Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Entitatea funcţională a pomoecologiei (interacţiunea dintre pomi şi mediul lor de viaţă) este
pomoecosistemul (Pec). Acesta este un sistem tehnologic pomicol format dintr-un genofond (G), care
evoluează într-un spaţiu ecologic (E), reglat de factorii agrotehnici (A) şi influenţat de săgeata entropică a
timpului (t).-(Cireaşă V., 1995).
Pec = f (G,E,A) t
Bioindicatori ai influenţei combinate a factorilor ecologici şi agrotehnici sunt: trunchiul, lăstarii,
relaţia creştere-rodire, fructivitatea (Cireaşă V., 1994).
Pomoecosistemul este mai puţin stabil decât sistemul natural şi mai sensibil la acţiunea unor factori
de stress, de aceea, acesta poate fi menţinut, numai prin intervenţia omului.
Biotopul este componenta anorganică al pomoecosistemului şi cuprinde: solul, lumina, căldura,
apa, altitudinea etc.
Toţi aceşti factori pot fi favorabili sau limitativi pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi.
Poziţia frunzelor faţă de lumina incidentă şi înălţimea soarelui. La speciile pomicole poziţia
frunzelor poate fi:
- erectă, la unele specii (afin) şi soiuri de tip "spur" (soiul de măr Starkrimson, soiul de prun Stanley);
- oblică, la majoritatea speciilor;
- dreaptă, la gutui;
- atârnândă, la unele soiuri de cireş.
Fiecare plantă are frunze orizontale cât şi oblice în proporţii diferite.
Perioadele cele mai eficiente pentru captarea luminii incidente de către frunze, sunt dimineaţa şi
după amiază, când soarele ajunge la 45o faţă de orizont.
Forma şi orientarea coroanei. Intensitatea fotosintezei este influenţată de gradul de înclinare al
ramurilor. Astfel, în cadrul unor experienţe efectuate la măr, s-a constatat, că formele de coroană cu
unghiul de deschidere mare al ramurilor, captează de 4 ori mai multă lumină decât formele de coroană cu
unghiul de deschidere al ramurilor mai mic.
Orientarea rândurilor de pomi. În condiţiile din ţara noastră, cea mai eficientă s-a dovedit a fi cea
nord-sudică, urmată de orientări intermediare cum ar fi: NV-SE sau NE-SV.
Gradul de receptare a luminii în funcţie de sistemul tehnologic de cultură a pomilor.
a) În plantaţiile clasice, formate din pomi cu dimensiuni mari, plantaţi la distanţe mari, se
receptează până la 70% din lumina incidentă.
Coroanele fiind mari, globuloase, sunt iluminate neuniform. Zona periferică, groasă de cca 1-1,2 m
captează peste 25% din lumina normală iar cea interioară este supusă fenomenului de autoumbrire,
primind de 5-20 ori mai puţină lumină, provocând degarnisirea ramurilor.
b) În plantaţiile intensive, cu pomi conduşi sub formă aplatizată, lumina este mai bine interceptată,
dacă orientarea rândurilor şi distanţele de plantare sunt corect stabilite, pentru a preveni umbrirea
reciprocă a pomilor de pe rândul vecin (umbra purtată).
Pentru a se evita umbrirea, gardul fructifer trebuie să aibă grosimea de 1,5-2 m (mai lat la bază şi
mai îngust la vârf), iar distanţa între rânduri să fie în raport cu înălţimea pomilor.
Coeficientul termic (C) reprezintă raportul între suma gradelor de temperatură activă (toa) şi
numărul de zile din perioada de vegetaţie ale unui bazin pomicol şi are valori cuprinse între 16 – 20.
Declanşarea şi desfăşurarea fenofazelor necesită realizarea uniu anumit bilanţ termic activ
caracteristic fiecărei specii.
Pornirea în vegetaţie primăvara are loc numai după atingerea unei anumite temperaturi medii
zilnice, numită „prag biologic”. La majoritatea speciilor pomicole pragul biologic este de 6 – 8 oC. La
nuc de 10oC, iar la arbuştii fructiferi 4 – 5oC.
