Sunteți pe pagina 1din 7

ECOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Entitatea funcţională a pomoecologiei (interacţiunea dintre pomi şi mediul lor de viaţă) este
pomoecosistemul (Pec). Acesta este un sistem tehnologic pomicol format dintr-un genofond (G), care
evoluează într-un spaţiu ecologic (E), reglat de factorii agrotehnici (A) şi influenţat de săgeata entropică a
timpului (t).-(Cireaşă V., 1995).
Pec = f (G,E,A) t
Bioindicatori ai influenţei combinate a factorilor ecologici şi agrotehnici sunt: trunchiul, lăstarii,
relaţia creştere-rodire, fructivitatea (Cireaşă V., 1994).
Pomoecosistemul este mai puţin stabil decât sistemul natural şi mai sensibil la acţiunea unor factori
de stress, de aceea, acesta poate fi menţinut, numai prin intervenţia omului.
Biotopul este componenta anorganică al pomoecosistemului şi cuprinde: solul, lumina, căldura,
apa, altitudinea etc.
Toţi aceşti factori pot fi favorabili sau limitativi pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi.

LUMINA ca factor de vegetaţie


Lumina este principala sursă de energie pentru sintetizarea substanţelor organice şi a celorlalte
procese vitale, ce determină fotosinteza şi nutriţia pomilor, fiind condiţia de bază pentru realizarea unor
producţii mari de fructe şi de calitate.
Lumina solară poate fi directă sau difuză iar intensitatea ei este infuenţată de: latitudinea şi
longitudinea geografică, altitudine, relieful şi expoziţia terenului, nebulozitate, direcţia vântului,
proprietăţile suprafeţei solului, direcţia rândurilor faţă de punctele cardinale.
România este situată între latitudinile de 43o37'şi 48o15', durata anuală de strălucire a soarelui este
cuprinsă între 1874 şi 2327 ore, dintre care 1400-1700 ore, respectiv 75 %, în perioada aprilie-septembrie.
Speciile pomicole cultivate în climatul temperat continental sunt heliofile, fiind pretenţioase faţă de
lumină, existând totuşi deosebiri între ele, putând fi clasificate în 3 grupe:
- cu cerinţe mari: nucul, piersicul, caisul, migdalul, cireşul.
- cu cerinţe medii: părul, mărul, gutuiul, prunul, vişinul.
- cu cerinţe reduse: zmeurul, coacăzul, agrişul, căpşunul.
Prezenţa luminii în cantitate suficientă, determină echilibrarea armonioasă a relaţiei creştere-rodire,
asigură creşteri viguroase (lăstari groşi cu internoduri scurte), rodirea abundentă şi constantă, cu fructe
aromate şi colorate, favorizează longevitatea ramurilor de rod, diferenţierea mugurilor floriferi, mărirea
rezistenţei la ger şi a stării fitosanitare a pomilor.
Insuficienţa luminii sau umbrirea are o influenţă negativă asupra procesului de diferenţiere a
mugurilor de rod, provoacă micşorarea conţinutului de amidon, întârzie maturarea fructelor şi a lemnului
iar fructele obţinute sunt de calitate inferioară.
Excesul de lumină provoacă "arsuri" pe trunchi şi zona bazală a ramurilor de schelet, frunzele
rămân mai mici, membranele celulelor palisadice se îngroaşă, culoarea verde a frunzelor este mai puţin
intensă. Prevenirea arsurilor se face prin văruirea bioelementelor sensibile, culoarea albă reflectă lumina
şi implicit căldura, nepermiţând ridicarea temperaturii ţesuturilor, peste limita de rezistenţă (35-40oC).
Indicele foliar reprezintă reprezintă suprafaţa totală a frunzişului unui individ sau a unei culturi,
raportată la unitatea de suprafaţă a terenului ocupat. Speciile pomicole au în general, un indice foliar
mijlociu (4-5), mărul, caisul şi vişinul ating cel mai mare indice foliar (6,1), celelalte specii având valori
mai mici: cireşul 2,6; prunul 1,9; piersicul şi părul 0,9.
Dimensiunile frunzelor influenţează asupra capacităţii de captare a luminii astfel:
- speciile cu frunze mari posedă o mare capacitate de captare a luminii (nuc, măr).
- speciile cu frunze mici permit în schimb, pătrunderea mai uşoară a luminii, suportând mai uşor
îndesirea pomilor (prun, vişin).
Diferenţierea verticală a capacităţii de captare a radiaţiilor fotosintetice active, diferă în funcţie de specie.
La măr, păr, cireş, dispunerea frunzişului se face pe spaţii echidistante, ceea ce permite pătrunderea
luminii până la 1 m în adâncimea structurii coroanei.
Indicele foliar luminat este dat de raportul dintre suprafaţa frunzelor luminate şi suprafaţa foliară totală.
La nucul altoit 80-90 % din radiaţii sunt receptate de frunzişul de la periferia coroanei iar 8-10 %
din radiaţii sunt reţinute de stratul foliar următor; ca urmare, apare fenomenul de degarnisire, iar
fructificarea este slabă.
Proprietăţile optice ale frunzelor. Albedoul pomicol (raportul dintre radiaţia solară reflectată şi
radiaţia incidentă) este de 10-20 %. Părul şi vişinul având frunze lucioase reflectă până la 30 % din
1
lumina incudentă, aceasta fiind una din cauzele producţiilor mai scăzute la aceste specii, faţă de speciile
cu frunze mate (măr, cireş).

