CURS 1

INTRODUCERE ÎN STUDIUL PSIHOTERAPIEI

Istoric, dezvoltare, direcţii principale de dezvoltare

Dovezi privind incantaţiile medicale primitive datează de aproximativ 4.500 de ani. Trecerea
dinspre analizele mitologice şi religioase spre cele medicale şi filosofice în ceea ce priveşte
îmbolnăvirea, boala şi tulburarea este treptată, începând cu filosofia greacă, care apare abia în
jurul anului 585 î.Hr. Conceptul lui Eschil de iatroi logoi sau „cuvinte vindecătoare" apare în
jurul anului 500 î.Hr., categoriile temperamentale ale lui Galen (coleric, melancolic, flegmatic
şi sangvin) apar în anul 325 î.Hr., iar lucrările filosofice abundă în idei care reapar în literatura
terapeutică contemporană.
Lucrarea monumentală a lui Robert Burton, The Anatomy of Melancholy, a fost publicată
pentru prima dată în 1621 şi evidenţiază tendinţa extraordinară a unui scriitor englez spre
analiza atentă a tulburării psihice în numeroasele sale forme şi sugerează remedii. Acest
„proto-DSM" era în mod inevitabil plin de reflecţii religioase şi cu ştiinţa brută a timpului său,
dar avea înţelepciunea de a include remedii legate de dietă şi comportament, precum şi
remedii orientate spre interior. Secolul al XVIIl-lea a fost martorul unui val de încercări de
clasificări psihiatrice, iar unii autori plasează rădăcinile psihoterapiei în jurul acestei date.
Ellenberger (1970) consideră că terapia a apărut din „psihoterapia primitivă" a vracilor din
Guyana şi din folosirea drogurilor, alifiilor,masajului şi dietei. De asemenea, identifică o
activitate terapeutică asociată cu pierderea sufletului, cu interpunerea spiritelor, cu ruptura
tabuului şi cu vrăjitoria din cadrul mai multor culturi. Posedarea şi exorcismul sunt fenomene
asociate cu Biserica creştină şi cu multe alte culturi neoccidentale, iar autorul realizează
corespondenţe cu „nevrozele isterice" şi cu încercări de tratament din a doua jumătate a
secolului al XLX-lea în Europa. Ellenberger consideră confesiunea, gratificarea dorinţelor
frustrante, vindecarea ceremonială, incubaţia, hipnoza, vindecarea magică, vindecarea la
templu şi psihoterapia filosofică drept premergători ai psihoterapiei contemporane ştiinţifice.
Tributul plătit de către Albert Ellis (1994) filosofului stoic Epictet (55-135 d.Hr.)
demonstrează o legătură clară - de-a lungul a aproape 2.000 de ani -între stoicismul originar şi
terapia modernă psihologică, clinică, a terapiei comportamentale emotiv-raţionale şi a terapiei
cognitiv-comportamentale în general. însă multe idei similare se regăsesc în învăţăturile lui
Buddha, cu aproximativ 500 de ani înainte de Epictet. Să ne reamintim, de asemenea, că
studiul bine documentat de antropologie a psihoterapiei realizat de către Frank (1974)

1
recunoaşte astfel de surse, precum şi asemănări contemporane transculturale, susţinând că
anumiţi factori comuni pot fi regăsiţi la nivel universal.
Modelele de terapie fizică, medicală sau biologică au rădăcini timpurii şi includ tratamente pe
bază de plante, flebotomie, provocarea vomei, trepanaţie, acupunctura, neurochirurgie, terapie
electrocon-vulsivă (TEC) şi psihofarmacologie. Chiar şi homeopatia ar trebui considerată o
formă de intervenţie fizică.
În Occident, psihiatria s-a dezvoltat ca o extensie a tratamentului şi a analizei medicale în
domeniul problemelor psihologice sau emoţionale severe. Abuzurile şi eşecurile psihiatrice -
încarcerarea nejustificată, folosirea nediscriminatorie şi dăunătoare a terapiei
electroconvulsive, folosirea medicamentelor cu efecte secundare profund negative,
lobotomiile crude - au creat o opoziţie puternică din partea pacienţilor şi au constituit motorul
mişcării orientate împotriva modelului „bio-medical" (Breggin, 1993).
Astăzi, tratamentul psihofarmacologic pentru schizofrenie şi tulburare bipolară, de exemplu,
este acceptat de majoritatea specialiştilor, dar unele grupuri aduc obiecţii puternice. În timp ce
multe aspecte din consiliere şi psihoterapie au fost criticate istoric pentru scopul pe care şi-l
propuneau, de promovare a autoindulgenţei, aşa-numita „îngrijorare bună", terapia
psihologică a fost popularizată şi dezvoltată de către cei care sufereau de depresie, anxietate şi
tulburări similare şi care doreau să vorbească într-o manieră exploratorie, catarctică şi de
învăţare socială mai degrabă decât să înghită medicamente. Există numeroase dovezi de
cercetare care susţin folosirea anumitor medicamente adiacent terapiilor psihologice, iar în
unele cazuri s-a demonstrat superioritatea terapiei conversaţionale (în special terapia cognitiv-
comportamentală) faţă de medicamentaţie.

Definire, similarităţi şi deosebiri în psihoterapie

Termenul psihoterapie a apărut în 1853, dar nu se referea la o disciplină aplicată, derivată în
mod obligatoriu din psihologie. Termenul psihologie a apărut el însuşi ca un termen tehnic în
1748 şi chiar şi la acea dată avea un subtext asociat cu „sufletul". Ceea ce se înţelege prin
„terapie psihologică" este în esenţă o formă de ajutor de tipul vorbire şi ascultare, care nu
are la bază mijloace medicale sau fizice. Deşi acest termen ar putea include orice fel de
concepte şi tehnici spirituale sau filosofice, totuşi nu se întâmplă acest lucru. Din moment ce
psihologia este promovată ca o disciplină ştiinţifică, psihologia clinică şi, mai târziu,
consilierea şi psihoterapia au avansat ca profesii ştiinţifice aplicate.
Psihanaliza a fost dominantă până la începutul secolului XX şi a fost provocată doar parţial de
apariţia terapiilor cognitiv-comportamentale şi umaniste de după anii '70. Dar ştim că, chiar

2
din timpul vieţii lui Freud, s-a dovedit a fi imposibil de dezvoltat un model care să atragă un
consens, sciziunile timpurii ale lui Adler şi Jung, precum şi numeroasele schisme ulterioare
fiind legendare.
Dezvoltarea modelelor de terapie nu a fost la bază colaborativă, nici centrată din punct de
vedere ştiinţific şi responsabilă, ci a depins în mare măsură de energia şi inspiraţia unor
figuri masculine remarcabile şi a colaboratorilor lor profesionali apropiaţi. O relatare susţine
că în anii '50 existau cel puţin 36 de abordări terapeutice, numărul acestora crescând la 250 în
1980 şi la peste 400 la sfârşitul secolului XX (Feltham, 1997).
Totuşi, o altă perspectivă susţine că multe dintre modelele aparent diferite sunt, de fapt,
similare şi cu uşoare variaţii pe marginea unor teme comune. O simplificare ar constitui-o
faptul de a vorbi, de exemplu, pur şi simplu despre modele cognitiv-comportamentale şi
interpersonale.
În mod evident, toate aceste modele, cu excepţia unuia (kleinian), sunt create de către bărbaţi
(Laura Perls este uneori amintită ca participând la crearea Gestalt-terapiei; şi numeroase femei
apar ca fiind mult mai vizibile în a doua generaţie de reprezentanţi ai abordării cognitive, ai
celei centrate pe persoană şi ai altor abordări).
O majoritate a apărut prin iniţiativa unui fondator dominant şi nu din cercetare de lungă durată
şi deliberări ştiinţifice realizate într-un stil de devotament. Toate, în afară de modelele
originale psihanalitice, au fost create în a doua jumătate a secolului XX. Majoritatea
fondatorilor aveau origini iudeo-creştine. Toţi erau de origine euro-americană, cu
predominanţă americană. Toate modelele consideră tabu contactul sexual cu clienţii şi sunt de
acord asupra confidenţialităţii, iar majoritatea - asupra graniţelor profesionale tradiţionale
(Tribe şi Morrissey, 2005). Toate împărtăşesc punctul de vedere conform căruia abordarea lor
necesită un training riguros şi un nivel înalt al abilităţilor. Majoritatea susţin că modelul lor
este capabil să acopere o gamă largă de tulburări.
Când analizăm diferenţele, în orice caz, acestea sunt mult mai multe. Unele abordări (centrate
pe persoană, de construct personal şi terapie comportamentală) au rădăcini psihologice. Multe
au filiaţii sau origini psihanalitice (gestalt, analiza tranzacţională şi terapiile cognitiv-analitice
în mod mult mai evident, după cele mai timpurii modele psihanalitice); chiar şi fondatorii
modelelor care nu sunt psihanalitice, cum este terapia cognitivă şi terapia emotiv-raţională şi
comportamentală, au la origine afiliaţii psihanalitice. Psihoterapia existenţială are la bază o
afiliaţie filosofică.
Cele mai noi, terapiile centrate pe soluţii şi terapiile narative, sunt derivate din abordările
sistemice şi constructiviste. Unele, aşa cum sunt cele freudiene, kleiniene şi centrate pe

3
persoană, sunt „puriste" în ceea ce priveşte modul în care sunt alcătuite (şi anume o minimă
integrare a elementelor din alte domenii) şi în care sunt practicate, în timp ce altele, aşa cum
sunt cele de tip gestalt, cognitiv-analitice şi terapia emotiv-raţională şi comportamentală, au o
structură şi o capacitate de integrare mult mai mare.
Unele, aşa cum este terapia cognitiv-comportamentală sunt uşor de cercetat, în timp ce altele
sunt mai dificile din acest punct de vedere. Ele diferă în durata tipică a tratamentului (de
exemplu, putem compara psihanaliza pe termen lung cu terapia comportamentală de scurtă
durată sau terapia centrată pe soluţii). Ele diferă în ceea ce priveşte necesitatea terapiei ca
fiind obligatorie în dezvoltarea profesională proprie a terapeutului. Training-urile de tip
freudian, kleinian şi jungian cer acest lucru foarte imperios, în timp ce abordările cognitive şi
comportamentale solicită dezvoltarea personală în cadrul grupului.
Stilul activ sau pasiv (condus de client) al terapiei este o altă caracteristică definitorie (de
pildă, putem compara stilul lui Ellis cu cel al lui Rogers), precum şi centrarea temporală
(trecut, prezent sau viitor - orientare spre trecut, prezent sau viitor). Abordările de orientare
psihanalitică, se concentrează în mod inevitabil foarte puternic, de exemplu, asupra
patternurilor din trecut, în timp ce terapiile existenţiale, gestalt şi cognitive tind să menţină
concentrată atenţia asupra vieţii curente, în timp ce terapia centrată pe soluţii prezintă o
orientare către viitor.
Dacă scopurile sau simptomele sunt explicite (terapiile cognitive şi comportamentale), opuse
situaţiei în care sunt considerate ca fiind implicite sau trăsături superficiale (ca în majoritatea
psihoterapiilor psihanalitice şi umaniste), acest lucru constituie de asemenea o trăsătură
distinctivă importantă.
În mod similar, măsura ambiţiilor terapeutice diferă. În timp ce, de exemplu, terapia
comportamentală este clar preocupată de identificarea problemei şi de atingerea scopului,
psihanaliza este ambivalenţă în legătură cu scopurile specifice (Sandler şi Dreher, 1996).
Freud aspira la „nefericirea comună", în timp ce Rogers scria cu speranţă despre o „persoană
pe deplin funcţională" şi despre „persoana viitorului".
Incluziunea sau predominanţa unei anumite personalităţi şi modalităţile tehnice - cognitive,
comportamentale, emoţionale, vise, semnificaţie, spiritualitate etc. - ajută de asemenea în
definirea fiecărei abordări.
Am putea spune că fiecare abordare este construită şi promovată pe baza unei epistemologii
clinice diferite; ceea ce înseamnă că fiecare abordare pretinde să cunoască cel mai bine cum
pot fi înţelese fiinţele umane suferinde şi cum poate fi redusă suferinţa sau maximizate
resursele personale ori fericirea.

4
Validitatea terapiei - şi a diferitelor abordări terapeutice - trebuie clarificată de către fondatorii
şi consumatorii săi. Terapeuţii au tendinţa de a intra în domeniu ca adepţi entuziaşti (adesea,
iniţial şi ei clienţi de succes) a căror credinţă este întărită de investiţia în terapia personală de
tip training, de înscrierea într-un training autofinanţat şi de aşteptările economice personale.
Paleta psihoterapiilor
Psihoterapia este intervenţie psihologică în sănătate şi boală. Orice sistem psihoterapeutic are
două componente majore: cea teoretică, care angajează mecanismele de sanogeneză şi
patogeneză implicate în sănătate şi boală. Din ea este derivată a doua componentă, cea
procedurală, care oferă pachete de intervenţie psihoterapeutică. Deşi uneori posibil ca,
istoriceşte vorbind, teoria să se dezvolte mai târziu pentru a conceptualiza o procedură de
intervenţie descoperită deja întâmplător, funcţia ei in cadrul sistemului terapeutic rămâne
aceeaşi. Aşadar, este evident faptul că intervenţia psihologică este ghidată de mecanismele
presupuse a fi implicate în starea de sănătate şi boală. Prin urmare, în funcţie de aceste
mecanisme există mai multe orientări (paradigme) psihoterapeutice :
(1) abordarea dinamic-psihanalitică,
(2) abordarea cognitiv-comportamentală şi
(3) abordarea umanist-existenţial-experienţială.

Clasificarea principalelor sisteme terapeutice

ABORDAREA ABORDAREA ABORDAREA

PROBLEMA DINAMICA COMPORTAMENTALA EXPERIENTIALA
preocuparea represiunea sexuala anxietatea alienarea
principala
conflicte de natura deprinderi invatate, disperare existentiala,
conceptia instinctuala, dorinte comportamente deficitare pierderea
psihopatologica libidinale timpurii sau in exces, ce au fost posibilitatilor umane,
(explicarea ce raman in afara intarite de factorii de fragmentarea eu-lui,
cauzelor aparitiei constientizarii mediu lipsa de congruenta in
simptomelor cadrul experientei
personale
rezolvarea reducerea simptomelor, autorealizarea
concetul de conflictelor absenta simptomelor, potentialului uman,
sanatate psihica refulate, victoria reducerea anxietatii autodesavarsirea
ego-ului asupra id- personala, castigarea
ului, intarirea eu- spontaneitatii si
lui autenticitatii
realizarea unui
modul in care se inside profund, invatarea directa a trairea experientei
realizeaza intelegerea modului in care trebuie sa imediate, exprimarea
schimbarea intelectual – se comporte clientul in spontana a

5
 emotionala a prezent experientei
problemelor din
trecutul emotional
sarcina terapeutului sa inteleaga programarea, invatarea clientului sa
continutul mental recompensarea, inhibarea interactioneze intr-o
de notiuni sau elaborarea de noi atmosfera de
inconstiente, modele de comportament acceptare mutuala,
semnificatiile sale sanatoase, ca raspuns la pentru a facilita
ascunse in istoria stimulii anxiogeni exprimarea eu-lui
vietii clientului
tipul de tratament de lunga durata si de scurta durata si non de scurta durata si
intensiv intensiv intensiv

intrebarile, conditionare, dezinhibare interactiunea,

tehnica asociatiile libere, sistematica, intariri dialogul mutual, jocul
psihoterapeutica de analiza pozitive si negativa, de rol, trairi
lucru transferului , a formarea de noi modele experentiale
rezistentelor, de comportament
actelor ratate si
visurilor
medical, de tipul educational, de tipul existential, egalitar,
modelul terapeutic relatiei medic- profesor-elev, parinte- de la om la om, adult-
bolnav, parinte- copil, autoritar, bazat pe o adult, bazat pe
copil, autoritar, conventie de invatare intelegere umana
bazat pe un control
terapeutic
interpretare, sfatuitor, formator, direct, de acceptare mutuala,
rolul terapeutului reflectare, indirect, practic, centrat pe de interactiune,
nepartial, frustrant rezolvarea de probleme permisiv, gratificant

În cadrul acestor orientări există diverse şcoli, fiecare cu particularităţi teoretico-procedurale

specifice. Se estimează că există aproximativ 200 de şcoli de psihoterapie şi peste 600 de
tehnici de intervenţie.
Terapeuţii comportamentali originari şi, mult mai recent, terapeuţii cognitiv-comportamentali
sunt consideraţi ca fiind cei mai apropiaţi de tradiţia psihologică ştiinţifică, mai ales de teoria
învăţării sociale. Psihologii pozitivişti recenţi, ca Seligman şi Carr, care susţin „ştiinţa
fericirii", sunt adepţii terapiei cognitiv-comportamentale, terapiilor centrate pe soluţie şi celor
asociate. Psihologii clinicieni sunt mult mai aproape de conceptul de om de ştiinţă -practician
(Elton Wilson şi Barkham, 1994). Terapeuţii psihanalişti şi psihodinamici se inspiră mai mult
din propriile studii de caz şi din aspectele psihologiei dezvoltării. Terapeuţii umanişti creează
şi valorifică propria psihologie umanistă, care pune la loc de cinste subiectivitatea; terapeuţii
existenţialişti se orientează mai degrabă spre filosofie decât către psihologie. Este naturală

6
concentrarea terapeuţilor asupra individului, asupra lumii interioare subiective şi aspiraţiilor
individuale.
Modelele de terapie scurtă, integrativă sistemică şi mai ales constructivistă se află în plină
dezvoltare. Mulţi practicieni au învăţat să-şi adapteze modelele de training internalizate la
cererile clienţilor lor unici în structurile lor locale.
Un alt domeniu de dezvoltare conectează ceea ce este numit în sens larg „spiritualitate" cu
terapia psihologică. Interesul faţă de viaţa spirituală şi religioasă a clienţilor şi faţă de
posibilitatea folosirii temelor spirituale pentru a intensifica progresul terapeutic este prezent
încă de pe vremea lui Jung, iar terapia transpersonală are un loc bine stabilit în rândul
practicienilor umanişti.
Rowan (2005) consideră că doar terapiile care folosesc şi depăşesc în acelaşi timp aspectul
instrumental şi relaţional care se orientează spre transpersonal se ocupă de întreaga
personalitate. De asemenea, în ultimii ani a avut succes integrarea experimentală a tehnicilor
de meditaţie în forme de terapie cognitiv-comportamentală, cum ar fi terapia cognitivă bazată
pe cunoaştere şi terapia dialectic comportamentală.
Prescrierea de către medici a antidepresivelor, alături de sau în colaborare cu consilierea şi
terapia cognitiv-comportamentală, cercetările în expansiune din domeniul neuroştiinţelor vor
aduce argumente fie pentru cei care susţin identificarea şi remedierea deficienţelor genetice,
fie pentru cei care sunt de părere că există o legătură între experienţele timpurii plăcute şi
ulterioara dezvoltare optimă a creierului şi a comportamentului sănătos din punct de vedere
psihic (Cozolino, 2002).
Domeniul în expansiune al epigeneticii demonstrează cum, de exemplu, anumite gene se pot
modifica în urma unor evenimente traumatice din viaţă şi astfel de răspunsuri sunt transmise
generaţiilor următoare, fapt ce validează înţelegerea obţinută prin terapie. Dezvoltarea
consilierii prin e-mail şi cyberterapia - atât sub forma unor răspunsuri terapeutice
individualizate, cât şi a unor pachete computerizate de terapie, de exemplu, programele pentru
depresie ale terapiei cognitiv-comportamentale sunt impulsionate atât de o abordarea IT cât şi
de o preocupare legată de costuri.

Indiferent de abordarea psihoterapeutică, există o serie de factori comuni şi nespecifici în

cadrul tuturor acestor abordări. Astfel, prima fază a intervenţiei psihoterapeutice presupune
(psiho)diagnosticul şi evaluarea clinică (evaluarea stării şi nevoilor clientului în consilierea
psihologică). Apoi, pe baza acestor informaţii, se trece la faza de conceptualizare, în care se
oferă pacientului o explicaţie sau o interpretare pentru tabloul său clinic. Desigur, pacientul

7
are propriul său cadru de referinţă şi propria sa interpretare care poate opune rezistenţă
explicaţiei/intepretării oferite de psihoterapeut. De aceea este foarte important ca explicaţia
oferită de terapeut să fie acceptată de pacient şi să ofere acestuia o perspectivă
comprehensibilă asupra tabloului clinic şi asupra modalităţii de eliminare a acestuia. Dacă
simptomatologia prezentată de subiect este complexă, atunci este descompusă în probleme
specifice care vor fi abordate fiecare în parte prin intervenţie psihologică. Toate aceste etape
se realizează pe fondul unei relaţii terapeutice adecvate, construită prin mijloace specifice în
fiecare abordare psihoterapeutică.
Psihoterapia presupune astfel o aplicare sistematică şi conştientă a unor mijloace
psihologice de influenţare a comportamentului uman cu scopul de a îmbunătăţi trăirea
subiectivă a persoanei şi de asemenea de a-i permite acesteia să se adapteze în mod eficient
la realitatea exterioară.
Orice demers psihoterapeutic porneşte de la premisa că oamenii au capacitatea de a-şi
modifica sistemul de atitutidini şi comportamentul, învăţînd noi strategii adaptative.
Persoana reuşeşte să se elibereze de anxietate, depresie şi de toate celelate trăiri negative
care îi perturbă comportamentul şi au efecte negative şi asupra celorlalţi, asupra tuturor
grupurilor de apartenenţă ale acesteia – familial, socio-profesional, de prieteni, etc.
Putem defini astfel psihoterapia ca o acţiune psihologică sistematică, planificată şi
intenţională, avînd la bază un sistem teoretic conceptual bine pus la punct, exercitată
de către un psihoterapeut calificat asupra unui client. (Watson 1963)
Profesia de psihoterapeut poate fi exercitată de psihologi sau medici, în conformitate cu
legea psihologului, pe baza atestatului de liberă practică. Condiţii de obţinere a atestatului
sunt reglementate de Colegiul Psihologilor din România, această instanţă fiind cea care
acordă dreptul de libera practică în una dintre cele trei forme – psihoterapeut debutant
(care lucreaza sub supervizare), specialist şi principal (formator).

Direcţiile de aplicare ale psihoterapiei sunt:

1. dezvoltarea personală şi promovarea sănătăţii psihice. Acest lucru permite
clienţilor să îşi descopere şi conştientizeze punctele tari şi punctele slabe şi să se poată
autorealiza, să se poată raporta în cel mai eficient mod posibil la realitatea psihică, fizică şi
socială.
2. prevenirea tulburărilor. Astfel în cadrul populaţiei expuse factorilor patogeni se
pot realiza diverse programe de prevenţie şi de construire a unor paternuri de adaptare
corespunzătoare.

