29).

Fig. 29. Rolul umbririi laterale şi de sus în procesul eliminării naturale; cu negru coroanele arborilor
copleşiţi şi eliminaţi; 1-5 – momente succesive în viaţa arboretului (prelucrare după Baker, 1950)

De la an la an, acestă luptă pentru lumină se intensifică şi culminează cu eliminarea naturală cu


precădere a arborilor care fac parte din clasele Kraft inferioare (tab. 37).

Tab. 37. Repartiţia arborilor eliminaţi natural într-un molidiş neparcurs cu lucrări silvotehnice şi inventariat
succesiv, din 5 în 5 ani, timp de 30 de ani (din Giurgiu et al., 1989)

Clasa Kraft la prima inventariere Total


1 2 3 4
Arbori eliminaţi natural nr 2 60 77 50 189
% 1,1 31,7 40,7 26,5 100

În pădurea cultivată, intervenţiile silvotehnice (degajări-depresaje, curăţiri, rărituri) aplicate începând


după constituirea stării de masiv conduc la modificări importante ale procesului de selecţie şi eliminare, care
nu mai este guvernat, ca în pădurea virgină, doar de programele sale proprii, ci se subordonează şi strategiei
impuse de silvicultor pentru realizarea ţelurilor de gospodărire fixate.
Ca regulă generală, eliminarea naturală a arborilor apare ca un proces bioecologic colectiv, care nu
periclitează stabilitatea şi perenitatea acesteia ca biosistem.
Acest proces nu include însă şi distrugerea bruscă a pădurii, provocată de acţiunea unor factori de
mediu abiotic sau biotic ori de recoltarea arboretelor ajunse la vârsta exploatabilităţii. În anumite situaţii,
factorii perturbanţi ai mediului pot însă influenţa procesul eliminării naturale a arborilor în pădure. Astfel,
gradaţiile de insecte, incendiile, zăpada, vânturile puternice etc. pot produce modificări bruşte ale ritmului

- 74 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
eliminării naturale sau chiar dispariţia integrală a arboretului şi a pădurii. Prin modul de gospodărire adoptat
în fiecare dintre pădurile cultivate se încearcă prevenirea apariţiei acestor dereglări nedorite şi înlocuirea
eliminării naturală cu selecţia artificială judicioasă realizate prin intervenţii silvotehnice.
Dacă în arboretele pure, eliminarea naturală se soldează cu reducerea treptată cu vârsta a numărului de
exemplare, în arboretele amestecate, unde acţionează raporturi intra- şi interspecifice, se poate ajunge chiar şi
la dispariţia integrală a uneia sau mai multor specii din comunitatea de viaţă a pădurii. În acest caz pot avea
loc modificări importante ale compoziţiei, în concordanţă sau nu cu ţelurile social-economice urmărite,
modificări care culminează cu succesiunea vegetaţiei forestiere.
În pădurea echienă, procesul eliminării naturale prezintă câteva trăsături esenţiale, care sunt
considerate de multă vreme adevărate legi biologice (Morozov, 1952; Negulescu, 1957; Negulescu, în
Negulescu şi Ciumac, 1959):
1. Intensitatea eliminării naturale slăbeşte în mod treptat de la întemeierea arboretului către bătrâneţe (fig.
30).
2. Eliminarea începe mai devreme, este mai intensă iar numărul de arbori existent în pădure la orice vârstă
este mai mic în arboretele constituite din specii de lumină şi repede crescătoare faţă de cele de umbră şi
mai încet crescătoare (fig. 30).

FA ME MO GO LA

7000
6500
6000
5500
5000
N, arbori/ha

4500
4000
3500
3000
2500
2000
1500
1000
500
0
10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 110 120 130 140
Vârsta, ani

Fig. 30. Descreşterea numărului de arbori în raport cu vârsta în arborete


pure din clasa a III-a de producţie (după Giurgiu et al., 1972)

Aceasta se datorează faptului că speciile de lumină, care frecvent cresc mai repede, închid mai
devreme masivul şi se diferenţiază mai pronunţat în înălţime, ceea ce conduce la o eliminare naturală mai
timpurie şi mai intensă.
3. Procesul de eliminare naturală este cu atât mai intens cu cât pădurea este instalată în condiţii staţionale
mai prielnice. Ca rezultat, în arboretele cu aceeaşi compoziţie, numărul de exemplare este, la aceeaşi
vârstă, mai mic în staţiunile de bonitate superioară (respectiv în arborete din clase de producţie
superioare) şi mai mare în cele de bonitate mijlocie şi inferioară (fig. 31). Acest fapt, în aparenţă
paradoxal, se explică prin aceea că, în staţiunile mai bogate, unde fiecare exemplar are creşteri viguroase,
- 75 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
masivul se închide mai devreme şi diferenţierea se realizează în scurt timp. Aceasta face ca eliminarea sa
înceapă mai de timpuriu şi să fie mai rapidă, făcând să rămână în picioare un număr mai redus de
exemplare la ha.

Fig. 31. Descreşterea numărului de arbori la hectar cu vârsta în făgete din clasele I, a III-a şi
a V-a de producţie (după Giurgiu et al., 1972)

Un caz particular îl prezintă eliminarea naturală în arboretele situate în condiţii climato-edafice sau
orografice extreme.
În astfel de staţiuni (de exemplu, în molidişurile de la limita superioară a pădurii ori stejăretele de
stejar brumăriu sau pufos din silvostepă), condiţiile de viaţă dificile nu pot susţine decât un număr mic de
arbori astfel că arboretul se răreşte puternic şi nu este capabil să realizeze starea de masiv încheiat. Aici,
eliminarea naturală are totuşi loc, dar cu intensitate mai mică, fiind condiţionată de factorii mediului
respectiv (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

8.9. Succesiunea vegetaţiei forestiere


În natură, nimic nu este permanent şi imuabil ci totul se găseşte într-o continuă transformare şi
evoluţie. Prin urmare, schimbările afectează şi vegetaţia forestieră, mai ales în privinţa compoziţiei acesteia,
care se modifică mai mult sau mai puţin.
Procesul de modificare în timp a compoziţiei floristice de pe o suprafaţă oarecare de teren, ca rezultat
al eliminării şi înlocuirii unor specii prin altele, a fost denumit succesiunea vegetaţiei (Negulescu, 1955).
Succesiunea este un proces general şi neîntrerupt, care are loc atât în păduri virgine cât şi în cele
cultivate, naturale sau artificiale, şi care contribuie la evoluţia la scară geologică a ecosistemelor forestiere.
În plus, prin faptul că depinde integral de eliminarea naturală, se consideră că succesiunea reprezintă un
proces culminant în ansamblul proceselor colective specifice pădurii (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac,
1959).
Succesiunea vegetaţiei constă dintr-o serie de stadii (faze) care alcătuiesc o serie succesională şi care
au fost diferenţiate de Clements (1916, 1928) în ordinea următoare:

- 76 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
1. Denudarea teritoriului, datorată acţiunii unor factori perturbanţi topografici (alunecări, eroziune,
depunere), climatici (secetă, îngheţ, zăpadă, vânt) sau biotici (prin acţiunea umană – prin incendii,
defrişări – sau a altor organisme – insecte, ciuperci, rozătoare, cervide etc.).
2. Migraţia speciilor disponibile spre habitatul “proaspăt” (gol sau denudat prin acţiunea factorilor
perturbanţi) şi “umplerea” nişelor ecologice vacante.
3. Eceza (colonizarea), prin care speciile imigrate se adaptează noului lor mediu de viaţă. Această fază
include procesele de germinare a seminţelor şi răsărire a plantulelor, creştere şi înmulţire (reproducere) a
arborilor. Prin gruparea (agregarea) ulterioară a acestor organisme, mai devreme sau mai târziu, se
ajunge la:
4. Competiţia (inter- şi intraspecifică), între indivizii şi speciile prezente în biotopul colonizat. Competiţia
are rol de control în succesiune şi este intensă între indivizii de aceeaşi talie (arbori-arbori, arbuşti-
arbuşti) şi mai redusă între cei de mărimi diferite.
5. Reacţia, prin care biocenoza migrată acţionează în diverse moduri asupra biotopului colonizat.
Competiţia şi reacţia nu se succed ci acţionează simultan.
6. Stabilizarea biocenozei, care atinge o stare de echilibru dinamic (stabilitate relativă) cu mediul său de
viaţă, cunoscută drept stadiu de climax (stadiu de maturitate) şi care pare a reprezenta un stadiu final,
imuabil, în dinamica vegetaţiei.
7. Regresiunea, care apare când comunitatea de plante este distrusă în diferite grade de factorii perturbanţi
care acţionează ca agenţi de denudare. O dată ce acţiunea acestor factori încetează, succesiunea se reia în
aceeaşi manieră ordonată.
În cazul când procesul succesional începe pe un teren gol sau denudat într-un fel oarecare prin
acţiunea factorilor amintiţi, se realizează o succesiune primară (cazul fitocenozelor de salcie, răchită sau
plop instalate pe aluviunile recente depuse de râuri). Dacă însă vegetaţia existentă se modifică după ce a fost
vătămată dar nu distrusă prin acţiunea factorilor perturbanţi (deci nu s-a ajuns la denudarea teritoriului),
succesiunea care apare se numeşte secundară (cazul pădurilor incendiate, defrişate sau tăiate ras şi
abandonate în speranţa că se vor regenera pe cale naturală). Deosebirea esenţială între cele două tipuri de
succesiuni este faptul că succesiunea secundară începe pe un teren “pregătit”, modificat prin activitatea
biocenozei anterioare. Succesiunea secundară beneficiază de la început de o cantitate mai mică sau mai mare
de energie (substanţă organică, detritus, elemente nutritive, sol structurat etc.), ceea ce permite ca întregul
proces al succesiunii să se desfăşoare mai repede decât în cazul succesiunii primare.
În plus, dacă în cazul succesiunii primare trebuie să se parcurgă toate stadiile prezentate mai sus,
succesiunea secundară poate începe de la faza migraţiei speciilor şi continua până la cea de regresiune.
La începutul cercetărilor privind succesiunea vegetaţiei s-a considerat că toate comunităţile de plante
dintr-o zonă converg spre o singură comunitate climax, care este determinată exclusiv de condiţiile climatice
locale (teoria monoclimaxului – Clements, 1916, 1928).
Pe parcursul secolului trecut s-a acceptat însă şi realitatea că într-o regiune climatică pot exista mai
multe comunităţi climax, determinate de alţi factori decât climatul (teoria policlimaxului – Tansley, 1920,
1935, 1939). Din acest motiv, actualmente se vorbeşte de succesiuni climatogene (prin acţiunea climatului),

- 77 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
edafogene (datorită solului), geomorfogene (datorită alunecărilor, eroziunii, depunerilor torenţiale), pirogene
(datorită incendiiilor), anemogene (datorită vântului), zoogene (datorită animalelor domestice sau sălbatice),
antropogene (prin acţiunea omului) etc., în funcţie de factorul care influenţează în mod determinant
desfăşurarea procesului amintit (Sukaciov, 1964).
În cursul desfăşurării succesiunii, la nivelul biocenozei se remarcă numeroase modificări structurale,
energetice şi informaţionale. Astfel, structura biocenozei este din ce în ce mai complexă, trecându-se de la
asociaţii de plante unistratificate (la începutul succesiunii) la asociaţii bistratificate, tristratificate, respectiv
multistratificate în faza de climax, ceea ce conduce la creşterea progresivă a cantităţii de biomasă B. La
rândul său, producţia primară netă (PPN) creşte odată cu colonizarea biotopului de către plantele erbacee, se
stabilizează pentru o perioadă, după care se măreşte din nou odată cu instalarea şi dezvoltarea populaţiei de
arbori.
Diversitatea specifică creşte doar la începutul succesiunii şi apoi se reduce treptat, devenind minimă la
nivelul fazei de maturitate (cazul făgetelor nude) (fig. 32).

