Sunteți pe pagina 1din 101

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu

Curs de Silvicultura

partea I (semestrul I)

2007-2008

CAPITOLUL 1. CONSIDERAŢII GENERALE

1.1. Definirea silviculturii. Părţi componente

După cum indică şi etimologia cuvântului, silvicultura se ocupă de cultura pădurii, fiind definită actualmente în Europa drept ştiinţa aplicativă care se ocupă cu îndrumarea ecosistemelor forestiere în

scopul satisfacerii nevoilor societăţii (produse şi servicii) într-un mod ecologic durabil. Pentru realizarea acestui obiectiv, silvicultura utilizează şi integrează teoreme, teorii, principii şi metode ale ecologiei, biologiei şi economiei, aşa cum acestea rezultă din pădurile naturale sau spontane (xxx, 1996). Termenul de silvicultură s-a format în limba română din două cuvinte de origine latină: silva-silvae - pădure şi cultura-culturae - cultivare. Noţiunea de pădure derivă din latinescul palus-paludis (baltă), de la care s-a preluat acuzativul paludem, care a trecut la palude iar apoi, prin inversiune (padule) şi rotacism s-a ajuns la românescul pădure (Drăcea, 1923). Pădurile, împreună cu terenurile destinate împăduririi, care servesc nevoilor de cultură, producţie sau administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive, formează fondul forestier (xxx, 1996). Considerată atât ştiinţă cât şi artă (Boppe, 1889; Jacquot, 1931; Nyland, 1996), silvicultura a fost definită în ţara noastră în sens larg şi în sens restrâns. În sens larg, silvicultura tratează problemele privind crearea şi îngrijirea pădurilor, recoltarea şi valorificarea produselor obţinute, precum şi organizarea şi administrarea întregului proces de gospodărire (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). În sens restrâns însă, silvicultura se ocupă numai de cultură propriu-zisă a pădurilor, adică de (a) întemeierea lor pe cale naturală sau artificială, (b) conducerea şi ameliorarea acestora în timpul dezvoltării lor, precum şi de (c) recoltarea lemnului şi a celorlalte materii prime produse (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). De aceea, se consideră că silvicultura este compusă din două părţi distincte:

1. Silvobiologia (biologia pădurii, silvologia), care se ocupă cu studiul pădurii din punctul de vedere al organizării şi funcţionării acesteia. Silvobiologia include:

- studiul elementelor constituente ale pădurii şi al modului său de organizare;

- studiul legilor şi proceselor care guvernează viaţa pădurii.

2. Silvotehnica (silvicultură aplicată, ecologie forestieră aplicată Smith et al., 1997), care studiază metodele tehnice folosite pentru întemeierea (regenerarea), îngrijirea-conducerea şi exploatarea- regenerarea pădurii în conformitate cu natura acesteia şi cu sarcinile gospodăriei silvice. În mod evident, cele două componente menţionate se împletesc şi se condiţionează reciproc, definind

caracterul unitar şi specific al silviculturii (Negulescu, în Negulescu et al., 1973).

- 1

-

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu

1.2. Scurt istoric al silviculturii

Curs de Silvicultura

partea I (semestrul I)

2007-2008

Primele informaţii cu caracter silvic sunt întâlnite în diverse tratate de botanică forestieră, aşa cum este monografia coniferelor din Elveţia De arboribus coniferis resiniferis (Belon, 1563), precum şi în lucrarea Le théâtre de l’agriculture et menage des champs a genevezului Olivier de Serres (1600) (xxx, 1977). În general, paternitatea ştiinţelor silvice la nivel mondial este atribuită francezului Henry-Louis

Duhamel du Monceau care, între 1755 şi 1767, a publicat impresionanta lucrare (în cinci volume) Traité complet des bois et forêts, din care primul volum se intitulează Traité des arbres et arbustes qui se cultivent en France en pleine terre (1755) (xxx, 1977). În Marea Britanie, rolul de precursor al ştiinţelor silvice pe glob este atribuit lui John Evelyn, autor al lucrării Silva, or a discourse of forest trees and the propagation of timber in His Majesty’s Dominions (1664). Chiar dacă numeroase lucrări apărute în secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea (Silvicultura oeconomica – Hans von Carlowitz, 1713; Anweisung zur Holzzucht für Förster – Georg Ludwig Hartig, 1791; Anweisung zum Waldbau – Heinrich Cotta, 1816) au inclus diverse aspecte ale silviculturii, totuşi primul curs clasic de Silvicultură este cel datorat profesorilor francezi Bernard Lorentz şi Adolphe Parade (Cours élémentaire de culture des bois) şi publicat în anul 1837. Epicentrul silviculturii moderne este, fără îndoială, Germania sfârşitului de secol al XVIII-lea şi începutului de secol al XIX-lea, unde au apărut şi s-au dezvoltat primele unităţi de învăţământ forestier de diverse niveluri, cum sunt:

1. Şcoli de maiştri silvici, la Werningerode-Ilsenburg (Harz) (înfiinţată de von Zanthier în 1763), Zilbach (Saxa - înfiinţată de Heinrich Cotta în 1785), respectiv Hungen (Hessa, a lui Georg Ludwig Hartig şi înfiinţată în 1789);