8
 3. tratamentul sau terapia tulburărilor deja manifestate. În acest caz psihoterapia
urmăreşte:
 scoaterea clientului din criza existentiala in care se afla
 eliminarea sau reducerea simptomelor
 intarirea eu-lui si a capacitatii integrative a clientului
 rezolvarea sau reconstruirea conflictelor intra psihice
 modificarea structurii personalitatii in vederea obtinerii unei functionari mai
mature, cu o capacitate mai mare de adaptare la mediu
 reducerea sau inlaturarea acelor conditii de mediu care produc sau mentin
comportsmente de tip dezadaptat
 modificarea opiniilor eronate pe care le au clientii despre ei si despre lumea
inconjuratoare
 dezvoltarea unui sistem clar a identitatii personale
Succesul terapiei se apreciază prin:
a. Trairea subiectiva a clientului (disparitia simptomelor
b. Recunoastrea sociala (progresele realizate in profesie, familie, etc)
c. Materializarea expectatiilor terapeutului in ce priveste modificarile realizate in sfera
personalitatii si comportamentului clientului.
4. reabilitarea care urmăreşte să împiedice sau să diminueze consecinţele unei boli
deja instalate, care poate fi nevindecabilă şi care este deja în tratament.
Putem concluziona că în cadrul demersului terapeutic clientul trebuie să înveţe să stea pe
propriile lui picioare şi este responsabil de propria însănătoşire, iar psihoterapeutul sau
consilierul este un fel de profesor care îl învaţă ce trebuie să facă pentru a-şi dobândi, păstra sau
îmbunătăţi sănătatea mentală.

Etapele demersului terapeutic:

I. Prima etapă presupune stabibilirea contactului şi a alianţei terapeutice. Relaţia
terapeutica începe să se construiască din primul moment al terapiei şi continuă să se dezvolte
pe tot parcursul acesteia. Este important să fie o relaţie bazată pe încredere şi respect reciproc.
O relaţie terapeutică bună, începe de la o alianţă terapeutică bună.
Studii recente au demonstrat ca succesul terapiei este mai degrabă legat de o relaţie
terapeutică bună, decât de cadrul teoretic în care se desfăşoară intervenţia.

9
De la început trebuie stabilit contractul terapeutic care presupune precizarea cadrului de
desfăşurare a terapiei – tehnica utilizată, dispozitivul terapeutic (datele prestabilite a unei
şedinţe de terapie cum ar fi durata şi frecvenţa şedinţelor, aspecte financiare, etc.)
II. A doua etapă este etapa diagnostică- interviul sau anamneza, în care accentul se pune
pe colectarea informaţiilor.
Putem spune că psihodiagnosticul se referă la cunoaşterea factorilor psihologici ai subiectului
uman, cu relevanţă pentru diverse activităţi. Din punct de vedere etimologic, termenul
diagnostic (gr. diagnostikos - „capacitate de a distinge" ; de la dia - „între" ; gnosis -
„cunoaştere") denotă o activitate de cunoaştere. Psihodiagnosticul clinic vizează cunoaşterea
factorilor psihologici cu relevanţă pentru sănătate şi boală. Psihodiagnosticul clinic cognitiv-
comportamental vizează investigarea factorilor psihologici cu relevanţă pentru intervenţia
cognitiv-comportamentală. Cunoaşterea acestor factori psihologici se realizează prin procesul
de evaluare (clinică în cazul nostru), în care se utilizează metode diverse precum testarea
psihologică, interviul clinic (liber, semistructurat, structurat) etc.
În general, colectarea de informaţii trebuie să atingă următoarele arii de interes
 Abilităţile intelectuale, fizice, emoţionale, sociale ale persoanei pentru a se identifica
aspectele în care necesită sprijin;
 relaţiile individului cu ceilalţi şi dacă există suport în cadrul grupului său de
aparteneţă; informaţii despre mediul familial (familia de origine şi cea actuală, dacă
este cazul), socioprofesional.
 istoricul relaţiilor sale cu ceilalţi – dacă au apărut modificări şi în ce sens;
 aspecte care ţin de bunăstarea fizică şi psihică a individului;
 problema pentru care clientul ajunge in terapie.
Pe baza acestor informaţii se vor putea contura :
 factorii de risc (punctele vulnerabile, slabe)
 factorii de protecţie,
 anumiţi factori care în condiţii specifice ar putea juca un rol pozitiv (de protecţie) sau
negativ (de vulnerabilizare).
Este necesar ca acest proces de strângere a datelor să fie unul benefic pentru persoana aflată în
terapie, terapeutul trebuind să se asigure că nu îi aduce deservicii acestuia. De asemenea ceea
ce spune persoana trebuie tratat cu respect, chiar dacă acesta nu spune adevărul în totalitate,
fiind mai importantă înţelegerea motivului pentru care alege să prezinte lucrurile în acestă
manieră (poate fi vorba despre teamă sau despre un alt factor distructiv).

10
După de datele au fost colectate, acestea vor fi analizate, evaluate, într-un proces în care se fac
conexiunile posibile, în cadrul teoretic ales. Este foarte importantă o monitorizare atentă şi
continuă a persoanelor aflate în terapie, cu sensibilitate şi receptivitate la datele noi care apar
şi sunt relevante precum şi cu flexibilitate în introducerea lor în procesul intervenţiei. În acest
caz este de maximă importanţă o bună formare teoretică a practicianului. Cu cât formaţia
teoretică a celui care intervine este mai şubredă cu atât căderea într-o rutină care inhibă
întrebările dar şi eficienţa este mai scăzută.
Cadrul teoretic reprezintă creierul intervenţiei, cel care:
 solicită un anumit tip de date,
 percepe datele,
 le procesează şi înţelege,
 le selectează pe cele relevante,
 conectează diferitele informaţii,
 ghidează intervenţia,
 face intervenţia flexibilă şi eficientă în funcţie de noile informaţii care apar.
Modelul de psihodiagnostic şi evaluare clinică prezentat este un prototip în domeniul terapiei
cognitiv-comportamentale - psihodiagnostic şi evaluare clinică nosologică - (gr. nosos - „rău",
„boală"), care se referă la încadrarea tabloului clinic al pacientului într-o anumită categorie de
tulburare psihică. Majoritatea formelor de psihoterapie evită utilizarea unui diagnostic
nosologic ca ghid pentru intervenţia psihoterapeutică. Ideea este că deseori problemele
pacientului nu sunt conceptualizate de aceste forme de psihoterapie ca „boală", evitându-se
utilizarea unui demers medical. Putem vorbi totuşi despre o ipoteză diagnostic.
Terapia cognitiv-comportamentală îşi asumă demersul nosologic (DSM-IV) pe baza
următoarelor motivaţii:
 este un diagnostic validat şi investigat ştiinţific ;
 este un diagnostic care a creat un limbaj comun, general acceptat în domeniul
psihologic şi medical, ceea ce facilitează inserţia profesionistului în domeniu şi
relaţiile cu ceilalţi profesionişti;
 utilizarea lui nu implică necesitatea unui tratament medical, ci, fiind un diagnostic
descriptiv, permite angajarea unor mecanisme etiopatogenetice psihologice, pe baza
cărora se fac apoi intervenţii psihologice.
Secvenţele unui proces de psihodiagnostic şi evaluare clinică nosologică sunt următoarele:
Faza 1: Încadrarea tabloului clinic al pacientului într-o anumită categorie nosologică.

11
Este indicat ca interviul să înceapă cu o discuţie despre situaţii care îl in pe pacient într-o
poziţie confortabilă, de încredere şi siguranţă. Aceasta duce la dezanxietizarea lui şi poate
facilita comunicarea dintre pacient şi clinician. În această fază, se înregistrează, de asemenea,
numele şi prenumele pacientului, vârsta, cetăţenia, naţionalitatea şi domiciliul, date furnizate
de pacient sau aparţinători - în cazul unor tulburări grave sau în cazul copiilor. Se notează şi
motivul trimiterii.
În continuare, interviul trebuie să vizeze următoarele aspecte, care reflectă axele de diagnostic
din DSM-IV:
- descrierea acurată a tabloului clinic (Axa I - tulburările clinice - şi Axa II -tulburările de
personalitate), debutul şi evoluţia acestuia;
- prezenţa altor boli somatice sau psihice, internări anterioare (Axa III - condiţiile medicale);
- condiţiile socio-economice, informaţii despre familie, situaţii stresante (Axa IV -stresorii
psihosociali);
- o perspectivă generală asupra stării pacientului (Axa V - indicele global de funcţionare).
La sfârşitul acestei faze se realizează un diagnostic nosologic ipotetic şi se identifică factori
ipotetici declanşatori, determinanţi, favorizanţi, pre-dispozanţi şi de menţinere a
simptomatologiei.
Faza 2 cuprinde o investigare detaliată a comportamentului şi funcţiilor psihice; unele (cele
identificabile cu ajutorul simţurilor clinicianului şi/sau cu un instrumentar care prelungeşte
aceste simţuri - grilă comportamentală) sunt considerate semne ale tabloului clinic, iar altele
(mai ales cele identificate prin teste complexe) sunt considerate reacţii ale organismului.
Investigarea prin interviu trebuie să fie dublată de o investigare obiectivă, prin teste
psihologice, acolo unde acest lucru este posibil.
La sfârşitul acestei faze se clarifică şi se definitivează diagnosticul nosologic prezumtiv şi
anumite mecanisme etiopatogenetice generale.
Faza 3: în cadrul psihodiagnosticului se poate trece la o investigaţie detaliată care vizează
surprinderea structurii şi dinamicii individuale a pacientului, în urma căruia se obţin
informaţii suplimentare (faţă de cele obţinute în primele două faze care au contribuit la
diagnosticul), prin reliefarea modului în care categoria nosologică se particularizează la
pacientul în cauză. Se urmăreşte aici evaluarea psihologică detaliată a:
- stării prezente a pacientului şi a modului în care acesta se adaptează la situaţiile concrete;
- problematicii comportamentelor simptomatice, controlului şi autocontrolului
comportamentului şi emoţiilor;
- situaţiei somatice a pacientului;

12
- dinamicii şi structurii personalităţii;
- mecanismelor defensive şi de coping, precum şi a conflictelor şi dinamicii lor;
- comportamentului interpersonal;
- principiilor morale şi atitudinilor sociale si identităţii şi imaginii de sine - determinanţilor
sociali şi situaţiilor curente de viaţă etc.
La sfârşitul fazei a treia se poate obţine atât o categorie de diagnostic nosologic, cât şi
particularizarea acesteia, prin surprinderea dinamicii individuale a pacientului fapt care
permite formularea unei conceptualizări generale.
Trecerea de la psihodiagnostic la intervenţia psihologică propriu-zisă (consiliere psihologică,
psihoterapie etc.) se face prin intermediul unei liste de probleme.
Putem concluziona că în etapa de analiză şi evaluare se formulează punctele nevralgice ale
situaţiei, nevoile care se manifestă şi se încearcă identificarea tipului de problemă - se
formulează ipoteza diagnostic; toate aceste date orientând alegerea modalităţilor şi a tehnicilor
de intervenţie.
III. A treia etapă a demersului terapeutic este constituită de stabilirea obiectivelor.
Obiectivele generale ale intervenţiei terapeutice sunt următoarele:
 Asigurarea confortului psihologic şi a dezvoltării psiho-sociale optime;
 Creşterea încrederii în sine, a sentimentului capacităţii, a înţelegerii relaţiilor sociale, a
capacităţii de reflecţie asupra evenimentelor trecute şi de planificare a celor viitoare, a
autonomiei;
 Contrazicerea modelelor internalizate de funcţionare a lumii care reflectă insecuritatea
individului prin dezvoltarea unor relaţii de încredere cu ceilalţi;
 Scăderea riscurilor şi a factorilor de stres ( de exemplu probleme neuro-biologice sau
un temperament dificil, inadaptări : comportamente antisociale, psihopatii, depresii,
consum de alcool, droguri, violenţă domestică, insatisfacţii în viaţa de cuplu).
 Creşterea influenţei unor factori de sprijin, de protecţie (concomitent cu pararea
acţiunii factorilor adverşi); (de exemplu stare de sănătate bună, un temperament facil,
autonomie, încredere în sine, orientare socială sănătoasă; abilitatea de a soluţiona
probleme; sentimentul eficienţei care duce la creşterea încrederii în sine şi a
autonomiei; plăcerea de a fi împreună alţii; viaţă de familie armonioasă, caldă)
 Construirea unor sisteme de sprijin care să încurajeze şi să întărească eforturile
persoanei de a face faţă.
Scopurile şi obiectivele specifice sunt stabilite împreună cu clientul.

13
 IV. Următoarea etapă a intervenţiei o constituie planificarea.
Intervenţia poate fi centrată pe:
 Individ
 Pe grup
Dacă intervenţia este centrată pe individ, discuţiile libere, informale, vor întări capacitatea şi
disponibilitatea de reflecţie a persoanei cu privire la modul în care se vede pe sine şi pe
ceilalţi şi modul în care se relaţionează cu lumea (mecanismele lui defensive). Astfel de
discuţii au un caracter educativ şi formator în acelaşi timp, individul deprinzând un mod mai
comprehensiv de relaţionare cu ceilalţi şi o mai bună înţelegere a nevoilor celorlalţi. Discuţiile
acestea care au nevoie de o atmosferă informală, de acceptare totală, participativă.
Psihoterapia va ţinti demontarea mecanisme inadecvate de apărare prin aducerea la nivelul
conştientului a tensiunilor, suferinţelor refulate, neprelucrate.
Intervenţia centrată pe individ va urmări şi antrenarea rolurilor generice şi modificare
paternurilor relaţionale disfuncţionale.
Dacă este cazul se pot folosi şi tehnici care presupun lucrul cu metafora, în special în cazul
copiilor sau atunci când conţinuturile scoase la suprafaţă sunt prea dificile.
Dacă intervenţia este centrată pe grup, va urmări formarea deprinderilor membrilor de
soluţionare în comun a problemelor, de planificare în scopul evitării conflictelor şi a
dezvoltării solidarităţii (coeziunii) de grup. În acest scop persoanele vor trebui învăţate tehnici
de soluţionare a problemelor, modalităţi de lucru în grup, reunind toţi membrii grupului
pentru discutarea problemelor şi găsirea soluţiilor.
Toate aceste momente în care indivizii vor relaţiona cu ceilalţi într-o atmosferă plăcută sunt
momente de corectare a modelului internalizat de funcţionare a lumii. Sunt apreciate ca fiind
benefice anumite tehnici cognitiviste, de scurtă durată, care pot dezvolta deprinderi ale
persoanelor de a răspunde constructiv în situaţii dificile. O tehnică utilă de lucru este tehnica
raţional emotivă construită de Ellis, care propune o abordare cognitivă a emoţiilor în câţiva
paşi bine structuraţi care pot constitui un suport important pentru consilier mai ales atunci
când se află la început şi nu are o vastă experienţă profesională.(Lishman,1993).
Participarea la grupuri de sprijin în care sentimentul unei înţelegeri reciproce dă forţă
individului şi îl ajută să îşi depăşească blocajele plecând de la respectul faţă de grup, respectul
de sine, ca parte a grupului.
Tot în acestă etapă trebuiesc stabilite resursele materiale şi umane necesare ca şi modalitatea
de obţinere a acestora.

14
 V. Următoarea etapă este constituită de punerea în practică a planului stabilit,
intervenţia propriu zisă
Intervenţia propriu zisă presupune punerea în practică a planului stabilit, tinând cont de
condiţiile concrete (de mediu, de persoanele implicate şi de relaţiile dintre aceste, etc), de
obiectivele stabilite şi de informaţiile care pot apărea pe parcurs.
Evaluarea şi analiza, reprezintă un proces continuu de-a lungul întregii intervenţii terapeutice.
Informaţiile care se acumulează pe parcursul intervenţiei schimbă imaginea iniţială a situaţiei,
relevă aţi factori de vulnerabilitate sau de protecţie. Factorii de protecţie şi risc ce nu au fost
relevaţi iniţial dar care apar pe parcurs vor fi luaţi în calcul şi pot schimba scopurile iniţiale
pot reorienta întregul proces terapeutic.
De asemenea realizarea unor scopuri intermediare poate atrage după sine apariţia unor alte
obiective sau pot pune în evidenţă existenţa altor motivaţii (care nu au fost precizate iniţial) şi
care determină alte obiective.
Terapeutul trebuie să rămână flexibil şi să utilizeze în mod creativ atât popriile sale resurse cât
şi pe cele ale persoanelor implicate, indiferent că este vorba despre persoanele aflate în terapie
sau din grupurile de suport. Acest lucru nu înseamnă ca regulile şi principiile stabilite iniţial
trebuie schimbate doar pentru că cineva doreşte acest lucru – acestea trebuie să fie păstrate
pentru că ele constituie cadrul de referinţă al terapiei, care securizează clienţii şi le permit
acestora să îşi reîncadreze pe baze realiste propriile vieţi şi modeluri de comportament.
VI. Ultima etapă este etapa de evaluare a terapiei
Etapa de evaluare este esenţială în desfăşurarea oricărui proces şi ne referim atât la evaluarea
de către terapeut a rezultatelor cât şi la evaluarea făcută de către clienţi.
Un obiectiv secundar al acestei etape este stabilirea cu siguranţă a îndeplinirii obiectivelor şi a
posibilităţii de a încheia procesul. Pot exista şi evaluari intermediare care au ca scop
evidenţierea elementelor noi şi corectarea planului iniţial de intervenţie. Frecvenţă acestor
evaluări intermediare va fi stabilită de terapeut în funcţie de dificultatea cazului şi de modul în
care acesta evoluează.
Rolul evaluării pentru clienţi este dublu – pe de o parte permite acestora să îşi conştientizeze
achiziţiile (ceea ce se va solda cu efecte pozitive în planul încrederii în sine şi a stimei de
sine) şi pe de alta, evaluarea finală marcheaza terminarea consilierii, permitând clientului să
se desprindă din această relaţie.
Este de maximă importanţă ca intervenţiile pe care terapeutul le consideră eşecuri să fie
analizate cu multă atenţie. Numai astfel acesta va reuşi să înveţă din greşeli adică să
acumuleze experienţă. Experienţa împreună cu cunoştinţele şi informaţiile dintr-un anumit

15
domeniu construiesc expertiza celui care intervine în domeniul respectiv. Este preferabil ca
analiza şi reflecţia asupra eşecului să aibă loc într-o echipa multidisciplinară, pentru că astfel
se poate evalua mai realist situaţia minimizând efectele sentimentelor neplăcute care se
asociază unei nereuşite. Evaluarea nu trebuie să se centreze doar asupra aspectelor negative ci
trebuie să fie constructivă, să pemită tragerea unor concluzii utile pentru o intervenţie viitoare.
De asemenea trebuie evaluate intervenţiile considerate reuşite pentru stabilirea elementelor
care au condus la succes şi pentru găsirea unor modalităţi de transfer a acestora şi pentru alte
intervenţii viitoare.

Condiţiile psihoterapiei eficiente

Cercetările asupra eficienţei psihoterapiei efectuate în secolul XX au fosi sintetizate şi
prezentate recent de Lambert (Lambert et al., 2002; 2003). Încercând să estimeze contribuţia
diverselor componente ale tratamentului psihoterapeutic la eficienţa/eficacitatea acestuia,
rezultatele arată următoarea situaţie:
 Relaţia psihoterapeutică contribuie cu aproximativ 30% la eficienţa psihoterapiei.
American Psychological Association/Asociaţia Americană de Psihologie, prin
Division of Psychotherapy/Divizia de Psihoterapie, a iniţiat recent un program de
cercetare pentru a individua componentele cele mai importante ale relaţiei terapeutice.
Rezultatele acestui program de cercetare sunt prezentate mai jos.
 Tehnicile de intervenţie psihoterapeutică contribuie cu 15%.
 Efectul placebo contribuie cu 15% ; în aceste condiţii, efectul placebo se referă la
speranţa că tratamentul urmat va duce la ameliorarea tabloului clinic ca rezultat al unei
conceptualizări clinice eficiente.
 Factorul personal al pacientului, identificat prin psihodiagnostic şi evaluare clinică,
acoperă 40%. Elementele factorului personal pot fi împărţite în trei categorii. Prima
categorie include factori psihologici şi de educaţie precum inteligenţa. A doua
categorie include factori economici, iar a treia categorie se referă la suportul social pe
care îl are pacientul.
Un terapeut eficient este acela care, prin elementele psihoterapiei, poate mobiliza la maximum
aceşti factori personali, o pondere mare în cadrul lor având factorii cognitivi.
Indiferent de ponderea lor, toate componentele sunt necesare, ele potenţându-se şi
constrângându-se reciproc iar aceste contribuţii procentuale relative sunt doar potenţiale,

16
realizarea lor maximală depinzând de formele specifice pe care le îmbracă factorii comuni
nespecifici.
Factorii comuni (mecanisme comune/nespecifice) explică în mare parte un segment comun de
eficienţă/eficacitate, caracteristic tuturor psihoterapiilor. Modul specific în care se exprimă
aceste componente comune (de exemplu, tehnicile de intervenţie) face însă diferenţa relativă
dintre psihoterapii sub aspectul eficienţei/eficacităţii.

CURS 2
TERAPIA COMPORTAMENTALĂ

Orientarea comportamentală a apărut ca o reacţie faţă de psihoterapiile bazate pe

insight, care puneau accent pe forţele ascunse, de natură inconştientă, ale psihismului uman.
Perspectiva tradiţională privind terapia comportamentală include ideea că aceasta este o
manifestare practică şi clinică a activităţii de cercetare efectuată în laborator, care, la rândul
său, este dezvoltată pe baza teoriilor privind comportamentul uman, iniţiate la începutul
secolului XX. Punctul central al acestor teorii este „teoria învăţării", ştiinţa ce ne arată cum
învaţă fiinţele umane. Au fost dezvoltate şi testate în special modelele de condiţionare clasice
şi operante, care explică la modul general comportamentul uman.
In ultima parte a secolului, sintagma terapie comportamentală a început să fie folosită
mai liber, pentru a descrie o gamă de tehnici ce adesea se bazează mai puţin pe teoria învăţării
şi mai mult pe informaţii adunate din teste de cercetare empirice care şi-au dovedit eficienţa
clinică. Mult mai important pentru majoritatea practicienilor era că, spre deosebire de alte
psihoterapii dezvoltate doar pe baza modelelor teoretice ce accentuau conflicte din
dezvoltarea anterioară ca sursă a tulburării psihice, a devenit accesibilă o nouă gamă de
tehnici terapeutice bazate pe dovezi. Astfel de tehnici au atras numele de „psihoterapie
comportamentală", termen preferat pentru a descrie tehnicile clinice menţionate în acest curs.
Există o referinţă istorică din secolul al XVII-Iea foarte des citată, în care s-au
evidentiat principiile expunerii gradate pentru părinţii care aveau un copil care suferă de o
fobie :
Dacă copilul dumneavoastră ţipă şi fuge la vederea unei broaşte, lăsaţi alt copil să o prindă şi
să o aşeze la o distanţă sigură de el; la începui obişnuiţi-l cu imaginea acesteia; atunci când se
poate uita la ea, ajutaţi- l să se apropie de ea şi să o urmărească sărind fără să tresară; apoi să o
atingă uşor, în timp ce este ţinută bine în mâna altcuiva şi tot aşa până când o poate manipula
la fel de încrezător ca pe un fluture sau o vrabie (Locke, 1693).
Teoria învăţării a început să fie studiată sistematic odată cu activitatea lui Pavlov
(1972), care vizează învăţarea clasică, şi cu cea a unor autori precum Thorndike (1911), Jones
(1924) şi Skinner (1953), în cazul învăţării operante. S-a demonstrat că efectele solide şi
reproductibile puteau fi demonstrate prin combinarea stimulilor necondiţionaţi (de exemplu,
elemente de mediu ce produc un răspuns interior psihologic sau comportamental în toate
cazurile; de exemplu, clipirea unui ochi ca răspuns la un curent de aer sau salivarea ca răspuns
la mâncare) cu elementele inofensive anterior (de exemplu, o lumină colorată sau un
clopoţel). După un număr de asocieri, fiinţele umane ajung să asocieze involuntar elementul
nou cu efectele stimulilor necondiţionaţi şi, dacă li se prezintă un element nou individual, se
comportă ca şi cum ar exista stimuli necondiţionaţi. Astfel, o lumină colorată poate acţiona un
clipit involuntar, pe când un clopoţel poate induce salivarea. Astfel de reacţii sunt denumite
reacţii condiţionate, elementele nou-introduse sunt cunoscute ca stimuli condiţionaţi, iar
procesul prin care sunt achiziţionate răspun¬surile condiţionate este denumit învăţare clasică.