Fig. 32. Variaţiile producţiei primare nete (A), biomasei (B) şi diversităţii ecologice (C) în cursul formării
unei păduri de foioase (după Whittaker, 1975, din Stugren, 1984)

Stratificarea din ce în ce mai accentuată, precum şi trecerea de la specii puţin longevive şi cu potenţial
redus de concurenţă (în general specii pioniere, nomade) la începutul procesului la specii logevive şi foarte
competitive (specii post-pioniere sau driade) spre stadiile mature, conduce la stabilitatea relativă (echilibrul
dinamic) realizată în cursul fazei de climax. Aceasta fază, când informaţia creşte iar entropia scade spre
minim, este caracterizată şi prin capacitatea biocenozei de a răspunde la perturbări. Ambele trăsături
(stabilitate şi capacitate de reacţie) se înscriu în conceptul de homeostazie, care conduce la realizarea
mediului intren al pădurii şi prin care aceasta este capabilă să “tamponeze” perfect stresul (perturbaţiile) de
diverse origini dar cu precădere climatice (Rameau, 1987).
Pe scurt, diversele transformări pe care le suportă biocenoza în cursul evoluţiei sale de la stadiile tinere
la cel de maturitate (climax) sunt prezentate în tab. 38.

- 78 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

Tab. 38. Modificările suportate de biocenoză în cursul succesiunii


(după Botnariuc şi Vădineanu, 1982 - modificat)

Stadiu tânăr Stadiu matur (climax)


Biomasa (B) mică mare
Producţia primară brută (P)/respiraţie (R) supraunitar tinde către 1
Producţia primară brută (P)/biomasă (B) mare mic
Diversitatea speciilor mică mare
Cicluri de viaţă scurte, simple lungi, complexe
Stabilitatea scăzută ridicată

Succesiunile forestiere au o durată foarte variabilă şi pot fi (Sukaciov, 1954, în Doniţă et al., 1977):
• rapide, care se desfăşoară de la câţiva ani până la câteva decenii. Exemplul cel mai cunoscut este
reinstalarea vegetaţiei forestiere din zona de munte pe suprafeţele rămase descoperite prin distrugerea ei
bruscă în urma acţiunii omului sau a unor fenomene naturale (tăieri rase, incendii, doborâturi). În această
situaţie, primii ocupanţi ai terenurilor sunt speciile pioniere (mesteacăn, plop tremurător, salcie
căprească), care formează arborete provizorii. Acestea sunt apoi înlocuite rapid de speciile fundamentale
(molid, brad, fag), care constituie arborete permanente şi realizează în scurt timp (adesea chiar în cursul
unei singure generaţii) un arboret asemănător celui original distrus brusc.
• lente, care se desfăşoară pe durata mai multor decenii, uneori chiar şi un secol. Aşa este cazul
succesiunii stejarului cu gorunul (Podişul Transilvaniei) sau al amestecurilor de răşinoase şi fag.
• seculare, care pot dura mai multe secole sau chiar milenii, cum este cazul celor produse în postglaciar
(holocen) în făgete.
Dacă succesiunile rapide pot fi sesizate uşor prin observaţie directă, cele lente şi seculare se pot
observa, în decursul vieţii unui silvicultor, numai ca fragmente neînsemnate, ceea ce crează impresia
stabilităţii, a permanenţei arboretului (xxx, 1949).
Pentru stabilirea dinamicii procesului succesional este important de determinat şi sensul acesteia,
respectiv direcţia (în favoarea cărei specii sau grupe de specii) în care se desfăşoară procesul respectiv.
În mod practic, sensul succesiunii se stabileşte cu ajutorul (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959):
• documentelor aflate în posesia proprietarului de pădure, între care planurile de amenajament, întocmite la
anumite intervale, sunt cele mai sugestive;
• informaţiei verbale de la personalul silvic care a activat în pădurea cercetată;
• toponimiei locale;
• “urmelor păstrate în arboret şi în sol”.
În cazul din urmă (modificări stabilite pe teren, prin analiza “urmelor păstrate în arboret şi în sol”),
pentru sesizarea sensului în care s-a desfăşurat sau se va desfăşura în viitor procesul de succesiune se poate
face apel la câteva indicaţii (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959):
• suprafeţele descoperite şi neregenerate sunt luate în stăpânire, în mod frecvent, de specii pioniere;
• dacă sub speciile pioniere s-a instalat un seminţiş tolerant la umbrire aparţinând speciilor fundamentale,
acesta contribuie la înlocuirea speciilor pioniere,

- 79 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
• dacă sub un arboret dintr-o specie s-a instalat un seminţiş bogat dintr-o altă specie, se poate considera că
succesiunea este gata să se producă;
• dacă într-o pădure bietajată etajul superior este format din exemplare vârstnice şi rare de stejar sau gorun
iar etajul inferior din carpen, procesul de succesiune poate să evolueze către reducerea proporţiei
gorunului sau stejarului;
• dacă sub un seminţiş sau lăstăriş de carpen, tei şi jugastru există un seminţiş de stejar sau gorun, atunci
cele două specii de cvercinee pot fi copleşite şi eliminate.
O dată cu sesizarea sensului în care se desfăşoară procesul de succesiune se pune problema dacă acesta
corespunde sau nu intereselor economico-sociale de pespectivă. Când procesul succesional constatat conduce
la promovarea speciei sau speciilor valoroase, acesta trebuie doar intensificat şi grăbit prin măsuri
silviculturale. Dacă însă sensul succesiunii nu coincide cu obiectivele social-economice urmărite, este
necesar să se ia unele măsuri speciale pentru dirijarea succesiunii, prin care să fie asigurată proporţionarea
convenabilă a amestecului de specii. Aceste măsuri, care se aplică fie (1) cu ocazia regenerării arboretului pe
cale naturală sau artificială fie (2) o dată cu aplicarea lucrărilor de îngrijire şi conducere a arboretelor,
constau din:
• executarea tăierilor în anul când fructifică specia care se urmăreşte să fie promovată, permiţând astfel o
însămânţare cât mai abundentă a acesteia;
• stabilirea formulelor de împădurire pe baza cunoaşterii ecologiei speciilor, a modului cum vor evolua în
viitor raporturile dintre speciile alese, în funcţie de condiţiile staţionale date;
• instalarea anticipată a speciilor valoroase de lumină şi mai încet crescătoare, pentru a nu fi copleşită de
celelalte specii;
• realizarea de amestecuri în grupe sau buchete suficient de mari pentru ca, din fiecare grupă, specia
principală să nu fie eliminată de exemplarele din jur;
• intervenţia cu operaţiuni culturale (degajări, curăţiri, rărituri), din momentul constituirii stării masiv, ori
de câte ori este nevoie pentru promovarea exemplarelor aparţinând speciilor de valoare;
• eliminarea prin rărituri şi tăieri pregătitoare executate înainte de atingerea vârstei exploatabilităţii a cât
mai multe din exemplarele aparţinând speciilor mai puţin valoroase, care trebuie să participe în pondere
mai redusă în actul regenerării, prevenindu-se astfel producerea unor succesiuni nedorite;
• luarea unor măsuri pentru prevenirea şi combaterea incendiiilor, a atacurilor de insecte sau doborâturilor
de vânt, deoarece acestea sunt urmate în mod frecvent de succesiuni nedorite şi necorespunzătoare
ţelurilor diverse urmărite.
Din toate cele expuse mai sus rezultă că succesiunea vegetaţiei, proces bioecologic complex, general,
neîntrerupt şi culminant, are o deosebită importanţă teoretică şi practică. Dacă din punct de vedere teoretic,
aceasta ajută la înţelegerea modificărilor care au avut loc sau pot apărea în dinamica vegetaţiei, în sens
practic succesiunea se poate utiliza atât în tipologia pădurilor (pentru stabilirea tipurilor de pădure şi
formaţiilor forestiere naturale) cât mai ales pentru stabilirea măsurilor silvotehnice (tratamente, lucrări de
îngrijire a seminţişurilor, lucrări de îngrijire şi conducere a arboretelor) prin care se asigură dirijarea pădurii
spre realizarea ţelurilor de gospodărire fixate.
- 80 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

Producerea succesiunii în cele mai importante păduri din România


A. Păduri din regiunea de munte
În astfel de păduri se pot observa câteva tipuri de procese succesionale, respectiv:
1. Instalarea bradului în făgete, fapt uşor explicabil prin temperamentul de umbră al bradului, acestea fiind
transformate în arborete amestecate, fără vreo modificare vizibilă a condiţiilor staţionale.
2. Înlocuirea gorunului cu bradul în unele regiuni mai joase (cazul pădurii Cristian-Braşov).
3. Înlocuirea bradului prin foioase, mai ales fag, în condiţiile unor modificări în sol care fac imposibilă
existenţa în continuare a bradului.
4. Înlocuirea pinului silvestru cu molid, brad şi fag, acolo unde staţiunea este favorabilă speciilor de umbră.
5. Înlocuirea arboretelor provizorii, formate din speciile pioniere cunoscute (plop tremurător, salcie
căprească, mesteacăn, la care se mai asociază uneori aninul alb şi scoruşul) şi instalate după distrugerea
bruscă a pădurii, cu arborete permanente, constituite din brad, molid şi fag.
B. Păduri din regiunea de dealuri
Una dintre cele mai interesante succesiuni este cea dintre gorun şi fag, care se realizează la zona de
contact dintre cele două specii, unde fagul înaintează lent în gorunete pe suprafeţe mici, sub forma unor
benzi înguste. În pădurile amestecate de gorun şi fag procesul se poate realiza pe o suprafaţă mare şi tot în
favoarea fagului, care este favorizat de fructificaţia sa mai timpurie, precum şi de temperamentul de umbră.
În aceeaşi regiune se constată şi înlocuirea nedorită, pe suprafeţe mari, a gorunului cu carpenul sau
chiar cu teiul atât în arboretele pure cât mai ales în şleaurile de deal. Această succesiune este provocată cu
precădere de măsurile silviculturale necorespunzătoare, deoarece carpenul (specie de umbră, cu sămânţa
uşoară, fructificaţie frecventă şi abundentă), într-o pădure condusă judicios, se menţine doar în rolul
subordonat de specie secundară, cu rol de împingere şi ajutor.
C. Păduri de câmpie
Cazul cel mai interesant de succesiune este cel al întinderii carpenului (teiului, jugastrului) în şleaurile
de câmpie cu stejar pedunculat, care conduce la apariţia unor arborete derivate. Acest proces este mult mai
pronunţat şi mai periculos decât în şleaurile de deal, deoarece stejarul pedunculat, cu temperamentul său mai
de lumină şi fructificaţia mai rară decât la gorun, este mai puţin înzestrat şi capabil să facă faţă concurenţei
carpenului. Şi în astfel de arborete cauza principală o constituie măsurile silvotehnice (aplicarea
tratamentului tăierilor succesive, care favorizează instalarea speciilor de umbră gen carpen, tei, jugastru;
regenerarea din lăstari prin aplicarea tăierii de crâng la vârste mari, când stejarul lăstăreşte slab)
necorespunzătoare (Rădulescu, 1952).
D. În lunci
În astfel de condiţii, după retragerea apelor de inundaţie se instalează seminţişuri foarte dese de (a)
salcie, de (b) plop alb sau negru sau de (c) plop şi salcie, numite popular renie sau reniş. Acestea cresc foarte
repede şi la 6-7 ani iau aspectul unei adevărate păduri. Prin rezistenţa foarte puternică pe care o opun
curentului de apă, renişurile provoacă depunerea aluviunilor în abundenţă astfel încât la fiecare inundaţie
nivelul terenului se ridică. Acest fapt, cumulat cu luminarea intensă a renişurilor (denumite zăvoaie începând

- 81 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
din faza de păriş) datorată eliminării naturale intense, face posibilă instalarea, în zăvoaiele de pe staţiuni mai
înalte, a unor specii de foioase gen stejar pedunculat, frasin, vânj, ulm de câmp, arţar tătăresc, uneori stejar
brumăriu şi frasin pufos, ceea ce poate conduce la formarea a două tipuri de păduri:
• şleauri de luncă, care au compoziţia cea mai complexă, formată din stejar pedunculat, frasin şi ulm
(eventual şi vânj), la care se pot adăuga arţar tătătresc, jugastru şi unii arbuşti;
• arborete (mai mult sau mai puţin) pure de ulm, frasin sau, mai rar, de stejar. Uneori se întâlnesc şi cazuri
când se formează amestecuri formate numai din două specii principale.