2. Academii silvice, la Berlin (1821), Eisenach (1830), Münden (1868);

3. Catedre cu profil silvic sau facultăţi forestiere propriu-zise la universităţile din Berlin (1770), Göttingen (1775), Freiburg im Breisgau (1787), Tübingen (1817), Giessen (1825) etc. (Hough, 1878; Badré, 1977; EUROFOR, 1998). Celălalt pol al silviculturii mondiale l-a constituit Franţa, unde Bernard Lorentz, primul silvicultor

francez absolvent în Germania, a înfiinţat în 1824 Şcoala regală forestieră de la Nancy. Şcolile silvice germane şi franceză au contribuit determinant la înfiinţarea facultăţilor sau universităţilor cu profil silvic de la Stockholm-Suedia (1828), Gorki-Rusia (1848), Lisabona-Portugalia (1855), Zürich-Elveţia (1855), Lampen-Socken-Finlanda (1859), Petrovsk (Moscova)-Rusia (1865), Vallombrosa-Italia (1869), Copenhaga-Danemarca (1869), Viena-Austria (1875) etc. (Hough, 1878). În România, prima şcoală cu profil silvic a fost înfiinţată lângă Bucureşti în anul 1850, având trei profesori francezi. După numeroase transformări (desfiinţată în 1853, după plecarea cadrelor franceze, reînfiinţată şi înglobată în Şcoala de Agricultură de la Pantelimon respectiv Herăstrău între 1862 şi 1883, transformată în Şcoală Specială de Silvicultură între 1883 şi 1886 etc.), aceasta şi-a dobândit statutul de instituţie de învăţământ superior numai în 1901, odată cu acceptarea la examenul de admitere numai a absolvenţilor de liceu cu bacalaureat (Popovici, 1920, Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959; Ivănescu, 1972; Giurescu, 1976).

- 2 -

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu

Curs de Silvicultura

partea I (semestrul I)

2007-2008

Până în anul 1948, învăţământul superior silvic a funcţionat la Bucureşti sau în apropierea acestuia

(Herăstrău, Brăneşti), de unde a fost mutat pentru o periodă scurtă (1948-1953) la Câmpulung-Moldovenesc

şi Braşov. În intervalul 1953-1990, după unificarea acestor două facultăţi, în România a existat o singură

şcoală silvică de nivel superior, la Braşov, la care s-au adăugat apoi, în învăţământul de stat sau particular,

unităţi similare la Suceava, Oradea, Cluj-Napoca, Timişoara, Arad, Craiova, Bucureşti, etc.

În cadrul şcolilor silvice din ţara noastră, cursul de Silvicultură a fost predat de numeroase

personalităţi ale domeniului forestier, între care demni de amintit sunt mai ales profesorii N.R. Danilescu,

N.G. Popovici, M.D. Drăcea şi E.G. Negulescu.

1.3. Obiectul şi scopul silviculturii

Este evident, din ceea ce a fost deja precizat, că obiectul silviculturii este pădurea, aceasta stând în

centrul preocupărilor întregului sector forestier (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959).

Scopul silviculturii este punerea cât mai complet posibilă în valoare a diverselor produse şi influenţe

binefăcătoare ale pădurii, conform intereselor sociale şi economice ale societăţii prezente şi viitoare.

În acest context, este demn de menţionat faptul că pădurile ocupau la nivel mondial, în urmă cu 8-

9.000 de ani, când populaţia globului nu depăşea 10 milioane de locuitori, cca 70-75 % (aproximativ 7

miliarde ha) din suprafaţa uscatului (Giurgiu, 1982; Ionescu, 1991). Pe măsura creşterii demografice şi a

extinderii agriculturii, pădurile s-au redus dramatic astfel încât acestea se mai găsesc actualmente doar pe

aproximativ 4 miliarde ha (27% din suprafaţa Terrei), adică de cca 3 ori mai mult decât suprafaţa terenurilor

cultivate. Acest fapt face ca pădurile să fie formaţia vegetală care acoperă cea mai mare suprafaţă terestră

(tab. 1).

Tab. 1. Pădurea, un “super-biom” pe suprafaţa globului (după Encyclopaedia Universalis şi Larousse de la Nature, 1992, din Arnould et al., 1997)

 

Planeta Pământ

Suprafaţa,

% din suprafaţa Pământului

% din suprafaţa globului (exceptând mările şi oceanele)

 

miliarde ha

Mări şi oceane

36,1

70,8

-

 

Deşerturi

4,8

9,4

32,2

Continente

Păduri

4,0

7,8

26,8

Altele (prerii, stepe, savane, terenuri cultivate)

6,1

12,0

41,0

Total continente

14,9

29,2

100,0

Total Pământ

51,0

100,0

100,0

Pe glob, speciile de foioase sunt dominante (ocupă cca 2/3 din suprafaţă) şi, în ansamblu, două grupe

mari de păduri îşi împart acest spaţiu:

păduri tropicale (47%) şi subtropicale (9%), care se întâlnesc în special în emisfera sudică;

păduri boreale (33%) şi temperate (11%), localizate mai ales în emisfera nordică (tab. 2).

- 3 -

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu

Curs de Silvicultura

partea I (semestrul I)

2007-2008

Tab. 2. Repartiţia pădurilor globului pe zone ecologice în anul 2000 (prelucrare după FAO, 2001)

Zona ecologică

Total păduri

Africa

Asia

Europa

America de N şi Centrală (%)

Oceania

America de Sud (%)

(%)

(%)

(%)

(%)

(%)

Păduri tropicale

47

28

18

-

5

1

47

Păduri subtropicale

9

2

42

7

37

7

5

Păduri temperate

11

-

17

39

39

4

2

Păduri boreale

33

-

2

65

34

-

-

Total mondial

100

17

14

27

14

5

23

La nivelul continentelor, pădurile sunt concentrate mai ales în America de Sud şi Europa (inclusiv

Federaţia Rusă), zone unde proporţia lor din suprafaţa uscatului depăşeşte consistent valoarea caracteristică

globului (tab. 3).