Poziţia frunzelor faţă de lumina incidentă şi înălţimea soarelui. La speciile pomicole poziţia
frunzelor poate fi:
- erectă, la unele specii (afin) şi soiuri de tip "spur" (soiul de măr Starkrimson, soiul de prun Stanley);
- oblică, la majoritatea speciilor;
- dreaptă, la gutui;
- atârnândă, la unele soiuri de cireş.
Fiecare plantă are frunze orizontale cât şi oblice în proporţii diferite.
Perioadele cele mai eficiente pentru captarea luminii incidente de către frunze, sunt dimineaţa şi
după amiază, când soarele ajunge la 45o faţă de orizont.
Forma şi orientarea coroanei. Intensitatea fotosintezei este influenţată de gradul de înclinare al
ramurilor. Astfel, în cadrul unor experienţe efectuate la măr, s-a constatat, că formele de coroană cu
unghiul de deschidere mare al ramurilor, captează de 4 ori mai multă lumină decât formele de coroană cu
unghiul de deschidere al ramurilor mai mic.
Orientarea rândurilor de pomi. În condiţiile din ţara noastră, cea mai eficientă s-a dovedit a fi cea
nord-sudică, urmată de orientări intermediare cum ar fi: NV-SE sau NE-SV.
Gradul de receptare a luminii în funcţie de sistemul tehnologic de cultură a pomilor.
a) În plantaţiile clasice, formate din pomi cu dimensiuni mari, plantaţi la distanţe mari, se
receptează până la 70% din lumina incidentă.
Coroanele fiind mari, globuloase, sunt iluminate neuniform. Zona periferică, groasă de cca 1-1,2 m
captează peste 25% din lumina normală iar cea interioară este supusă fenomenului de autoumbrire,
primind de 5-20 ori mai puţină lumină, provocând degarnisirea ramurilor.
b) În plantaţiile intensive, cu pomi conduşi sub formă aplatizată, lumina este mai bine interceptată,
dacă orientarea rândurilor şi distanţele de plantare sunt corect stabilite, pentru a preveni umbrirea
reciprocă a pomilor de pe rândul vecin (umbra purtată).
Pentru a se evita umbrirea, gardul fructifer trebuie să aibă grosimea de 1,5-2 m (mai lat la bază şi
mai îngust la vârf), iar distanţa între rânduri să fie în raport cu înălţimea pomilor.