17
 A doua platformă - învăţarea operantă - reprezintă în general ipoteza că probabilitatea
ca un comportament să fie repetat este determinată de consecinţele sale. Dacă acestea sunt
benefice, e mult mai probabil ca şi comportamentul să fie repetat. Dacă acestea au efecte
negative, comportamentul va fi limitat. Consecinţele benefice sunt numite consolidări şi sunt
de două tipuri (consolidare pozitivă şi negativă) şi cresc întotdeauna probabilitatea ca un
comportament să se repete).

Obiectivele
În toate cazurile, obiectivele psihoterapiei comportamentale sunt stabilite în cadrul
unui proces mutual de negociere între terapeut şi client. Clienţii diferiţi posedă obiective
diferite. In general, scopul majorităţii programelor din cadrul psihoterapiei comportamentale
este de a asista clientul în reducerea intensităţii problemelor lui, în aşa fel încât dificultăţile
întâmpinate să aibă un impact mai mic asupra activităţilor cotidiene. Un scop adecvat pentru
unii clienţi ar fi eradicarea completă a tuturor simptomelor, scop cel mai adesea atins pentru
fobii specifice şi stresul posttraumatic. În alte cazuri, clienţii vor dori reducerea impactului
dificultăţilor suficient de mult, încât să le permită implicarea în activităţi normale - un punct
final pe care cei care suferă de tulburare obsesiv-compulsivă se străduiesc să îl atingă.
Deoarece creşterea încrederii şi dezvoltarea personală reprezintă adesea un produs al
principiului fundamental al psihoterapiei comportamentale, clienţii ar trebui să poată să-şi
trateze problemele folosind propriile resurse, terapia ne fiind un cadru de cercetare pentru
iluminare personală.
Terapeuţii încearcă să folosească activităţi comportamentale ca modalitate de a accesa
şi modifica cele trei sisteme de răspuns emoţional (autonom, comportamental şi cognitiv).
Atunci când clientul este ajutat să schimbe direct unul dintre aceste sisteme (comportament),
sistemele autonom şi cognitiv se schimbă de asemenea, cu toate că există adesea o întârziere
sau desincronizare între sisteme.
Comportamentele selectate pentru schimbare sunt cele implicate în secvenţa
antecedentă/de comportament/de consecinţă a agenţilor de activare şi a consolidărilor.
Terapeuţii comportamentali nu cred că le scapă vreun conflict personal nerecunoscut
în mod misterios din trecut sau prezent atunci când selectează simptomele comportamentale
actuale pentru schimbare.
Menţinerea beneficiilor obţinute din tratamentele comportamentale a fost demonstrată
în cadrul studiilor extrem de lungi de monitorizare după terapie. Scopul psihoterapiei
comportamentale este de a furniza cea mai bună terapie dovedită, concentrându-se pe „aici
şi acum", orientată spre acţiune, mutuală şi ţintită spre ameliorarea tulburării şi inabilităţii
actuale cauzate de tulburări psihice acute sau cronice.

Strategii şi tehnici terapeutice importante

Datorită faptului că vizează sistemul de răspuns comportamental-emoţional,
tehnicile comportamentale par extrem de simple. Totuşi, ele sunt foarte subtile şi sofisticate ca
aplicare. Folosirea unui tratament comportamental, cum ar fi expunerea, cu scopul său explicit
de a promova obişnuirea cu stimulii ce provoacă teamă, necesită o înţelegere a mecanismelor
psihologice şi a naturii mediului şi caracteristicilor personale necesare pentru a folosi aceste
tehnici în maniera cea mai eficientă. Simplitatea aparentă a tehnicilor comportamentale îi
poate face pe terapeuţii neavizaţi să elaboreze programe înţelese deficitar şi, în final,
ineficiente.
Viziunea actuală, sprijinită de numeroase dovezi, este că în aplicarea aproape a tuturor
tehnicilor comportamentale ceea ce face un client între şedinţele terapeutice este elementul

18
determinant esenţial pentru succesul sau eşecul terapeutic. În trecut, terapeuţii petreceau
foarte mult timp „mergând pe străzi", însoţind clienţii ce sufereau de agorafobie. Ştim acum
că acest lucru nu este necesar, ci eventual poate fi dăunător, deoarece duce la dependenţa
clientului de terapeut. „Tema pentru acasă" dintre şedinţe este cea mai importantă parte a
oricărui program. Natura acestei teme pentru acasă va fi determinată în funcţie de problemele
clientului şi prin selectarea intervenţiei adecvate pe baza dovezilor.

Metode şi tehnici
Expunerea
Aceasta este definită prin confruntarea terapeutică a stimulului ce provoacă teamă
până la momentul în care răspunsurile fizice, comportamentale şi cognitive la respectivul
stimul ajung la un nivel de obişnuinţă (au devenit reduse). Pentru a facilita acest proces
psihologic, trebuie observate unele principii-cheie. În primul rând, expunerea trebuie să fie
prelungită. Frica nu se reduce decât atunci când o persoană se confruntă cu ea suficient de
mult. Dacă persoana rămâne în contact cu stimulul ce provoacă frică expunerea prelungită va
conduce la o reducere gradată a fricii în timp.
Această expunere se află în contrast cu răspunsul de teamă/evitare prin care persoana
scapă de stimul atunci când acesta ajunge la un punct culminant, trecând printr-o reducere
temporară a fricii, dar fără o îmbunătăţire pe termen lung. Fiecare contact ulterior cu stimulul
ce provoacă teamă produce exact acelaşi răspuns de frică şi evitare. În acelaşi cadru de timp în
care paradigma de expunere produce o reducere a anxietăţii în timp, paradigma de
abordare/evitare duce la o continuare a aceluiaşi nivel de teamă.
Expunerea trebuie să fie repetată. Confruntarea ulterioară cu stimulul ce provoacă
teamă duce la reducerea fricii iniţiale şi la o reducere mai rapidă (deprindere) a răspunsului.
Numărul de şedinţe cu expunere repetată depinde de răspunsul individual şi este determinat de
nivelele de acomodare dintre şi din cadrul şedinţelor.
Un al treilea principiu al expunerii este că aceasta trebuie împărţită. Persoanele care se
tem de anumite situaţii sau obiecte pot de obicei să ierarhizeze nivelele de teamă. Apoi,
aceştia pot începe de la un nivel mai mic spre cel mai înalt, continuând după ce se
acomodează cu itemii ce provoacă un grad mai mic de teamă prin intermediul expunerii
prelungite şi repetate.
Cea mai mare parte a acestei treceri gradate are loc între şedinţe. Pentru ca pacientul şi
terapeutul să decidă împreună în privinţa elementelor de expunere şi a vitezei progresului
efectuat, clientul monitorizează nivelele de anxietate folosind o scală simplă (de exemplu, 0-
8 ; 0-100). Psihoterapeuţii comportamentali folosesc un jurnal de automonitorizare special şi
după fiecare expunere fac exerciţii, în special cele efectuate între şedinţe. Revizuirea acestor
jurnale reprezintă o parte importantă a fiecărei şedinţe de terapie.
Stimulii folosiţi în exerciţiile de expunere sunt aceia pe care clienţii i-au selectat ca
fiind cei mai adecvaţi şi de obicei sunt cei care cauzează cea mai ridicată anxietate. In general,
sunt alese situaţii şi obiecte din viaţa reală, considerate a fi cele mai eficiente. Ocazional, este
posibil să aveţi acces la exemple din viaţa-reală pentru stimulii ce provoacă teamă, iar în
aceste circumstanţe poate fi folosită şi expunerea imaginară.
Putem vorbi despre două tehnici: a.tehnica implozivă şi b.tehnica expunerii. Ambele
principiul stingerii reacţiilor condiţionate de evitare a stimulilor anxiogeni şi sunt foarte utile
în terapia anxietăţii. Tehnicile seamănă între ele; diferenţa constă în aceea că, în cursul
terapiei implozive, pacientul se confruntă cu stimulul anxiogen în plan imaginar, în timp ce în
cursul tehnicii expunerii, se confruntă cu el în plan real. În cursul tehnicii implozive
subiectului i se cere să-şi imagineze situaţii care produc anxietate. Terapeutul, în loc să-l

19
liniştească, manevrează astfel situaţia, încât să producă o anxietate cât mai puternică. Prin
expunere repetată la situaţiile anxiogene, în condiţiile de securitate afectivă din cabinet,
stimulii anxiogeni îşi pierd forţa. În cazul confruntării reale, subiectul chiar este dus în acele
locuri care creează anxietate.
Tehnica desensibilizării sistematice
Această tehnică a fost elaborate de Wolpe şi presupune învăţarea subiectului să se
relaxeze şi să se comporte într-un mod incompatibil cu apariţia anxietăţii. Pornind de la
principiul că modelele de comportament care au la bază anxietatea sunt doar răspunsuri
condiţionate, terapeutul îl va învăţa pe client să rămână calm şi relaxat în situaţiile anxiogene.
Metoda cuprinde următorii paşi:
 Învăţarea relaxării. Se realizează în primele şase şedinţe de psihoterapie. În forma
originală, se utilizează relaxarea progresivă a lui Jacobson (relaxarea musculara
progresivă care oferă acces clientului la obţinerea şi conştientizarea relaxării prin
contrast cu starea de tensiune musculară). Se poate folosi şi antrenamentul autogen
Scultz, definit ca autorelaxare concentrativă, rezultatul unei concentrări dirijate,
selective asupra unor funcţii si părţi ale corpului.
 Stabilirea ierarhiilor. Tot în cursul primelor şedinţe, se stabileşte o ierarhie a situaţiilor
anxiogene, pornind de la cea mai puţin anxiogenă până la cea mai anxiogenă. Ierarhia
are caracter individualizat şi conţine stimuli anxiogeni interni sau externi.
 Desensibilizarea. După ce subiectul stăpâneşte bine tehnica de relaxare, i se cere să se
relaxeze cu ochii închişi, în timp ce terapeutul descrie diverse scene, începând cu
unele neutre şi mergând ascendent, până la cele înalt anxiogene. Pacientul aflat în
relaxare este solicitat să-şi imagineze fiecare situaţie descrisă de terapeut şi exerciţiul
se încheie atunci când acesta spune că simte anxietate. Tratamentul continuă până
când pacientul reuşeşte să rămână relaxat în timp ce-şi reprezintă scene care anterior îi
trezeau o reacţie anxioasă de amploare.
Durata medie a unei şedinţe este de 25-30 minute şi şedinţele au loc de două-trei ori pe
săptămână. Un program complet de terapie durează de la câteva săptămâni la câteva luni.
Expunerea se face treptat la stimuli cu potenţial fobogen progresiv şi pacientul invaţă să
producă un răspuns comportamental incompatibil cu teama - relaxarea. Desensibilizarea
sistematică parcurge 3 paşi:
-antrenament în relaxarea musculară profundă;
-construcţia listelor ierarhice cu situaţiile anxiogene;
-expunerea la stimulii din listele ierarhice concomitent cu inducerea unei stări de
relaxare.
Situaţiile în care tehnica nu s-a dovedit eficientă (Wolpe 1969): la subiecţii cu dificultăţi de
relaxare, cu abilităţi imaginative limitate sau atunci când ierarhiile de stimuli anxiogeni sunt
irelevante.
Prevenirea răspunsului
Aceasta este o tehnică ajutătoare, folosită împreună cu expunerea pentru persoanele ce
suferă de anumite probleme ca rezultat al tulburării obsesiv – compulsive (TOC). Pe lângă
faptul că simt teamă şi evită stimulii ce provoacă anxietate (de exemplu, diverşi
„contaminatori"), persoanele ce suferă de TOC se implică în comportamente excesive, cum ar
fi curăţenia şi verificarea. Acestea servesc la reducerea sau neutralizarea anxietăţii cauzate de
confruntarea cu stimulii care provoacă teamă şi sunt similare cu comportamentul de evitare.
În mod evident, dacă expunerea este eficientă în cazul TOC, clienţii trebuie de
asemenea să înceteze comportamentele de neutralizare atunci când se află în contact cu
situaţia sau obiectul ce produce teamă. Prevenirea răspunsului se referă la încetarea voluntară
a acestor comportamente pe parcursul expunerii prelungite.

20
 Principiul prevenirii răspunsului se aplică de asemenea la cererile formulate de clienţii
ce suferă de TOC în scopul „asigurării", lucru ce poate deveni excesiv şi, din nou, implică
evitarea sau fuga de anxietate (de exemplu, cereri repetate de la un client ce suferă de TOC
pentru ca o persoană să confirme faptul că a încuiat uşa de la intrare când a părăsit casa).
Implicarea partenerilor şi a membrilor familiei în repetarea răspunsului hotărât de comun
acord pentru prevenirea răspunsului de genul „Terapeutul dumneavoastră m-a informat că nu
pot răspunde la această întrebare" poate deveni necesară pentru a facilita expunerea prelungită
fără neutralizare. Din nou, în cazul expunerii imaginare, pentru ca aceasta să reuşească în
cazul gândurilor obsesive, trebuie să fie de asemenea însoţită de prevenirea răspunsului de
neutralizare şi a ritualurilor camuflate.
Automonitorizarea (de exemplu, păstrarea unui jurnal în cazul expunerii) reprezintă o
tehnică extrem de eficientă în sine, însă este cel mai adesea folosită pentru a estima eficienţa
unei alte tehnici. Asta include proceduri de control ale stimulului, cel mai adesea folosite
pentru tulburări în care controlul este slab exercitat, cum ar fi bulimia sau abuzul de alcool.
Identificarea semnalelor de pericol „individual" şi un precontrol al stimulilor pentru a reduce
incidenţa acestor semnale ajută clientul să controleze situaţia: să limiteze alimentaţia la
anumite momente şi locuri, să păstreze doar anumite alimente în casă etc. Cu toate că
tehnicile comportamentale, precum programarea meselor, sunt extrem de folositoare pentru
tulburări ca bulimia, acestea sunt de obicei însoţite de strategii cognitive pentru a ajuta
clientul să se adreseze ipotezelor de bază care iniţiază comportamentul respectiv.
Activarea comportamentală
Activarea comportamentală este folosită pentru a trata persoanele deprimate. În mod
teoretic, aceasta se bazează pe premisa contextualizată că depresia este rezultatul interacţiunii
pe două căi între un individ şi mediul lui şi că această interacţiune reprezintă locul cel mai
potrivit pentru a interveni în caz de depresie. Activarea comportamentală sub formă de
programare a activităţii este de obicei considerată în mod greşit parte a terapiei cognitive
atunci când este furnizată în fazele timpurii de tratament. în orice caz, activarea
comportamentală are un motiv teoretic puternic şi distinct, care tespinge în mod explicit
nevoia de a interveni direct în cogniţiile pacientului.
La început, activarea comportamentală a fost dezvoltată de Lewinsohn (1974) şi
colegii săi pentru a creşte numărul de activităţi plăcute în cazul pacienţilor depresivi. Totuşi, o
analiză mai sofisticată a teoriei comportamentale privind depresia, efectuată de autori precum
Jacobson et al. (2001) şi Hopko et al. (2003b), a extins această tehnică pentru a include o
analiză a depresiei cu două procese. Acum este ştiut că atunci când oamenii sunt deprimaţi,
abilitatea lor de a simţi plăcere se reduce (anhedonia sau absenţa plăcerii la depresie), iar
aceasta determină persoanele respective să se retragă din activităţi ce anterior le făceau
plăcere pe parcurs ce acestea devin mai puţin consolidate pozitiv. în acelaşi timp, persoanele
evită activităţi care pot să fie chiar şi puţin neplăcute - de exemplu, contactul social. Acest
proces de consolidare negativă creşte posibilitatea unei viitoare evitări şi reduce chiar şi mai
mult oportunitatea de a avea experienţe pozitive.
Acest proces dual de consolidare negativă şi reducere a consolidării pozitive conduce la
o activitate extrem de redusă şi la o spirală descendentă a stării de spirit, tulburării psihice şi
cogniţiilor depresive, cele trei sisteme ale afectului identificate de către Lang (1979).
Activarea comportamentală este direcţionată spre tulburarea comportamentală pe ipoteza că,
prin reducerea evitării, se va ajunge la îmbunătăţiri ale aspectelor comportamentului,
aspectelor psihologice şi cognitive în cadrul depresiei.
Metoda modelarii presupune însuşirea unor modele comportamentale dezirabile prin
imitarea altor persoane (terapeutul, părinţii, etc). Se foloseste cu succes în special la copiii
mici şi la persoanele cu deficienţe de natură cognitivă.

21
Mult mai rar folosite sunt tehnicile considerate neplăcute, adică cele care utilizează pedeapsa
sau nerecompensarea frustrantă. Psihoterapia aversivă se referă la înlăturarea modelelor
nedorite de comportament prin intermediul sancţiunilor. Sancţiunea presupune atât înlăturarea
întăririlor cât şi administrarea de pedepse (de exemplu: şocuri electrice de mică intensitate).
Pedepsele sunt rareori eficiente ca metodă de tratament, lucru demonstrat de cercetările făcute
pe alcoolici, fumători, dependenţi de droguri, bulimici. Utilizarea şocurilor ca stimuli aversivi
a scăzut foarte mult datorită aspectelor etice şi faptului că noile comportamente dezirabile nu
au tendinţa să se generalizeze şi la alte situaţii asemănătoare.
Psihoterapia asertiva a fost utilizată atât ca metodă de desensibilizare, cât şi ca metodă de a
face faţă unor situaţii de viaţă.
Asertivitatea reprezintă o atitudine şi o modalitate de a acţiona în acele situaţii în care
oamenii trebuie să-şi exprime sentimentele, să-şi revendice drepturile şi sa spună nu atunci
când nu sunt dispuşi să facă un anumit lucru. La baza comportamentului asertiv trebuie să stea
convingerea persoanei că are dreptul să ceară ceea ce doreşte, respectându-şi propriile drepturi
şi pe cele ale celor din jur.
Un comportament asertiv este acel comportament care îi ajută pe oameni să acţioneze
în direcţia intereselor lor prin exprimarea directă şi onestă a gândurilor şi sentimentelor
proprii. (Alberti & Emmons, 1974; Longe & Jakubowski, 1976).
“Asertivitatea reprezintă o atitudine şi o modalitate de acţiune în acele situaţii în care
trebuie să ne exprimăm sentimentele, să ne revendicăm drepturile şi să spunem “nu” atunci
când nu suntem dispuşi să facem un anumit lucru.” (I. Holdevici, 2000).
Este utilă pentru persoanele cu dificultăţi de comunicare interpersonală datorate
anxietăţii reuşind să înveţe persoanele să îşi exprime deschis şi adecvat gândurile şi
sentimentele. Acest antrenament are loc mai întâi în cabinetul terapeutului şi apoi în mediul
real de viaţă a clientului.
La bază, asertivitatea implică afirmarea şi susţinerea drepturilor personale atunci când cineva
le încalcă. Comportamentul asertiv reprezintă calea de mijloc între două extreme:
agresivitatea şi supunerea.
Conduita non-asertivă sau submisivă presupune desconsiderarea propriilor drepturi
şi supunerea exagerată faţă de dorinţele şi nevoile celorlalţi. Cea mai mare problemă a acestor
persoane este că nu pot refuza cererile iraţionale. Ei au dificultăţi în a-şi exprima dezacordul
şi dezaprobarea faţă de ceilalţi şi să ceară lucruri pentru ei. Conform terminologiei
caracteriale aceste persoane pot fi caracterizate ca timide, ruşinoase, retrase, defensive. În
cazul în care acesta transmite celorlalţi un mesaj care reflectă nesiguranţa sa în legătură cu
dreptul de a cere ceva, aceştia din urmă vor avea tendinţa să-i desconsidere solicitarea. Deşi
rădăcinile nonaservităţii nu sunt cunoscute, ele par a se găsi în grija excesivă de a câştiga
aprobarea socială din partea celorlalţi. Totuşi această strategie nu are şanse de reuşită pentru
că ea va atrage dispreţul mai degrabă decât aprobarea celorlalţi.
Comportamentul agresiv este mai greu de diferenţiat de cel asertiv deşi diferenţa este
foarte simplă - comportamentul agresiv implică intenţia de a-l lovi pe celălalt, în timp ce
comportamentul asertiv nu include asemenea intenţii. Problema în viaţa reală este că uneori
cele două se pot suprapune. Oamenii devin frecvent agresivi cu ceilalţi în timp ce îşi susţin
drepturile (în timpul aserţiunii). Provocarea este a fi asertiv şi sigur pe sine, fără a merge prea
departe şi a deveni agresiv inutil. Persoanele agresive sunt insensibile faţă de sentimentele şi
drepturile celorlalţi şi încearcă să oţină ceea ce doresc prin utilizarea constrângerii şi
intimidării. Recurgând la forţă, aceşti subiecţi reuşesc să creeze pretutindeni conflicte şi
animozităţi, determinându-i pe ceilalţi să adopte un comportament defensiv sau să treacă la
luptă deschisă.
Există şi indivizi care nu-şi manifestă în mod deschis agresivitatea, ei comportându-se
într-o manieră pasiv-agresivă şi opunând o rezistenţă indirectă la solicitările celorlalţi. O

22
persoană este caracterizată de F. Lelord şi C. Andre (1988) astfel: manifestă rezistenţă la
exigenţele celorlalţi, atât în domeniul profesional cât şi în viaţa personală, discută excesiv de
mult ordinele, critică figurile autorităţii, într-un mod ocolit “tărăgănează” lucrurile, este
intenţionat ineficientă, stă îmbufnată, “uită” anumite lucruri, se plânge că ar neînţeleasă ori
desconsiderată, sau că este rău tratată. Acest gen de comportament este ineficient, pentru că
generează ostilitate şi resentimente în rândul celorlalţi şi, datorită acestei atitudini din partea
celor din jur, persoanele respective obţin rareori ceea ce vor.
O altă variantă a comportamentelor non-asertive este reprezentată de stilul
manipulativ. Persoanele caracterizate prin acest mod de comportament obţin ceea ce vor
deoarece îi determină pe ceilalţi să simtă vinovăţie sau compasiune faţă de ei, pozând în
victime sau în martiri. Metoda manipulativă funcţionează numai în situaţiile în care persoana
vizitată nu realizează ce se petrece.
“Spre deosebire de metodele de comportament descrise anterior, comportamentul
asertiv implică solicitarea propriilor drepturi sau refuzul unor sarcini într-o manieră simplă,
directă, deschisă, care nu urmăreşte să nege, să atace sau să-i manipuleze pe ceilalţi. Această
atitudine presupune respect şi consideraţie faţă de propria persoană şi faţă de cei din jur.” (I.
Holdevici, 2000).
Antrenamentul asertiv a fost introdus de Andrew Salter. După Forsyth, antrenamentul
asertiv este un program de dezvoltare, care se desfăşoară individual sau în grup şi care
urmăreşte dezvoltarea abilităţilor de exprimare a sentimentelor, de respingere sau modificare
a credinţelor iraţionale.
Scopurile antrenamentului asertiv au fost enunţate ca fiind:
 conştientizarea de către subiect a drepturilor sociale ce îi revin;
 operarea diferenţei dintre nonasertivitate şi asertivitate
 dezvoltarea unor deprinderi verbale şi nonverbale.
Antrenamentul asertiv are la bază trei principii:
I. Atunci când cineva face ceva bun pentru tine, trebuie să faci ceva bun pentru el.
II. Dacă oamenii fac ceva rău în defavoarea ta şi nu conştientizează că au un
comportament indezirabil, trebuie să le întorci şi celălalt obraz, depăşindu-ţi furia,
tolerându-le imaturitatea şi discutând cu ei cu altă ocazie.
III. Atunci când cineva îţi face rău şi după ce încerci de două ori să rezolvi problema cu
acea persoană şi nu obţii nici o schimbare în comportamentul său, trebuie să-i provoci
o fustrare sau un discomfort egal dar fără furie, fără să te simţi vinovat, fără
compasiune exagerată, fără frică de reacţia sa, fără frică de durere fizică sau de
problemele financiare care ar putea apărea.
Într-un program de antrenament asertiv primul pas presupune înţelegerea naturii
asertivităţii. Diferenţele pot fi conceptualizate în termeni de cum se comportă oamenii faţă de
propriile drepturi şi faţă de drepturile celorlalţi. Persoanele pasive îşi sacrifică propriile
drepturi. Persoanele agresive tind să ignore drepturile celorlalţi. Persoanele asertive iau în
considerare atât drepturile proprii cât şi ale celorlalţi.
Al doilea pas presupune monitorizarea propriului comportament asertiv. Pentru
majoritatea oamenilor, asertivitatea variază de la o situaţie la alta. Cu alte cuvinte, ei pot fi
foarte asertivi în anumite situaţii şi timizi în altele. De aceea, după înţelegerea naturii
asertivităţii, se impune monitorizarea comportamentului şi identificarea acelor situaţii
caracterizate de nonasertivitate.
Al treilea pas îl constituie modelarea comportamentului asertiv. Odată identificate
situaţiile nonasertive este necesară observarea unei persoane care se comportă asertiv în
aceste situaţii şi imitarea respectivului comportament. Acest lucru este recomandat atât pentru
că astfel se învaţă modul de comportare în situaţii dificile cât şi pentru că se observă
recompensele pentru un comportament asertiv ceea ce va întări tendinţele spre asertivitate.