Infloritul se declanşează după acumularea a 340 – 380oC la măr, 435oC la nuc sau 625oC la zmeur.
Pentru maturarea fructelor prunul are nevoie de 1400 – 1800oC pentru soiurile timpurii şi 2600 –
2900oC la soiurile târzii.
Fotosinteza se desfăşoară în condiţii optime la o temperatură de 10 – 19oC pentru măr; 18 – 25oC la
cais, piersic, nuc.
Temperaturile excesive, de 35 – 40oC sunt nefavorabile pentru desfăşurarea normală a funcţiilor vitale,
deoarece, determină intensificarea transpiraţiei, ofilirea frunzelor în perioadele secetoase sau chiar căderea
prematură; afectează scoarţa trunchiului şi a bazei ramurilor de schelet prin apariţia „arsurilor de vară”.
Necesarul de frig, ca durată şi ca nivel de temperatură, diferă de la o specie la alta şi reprezintă
perioada de timp cu temperaturi scăzute dar pozitive (0 – 7oC), necesară pentru desfăşurarea normală a
procesului de formare a gameţilor (a se vedea Starea de repaus a pomilor).
Rezistenţa la ger a speciilor pomicole nu este dată numai de însuşirile ereditare a speciilor şi
soiurilor, dar şi de vârsta pomilor, de fenofaza de vegetaţie, portaltoi, agrotehnica aplicată ş.a (tabelul 1.).
Pomii tineri au o rezistenţă mai scăzută la ger în comparaţie cu pomii maturi, deoarece, având o
perioadă de vegetaţie prelungită, nu-şi maturează bine lemnul.
Pomii care îşi încheie perioada de vegetaţie mai devreme, rezistă mai bine la temperaturile scăzute,
decât cei care vegetează până toamna târziu.
Comportarea speciilor pomicole la ger este influenţată şi de condiţiile în care s-a desfăşurat
procesul de călire al pomilor.
Daunele provocate de gerul din timpul iernii, depind de modul în care survin gerurile (brusc sau
lent) şi constau în: degerarea cambiului, a scoarţei, a vârfurilor ramurilor anuale, a lemnului multianual, şi
a mugurilor de rod.
Gerurile de revenire de la sfârşitul iernii (februarie-martie) afectează pomii la temperaturi mai puţin
scăzute decât limita normală de rezistenţă a speciei respective. Acestea provoacă vătămarea cambiului,
înegrirea lemnului, arsura scoarţei, leziuni grave ale scoarţei şi chiar a lemnului, degerarea mugurilor de
rod. Cauza o constituie oscilaţiile de temperatură din decembrie-ianuarie,care determină decălirea
pomilor, respectiv scăderea rezistenţei la ger.
Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară sunt mai frecvente în zonele subcarpaţilor orientali
(Depresiunea Ozana-Topoliţa), văile subcarpatice ale Trotuşului, Moldovei, Bistriţei etc. În aceste zone se
evită plantarea speciilor termofile, cu înflorire timpurie (cais, piersic). În unii ani, pot fi afectate de aceste
îngheţuri ţârzii şi speciile cireş şi nuc.
Rezistenţa organelor florale la majoritatea speciilor pomicole este egală (cu excepţia cireşului) şi
descreşte pe măsura înaintării în vegetaţie a pomilor.
Rezistenţa la ger a rădăcinilor este mult mai mică decât a coroanei. Rădăcinile la măr degeră la –
8....-12oC; păr –11oC; piersic –10oC; vişin –14oC; coacăz –15oC; agriş –18oC. Solurile acoperite cu un
strat de zăpadă de 10 – 15 cm, au temperatura mai ridicată cu cca 10oC, iar cele mulcite cu 1 – 4oC.