CALDURA ca factor de vegetaţie


Căldura este un factor limitativ, privind arealul de cultură al pomilor şi arbuştilor fructiferi,
rezistenţa speciilor pomicole la temperaturile minime absolute, fiind un criteriu de zonare.
Marea diversitate a condiţiilor fizico-geografice ale teritoriului României imprimă o distribuţie
neuniformă a valorilor anuale ale temperaturii medii. Cele mai ridicate valori, de peste 11oC, au fost
înregistrate în sudul Câmpiei Române, de-a lungul Dunării şi pe litoralul Mării Negre şi în partea de sud-
vest a Banatului. În restul regiunilor de câmpie, temperatura medie anuală se menţine între 10 şi 11 oC. În
regiunile deluroase şi de podiş, temperatura medie scade până la 6oC. (sursa INMH).
Aspectul limitativ privind răspândirea speciilor şi soiurilor, se manifestă în principal prin insuficienţa
căldurii acumulate într-un bazin pomicol, prin temperaturile negative extreme din timpul iernii, precum şi prin
îngheţurile şi brumele târzii de primăvară, cât şi prin temperaturile ridicate din timpul verii.
După cerinţele faţă de temperatură, speciile pomicole cultivate în ţara noastră sunt împărţite în 4 grupe:
1. Specii pomicole cu cerinţe reduse faţă de căldură: mărul, vişinul, prunul, arbuştii fructiferi.
Aceste specii rezistă bine la gerurile din timpul iernii, sunt mai puţin afectate de îngheţurile târzii de
primăvară şi nu suportă căldurile mari din timpul verii. Condiţiile favorabile oferă zonele cu izotermele
între 7,5-10,5oC, iar temperaturile minime absolute nu coboară sub –30 - -32oC.
2. Specii pomicole cu cerinţe medii faţă de căldură: părul, nucul, castanul, cireşul, gutuiul. Rezistenţa la
ger a acestor specii este bună, dar sunt adesea afectate de îngheţurile şi brumele târzii, cu excepţia gutuiului.
Aceste specii reuşesc bine în zonele unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 9-10,5oC, temperatura
medie din timpul verii 20 – 21oC, iar temperaturile minime absolute nu coboară sub –30oC.
3. Specii pomicole cu cerinţe mari: caisul, piersicul. Aceste specii pot fi afectate de îngheţurile şi
brumele târzii de primăvară. Condiţii optime întâlnesc în zonele cu temperatura medie anuală 10-11,5oC
şi altitudinea de până la 190-200m.
4. Specii pomicole cu cerinţe foarte mari: migdalul, smochinul. Aceste specii pot fi cultivate în
zone cu un climat apropiat de cel mediteranean, unde temperaturile minime din timpul iernii nu coboară
sub –14 - -16oC.
La zonarea speciilor pomicole se ţine seama de resursele termice ale unui bazin pomicol, evaluate
prin calcularea bilanţului termic global şi activ, cât şi a coeficientului termic.
2
Bilanţul termic global (toC) rezultă din însumarea temperaturilor medii zilnice din perioada de vegetaţie.
Acesta are valori cuprinse între 3200-3700oC şi reprezintă potenţialul termic al zonei respective.
Bilanţul termic activ (toa) este dat de suma temperaturilor care depăşesc pragul biologic,
caracteristic pentru fiecare specie şi are valori cuprinse între 2500-3500oC.

T activă = T medie a zilei - pragul biologic

Coeficientul termic (C) reprezintă raportul între suma gradelor de temperatură activă (toa) şi
numărul de zile din perioada de vegetaţie ale unui bazin pomicol şi are valori cuprinse între 16 – 20.
Declanşarea şi desfăşurarea fenofazelor necesită realizarea uniu anumit bilanţ termic activ
caracteristic fiecărei specii.
Pornirea în vegetaţie primăvara are loc numai după atingerea unei anumite temperaturi medii
zilnice, numită „prag biologic”. La majoritatea speciilor pomicole pragul biologic este de 6 – 8 oC. La
nuc de 10oC, iar la arbuştii fructiferi 4 – 5oC.
Infloritul se declanşează după acumularea a 340 – 380oC la măr, 435oC la nuc sau 625oC la zmeur.
Pentru maturarea fructelor prunul are nevoie de 1400 – 1800oC pentru soiurile timpurii şi 2600 –
2900oC la soiurile târzii.
Fotosinteza se desfăşoară în condiţii optime la o temperatură de 10 – 19oC pentru măr; 18 – 25oC la
cais, piersic, nuc.
Temperaturile excesive, de 35 – 40oC sunt nefavorabile pentru desfăşurarea normală a funcţiilor vitale,
deoarece, determină intensificarea transpiraţiei, ofilirea frunzelor în perioadele secetoase sau chiar căderea
prematură; afectează scoarţa trunchiului şi a bazei ramurilor de schelet prin apariţia „arsurilor de vară”.
Necesarul de frig, ca durată şi ca nivel de temperatură, diferă de la o specie la alta şi reprezintă
perioada de timp cu temperaturi scăzute dar pozitive (0 – 7oC), necesară pentru desfăşurarea normală a
procesului de formare a gameţilor (a se vedea Starea de repaus a pomilor).
Rezistenţa la ger a speciilor pomicole nu este dată numai de însuşirile ereditare a speciilor şi
soiurilor, dar şi de vârsta pomilor, de fenofaza de vegetaţie, portaltoi, agrotehnica aplicată ş.a (tabelul 1.).
Pomii tineri au o rezistenţă mai scăzută la ger în comparaţie cu pomii maturi, deoarece, având o
perioadă de vegetaţie prelungită, nu-şi maturează bine lemnul.
Pomii care îşi încheie perioada de vegetaţie mai devreme, rezistă mai bine la temperaturile scăzute,
decât cei care vegetează până toamna târziu.
Comportarea speciilor pomicole la ger este influenţată şi de condiţiile în care s-a desfăşurat
procesul de călire al pomilor.
Daunele provocate de gerul din timpul iernii, depind de modul în care survin gerurile (brusc sau
lent) şi constau în: degerarea cambiului, a scoarţei, a vârfurilor ramurilor anuale, a lemnului multianual, şi
a mugurilor de rod.
Gerurile de revenire de la sfârşitul iernii (februarie-martie) afectează pomii la temperaturi mai puţin
scăzute decât limita normală de rezistenţă a speciei respective. Acestea provoacă vătămarea cambiului,
înegrirea lemnului, arsura scoarţei, leziuni grave ale scoarţei şi chiar a lemnului, degerarea mugurilor de
rod. Cauza o constituie oscilaţiile de temperatură din decembrie-ianuarie,care determină decălirea
pomilor, respectiv scăderea rezistenţei la ger.
Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară sunt mai frecvente în zonele subcarpaţilor orientali
(Depresiunea Ozana-Topoliţa), văile subcarpatice ale Trotuşului, Moldovei, Bistriţei etc. În aceste zone se
evită plantarea speciilor termofile, cu înflorire timpurie (cais, piersic). În unii ani, pot fi afectate de aceste
îngheţuri ţârzii şi speciile cireş şi nuc.
Rezistenţa organelor florale la majoritatea speciilor pomicole este egală (cu excepţia cireşului) şi
descreşte pe măsura înaintării în vegetaţie a pomilor.
Rezistenţa la ger a rădăcinilor este mult mai mică decât a coroanei. Rădăcinile la măr degeră la –
8....-12oC; păr –11oC; piersic –10oC; vişin –14oC; coacăz –15oC; agriş –18oC. Solurile acoperite cu un
strat de zăpadă de 10 – 15 cm, au temperatura mai ridicată cu cca 10oC, iar cele mulcite cu 1 – 4oC.