Tab. 3. Repartiţia pădurilor globului pe continente (după FAO, 2001)

 
 

Suprafaţa

 

Suprafaţa păduroasă

 

Volum lemnos la ha (m 3 )

Biomasă lemnoasă la ha (t)

Continentul

terestră

Total păduri

% din

Suprafaţa

Plantaţii

(miliarde ha)

(miliarde ha)

suprafaţa

pe locuitor

forestiere

terestră

(ha)

(milioane ha)

   

Africa

2,978 397

0,649 866

21,8

0,8

8,036

72

109

Asia

3,084 746

0,547 793

17,8

0,2

115,847

63

82

Europa

(inclusiv

2,259 957

1,039 251

46,0

1,4

32,015

112

59

Federaţia Rusă)

America de Nord şi Centrală

2,139 966

0,549 304

25,7

1,1

17,533

123

95

Oceania

0,849 096

0,197 623

23,3

6,6

3,201

55

64

America de Sud

1,754 741

0,885 618

50,5

2,6

10,455

125

203

Total mondial

13,063 900

3,869 455

29,6

0,6

187,086

100

109

Suprafaţa repartizată pe locuitor în zonele amintite este foarte ridicată (2,6 ha în America de Sud, 1,1

ha în America de Nord şi Centrală, respectiv 1,4 ha în Europa), faţă de doar 0,6 ha la nivelul globului.

În Europa (fără Federaţia Rusă), unde pădurile ocupau înaintea apariţiei omului 70-80% din suprafaţa

continentului, acestea se mai întâlnesc doar pe cca 27% (Kuusela, 1994). Speciile de răşinoase, care se

întâlnesc mai ales în nordul Europei, sunt dominante (60%, din care pinii 30%, molidul 24% etc.) faţă de

foioase (40%, din care cvercineele 15%, fagul 10%, etc.), cantonate mai ales în centrul şi sudul continentului

(Dincă, 1983).

Pe timpul dacilor, pădurile României ocupau între 70 şi 80% din suprafaţa terestră a ţării (Giurescu,

1976; Giurgiu, 1982; Chiriţă, 1986). Din păcate, datorită exploatării intense a acestora în timpul ocupaţiei

străine (romani, turci, sovietici) şi a dezvoltării economice mai ales după Pacea de la Adrianopole din 1829

(Giurescu, 1976), suprafaţa pădurilor României s-a redus mult, ajungând actualmente la doar 26,7% din

fondul funciar al ţării (peste 6,3 milioane ha, din care 6,2 milioane ha păduri). Cu aceste valori, România

ocupă locul 11 în Europa după suprafaţă şi locul 25 după procentul păduros (tab. 4).

- 4 -

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu

Curs de Silvicultura

partea I (semestrul I)

2007-2008

Tab. 4. Situaţia fondului forestier din ţările europene (după FAO, 2001)

Ţara

Suprafaţa pădurilor

Ţara

Suprafaţa pădurilor

milioane ha

%

milioane ha

%

Suedia

27,134

65,9

Cehia

2,632

34,1

Finlanda

21,935

72,0

Bosnia-Herţegovina

2,273

44,6

Franţa

15,341

27,9

Slovacia

2,177

45,3

Spania

14,370

28,8

Estonia

2,060

48,7

Germania

10,740

30,7

Lituania

1,994

31,9

Italia

10,003

34,0

Ungaria

1,840

19,9

Ucraina

9,584

16,5

Croaţia

1,783

31,9

Belarus

9,402

45,3

Elveţia

1,199

30,3

Polonia

9,047

29,7

Slovenia

1,107

55,0

Norvegia

8,868

28,9

Albania

0,991

36,2

România

6,342

26,7

Macedonia

0,906

35,6

Austria

3,886

47,0

Belgia şi Luxemburg

0,728

22,2

Bulgaria

3,690

33,4

Irlanda

0,659

9,6

Portugalia

3,666

40,1

Danemarca

0,455

10,7

Grecia

3,599

27,9

Olanda

0,375

11,1

Letonia

2,923

47,1

Moldova

0,325

9,9

Jugoslavia

2,887

28,3

Islanda

0,031

0,3

Marea Britanie

2,794

11,6

Liechtenstein

0,007

46,7

În raport cu populaţia actuală a ţării, România dispune de cca 0,27 ha/locuitor, situându-se sub media mondială (0,66 ha/locuitor) şi cea europeană (0,28 ha/locuitor). Pe regiuni geografice, fondul nostru forestier este neuniform repartizat. Astfel, 58,5% din acesta se găseşte în regiunea montană, 32,7% la dealuri şi coline şi doar 8,8% la câmpie şi în lunci. Procentul de împădurire este de asemenea foarte variabil, oscilând de la 5-6 la câmpie la 27 la dealuri şi coline, respectiv 79 la munte. Compoziţia prezentă a pădurilor României pe grupe de specii este (SILV1, 2002):

- foioase = 70,1% (fag = 31,5%, cvercinee = 17,9% (din care gorunul 10,6%, stejarul pedunculat 2,2%), diverse tari (salcîm, acerinee, frasini, cireş, etc.) = 15,7%, diverse moi (tei, plopi şi sălcii) =

5,0%);

- răşinoase = 29,9% (molidul = 22,7%, bradul = 4,8%, pinii = 1,8%, alte răşinoase (larice, duglas, etc.) = 0,6%). Volumul mediu al pădurilor României a fost estimat la 218 m 3 /ha, iar creşterea curentă la 5,6 m 3 /an/ha (6,5 m 3 /an/ha la răşinoase, 5,5 m 3 /an/ha la fag, 4,7 m 3 /an/ha la cvercinee, 4,7 m 3 /an/ha la foioase tari şi 7,4 m 3 /an/ha la foioase moi) (xxx, 1999).