- 82 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

BIBLIOGRAFIE
1. Alden, H.A., 1997: Softwoods of North America. United States Department of Agriculture, Forest
Service, Forest Products Laboratory, General Technical Report FPL-GTR-102, Madison, Wisconsin.
2. Antonescu, P., 1910: Stejarul şi cultura lui. Tipografia “Gutenberg”, Bucureşti.
3. Archibold, O.W.,. 1995: Ecology of world vegetation. Chapman & Hall, London-Glasgow-Weinheim-
New York-Tokyo-Melbourne-Madras.
4. Arnould, O., Hotyat, M., Simon, L., 1997: Les forêts d’Europe. Édition Nathan, Paris.
5. Badea, M., Mihalache, V., Vlase, Il., 1966: Contribuţii la studiul regenerării naturale a făgetelor din
Republica Socialistă România. Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră, Bucureşti.
6. Badea, O., Tănase, M., 2002: Starea de sănătate a pădurilor din România în anul 2001. În: Revista
Pădurilor, nr. 2.
7. Badoux, H., 1919: La forêt suisse et la guerre. Rascher & Co., Verlag, Zürich.
8. Badoux, E., 1946: Relations entre le développement de la cime et l'accroissement chez le pin sylvestre.
Contribution à l'étude de l'éclaircie. În: Annales de l'Institut fédéral de recherches forestières, XXIV
Band, 2. Heft, Zürich.
9. Badré, M., 1977: Evolution comparée des sylvicultures françaises et allemandes depuis deux siècles. În:
Revue Forestière Française, no. spécial.
10. Bagneris, G., 1878: Éléments de Sylviculture. 2ème édition. Imprimerie Berger-Levrault et Cie, Nancy.
11. Barthod, Ch., 1996: La gestion durable des forêts temperées: au racines du débat international actuel.
În: Revue Forestière Française, no. spécial “La gestion durable des forêts temperées”.
12. Bastien, Y., 1999: Les modes de traitement des forêts. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des
Forêts, Nancy.
13. Beldie, Al., Chiriţă, C., 1955: Plantele indicatoare din pătura vie a pădurilor. În: Manualul Înginerului
Forestier 80, Editura Tehnică, Bucureşti, pag. 456-461.
14. Beldie, Al., Chiriţă, C., 1967: Flora indicatoare din pădurile noastre. Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
15. Boppe, L., 1889: Traité de Sylviculture. Berger-Levrault et Cie, Libraires-Éditeurs, Paris et Nancy.
16. Borel, W., 1929: Guide pour l’application du controle aux futaies jardinées. Imprimerie Jacques et
Demontrond, Besançon.
17. Bormann, F.H., Likens, G.E., 1979: Pattern and process in a forested ecosystem. Springer-Verlag, New
York-Heidelberg-Berlin.
18. Botnariuc, N., Vădineanu, A., 1982. Ecologie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 439 p.
19. Boudru, M., 1989: Forêt et sylviculture: sylviculture appliquée. Les Presses Agronomiques de
Gembloux, Gembloux.
20. Boudru, M., 1989: Forêt et sylviculture: traitement des forêts. Les Presses Agronomiques de Gembloux,
Gembloux.
21. Broilliard, Ch., 1881: Le traitement des bois en France à l’usage des particuliers. Berger-Levrault et
Cie, Libraires-Éditeurs, Paris et Nancy.
22. Buffet, M., 1978: La régéneration du chêne rouvre en forêt soumise. În: Exposés, Symposium feuillus
précieux, Nancy-Champenoux, INRA, Document no. 78/08.
23. Buffet, M., 1980: La régéneration du chêne rouvre. În: Bulletin technique, ONF, no. 12.
24. Buffet, M., 1984: Sylviculture du Pin sylvestre de plaine. În: Bulletin technique, O.N.F., no. 15.
25. Burns, R.M., Honkala, B.H. (tehn. coord.), 1990: Silvics of North America. Volume 1. Conifers.
USDA, Forest Service, Agriculture Handbook 654, Washington, D.C.
26. Burns, R.M., Honkala, B.H. (tehn. coord.), 1990: Silvics of North America. Volume 2. Hardwoods.
USDA, Forest Service, Agriculture Handbook 654, Washington, D.C.
27. Burschel, P., Huss, J., 1997: Grundriss des Waldbaus. Ein Leitfaden für Studium und Praxis. Parey
Bucheverlag, Berlin.
28. Chantreuil, A., 1965: La futaie jardinée. Ecole Nationale des Eaux et Forêts, Nancy.
29. Chiriţă, C.C., Popescu, M. Şt., 1933: Contribuţii la problema regenerării naturale a gorunului în
România. Institutul de Arte Grafice E. Marvan, Bucureşti.
30. Chiriţă, C., Andrei, S., Papacostea, P., Hondru, N., 1974: Ecopedologie cu baze de pedologie
generală. Editura Ceres, Bucureşti.
31. Chiriţă, C., 1986: Pădurile României: probleme actuale şi de viitor. În: Pădurile noastre: ieri, astăzi,
mâine (ed. V. Giurgiu), ICAS, seria a II-a, Bucureşti.
32. Ciubotaru, A., 1998: Exploatarea pădurilor. Editura Lux Libris, Braşov.

- 83 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
33. Ciumac, Gh., 1967: Contribuţii la studiul regenerării naturale a gorunetelor, goruneto-stejăretelor şi a
şleaurilor de deal. Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră, Bucureşti.
34. Cochet, P., 1971: Étude et culture de la forêt. 3-ème édition. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux
et des Forêts, Nancy.
35. Constantinescu, N., 1955: Stadiile de dezvoltare ale arboretelor şi operaţiile culturale corespunzătoare.
În: Manualul Inginerului forestier 80 - Cultura pădurilor şi Bazele naturalistice. Editura Tehnică,
Bucureşti, pag. 512-516.
36. Constantinescu, N., 1973: Regenerarea arboretelor. Ediţia a II-a. Editura Ceres, Bucureşti.
37. Constantinescu, N., 1976: Conducerea arboretelor. Vol. I şi II. Editura Ceres, Bucureşti.
38. Copăcean, D., Bălănescu, E., Ghica, P., Rusu, Gh., 1983: Tehnologia exploatării lemnului. Editura
Ceres, Bucureşti.
39. Costea, C., 1989: Economia şi conducerea întreprinderilor forestiere. Editura Ceres, Bucureşti.
40. Cotta, H., 1841: Principes fundamentaux de la science forestière. 2ème édition corrigée. Bouchard-
Huzard, Paris, George-Grimblot, Thomas et Raybois, Nancy.
41. Crowther, R.E., Evans, J., 1984: Coppice. Forestry Commission Leaflet 83, HMSO, London.
42. CRPF, 1991: Les éclaircies résineuses. Centre Régional de la Propriété Forestière, Clermont-Ferrand.
43. Daia, M., 1996: Perspective privind ameliorarea tehnicilor de aplicare a degajărilor şi curăţirilor în
pădurile de cvercinee. În: Lucrările sesiunii ştiinţifice "Pădurile şi protecţia mediului", Facultatea de
Silvicultură şi Exploatări Forestiere, Braşov.
44. Daia, M., 1998: Cercetări privind accesibilizarea interioară a arboretelor tinere de cvercinee în scopul
ameliorării condiţiilor de efectuare a lucrărilor de îngrijire. Teză de doctorat. Universitatea Transilvania,
Braşov.
45. Dajoz, R., 1998: Les insectes et la forêt. Rôle et diversité des insectes dans le milieu forestier. Technique
et Documentation, Paris, Londres et New York.
46. Damian, I., 1978: Împăduriri. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
47. Danilescu, N.R., 1893: Deteriorarea rezervelor din pădurile de stejar. Istoric-cauze-remedii. Cum să se
aplice crângurile cu rezerve în România. Tipografia G.A. Lăzureanu, Bucureşti.
48. Danilescu, N.R., 1895: Restabilirea bradului în făgeturile din care tinde să dispară. În: Revista
Pădurilor, nr. 4-5.
49. Dămăceanu, C., 1975: Cercetări privind tehnica de aplicare a tratamentelor în făgete. Redacţia materiale
de propagandă agricolă, ICAS, seria a II-a, Bucureşti.
50. Dămăceanu, C., 1984: Cercetări privind perfecţionarea metodelor de regenerare naturală a gorunetelor
şi şleaurilor de deal, corelat cu exploatarea mecanizată a lemnului. Ministerul Silviculturii, Centrul de
material didactic şi propagandă agricolă, Bucureşti.
51. Dediu, A., Miron, V., 1955: Întemeierea arboretelor prin semănături şi plantaţii. În: Manualul
Inginerului forestier 80 - Cultura pădurilor şi Bazele naturalistice. Editura Tehnică, Bucureşti, pag. 550-
615.
52. Dengler, A., 1935: Waldbau auf ökologischer Grundlage. Ein Lehr- und Handbuch. Verlag von Julius
Springer, Berlin.
53. Dengler, A., Röhrig, E., 1980: Waldbau auf ökologischer Grundlage. Erster Band. Verlag Paul Parey,
Hamburg und Berlin.
54. Dincă, I., 1983: Resursele forestiere ale Europei. Editura Ceres, Bucureşti.
55. Dissescu, R., Purcelean, Şt., Florescu, I.I., 1968: Metode de transformare a pădurilor pluriene naturale
în arborete grădinărite. În: Studii şi cercetări, INCEF, vol. XXVI, Bucureşti.
56. Dissescu, R., 2001: Din retrospectiva forestieră a ultimului mileniu. În: Almanahul Pădurii, Editura
Snagov, Bucureşti.
57. Doniţă, N., Purcelean, Şt., 1975: Pădurile de şleau din R.S. România şi gospodărirea lor. Editura Ceres,
Bucureşti.
58. Doniţă, N., Ceianu, I., Purcelean, Şt., Beldie, Al., 1977: Ecologie forestieră (cu elemente de ecologie
generală). Editura Ceres, Bucureşti.
59. Drăcea, M., 1923-1924: Silvicultură. Şcoala Politehnică, Bucureşti.
60. Drăcea, M.D., 1942: Curs de Silvicultură. Vol. I. Regime şi tratamente. Editura Politehnicei, Bucureşti.
61. Duchiron, M.-S., 1994: Gestion des futaies irregulières et mélangées. Édition par l’auteur, Nancy şi
Paris.
62. Elvingson, P., 2001: Largely unchanged. În: Acid News, nr. 4.
63. Ene, I.M., 1971: Entomologia forestieră. Editura Ceres, Bucureşti.
64. Enescu, Val., 1956: Seminţe de arbori şi arbuşti. Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti, 144p.

