Behaviorismul este ramura psihologiei care face trecerea de la

cercetarea proceselor mentale invizibile la studiul comportamentelor ce pot

fi observate direct şi a reprezentat revoluţionarea psihologiei, în perioada
1990- 1950.
Timp îndelungat psihologia a fost considerată o ştiinţă a stărilor de
conştiinţă. De aceea singura metodă aplicabilă mult timp, a fost introspecţia.
Deşi William James a definit psihologia ca "ştiinţă a vieţii mentale", la
începutul anilor 1900, un număr din ce în ce mai mare de psihologi au
criticat abordarea studiului proceselor mentale conştiente şi inconştiente de
până atunci.
Aceste critici făceau referire la fidelitatea şi utilitatea metodei
introspecţiei, în care subiectul era rugat să descrie propriile sale procese
mentale pe parcursul mai multor sarcini. O alta ţintă o reprezenta teoria lui
Freud despre motivele inconştiente. În opozitie cu această teză ca o reacţie la
introspecţionism, la începutul secolului, s-a afirmat o nouă doctrină,
pragmatică, comportamentalistă – behaviorism – şi, în încercarea unui
demers metodologic mult mai ştiinţific şi mai riguros, s-a trecut gradat de la
cercetarea proceselor mentale invizibile la studiul comportamentelor ce
puteau fi observate direct. Această abordare, cunoscută sub denumirea de
behaviorism, a revoluţionat ştiinţa psihologiei şi a rămas curentul dominant
pentru următorii 50 de ani.
Denumirea provine de la termenul englezesc "behavior" care
înseamnă comportament, de unde şi denumirea de teoria comportamentului.
Printre primii fondatori ai behaviorismului s-a aflat şi psihologul
american Edward Lee Thorndike. În 1898 Thorndike a realizat o serie de
experimente ce vizau modul de învăţare al animalelor. Într-unul din studii
acesta a pus o pisică într-o cuşca, iar în afara cuştii o bucată de hrană. Apoi a
măsurat timpul în care animalul învaţă şi reuşeşte să deschidă uşa cutiei
pentru a ajunge la hrană. Supunând pisica aceleiaşi acţiuni de mai multe ori,
a văzut că aceasta repetă comportamentele care au dus la succes şi în
încercări succesiv scapă din ce în ce mai repede şi mai uşor. În urma acestui
experiment, Thorndike a propus o "lege", conform căreia comportamentele
urmate de o întărire pozitivă (recompensa) se vor repeta, iar cele urmate de o
întărire negativă ori fără întărire nu vor fi învăţate şi se "pierd". Edward Lee
Thorndike a formulat aceasta lege in 1911, numită Legea Efectului, după
care comportamentul e determinat de consecinţele sale: o conexiune pasibilă
de modificări escortată sau urmată de o stare satisfăcătoare devine
consolidată şi prevalent expectată.
În 1906 psihologul rus Ivan Pavlov, care câştigase cu doi ani în urmă
premiul Nobel, formulează unul dintre principiile celei mai importante ale
învăţării. Acesta investigase procesele digestive la câini măsurând cantitatea
de salivă secretată în momentul în care acestora li se punea o bucată de
hrană în gură. După măsurători repetate acesta a descoperit că animalele
salivau chiar la anticiparea primirii mâncării. Mai mult, dacă primirea hranei
ar fi fost asociată cu un clopoţel, atunci secreţia salivei s-ar fi declanşat doar
la simplul auz al acestui clopoţel. Acesta este o formă de bază a ceea ce în

2
psihologie se numeşte condiţionare clasică (sau pavloviană) în care
organismul asociază un stimul cu un altul. Ca urmare a acestei asocieri,
acesta va reacţiona la al doilea stimul, cel asociat, într-un mod similar cu
reacţia faţă de primul stimul. Cercetările ulterioare au arătat că acest proces
poate fi baza formării unor preferinţe sau a structurării unor temeri, chiar
fobii.
Deşi Thorndike şi Pavlov sunt cei care au pus "în scenă"
behaviorismul, abia în 1913 viziunea psihologiei behavioriste s-a clarificat.
În acest an, John Broadus Watson a publicat lucrarea "Psychology as the
Behaviorist Views It." El a fost figura marcantă a concepţiei
comportamentaliste şi s-a opus cu vehemenţă introspecţionismului.
John Broadus Watson (1878-1958) numit şi „părintele behaviorismului", a
fost profesor la Universitatea John Hopkins (din 1908 până în 1920). A fost
considerat principalul teoretician al behaviorismului şi s-a opus
introspecţionismului lui Wilhelm Wundt. A acordat mare importanţă
lucrărilor lui Pavlov şi bazat pe acestea a realizat cercetări experimentale
referitoare la condiţionările emoţionale împreună cu soţia sa R. Rayner.
Scopul cărţii nu era altceva decât o completă redefinire a psihologiei ca
"ramură pur experimentală şi obiectivă a ştiinţei naturale ". Scopul teoretic
al acestei ştiinţe este predicţia şi controlul comportamentului. Noua strategie
propusă presupunea variaţia stimulului din mediu, observarea reacţiei
organismului la această schimbare. Comportamentul, arată J. Watson, este
ansamblul de reacţii obiectiv observabile raportat la stimuli obiectiv
observabili. În concepţia lui Watson, emoţiile sunt comportamente. În 1930
Watson dezvolta teoria metrică a gândirii aratând ca: gândirea este o
activitate complexă care mobilizează întreaga organizare corporală.