23
 După modulare urmează punerea în practică a comportamentului asertiv. Punerea în
practică poate lua forme diferite, fie reprezentarea vizuală a unor anumite situaţii şi a modului
de comportament adecvat situaţiei respective, fie jocul de rol apelând la un terapeut sau la un
prieten. Apoi urmează transferul respectivelor comportamente în situaţia reală.
Ultimul şi cel mai important pas îl constituie adoptarea unei atitudini asertive.
Majoritatea programelor de antrenament asertiv impun învăţarea anumitor răspunsuri pentru
situaţii specifice. Totuşi, unii experţi ca Shoemaker, Satterfield au subliniat faptul că, din
nefericire, situaţiile reale nu sunt în totalitate acoperite de cele descrise în cărţi. Prin urmare
mult mai important decât învăţarea anumitor răspunsuri, îl reprezintă însuşirea unei noi
atitudini care să exprime ideea că nu te mai vei lăsa dat la o parte de ceilalţi. Deşi majoritatea
programelor nu menţionează explicit atitudinea, ele o formează totuşi indirect şi această
atitudine care este crucială pentru însuşirea comportamentului asertiv.
Bourne (1995) prezintă un model de antrenament asertiv în patru trepte. (I. Holdevici,
2000):
1. Formarea comportamentului asertiv non – verbal. Acest comportament presupune:
 Persoana asertivă trebuie să privească interlocutorul drept în ochi când i se adresează.
Orientarea privirii în jos sau spre lateral indică nesiguranţa în legătură cu ceea ce
solicită. Conduita diametral opusă, şi anume fixarea interlocutorului cu privirea are de
asemenea efecte negative, pentru că îl poate pune pe acesta într-o poziţie defensivă.
 Adoptarea unei posturi care să exprime deschiderea. Astfel, dacă subiectul este aşezat,
el nu trebuie să-şi încrucişeze picioarele şi braţele şi nici să ţină trunchiul aplecat. În
cazul în care stă în picioare, este indicat să menţină o poziţie dreaptă, sprijinindu-se pe
ambele picioare.
 Subiectul care comunică trebuie să se plaseze drept în faţa interlocutorului şi să nu
facă mişcări care ar sugera retragerea.
 Interlocutorul trebuie tratat cu calm. În cazul în care persoana este nervoasă, este de
dorit să se descarce în altă parte.
2. Recunoaşterea propriilor drepturi şi efectuarea unor exerciţii de luptă pentru
obţinerea acestora. Bourne prezintă o listă a drepturilor unui adult pe care mulţi se
pare că le uită din cauza educaţiei sau a experienţelor de viaţă trăite anterior.
Lista drepturilor personale
1) Am dreptul să solicit ceea ce doresc.
2) Am dreptul să refuz solicitările cărora nu le pot face faţă.
3) Am dreptul să-mi exprim sentimentele, pozitive sau negative.
4) Am dreptul să-mi schimb opiniile.
5) Am dreptul să comit greşeli şi să nu fiu totdeauna perfect.
6) Am dreptul să mă conformez propriilor mele sisteme de norme şi valori.
7) Am dreptul să spun “nu” la tot ceea ce mi se pare că nu sunt pregătit să fac,
este periculos sau îmi încalcă normele şi valorile.
8) Am dreptul să-mi stabilesc propriile sisteme de priorităţi.
9) Am dreptul să nu mă simt responsabil pentru comportamentele, acţiunile,
sentimentele şi problemele celorlalţi.
10) Am dreptul să solicit onestitate din partea celorlaţi.
11) Am dreptul să mă supăr pe o persoană la care ţin.
12) Am dreptul să fiu eu însumi.
13) Am dreptul să mă simt speriat şi să spun acest lucru celorlalţi.
14) Am dreptul să spun “nu ştiu”.
15) Am dreptul să nu prezint scuze şi să nu-mi motivez comportamentul.
16) Am dreptul să iau decizii bazate pe propriile mele sentimente.

24
 17) Am dreptul să-mi satisfac propriile trebuinţe în timpul şi în locurile pe care le
consider potrivite.
18) Am dreptul să mă distrez şi să fiu frivol.
19) Am dreptul să fiu mai sănătos decât cei din jurul meu.
20) Am dreptul să mă aflu într-o ambianţă în care nu se abuzează de persoana mea.
21) Am dreptul să-mi fac prieteni şi să mă simt bine în preajma celorlalţi.
22) Am dreptul să mă schimb şi să evoluez.
23) Am dreptul la respect din partea celorlaţi faţă de propriile nevoi şi dorinţe.
24) Am dreptul să fiu tratat ca o persoană demnă şi plină de respect.
25) Am dreptul să fiu fericit.
3. Conştientizarea propriilor sentimente, dorinţe şi trebuinţe
Este dificil ca o persoană să devină asertivă dacă nu-şi dă seama ce simte, ce doreşte şi
ce nu doreşte. Comportamentul asertiv presupune ca subiectul să spună deschis ce simte şi ce
anume doreşte. Este greşită presupunerea că ceilalţi ştiu ceea ce doreşte el, fiind necesar să-şi
exprime clar dorinţele pentru că ceilalţi oameni nu au posibilitatea să citească gândurile.
4. Exersarea răspunsurile asertive
 Descrierea problemei
Subiectului i se cere o descriere exactă a situaţiei care îl supără. Aceasta trebuie să cuprindă
atât referiri la persoana care îi crează probleme (cine), perioada când are loc interacţiunea
disfuncţională (când), ce anume îl supără, cum consideră că ar putea rezolva situaţia, temerile
legate de punerea în acţiune a comportamentului asetiv, cât şi obiectivele vizitate în situaţia
respectivă.
 Declanşarea răspunsului asertiv
O dată definită situaţia, urmează elaborarea răspunsurilor asertive, care se realizează în
mai multe etape:
 Evaluarea drepturilor personale în cadrul situaţiei date;
 Precizarea perioadei de timp în care subiectul doreşte să se producă
schimbarea;
 Interlocutorul trebuie informat cu exactitate care este problema şi care
sunt consecinţele acesteia asupra persoanei în cauză;
 Subiectul trebuie să-şi exprime clar şi sentimentele legate de situaţia
creată, solicitările efectuate la schimbarea dorită şi consecinţele rezolvării
problemei pentru ambele părţi;
 Nu se acceptă sub nici o formă ca subiectul să se scuze atunci când
solicită ceva. Astfel, aceasta nu trebuie să spună “vă rog să mă iertaţi că abuzez de
timpul dumneavoastră, dar aş dori să ...”, ci doar “aş dori să ...”. În cazul în care
interlocutorul reacţionează agresiv, critic sau sarcastic, solicitarea trebuie repetată
cu calm şi fermitate;
 Pentru o obţine rezultatul dorit este necesar ca subiectul să solicite, nu
să comande sau să impună ceva altei persoane. Impunerea şi comanda reprezintă
moduri agresive de comportament care se bazează pe supoziţia falsă a subiectului
că totdeauna are dreptate şi că cele solicitate i se cuvin;
 Este indicat să se negocieze în mod deschis şi să fie expuse câştigurile
obţinute de ambele părţi în cazul în care partenerul cooperează.
Un alt aspect important al comportamentului asertiv constă în capacitatea de a refuza o
solicitare ce contravine propriilor dorinţe şi nevoi. Pentru situaţiile mai dificile Bourne
sugerează parcurgerea următoarelor etape (I. Holdevici, 2000):
 repetarea solicitării pentru ca interlocutorul să fie încredinţat că s-a înţeles despre ce
este vorba;
 prezentarea motivelor refuzului;

25
  exprimarea refuzului;
 propunerea unei alternative convenabile pentru ambele părţi.
Există şi o serie de îndrumări pentru persoanele ce nu pot spune nu.
 Clientul trebuie să-şi acorde un răgaz. Ex: “o să-ţi comunic răspunsul meu la sfârşitul
săptamânii”.
 Subiectul nu trebuie să se scuze în mod exagerat pentru că poate determina
interlocutorul să facă presiuni.
 Se cere precizarea motivelor refuzului, să spună ce va face si ce nu va face pentru
celălalt. Ex: “te duc cu maşina la serviciu dacă vei fi în fata blocului la ora 8”.
 Utilizarea limbajului non-verbal asertiv şi evitarea culpabilităţilor inutile.
In majoritatea cazurilor, comportamentul asertiv duce la obtinerea rezultatelor scontate.
Există şi situaţii când interlocutorul evită să răspunda solicitarilor, punând in acţiune tot felul
de mecanisme: schimbarea subiectului; reacţii excesiv de înacărcate emoţional; glume pe
seama solicitarii; tentaţia de a-l culpabiliza pe solicitant; criticarea solicitării; formularea unor
întrebari legate de legitimitatea cererii; solicitarea de motive care să justifice solicitarea.
Antrenamentul asertiv propune şi o serie de tehnici de contracarare a manipularii:
 tehnica discului stricat: implică repetarea de mai multe ori a solicitarii pe un ton calm şi
direct. Se utilizeaza cînd dorim să facem / să nu facem un lucru, dar ne simţim prinşi în
capcana perseverenţei celuilalt.
 tehnica dezamorsării: se utilizeaza atunci când avem de-a face cu o persoană care ne
critică frecvent şi constă în acceptarea parţiala a criticii. Subiectul trebuie să fie de acord
cu anumite laturi ale criticii, fara sa devina sarcastic sau defensiv. Interlocutorul nu va mai
avea tendinţa de a discuta contradictoriu, evitandu-se astfel escaladarea conflictului.
 tehnica focalizarii discuţiei de la conţinut la proces: aceasta insemnând schimbarea
subiectului discuţiei, focalizând demersul de pe conţinut pe ceea ce se petrece între
parteneri. Daca o persoana răspunde la o solicitare asertivă în orice alt mod decât prin
ascultare sau răspuns calm (ex: se înfurie, râde, spune ceva ce nu are legătură cu
subiectul), este indicată schimbarea focalizarii şi abia apoi revenirea la solicitarea
adresată.
 tehnica amânării: se utilizeaza atunci când cineva ripostează la o solicitare asertivă
declanşând o reacţie emoţională (plâns, furie). În cazul în care este vorba de o persoană
apropiată, este indicat să o lasăm să se descarce. Persoanele aflate într-o stare emotională
nu pot fi atente la solicitare, aşa încât se amână cererea.
 întrebarile cu continut asertiv: atunci când o persoană ne atacă pentru că am facut o
solicitare asertivă, atacul poate fi contracarat întrebând interlocutorul de ce cererea l-a
supărat atât de mult.
Pentru a obţine un comportament asertiv este necesară dezvoltarea anumitor abilităţi de
ascultare şi exprimare cum ar fi, de pildă, abilitatea de a-l asculta pe celălalt şi de a negocia o
formulă de compromis care poate satisface ambele părţi.
Comportamentul asertiv nu garantează succesul dar măreşte semnificativ şansele de
reusită.

26
TERAPIA COGNITIV- COMPORTAMENTALĂ

Terapia cognitiv-comportamentală modernă a fost marcată de două influenţe majore: în

primul rînd, de cea exercitată de terapia comportamentală elaborată de Wolpe şi de alţii în anii
'50 şi '60 (Wolpe, 1958); în al doilea rînd, de cea exercitată de abordarea terapeutică
cognitivă, elaborată de A.T. Beck, începînd cu anii '60, însă care a devenit mult mai influentă
odată cu „revoluţia cognitivă" din anii '70.
Principiul cognitiv
Ideea esenţială a oricărei terapii care se autointitulează „cognitivă" este că reacţiile emoţionale
şi comportamentul oamenilor sînt influenţate intens de cogniţii (cu alte cuvinte, gîndurile,
concepţiile şi interpretările lor cu privire la ei înşişi sau la situaţiile în care se găsesc -adică, în
genere, semnificaţia pe care o acordă evenimentelor propriei existenţe). Ce înseamnă acest
lucru?
Se observă că, într-o măsură mai mică sau mai mare, oamenii reacţionează diferit la
evenimente similare, unii pot fi complet zdrobiţi de un anume eveniment, în timp ce alţii fac
faţă destul de bine. Prin urmare, nu doar evenimentul în sine determină emoţia: trebuie să mai
fie vorba şi despre altceva. Conform terapiei cognitiv-comportamentale, acest „altceva" este
cogniţia, adică interpretările oamenilor cu privire la evenimentul respectiv. Cînd doi oameni
reacţionează diferit în faţa aceluiaşi eveniment, acest lucru se datorează faptului că au opinii
diferite despre el, iar atunci cînd o persoană reacţionează într-un mod care pare neobişnuit,
faptul se datorează gîndurilor sau concepţiilor sale neobişnuite privitoare la evenimentul
respectiv: evenimentul are pentru el o semnificaţie idiosincrazică.
Principiul de bază al terapiei cognitiv – comportamentale este că "modurile în care
individul se comportă sunt determinate de situaţiile indicate şi de felul în care subiectul le
interpretează" (Irina Holdevici,1996). Astfel, gândurile şi atitudinile subiectului, şi nu doar
evenimentele exterioare, influenţează stările afective ale persoanei. De pildă, un depresiv
îşi spune „totul e lipsit de sens“, iar un anxios se gândeşte frecvent „ce va fi dacă...?“Deşi
aceste gânduri negative sunt distorsionate exagerat şi lipsite de temei logic, ele creează
impresia că au o bază reală. Psihoterapia cognitivă are menirea de a-l ajuta pe subiect să-şi
formeze un alt set de atitudini, mai realiste şi cu un conţinut pozitiv. Rezolvarea de
probleme reprezintă o latură importantă a terapiei.
Metafora psihoterapiei cognitive este: ”sticla pe jumatate plină”.

Principiul comportamental
O parte a moştenirii terapiei comportamentale constă în faptul că terapia cognitiv-
comportamentală consideră comportamentul (ceea ce facem) ca fiind esenţial în menţinerea
sau modificarea stărilor psihologice.
Terapia cognitiv-comportamentală consideră că comportamentul poate avea un puternic
impact asupra gîndurilor şi emoţiilor şi, îndeosebi, că modificarea felului în care reacţionaţi
reprezintă adesea o modalitate foarte eficientă de modificare a gîndurilor şi emoţiilor.
Principiul „continuumului"
Terapia cognitiv-comportamentală consideră că, de obicei, este mai util să apreciem că
problemele de sănătate mintală sînt provocate de versiuni exagerate sau extreme ale
proceselor normale, mai degrabă decît să le considerăm stări patologice, care diferă sub raport
calitativ şi în mod inexplicabil de procesele şi stările normale. Cu alte cuvinte, problemele
psihologice se situează la un capăt al continuumului, şi nu într-o perspectivă cu totul diferită.
În asociere cu această idee sînt şi concepţiile conform cărora:

27
a) oricine se poate confrunta cu probleme psihologice, iar acestea nu reprezintă neapărat o
ciudăţenie, un fapt ieşit din comun;
b) teoria terapiei cognitiv-comportamentale se aplică în egală măsură terapeuţilor şi clienţilor.
Principiul „aici şi acum"
Terapia comportamentală a adoptat concepţia potrivit căreia tratamentul vizează în principal
simptomele şi că anxietatea (sau altă problemă) poate fi abordată în mod direct, analizînd
procesele care o întreţin şi apoi modificînd aceste procese. Terapia cognitiv-comportamentală
modernă a moştenit abordarea terapiei comportamentale. Principalul scop al terapiei se axează
pe ceea ce se întîmplă în prezent, iar principalele preocupări sînt legate mai degrabă de
procesele care determină perpetuarea problemei în prezent, decît de procesele care ar fi putut
contribui la apariţia acesteia cu mulţi ani în urmă.
Principiul „sistemelor interactive"
Conform acestui principiu, problemele ar trebui să fie considerate ca interacţiuni între diverse
„sisteme" ce ţin de persoană şi de mediul acesteia; este un alt principiu moştenit de la terapia
comportamentală (Lang, 1968). De obicei, terapia cognitiv-comportamentală modernă
identifică patru astfel de sisteme:
 cogniţia;
 afectul sau emoţia;
 comportamentul;
 fiziologia.
Aceste sisteme interacţionează în cadrul unor procese complexe de feed-back şi totodată
reacţionează şi cu mediul - atunci cînd „mediul" trebuie înţeles în sensul cel mai larg posibil,
incluzînd nu doar mediul fizic evident, ci şi mediul social, familial, cultural şi economic.
Principiul empiric
Terapia cognitiv-comportamentală consideră că ar trebui să evaluăm teoriile şi tratamentele
într-un mod cît mai riguros, bazîndu-ne pe dovezi ştiinţifice şi nu doar pe întîmplări clinice.
Terapia cognitiv-comportamentală distinge diverse tipuri sau „niveluri" de cogniţie:
Gînduri negative automate - după cum au fost descrise pentru prima oară de Beck, sînt
fundamentale în terapia cognitiv-comportamentală. Acest termen este utilizat pentru a descrie
o serie de gînduri pe care le putem observa cu toţii; trebuie doar să fim atenţi la ele. Este
vorba despre aprecieri sau interpretări - semnificaţii - cu o tentă negativă, cu privire la ceea ce
ni se întîmplă sau se întîmplă în jurul nostru. Majoritatea oamenilor pot identifica uşor
gîndurile negative automate (de remarcat faptul că pot exista şi gînduri pozitive sau chiar
neutre automate, însă pacienţii nu îşi doresc să fie ajutaţi în legătură cu acestea).
Se consideră că gîndurile negative automate au o influentă directă asupra stărilor de spirit şi,
prin urmare, sînt foarte importante în cadrul oricărei terapii cognitiv-comportamentale. Ele au
o serie de caracteristici comune:
 după cum sugerează numele, nu este necesar ca oamenii să se străduie să aibă gînduri
negative automate - ele se întîmplă pur şi simplu, în mod automat şi fără efort (deşi
poate fi nevoie de un efort pentru a le acorda atenţie şi pentru a le observa);
 sînt gînduri specifice cu privire la anumite evenimente sau situaţii. Deşi pot deveni
stereotipuri, îndeosebi în cazul problemelor cronice, pot totodată să varieze destul de
mult de la un moment la altul şi de la o situaţie la alta;
 sînt sau pot deveni cu uşurinţă conştiente. Majoritatea oamenilor fie conştientizează
acest tip de gînduri, fie pot învăţa rapid să le conştientizeze, dacă exersează puţin
monitorizarea lor;
 pot fi atît de scurte şi de frecvente şi atît de obişnuite, încît nu mai sînt „auzite". Sînt
atît de integrate în mediul nostru mintal obişnuit, încît, dacă nu ne îndreptăm atenţia
asupra lor, este posibil să nu le sesizăm, la fel cum în cea mai mare parte a timpului nu
observăm faptul că respirăm;

28
  deseori sînt plauzibile şi sînt considerate ca adevăruri evidente, îndeosebi atunci cînd
apar emoţii puternice. În cea mai mare parte a timpului nu le punem sub semnul
întrebării, ci pur şi simplu le luăm ca atare. Unul dintre paşii esenţiali ai terapiei este
de a-i ajuta pe clienţi să renunţe la a-şi accepta ca atare gîndurile negative automate,
astfel încît să reuşească să facă un pas înapoi şi să se analizeze cu realism. După cum
susţine un motto frecvent invocat în terapia cognitiv-comportamentală, „Gîndurile sînt
opinii, nu realităţi" ; asemenea tuturor opiniilor, ele pot fi sau nu realiste;
 deşi, de obicei, discutăm despre gîndurile negative automate de parcă ar fi constructe
verbale - de exemplu, „Nu sînt bun de nimic" -, este important să conştientizăm faptul
că ele pot lua şi forma unor imagini. De exemplu, în fobia socială, mai degrabă decît
să formuleze în cuvinte gîndul „Unii oameni mă consideră ciudat", o persoană poate să
aibă o anumită imagine mintală despre sine, vizualizîndu-se ca fiind roşu la faţă,
transpirat şi incoerent.
datorită efectului lor imediat asupra stărilor emoţionale şi datorită accesibilităţii lor, gîndurile
negative automate sînt abordate, de obicei, la începutul terapiei.
Convingeri fundamentale
Aflate la celălalt capăt al scalei, opus capătului la care se situează gîndurile negative
automate, convingerile fundamentale reprezintă „orizontul fundamental" al unei persoane,
convingerile lor esenţiale cu privire la sine, la alţi oameni sau la lume în general. Convingerile
fundamentale au următoarele caracteristici:
 în general, nu pot fi imediat conştientizate. Uneori e nevoie ca ele să fie deduse din
observarea gîndurilor şi comportamentelor caracteristice ale unei persoane în situaţii
diferite;
 în general, se manifestă sub forma unor afirmaţii cu caracter absolut: de exemplu,
„Sînt un om rău" sau „Nu trebuie să ai încredere în alţii". Spre deosebire de gîndurile
negative automate, de obicei nu variază mult de la un moment la altul sau de la o
situaţie la alta, fiind considerate de către persoana respectivă ca adevăruri
fundamentale aplicabile în toate situaţiile;
 de obicei sînt dobîndite la începutul vieţii, ca urmare a unor experienţe din copilărie,
însă uneori pot apărea sau se pot modifica şi ulterior - de exemplu, ca urmare a unei
traume severe;
 în general, nu sînt abordate în mod direct în cadrul terapiei pe termen scurt, axată pe
anumite probleme, cum ar fi tulburările anxioase sau depresia majoră (deşi pot fi
modificate chiar şi aşa). Abordarea lor directă ar putea fi mai importantă în terapia
unor probleme cronice, cum ar fi tulburările de personalitate.