- 84 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
65. Enescu, Val., Enescu, V., 1956: Lucrări practice la Tehnica împăduririlor. I. Seminţe de arbori şi
arbuşti. Litografia Învăţământului, Oraşul Stalin.
66. Enescu, Violeta, Ionescu, D.D., 1962: Tehnica culturilor silvice. Editura de Stat Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 344p.
67. Enescu, Val., 1975: Ameliorarea principalelor specii forestiere. Partea specială. Editura Ceres,
Bucureşti.
68. EUROFOR, 1998: L’Europe et la forêt/Europe and the forest. European Parliament, Luxemburg.
69. Evans, J., 1984: Silviculture of broadleaved woodland. Forestry Commission Bulletin no. 62, HMSO,
London.
70. Evans, J., 1992: Plantation forestry in the tropics. Second edition. Clarendon Press, Oxford.
71. Evans, J., 1992: Coppice forestry – an overview. În: Ecology and management of coppice woodlands
(ed. G.P. Buckley). Chapman & Hall, New York-Tokyo-Melbourne-Madras.
72. Evelyn, J., 1664: Silva, or a discourse of forest trees and the propagation of timber in His Majesty’s
Dominions. Ed. Guy de la Bédoyère (ediţie Internet).
73. Everard, J.E., 1985: Management of broadleaved forests in western Europe. Forestry Commission,
Edinburgh.
74. FAO, 2001: Situation des forêts du monde. FAO, Rome.
75. Favre, L.-A., Oberson, J.-M., 2002: 111 années d’application de la méthode du contrôle à la forêt de
Couvet. În: Journal Forestier Suisse, no. 8.
76. Fengyou, W., Jingwen, L., 1995: Silvicultural systems in boreal forests of East Asia. În: Innovative
silviculture systems in boreal forests (ed. C.R. Bamsey), Clear Lake Ltd., Edmonton.
77. Filipescu, C., 2001: Codrul grădinărit – puncte de vedere. În: Revista pădurilor, nr. 2.
78. Florescu, I.I., 1981: Silvicultură. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
79. Florescu, I.I., 1991: Tratamente silviculturale. Editura Ceres, Bucureşti.
80. Florescu, I.I., Nicolescu, N.V., 1998: Silvicultură. Vol. II. Silvotehnica. Editura Universităţii
Transilvania, Braşov.
81. Furnică, H., Beldeanu, E., 1985: Exploatarea pădurilor cu elemente de industrializare a lemnului.
Editura Ceres, Bucureşti.
82. Gava, M., 1969: Cercetări privind aplicarea elagajului artificial la molid şi brad. Centrul de documentare
tehnică pentru economia forestieră, Bucureşti.
83. Giurescu, C.C., 1976: Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri până astăzi. Ediţia a II-a.
Editura Ceres, Bucureşti.
84. Giurgiu, V., Decei, I., Armăşescu, S., 1972: Biometria arborilor şi arboretelor din România. Editura
Ceres, Bucureşti.
85. Giurgiu, V., 1978: Conservarea pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti.
86. Giurgiu, V., 1979: Dendrometrie şi auxologie forestieră. Editura Ceres, Bucureşti.
87. Giurgiu, V., 1982: Pădurea şi viitorul. Editura Ceres, Bucureşti.
88. Giurgiu, V., 1988: Amenajarea pădurilor cu funcţii multiple. Editura Ceres, Bucureşti.
89. Giurgiu, V., Armăşescu, S., Zaharescu, Cl., Decei, I., Manole, Gh., Buga, S., 1989: Fundamente
auxologice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor (Creşterea şi calitatea arboretelor în raport cu
lucrările de îngrijire şi condiţiile staţionale). ICAS, seria a II-a, Redacţia de Propagandă Tehnică
Agricolă, Bucureşti.
90. Giurgiu, V., 1993: Salvaţi pădurile României! Societatea "Progresul Silvic", Bucureşti.
91. Giurgiu, V. (red.), 1995: Protejarea şi dezvoltarea durabilă a pădurilor României. Editura Arta Grafică,
Bucureşti.
92. Glöde, D., 2001: Final cutting of shelterwood. Harvesting techniques and effects on the Picea abies
regeneration. Doctoral thesis. Swedish University of Agricultural Sciences, Umeå.
93. Gurnaud, A., 1886: La sylviculture française et la méthode du controle. Librairie Agricole de la Maison
Rustique, Paris.
94. Hagner, S., 1995: La sylviculture en forêt boréale. În: Unasylva, no. 2.
95. Haveraaen, O., 1995: Silvicultural systems in the nordic countries. În: Innovative silviculture systems in
boreal forests (ed. C.R. Bamsey), Clear Lake Ltd., Edmonton.
96. Hamilton, G.J., 1980: Line thinning. Forestry Commission Leaflet 77, HMSO, London.
97. Hanique, M., 1990: Renouvellement des peuplements de hêtres. În: Forêts de France, nr. 339.
98. Hanique, M., 1991: Renouvellement des peuplements de chênes. În: Forêts de France, nr. 343.
99. Haralamb, At., 1967: Cultura speciilor forestiere. Ed. a III-a. Editura Agro-Silvică, Bucureşti.

- 85 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
100. Hartig, G.L., 1805: Instruction sur la culture du bois à l’usage des forestiers. L’Imprimerie de C.F.
Patris, Paris.
101. Helms, J.A. (ed.), 1998: The Dictionary of Forestry. The Society of American Foresters and CABI
Publishing, Bethesda & Wallingford.
102. Herbert, I., 1994: Gestion des futaies jardinées dans le Jura. În: Bulletin technique, ONF, no. 26.
103. Hibberd, B.G. (ed.), 1989: Forestry practice. 11th edition. Forestry Commission Handbook no. 6,
HMSO, London.
104. Hoellinger, G., 1986: Premières éclaircies. În: Informations-Forêt, fascicula 292, AFOCEL-
ARMEF.
105. Hough, F., 1878: Report upon Forestry. Government Printing Office, Washington.
106. Hubert, M., Courraud, R., 1998: Elagage et tailles de formation des arbres forestiers. 2-ème
édition. Institut pour le développement forestier, Paris.
107. Huffel, G., 1907: Economie forestière. Tome troisième. Lucien Laveur, Éditeur, Paris.
108. Ionescu, A., 1991: Ecologie şi societate. Editura Ceres, Bucureşti.
109. Ivănescu, D., Rubţov, Şt., Bîndiu, C., 1966: Teiul. Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
110. Ivănescu, D., 1972: Din istoria silviculturii româneşti. Editura Ceres, Bucureşti.
111. Jacquot, A., 1931: Manuel pratique de Sylviculture. Librairie J.-B. Baillière et Fils, Paris.
112. Jolyet, A., 1916: Traité pratique de Sylviculture. 2e édition. Librairie J.-B. Baillière et Fils, Paris.
113. Kershaw, K.A., Looney, J.H.H., 1985: Quantitative and dynamic plant ecology. Edward Arnold,
Ltd, London.
114. Kimmins, J.P., 1997: Forest Ecology. A foundation for sustainable management. Prentice Hall,
Upper Sadle River.
115. Klein, D., 1915: Cu privire la suprafeţele exploatate ras şi împădurirea lor. În: Revista pădurilor.
116. Köstler, J., 1956: Silviculture. Oliver and Boyd, Edinburgh-London.
117. Kraft, G., 1884: Beiträge zur Lehre von den Durchforstungen, Schlagstellungen und
Lichtungshieben. Klindworth’s Verlag, Hannover.
118. Kuusela, K., 1994: Forest resources in Europe. EFI Research Report 1, Cambridge University Press,
Cambridge.
119. Lafouge, R., 1964: Les taillis-sous-futaie et ses problèmes. Ameliorations et transformations. Ecole
Nationale des Eaux et Forêts, Nancy.
120. Lanier, L., 1994: Précis de Sylviculture. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des Forêts,
Nancy.
121. Leahu, I., 1994: Dendrometrie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
122. Lorentz, B., Parade, A., 1867: Cours élémentaire de culture des bois. 5-ème édition. Mme Ve
Bouchard-Huzard, Paris, Nicolas Grosjean, Nancy.
123. MacLaren, J.P., 1987: A manual for selecting crop trees when pruning and thinning radiata pine.
FRI Bulletin no. 133, New Zealand Forest Research Institute, Private Bag, Rotorua.
124. Maheut, J., 1994: Sept siècles d'éclaircies, principalement en Allemagne. În: Revue Forestière
Française, no. 4.
125. Majcen, Z., 1994: Historique des coupes de jardinages dans les forêts inequiénnes du Quebec. În:
Revue Forestière Française, no. 4.
126. Majcen, Z., Bédard, S., 2000: Accroissement après 15 ans dans une érabliere à la suite de coupes de
jardinage de diverses intensités. Direction de la recherche forestière, Sainte-Foy.
127. Marcu, O., Simon, D., 1995: Entomologie forestieră. Editura Ceres, Bucureşti.
128. Matthews, J.D., 1989: Silvicultural systems. Clarendon Press, Oxford.
129. Metro, A., 1975: Terminologie forestière. Sciences forestières, technologie, pratiques et produits
forestiers. Conseil international de la langue française, Paris.
130. Michaud, D., 1988: Le triclopyr. În: Informations-Forêt, fascicula 341, AFOCEL-ARMEF.
131. Miulescu, I., Bakoş, V., 1972: Tehnica culturilor silvice. Seminţe şi butaşi. Editura Ceres,
Bucureşti.
132. Morariu, I., 1955: Morfologia plantei. În: Manualul Inginerului forestier 80 - Cultura pădurilor şi
Bazele naturalistice. Editura Tehnică, Bucureşti, pag. 255-276.
133. Mormiche, A., 1991: Histoire du traitement des forêts en relation avec l’écologie. Centre National
de Formation Forestière, Velaine-en-Haye.
134. Morozov, G.F., 1952: Studiul pădurii. Editura de stat pentru literatura ştiinţifică, Bucureşti.
135. Negruţiu, A., 1983: Vînătoare şi salmonicultură. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