3
biochimice şi activitatea enzimelor. Toate bioelementele pomului conţin cantităţi mari de apă: frunzele şi
lăstarii 75-85%; rădăcina 60-85% iar fructele 85-95%.
Pomii îşi asigură necesarul de apă din sol prin absorbţie radiculară 90-95% şi mai puţin din atmosferă
(5-10%), de unde este preluată în special de frunze. Procesul de absorbţie a apei decurge în strânsă dependenţă
cu factorii de mediu (temperatura, umiditatea aerului şi solului, circulaţia eoliană); cu tipul şi structura solului
şi cu factorii biologici (specie, portaltoi, fenofaza de vegetaţie, vârsta şi vigoarea pomilor).
Consumul de apă al plantelor se exprimă prin coeficientul de transpiraţie, care reprezintă cantitatea de
apă folosită de plantă pentru a produce o unitate de substanţă uscată, reprezentată de muguri, ramuri, rădăcini,
frunze, flori şi fructe. Aceasta are valori cuprinse între 150-300 la seminţoase şi 250-350 la sâmburoase.
Pomii maturi consumă 10-12 l de apă pe oră, respectiv 3000-5000 m3/ha anual.
În funcţie de cerinţele specifice faţă de apă, pomii şi arbuştii fructiferi se clasifică în 4 grupe:
1. Specii pomicole cu cerinţe foarte mari: căpşunul şi arbuştii fructiferi. Aceste specii reuşesc în
zonele cu peste 700 mm precipitaţii anual.
2. Specii pomicole cu cerinţe mari: gutuiul, mărul, prunul. Aceste cerinţe sunt realizate în zonele cu
700 mm precipitaţii anual.
3. Specii pomicole cu cerinţe medii: părul, nucul, cireşul, vişinul. Zonele favorabile pentru cultura
acestor specii sunt cele cu 600 mm precipitaţii anual.
4. Specii pomicole cu cerinţe reduse: piersicul, caisul, migdalul. Zonele în care se înregistrează minimum
500 mm precipitaţii annual, asigură condiţii satisfăcătoare pentru creşterea şi fructificarea acestor specii.
Cerinţele cele mai mari faţă de apă se înregistrează la pomi pe parcursul fenofazelor de creştere
activă a lăstarilor şi fructelor. În timpul înfloritului, legării fructelor, maturării fructelor şi a lemnului şi în
general, spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, nevoia de apă a pomilor este moderată.
Rezistenţa la secetă a speciilor pomicole este diferită în funcţie de specie, soi şi portaltoi şi pot fi
clasificate astfel în 3 grupe:
1. Specii foarte rezistente: migdal/migdal; cais/migdal; cireş/mahaleb; vişin/mahaleb; păr (soiuri de
vară-toamnă)/franc.
2. Specii cu rezistenţă mijlocie: piersic/franc; cireş/franc; vişin/franc; păr (soiuri de iarnă)/franc;
prun (soiuri timpurii)/corcoduş sau franc.
3. Specii sensibile la secetă: măr/vegetativ; păr şi gutui/gutui; piersic (soiuri târzii)/franc; prun
(soiuri târzii)/corcoduş sau franc; arbuştii fructiferi, căpşunul.
Excesul de apă din sol este dăunător pomilor, deoarece, prelungeşte perioada de vegetaţie, întârzie
maturarea fructelor şi a lemnului, poate provoca asfixierea parţială sau totală a sistemului radicular.
Cele mai sensibile specii la excesul de apă din sol sunt: cireşul, migdalul, piersicul, prunul .
Umiditatea atmosferică ridicată este la fel de dăunătoare, în timpul înfloritului şi în perioada de
maturare a fructelor, deoarece, favorizează dezvoltarea bolilor criptogamice, influenţează negativ
polenizarea, depreciază calitatea fructelor (îndeosebi la cireş, nuc şi căpşun). Speciile pomicole au nevoie
de o umiditate atmosferică de 70-80% în timpul înfloritului şi 65-70% în restul perioadei de vegetaţie.