Caracteristici de lucru
Terapia cognitiv-comportamentală este axată pe probleme şi este structurată, iar terapeutul
colaborează cu clientul în scopul de a menţine structurarea şedinţelor. Astfel, la începutul
fiecărei şedinţe se va stabili împreună cu pacientul o agendă de lucru clară. Terapeuţii
specializaţi în terapia cognitiv-comportamentală se implică în mod activ în relaţia cu
pacientul, iar modul în care evoluează şedinţa este rodul unui efort comun. In primele etape
ale terapiei, conţinutul şedinţelor va fi hotărît în mare parte de către terapeut, însă
responsabilitatea va fi preluată treptat şi de client, pe măsură ce tratamentul progresează. De
exemplu, sarcinile de lucru pentru acasă vor fi stabilite iniţial de către terapeut, însă pe măsură
ce tratamentul progresează, clienţii vor căpăta un rol din ce în ce mai important în stabilirea
sarcinilor pentru întîlnirile ulterioare. Gradul în care clientul determină conţinutul şedinţelor
depinde în parte de personalitatea, de convingerile şi de atitudinile acestuia. O persoană
autonomă ar putea să preia controlul încă de la începutul tratamentului, în timp ce o persoană
mai dependentă va beneficia de pe urma preluării treptate a responsabilităţii.

29
Terapia cognitiv-comportamentală utilizează frecvent rezumatele şi feedbackul pe durata
şedinţelor, acestea reprezentînd o modalitate de a derula şedinţa conform planului prestabilit.
Rezumatele trebuie să includă emoţiile descrise de client şi semnificaţia evenimentului sau a
situaţiei din perspectiva acestuia. Acestea nu trebuie să constituie o interpretare a lucrurilor
afirmate de client. Este mai bine să fie utilizate cuvintele proprii ale clientului, într-o măsură
cît mai mare.
Totodată, este important de obţinut feedback cu privire la şedinţă; de exemplu, ce anume a
fost de folos, inutil sau deranjant. Clienţii tind să ofere un feedback autentic dacă le este
explicat încă de la începutul tratamentului de ce anume feedbackul este important şi dacă sunt
încurajaţi în mod sincer să îl ofere.
De asemenea, fiecare şedinţă poate începe cu o solicitare de feedback cu privire la şedinţa
anterioară - ce anume a fost util sau ducă respectivul client are idei noi legate de discuţia
anterioară.
La finalul întâlnirilor se vor formula teme pentru acasă. Acestea se stabilesc de comun acord
între terapeut şi client, cu scopul de a prelungi demersul terapeutic în mediul real de viaţă a
pacientului. Temele trebuie formulate într-un mod clar, concret, notându-se cu exactitate ce
trebuie să întreprindă clientul, unde, când şi în ce condiţii. Terapeutul va negocia cu pacientul
numărul de repetări şi se va asigura că pacientul a înţeles ce are de făcut, care este scopul
sarcinii, dacă este capabil s-o ducă la îndeplinire şi piedicile care ar putea să-i stea în cale.
Putem spune ca acest tip de terapie are la bază un demers de învăţare, în care se lucrează
concret cu clientul şi se evaluează permanent efectele pe care le au aceste schimbări în
comportament şi în gândire. Terapia cognitivă se bazează pe o teorie a personalităţii care
afirmă că felul în care cineva gîndeşte determină în mare masură felul în care simte şi se
comportă. Din punct de vedere cognitivist, personalitatea apare ca o "caracteristică
individuală a subiectului uman, care determină modul său particular de interacţiune
socială, prin care evaluează impresiile, influenţele şi cerinţele mediului şi prin care se
diferenţiază de ceilalţi" (T.B.Sieler, în vol. "Fondations of Cognitive Therapy");
personalitatea se bazează pe structuri cognitive şi pe sistemul structural specific, pe care
individul şi l-a dezvoltat în timpul vieţii şi istoriei sale, pe baza influenţelor interne şi
externe.
Obiectivul principal al terapiei cognitiv – comportamentale este învăţarea de noi modele de
comportament şi a noi deprinderi de a face faţă situaţiei, altfel spus construirea
patternurilor (abilităţilor) de rezolvare de probleme.
S-a constatat că terapia cognitivă dă rezultate la fel de bune ca medicaţia antidepresivă;
diferenţa constă în aceea că, dacă se întrerupe medicaţia, depresia revine, pe când clientul
depresiv care a urmat psihoterapie rămâne cu anumite tehnici de autoreglare psihică. Pentru
ca un subiect să se simtă mai bine, el trebuie făcut să înţeleagă că atitudinile şi gândurile
declanşează stări emoţionale şi că, dacă îşi va modifica stilul de a gândi, se vor modifica şi
stările afective, şi comportamentul. În prezent, psihoterapia cognitivă şi comportamentală
ocupa locul 1 în lume în ce priveste eficienţa (în tarile anglo-saxone acest tip de terapie este
singurul platit de catre asigurarile medicale).
Terapia cognitivă şi cea cognitiv-comportamentală îi ajută pe subiecţi în revizuirea
comportamentului, prin modificarea modului de a gândi. persoana care reuşeşte să-şi schimbe
modelele negative de gândire va avea o imagine de sine mai bună, va trăi mai puţine stări de
depresie şi anxietate, se va angaja în relaţii satisfăcătoare cu ceilalţi şi va avea un randament
mai bun în activitate.

Structura demersului terapeutic:

30
Primul pas, dupa evaluarea anamnestică, în aceste terapii îl reprezintă explicarea modului în
care gândurile şi atitudinile influenţează stările afective. Burns realizează o listă care
ilustrează modul în care gândurile sunt legate de stările afective ale persoanei:

STAREA AFECTIVĂ GÂNDURILE DECLANŞATOARE

tristeţe, depresie subiectul nutreşte gânduri legate de o pierdere
(respingerea de persoana iubită, pierderea serviciului,
pierderi materiale, eşecul în îndeplinirea unui scop, etc)

culpabilitate, ruşine subiectul crede că a rănit pe cineva sau că nu a reuşit să

traiască după propriile standarde.culpabilitatea derivă
din autocondamnare. ruşinea derivă din gândurile
legate de pierderea prestigiului.
supărare, iritare, resentimente subiectul crede că altcineva îl nedreptaţeşte sau
încearcă sa profite de pe urma sa.
implică gânduri legate de faptul că datele realităţii nu
frustrarea corespund expectaţiilor persoanei. subiectul doreşte ca
lucrurile să se fi desfasurat altfel (referitor la propria
persoană sau la evenimente externe)
anxietate, îngrijorare, panică subiectul gândeste că se afla în pericol deoarece se
poate produce un eveniment neplăcut
inferioritate şi sentiment de subiectul se compară cu cei din jur şi ajunge la
subestimare concluzia că nu este atât de valoros ca ei
singurătate subiectul işi spune că este nefericit pentru că nu
primeşte suficientă dragoste şi atenţie
lipsa de speranţă, descurajare subiectul e convins de faptul că necazurile sale vor
continua la nesfârşit

Subiectul trebuie să conştientizeze că, în ciuda convingerii sale cu privire la validitatea

gândurilor negative, majoritatea acestora sunt distorsionate şi nerealiste. Burns preciza faptul
că, uneori, gândurile negative pot fi adevărate şi realiste. În această situaţie, subiectul trebuie
să înveţe să accepte stările afective justificate şi să facă faţă adecvat situaţiei. Trebuie însă
făcută diferenţa între stările adecvate şi cele neadecvate; tristeţea este adecvată, disperarea –
nu; îngrijorarea este adecvată, panică – nu. Burns porneşte de la ideea că subiectul doritor de
autoperfecţionare trebuie să sesizeze foarte bine distincţiile între gândurile realiste şi emoţiile
adecvate situaţiei, pe de o parte, şi cele distorsionate, autoperturbatoare, pe de altă parte.
Înainte de a se trece la descoperirea şi combaterea gândurilor negative, clienţii trebuie să
înveţe sa descopere distorsiunile cognitive ce apar des în modul lor de a gândi. Burns a
identificat zece tipuri de distorsiuni cognitive:
1. stilul de gândire “totul sau nimic” se referă la tendinţa de apreciere a lucrurilor în culori
extreme (dacă un lucru nu a fost realizat perfect, el va fi considerat ca fiind un eşec).
2. suprageneralizarea: subiectul consideră că un eveniment negativ singular reprezinta un
model care se va repeta la nesfârşit, el utilizand termeni ca “totdeauna”, “niciodata”.
3. filtrarea mentală cu concentrare asupra negativului: subiectul alege un singur eveniment
negativ şi se concentreaza asupra lui astfel încât întreaga realitate devine deformată.

31
4. desconsiderarea pozitivului: subiectul respinge toate evenimentele pozitive, afirmând că
acestea nu contează. dacă a realizat un lucru bun, işi spune “nu este suficient de bun”, “dacă l-
am facut eu înseamnă că era mult prea usor”.
5. desprinderea unor concluzii pripite: interpretarea negativă a unor situaţii când nu există
suficiente date pentru a trage concluzia respectivă. În acest caz putem vorbi despre:
a. “citirea gândurilor”: subiectul conchide în mod arbitrar că o persoană îi este ostilă, fara a
verifica însă acest lucru.
b. “ghicirea viitorului”: subiectul prezice faptul că lucrurile vor lua o întorsatură proastă.
6. amplificarea: subiectul exagerează importanţa problemelor sau defectelor sale,
minimalizând calitatile sau succesele.
7. judecata afectiva: clientul işi spune că stările afective negative reflectă cu adevărat
realitatea: “dacă imi este frică sa zbor, înseamnă că zborul este periculos”.
8. imperativele categorice: lucrurile trebuie să corespundă neapărat gândurilor sau
expectatiilor sale: “nu ar fi trebuit să fac acele greşeli”, “el ar trebui să mă iubească”.
9. etichetarea: forma extremă a tipului de gândire “totul sau nimic”. în loc sa spuna că a
făcut o greşealăla, subiectul işi pune o eticheta : “sunt un ratat, un prost”. etichetarea este o
maniera iraţionala de a gândi deoarece oamenii nu pot fi identificaţi în totalitate cu faptele lor.
etichetele negative pot fi aplicate propriei persoane sau unor terti.
10. personalizarea şi blamarea: a. personalizarea se referă la faptul că subiectul se simte
responsabil pentru o situaţie pe care nu o poate controla :o sotie maltratată işi spune că dacă ar
fi o mai bună gospodină, sotul nu ar mai bate-o. b. blamarea se referă la faptul că subiectul îi
învinovateste pe altii pentru lucrurile negative din viaţa lui : căsnicia mea nu merge pentru că
sotul meu este iresponsabil (s-a făcut şi o etichetare).

Paşii pentru combaterea gândurilor negative automate:

Primul pas presupune ca terapeutul să ceară pacientului să identifice elementul perturbator
extern. I se cere să realizeze o descriere a problemei cât mai precisă. Pentru ca problema să fie
prezentată cât mai real, ea trebuie să se desfăşoare într-un anumit timp şi spatiu, trebuie
incluse persoane. Dacă persoana se simte inconfortabil fără să stie de ce, i se indică să noteze
ce făcea în acel moment (de exemplu “spălam vase, când am început să ma simt
inconfortabil”).
Al doilea pas presupune notarea de către pacient a stărilor afective negative pe care le trăieşte
şi evaluarea intensităţii acestora pe o scală de la 0 la 10 sau de la 0 la 100.
În al treilea pas clientul este învăţat să-şi adreseze întrebari de tipul “ce-mi spun în gând în
situaţia care ma supără?”. Se noteaza gândurile negative automate care vor fi ulterior evaluate
pe aceeaşi scală 0-10 sau 0-100 în functie de cât de mult crede pacientul în ele. După
identificarea lor, i se cere acestuia să identifice distorsiunile cognitive care stau la baza lor.
În al patrulea pas, combaterea gândurilor negative disfuncţionale se va realiza folosind
dialogul socratic. Întrebarea standard pe care clientul trebuie să şi-o adreseze este: “ce dovada
am eu că acest gând este adevărat?”. Pacientul va găsi şi conştientiza distorsiunile şi va
accepta nuanţele şi alternativele, care trebuiesc evaluate pentru a stabili limitele şi avantajele,
argumentele şi contraargumentele.
Vom prezenta o serie de modalităţi de facilitare a combaterii gândurilor şi convingerilor
disfuncţionale şi de găsire a nuanţelor şi alternativelor:
• tehnica unui caz similar: unui subiect care nutreste gânduri excesiv de autocritice i se
recomandă să–şi adreseze întrebarea: “oare ce sfat i-as da unui prieten care seamănă mult cu
mine şi care are o problema asemănătoare?”.
• tehnica experimentală: când apare un gând negativ, subiectul ar putea fi învăţat să
verifice sub forma unui experiment în ce măsura gândul respective este adevarat.

32
• stilul de gândire “nuanţe de cenuşiu”: subiectul este învăţat să se întrebe dacă nu
cumva gândeste în nuanţe de alb şi negru. Apoi este învăţat să reevalueze situaţia pe o scală 0-
100.
• metoda interviului: se poate evalua veridicitatea gândului negativ întrebând şi alţi
oameni ce părere au în legătura cu adevărul gândului respectiv.
• metoda reducerii la absurd: pacientul care se confruntă cu un gând negativ este
instruit să se întrebe: “ce înteleg eu prin aceasta? Nu recurg cumva la etichete vagi?”. Metoda
este utilă mai ales ales când apare distorsionarea numita etichetare.
• metoda semantică: reprezinta o tehnica de combatere a afirmaţiilor categorice de tipul
“trebuie neaparat”. Clientul învaţă să înlocuiască aceste afirmaţii cu unele mai puţin încărcate
afectiv “ar fi de dorit să iau examenul cu nota mare”
• reatribuirea: se potriveşte în cazul în care constatăm că subiectul utilizează
personalizarea sau autoblamarea. Clientul va învăţa să identifice şi alte cauze pentru situatia
dezagreabila în afara de cea considerata de client ca fiind cea mai importantă.
• analiza costurilor şi beneficiilor: aceasta tehnica abordeaza gândul negativ nu din
perspectiva veridicităţii ei, ci din aceea a motivaţiei de a-l menţine (învaţă să întrebe ce va
avea de câstigat şi ce de pierdut dacă mentine gândul respectiv).
Al cincilea pas presupune înlocuirea gândurilor negative cu alternative mai realiste.
Ultimul pas se referă la reevaluare: cât de mult mai crede pacientul în adevarul gândului sau
negativ? Cum evalueaza acesta intensitatea starilor afective negative asociate gândurilor.
În final, gândurile alternative pot fi transformate şi în sugestii care pot fi ulterior folosite în
relaxarea sau hipnoza clientului.

PSIHOTERAPIA RATIONAL - EMOTIVA (REBT)

Acest tip de terapie reprezintă o combinaţie a unor tehnici din cadrul terapiei comportamental-
cognitive cu elemente de abordare filosofică. Albert Ellis, întemeietorul acestei abordări îşi
defineşte metoda ca o psihoterapie activ-directivă de scurtă durată (5-15 sedinţe).
REBT nu reprezintă doar un demers cognitiv, ci şi unul filosofic, Ellis spunînd: dacă oamenii
s-ar baza pe o filosofie adecvată de viaţă, şi-ar putea modifica astfel şi modul de gândire şi
comportament. Nevroticii se vor autoperturba mai puţin atunci când sunt confruntaţi cu
situaţii traumatizante dacă renuntă la modul dogmatic, absolutist şi lipsit de logică de a
interpreta obiectele realităţii.
Ca şi alte sisteme de psihoterapie scurtă, REBT oferă pacientului tehnici eficiente de
rezolvare a problemelor şi tehnici de antrenare a abilităţilor de a face faţă vieţii. Ceea ce
deosebeşte de psihoterapia comportamental-cognitivă este că acest sistem îi ajută pe
clienti să se modifice atunci când se află într-o situaţie disfuncţională şi abia apoi să
modifice situaţia. Dacă subiectul modifică evenimentul exterior, se simte mai bine şi nu mai
manifestă dorintă de schimbare. De aceea nu se lucrează foarte mult asupra unor soluţii
practice până în momentul în care clientul nu renunţă la pattern-ul negativ de gândire.
REBT işi propune să conducă la o ameliorare de lungă durată, clienţii să renunţe la
simptomele lor, să reducă comportamenele disfunctionale şi să menţină progresul făcut în
terapie.
REBT este un sistem terapeutic ce se vrea foarte scurt, deşi şi Ellis recunoaşte că în cazul
unor clienti dificili durată terapiei se poate prelungi.
Acest sistem presupune învăţarea rapidă a ABC-ului metodei.
În prima şedinţă i se explică clientului că un eveniment nefericit activator (A) contribuie dar
nu produce perturbarea psihică. Stările dezaptative (C) sunt reprezentate de către consecinţele
emotionale şi comportamentale. Ellis spune că persoanele se perturbă pe ele însele datorită
opiniilor iraţionale cu privire la evenimentul activator (B - beliefs).

33
 Ellis identifică 3 categorii de convingeri (credinţe) iraţionale:
1. trebuie să fac totul foarte bine şi să câstig aprobarea celorlalţi pentru că altfel sunt
lipsit de valoare;
2. ceilalţi trebuie să-mi acorde consideraţie, altfel trebuie pedepsiţi;
3. viaţa trebuie să-mi ofere tot ce doresc repede şi uşor şi să nu-mi rezerve nimic din ceea
ce nu-mi doresc.
Aceste credinţe conduc la gîndurile negative automate ce apar la indivizii cu tulburări
emoţionale ( sunt lipsit de valoare ptr. că.....);
Terapeutul arată clientului diferenţa uriaşă dintre credinţele raţionale conform cărora subiectul
îşi exprimă dorinţa ca evenimentul să se amelioreze şi credinţele absurde care reprezintă
cerinţe absolutiste şi absurde, conform cărora evenimentul activator trebuie cu orice preţ să fie
ameliorat.
Din prima şedinţă, i se arată clientului cum să lupte prin metoda contraargumentului şi să se
ajungă la noua filosofie de viaţă. Acesta filosofie va genera stări afective eficiente şi
comportamente sănătoase.
Putem vorbi despre o serie de particularităţi ale REBT:
A. Cu cât terapeutul este mai activ şi mai directiv atunci când explică clientului
schema, cu atât clientul va învăţa mai repede să se autoajute.
B. Terapeutul trebuie să manifeste în faţa pacientului încredere că psihoterapia dă
rezultate rapide şi eficiente, dar această încredere nu trebuie exagerată (clientul trebuie să afle
că în majoritatea cazurilor se obtin rezultate).
C. În acest demers temele pentru acasă sunt esenţiale (liste cu gânduri negative,
modalităti de contraargumentare a acestora si înlocuirea lor cu unele rationale).
D. În ce priveşte partea comportamentală, apare o diferentă faţă de alte terapii: în
cadrul terapiei raţional emotive se folosesc sarcini cu caracter imploziv. Terapeuţii din
cadrul psihoterapiilor cognitiv-comportamentale aplică sarcini gradate (desensibilizare in plan
real sau imaginativ), lucrându-se o dată sau de doua ori pe săptamână. În cadrul REBT rareori
se procedează astfel. De cele mai multe ori se prescriu exerciţii care se repetă de 10-20 de ori
pe zi. Când se administrează sarcini implozive, durata terapiei scade.
E. Iniţierea unor acţiuni ferme impotriva gândurilor negative. Terapeutul trebuie să-l
înveţe pe client cum să lupte împotriva acestora, demonstrându-i că o argumentare slabă
duce doar la un insight de natură intelectuală, pe când o argumentare fermă produce insight
atât în plan intelectual cât şi comportamental.
F. Trebuie să se facă o discriminare între sentimentele adecvate şi cele inadecvate.
De la începutul terapiei, pacientul este învăţat să facă diferenţa între stările afective adecvate
care apar la declanşarea evenimentului psihotraumatizant şi cele neadecvate (panică, dispreţ,
ură). Se demonstrează că aceste gânduri irationale generează sentimente inadecvate. Clientul
este ajutat să devină mai realist şi mai logic şi să renunţe la gândurile fără rost.
Există şi o varianta a REBT de grup. REBT poate fi aplicată individual, individual în
combinatie cu cea de grup, sau grup ca atare. În grup se obtin rezultate mai bune deoarece:
 Pacienţii realizează că şi alţii au probleme emoţionale ca şi ei şi văd cum se
luptă aceştia să şi le rezolve.
 Pacienţii işi discută între ei gandurile iraţionale, obţin sprijin şi sunt încurajaţi
să-şi facă temele pentru acasă.
 Se pot realiza jocuri care au drept scop lupta de înlăturare a gândurilor
negative.
REBT poate fi utilizată şi în combinatie cu alte metode terapeutice: terapii de formă sistemică,
analiză tranzacţională, terapii experenţiale sau chiar unele tehnici specifice psihanalizei.

34
Cu toate acestea, Ellis considera că este de dorit evitarea anumitor proceduri neelegante
(aceeastă evitare poate conduce şi la scurtarea timpului de terapie şi la obţinerea unor
rezultate mai stabile în timp):
 Trebuie evitată metoda asociatiei libere: acestă metodă pune în evidenţă
materiale bune pentru a scrie un roman, dar nu pentru identificarea rapidă a gândurilor
iraţionale. Acestă metodă impiedică chestionarea directă, argumentările şi strîngerile de
dovezi.
 Analiza visurilor: visul nu mai este considerat calea regală de acces la
inconştient, ci un fel de ladă de gunoi a unor fragmente de materiale adunate din timpul zilelor
anterioare. Analiza se practică rareori şi doar pentru a căuta în vis elemente ale credintelor
iraţionale.
 Trebuie evitată o atitudine prea apropiată a terapeutului. Încercarea de
a da căldură afectivă, suport psihic are ca rezultat faptul că pacientul va dori mai multe
şedinţe, dezvoltând dependenţă de terapeut (nevoie de dragoste şi toleranţă). Se propune o
atitudine empatică, încărcată de feed-back.
 Trebuie evitată furnizarea unui număr prea mare de detalii legate de
evenimentul declanşator. Mulţi clienţi au tendinţa de a descrie evenimentul nefericit prin
povestiri lungi, pline de detalii. Acest lucru poate avea până la un punct un caracter de
catharsis, dar nu-i schimbă pe pacienti. Aceasta practică consumă timp şi-l încurajează pe
client să se scufunde în nefericirea sa. Terapeutul trebuie să ceară clientului să rezume
problema şi să se concentreze asupra gândurilor negative şi a consecinţelor lor în plan
emoţional şi comportamental.
 Trebuie evitată vorbăria compulsivă cu privire la propriile sentimente.
Clientul obişnuit cu alte tipuri de terapii manifestă tendinţa de a reveni obsedant la trăirile
sale. În acest caz, terapeutul ar trebui să spună ceva asemănător cu: “înţeleg ce ai simţit şi
cred că multe dintre trăirile tale sunt justificate, dar să ne concentrăm asupra sentimentelor
dăunătoare, la ceea ce gândesti şi faci pentru a le mentine”.
 Evitarea excesului de gândire pozitiva. Excesul de gânduri pozitive are
următoarele dezavantaje: pe de o parte gândurile pozitive pot avea un caracter utopic şi astfel
clientul poate fi dezamăgit şi pe de alta gândurile pozitive contribuie la obtinerea unor
rezultate înalte, dar implică ideea că pacientul trebuie să reuşească cu orice pret.
Este mai indicată o abordare filosofică (chiar dacă nu fac acest lucru întotdeauna bine, voi lua
în calcul doar performantele) şi nu una pragmatică (pot face asta mai bine – performanţă).
Pentru a se produce restructurarea atitudinală, se propune:
 Clientul trebuie să constientizeze ca el se perturbă pe el însusi mai mult decât îl
perturbă evenimentele de viată.
 Trebuie implementată convingerea că omul poate refuza să se lase perturbat de
elementele minore care s-au produs sau care s-ar putea produce, iar dacă perturbarea s-a
produs, acesta poate fi înlăturată.
 Este necesară conştientizarea faptului că nu dorinţele sau valorile personale sunt cele
ce-i perturbă pe oameni, ci cerintele absolutiste si rigide în legătură cu acestea.
 Clientii trebuiesc convinşi de faptul că asupra stilului iraţional de gândire trebuie
lucrat, că nu există minuni, ci doar acţiuni tenace în directia autoperfectionării.
 Dacă clientul dezvoltă vreun interes de tip exterior pe termen lung, acesta va proiecta
scopuri, ceea ce îl ajută. Ellis işi încurajează clienţii să-si facă cât mai multe planuri pe termen
lung.
REBT aduce o serie de avantaje:
 Clienţii işi comută atenţia de la simptomele lor;
 Existenţa lor începe să capete un sens, renunţând astfel la sentimentele de inutilitate;

35
 Dacă scopurile sunt corect proiectate, clientii încep să obţină satisfacţii de pe urma lor,
acceptând astfel mai usor părtile mai putin agreabile ale existentei lor
 Dacă clientii obtin succese, se autopercep ca fiind valoroşi şi utili.