APA ca factor de vegetaţie


Apa constituie un factor fundamental, determinat şi limitativ al mediului natural, fără de care viaţa
pomilor nu este posibilă.
Rolul apei constă în reglarea regimului termic al pomilor prin transpiraţie, asigură circulaţia
substanţelor nutritive, menţine presiunea osmotică a celulelor, facilitează desfăşurarea proceselor

3
biochimice şi activitatea enzimelor. Toate bioelementele pomului conţin cantităţi mari de apă: frunzele şi
lăstarii 75-85%; rădăcina 60-85% iar fructele 85-95%.
Pomii îşi asigură necesarul de apă din sol prin absorbţie radiculară 90-95% şi mai puţin din atmosferă
(5-10%), de unde este preluată în special de frunze. Procesul de absorbţie a apei decurge în strânsă dependenţă
cu factorii de mediu (temperatura, umiditatea aerului şi solului, circulaţia eoliană); cu tipul şi structura solului
şi cu factorii biologici (specie, portaltoi, fenofaza de vegetaţie, vârsta şi vigoarea pomilor).
Consumul de apă al plantelor se exprimă prin coeficientul de transpiraţie, care reprezintă cantitatea de
apă folosită de plantă pentru a produce o unitate de substanţă uscată, reprezentată de muguri, ramuri, rădăcini,
frunze, flori şi fructe. Aceasta are valori cuprinse între 150-300 la seminţoase şi 250-350 la sâmburoase.
Pomii maturi consumă 10-12 l de apă pe oră, respectiv 3000-5000 m3/ha anual.
În funcţie de cerinţele specifice faţă de apă, pomii şi arbuştii fructiferi se clasifică în 4 grupe:
1. Specii pomicole cu cerinţe foarte mari: căpşunul şi arbuştii fructiferi. Aceste specii reuşesc în
zonele cu peste 700 mm precipitaţii anual.
2. Specii pomicole cu cerinţe mari: gutuiul, mărul, prunul. Aceste cerinţe sunt realizate în zonele cu
700 mm precipitaţii anual.
3. Specii pomicole cu cerinţe medii: părul, nucul, cireşul, vişinul. Zonele favorabile pentru cultura
acestor specii sunt cele cu 600 mm precipitaţii anual.
4. Specii pomicole cu cerinţe reduse: piersicul, caisul, migdalul. Zonele în care se înregistrează minimum
500 mm precipitaţii annual, asigură condiţii satisfăcătoare pentru creşterea şi fructificarea acestor specii.
Cerinţele cele mai mari faţă de apă se înregistrează la pomi pe parcursul fenofazelor de creştere
activă a lăstarilor şi fructelor. În timpul înfloritului, legării fructelor, maturării fructelor şi a lemnului şi în
general, spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, nevoia de apă a pomilor este moderată.
Rezistenţa la secetă a speciilor pomicole este diferită în funcţie de specie, soi şi portaltoi şi pot fi
clasificate astfel în 3 grupe:
1. Specii foarte rezistente: migdal/migdal; cais/migdal; cireş/mahaleb; vişin/mahaleb; păr (soiuri de
vară-toamnă)/franc.
2. Specii cu rezistenţă mijlocie: piersic/franc; cireş/franc; vişin/franc; păr (soiuri de iarnă)/franc;
prun (soiuri timpurii)/corcoduş sau franc.
3. Specii sensibile la secetă: măr/vegetativ; păr şi gutui/gutui; piersic (soiuri târzii)/franc; prun
(soiuri târzii)/corcoduş sau franc; arbuştii fructiferi, căpşunul.
Excesul de apă din sol este dăunător pomilor, deoarece, prelungeşte perioada de vegetaţie, întârzie
maturarea fructelor şi a lemnului, poate provoca asfixierea parţială sau totală a sistemului radicular.
Cele mai sensibile specii la excesul de apă din sol sunt: cireşul, migdalul, piersicul, prunul .
Umiditatea atmosferică ridicată este la fel de dăunătoare, în timpul înfloritului şi în perioada de
maturare a fructelor, deoarece, favorizează dezvoltarea bolilor criptogamice, influenţează negativ
polenizarea, depreciază calitatea fructelor (îndeosebi la cireş, nuc şi căpşun). Speciile pomicole au nevoie
de o umiditate atmosferică de 70-80% în timpul înfloritului şi 65-70% în restul perioadei de vegetaţie.
Scăderea umidităţii relative a aerului sub 40%, influenţează negativ procesele vitale ale pomilor,
favorizând înmulţirea unor dăunători (acarieni), iar când ajunge la valori de 20 %, asimilaţia încetează .
Sursa principală de aprovizionare a solului cu apă o constituie precipitaţiile sub formă de ploaie şi
zăpadă, eventual pânza de apă freatică. Deşi fenomene ca: bruma, poleiul, chiciura, grindina, completează
necesarul de apă al solului, totuşi, ele au o acţiune negativă asupra pomilor.
Pentru zonarea speciilor pomicole şi aprecierea necesităţii irigării plantaţiilor, o importanţă
deosebită o prezintă cunoaşterea cantităţii anuale de precipitaţii şi distribuţia acestora pe anotimpuri, luni
şi fenofaze de vegetaţie.
Ploile de 15-30 mm sunt considerate utile, reuşind să umecteze solul pe o adâncime de 30-40 cm. Foarte
dăunătoare sunt ploile torenţiale, care pot provoca eroziunea puternică a solului, pe terenurile în pantă.
Zăpada prin topirea sa lentă, contribuie la creşterea rezervei de apă din sol, protejează rădăcinile
pomilor de ger, întârzie pornirea în vegetaţie a speciilor cu repaus relativ scurt. Uneori, zăpada poate avea
şi o influenţă negativă asupra pomilor, deoarece, poate provoca dezbinarea şi ruperea ramurilor, atunci
când se depune în cantităţi mari.
Nebulozitatea şi ceaţa împiedică radiaţia solară să ajungă la pomi, micşorând intensitatea
fotosintezei. În anii cu nebulozitate şi ceaţă frecventă, calitatea fructelor este inferioară, lemnul nu se
maturează bine, iar diferenţierea mugurilor de rod este slabă.
Poleiul şi chiciura pot provoca ruperea ramurilor şi asfixierea mugurilor de rod.
Roua are în general, un efect favorabil, deoarece, măreşte umiditatea aerului, în special, în zonele
secetoase. Cantitatea de apă ce se poate acumula prin rouă este de cca. 30 mm anual.