- 86 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
136. Negulescu, E.G., 1955: Succesiunea vegetaţiei. În: Manualul Inginerului forestier 80 - Cultura
pădurilor şi Bazele naturalistice. Editura Tehnică, Bucureşti, pag. 431-441.
137. Negulescu, E.G., 1957. Eliminarea naturală în pădure, în lumina concepţiei biologice sovietice. În:
Lucrări ştiinţifice, vol. III, Institutul Politehnic – Oraşul Stalin, Facultatea de Silvicultură, Oraşul Stalin,
pag. 5-18.
138. Negulescu, E.G., Săvulescu, Al., 1957: Dendrologie. Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti.
139. Negulescu, E.G., 1957: Regime şi tratamente. Litografia Învăţământului, Oraşul Stalin.
140. Negulescu, E.G., Ciumac, Gh., 1959: Silvicultura. Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti.
141. Negulescu, E.G., Damian, I., 1966: Dendrologia, cultura şi protecţia pădurilor. Vol. II. Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
142. Negulescu, E.G., Stănescu, V., Florescu, I.I., Tîrziu, D., 1973: Silvicultura. Vol I. şi II. Editura
Ceres, Bucureşti.
143. Nicolescu, L., Nicolescu, N.V., Cherecheş, D., 1992: Deschiderea de culoare (compartimentarea),
tehnică fundamentală în silvicultura franceză. În: Pădurea noastră, nr. 78.
144. Nicolescu, N.V., 1999: Artificial pruning - a review. Reprografia Universităţii Transilvania, Braşov.
145. Nicolescu, N.V., 2001: Expresii alometrice ale eliminării naturale – între acceptare şi negare. În:
Lucrările sesiunii ştinţifice “Pădurea românească la cumpăna mileniilor”, Editura Universităţii
“Transilvania”, Braşov, p. 111-116.
146. Nigi, T., 1984: The selection-cutting system at Aomori National Park in Japan. În: Proceedings,
IUFRO Symposium on forest management planning and managerial economics, University of Tokyo,
Tokyo.
147. Nigi, T., 1988: Relation between forest management system and forestry technique. În: Research
bulletin of the College Experiment Forests, Faculty of Agriculture, Hokkaido University, Sapporo, vol.
45 (1).
148. Niţescu, C., Achimescu, C., 1979: Tehnica culturilor silvice. Lucrări de îngrijire şi conducere a
pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti.
149. Nyland, R.D., 1996: Silviculture. Concepts and applications. The McGraw-Hill Companies, Inc.,
New York.
150. Odum, E., 1971: Fundamentals of ecology. Third edition. W.B. Saunders Company, Philadelphia-
London-Toronto.
151. Oprea, I., Sbera, I., 2000: Tehnologia exploatării lemnului. Vol. II. Fundamente metodologice de
proiectare tehnologică. Editura Universităţii Transilvania, Braşov.
152. Otto, H.-J., 1998: Écologie forestière. Institut pour le développement forestier, Paris.
153. Packham, J.R., Harding, D.J.L., 1982: Ecology of woodland processes. Edward Arnold, Ltd,
London.
154. Parascan, D., Danciu, M., 1975: Studii fitocenologice în tăieturile de pădure din Munţii Bîrsei. În:
Noutăţi în Economia forestieră, vol. XVII, Universitatea din Braşov, p. 31-40.
155. Parviainen, J., 1994. Finnish silviculture. Managing for timber production and conservation. În:
Journal of Forestry.
156. Paşcovschi, S., 1967: Succesiunea speciilor forestiere. Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
157. Perlin, J., 1989: A forest journey. The role of wood in the development of civilization. W.W.
Norton & Company, New York-London.
158. Perrin, H., 1954: Sylviculture. Tome II Le traitement des forêts. Ecole Nationale des Eaux et Forêts,
Nancy.
159. Petrescu, C., 1954: Codrul în literatură. În: Revista Pădurilor, nr. 4.
160. Petrescu, L., 1971: Îndrumător pentru lucrările de îngrijire a arboretelor. Editura Ceres, Bucureşti.
161. Plinius, 2002: Naturalis Historia. Enciclopedia cunoştinţelor din Antichitate. Volumul al III-lea
Botanica. Ed. Polirom, 352 p.
162. Popescu, C.I., 1954: Condiţiile de instalare a perdelelor forestiere de protecţie a câmpului în
Oltenia. Editura Academiei R.P.R., Bucureşti.
163. Popovici, N.G., 1920: Curs de silvicultură (redactat după note). Şcoala Superioară de Silvicultură,
Bucureşti.
164. Popovici, N.G., 1922: Silvicultura. Şcoala Superioară de Silvicultură, Bucureşti.
165. Pryor, S., Savill, P.S., 1986: Silvicultural systems for broadleaved woodland in Britain. O.F.I.
Occasional Papers no. 32, Oxford Forestry Institute, Oxford.
166. Purcelean, Şt., Ciumac, Gh., 1965: Cercetări privind regenerarea naturală a gorunului şi stejarului
pedunculat în pădurile de şleau din Podişul Tîrnavelor. Centrul de documentare forestieră, Bucureşti.

- 87 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
167. Rameau, J.-C., 1987: Contribution phytoécologique et dynamique à l’étude des écosystèmes
forestiers. Applications aux forêts du nord-est de la France. Thèse, Faculté des Sciences et des
Techniques, Université de Franche-Comté, Besançon, 344p.
168. Rameau, J.C., Mansion, D., Dumé, G., Timbal, J., Lecointe, A., Dupont, P., Keller, R., 1989:
Flore Forestière Française. Guide écologique illustré. 1. Plaines et collines. Institut pour le
développement forestier, Paris.
169. Rădulescu, A., 1956: Silvicultura generală. Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti, 336p.
170. Rădulescu, M., 1893: Câteva cuvinte asupra regeneraţiunei pădurilor de munte în România.
Tipografia B. Davidescu, Buzău, 10p.
171. Rădulescu, M., 1894: În cestiunea tăierilor rase la pădurile de munte. În: Revista pădurilor, nr. 7.
172. Rădulescu, M., 1928: Observaţiuni din cultura stejarului pedunculat în Câmpia Română. În: Revista
pădurilor.
173. Rădulescu, M., 1935: Din cultura stejarului în România. În: Revista pădurilor.
174. Rădulescu, M., 1937: Evoluţia ideii de regenerarea şi cultura pădurilor. În: Revista pădurilor.
175. Rădulescu, M., 1952: Substituirea arboretelor de tip provizoriu cu arborete de tip permanent, mai
valoroase. Editura de Stat pentru Literatură Ştiinţifică, Bucureşti, 18p.
176. Redhead, J.F., Hall, J.B., 1992: Tropical forestry. Longman Group U.K. Limited, Harlow.
177. Rietbergen, S., 2001: The history and impact of forest management. În: The Forests Handbook.
Vol. 2. Applying forest science for sustainable management (ed. J. Evans). Blackwell Science, Oxford-
London-Edinburgh-Malden-Carlton-Paris.
178. Rittershofer, F., 1994: Waldpflege und Waldbau. Rittershofer Verlag, Freising.
179. Rucăreanu, N., 1967: Amenajarea pădurilor. Editura Agro-Silvică, Bucureşti.
180. Rucăreanu, N., Leahu, I., 1982: Amenajarea pădurilor. Editura Ceres, Bucureşti.
181. Sambeek, J.W., Van., Abugarshall Kai, D., Shenaut, D.B., 1995: Chemical release of pole-sized
trees in a central hardwood clearcut. În: Proceedings (ed. Gottschalk, K.W., Forsbroke, S.L.C.). 10th
Central Hardwood Forest Conference, General Technical Report NE-197, Northeastern Forest
Experiment Station, Radnor, PA.
182. Savill, P.S., Evans, J., 1986: Plantation silviculture in temperate regions. Clarendon Press, Oxford.
183. Savill, P., Evans, J., Auclair, D., Falck, J., 1997: Plantation silviculture in Europe. Oxford
University Press, Oxford-New York-Tokyo.
184. Schlich, W., 1910: Manual of Forestry. Vol. II. Silviculture. Bradbury, Agnew & Co., London.
185. Schmincke, K.H., 1996: World forest resources – trends and prospects. În: Forest industries
towards the third millenium – economic and environmental challenges (ed. Solberg, B., Palo, M.,
Hyttinen, P.), EFI Proceedings, no. 11, Joensuu.
186. Schuck, A., Parviainen, J., Bücking, W., 1994: A review of approaches to forestry research on
structure, succession and biodiversity of undisturbed and semi-natural forests and woodlands in Europe.
EFI Working Paper no. 3., Joensuu.
187. Schütz, J.-Ph., 1981: Que peut apporter le jardinage à notre sylviculture. În: Journal Forestier
Suisse, no. 4.
188. Schütz, J.-Ph., 1985: La production de bois de qualité dans la forêt jardinée. În: Annales de
Gembloux, vol. 91.
189. Schütz, J.-Ph., 1989: Le régime du jardinage. Chaire de sylviculture, ETH – Zürich.
190. Schütz, J.-Ph., 1990: Sylviculture 1. Principes d’éducation des forêts. Presses polytechniques et
universitaires romandes, Lausanne.
191. Schütz, J.-Ph., 1997: Sylviculture 2. La gestion des forêts irrégulières et mélangées. Presses
polytechniques et universitaires romandes, Lausanne.
192. Schwappach, A., 1904: Forestry. The Temple Primers, London.
193. Schwappach, A., Eckstein, K., Herrmann, E., Borgmann, W., 1914: Manual silvic. Partea a V-a.
Cultura pădurilor. Alfred Baer, Bucureşti.
194. Sharpe, G.W., Hendee, C.W., Sharpe, W.G., Hendee, J.C., 1995. Introduction to forest and
renewable resources. 6th edition. McGraw-Hill, Inc., New York-Sydney-Tokyo-Toronto.
195. Sheedy, G., Bertrand, V., 1997: Résultats de dix ans concernant les éclaircies en ligne réalisées
dans les plantations de la forêt de Drumondville. Direction de la recherche forestière, Sainte-Foy.
196. Shigo, A., 1984: Tree decay and pruning. În: Arboricultural Journal, no. 8.
197. Shutov, I.V., 1995: Trends and use of silvicultural systems in the boreal forests of Russia. În:
Innovative silviculture systems in boreal forests (ed. C.R. Bamsey), Clear Lake Ltd., Edmonton.