TERAPIA CONTEXTUAL MODULARĂ

Terapia contextual modulară (CMT) s-a dezvoltat având ca obiectiv tratamentul tulburărilor
posttraumatice şi presupune un angajament terapeutic intensiv pe parcursul a 6 şedinţe.
Problemele clienţilor sunt discutate avându-se în vedere contextul apariţiei acestora şi
contextul resurselor care ar putea fi relevante pentru clienţi în rezolvarea problemelor. Fiecare
sesiune/şedinţă propune clientului un angajament diferit. Abordarea psihoterapeutică oferă
clienţilor o indicaţie clară a planului lor de tratament şi posibilitatea acestora de a participa la
monitorizarea şi evaluarea direcţiilor desfăşurate cât şi a progresele realizate în terapie.
Elaborată după anii 1990, de australianul Francis MacNab terapia contextual-modulară a fost
bine primită de clienţi în mod special datorită numărului mic de şedinţe.
Caracteristici principale :
 Focalizarea demersului terapeutic. În fiecare şedinta de psihoterapie se urmăresc
obiective foarte precise. Este incurajat activismul clientului, care este ajutat să treacă
din postura pasivă, într-o postura activă, de individ care realizează planuri pentru o
noua etapă de viaţă.
Psihoterapia nu mai are ca obiectiv doar reducerea simptomelor sau modificarea unor
comportamente, ci presupune dezvoltarea unor strategii de a face faţă anxietăţii, cultivarea
stimei de sine şi realizarea unor modificări în contextul social în care se regăseşte persoana.
 Sunt utilizate strategii din sisteme terapeutice diverse şi toate acestea sunt combinate
într-un demers sistematic. Sistemul este flexibil, în sensul că el poate fi adaptat în
funcţie de fiecare caz în parte.
 Psihoterapia contextual modulară conţine elemente de: terapie dinamică, terapie de
suport, tehnici de relaxare, autoreglare psihică, terapie comportamentală, precum şi o
abordare filosofică (asemănătoare cu terapia experienţială).
MacNab observa ca, indiferent de cât de mare importanţă este acordată psihodiagnozei,
majoritatea demersurilor terapeutice nu sunt suficient de sistematice, astfel că rezultatele
depind mai mult de talentul terapeutului decât de tehnica aplicată. În cadrul utilizării
psihoterapiei contextual- modulare se preîntâmpină abandonul psihoterapiei de catre clienţi.
Psihoterapia contextual modulară nu are la bază o anumita concepţie teoretica, aceasta
plasând individul în sistemul de viaţă. Terapia se realizează în şase sedinte, acest număr
putând fi mărit. După şase şedinţe, terapeutul poate aprecia dacă se continua terapia, dacă s-au
rezolvat anumite probleme sau este nevoie de o altă forma de terapie împreună cu clientul său.

Caracteristici ale terapeutului:

 Dezvoltă la client o filosofie a sănătăţii şi funcţionării personale eficiente.
 Îl ajută pe client să-şi formeze anumite strategii adaptative.
 Acţioneaza în direcţia actualizarii disponibilităţilor umane latente.
 Corectează obiectivele greşit stabilite ale terapiei; înlătură confuzia şi lipsa de coerenţă
logică a demersului terapeutic.
 Reduce şansa de abandon a psihoterapiei şi costurile ridicate ale acesteia.

CMT este un demers limitat in timp, încurajand persoana să-şi abordeze problemele ca pe
nişte priorităţi şi să nu intre în capcana beneficiilor secundare. CMT reprezintă un proces de
colaborare între client şi terapeut. Demersul este focalizat pe prezentarea problemei, după care
36
se trece la examinarea rapida a proceselor psihopatologice care au provocat si menţinut
problema.
În CMT se ia în considerare descrierea pe care o realizează persoana pentru modul său de
funcţionare, clientul fiind plasat în context, în relaţia sa cu lumea, cu ceilalţi, cu mediul
înconjurător. Terapeutul va pune accent pe forţa personalităţii clientului său şi pe
achiziţionarea unor deprinderi de autocontrol. Abordează şi conexiunile dintre vechile
psihotraume şi problemele actuale, după care se trece la restructurarea cognitivă şi la
reconstrucţia capacităţii clientului de a lua decizii.
Planul de psihoterapie este explicat clar, încă din prima şedinţă, şi se solicita colaborarea
activă a clientului. Interviul preliminar va urmari să exploreze dificultăţile şi deficitele din
sfera personalităţii şi a comportamentului, precum şi obiectivele pe care şi le propune clientul
pentru succesul terapiei.

Elementele principale:
 aspecte biologice referitoare la simptome, rigidităţi, flexibilităţi, eventuale probleme
somatice;
 lumea celorlalţi – sunt abordate relaţiile interpersonale, deficitele îin plan socio-
comportamental, frustările, nevoia de intimitate, abilităţile sociale (comunicarea);
 lumea interioara a eului – imaginea de sine, lumea interioară a fanteziilor, satisfacţiile
şi insatisfacţiile personale, posibilităţile şi limitele autocontrolului.
 lumea ideilor şi valorilor – se insistă pe proiectare de sensuri şi scopuri, pe elaborarea
unor planuri de viaţă.

Demersul terapeutic
Fiecare terapeut poate scoate sau adăuga ceea ce doreşte. Şedinţa durează între 60 şi 90 de
minute, fără să depăşească 120 de minute.

Şedinţa nr.1
Terapeutul stabileşte o relaţie empatică şi caldă cu clientul şi investighează anumite
particularităţi ale personalitaţii sale, a problemelor, simptomelor şi contextului. Sunt solicitate
informaţii despre:
 Eveniment: participarea persoanei la eveniment aşa cum este ea percepută de client,
realităţile asociate.
 Reacţiile la eveniment: când a avut loc evenimentul, reacţiile în momentul respectiv,
reacţiile care au urmat (întarziate), gradul de extensie al tulburărilor psihopatologice şi
al dezorganizării psihice, ce arii ale psihicului au fost afectate.
 Încercările clientului de a ţine sub control situaţia, simptomele, reacţiile şi tulburările.
Este importantă evaluarea capacitaţii de autocontrol emoţional, comportamental,
nivelul activităţii cognitive.
 Problemele secundare, efectele acestora, capacitatea de a le controla.
 Istoria medicala şi psihică a clientului.
 Capacitatea acestuia de a face faţă stresului, traumelor şi dificultăţilor. Este testată în
special forta egoului, structura psihicului şi a potenţialului adaptativ.

Se stabilesc obiectivele terapiei - recâştigarea capacitaţii de autocontrol.

- dezvoltarea abilitaţilor de a identifica şi controla noua
situaţie.
- vindecarea rănilor emoţionale produse de traumă.
- atragerea clientului către colaborare în cadrul procesului
terapeutic.
37
 - analizarea expectaţiilor clientului faţă de terapie.
Terapeutul explică modul de funcţionare al psihoterapiei şi îl învaţă pe client o tehnică simplă
de relaxare. Se trasează ca sarcină pentru acasă practicarea relaxarii şi autoevaluarea stărilor
emoţionale.

Şedinţa nr.2
Are ca obiective controlul anxietaţii şi al panicii.
 se recapitulează prima şedinţă şi modul de îndeplinire a temelor pentru acasă.
 terapeutul discută cu clientul mecanismele apariţiei şi producerii unor simptome.
 se trece apoi la învăţarea unor tehnici de management a anxietaţii, reacţiilor acute la
stres. Terapeutul explică clientului diferenţa între evenimentul trecut şi reacţiile
prezente. Va explica modurile în care anxietatea se manifestă, inclusiv reacţiile
negative precum şi stările afective asociate (neajutorare, depresie, disperare) şi se va
examina măsura în care clientul a făcut faţă înainte acestor tulburări anxioase.
 trecerea în revistă a unor modele alternative de autocontrol a starilor afective
(desensibilizarea sistematica, tehnica imagianţiei dirijate, hipnoză, tehnica respiraţiei).

Şedinţa nr. 3
Are ca obiectiv principal analiza trecutului.
Se realizează trecerea în revistă a istoricului persoanei, cu urmatoarele subpuncte:
- cum se percepe subiectul pe sine însuşi.
- ce influente sau modele semnificative au acţionat la un moment dat asupra sa.
- pe ce s-a bazat.
- aprecierea de către subiect a conexiunilor din trecut şi a influentelor acestora în apariţia
problemelor actuale.
Persoana este încurajată sa exploreze modul în care percepe psihotrauma, maniera în care
a izbutit aceasta sa-i zdruncine capacitatea de autocontrol şi sa mediteze la măsurile care ar
duce la recâştigarea acestuia. Se discută procesul psihopatologic de a fi pentru sau împotriva
propriei persoane (în ce măsura se autoculpabilizează; denigrarea îl ajuta sa nu?)
Este frecventă autoculpabilizarea victimei.
Terapeutul îl ajută pe client să-şi dezvolte noi capacitaţi de a analiza vechile traume, se trece
în revistă semnificaţia cauzelor şi originilor problemelor actuale şi clientul este ajutat să
înţeleaga faptul ca are şi o alta alternativă de a face faţă existenţei. De exemplu “nu este atât
de important ceea ce ţi-au facut alţii, ci este mult mai important ce vei face tu cu ceea ce ţi-au
facut alţii”.

Şedinţa nr. 4
Se refera la modulul comportamental propriu-zis.
Clientul este dirijat să observe maniera în care îi funcţionează psihicul. El va învăţa să
identifice gândurile negative, modul iraţional şi negativ de a gândi, distorsiunile cognitive, să
conştientizeze legăturile dintre evenimente şi percepţii, evaluări şi interpretari, precum şi
legăturile dintre modul de a gândi, afectivitate, simptomatologie şi comportament.
Terapeutul îl va învăţa pe client să combată gândurile negative disfuncţionale şi să le
înlocuiasca cu unele mai realiste prin intermediul cărora va vedea partea bună a lucrurilor.

Şedinţa nr. 5
Are ca obiect orientarea către viitor.
 Reprezinta modulul filosofiei de viată. Terapeutul il va învaţa pe client să –şi adreseze
întrebari cu caracter existenţial şi să conştientizeze anumite aspecte legate de stilul de
viaţă: ce asteaptă ceilalţi de la mine?, ce cere viaţa acum de la mine?, privind în

38
 străfundurile fiinţei mele, mă întreb ce fac eu şi ce ar tebui sa fac?, cum reflectă
comportamentul meu o idee de viaţă care sa mă ducă la confort fizic şi psihic?.
 Se vor identifica resursele sale adaptative (hobby-uri, religie, preocupari în plan
social). Clientul trebuie să urmărească şi persoanele din anturaj care ar putea fi
interesate să-l asculte/ajute, grupuri suportive, diversele ritualuri, simboluri care pot sa
promoveze sanătătea psihica şi eficienţa.
 Apoi se realizează o evaluare a resurselor, care dintre ele sunt viabile, clientul optând
pentru unele sau altele.
 Urmează învăţarea modului în care clientul îşi poate găsi bunăstarea psihică în
contextul situaţiei posttraumatice.
 Subiectul este ghidat să conştientizeze modul de construire a unei noi etape de viaţă,
să iniţieze planuri pentru viitor şi modele asociative de acţiune. Terapeutul va solicita
clientului elaborarea unei povestiri eseu, în care să povestească cum îşi imaginează că
ar trebui sa fie viitorul, identificând acele aspecte care îi luminează viitorul.
 Se continuă practicarea relaxării, imaginaţiei dirijate şi a altor tehnici de eliminare a
stresului (inclusiv meditaţia).
 Terapeutul recomanda şi un stil de viaţă sănătoasă.

Şedinţa nr. 6
Se refera la problematica legată de imaginea de sine.
Obiective: întarirea ego-ului, antrenarea imaginii de sine ideale şi sublinierea unor succese şi
realizări din trecut. Terapeutul îl va ajuta să analizeze şi să reconstituie o atitudine pozitiva
faţă de propria persoana, sa-şi reconstruiască autostima.
Se trec apoi în revistă toate şedinţele de terapie, terapeutul îl interoghează pe client despre
ceea ce a obţinut din aceste şedinţe, se face o trecere în revistă a celor învăţate în timpul
terapiei (să-şi identifice problemele, să le plaseze într-un context, tehnicile de autocontrol,
legăturile dintre evenimetele trecute şi starea actuala, combaterea gândurilor negative,
formarea unor ancore de fixare în prezent, lucrul asupra imaginii de sine).

ORIENTAREA UMANISTĂ, EXPERENTIALĂ ÎN PSIHOTERAPIE

Psihoterapiile experenţiale au apărut ca o reacţie mai ales la psihanaliză,

care considera că omul este implacabil determinat de instinctele şi conflictele
inconştiente, care îi ghidează existenţa şi evoluţia. Adepţii orientării experenţiale
nu sunt de acord nici cu terapiile comportamentale, care transformă omul într-un
automat ce poate fi programat şi condus.
Demersul experenţial este mai curând filosofic şi pune accentul pe valorificarea
disponibilitatilor umane si are ca obiectiv contracararea alienării (înstrăinarii). Aceasta
psihoterapie este dedicată depăşirii experientelor umane obisnuite, fiind orientată pe găsirea

39
unui sens al vieţii. Experientialistii pun accent pe autodeterminare, creativitate, autenticitatea
fiintei umane, pe demersul de integrare corporal-spirituala. La baza psihoterapiilor
experienţialiste se află filosofia existenţialistă şi filosofia pe care se fundamentează tehnicile
orientale (yoga, zen etc).
Omul este considerat ca o entitate activa autoformativa, cu un potenţial psihic latent.
Tehnicile sunt de autoperfectionare, axate mai puţin pe vindecare, simptom sau boală.
Scopul terapiei consta in conştientizarea de către client a propriului eu sau atingerea unui
nivel superior de constiinţă.
Tulburările psihopatologice sunt considerate expresii ale scăderii potenţialului uman sau a
pierderii legăturii cu eul. Aceasta pierdere a unităţii nu este datorată unor conflicte
inconştiente, ci pierderii sensului existenţei si blocarii posibilitatii de manifestre a eu-lui.
Astfel,
 nevroza devine o expresie a disperarii existenţiale datorate înstrăinării eu-lui de el
însusi
 anxietatea este teama omului de a se confrunta cu limitele sale (moartea, sentimentul
neputinţei)
 originile sentimentului de culpabilitate sunt în ignorarea propriilor posibilităţi şi valori.
Idealul psihoterapiei este crearea omului spontan, autentic, activ si creativ. Terapia pune
accent pe trăirea emotiilor si trăirilor individuale. Aceasta trăire este mai curand un proces
afectiv decât unul cognitiv. Schimbarea terapeutică rezultă în procesul trăirii experienţei, prin
înţelegerea unor semnificaţii profunde a experienţelor de viaţă.
Relatia terapeutica este una umană, mutuală, încărcată afectiv, în cadrul careia fiecare dintre
cei doi parteneri încearcă în mod sincer si deschis sa comunice prin mijloace verbale sau
nonverbale. Terapeutul nu intră în relatie ca specialist, ci mai ales ca fiinta umana. Relatia nu
este de tip părinte-copil, profesor-elev, ci o relatie echilibrata, cum ar fi cea dintre prieteni sau
parteneri.
Această orientare pune accent pe trăirea emoţiilor şi a experienţei prezente, „aici şi
acum“. Această trăire a experienţei reprezintă un proces mai mult afectiv decât cognitiv.
Schimburile terapeutice rezultă în urma procesului trăirii experienţei. La ele contribuie în
foarte mare măsură tipul de relaţie dintre client şi terapeut.
C. Rogers, iniţiatorul acestui curent, considera că orice organism are tendinţa
înnăscută de a-şi dezvolta capacităţile la nivelul optim, atunci când este plasat în condiţii
optime. Concepţia rogersiană privind dezvoltarea umană este că fiinţa omenească are
capacitatea latentă, dacă nu manifestă, de a se înţelege pe ea însăşi, de a-şi rezolva
40
problemele. De asemenea, ea are tendinţa de a exersa aceste capacităţi. Ca potenţialităţi,
capacităţile şi tendinţele respective sunt inerente oricărui individ, dar exersarea acestora
reclamă un context de relaţii umane pozitive, favorabile conversaţiei şi ridicării eului,
relaţii lipsite de ameninţare şi provocare. Altfel spus, trebuie urmărită autonomia
individului ca persoană, prin crearea condiţiilor care să-i permită clientului să angajeze
direct în practică această autonomie, oricât de elementar ar fi nivelul iniţial la care se
angajează. Dezvoltarea este posibilă doar prin autoactualizare, astfel personalitatea se
dezvoltă după un model comparabil cu dezvoltarea fizică, care este determinată şi ea de
tendinţa de actualizare, exersându-se la un nivel elementar şi conducând la diferenţierea
funcţiilor şi organelor caracteristice maturizării fizice.

Experimentul ca întâmplare creativă, care conţine posibilitatea unor interacţiuni

esenţiale, este modalitatea principală de lucru. Scopurile experimentării creative, după
Zinker (1978), sunt :

1) lărgirea repertoriului de comportamente al clientului;

2) crearea condiţiilor care să permită autocreaţia, stimularea învăţării
experenţiale şi conturarea unor noi concepte despre sine;
3) rezolvarea conflictelor şi rezolvarea polarităţilor;
4) integrarea înţelegerii cu expresia motorie;
5) conştientizarea polarităţilor;
6) reintegrarea introiecţiilor;
7) găsirea circumstanţelor în care persoana se poate simţi puternică,
competitivă şi încrezătoare în sine şi poate acţiona ca atare.
Relaţia transferenţială există, dar transferul este rezolvat firesc, într-o manieră lipsită
de ameninţare, terapeutul acţionând indirect şi spontan asupra rezistenţelor subiectului, prin
intermediul permisivităţii şi neutralităţii.
În cadrul orientării experenţiale există curente terapeutice diferite. Acestea nu se bazează
neapărat pe o tehnică anume, ci pe integrarea fiinţei umane (experenţialistii afirmă că celelalte
terapii fac abuz de tehnici). Sunt şcoli care pun accentul pe comunicarea verbală, altele pe
tehnicile non-verbale, trăirea unor senzatii corporale, concentrări asupra respiraţiei, asupra
posturilor corporale). Printre cele mai cunoscute tehnici experenţiale se află:
 tehnica imaginaţiei dirijate
 tehnica dialogului mutual

41
  tehnici de relaxare musculara (relaxarea nu este centrata pe scop, în comparatie cu
tehnicile cognitiv-comportamentale)
 tehnici orientate pe controlul respiraţiei
 tehnici de gimnastică, masaj, presopunctura.

Cea mai cunoscuta variantă este cea a terapiei centrate pe client , varianta lui Rogers. El
înlocuieste denumirea de pacient cu cea de client (clientul respinge ideea de pasivitate).
Rogers era încrezător în fortele naturale de vindecare, considera terapia ca un proces de
îndepărtare a constrângerilor. Constrângerile îşi au originea în solicitarile nerealiste pe care şi
le impun oamenii atunci cand îşi impun să nu mai trăiasca un anumit gen de sentimente (de
exemplu: ostilitate). Negând că pot nutri sentimente urâte, oamenii nu mai sunt conştienţi de
natura reacţiilor lor, pierzând astfel contactul cu experienţa autentică, iar rezultatul este un
nivel de integrare psihică scazută.
Obiectivul principal al terapiei rogersiene este rezolvarea acestei probleme, şi anume
învăţarea clientului să se accepte pe sine. Terapeutul stabileşte un astfel de climat în cadrul
căruia clientul se simte acceptat necondiţionat, înţeles şi valorizat ca persoană. El se simte
liber să-şi exploreze gândurile şi sentimentele reale, sa-şi accepte ura, furia, resentimentele.
Pe măsură ce conceptul de sine devine mai actual, oamenii încep sa fie mai toleranti cu ei
înşişi, mai deschişi, mai integraţi.
În cadrul acestui sistem terapeutic (care se mai numeşte şi terapie nondirectivă) dirijarea
procesului terapeutic nu este sarcina terapeutului. Acesta nu dă răspunsuri, nu face
interpretări, nu sesizează prezenţa conflictelor inconştiente şi nu intervine activ în terapie. El
doar ascultă cu atenţie, cu atitudinea de acceptare a ceea ce spune clientul, întrerupând doar
pentru a reformula (reformularile nu trebuie sa contina evaluări, terapeutul doar parafrazând).
Astfel, clientul îşi conştientizează mai bine trăirile şi emoţiile.
Abordarea nondirectivă prezintă următoarele particularităţi:
 relaţia terapeutică este privită ca o experienţă mutuală şi evolutivă;
 se pune un accent mai mare pe aspectele emoţionale, comparativ cu cele
intelectuale;
 se acordă o mai mare independenţă subiectului şi se acordă mai multă atenţie
evenimentelor actuale, nu celor din istoria individului;

42
  relaţia terapeutică este foarte permisivă; terapeutul are o atitudine pasiv-
stereotipă, de acceptare totală a ceea ce spune clientul, ajutându-l pe acesta să-şi
clarifice sentimentele.
Condiţiile relaţiei terapeutice nondirective (după Rogers)
1. Terapeutul trebuie să se conducă după principiul că subiectul aflat în terapie este
responsabil pentru el însuşi şi este de dorit pentru subiect să-şi asume această
responsabilitate;
2. Terapeutul consideră că orice individ are în sine o puternică dorinţă de a deveni matur,
adaptat social, independent, creativ;
3. Terapeutul trebuie să creeze o atmosferă caldă, permisivă, în care individul să-şi poată
exprima orice atitudine, trăire, stare afectivă sau gând, indiferent cât de inacceptabile,
neconvenţionale, absurde sau contradictorii.
4. Clientului nu i se impun nici un fel de limitări în privinţa atitudinilor, ci doar în
privinţa comportamentelor.
5. Terapeutul utilizează numai astfel de tehnici, care să-l conducă pe client la înţelegerea
profundă a propriilor stări afective şi la acceptarea lor. În ceea ce priveşte acceptarea
de către terapeut, aceasta nu trebuie să implice nici aprobare, nici dezaprobare.
6. Terapeutul trebuie să se abţină de la a sfătui, convinge, sugera, interpreta, întreba sau
da asigurări.