4
Grindina, constituie un factor de risc pentru pomicultură. Prin distrugerea frunzelor, micşorează
fotosinteza, provoacă răni pe lăstari, ramuri şi fructe, care pot favoriza dezvoltarea unor boli criptogamice.

AERUL ca factor de vegetaţie


Aerul exercită o influenţă mare asupra pomilor prin compoziţia lui, temperatură, higroscopicitate şi
mişcare (vânturile). Oxigenul şi dioxidul de carbon din atmosferă participă în procesele de asimilaţie
clorofiliană şi respiraţie.
Pe terenurile în pantă, cu drenaj asigurat, aerul din coroana pomilor se primeneşte destul de uşor
reducând, astfel, atacul bolilor.
O importanţă deosebită o are oxigenul şi în sol, de aceea, trebuie să se execute lucrări ce
favorizează accesul şi circulaţia aerului în sol, altfel plantele suferă.
O mişcare slabă şi moderată a aerului este favorabilă pomilor, contribuind la îndepărtarea excesului
de umezeală din coroana acestora. Vânturile puternice sunt defavorabile pomilor deoarece împiedică
zborul albinelor, doboară fructele, înclină pomii etc.
În scopul micşorării efectelor dăunătoare ale vânturilor se folosesc pentru culturile pomicole
terenuri adăpostite natural sau se înfiinţează perdele de protecţie.
În prezent, activităţile industriale, sociale şi agricole produc substanţe secundare modificând
raportul cantitativ dintre componentele naturale ale atmosferei, numărul componentelor inexistente în
mod normal sporeşte şi se înregistrează modificări ale naturii atmosferei în anumite zone.
Atmosfera, devenită în unele zone poluantă, constituie un factor negativ pentru creşterea şi dezvoltarea
în bune condiţii a plantelor în general şi a fructelor în special. Poluarea atmosferei, cu implicaţii asupra
fructelor şi implicit a sănătăţii omului, a devenit una din problemele acute ale ecologiei actuale.