- 88 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
198. SILV1, 2002: Raport statistic. Fondul forestier naţional în anul 2001. Regia Naţională a Pădurilor,
Bucureşti.
199. Silvy-Leligois, P., 1964: La futaie jardinée. Ecole Nationale du Génie Rural, des Eaux et des Forêts,
Nancy.
200. Smith, D.M., Larson, B.C., Kelty, M.J., Ashton, P. Mark S., 1997: The practice of silviculture:
applied forest ecology. John Wiley and Sons Ltd. New York-Chichester-Brisbane-Toronto-Singapore-
Weinheim.
201. Speight, M., Wainhouse, D., 1989: Ecology and management of forest insects. Clarendon Press,
Oxford.
202. Stănescu, V., Florescu, I.I., Marcu, M., Ochiu, I., Parascan, D., Popescu, O., 1970: Cercetări
privind regenerarea naturală în făgete – pădurea Warthe-Braşov. În: Buletinul Institutului Politehnic din
Braşov, vol. XII, seria B – Economie forestieră, pag. 25-36.
203. Stănescu, V., Parascan, D., 1971: Contribuţii la studiul florei şi vegetaţiei din tăieturi (brădete-
Cristian). În: Comunicări de Botanică, vol. XII, pag. 359-371.
204. Stănescu, V., 1983: Genetica şi ameliorarea speciilor forestiere. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
205. Stănescu, V., 1984: Aplicaţii ale geneticii în silvicultură. Editura Ceres, Bucureşti.
206. Stănescu, V., Şofletea, N., Popescu, O., 1997: Flora forestieră lemnoasă a României. Editura Ceres,
Bucureşti.
207. Stătescu, G., 1886. Sistemul de exploatare aplicabil la cea mai mare parte a pădurilor noastre din
munţi. În: Revista pădurilor, no. 11 şi 12.
208. Stătescu, G., 1895: Tratamentul în codru şi tăierile pe suprafaţă. În: Revista pădurilor, nr. 2.
209. Stinghe, V., Sburlan, D.A., 1941: Agenda forestieră. Ediţia a III-a. Monitorul Oficial şi
Imprimeriile Statului, Bucureşti.
210. Stoddard, C.H., Stoddard, G.M., 1987: Essentials of forestry practice. John Wiley & Sons, New
York-Chichester-Brisbane-Toronto-Singapore.
211. Stugren, B., 1982: Bazele ecologiei generale. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
212. Şofletea, N., Curtu, L., 2000: Dendrologie. Volumul I. Determinarea şi descrierea speciilor. Editura
“Pentru viaţă”, Braşov.
213. Tănăsescu, S., 1971: Drajonarea salcâmului. În: Buletin de informare – Silvicultură, nr. 8-9, pag.
133-141.
214. Târziu, D.R., 2003: Ecologie generală şi forestieră. “Vasile Goldiş” University Press, Arad.
215. Thivolle-Cazat, A., 1986: Premières éclaircies dans les résineux: quelle methode adopter?. În:
Informations-Forêt, fascicula 297, AFOCEL-ARMEF.
216. Tkacenko, M.E., 1955: Silvicultura generală. Ed. a II-a. Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti.
217. Tomescu, A., 1959: Fazele periodice de vegetaţie la speciile forestiere în anul 1956. Editura Agro-
Silvică de Stat, Bucureşti.
218. Troup, R.S., 1928: Silvicultural Systems. Clarendon Press, Oxford.
219. Tudor, I., 1968: Entomologie forestieră. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
220. Vaczy, C., 1980: Dicţionar botanic poliglot. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
221. Vanselow, K., 1931: Theorie und Praxis der natürlichen Verjüngung im Wirtschaftswald. Neumann
Verlag, Hamburg.
222. Vanselow, K., 1949: Theorie und Praxis der natürlichen Verjüngung im Wirtschaftswald. Zweite
Auflage. Verlag J. Neumann-Neudamm, Hamburg.
223. Vasilescu, M., 1892: Aplicaţiunea modalităţilor codrului. În: Revista pădurilor, nr. 3 şi 4-5.
224. Vaucher, H., 1986: Elsevier’s dictionary of trees and shrubs. Elsevier Science Publishers, B.V.,
Amsterdam-Oxford-New York-Tokyo.
225. Veselý, L., 1995: Initial phases of the natural regeneration of oak. În: Lesnicky časopsis, vol. 41(3).
226. Vlad, I., 1955: Studiul general al arboretelor. În: Manualul Inginerului forestier 80 - Cultura
pădurilor şi Bazele naturalistice. Editura Tehnică, Bucureşti, pag. 461-471.
227. Vlad, I., Chiriţă, C., Doniţă, N., Petrescu, L., 1997: Silvicultură pe baze ecosistemice. Editura
Academiei Române, Bucureşti.
228. Vlase, Il., 1955: Tehnica împăduririlor. Partea I Seminţe forestiere. Litografia Învăţământului,
Oraşul Stalin, 167p.
229. Vlase, Il., 1982: Conservarea seminţelor forestiere. Editura Ceres, Bucureşti.
230. Vuokila, Y., 1969. Present thinning practice in Finland. În: Thinning and mechanization, IUFRO
Meeting, Royal College of Forestry, Stockholm.

- 89 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
231. Whitmore, T., 1992: An introduction to tropical rain forests. Clarendon Press, Oxford.
232. Whittaker, R.H., 1970: Communities and ecosystems. The Macmillan Company, Collier-
Macmillan, London, 158 p.
233. Willoughby, I., Dewar, J., 1995: The use of herbicides in the forest. Forestry Commission Field
Book 8, HMSO, London.
234. Zaric, N., Schneider, O., 1992: La forêt jardinée. Couvet, Val-de Travers, Pays de Neuchâtel.
Imprimerie Apex, Fleurier.
235. xxx, 1669: Ordonance de Louis XIV, roi de France et de Navarre, sur le fait des Eaux et Forêts.
Saint-Germain en Laye.
236. xxx, 1914: Şedinţa Societăţii Progresul Silvic. În: Revista pădurilor.
237. xxx, 1949: Îndrumări tehnice în silvicultură. Ministerul Silviculturii, Bucureşti.
238. xxx, 1951: Definiţia şi modul de aplicare al tăierilor succesive şi progresive. Editura Tehnică,
Bucureşti.
239. xxx, 1965: Dicţionar forestier poliglot. Centrul de documentare tehnică pentru economia forestieră,
Bucureşti.
240. xxx, 1969: Quelques nouveautes en matière d'éclaircie. În: Revue Forestière Française, no. spécial
Sylviculture.
241. xxx, 1977: Chronologie forestière. În: Revue Forestière Française, no. spécial.
242. xxx, 1984: Îndrumar pentru amenajarea pădurilor. Vol. I. şi II. Ministerul Silviculturii, ICAS,
Bucureşti.
243. xxx, 1986: Norme tehnice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor 2. Ministerul Silviculturii,
Redacţia de propagandă tehnică agricolă, Bucureşti.
244. xxx, 1990: Bilan de l'état sanitaire des forêts 1989. Commission des Communautes Européenes,
Direction Génerale de l'Agriculture, Bruxelles-Luxembourg.
245. xxx, 1993: Dicţionar enciclopedic. Vol. I A-C. Editura Enciclopedică, Bucureşti.
246. xxx, 1996: Întâlnirea Profesorilor de Silvicultură din Europa (grupul de lucru IUFRO S6.06-04
Education and Research in Silviculture), 4-9 septembrie 1996, Portugalia şi Spania.
247. xxx, 1996: Codul Silvic (legea nr. 26/24.04. 1996).
248. xxx, 1999: Strategia de dezvoltare durabilă a silviculturii româneşti în perioada 2000-2020.
Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Bucureşti.
249. xxx, 2000: Norme tehnice pentru îngrijirea şi conducerea arboretelor 2. Ministerul Apelor, Pădurilor
şi Protecţiei Mediului, Bucureşti.
250. xxx, 2000: Norme tehnice privind alegerea şi aplicarea tratamentelor 3. Ministerul Apelor, Pădurilor
şi Protecţiei Mediului, Bucureşti.
251. xxx, 2000: Norme tehnice pentru evaluarea volumului de lemn destinat comercializării 4. Ministerul
Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Bucureşti.
252. xxx, 2000: Norme tehnice pentru amenajarea pădurilor 5. Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei
Mediului, Bucureşti.
253. xxx, 2002: Norme tehnice privind stabilirea termenelor, modalităţilor şi procedeelor de exploatare a
masei lemnoase din păduri şi din vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional. Monitorul
Oficial al României, partea I, nr. 91/13 II 2003.

- 90 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

Anexa 1
Mic dicţionar de termeni silvici
(după xxx, 1965; Weck, 1966, Metro, 1975; Helms (ed.), 1998)
Română Engleză Germană Franceză
an de sămânţă seed year, mast year Samenjahr, Mastjahr année de semence
arbore tree Baum arbre
arbore codominant co-dominant tree mitherrschender Baum arbre codominant
arbore dominant dominant tree herrschender Baum arbre dominant
arbore dominat suppressed tree, unterständiger, arbre opprimé
overtopped tree unterdrückter Stamm
arbore înfurcit forked stem, forked tree Zwieselbaum arbre fourchu
arbore de viitor crop tree, future crop Z-Bäume, Pflegestamm arbre-objectif, arbre de
tree place, arbre d’elite
arbore predominant predominant tree vorherrschender Baum arbre prédominant
arbore semincer seed-tree, seed bearer Samenbaum, arbre porte-graines
Samenträger
arbore tăiat în scaun pollard Kopfholz, Kopfstamm têtard
arboret crop, stand Bestand peuplement
arboret amestecat mixed crop, mixed Mischbestand peuplement mélangé
stand
arboret artificial artificial stand künstlicher Bestand peuplement artificiel
arboret bietajat two-storeyed stand zweischichtiger Bestand peuplement à double
étage, peuplement biétagé
arboret de protecţie protection stand Schutzbestand peuplement de protection
arboret echien even-aged stand, gleichförmiger Bestand, peuplement équiènne,
uniform crop, uniform gleichalteriger Bestand peuplement uniforme
stand
arboret monoetajat one-storyed stand einschichtiger Bestand peuplement à un seul
étage
arboret natural natural stand natürlicher Bestand peuplement naturel
arboret pe picior growing crop, standing Holzbestand peuplement sur pied
timber
arboret plurien uneven-aged stand ungleichalteriger Bestand peuplement inéquienne
arboret principal main crop, main stand Hauptbestand peuplement principal
arboret pur pure crop, pure stand Reinbestand peuplement pur
arboret regulat regular stand regelmässiger Bestand peuplement régulier
arboret uniform uniform stand, uniform gleichförmiger Bestand peuplement uniform
crop
arbust arborescent shrub baumartiger Strauch arbuste
(h – 1-7m)
areal natural natural range, habitat natürliches aire naturelle
Verbreitungsgebiet
burghiu de creşteri (b. lui increment borer, Zuwachsbohrer tarrière de Presssler
Pressler) Pressler’s borer
calitatea arboretului stand quality, quality of Bestandesqualitat qualité du peuplement
standing crop
calus callus Kallus callus, bourrelet cicatriciel
capacitate de lăstărire sprouting capacity Ausschlagsvermögen capacité de rejet
cicatrice (de elagaj) branch scar Astnarbe cicatrice de branche
cioată stump, stub Wurzelstock, Stubben, souche
Baumstumpf
ciocan silvic marking hammer Waldhammer marteau forestier
clasă de diametre diameter class Durchmesserklasse classe de diamètre
clasă de grosimi size class Stärkeklasse classe de grosseurs
- 91 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
clasă de înălţimi height class Höhenklasse classe des hauteurs
clasă de vârstă age-class Altersklasse, Altersstufe classe d’âge
clupă caliper Kluppe compas forestier
cod silvic forest code, forest law Forstgesetzbuch code forestier
codrişor (codru tânăr) young high forest angehendes Baumholz jeune futaie, haut-perchis
codru bătrân old high forest, over- starkes Baumholz vieille futaie
mature timber stage
codru mijlociu (codru) high forest Hochwald futaie
codru grădinărit selection system Plenterwald futaie jardinée
codru regulat - geschlossener Hochwald, futaie régulière
schlagweiser Hochwald
compoziţia arboretului stand composition Bestandeszusammensetz composition du
ung peuplement
consistenţa arboretului crown density (of the Kronendichte, consistance du
stand) Kronenschluss peuplement
coroană crown Krone cime, couronne, houpier
coronament canopy, crown layer Kronenschicht étage des cimes, canopée
cracă (ramură) branch Zweig branche, rameau
cracă lacomă epicormic branch, water Wasserreis, branche gourmande
sprout, epicormic sprout Wasserschoss
cracă (ramură) uscată dry branch, dead branch Trockenast branche sèche
crâng coppice, coppice forest, Niederwald taillis
coppice stand
crâng compus coppice-with-standards Mittelwald taillis-sous-futaie, taillis
composé
crâng cu tăiere în scaun pollarding system Kopholzbetrieb exploitation en têtards
crâng simplu simple coppice system reiner Niederwald taillis simple
crâng grădinărit coppice selection geplenterer Niederwald taillis fureté
system
creştere increment, growth, Zuwachs accroissement
accretion
creştere curentă anuală current annual laufender jährlicher accroissement courant
increment (c.a.i.) Zuwachs annuel
creştere medie anuală mean annual increment mittlerer jährlicher accroissement moyen
(m.a.i.) Zuwachs annuel
curăţire cleaning, respacing Reinigungshieb, nettoiment
Bestandesreinigung
degajare release cutting, weeding Auflockerung, dégagement
Durchreiserung
dendrometru dendrometer, Baumhöhenmesser dendromètre
hypsometer
densitatea arboretului stand density Bestandesdichte densité du peuplement
desiş sapling Dickung fourré
dezvoltarea (arboretului) stand development Bestandesentwicklung développement du
peuplement
diametru de bază diameter at breast height Brusthöhendurchmesser diamètre à hauteur de
poitrine
diametru mediu mean diameter, average Mitteldurchmesser diamètre moyen
diameter
distribuţie pe clase de age-class distribution Alterklassenverteilung dispositif des classes
vârstă d’âge
doborârea (tăierea) tree felling, tree cutting Fällung der Bäume; abattage des arbres
arborilor Baumfällung
doborâtură de vânt windthrow, windfall Windbruch chablis
drajon root sucker Wurzelspross drageon
elagaj artificial artificial pruning Aufastung élagage artificiel
- 92 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
elagaj natural natural pruning, self- natürliche Astung elagage naturel
pruning
emondaj trimming out Entasten émondage
etaj superior (dominant) overstory, upper story, Oberstand, Oberholz, étage dominant
main stand, overwood Oberbestand
etaj inferior (dominat) understory, lower story, Unterholz, Unterwuchs, sous-bois, sous-étage
underwood Niederholz
exploatarea pădurilor (ca Logging, timber Holzeinschlag Exploitation des forêts
acţiune) harvesting
fus bole, stem Schaft, Stamm fût
inel anual growth ring, annual Zuwachsring, Jahrring cerne annuel
ring, growth layer
instalarea (întemeierea) stand establishment Bestandesbegründung création d’un peuplement
arboretului
înălţime height Höhe hauteur
înălţime medie mean height mittlere Höhe hauteur moyenne
înălţime dominantă dominant height Oberhöhe hauteur dominante
(superioară)
închiderea rănilor (de occlusion of wounds, Überwallung recouvrement d’une plaie
elagaj) healing over, callousing
înfurcire (bifurcare) forking, bifurcation, Zwieselwuchs, croissance fourchue
forked growth Zwieselung
însămânţare naturală natural seeding Naturbesamung semis naturels
lăstar sprout, shoot Spross, Schössling, rejet, pousse
lemn de primăvară earlywood Frühholz bois initial, bois de
(timpuriu) printemps
lemn de toamnă (lemn latewood, summer Spätholz, Sommerholz, bois final, bois d’été, bois
târziu, lemn de vară) wood, autumn wood Engholz d’automne
lemn de cherestea saw timber, lumber Sägeholz bois de sciage
lemn de foc fuelwood, firewood Brennholz bois de chauffage, bois de
feu
lemn de foioase hardwood Laubholz bois de feuillu
lemn de lucru industrial wood, timber Werkholz, Bauholz, bois d’oeuvre
Nutzholz
lemn de răşinoase softwood Nadelholz bois de résineux
lemn rotund roundwood Rundholz bois rond
lizieră edge, border, skirt Waldessaum, Waldrand lisière
lucrări de îngrijire improvement cutting, Pflegehieb, soins culturaux, soins
(operaţiuni culturale) tending operations Pflegemassnahmen sylvicoles
ocol silvic forest district Oberförsterei, Forstamt cantonnement forestier,
division forestière
marca, a (arbori) to mark (trees) auszeichnen (des Holzes) marteler, griffer (du bois)
metoda controlului check method, control Kontrollmethode méthode du contrôle
method
nod knot Knoten noeud
nuieliş-prăjiniş (faza de…) thicket stage Gertenholz état de gaulis