Spre sfârşitul carierei, Rogers începe să abandoneze terapia individuală în favoarea

terapiei de grup şi pune la punct conceptul de grup de întâlnire. Acest grup permite
realizarea unei trăiri foarte intense, în cadrul căreia persoanele alienate faţă de ele însele sau
faţă de societate pot stabili contacte emoţionale mai autentice. În cadrul grupurilor de
întâlnire, experienţa din cadrul grupului poate produce modificări chiar la nivelul
personalităţii subiecţilor şi chiar Rogers spune că scopurile dezvoltării personale şi cele ale
grupului nu mai sunt separate. În grup sunt stimulate confruntările deschise şi autentice şi
chiar o exprimare sinceră a unor sentimente negative poate fi folositoare, pe termen lung.
Rogers nu este interesat de dinamica grupului în sine, ci tot de individ, pe care grupul
trebuie să-l ajute să-şi conştientizeze propriile trăiri şi stări afective şi să-şi accepte propriile
sentimente. Pentru a fi eficient, grupul de întâlnire trebuie să fie coeziv, membrii grupului să-
şi acorde încredere reciprocă, iar terapeutul, ca lider al grupului, va facilita procesele care se
petrec în grup la nivel minimal.

43
 În general, grupul este alcătuit din 6-7 subiecţi şi pentru anumite situaţii, acest gen de
abordare poate fi eficient. Multă vreme s-a crezut că psihoterapia experienţială este un
panaceu psihologic universal. Rogers a negat şi necesitatea psihodiagnozei înainte de a începe
terapia. Clinica dovedeşte însă că aria de aplicare este limitată la nevroticii normali, fără o
simptomatologie bine conturată, ci doar cu probleme de viaţă. Această terapie se potriveşte
pentru autoperfecţionare, pentru psihologii în formare, pentru subiecţii cu tulburări minore de
stres, subiecţii cu dificultăţi de adaptare, pentru pacienţi cu boli somatice invalidante, pentru
adolescenţi cu tulburări de comportament; mai poate fi folosită, dar în combinaţie cu alte
terapii, la toxicomani, la pacienţi nevrotici, la schizofrenicii în remisie şi în tratamentul
psihiatric. Clienţii acestor tehnici trebuie să aibă un nivel cultural foarte ridicat. În cabinet,
trebuie combinată cu o abordare centrată pe simptom.

PSIHOTERAPIA GESTALT

Cei doi fondatori principali ai acestei abordări au fost Frederick (Fritz) Perls (1893-
1970) şi soţia şi colaboratoarea sa, Laura Perls (1905-1992). Preistoricul terapiei Gestalt
începe în Germania, acolo unde s-au născut şi au fost educaţi fondatorii şi unde, de-a lungul
anilor '20, aceştia au fost expuşi ideilor şi culturii experimentale ce înflorea în perioada
respectivă. Filosofia, educaţia, artele, politica şi psihologia se aflau toate pe o curbă
ascendentă creativă. Tânărul cuplu făcea parte din avangarda radicală.
Terapia Gestalt are o idee centrală ce afirmă că fiinţa umană este într-o permanentă
dezvoltare. Persoana este privită ca o fiinţă ce explorează, se adaptează şi gândeşte despre
sine, în cadrul unui proces de schimbare continuă. Ne facem şi ne refacem în mod constant.
Terapia Gestalt se concentrează pe procesul experimentării vieţii pe parcursul desfăşurării
sale.
Asemenea schimbări apar în mod inevitabil din interacţiunea noastră constantă cu alţii
şi din confruntarea cu provocările, posibilităţile şi problemele vieţii. Acest lucru conduce la o
altă situaţie, anume că fiinţele umane nu ar trebui incluse în teorii şi că acestea au o existenţă
izolată, independentă (şi o psihologie la fel). Individul este văzut ca fiind întotdeauna „în
relaţie" - ca un pol în cadrul unui „câmp" în continuă schimbare (Parlett, 2005), întâlnind atât
mediul individual, cât şi mediul lui. Sferele „interioară" şi „exterioară" de existenţă nu pot fi
considerate separat. Ca urmare, familia, colegii, munca, viaţa organizaţională, comunală şi
naţională, precum şi faptul de a fi „altul" sunt de asemenea o parte la fel de mare a experienţei
reale de viaţă şi trai şi sunt de fapt „parte a sinelui".

44
 Lipsa unui punct fix şi de deconectare rapidă între persoană şi lumea fizică şi socială
este evidentă la fiecare nivel. Respiraţia şi prezenţa aerului sunt atât de interconectate, încât a
le separa reprezintă o abstracţie academică. într-un mod similar, cei ce iubesc au nevoie de
cineva care să fie iubit, o persoană nu este un „angajator" fără alte persoane care sunt angajaţi,
oamenii pot fi „clienţi pentru terapie" doar pentru că terapia şi terapeuţii există. Nici un pol nu
există fără însoţitorul său. Totalitatea vieţii implică o asemenea relaţie de interdependenţă.
Astfel, fiinţele umane reprezintă animale comunale, fiecare „purtând" limbajul şi valorile date
de moştenirea lor culturală şi încorporând atitudini şi comportamente derivate din familie şi
societate, locul de muncă, locuinţă şi mass-media. Având această perspectivă, confruntarea cu
sexismul, rasismul, homofobia şi alte prejudicii culturale şi societale reprezintă o prioritate
terapeutică esenţială pentru terapeutul Gestalt. Practica antiopresivă este văzută ca având
relevanţă clinică directă.
Ca urmare, perspectiva Gestalt asupra imaginii unei persoane este holistică şi
inclusivă. Similar cu aceasta, individul este văzut ca un organism biologic complex. După
cum un copil nu poate fi conceput fără „contextul de creştere", la fel nu se poate concepe o
minte sau un suflet fără un corp. Fiinţele umane posedă în construcţia lor modele psihologice
de reacţie (de exemplu, reacţia la şoc), nevoi fizice care dictează mult în viaţa cotidiană, cu
implicarea musculară şi modificarea constantă biochimică, însoţite de un „sentiment simţit"
fenomenologic, care este parte a fiecărui gând şi a fiecărei acţiuni întreprinse. Toate
experienţele sunt concretizate, iar procesul de a trăi implică imersiunea în realităţile fizice ale
stărilor simţite, ale emoţiilor şi în viaţa corpurilor noastre - de exemplu, starea noastră de
sănătate, fluctuaţiile de energie, îmbătrânirea, satisfacţia senzorială, durerea şi calitatea
somnului.
Terapeuţii Gestalt cred că analizarea experienţei reale trăite a unei persoane conduce
inevitabil la o perspectivă holistică, mai degrabă decât reducţionistă. Viaţa şi experienţa
umană nu pot fi divizate în părţi. Existenţa noastră trăită se bazează atât pe realităţile sociale
şi familiale ale prezentei noastre lumi - tehnologiile, economiile, presiunile sale -, cât şi în
„experienţa corpului nostru [care reprezintă] experienţa sinelui nostru, la fel cum gândirea,
imaginaţia şi ideile noastre reprezintă părţi ale sinelui nostru" (Kepner, 1987).
Abordarea Gestalt declară că fiecare persoană se „organizează individual" în mod
activ. La fiecare nivel, administrăm condiţiile şi posibilităţile vieţii, minimalizăm
disconfortul, căutăm să ne îndeplinim nevoile (conştient sau nu), ne confruntăm cu cererile şi
obligaţiile sistemului ce constituie parte a ariei şi spaţiului vieţii noastre.

45
 Existenţa ca întreg necesită o continuă „ajustare creativă" (Perls et al., 1994/1951).
Ajustarea nu este numai reactivă, ci şi proactivă -un proces de „abordare, stăpânire şi alterare
a vechilor structuri" în cadrul câmpului. Astfel, persoana se adaptează şi, de asemenea, caută
să modifice obstacolele, obiceiurile, tradiţiile şi sistemele din interiorul câmpului în modalităţi
care concordă cu nevoile sale, îmbunătăţesc condiţiile sau menţin viaţa prin asimilare şi
învăţare. Aceste modificări pot avea forma unei părţi distructive a „ceea ce este altceva" (cum
ar fi hrănirea sau aruncarea hârtiilor vechi, nefolositoare), sau „agresivitate asupra a ceva"
(cum ar fi editarea scrisului cuiva sau chestionarea autorităţii), sau „de de-construcţie" a ceva
(cum ar fi alterarea formei unei grădini sau natura unei relaţii). Din nou, ideea că suntem
forţele care schimbă şi făuresc propria viaţă şi realitate, precum şi adaptarea la acestea,
subliniază natura de participare sau „co-creată a existenţei noastre trăite".
Versiunea sinelui, care formează o parte a gestaltului (de exemplu, „sinele meu
speriat"), reprezintă doar una dintre multele versiuni. Un altul poate fi „sinele autocritic"
(Polster, 1995). Adeseori, atunci când apare o versiune, celelalte vor urma curând, iar apoi se
va iniţia o dezbatere internă între acestea. Individul va recunoaşte că „o parte din mine doreşte
să facă X, pe când cealaltă parte din mine ştie că va fi inutil să încerc acel lucru". Este un tip
foarte frecvent de confuzie. Ca urmare, parte a modului în care „tulburarea" este menţinută o
reprezintă circulaţia nesfârşită prin aceste versiuni contradictorii ale versiunii sinelui, fără
integrare sau fără „lucru împreună".
Terapia Gestalt poate fi predată ca mijloc convingător de grăbire a evoluţiei unei
persoane, totuşi schimbarea şi dezvoltarea apar oricum. Oamenii „cresc", „intră într-o nouă
etapă a vieţii", „le vine mintea la cap" sau „sunt forţaţi să accepte lucrurile aşa cum sunt", ca
rezultat al schimbărilor în situaţia lor de viaţă - cum ar fi promovarea la locul de muncă,
întâlnirea unui nou partener, ajustarea la boală, situaţia de bunic sau concedierea.
O persoană fixată în relaţiile sale cu situaţiile umane are o capacitate redusă de a se
confrunta cu noutatea sau situaţiile stresante. Totuşi, terapeuţii Gestalt operează cu credinţa că
fiinţele umane posedă o nevoie interioară de a finaliza situaţiile şi de a găsi un sentiment
interior de echilibru şi o formă adecvată. Acestea se văd ca pe nişte persoane ce asistă un
proces de viaţă natural al creativităţii umane, o resursă potenţială şi o dorinţă de a se maturiza.
Să spunem că o persoană are un model repetitiv de a se retrage din cadrul contactelor sociale;
aceasta nu înseamnă că persoana va menţine această caracteristică personală fixată pe toată
durata vieţii. Se poate să ajungă într-un grup nou la locul de muncă, unde este stimulat şi
încurajat să evite obiceiul de a se retrage, iar apoi află că „a ieşit din starea de interiorizare".
Următoarea dată când va fi cazul va fi mai puţin reţinută în a lua parte la contacte sociale.

46
Asemenea experienţe de maturizare apar mereu de-a lungul vieţii, iar multe persoane se
schimbă şi se maturizează ca urmare a îndepărtării modelelor de evitare şi reacţiilor stereotipe
pe care le-au format de timpuriu în viaţă. Unii fac aceste schimbări cu ajutorul terapiei, alţii ca
urmare a experienţelor de viaţă sau a combinării acestor două procese.
Terapia Gestalt se bazează pe un model al procesului de schimbare ce construieşte
peste acestea modalităţi normale în care oamenii se dezvoltă şi se maturizează, prin aceasta
extinzându-se. Prin oferirea unei relaţii de sprijin şi a contextului, terapeuţii Gestalt furnizează
oportunităţi pentru explorarea personală a modului în care clienţii se dezvoltă în viaţă şi a
modului în care, totodată, ei limitează şi distorsionează experienţa de viaţă în anumite feluri.
Procesul de terapie devine în sine una dintre situaţiile noi din viaţă: oferă o ocazie de a
experimenta viaţa în mod diferit şi de a extinde diversitatea modalităţilor în care o persoană
poate funcţiona în cadrul lumii, obţinând o satisfacţie mai mare.
Schimbarea incrementală prin asimilarea unor noi experienţe de viaţă (sau generate de
terapie) este destul de diferită de reforma de sine intenţionată.
Această diferenţă este reflectată în terapia Gestalt în ceea ce se numeşte „teoria
paradoxală a schimbării" (Beisser, 1970). Aceasta spune că schimbarea apare atunci când o
persoană „devine ceea ce este de fapt, nu atunci când încearcă să devină ceea ce nu este". Cu
alte cuvinte, încercările deliberate de a schimba ceva prin control conştient sau acte de voinţă
sunt de obicei condamnate: acestea iniţiază un conflict inconştient între voinţa unei persoane
şi inconştientul „sabotor" sau „inferior". în loc de asta, pentru ca indivizii respectivi să
„meargă înainte" în viaţă, ei trebuie să înceapă să accepte ceea ce fac deja. Aceştia îşi pot da
seama că au lăsat unele gestalturi incomplete (de exemplu, pentru că nu au jelit cum trebuie o
pierdere sau nu au exprimat un resentiment) şi riscă încercând o nouă adaptare sau un nou
răspuns. Situaţiile normale de viaţă necesită inovaţii personale, care de obicei sunt însoţite de
reacţii de frică (de la „trac" până la anxietate intensă), dar care, odată atinse şi practicate,
devin parte a repertoriului natural al unei persoane.
Obiectivul terapeutului este de a crea o situaţie bogată în posibilităţi pentru
socializarea umană, vindecarea emoţională, creşterea conştiinţei prin proces propriu şi
experimentare în cadrul unui mediu sigur.
Cercetările actuale din neurologie sprijină centralitatea din Gestalt privind dialogul
sincer dintre client şi terapeut în cadrul terapiei eficiente. De exemplu, Schore (2003) prezintă
dovezi că un asemenea dialog poate altera efectiv reţeaua neo-corticală atât a clientului, cât şi
a terapeutului.

47
 Lucrările lui Stern (2004) furnizează dovezi ce sprijină accentul pus de Gestalt pe
natura centrată pe prezent şi co-creată a relaţiei terapeutice. Accentul din Gestalt pus pe
folosirea de către terapeut a propriei persoane pe lângă abilitatea să de a intra în lumea
fenomenologică a clienţilor săi îi permite terapeutului să câştige cunoştinţe nonverbale
„implicite" din relaţie (Stern, 2004), despre care cercetările actuale sugerează că ar reprezenta
„miezul schimbării terapeutice" (Schore, 2003: 53).
Pe lângă crearea unei ambianţe terapeutice pline de învăţăminte, clientul este încurajat
să-şi recunoască propriul statut de expert, având ca prioritate construirea unei alianţe
terapeutice prin care acesta este încurajat să se dezvolte. Accentul cade pe găsirea propriilor
obiective de către respectivele persoane şi descoperirea propriului potenţial pentru a îndeplini
aceste obiective.
Terapia Gestalt valorizează indivizii ce găsesc soluţii unice la situaţii unice,
recunoscând natura specială a istoricului, circumstanţelor, valorilor, nevoilor şi preferinţelor
fiecărei persoane în parte. Terapia Gestalt nu a reprezentat niciodată o terapie de „ajustare"
(Perls et al., 1994/1951) şi dat fiind faptul că există multe căi prin care cultura noastră nu
reuşeşte să sprijine starea de bine a fiinţei umane, clientul poate dezvolta noi căi de a-şi trăi
viaţa, care operează contrar aşteptărilor normative.
Abordarea terapiei Gestalt direcţionează activitatea practicienilor săi, însă fiecare
terapeut aplică principiile Gestalt în modalităţi individuale şi foloseşte metode diferite în
funcţie de formarea sa, mediul profesional şi stilul personal.
De aici rezultă că fiecare pereche terapeut-client este de asemenea individuală, ceea ce
înseamnă că discuţia cu privire la faptul dacă o persoană este „potrivită" sau nu pentru terapia
Gestalt nu are sens.

PSIHOTERAPIA EXISTENŢIALĂ

Psihoterapia existenţială este o formă de psihoterapie dinamică. „Dinamic" este un

termen frecvent folosit în domeniul sănătăţii mentale iar dacă este să înţelegem una dintre
trăsăturile esenţiale ale abordării existenţiale, va trebui să fim edificaţi cu privire la sensul
terapiei dinamice. „Dinamic" are un sens profan şi unul tehnic.
În sensul profan, dinamic (provenind din grecescul dynasthi -„a avea tărie sau putere")
evocă mişcarea şi energia iar în sens tehnic acest concept are o folosire specifică care se
raportează la conceptul de „forţă". Contribuţia majoră a lui Freud la înţelegerea fiinţei

48
omeneşti constă în modelul său dinamic al funcţionării minţii - un model care susţine că există
forţe aflate în conflict în interiorul individului şi că gândirea, emoţiile şi comportamentele,
atât cele adaptative, cât şi cele psihopatologice, sunt rezultatul acestor forţe în conflict.
În plus aceste forţe există pe varii paliere de conştientizare, unele fiind, de fapt,
inconştiente.
Astfel, psihodinamica unui individ include varii forţe, motive şi temeri inconştiente şi
conştiente care operează în interiorul său.
Psihoterapiile dinamice sunt terapii bazate pe acest model dinamic al funcţionării
minţii. Terapia existenţială se înscrie în categoria terapiilor dinamice dar se bazează pe o
perspectivă radical diferită asupra genului de forţe, motivelor şi temerilor care interacţionează
înlăuntrul individului.
Natura precisă a celor mai adânci conflicte interne nu este niciodată uşor de
identificat. Clinicianul care lucrează cu pacientul suferind este arareori capabil să examineze
conflictele primare într-o formă nemodificată. În schimb, pacientul adăposteşte un extrem de
complex set de griji: grijile primare sunt adânc îngropate, înfăşurate strat după strat de
refulare, negare, deplasare şi simbolizare.
Pentru a identifica respectivele conflicte primare terapeutul va trebui să recurgă la mai
multe căi de acces- meditaţia profundă, visele, coşmarurile, străfulgerarile experienţelor
cruciale şi intuiţile profunde, vorbirea psihotică sau studiul copiilor.
Perspectiva existenţială subliniază o formă diferită de conflict fundamental: nu este un
conflict cu tendinţele instinctuale reprimate şi nici unul cu adulţii semnificativi internalizaţi, ci
un conflict care decurge din confruntarea individuală cu datul existenţei. Prin „datul
existenţei" se înţeleg anumite griji fundamentale, anumite proprietăţi intrinseci ce sunt parte,
şi încă una inevitabilă, a existenţei fiinţelor umane în lume.
Felul în care este descoperită natura acestui dat se conturează ca metodă ce constă într-
o reflecţie personală profundă. Condiţiile sunt simple: este nevoie de singurătate, tăcere, timp
şi eliberarea de distracţiile cotidiene cu care fiecare dintre indivizi îşi umplu lumea
experienţială. Dacă am putea da deoparte sau „pune între paranteze" lumea cotidiană, dacă am
reflecta profund asupra propriei „situaţii" în lume, asupra propriei existenţe, asupra limitelor,
asupra posibilităţilor, dacă am ajunge la temeiurile ultime, ne-am confrunta invariabil cu datul
existenţei, cu „structurile de profunzime", pe care le vom numi „griji fundamentale" (Yalom,
2009). Procesul de reflecţie este adesea catalizat de anumite experienţe cruciale. Aceste
situaţii „la limită" sau „extreme", după cum sunt adesea numite, includ experienţe precum

49
confruntarea cu propria moarte, anumite decizii ireversibile sau prăbuşirea anumitor eşafodaje
ce furnizau un sens vieţii noastre.
Există în contextul psihoterapiei existenţiale patru „griji fundamentale": moartea,
libertatea, izolarea şi lipsa sensului. Confruntarea individului cu fiecare din aceste
componente inevitabile ale vieţii constituie conţinutul conflictului dinamic existenţial.
Moartea. Cea mai evidentă grijă fundamentală, cea mai uşor de sesizat, este moartea. Este un
adevăr teribil căruia indivizii îi răspund înfricoşaţi, nucleul conflictului existenţial constand în
tensiunea dintre sesizarea inevitabilităţii morţii şi dorinţa de a continua să exişti.
Libertatea. O altă grijă fundamentală, dar mult mai puţin accesibilă, este libertatea. De
obicei, ne gândim la libertate ca la un concept în mod univoc pozitiv. Căci n-a luptat oare
omul de-a lungul întregii istorii pentru libertatea sa? Totuşi, libertatea privită din punctul de
vedere al temeiurilor ultime e acompaniată de spaimă. În sensul său existenţial, „libertatea" se
referă la absenţa unei structuri externe. Contrar a ce ne lasă să credem experienţa cotidiană,
fiinţa umană nu intră (şi nici nu părăseşte) într-un univers cu o structură internă definită. Mai
degrabă, individul este în întregime responsabil, în calitate de autor, pentru propria lume,
pentru cum îşi orânduieşte viaţa, pentru propriile alegeri şi acţiuni. Astfel înţeleasă,
„libertatea" posedă o implicaţie teribilă: înseamnă că sub noi nu se găseşte niciun temei, ci ne
rezemăm pe nimic, pe abis, pe vid. De aceea, confruntarea între lipsa de temei şi dorinţa
noastră de temei şi structură va fi o dinamică pivotală.
Izolarea existenţială. Cea de-a treia grijă fundamentală este izolarea - nu izolarea
interpersonală cu al său companion, solitudinea, şi nici intrapersonală (izolarea de unele părţi
din sine), ci o singurătate fundamentală - o izolare atât faţă de creaturi, cât şi faţă de lume -
subiacentă celorlaltor forme de izolare. Indiferent de cât ne apropiem de ceilalţi, întotdeauna
va exista o prăpastie de netrecut: fiecare intră în existenţă singur şi o părăseşte singur.
Conflictul existenţial provine deci din tensiunea dintre conştientizarea singurătăţii absolute şi
dorinţa de contact, protecţie, dorinţa de a fi parte a unui întreg mai vast.
Lipsa de sens. O a patra grijă fundamentală sau dat al existenţei este lipsa de sens. Dacă va
trebui să murim, să ne construim propria lume, dacă fiecare este până la urmă singur într-un
univers indiferent, atunci care este sensul vieţii, de ce şi cum trebuie să trăim? Conflictul
dinamic existenţial provine din dilema unei creaturi ce caută sensul, dar care este aruncată
într-un univers lipsit de sens.
Psihodinamica existenţială se referă aşadar la aceste patru daturi, griji fundamentale,
precum şi la temerile şi motivele conştiente şi inconştiente generate de fiecare. Perspectiva

50
dinamică existenţială păstrează structura dinamică fundamentală descrisă de Freud, însă îi
modifică în mod radical conţinutul. Astfel vechea formulă:
PULSIUNE  ANGOASĂ  MECANISME DE APĂRARE este înlocuită de
CONŞTIINŢA GRIJII FUNDAMENTALE  ANGOASĂ  MECANISM DE APĂRARE.
Ambele formule presupun că angoasa e cea care alimentează psihopatologia: că
procesele psihologice - unele conştiente, iar altele inconştiente - se constituie pentru a
gestiona angoasa; că aceste procese psihologice (mecanisme de apărare) generează
psihopatologia; şi că, deşi furnizează siguranţă, în general, pun piedici creşterii şi experienţei.
O diferenţă importantă între cele două abordări dinamice este că Freud pune la
începutul funcţionării mecanismului său „pulsiunea", în vreme ce constructul existenţial
pleacă de la percepţia individului şi de la teamă. După cum preciza şi Otto Rank, terapeutul
are mult mai mult spaţiu de manevră dacă vede individul înainte de toate ca pe o fiinţă care se
teme şi suferă decât ca pe una animată de instincte.
Aceste patru griji fundamentale - moartea, libertatea, izolarea şi lipsa de sens -
constituie psihodinamica existenţială. Ele joacă un rol extraordinar de important la orice nivel
al organizării psihice a individului şi au o semnificaţie enormă în domeniul clinic.
Terapia existenţială este bazată pe un model psihopatologic în care angoasa şi
consecinţele sale negative asupra adaptării reprezintă răspunsuri la aceste patru griji
fundamentale. In vivo aceste griji sunt strâns împletite, constituind subtextul terapiei, astfel ca
în dialogul dintre pacient şi terapeut, ele furnizează atât conţinut, cât şi dinamică.
Confruntarea pacientului cu moartea, libertatea, izolarea şi lipsa de sens oferă terapeutului
conţinut interpretativ explicit. Chiar când nu apar limpede în terapie, aceste teme furnizează
un modus operandi.
Fenomene psihice precum voinţa, asumarea responsabilităţii, raportarea la terapeut şi
angajarea în viaţă sunt procesele-cheie pentru schimbarea terapeutică.
Psihoterapia existenţială solicită atenţie prin aceea că se bazează pe un fond ontologic
ferm, pe cele mai profunde structuri ale existenţei umane. Ea are fundamente umaniste şi este
singura paradigmă terapeutică aflată într-un deplin acord cu natura extrem de personală a
întreprinderii terapeutice. Mai mult, paradigma existenţială acoperă un teren vast: ea
valorifică descoperirile multor filosofi, artişti şi terapeuţi cu privire la durerea şi consecinţele
salvatoare ale confruntării cu grijile fundamentale.
Obiectivele terapiei existenţialiste sunt acelea de a-i ajuta pe oameni:
 să-şi evalueze situaţia, valorile şi credinţele;

51
  să negocieze cu succes şi să fie împăcaţi cu crizele din trecutul, prezentul şi viitorul
lor;
 să devină mai sinceri cu propria persoană;
 să-şi lărgească perspectiva asupra lor înşile şi asupra lumii din jurul lor;
 să găsească clar scopul lor în viaţă şi cum pot învăţa din trecut pentru a crea ceva
valoros şi care să dea sens vieţii;
 să se înţeleagă mai bine pe ei înşişi şi pe alţii şi să descopere modalităţi eficiente de
comunicare şi de comportament cu alţii;
 să înţeleagă paradoxurile, conflictele şi dilemele existenţei lor de zi cu zi.
Cuvântul „autentic" este folosit adesea pentru a indica scopul în cadrul devenirii mai
sincer şi, ca urmare, mai real pentru propria persoană. Este un termen foarte folosit, care
sugerează în mod eronat că există un sine adevărat; pe de altă parte, viziunea existenţialistă
susţine că sinele este relaţie şi proces - şi nu o entitate sau o substanţă. De fapt, autenticitatea
nu poate fi niciodată atinsă. Reprezintă un proces gradat de înţelegere proprie, însă a sinelui
aşa cum este el creat în relaţia cuiva cu lumea la toate nivelele.
Ca urmare, ajutarea oamenilor să devină autentici înseamnă asistarea lor în a ajunge la o
mai bună înţelegere a condiţiei umane, în aşa fel încât să poată răspunde acesteia cu simţ de
stăpânire, în loc să fie la mila ei. A fi autentic înseamnă să înfrunţi limitările şi posibilităţile
umane.