SOLUL ca factor de vegetaţie


Îsuşirile solului exercită o influenţă determinantă, privind susţinerea mecanică, nutriţia minerală,
aprovizionarea cu apă şi asigurarea locului de desfăşurare a proceselor fiziologice, iar pomul, la rândul
lui, modifică conţinutul în substanţe organice sau anumite însuşiri ale solului.
Fertilitatea potenţială a unui sol, respectiv potenţialul agroproductiv de care dispune, este dependent
de însuşirile fizico-chimice şi biologice ale solului.
Grosime stratului de sol. Pomii preferă în general, solurile profunde, dar este obligatorie şi
suficientă adâncimea de cel puţin 1 m; deşi numeroase specii pomicole (nuc, cireş, prun, cais) formează
rădăcini care pot ajunge la 3-4 m adâncime.
Volumul edafic util reprezintă volumul de material afânat, cu particule mai mici de 2 mm, fără
elemente de schelet, din profilul de sol calculat pe o secţiune de 1 m. Pentru aprecierea însuşirilor fizice şi
chimice, profilele de sol trebuie deschise până la cel puţin 1 m adâncime, iar recoltarea probelor de sol se
face de la 3 adâncimi: 0 – 20 cm, 30 – 50 cm şi 60 – 80 cm.
Textura solului acţionează în mod direct asupra creşterii şi dezvoltării pomilor, deoarece, de ea
depinde regimul de apă, aer, căldură, fertilitatea solului, precum şi modul de dezvoltare a sistemului
radicular. După textură, solurile pot fi clasificate în următoarele grupe mari: soluri nisipoase, lutoase şi
argiloase; între aceste grupe există categorii intermediare.
Solurile nisipoase (peste 80% nisip) au în general o fertilitate redusă, permeabilitate mare pentru
apă şi aer (pierd uşor apa prin evapotranspiraţie şi infiltraţie), sunt lipsite de structură şi au un regim
termic mai bun decât cele argiloase.
La noi, se găsesc plantaţii pomicole înfiinţate pe nisipuri în Oltenia şi în nord-vestul ţării. Pentru
reuşita culturilor, se impune fertilizarea cu îngrăşăminte organice, cultivarea plantelor pentru
îngrăşăminte verzi între rândurile de pomi şi irigarea.
Solurile lutoase, după conţinutul în argilă (10 – 45%) se clasifică în: nisipo-lutoase, luto-nisipoase,
lutoase şi luto-argiloase. Aceste sunt cele mai potrivite pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi,
deoarece, permit o bună dezvoltare a sistemului radicular, pot înmagazina şi păstra apa, permiţând în
acelaşi timp infiltrarea excesului de apă.
Conţinutul în argilă, component principal al acestor soluri, determină gradul de favorabilitate pentru
creşterea şi dezvoltarea pomilor. În funcţie de specie, toleranţa la conţinutul în argilă poate fi de 40% la
prun, 20 – 40% la măr şi 25 – 30% la păr.
Solurile argiloase (peste 45% argilă) sunt mai puţin favorabile culturii pomilor, fiind compacte, greu
penetrabile pentru apă, reci, umede, puţin aerate şi în general mai acide. Pomii au o creştere slabă, intră mai târziu pe
rod, au o vegetaţie prelungită toamna, iar sistemul radicular este slab dezvoltat şi dispus superficial.
Totuşi, pe anumite soluri argiloase (cum sunt cele negre de fâneaţă) se pot înfiinţa plantaţii de măr,
coacăz negru şi afin, în condiţiile realizării unui drenaj corespunzător înainte de plantare.
5
Structura solului, trebuie să asigure condiţii optime pentru aprovizionarea sistemului radicular cu
aer, apă şi substanţe minerale. Stabilitatea structurală imprimă solului anumite însuşiri cum sunt
porozitatea şi elasticitatea, care au o influenţă puternică asupra fertilităţii.
Solurile cele mai corespunzătoare pentru plantaţiile de pomi şi arbuşti fructiferi sunt cele cu
structura fragmentară, stabilizată, cu o microporozitate care să permită drenarea uşoară a apei în exces şi
o microporozitate care să asigure reţinerea apei la nivelul optim din capacitatea de câmp.
Starea de gleizare a solului determinată: fie de apele freatice, fie de cele stagnante deasupra unui
orizont impermeabil, fie din izvoarele de coastă, constituie un factor limitativ în procesul de creştere şi
rodire a pomilor. Starea de gleizare determină asfixierea radiculară; dintre speciile pomicole cele mai
sensibile sunt: cireşul, prunul, piersicul, caisul. Pe solurile gleizate sau pseudogleizate (lăcovişti,
podzoluri), dacă nu sunt eliminate de la plantrare, se recomandă plantarea pomilor pe biloane înalte de 40
– 60 cm, asigurând scurgerea apei pe rigolele formate între acestea.
Adâncimea apei freatice constituie un factor limitativ în alegerea terenurilor destinate plantaţiilor pomicole.
Adâncimea pânzei de apă freatică este optimă pentru aprovizionarea pomilor cu apă şi cu elemente
minerale, atunci când prin ascensiunea capilară acestea ajung în zona de răspândire a rădăcinilor.
Însuşirile chimice ale solului
Conţinutul în humus al solului de 2 – 3 % se consideră optim pentru creşterea şi fructificarea
pomilor. Solurile slab humificate, cele puternic erodate, solurile cheletice, degradate nu asigură condiţii
pentru o creştere şi dezvoltare echilibrată a pomilor.
Cerinţele speciilor pomicole faţă de compoziţia chimică a solului sunt diferite şi în strânsă corelaţie
cu sistemul de cultură, vigoarea pomilor şi nivelul producţiei de fructe.
Insuficienţa elementelor nutritive din sol determină diminuarea producţiei, reducerea vigorii de
creştere, instalarea unor dezechilibre ale metabolismului şi chiar a stării de carenţă.
Conţinutul de calciu din sol poate fi de maximum 7 – 8% la piersic, gutui; 12% la măr şi 15% la
păr. Depăşirea limitei de rezistenţă a speciilor determină aprovizionarea slabă cu K, Mg, Fe, Mn, Bo
(fenomenul de cloroză la pomi).
Reacţia solului (pH) are o influenţă deosebită asupra accesibilităţii alementelor nutritive şi implicit
asupra creşterii şi fructificării pomilor.
Cele mai favorabile pentru pomicultură sunt solurile cu pH-ul cuprins între 5,5 - 7,5. Fiecare specie
îşi desfăşoară în condiţii optime procesul de creştere şi fructificare într-un anumit domeniu de
favorabilitate. Astfel, mărul, prunul, vişinul şi arbuştii fructiferi valorifică bine solurile uşor acide. Alte
specii preferă solurile uşor alcaline: părul, gutuiul, caisul, piersicul, migdalul.
Speciile pomicole cu toleranţă mare la reacţia solului sunt: cireşul şi nucul.
Prezenţa într-un sol cu reacţie uşor acidă a aluminiului mobil în concentraţie de 15 mg/100 g sol pentru măr,
constituie un factor de restricţie ecologică, condiţionând dezvoltarea şi distribuţia sistemului radicular în sol.
În acelaşi timp, în cazul solurilor uşor alcaline, factorul restrictiv este carbonatul de calciu, care
atunci când depăşeşte 15% determină clorozarea pomilor.
Tabelul 2..
Cerinţele speciilor pomicole faţă de reacţia solului
Valoarea pH
Specia Acid Bazic
Minim Optim Maxim
Măr 4,7 5,7-7,6 8,0
Păr 5,5 6,2-8,2 8,5
Cireş 5,5 6,2-8,2 8,5
Vişin 5,5 6,2-8,2 8,5
Prun 5,5 6,2-8,2 8,5
Cais 6,0 6,2-8,3 8,7
Piersic 6,0 6,2-8,3 9,0
Nuc 5,5 6,2-8,2 8,5