- 5 -

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu

Curs de Silvicultura

partea I (semestrul I)

2007-2008

CAPITOLUL 2. ROLUL ŞI ZONAREA FUNCŢIONALĂ A PĂDURILOR

2.1. Rolul şi importanţa pădurilor

Încă de la apariţia lor, pădurile au jucat un rol important în viaţă planetei noastre, contribuind de multe ori hotărâtor la dezvoltarea societăţii omeneşti. La apariţia omului, pădurile constituiau sursa principală de hrană şi adăpost, precum şi prima sursă de energie (prin lemnul de foc produs) pentru acesta. Mai târziu, ele au fost preţuite de către omul vânător sau crescător de animale datorită cantităţii şi calităţii vânatului adăpostit ori după fructele sau iarba produse. De peste 5.000 de ani, începând din epoca fierului, lemnul s-a impus ca principalul produs al pădurii, acesta reprezentând cel mai important combustibil şi material de construcţie în cele mai diverse zone ale globului. Astfel, fără marile cantităţi de lemn recoltate din păduri, marile civilizaţii ale Sumerului, Asiriei, Egiptului, Chinei, Cretei, Micenelui, Greciei şi Romei Antice, Europei de Vest şi Americii de Nord nu s-ar fi dezvoltat niciodată. Acesta este şi motivul pentru care se consideră, pe bună dreptate, că “lemnul a fost eroul nelăudat al revoluţiei tehnologice care ne-a adus de la cultura osului şi pietrei până în prezent” (Perlin, 1989). Din păcate, datorită rolului său de “fundaţie pe care s-au clădit civilizaţiile primitive” şi care a fost recunoscut deja de către Platon (427-347 î.e.n.), Cicero (106-43 î.e.n.), Lucreţiu (99-55 î.e.n.), Pliniu cel Bătrân (23-79 e.n.) (Perlin, 1989), pădurea a fost exploatată intens, mai ales pentru mărirea suprafeţei cultivate agricol (“apariţia agriculturii a fost un torent în impactul omenirii asupra pădurii” – Rietbergen, 2001), iar suprafaţa acesteia s-a redus şi se reduce încă la un nivel alarmant pentru viitorul planetei (fig. 1).

la un nivel alarmant pentru viitorul planetei ( fig. 1). Fig . 1. Ac ţ iunea

Fig. 1. Acţiunea antropică asupra ecosistemelor forestiere (după Dansereau, din Dincă, 1983)

- 6 -

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu

Curs de Silvicultura

partea I (semestrul I)

2007-2008

În linii mari, de multă vreme se consideră că pădurile îndeplinesc un dublu rol, (1) fizico-geografic şi (2) antropo-geografic (Fankhauser, 1921; Jacquot, 1931; Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Rolul fizico-geografic al pădurilor se manifestă în câteva direcţii:

1. Rolul geomorfologic (influenţa pădurilor asupra formării şi modelării scoarţei terestre)

Pe lângă rolul pe care pădurile l-au jucat în acumularea marilor depozite de cărbuni din subsol, ele au întârziat producerea eroziunilor şi a alunecărilor de teren în părţile ridicate ale reliefului, favorizând în acelaşi timp depunerile în depresiuni. De asemenea, prezenţa pădurilor a împiedicat acţiunea destructivă a

vânturilor (“Prin despăduriri omul seamănă vânt şi culege furtună” – Jacquot, 1931).

2.

Rolul climatic (influenţa pădurilor asupra climei) În acest sens, s-a constatat că pădurile:

îndulcesc extremele de temperatură din timpul iernii şi al verii, exercitând o influenţă similară cu cea a oceanelor;

sporesc umiditatea absolută şi relativă a aerului, putând să acţioneze favorabil asupra precipitaţiilor;

reduc viteza vântului;

înlesnesc depunerea zăpezii;

împiedică evaporarea apei din sol şi transpiraţia excesivă a plantelor.

3.

Rolul edafic (influenţa pădurilor asupra solului) Această influenţă se manifestă prin:

contribuţia arborilor, datorită sistemului radicelar, la dezagregarea rocilor şi sporirea profunzimii solului, precum şi la întreţinerea umidităţii, afânării şi bunei structurări a acestuia;

îmbogăţirea solului în elemente asimilabile, datorită litierei bogate, în descompunere;

consolidarea terenurilor expuse alunecărilor de teren şi spălărilor de suprafaţă, ca şi împiedicarea formării avalanşelor;

fixarea şi punerea în valoare a dunelor de nisip şi a nisipurilor zburătoare.

4.

Rolul hidrologic (influenţa pădurilor asupra regimului apelor) Acest rol se realizează prin:

absorbţia apelor de suprafaţă şi regularizarea debitelor lichide, care devin mai constante şi mai ridicate, împiedicându-se astfel producerea inundaţiilor (“Pădurea este regulatorul suveran al regimului apelor” – Jacquot, 1931);

drenarea biologică la care contribuie toate etajele de vegetaţie din pădure, fapt datorat transpiraţiei puternice a masei foliare. Rolul antropo-geografic al pădurilor constă din:

1. Rolul pădurilor ca producătoare de materii prime

Pădurea reprezintă una dintre sursele principale de materii prime, neexistând nici o ramură economică care să nu folosească lemnul sau celelalte produse ale acesteia. În mod convenţional, materiile prime produse de pădure s-au împărţit în produse lemnoase şi produse nelemnoase, acestea din urmă numite uneori, în mod impropriu, produse accesorii (Drăcea, 1923-1924; Dengler, 1935). Produsele lemnoase sunt reprezentate prin masa lemnoasă produsă de arbori şi recoltată din păduri după anumite reguli. Aceasta este utilizată, după

- 7 -

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu

Curs de Silvicultura

partea I (semestrul I)

2007-2008

împrejurări, ca lemn de lucru (folosit în diverse ramuri economice) şi ca lemn de foc. Timp de mii de ani (de

la apariţia omului până la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu utilizarea pe scară din ce în ce mai largă a

cărbunilor), lemnul a constituit principala sursă de energie primară pe glob. Ponderea sa ca sursă de energie

a scăzut însă continuu după 1850 astfel că aceasta reprezintă actualmente doar 2-3% (fig. 2).