3
 Lui Watson i se părea ca vechii psihologi au încercat să studieze ceva
ce era prea vag şi subiectiv, poate prea -ireal, pentru a fi un subiect adevărat
pentru o cercetare ştiinţifică. Întrebările pe care şi le punea el erau: Ce este
acest lucru care se numeşte -minte"? Cum putem să ne bazăm pe afirmaţiile
introspecţioniştilor despre ce se întâmpla în minţile lor, inobservabile pentru
noi? Ce faceam atunci când introspecţionişti diferiţi fac afirmaţii
contradictorii, fiind supuşi aceluiaşi stimul? Pentru ca psihologia să devină o
ştiinţă autentică, Watson susţinea că trebuie să se concentreze asupra unui
fapt definit care să poată fi observat în mod direct de către toţi investigatorii
interesaţi. Astfel studiul adevărat al psihologei este comportamentul. Watson
afirma că psihologia în viziunea comportamentalistă, era -o ramură
experimentală pur obiectivă a cărui scop este predicţia şi controlul
comportamentului. Introspecţia nu formează o parte importantă în metodele
sale.
Cel mai puternic leader al behaviorismului a fost Burrhus Frederic
Skinner, un psiholog american care a început studiul învăţării la animale în
anii 1930. Skinner a împământenit termenul de "întărire" şi a inventat un nou
instrument de cercetare denumit "cutia lui Skinner" folosită pentru testarea
animalelor. Având la bază experimente realizate pe cobai şi porumbei el, a
identificat alte principii de baza ale învăţării. Acesta susţinea că principiile
învăţării explica nu doar comportamentul animalelor de laborator, dar şi cel
al oamenilor care asimilează sau îşi modică comportamentul. O altă
concluzie era că aproape toate comportamentele sunt modelate de paternuri
complexe de întăriri venite din partea mediului, un proces ce poartă numele
de condiţionare operantă. Această perspectivă l-a făcut pe Skinner cel mai
controversat psiholog al secolului XX dar în acelaşi timp şi cel mai influent

4
şi mai marcant psiholog al secolului XX, conform anchetelor publicate în
American Psychologist.

B. F. Skinner: Învăţarea operaţională sau condiţionarea operantă1

Atractivitatea evenimentului
Pozitivă Negativă

DA A B
Reîntărire Pedeapsa I
pozitivă

Apariţia evenimentului – stimul

NU C D
Pedeapsa II Reintărire
negativă

Pe baza afirmaţiei că studiul reacţiei este suficient pentru anticiparea

comportamentului behavioriştii nu au reuşit să eludeze faptul că acelaşi
subiect S poate provoca reacţii diferite R (varigenţă) după cum diverşi S pot
stimula sau declanşa aceeaşi reacţie (convergenţă).

1
Lector univ. dr. Maria-Liana STĂNESCU, Simpozionul “Tehnologii educaţionale pe platforme
electronice în învăţământul ingineresc”, 9 - 10 mai 2003, Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti

5
 Pentru comportamentalişti obiectivul psihologiei era să descopere
factorii determinanţi ai comportamentului: Ce stimuli produc respectivele
răspunsuri observabile? Cum se modifică relaţiile între stimuli şi răspunsuri,
odată cu experienţa? Comportamentalismul era adecvat în special studiului
învăţării. Într-un experiment comportamentalist tipic, când un animal facea o
anumită acţiune (un răspuns), acest răspuns era urmat rapid de o porţie de
mâncare (un întăritor) şi cercetătorii observau şi măsurau devierile în rata de
răspunsuri a animalului. Ce se întâmplă dacă punem un şobolan (cobai)
căruia îi este foame într-un labirint? El alege un drum, apoi ajunge la şfârşit
unde poate să aleagă să meargă spre dreapta sau spre stânga. Dacă în mod
repetat în cazul în care şobolanul o ia la dreapta este recompensat cu
mâncare acesta va învaţa să o ia la dreapta în acel loc, cel puţin dacă îi este
foame. Dar când se îndreaptă spre dreapta, şobolanul se gândeşte că ultima
oara când a fost în această situaţie şi a luat-o la dreapta i s-a dat ceva de
mâncare; aşa că o să încerce asta încă o dată. Cercetările lui Skinner
dezvoltă un curent behaviorist autonom, denumit analiza experimentală a
comportamentului care promovează totuşi un behaviorism radical.
În esenţă, behaviorismul recurge la studierea comportamentului
pornind de la principiul economiei explicative a schemei S-R: stimul-reacţie,
respingând intervenţia variabilelor intermediare între acestea, considerate ca
intrare şi ieşire. Susţinătorii curentului subliniază rolul mediului înconjurător
în formarea naturii umane şi acorda un rol minor trăsăturilor ereditare.
Behaviorismul este o teorie considerată a fi fundamentală în inovaţiile din
educaţie cum ar fi “maşinile de instruire”, instruirea asistată de calculator,
educaţia bazată pe competenţe (mastery learning), design-ul instruirii,
testarea competenţelor minime, constructivismul social. Deşi, în present,
behaviorismul nu mai este o abordare prea populară în educaţie, este

6
esenţială înţelegerea conceptelor lor specifice în practica curentă a
tehnologiilor în educaţie.

1. Florian Alexandru CHIHAI, Evoluţia psihologiei universale - eseu

2. Lector univ. dr. Maria-Liana STĂNESCU, Simpozionul

Tehnologii educaţionale pe platforme electronice în învăţământul
ingineresc, Universitatea Tehnică de Construcţii, Bucureşti, 2003

3. www.educativ.ro

4. www.regielive.ro

5. www.wikipedia.com

7
8