Fenomenul de oboseală a solului apare în cazul replantării unei suprafeţe de teren cu aceeaşi specie
pomicolă, la sâmburoase (îndeosebi la piersic), dar şi la măr şi cireş.
Formele de manifestare sunt: creşteri reduse, intrare lentă pe rod, dezvoltarea redusă a sistemului
radicular, producţii scăzute şi scurtarea ciclului de creştere şi rodire.
Cauzele care determină acest fenomen sunt complexe şi nu sunt pe deplin elucidate:
- tulburări de nutriţie, datorate dezechilibrului şi insuficienţei elementelor nutritive, ca urmare a
consumului selectiv al culturii precedente.

6
- acumularea de toxine, secretate de rodăcinile pomilor din plantaţia precedentă. Rădăcinile de măr
emit florizină iar piersicul amigdalină şi benzaldehidă.
- degradarea structurii solului şi modificarea în sens negativ a reacţiei solului.
- acumularea nematozilor, care prin leziunile provocate rădăcinilor, determină formarea unor
enzime capabile să producă anumite toxine în sol.
Cercetările efectuate în acest domeniu au arătat că factorul determinant ar fi reacţia de răspuns a
microorganismelor din rizosferă faţă de monocultura repetată, impusă aceluiaşi sol .
Măsurile de prevenire a apariţiei acestui fenomen constau în:
- rotaţia culturilor;
- evitarea replantării imediate şi în nici un caz cu aceeaşi specie;
- cultivarea câţiva ani a unor culturi erbacee anuale sau perene;
- tratarea solului cu substanţe nematocide.