ă aceasta reprezint ă actualmente doar 2-3% ( fig. 2). Fig . 2. Evolu ţ ia

Fig. 2. Evoluţia valurilor succesesive de surse de energie primară (după Marchetti, 1983, din Cogălniceanu şi Cogălniceanu, 1998)

Dacă, în 1950, se consumau anual pe glob cca 1,5 miliarde m 3 de lemn, actualmente se utilizează cca

3,4 miliarde m 3 /an, în condiţiile în care populaţia planetei a crescut de la 2,5 miliarde locuitori (1950) la cca

6,3 miliarde locuitori în prezent (Schmincke, 1996). Din volumul de lemn recoltat anual, mai mult de

jumătate este lemn de foc, din care 90% este produs şi consumat în ţările în curs de dezvoltare. Astfel, lemnul

constituie încă principala sursă de energie pentru circa 2 miliarde de locuitori ai Terrei, care reprezintă

aproximativ 3/4 din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare (Perlin, 1989). Lemnul de lucru industrial este

produs şi consumat (79%) mai ales în ţările dezvoltate (FAO, 2001).

Este evident că unul dintre scopurile principale ale silviculturii este producerea a cât mai mult lemn de

lucru, cu o mai mare valoare de întrebuinţare, “căci pe când, la nevoie, lemnul de lucru se poate întrebuinţa

şi drept combustibil, lemnul de foc nu-l putem întrebuinţa la construcţii” (Drăcea, 1923-1924).

Deşi există tendinţa de înlocuire a lemnului cu alte materii prime sau prelucrate (sticlă, metale, mase

plastice, ciment, beton armat etc.), odată cu evoluţia societăţii acesta îşi găseşte utilizări tot mai variate.

Astfel, dacă în urmă cu peste 40 de ani, lemnul avea cca 5.000 de întrebuinţări (Negulescu, în Negulescu şi

Ciumac, 1959), actualmente acesta se utilizează în cca 10.000 de scopuri diferite (FAO, 2001).

Produsele nelemnoase sunt reprezentate prin toate celelalte produse vegetale sau animale ale pădurii,

respectiv vânatul, coaja, substanţele tanante, coloranţii, răşina, gutaperca, fructele, florile, liberul de tei,

plantele medicinale, ciupercile, etc. Produsele nelemnoase au reprezentat, la începuturile silviculturii,

principalul produs al pădurilor, demn de amintit fiind mai ales vânatul. Deşi se folosesc pe scară largă în

numeroase industrii (chimică, farmaceutică, alimentară, etc.), acestea au fost frecvent subevaluate şi, de

aceea, nepuse plenar în valoare, neacordându-li-se importanţa datorată imensului potenţial economic pe care

îl

au.

2.

Influenţa pădurilor asupra culturilor agricole şi creşterii animalelor

- 8 -

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu

Curs de Silvicultura

partea I (semestrul I)

2007-2008

Rolul menţionat se datorează modificărilor care apar în climatul şi solul unei regiuni şi sunt datorate pădurii, care contribuie astfel indirect la ameliorarea condiţiilor de vegetaţie ale culturilor agricole învecinate. Păşunile, fâneţele şi culturile de plante furajere adiacente pădurilor, care se dezvoltă mai viguros şi produc mai mult şi mai constant, au şi ele de câştigat din prezenţa vegetaţiei forestiere.

3. Rolul igienic, estetic şi social al pădurilor Acest rol se datorează caracteristicilor pădurii care:

constituie un puternic filtru natural deoarece reţine praful şi fumul, fixează şi distruge microbii;

asimilează dioxidul de carbon produs în industrie, refăcând stocul de oxigen atmosferic necesar

respiraţiei;

prin fitoncidele degajate de frunzele şi florile plantelor de pădure se distrug unele microorganisme

patogene (bacterii), realizînd în plus ozonificarea şi ionizarea aerului;

înfrumuseţează peisajul unei regiuni, oferind satisfacţii vizuale deosebite şi constituind un motiv de

inspiraţie şi imbold creator în artă. În acest sens, sunt demn de menţionat creaţiile picturale ale lui Jacob van

Ruysdael (1629-1682), Ivan Şâşkin (1832-1898) sau ale şcolii de la Barbizon din Franţa, de care au fost legaţi şi maeştrii români Nicolae Grigorescu (1838-1907) şi Ion Andreescu (1850-1882), creaţiile literare ale lui Mihai Eminescu (1850-1889), Alphonse de Lamartine (1790-1869), Victor Hugo (1802-1885), Rainer Maria Rilke (1875-1926) etc.;

prin bunurile şi binefacerile exercitate de-a lungul timpului au creat o permanentă legătură cu societatea

omenească, realizănd o importantă funcţie socială. În legătură cu acest aspect, romancierul şi dramaturgul Camil Petrescu scria în 1954: “Poporul român este un popor al codrilor; trăirea laolaltă şi contopirea codrului cu poporul, în decurs de veacuri, este prelungită până azi, după o existenţă milenară, în cântecul popular căruia tocmai această dăinuire vie îi dă specificul său, modalitatea sa concretă, ceea ce numim, cu un termen din afară, stilul său”. Acest rol social al pădurii este evident luînd în considerare şi populaţia angajată în activităţi specifice sectorului silvic şi prin care îşi asigură mijloacele de existenţă. Toate aceste influenţe trec de multe ori neobservate mai ales în regiunile bogate în păduri. În schimb, atunci când pădurile, din diverse motive, au dispărut sau sunt reduse drastic, rolul şi efectele pozitive ale prezenţei acestora devin evidente, distrugerea lor fiind resimţită la nivelul cadrului general (fizico-geografic, biogeografic şi socio-economic) al regiunii. Acesta este, spre exemplu, cazul a întinse regiuni din China, S.U.A., India, Bangladesh, sudul Europei dar şi al ţării noastre, unde inundaţiile catastrofale din ultimele secole au fost datorate în special reducerii drastice a suprafeţei păduroase în bazinul superior ale cursurilor principale de apă.