pădure de foioase hardwood forest, Laubwald forêt feuillue


deciduous forest,
broadleaved forest
pădure de răşinoase softwood forest, Nadelwald forêt résineuse
coniferous forest
pădure virgină virgin forest, primary Urwald forêt viérge
forest, primitive forest
păriş (faza de…) pole forest, pole stand Stangenholz perchis
păşunat grazing Beweiden, Beweidung pâturage
- 93 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
pepinieră (silvică) forest nursery Pflanzschule, pépinière
Pflanzgarten
periodicitatea răriturii thinning cycle, thinning Durchforstungperiode rotation des éclaircies
interval, thinning period
perioadă de regenerare regeneration period Verjüngungszeitraum durée de régénération
plan de amenajament management plan, Forsteinrichtungsplan plan d’aménagement, plan
working plan de gestion
posibilitate anuală annual allowable cut Jahreseinschlag, possibilité annuelle
Jahrhiebessatz
producţie production, yield Produktion, Erzeugung production
rană wound Verletzung, Wunde blessure
rădăcină root Wurzel racine
rădăcină pivotantă tap-root Pfahlwurzel racine pivotante
rădăcină superficială shallow root Flachwurzel racine superficielle
răritură thinning Durchforstung, éclaircie
Durchforstunghieb
răritură de jos low thinning, thinning Niederdurchforstung éclaircie par le bas
from below, German
thinning
răritură de sus high thinning, thinning Hochdurchforstung éclaircie par le haut
from above, Danish
thinning, French
thinning
răritură grădinărită selection thinning Plenterdurchforstung éclaircie jardinatoire,
éclaircie furetée
răritură moderată moderate thinning, mittelstarke éclaircie moyenne
medium thinning Durchforstung
răritură puternică (forte) heavy thinning, severe Starkdurchforstung éclaircie forte
thinning
răritură mecanică mechanical thinning systematische éclaircie systematique,
(schematică, sistematică) Durchforstung éclaircie géométrique
răritură slabă light thinning schwache Durchforstung éclaircie faible
regenerare regeneration Verjüngung régénération
regenerare naturală natural regeneration Naturverjüngung régénération naturelle
regenerare artificială artificial regeneration Kunstverjüngung régénération artificielle
regim regeneration method, Verjüngungsmethode, méthode de régénération
reproduction method, Verjüngungssystem,
silvicultural system Betriebsart
regimul codrului high forest system Hochwaldbetrieb régime de futaie
regimul crângului coppice system Niederwaldbetrieb régime du taillis
regimul crângului compus coppice-with-standards Mittelwaldbetrieb régime du taillis-sous-
system futaie
rezervă (arbore) reserve tree, standard Überhälter baliveau, réserve, arbre de
réserve
ruptură de vânt windbreakage, Windbruch bris de vent
windslash
ruptură de zăpadă snowbreak(age) Schneebruch bris de neige
scosul lemnului extraction of timber Holzbringung, extraction du bois
Nachtransport des Holzes
adunatul lemnului skidding Rücken débusquage
scosul lemnului din pădure hauling Holzbringung débardage
(apropiatul l.)
secuire girdling Ringelung annélation
semănătură directă direct seeding, direct Freisaat semis à la volée
sowing
seminţiş (faza de….) seedling stage, seedlings Aufwuchsalter, stade de semis
- 94 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
Aufwuchsstadium
seminţiş preexistent advance growth Vorwuchs semis préexistant
silvicultură silviculture Waldbau; sylviculture
Forstwirtschaft;
Forstwissenschaft
specie indigenă native species, domestic Einheimische Art essence indigène
species
specie exotică exotic species, exotics, Exot essence exotiques
foreign species
specie de lumină light demanding Lichtholzart essence de lumière
species, intolerant
species
specie de umbră shade enduring species, Schattenholzart essence d’ombre
shade bearing species,
tolerant species
specie pionieră pioneer species Pionierbaumart essence pionière
structura arboretului stand structure Bestandesgefüge structure du peuplement
suprafaţă de bază basal area Grundfläche surface terrière
tabelă de producţie yield table Ertragstafel table de production
tăiere felling, cutting, Hieb, Schlag coupe
extraction
tăiere definitivă final cutting, final Räumungshieb, coupe définitive, coupe
felling Endnutzung finale
tăiere de dezvoltare (tăiere secondary felling, Nachhieb, Lichtunghieb coupe secondaire
secundară) removal cutting
tăiere grădinărită selection cutting, Plenterhieb, Femelhieb coupe de jardinage
selection felling
tăiere de igienă sanitation cutting, Reinigungshieb, coupe d’hygiene, coupe
sanitation felling Auszughieb sanitaire
tăiere de însămânţare seeding cut, seeding Besamungshieb, coupe d’ensemencement
felling Besamungsschlag
tăiere de regenerare regeneration cutting, Verjüngungshieb coupe de régénération
regeneration felling
tăiere jardinatorie irregular shelterwood Gruppenschirmschlag, coupe jardinatoire
system badischer Femelschlag
tăiere preparatorie preparatory cutting, Angriffshieb, coupe préparatoire
preparatory felling Vorbereitungshieb
tăiere principală harvesting cutting, Haupthieb, Hauptabtrieb, coupe principale
principal felling Erntehieb
tăiere progresivă group shelterwood Schirmhieb, coupe progressive
system Schirmschlag
tăiere rasă clear cutting, clear Kahlschlag, Kahlhieb coupe rase, coupe à blanc
felling étoc
tăiere rasă în benzi strip cutting, strip Gassenhieb, coupe par bandes
felling Streifenschlag
tăiere rasă în benzi alterne alternate clear-strip Kulissenhieb, coupe rase par bandes
(în culise) felling Kulissenschlag alternes
tăiere succesivă uniform shelterwood Schirmhieb coupe d’abri, coupe
system succesive
trunchi (tulpină) trunk, stem Stamm tige
umbrire shading Beschattung ombrage
umbrire de sus over-head shading, Schirmbeschattung, ombrage par le haut
vertical shade Schirmschatten
umbrire laterală side shade Seitenschatten, ombrage par coté
Randbeschattung
unitate de producţie management unit Wirtschaftseinheit unité d’aménagement,
- 95 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
unité de gestion
vârsta arboretului stand age Bestandesalter âge du peuplement
vârsta exploatabilităţii cutting age, felling age, Hiebsalter âge d’exploitation
exploitation age,
rotation age
verticil whorl Quirl verticille