Scăderea umidităţii relative a aerului sub 40%, influenţează negativ procesele vitale ale pomilor,
favorizând înmulţirea unor dăunători (acarieni), iar când ajunge la valori de 20 %, asimilaţia încetează .
Sursa principală de aprovizionare a solului cu apă o constituie precipitaţiile sub formă de ploaie şi
zăpadă, eventual pânza de apă freatică. Deşi fenomene ca: bruma, poleiul, chiciura, grindina, completează
necesarul de apă al solului, totuşi, ele au o acţiune negativă asupra pomilor.
Pentru zonarea speciilor pomicole şi aprecierea necesităţii irigării plantaţiilor, o importanţă
deosebită o prezintă cunoaşterea cantităţii anuale de precipitaţii şi distribuţia acestora pe anotimpuri, luni
şi fenofaze de vegetaţie.
Ploile de 15-30 mm sunt considerate utile, reuşind să umecteze solul pe o adâncime de 30-40 cm. Foarte
dăunătoare sunt ploile torenţiale, care pot provoca eroziunea puternică a solului, pe terenurile în pantă.
Zăpada prin topirea sa lentă, contribuie la creşterea rezervei de apă din sol, protejează rădăcinile
pomilor de ger, întârzie pornirea în vegetaţie a speciilor cu repaus relativ scurt. Uneori, zăpada poate avea
şi o influenţă negativă asupra pomilor, deoarece, poate provoca dezbinarea şi ruperea ramurilor, atunci
când se depune în cantităţi mari.
Nebulozitatea şi ceaţa împiedică radiaţia solară să ajungă la pomi, micşorând intensitatea
fotosintezei. În anii cu nebulozitate şi ceaţă frecventă, calitatea fructelor este inferioară, lemnul nu se
maturează bine, iar diferenţierea mugurilor de rod este slabă.
Poleiul şi chiciura pot provoca ruperea ramurilor şi asfixierea mugurilor de rod.
Roua are în general, un efect favorabil, deoarece, măreşte umiditatea aerului, în special, în zonele
secetoase. Cantitatea de apă ce se poate acumula prin rouă este de cca. 30 mm anual.
4
Grindina, constituie un factor de risc pentru pomicultură. Prin distrugerea frunzelor, micşorează
fotosinteza, provoacă răni pe lăstari, ramuri şi fructe, care pot favoriza dezvoltarea unor boli criptogamice.
Fenomenul de oboseală a solului apare în cazul replantării unei suprafeţe de teren cu aceeaşi specie
pomicolă, la sâmburoase (îndeosebi la piersic), dar şi la măr şi cireş.
Formele de manifestare sunt: creşteri reduse, intrare lentă pe rod, dezvoltarea redusă a sistemului
radicular, producţii scăzute şi scurtarea ciclului de creştere şi rodire.
Cauzele care determină acest fenomen sunt complexe şi nu sunt pe deplin elucidate:
- tulburări de nutriţie, datorate dezechilibrului şi insuficienţei elementelor nutritive, ca urmare a
consumului selectiv al culturii precedente.
6
- acumularea de toxine, secretate de rodăcinile pomilor din plantaţia precedentă. Rădăcinile de măr
emit florizină iar piersicul amigdalină şi benzaldehidă.
- degradarea structurii solului şi modificarea în sens negativ a reacţiei solului.
- acumularea nematozilor, care prin leziunile provocate rădăcinilor, determină formarea unor
enzime capabile să producă anumite toxine în sol.
Cercetările efectuate în acest domeniu au arătat că factorul determinant ar fi reacţia de răspuns a
microorganismelor din rizosferă faţă de monocultura repetată, impusă aceluiaşi sol .
Măsurile de prevenire a apariţiei acestui fenomen constau în:
- rotaţia culturilor;
- evitarea replantării imediate şi în nici un caz cu aceeaşi specie;
- cultivarea câţiva ani a unor culturi erbacee anuale sau perene;
- tratarea solului cu substanţe nematocide.