2.2. Zonarea funcţională a pădurilor

Încă din secolul al XVI-lea, în regiuni ale globului cu silvicultură avansată, covorul forestier a fost împărţit în păduri destinate producţiei de lemn (păduri de producţie) şi păduri destinate să îndeplinească anumite funcţii de protecţie (păduri de protecţie) (Endres, 1922, în Rucăreanu, 1967). Astfel de preocupări s- au manifestat, însă mult mai târziu, şi în ţara noastră, cu precădere în perioada interbelică, conducând la adoptarea Legii pentru pădurile de protecţie (1935).

- 9 -

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu

Curs de Silvicultura

partea I (semestrul I)

2007-2008

După cel de-al doilea război mondial s-a trecut la reglementarea prin lege a funcţiilor pădurilor, atât

pentru a se evita unele greşeli de gospodărire, cât şi pentru a orienta gospodărirea lor în conformitate cu

specificul fiecărei zone geografice de cultură. Prima reglementare privind zonarea funcţională a pădurilor din

România s-a realizat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri (H.C.M) nr. 114/1954, bazată pe “Criteriile de

clasificare funcţională a pădurilor” elaborate de prof.dr. Ion Popescu-Zeletin în anul 1953. H.C.M-ul

respectiv a fost completat prin Codul silvic din 1962 şi Ordinul M.E.F nr. 3134/1963.

Actualmente, prin modificările survenite odată cu apariţia Legii nr. 2/1987 şi a seturilor de norme

tehnice în silvicultură elaborate la mijlocul anilor ’80 şi în anul 2000 (mai ales Norme tehnice pentru

amenajarea pădurilor, respectiv Norme tehnice privind alegerea şi aplicarea tratamentelor), pădurile ţării se

împart astfel (tab. 5).

Tab. 5. Zonarea funcţională actuală a pădurilor României (din xxx, 1999 şi SILV1, 2002))

Grupa

Subgrupa

%

 

1. Păduri de protecţie a apelor

 

2. Păduri de protecţie a solului

I. Păduri cu funcţii speciale de protecţie

3. Păduri de protecţie climatică

52,1

4. Păduri de interes social, cinegetic, agrement

5. Păduri rezervaţii ştiinţifice şi monumente ale naturii

II. Păduri de producţie şi protecţie

-

47,9

Se observă că pădurile din grupa I au o pondere mai mare decât a celor din grupa a II-a şi care a

crescut în permanenţă după 1954 dar mai ales după 1980 (tab. 6).

Tab. 6. Evoluţia suprafeţei pădurilor cu funcţii speciale de protecţie în România în ultima jumătate de secol (din Dissescu, 2001)

 

Suprafaţa pădurilor cu funcţii speciale de protecţie în anul…

(%)

1955

1960

1965

1970

1975

1980

1985

1994

14,2

14,7

16,2

19,4

22,1

28,8

36,2

50,0

În plus, la nivelul grupei I şi al celor cinci subgrupe componente au fost definite 58 categorii

funcţionale, ceea ce face ca, în România, să se ajungă la "cea mai evoluată teorie a funcţiilor şi la cea mai

avansată zonare funcţională a pădurilor din Europa" (Giurgiu, 1993).

În legătură cu zonarea funcţională prezentată se observă faptul că tuturor pădurilor României li s-au

stabilit funcţii de protecţie de diferite tipuri, chiar şi în cazul în care arboretele au rolul de producere a

lemnului cu diverse utilizări industriale sau de a favoriza cultura intensivă a vânatului.

- 10 -

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu

Curs de Silvicultura

partea I (semestrul I)

2007-2008

CAPITOLUL 3. PĂDUREA, COMUNITATE DE VIAŢĂ (ECOSISTEM FORESTIER)

3.1. Părţi componente ale pădurii, organizare, relaţii între părţile componente

Aşa cum s-a precizat, prin întinderea, complexitatea şi varietatea sa, pădurea reprezintă una dintre componentele majore ale biosferei. Datorită existenţei sale multimilenare, pădurea a demonstrat că este deosebit de viguroasă, rezistentă şi durabilă, în acelaşi timp, datorită multiplelor produse şi servicii pe care le oferă, dovedindu-şi oriunde şi oricând utilitatea şi eficienţa. Pe de altă parte, pădurea reprezintă o sursă autoregenerabilă extrem de complexă, care îndeplineşte funcţii de producţie şi protecţie multiple şi variate. Aceasta este alcătuită din numeroase specii de plante şi animale care formează împreună biocenoza pădurii, din condiţiile de mediu (staţionale), cu acţiune indirectă asupra biocenozei (aşezare geografică, relief, aer, climă, substrat, sol), care formează geotopul, precum şi din factorii ecologici, cu acţiune directă asupra biocenozei (radiaţie solară, apă, elemente chimice nutritive), care formează ecotopul (biotopul) (Negulescu, în Negulescu et al., 1973; Doniţă et al., 1977). Biocenoza cuprinde componenta biotică vegetală (fitocenoza, care include producătorii primari, respectiv plantele verzi care produc biomasă prin procesul de fotosinteză) şi componenta biotică animală (zoocenoza, formată din consumatori de diverse ordine – primari, secundari şi terţiari, respectiv reducători- descompunători) (fig. 3).

respectiv reduc ă tori- descompun ă tori ) ( fig. 3). Fig . 3. Schema principalelor

Fig. 3. Schema principalelor componente ale unei păduri (din Doniţă et al., 1977)

În cazul ambelor componente ale biocenozei se manifestă atât influenţele solului şi subsolului, din care arborii îşi extrag apa şi sărurile minerale necesare, ale atmosferei, care le asigură lumina, căldura, apa, dioxidul de carbon, oxigenul, cât şi ale factorilor orografici (forma de relief, altitudinea, expoziţia, înclinarea), care produc modificări evidente ale regimului climatic local şi al solurilor forestiere. Pădurea reprezintă un sistem biologic deschis (biosistem), cu următoarele proprietăţi esenţiale (Kimmins, 1997; Otto, 1998):

- 11 -

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu

Curs de Silvicultura

partea I (semestrul I)