RELIEFUL şi rolul lui în distribuţia factorilor ecologici


Factorii de climă şi sol sunt în strânsă corelaţie şi variază foarte mult în funcţie de relief. Desigur,
condiţiile climatice se află nu numai sub incidenţa latitudinii, ci şi a altitudinii. De exemplu, în zonele
înalte, mărul nu fructifică la potenţialul său biologic la altitudini mai mari de 700-800 m. În general,
panta, expoziţia etc. modifică în mod semnificativ clima, creând microclimate diverse.
Dacă pe terenurile plane principalii facori de mediu sunt aproape uniform repartizaţi, pe pante apar
diferenţe considerabile de intensitate a unuia şi a aceluiaşi factor între partea inferioară şi cea superioară. Această
neuniformitate a reliefului din zonele înalte, atrage după sine o mare variaţie de soluri, expoziţii şi microclimate
unele favorabile, iar altele neprielnice pentru pomicultură. Microreliefurile creează microclimate.
Înclinarea versanţilor. Circa 63% din suprafeţele plantate cu pomi în ţara noastră, au panta de peste
10% şi deci, necesită lucrări de amenajare antierozionale.
Pentru plantaţiile pomicole sunt indicaţi versanţi cât mai uniformi cu expoziţie favorabilă, cu
înclinarea până la 20-25% şi fără pericol potenţial de alunecare.
Treimea superioară a versantului are solul mai subţire, sărac, cu puţină umiditate, este luminat
intens, se încălzeşte repede şi este mai expusă acţiunii vântului. Iarna, datorită lipsei zăpezii solul
îngheaţă pe o adâncime mai mare. Atacul de boli este mai scăzut. Această parte a versantului este
valorificată mai bine de către prun şi vişin, specii cu sistem radicular superficial, puţin exigente faţă de sol
şi cu plasticitate ecologică ridicată
Treimea inferioară a versantului are însuşiri opuse faţă de cea superioară. Se răceşte mai puternic
în cursul nopţii, datorită inversiunii termice şi este mai expusă pericolului brumelor. Toamna, treimea
inferioară a versantului, având sol mai bogat în apă, păstrează căldura mai multă vreme prelungind
perioada de vegetaţie a pomilor. Această porţiune de versant este mai ferită de bătaia vântului.
Higroscopicitatea atmosferică mai ridicată favorizează atacul de boli. Treimea inferioară a versantului
este favorabilă pentru măr şi gutui, specii cu înflorit târziu şi exigenţe faţă de apă şi de fertilitatea solului,
precum şi pentru arbuştii fructiferi.
Treimea mijlocie a versantului prezintă caracteristici intermediare între celelalte două prezentate
anterior. Aceasta este favorabilă tuturor speciilor pomicole, dar îndeosebi pentru păr, prun, cireş şi nuc.
(în zona dealurilor mijlocii şi înalte).
Influenţa altitudini, a latitudinii şi a reliefului asupra fenologiei pomilor
Parcurgerea fenofazelor de creştere şi fructificare a pomilor sunt influenţate de latitudine, altitudine
şi expoziţie.
Latitudinea, în condiţiile ţării noastre, influenţează mai puţin fenologia pomilor, deoarece, zonele
pomicole extreme sunt cuprinse între 450 şi 480 latitudine nordică.
La Bistriţa faţă de Voineşti (localităţi de pe aceeaşi altitudine, dar despărţite de două grade latitudine)
înfloritul mărului întârzie cu 2-3 zile, iar maturarea fructelor cu 9 zile, respectiv, cu 4,5 zile pentru fiecare grad de
latitudine. Între cele două localităţi, diferenţa dintre temperaturile medii anuale este de numai 0,40C.
Altitudinea. Manifestarea fenotipică a caracterelor din genotip sub influenţa climatului, determinată
de altitudine, este mai evidentă decât în cazul latitudinii. Între două puncte ecologice situate la 415m
(Voineşti-Dâmboviţa) şi 840m (Bilceşti-Argeş) se înregistrează decalaje de 8-12 zile la înflorit şi de 13-
18 zile la maturarea fructelor.
Înflorirea mai târzie a speciilor pomicole în zona dealurilor înalte, care are loc de regulă după
îngheţurile târzii de primăvară, reprezintă un avantaj net pentru siguranţa producţiilor.
Relieful are o influenţă apreciabilă asupra condiţiilor de microclimă, atât prin forma pe care o
reprezintă (versant, platou, vale etc.) cât şi prin expoziţia acestuia.
7

S-ar putea să vă placă și