- 96 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
Anexa 2
Denumirile principalelor specii de arbori forestieri
(după Vaucher, 1986; Rameau et al., 1989, Şofletea şi Curtu, 2000)
Latină+română Engleză Franceză Germană
Abies alba (brad) European silver fir, sapin blanc, sapin pectiné, Weisstanne
common silver fir, silver sapin argenté
fir
Acer campestre (jugastru) field maple, hedge érable champêtre, Feldahorn
maple, common maple azeraille, petit érable
Acer platanoides (paltin de Norway maple érable plane, érable blanc Spitzahorn
câmp, arţar)
Acer pseudoplatanus (paltin sycamore, plane tree érable sycomore, faux Bergahorn
de munte, paltin) platane, sycomore, érable
de montagne
Alnus glutinosa (anin negru) common alder, black aulne glutineux, aulne Schwarzerle
alder commun, verne
Alnus incana (anin alb) grey alder, European aulne blanc, aulne de Grauerle
alder, speckled alder, montagne
silver leaved alder
Betula pendula (mesteacăn) common silver birch, bouleau commun, bouleau Weissbirke, gemeine
silver birch, European blanc, bouleau Birke
white birch, weeping verruqueux, boulard
birch
Carpinus betulus (carpen) common hornbeam, charme commun, charme Hainbuche
European hornbeam, blanc, charmille
white beech
Castanea sativa (castan bun) Spanish chestnut, sweet châtaignier, castagnié Edelkastanie
chestnut tree
Fagus sylvatica (fag) common beech, hêtre commun, fayard, Rotbuche, gemeine
European beech foyard Buche
Fraxinus excelsior (frasin common ash, European frêne commun, grand gemeine Esche
comun) ash frêne
Fraxinus ornus (mojdrean) manna ash, flowering frêne à fleurs, frêne à Mannaesche,
ash manne Blumenesche
Juglans nigra (nuc negru) black walnut noyer noir, noyer noir Schwarznuss,
d’Amérique Schwarze Walnuss
Juglans regia (nuc comun) common walnut, noyer commun, noyer Walnuss
Persian walnut, English royal
walnut
Larix decidua (larice) European larch, larch, mélèze commun, mélèze Europäische Lärche,
white larch, common d’Europe Lärche
larch
Malus sylvestris (măr pădureţ) wild crab, European pommier sauvage Holzapfel
wild apple
Picea abies (molid) Norway spruce, épicéa commun, sapin gemeine Fichte,
European spruce, rouge, sapin de Norvège, Rotfichte
common spruce pesse
Pinus cembra (zâmbru) arolla pine, Swiss stone arolle, pin arolle, pin Arve, Zirbe
pine, alpine stone pine cembro, cembro
Pinus mugo (jneapăn) mountain pine pin de montagne, pin Bergkiefer, Bergföhre
mugo, pin mugho
Pinus nigra (pin negru) European black pine, pin noir, pin noir Schwarzkiefer,
Austrian pine d’Autriche Schwarzföhre
Pinus sylvestris (pin silvestru) Scots pine, Scotch pine pin sylvestre, pin de gemeine Kiefer, Föhre
Russie, pin d’Ecosse
- 97 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
Platanus hybrida (platan) London plane,plane platane commun, platane Platane
tree hybride, platane à feuilles
d’érable
Platanus occidentalis (platan buttonwood, American platane d’Occident, Amerikanische
occidental) sycamore, western plane platane d’Amérique Platane
Platanus orientalis (platan oriental plane platane d’Orient Orientalische Platane
oriental)
Populus alba (plop alb) white poplar peuplier blanc, aube Silberpappel
Populus deltoides (plop negru eastern cottonwood, peuplier deltoïde, peuplier Amerikanische
american) necklace poplar, eastern noir d’Amérique Schwarzpappel,
poplar Kanadische
Schwarzpappel
Populus x canadensis (plop hybrid black poplar peuplier hybride Schwarzpappel-
euramerican) euraméricain Hybride
Populus nigra (plop negru) black poplar, old peuplier noir, peuplier Schwarzpappel
English poplar commun, liard
Populus tremula (plop aspen, European aspen, tremble, peuplier tremble Zitterpappel, Aspe,
tremurător) trembling poplar Espe
Prunus avium (cireş pădureţ) gean, wild cherry, sweet merisier, cerisier sauvage, Vogelkirsche,
cherry, birdcherry cerisier des bois, cerisier Wildkirsche
des oiseaux
Pseudotsuga menziesii (duglas Douglas fir, Oregon douglas, douglas vert, Douglastanne,
verde) Douglas fir, Oregon sapin de Douglas Douglasie
pine
Pyrus pyraster (păr pădureţ) wild pear, common poirier commun, poirier Holzbirne
pear, pear tree sauvage
Quercus cerris (cer) Turkey oak, European chêne chevelu, lombard, Zerreiche
Turkey oak chêne lombard
Quercus frainetto (gârniţă) Hungarian oak, Italian chêne de Hongrie, Ungarische Eiche
oak frainetto
Quercus petraea (gorun) durmast oak, sessile oak chêne rouvre, chêne Steineiche
sessile
Quercus pubescens (stejar pubescent oak, downy chêne pubescent, chêne Flaumeiche
pufos) oak, white oak blanc, chêne truffier
Quercus robur (stejar) common oak, English chêne pédonculé, chêne Stieleiche
oak, pedunculate oak blanc, chêne à grappes,
chêne d’Angleterre
Quercus rubra (stejar roşu) red oak, northern red chêne rouge, chêne rouge Amerikanische
oak d’Amérique Roteiche, Roteiche
Robinia pseudacacia (salcâm) locust, false acacia, robinier, robinier faux- Robinie, falsche
black locust acacia, acacia de Robin Akazie
Salix alba (salcie albă) white willow, water saule blanc, saule argenté, Silberweide,
willow osier blanc Weissweide
Salix caprea (salcie goat willow, common saule marsault, saule mâle, Salweide
căprească) willow, pussy willow marsaule
Salix viminalis (răchită) common osier, osier, saule des vanniers, osier Korbweide
basket osier, basket blanc, osier vert
willow
Sorbus aucuparia (scoruş de mountain ash, rowan, sorbier des oiseleurs, Eberesche,
munte) European mountain ash, sorbier des oiseaux, Vogelbeere
quickbeam sorbier sauvage
Sorbus torminalis (sorb) wild service tree, alisier torminal, alisier Elsbeere
mountain ash, beam-tree commun, alizier
Taxus baccata (tisă) common yew, English if commun, if d’Europe, if gemeine Eibe
yew, European yew d’Angleterre, ifreteau
Tilia cordata (tei pucios) small-leaved lime, tilleul à petites feuilles, Winterlinde,

- 98 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
common linden tilleul des bois kleinblättrige Linde
Tilia platyphyllos (tei cu broad-leaved lime, big tilleul à grandes feuilles Sommerlinde,
frunză mare) leaf linden grossblättrige Linde
Tilia tomentosa (tei argintiu) European white lime, tilleul argenté, tilleul Silberlinde
silver lime, silver linden d’Hongrie
Ulmus glabra (ulm de munte) wych elm, Scots elm, orme de montagne, orme à Bergulme, Bergrüster
mountain elm grandes feuilles
Ulmus laevis (vânj) European white elm, orme diffus, orme lisse, Flatterulme,
spreading elm, fluttering orme blanc Flatterrüster
elm
Ulmus minor (ulm de câmp) smooth-leaved elm, orme champêtre, orme Feldulme, Feldrüster
field elm, common elm commun, orme à feuilles
de charme
Ulmus procera (ulm păros de English elm orme d’Angleterre Englische Ulme
câmp)

- 99 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________

CUPRINS
Capitolul 1. Consideraţii generale……………………………………………………………………. 1
1.1. Definirea silviculturii şi părţile ei componente………………….……...……………………… 1
1.2. Scurt istoric al silviculturii……………………………………………………………………… 2
1.3. Obiectul şi scopul silviculturii…………………………………………………………………. 3
Capitolul 2. Rolul şi zonarea funcţională a pădurilor………………………………………………. 7
2.1. Rolul şi importanţa pădurilor…………………………………………………………………… 7
2.2. Zonarea funcţională a pădurilor………………………………….……………………………... 10
Capitolul 3. Pădurea, comunitate de viaţă (ecosistem forestier)…….……….…………………….. 12
Capitolul 4. Etajele de viaţă din pădure şi raporturile dintre ele………………………………….. 15
4.1. Generalităţi……………………………………………………………….…………………….. 15
4.2. Arboretul……………………………………………………………………………………….. 15
4.2.1. Caracteristicile structurale ale arboretului……………………………………………………. 16
4.2.1.1. Caracteristicile arboretului în structura orizontală…………………………………………. 16
4.2.1.2. Caracteristicile arboretului în structura verticală…………………………………………… 20
4.2.2. Caracteristicile calitative ale arboretului……………………………….…………………….. 25
4.3. Subarboretul…………………………………………………………………………………….. 30
4.4. Seminţişul (lăstărişul)…………………………………………………………………………… 32
4.5. Pătura erbacee (pătura vie)……………………………………………………………………… 32
4.6. Alte componente fitocenotice ale pădurii………………………………………………………. 33
Capitolul 5. Zoocenoza forestieră…………………………………………………………………….. 35
Capitolul 6. Întemeierea (regenerarea) pădurii cultivate…………………….…………………….. 38
6.1. Aspecte generale………………………………………………………………………………… 38
6.2. Condiţii de producere a regenerării în pădurea cultivată……………………………………….. 38
6.2.1. Regenerarea sub masiv (sub adăpostul arboretului bătrân)…………………………………… 38
6.2.2. Regenerarea pe teren descoperit………………………………………………………………. 40
6.2.3. Regenerarea în margine de masiv………………………….…………………………………. 41
Capitolul 7. Îngrijirea şi conducerea pădurii………………………………………………………… 43
7.1. Generalităţi……………………………………………………………….……………………… 43
7.2. Clasificarea lucrărilor de îngrijire şi conducere a pădurii………………………………………. 43
7.3. Degajările şi depresajele………………………………………………………………………… 45
7.4. Curăţirile………………………………………………………………………………………… 49
7.5. Răriturile………………………………………………………………………………………… 53
7.5.1. Generalităţi……………………………………………………………………………………. 53
7.5.2. Răritura de jos…………………………………………………………………………………. 55
7.5.3. Răritura de sus………………………………………………………….……………………… 56
7.5.4. Răritura mixtă (combinată)……………………………………………………………………. 57
7.5.5. Intensitatea şi periodicitatea răriturilor selective……………………….……………………… 60
7.5.6. Răritura schematică (simplificată)……………………………….……………………………. 62
7.6. Lucrări speciale de îngrijire şi conducere a arboretelor…………………..…………………….. 63
7.6.1. Lucrări de igienă………………………………………………………………………………. 63
7.6.2. Lucrări de elagaj artificial……………………………………………………………………… 64
Capitolul 8. Regime şi tratamente…………………………………………………………………….. 69
8.1. Noţiuni generale despre regime şi tratamente…………………………………………………… 69
8.2. Clasificarea tratamentelor……………………………………………………………………….. 73
8.3. Tratamente din regimul codrului………………………………………………………………… 74
8.3.1. Tratamente cu tăieri rase şi regenerare pe teren descoperit…………………………………… 74
8.3.1.1. Generalităţi…………………………………………………………………………………… 74
8.3.1.2. Tăierile rase cu regenerare artificială (tratamentul tăierilor rase pe suprafeţe mari,
tratamentul tăierilor pe parchete……………………………………………………………… 74
8.3.2. Tratamente cu tăieri repetate şi regenerare sub masiv…………………………………………. 78
8.3.2.1. Generalităţi…………………………………………………………………………………… 78
8.3.2.2. Tratamentul tăierilor succesive (uniforme)…………………………………………………… 78
8.3.2.3. Tratamentul tăierilor progresive (în ochiuri)……….………………………………………… 84
8.3.3. Tratamente cu tăieri continui………………………………….………………………………… 90
- 100 -
Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu Curs de Silvicultura partea I (semestrul I) 2007-2008
________________________________________________________________________________________________________________________
8.3.3.1. Tratamentul codrului grădinărit……………………………………………………… 90
8.4. Tratamente din regimul crângului……………………………………………………….. 98
8.4.1. Tratamente cu tăieri de jos…………………………………………………………….. 98
8.4.1.1. Tratamentul crângului simplu……………………………………………………….. 98
8.4.2. Tratamente cu tăieri de sus…………………………………………………………….. 102
8.4.2.1. Tratamentul crîngului cu tăieri în scaun……...……………………………………… 102
8.5. Tratamente din regimul crângului compus……………………………………………… 104
8.5.1. Tratamentul crângului compus………………………………………………………… 104
8.6. Alegerea regimului şi a tratamentului…………………………………………………… 107
Bibliografie……………………………………………………………………………………… 110
Anexa 1. Mic dicţionar de termeni silvici………………………………………………………. 117
Anexa 2. Denumirile principalelor specii de arbori forestieri…………………………………… 121

- 101 -