2007-2008

- este o unitate structurală între factorii de mediu biotic şi abiotic (arbori, arbuşti, vegetaţie din sol, animale, humus, sol, rocă-mamă, atmosferă, climă);

- este o unitate funcţională, cu un flux permanent de energie care intră şi iese din sistem, făcând să existe şi un flux permanent de materie;

- este o unitate complexă, deoarece presupune o asociaţie diversificată şi variabilă de fiinţe vii, de populaţii şi de calităţi;

- este o unitate de echilibre instabile (echilibre de flux), unde fiinţele vii, aflate în interdependenţă, sunt supuse la interacţiuni pozitive şi negative, constituind o reţea;

- este o unitate dinamică, supusă modificărilor în timp şi temporare ale comunităţilor de specii şi mediului lor de viaţă;

- este o unitate deschisă, fără delimitare spaţială exactă, care schimbă în permanenţă energie şi materie cu mediul său biotic şi abiotic. Din aceste motive, pădurea a fost considerată o comunitate de viaţă (Dengler, 1935), un ecosistem (termen introdus de ecologul britanic Tansley în 1935) forestier, respectiv o biogeocenoză (noţiune introdusă de savantul rus Sukacev în 1944 – Odum, 1971). Datorită organizării structurale şi funcţionale a pădurii, biocenoza acesteia se caracterizează prin integralitate şi autoreglare şi dispune de capacitatea de a rezista la acţiunea perturbantă a factorilor de mediu, rămânând într-o stare de echilibru dinamic (homeostazie). În acest mod, datorită legăturilor complexe dintre componentele sale, în interiorul pădurii se realizează un anumit mediu propriu (specific), care se deosebeşte evident de mediul exterior acesteia şi care este atât o creaţie directă a pădurii, cât şi o condiţie de bază în existenţa şi dezvoltarea acesteia (Negulescu, în Negulescu et al., 1973). Caracteristicile care deosebesc pădurea de alte sisteme biologice sunt (a) prezenţa arborilor în stare gregară şi (b) mediul său specific. Oricum, nu orice grupare de arbori constituie o pădure. În România, “sunt considerate păduri şi sunt cuprinse în fondul forestier naţional terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră cu o suprafaţă mai mare de 0,25 hectare“ (xxx, 1996). La nivel mondial păduri sunt considerate “terenurile acoperite de vegetaţie forestieră unde proiecţia orizontală a coronamentului etajului arborilor ocupă cel puţin 20% din suprafaţă. Această vegetaţie este compusă din arbori care ating în general peste 7 m înălţime şi pot furniza lemn” (CEE-ONU/FAO, 1993, în Arnould et al., 1997). Datorită interacţiunii dintre arbori şi mediul lor de viaţă, pădurea trece printr-o succesiune de etape şi faze de dezvoltare, în interiorul acesteia apărând procese noi, cu caracter colectiv (de masă), cum sunt (a) regenerarea, (b) constituirea stării de masiv, (c) creşterea şi dezvoltarea, (d) îndreptarea şi elagajul natural, (e) eliminarea naturală, (f) succesiunea. Prin distribuţia lor pe întreaga suprafaţă a globului, de la regiunile tropicale la cele boreale, precum şi prin evoluţia lor multimilenară, din era paleozoică până în prezent, pădurile reprezintă un fenomen geografic şi istoric complex. Ca fenomen istoric este important de reflectat la faptul că pădurea a evoluat de la cea virgină, “originală în structura ei şi care s-a dezvoltat întotdeauna în condiţii naturale, influenţele antropice directe sau indirecte fiind de asemenea excluse” (Leibundgut, 1982, în Schuck et al., 1994), la cea cultivată, evident

- 12 -

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu

Curs de Silvicultura

partea I (semestrul I)

2007-2008

influenţată de intervenţia omului. În zilele noastre, la nivelul planetei, “încă sunt păduri virgine acolo unde

civilizaţia nu a intervenit în nici un fel” (Drăcea, 1923-1924). Din motive mai ales economice, majoritatea

pădurilor globului au fost accesibilizate prin reţele de drumuri pentru a face posibilă recoltarea lemnului de

lucru sau pentru foc, astfel încât pădurile cultivate sunt predominante, acestea fiind create, îngrijite şi puse în

valoare pentru realizarea obiectivelor impuse de gospodăria silvică.

3.2. Arborele, element caracteristic şi fundamental al pădurii

Din cele prezentate mai sus rezultă că, indiscutabil, arborii sunt cei mai importanţi componenţi ai

ecosistemului forestier. Încă din momentul în care pădurea s-a instalat, în mod spontan sau cu ajutorul

omului, pe un anumit teritoriu, arborii îşi pun în valoare capacitatea de luare în stăpânire a acestuia. La scurt

timp după instalare, datorită creşterii în înălţime şi măririi dimensiunilor coroanei, arborii acoperă integral

solul şi participă determinant la realizarea aşa numitei stări de masiv, care este o condiţie obligatorie pentru

crearea mediului specific al pădurii.

Ajunşi în scurt timp la înălţimi superioare plantelor de talie mai mică (arbuşti, ierburi), unde au acces

nestingherit la lumina solară, arborii îşi impun dominaţia asupra acestora şi le determină ritmul de creştere şi

chiar existenţa.

Arborii sunt componenta fitocenotică capabilă să utilizeze în cel mai înalt grad resursele (substanţe

minerale şi energie) oferite de mediul extern supra- şi subteran, ceea ce face ca majoritatea (în general peste

90%) biomasei vegetale existente în pădure să se concentreze în rădăcinile, tulpina şi coroana arborilor.

În general, conceptul de arbore matur evocă o fiinţă vie longevivă, cu înălţime mare şi având o tulpină

cu un diametru mare (Fischesser, 1981). În acest sens, la nivelul pădurilor globului sunt cunoscuţi arbori cu

dimensiuni impresionante şi vârste milenare, ale căror valori maxime sunt prezentate în tab. 7.

Tab. 7. Recorduri mondiale în lumea arborilor

Arborele cel

 

Caracteristici

mai…din lume

 

Înalt

114,6 m; un exemplar de Sequoia sempervirens cu diametrul de bază de 6,10 m şi vârsta de cca 2.200 ani din Redwood National Park (California, S.U.A.) (din Alden, 1997)

Gros

13,4 m; un exemplar de Taxodium mucronatum, poreclit “El Gigante”, de la Santa Maria del Tule (Oaxaca, Mexic) (din Riou-Nivert, 1996)

 

5.500

t, din care rădăcina 340 t şi scoarţa 6,7t; un exemplar de Sequoiadendron giganteum, cu

Greu

diametrul de 10,1 m, înălţimea de 83,8 m şi vârsta de cca 3.000 ani, din Sierra Nevada National Park (California, S.U.A.) (din Riou-Nivert, 1996)

Bătrân

4.900

ani; un exemplar de Pinus aristata (Pinus longaeva), poreclit “Matusalem”, din White

Mountains (California, S.U.A.) (din Riou-Nivert, 1996)

În acelaşi timp, fiecare arbore poate fi considerat un microcosmos, un univers în miniatură

(Fischesser, 1981). Astfel, în frunzişul său, în cavităţile trunchiului şi crăpăturile scoarţei, pe ramurile şi

rădăcinile sale se întâlnesc numeroase fiinţe vii (mamifere, păsări, insecte, licheni, muşchi, etc.), care îşi

găsesc aici hrană şi adăpost.

- 13 -

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu

Curs de Silvicultura

partea I (semestrul I)

2007-2008

De aceea, datorită dimensiunilor impresionante, longevităţii şi influenţei arborilor asupra celorlalte

componente vii ale pădurii, aceştia sunt consideraţi elementul caracteristic şi fundamental al pădurii

(Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Odată ce arborii dispar, însăşi existenţa pădurii încetează.

Fiecare arbore crescut în pădure interacţionează cu exemplarele din jur, care îl stânjenesc în

creştere. Pe de altă parte, arborii forestieri beneficiază de protecţia laterală sau de sus a exemplarelor

coabitante împotriva acţiunii vântului, insolaţiei etc.

Arborii situaţi în afara pădurii (izolat) au o libertate deplină, astfel că pot folosi întregul spaţiu (în

sol şi atmosferă) de care au nevoie pentru creştere. În schimb, arborii izolaţi suportă individual acţiunea

directă a factorilor de mediu (vânt, insolaţie, etc.).

Datorită acestor condiţii diferite de viaţă, între cele două categorii de arbori există numeroase

diferenţe morfologice şi fiziologice (Negulescu, în Negulescu şi Ciumac, 1959). Din punct de vedere

morfologic, arborii se diferenţiază atât după aspectul exterior cât şi după structura lor internă (Boppe, 1889;

Jolyet, 1916; Drăcea, 1923-1924; Poskin, 1926; Jacquot, 1931).

În funcţie de aspectul exterior, se consideră că arborii prezintă porturi diferite denumite formă

specifică (habitus), la arborii crescuţi izolat, respectiv formă forestieră, la cei din masivul pădurii (Boppe,

1889) (fig. 4).

ă , la cei din masivul p ă durii (Boppe, 1889) ( fig. 4). Fig .

Fig. 4. Forma specifică şi forma forestieră la arbori de molid şi stejar (din Fischesser, 1981)

Evident că există şi forme intermediare între cele două menţionate, aşa cum este cazul la arborii de pe liziera pădurii. Arborii izolaţi sunt scunzi şi au coroane mari, întinse până spre sol, ceea ce face ca procentul crăcilor

(mai groase şi mai multe) din volumul total al lemnului să fie mare. Tulpina acestora se îngroaşă puternic la

bază, luând o formă conică. În plus, pentru a asigura o bună ancorare în sol (deci o rezistenţă superioară la

acţiunea vântului şi zăpezii), rădăcinile arborilor izolaţi cresc viguros în suprafaţă şi adâncime, ceea ce le

asigură şi o bună aprovizionare cu apă şi substanţe minerale.

- 14 -

Prof.dr.M.Sc.ing. Norocel-Valeriu Nicolescu

Curs de Silvicultura

partea I (semestrul I)

2007-2008

Prin comparaţie cu cei crescut izolat, arborii din pădure, care nu se pot extinde lateral datorită concurenţei exemplarelor din jur, au înălţimi mai mari dar coroane mai mici şi înguste. Din raţiuni de concurenţă în sol, şi sistemul radicelar al arborilor forestieri este mai puţin extins, ceea ce le asigură o stabilitate mai redusă la vânt şi zăpadă. Ramurile de la baza coroanei, datorită lipsei luminii laterale şi de sus, se usucă devreme şi nu lasă urme pe trunchi, ceea ce face ca acesta să fie curăţat de crăci prin procesul de elagaj natural. În pădure, arborii au tulpini mai subţiri şi mai drepte decât cei crescuţi izolat, deci produc un volum mai mare de lemn de calitate superioară şi apt pentru întrebuinţări variate. Deoarece arborii din pădure au diametre (d) mai mici dar înălţimi (h) mai mari decât cei crescuţi izolat, indicele lor de zvelteţe (indice de stabilitate), definit ca raport între h şi d, prezintă valori mai ridicate, ceea ce face ca aceştia să fie mai uşor afectaţi de vânt şi zăpadă. Din punctul de vedere al însuşirilor interne ale lemnului, arborii crescuţi izolat formează un lemn cu inele anuale mai late şi cu lăţime inegală, care prezintă multe noduri de dimensiuni mari şi conduc la limitarea sau chiar imposibilitatea folosirii acestuia pentru producerea sortimentelor superioare (furnire estetice sau tehnice) sau la structurile de rezistenţă ale construcţiilor. Între arborii crescuţi izolat