TENDINŢE MODERNE ÎN PSIHOTERAPIILE UMANISTE - PSIHOTERAPIA

TRANSPERSONALĂ ŞI TERAPIA UNIFICĂRII

Psihologia transpersonală extinde cercetarea psihologică spre dimensiunea spirituală a

existenţei, punand accent pe studiul "stărilor" şi proceselor în care oamenii experimentează
legaturi profunde cu interiorul fiintei, cu aspectele esenţiale din universul care ne înconjoară.
Psihoterapia transpersonală se adresează clientului în contextul unei înţelegeri spirituale a
conştienţei.
PT este considerată ca o evoluţie naturală a psihologiei umaniste, îngloband şi
elemente din precursorii umanismului: psihanaliza şi cognitivism-behaviorismul.

52
 Această ramură a psihologiei promovează dezvoltarea şi explorarea tuturor
potenţialitatilor latente ale fiinţei umane, între domeniile studiate fiind cuprinse:
 formele ("stările") de conştienţă modificată.
 practici si experiente din religiile lumii si din cadrul traditiilor esoterice.
 procesul de implinire a Sinelui.
 transformarile şi evolutia conştiinţei.
 arta transpersonala - simboluri şi arhetipuri transpersonale.
 metode şi tehnici de cercetare ale manifestărilor transpersonale.
 maturizarea şi optimizarea personalităţii.
 psihoterapia transpersonală şi consilierea spirituală.
 abordări transpersonale în educaţie.
 creativitatea, empatia şi intuiţia spirituală.
 experienţele mistice şi arhetipale.
 psihologia meditaţiei.
Scurt istoric
Abraham Maslow este considerat fondatorul psihologiei transpersonale. În 1968, el
scrie în lucrarea "Toward a Psychology of Being" (Spre o psihologie a fiinţării): "Consider că
psihologia umanistă, cea de-a treia forţă, este una tranziţională, o pregătire pentru o alta,
transpersonală, trans-umană".
În 1969, el a fondat Asociaţia Americană de Psihologie Transpersonală, impreuna cu
Carl Rogers, Viktor Frankl, Anthony Sutich, Stanislav Grof, Jim Fadiman. În acelaşi an,
asociaţia a editat Jurnalul de psihologie transpersonală, care a grupat ani la rând studii si
cercetări în domeniu.
O a doua orientare, rezultată prin extinderea perspectivei transpersonale din psihologie
spre sociologie, antropologie, etnologie, educaţie, comunicare, a fost sustinută de înfiinţarea
Asociaţiei Transpersonale Internaţionale (ATI). Noua paradigmă şi-a facut apariţia şi în alte
ştiinţe, în domenii conexe transpersonalului. Realităţile "ascunse", până nu demult aparţinând
misticilor vor fi explicate şi descrise prin teorii ştiinţifice.
Drumul deschis de Albert Einstein (teoria relativităţii generalizate 1905), Werner
Heisenberg (principiul nedeterminarii/incertitudinii, 1930) şi Max Planck (teoria cuantică) va
fi explorat pe larg prin cercetari moderne: teoria "bootstrap" a lui Geoffrey Chew (1977),
ordinea "implicata"- David Bohm, teoria catastrofelor- Rene Thom, modelul holografic-Karl

53
Pribram, Structurile disipative- Ilya Prigogine, cauzalitatea morfogenetică-Rupert Sheldrake,
Gaia, fiinţa planetară- James Lovelock (1972), matricile perinatale- Stanislav Grof (1972).
Toate acestea au deschis o nouă viziune spirituală a existenţei şi dezvoltării umane.
Schimbarea paradigmei a fost favorizată şi de cunoaşterea extensivă a practicilor şi metodelor
orientale de transformare, multe dintre ele fiind adaptate pentru Occident.
În Europa, psihologia are ca precursori pe C.G. Jung (care a utilizat prima dată
termenul de "transpersonal" în 1916), Roberto Assagioli-fondatorul psihosintezei, francezul
Pierre Weil (cosmodrama), germanul Graf Durckheim cu terapia iniţiatică, austriacul Victor
Frankl şi logoterapia. ş.a.. Recunoaşterea academică a psihologiei transpersonale în Europa a
venit în 1997, prin infiinţarea de către Academia britanică a unei secţiuni de Psihologie
Transpersonală în cadrul Departamentului de psihologie.

Obiectivele psihoterapiei transpersonale

1. Înţelegerea experienţelor transpersonale, temporare, a nivelurilor şi
formelor/stărilor de conştienţă accesibile omului.
2. Studiul şi înţelegerea dezvoltării transpersonale a individului; a modificărilor
permanente ale structurilor psihice şi spirituale.
Psihoterapia transpersonală ia în considerare întreg spectrul experienţelor umane,
incluzând psihopatologia, existenţialismul şi nivelurile spirituale. Modelele şi teoriile sale nu
rezultă din cercetarea bolilor psihice, ci pun accent pe experienţele omului sănătos, matur,
care doreste să îşi activeze toate capacităţile latente ale fiinţei sale. Astfel, psihologia
transpersonală este cel mai bine definită ca o psihologie a sănătăţii şi potenţialităţilor umane.
Pentru această orientare psihologică, personalitatea umană nu este un scop în sine, ci o
parte a fiinţei umane care permite manifestarea Sinelui, un intermediar între spirit şi lume. Cu
alte cuvinte, personalitatea este cea care mediază între personal şi transpersonal. Eul obişnuit,
format prin interacţiunea cu elementele sociale şi culturale reprezină pentru psihologia
transpersonală doar o manifestare a "ceva" mult mai larg şi profund, care constituie de fapt
esenţa fiinţei umane. Oricare ar fi denumirea: Sine, Self, Atman, Lumina, acesta este sursa şi
destinaţia intregului proces evolutiv al omului.
Psihoterapia transpersonală abordează omul integral, luând în considerare toate
dimensiunile manifestării umane: fizic, emoţional, cognitiv şi spiritual. Extinderea conştienţei
dincolo de limitele eului este considerată fundamentală pentru vindecare. O caracteristică a
abordării metodologice din psihoterapia transpersonală este integrarea practicilor clinice
occidentale şi a tehnicilor meditative, de extindere a conştiinţei specifice tradiţiilor spirituale

54
orientale. Psihoterapia transpersonală facilitează evoluţia bio-psiho-spirituală şi deschide
porţile pentru manifestarea lucidităţii, creativităţii şi intuiţiei.

Psihoterapia experienţială a unificării (P.E.U.) Iolanda Mitrofan

Terapia unificării (T.U.) sau psihoterapia experienţială a unificării (P.E.U.) este o

metodă holistică, centrată pe analiza de simbol, dezvoltare personală şi autoschimbare prin
intermediul exerciţiului provocator, improvizaţiei şi meditaţiei creatoare cu suport
artterapeutic şi expresiv.
Este o terapie individuală şi colectivă (de grup, de familie şi organizationala), atât
pentru adulţi, cât şi pentru copii şi adolescenţi. Plasează în centrul preocupărilor dezvoltarea şi
transformarea umana.
Utilizează ca proceduri (strategii) şi "vehicule" ale autocunoaşterii şi autotransformării
experienţa conştientizării acum şi aici ("starea de martor"), reconstituirea şi acţiunea
simbolică în prezent, prin intermediul limbajelor universale:
 improvizaţia dramaterapeutică centrată pe reconversia polarităţilor;
 accesarea simbolică şi transformatoare a expresiei spontane, verbale şi corporale,
individuale şi în grup, prin postură, ritm, mişcare şi dans;
 improvizaţie meloritmică şi sonoră, a expresiei creatoare vizuale – plastică, grafică,
modelaj, colaj;
 improvizatia creatoare constructivă bazată pe valoarea proiectivă a elementelor
naturale - scoici, pietre, cristale, lut, scoarţă de copac, frunze, ramuri, seminţe etc.;
 improvizatie metaforică şi narativa (verbală) cu şi fără suport proiectiv – fractali,
creaţie foto, expresie plastică, sonora sau corporală, obiecte investite simbolic etc.;
 scenariul şi jocul simbolic, construcţia de măşti şi lucrul terapeutic cu măşti şi
marionete etc.
Psihoterapia Experienţială a Unificării centrată pe individ, cuplu, familie, grup şi
organizaţii este un serviciu preventiv şi recuperator, alternativ, complementar sau asociat de
asistare în situaţiile de impas existential, stres, criză şi traumă, maladii psihice şi
psihosomatice, disfuncţii sexuale, de cuplu şi identitare, perturbări ale relaţiei parental-filiale,
precum şi în incidente critice colective, legate de comunicare, negociere, decizie şi conflict
(ca modalitate de optimizare şi de dezvoltare interpersonală creatoare, precum şi ca terapie
socială).

55
Obiective
-deblocarea dezvoltării personale şi colective, activarea resurselor şi a intenţionalităţi
creatoare în maturizarea psihospirituală şi în modificarea scenariilor de viaţă, regăsirea
sensului şi autorevalorizarea în cadrul unui proces terapeutic unificator şi reintegrator al
personalităţii, din perspectiva rolurilor identitare (masculin, feminin, parental-filiale). Un alt
obiectiv este re-naturalizarea şi propulsarea fiinţei umane pe linia unei dezvoltări sănătoase,
ecologice, prin accesarea şi reconversia calitativă a relaţiei dintre polarităţile psihismului.
Efectele scontate sunt: conştientizare extinsă şi autocunoaştere, autenticitatea,
spontaneitatea şi calitatea comunicării, abilităţilor de contact şi a comportamentelor de rol (în
cuplu, familie, relaţii interpersonale, profesie şi organizatii), adaptare creativă, creşterea
nivelului de autoacceptare, autoîncredere şi afirmare, maturizare afectivă şi spirituală,
stimularea empatiei şi a capacitaţii de a iubi, sprijini şi valoriza, dezvoltarea scenariilor şi
soluţiilor alternative inedite, responsabile şi realiste de viaţă, creşterea capacităţii personale,
familiale şi colective de a face faţă la stres, criză şi schimbare, activarea şi recanalizarea
resurselor autocompensatorii în situaţiile de boală şi de impas existenţial, exerciţiul libertăţii
şi participării democratice, autoasumării şi eficienţei creatoare responsabile.

TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME COGNITIVE

Terapia cognitiv-comportamentală pornește de la niște asumpții care uneori sunt

încălcate, mai ales de către cei cu tulburări de personalitate: nu respectă protocolul de
tratament; nu își pot conștientiza și comunica emoțiile și cognițiile într-un mod adecvat, dar
nici nu și le pot modifica prin procedeele des folosite (analiză empirică, discurs logic,
experimentare etc.); dau lipsă de flexibilitate psihologică etc. Din aceste perspective, Young a
dezvoltat terapia centrată pe scheme cognitive, un fel de extensie a terapiei cognitiv-
comportamentale în care sunt integrate tehnici din alte școli de terapie: se pune un mai mare
accent pe explorarea originilor din copilărie și adolescență a problemelor psihologice, pe
tehnicile orientate spre emoții, pe relația terapeut-pacient și pe stilurile dezadaptative de
coping.
Terapia centrată pe scheme cognitive oferă sens problemelor cronice și generalizate,
sistematizându-le și făcându-le mai ușor de înțeles. Sunt urmărite schemele cognitive
începând din copilăria timpurie și până în prezent, accentuând relațiile interpersonale. În cele

56
din urmă, propriile probleme de personalitate vor fi percepute ca ego-distonice de către
pacient și va fi capabil să le depășească.
După Young, schemele cognitive dezadaptative timpurii sunt:
 „o temă sau un tipar general, generalizat,
 alcătuit din amintiri, emoții, cogniții și senzații corporale,
 referitor la sine și la relațiile cu ceilalți,
 dezvoltat în copilărie sau în adolescență,
 elaborat de-a lungul vieții și
 disfuncțional într-o măsură semnificativă.” (Young et al., 2015)
Este vorba despre tipare emoționale și cognitive de autosabotare, care se dezvoltă
timpuriu și se repetă de-a lungul vieții. Comportamentele dezadaptative sunt reacții la
schemele cognitive – comportamentele sunt determinate de scheme, dar nu fac parte din ele.
Schemele cognitive se dezvoltă în copilărie, în urma unor experiențe aversive, iar
ulterior devine foarte greu de schimbat. Schema ajunge să fie ceea ce persoana cunoaște, ceva
confortabil și familiar, chiar dacă îi provoacă suferință. Fiind considerat un adevăr dat de către
client, schema influențează procesarea experiențelor ulterioare, în sensul că ele îl împing pe
client să recreeze inconștient la vârsta adultă acele situații din copilărie care i-au rănit cel mai
mult. Cu cât o schemă cognitivă este mai gravă, cu atât este activată într-un număr mai mare
de situații și apare cu emoții mai intense și care durează mai mult.

Originile schemelor cognitive

Schemele timpurii se dezvoltă în copilărie, când copilul este supus unor experiențe
nocive repetitive de-a lungul copilăriei și adolescenței – fie traume (abandon, abuz, neglijare,
respingere etc.), fie supracompensări din partea părinților (copilul este complet apărat și
supraprotejat). Indiferent de caz, nu sunt satisfăcute unele din cele cinci nevoi emoționale de
bază ale ființelor umane: (1) Atașament securizant față de ceilalți (siguranță, stabilitate, sprijin
în dezvoltare și acceptare); (2) Autonomie, competență, sentimentul identității; (3) Libertatea
de a exprima nevoi și emoții întemeiate; (4) Spontaneitate și joacă; (4) Limite realiste și
autocontrol.
Schemele timpurii își au originea, în general, în familia de proveniență. Alte surse
ulterioare de influență (școala, alți copii, comunitatea, cultura) pot duce și ele la dezvoltarea
schemelor, dar acestea deseori nu sunt atât de generalizate sau de puternice. Young et al.

57
(2015) au identificat patru tipuri de experiențe timpurii de viață care predispun către achiziția
schemelor cognitive (vezi Tabel 1).

Tipul de experiență Descrierea experienței

Din viața copilului lipsește ceva vital (ex.: stabilitatea,
Frustrarea nocivă a înțelegerea, dragostea etc.), așadar primește prea puțin din
1
nevoilor ceva benefic. Pot apărea scheme precum Deprivare
emoțională, Abandon, etc.
Traumatizarea sau Copilul este rănit sau persecutat. Pot apărea scheme precum
2
victimizarea Neîncredere/Abuz, Deficiență/Rușine etc.
Copilul este rareori tratat necorespunzător, este menajat și
alintat. Părinții sunt excesiv de implicați, îl supraprotejează
Primirea a prea mult din
3 sau oferă prea multă libertate și autonomie (fără a stabili
ceva benefic
limite). Pot apărea scheme precum Dependență/Incompetență,
Sentiment de îndreptățire/Grandomanie etc.
Interiorizarea selectivă
Copilul interiorizează și se identifică selectiv cu gândurile,
sau identificarea
4 emoțiile, experiențele și comportamentele părintelui. De
selectivă cu persoane
exemplu, un copil abuzat poate interioriza ulterior abuzatorul.
semnificative
Tabel 1

În afara experiențelor timpurii, un element important în procesarea experiențelor și

formarea schemelor este temperamentul. Astfel, o parte dintre dimensiunile componentelor
emoționale ale temperamentului care influențează sunt: labil ↔ nonreactiv; distimic ↔
optimist; anxios ↔ calm; obsesiv ↔ distractibil; pasiv ↔ agresiv; iritabil ↔ vesel; timid ↔
sociabil. Doi copii confruntați cu aceeași conduită parentală vor reacționa diferit în funcție de
propriile caracteristici temperamentale.

Domeniile și schemele cognitive dezadaptative timpurii

Young et al. (2015) au format un model cu 18 scheme cognitive, grupate în cinci
categorii reprezentative pentru nevoile emoționale neîndeplinite (numite „domenii”). În
descrierea care urmează, domeniile sunt numerotate cu litere romane, iar schemele din fiecare
domeniu sunt numerotate cu litere arabe.

58
 I. Separare și respingere – persoana anticipează că nevoile sale emoționale (securitate,
îngrijire, empatie, acceptare etc.) nu vor fi îndeplinite. Familie tipică de origine: rece,
critică, reținută, impredictibilă, abuzivă;
1) Abandon/Instabilitate – persoana are senzația că persoanele
semnificative nu vor reuși să satisfacă nevoile emoționale deoarece sunt
instabile, impredictibile emoțional, pentru că vor muri sau o vor abandona
pentru altcineva mai bun;
2) Neîncredere/Abuz – persoana are senzația că ceilalți îl vor abuza (răni, umili,
înșela etc.) în mod intenționat sau printr-o neglijență nejustificată;
3) Deprivare emoțională – persoana are senzația că ceilalți nu îi vor îndeplini
nevoile emoționale în mod adecvat, deși acestea se situează în limitele
normalului; este de trei tipuri: (a) Deprivare de îngrijire (atenție, afecțiune,
căldură, îngrijire; (b) Deprivare de empatie (înțelegere, autodezvăluire,
împărtășirea reciprocă a sentimentelor); (c) Deprivare de protecție (sprijin,
direcționare, îndrumare).
4) Deficiență/Rușine – persoana are senzația că are defecte (este rău, nedorit,
inferior etc.) sau că nimeni nu l-ar iubi dacă defectele i-ar fi expuse;
5) Izolare socială/Înstrăinare – persoana are senzația că este izolată de restul
lumii, diferită de ceilalți și/sau că nu face parte din nici un grup sau nici o
comunitate.
II. Autonomie și performanță deficitare – abilitățile percepute alte persoanei de a se
separa, de a supraviețui, de a funcționa independent sau de a duce lucrurile la bun
sfârșit sunt afectate de așteptările de la sine și de la mediu. Familia tipică de origine:
interdependentă, supraprotectivă, nu recompensează reușitele din afara mediului
familial;
1) Dependență/Incompetență – persoana este convinsă că nu poate face față
responsabilităților cotidiene fără ajutor din partea celorlalți;
2) Vulnerabilitate la vătămare sau boală – persoana are teama exagerată că o
catastrofă va avea loc în orice moment și nu va putea fi prevenită; frica se
centrează pe una sau mai multe dintre: (a) catastrofă medicală (atac de cord,
SIDA); (b) catastrofă emoțională (a înnebuni); (c) catastrofă externă
(accidente, catastrofe naturale etc.);
3) Interdependență/Sine infantil – persoana este implicată și apropiată emoțional
în mod excesiv de una sau mai multe persoane semnificative (ex.: părinți),

59
 astfel încât a fost împiedicată individualizarea deplină sau dezvoltarea socială
normală; persoana este convinsă, de asemenea, că unul sau toți din această
relație nu va putea supraviețui sau nu va putea fi fericit fără celălalt/ceilalți;
4) Eșec – persoana este convinsă că a greșit, că va eșua sau că este inadecvată în
raport cu cei de-o seamă în privința realizărilor din diverse domenii (școală,
carieră, sport etc.).
III. Limite deficitare – deficiențe a limitelor interne, a responsabilităților față de ceilalți, a
orientării pe termen lung → dificultate de a respecta drepturile celorlalți, de a coopera
cu ceilalți, de a-și lua angajamente sau de a-și stabili și atinge scopuri personale
realiste. Familia tipică de origine: permisivitate, indulgență exagerată, lipsă de
îndrumare, senzație de superioritate. Copilul nu este constrâns să tolereze niveluri
normale de disconfort.
1) Sentiment de îndreptățire/Grandomanie – persoana este convinsă că este
superioară altora, că este îndreptățită să primească drepturi și privilegii
speciale, că nu este constrânsă de reciprocitate, că ar trebui să fie lăsată să facă
ce vrea (indiferent de ce este rezonabil);
2) Autocontrol redus/Autodisciplină redusă – persoana are dificultăți sau refuză
să își folosească autocontrolul sau să tolereze frustrarea îndeajuns cât să își
atingă scopurile sau să stăpânească exprimarea excesivă a emoțiilor și
impulsurilor; forma ușoară este evitarea disconfortului (a durerii, a conflictelor,
a responsabilității, a efortului etc.).
IV. Orientarea către celălalt – centrarea exagerată pe sentimentele sau reacțiilor celorlalți,
în detrimentul propriilor nevoi, cu scopul de a obține dragoste și aprobare; presupune
suprimarea și lipsa de conștientizare a propriei furii și a înclinațiilor firești. Familia
tipică de origine: acceptare condiționată (contează mai mult nevoile și dorințelor
părinților, sau acceptarea și statutul social, decât nevoile copilului; copilul trebuie
așadar să își suprime nevoile).
1) Subjugarea – persoana cedează controlul deoarece se simte constrânsă (pentru
a evita furia, represalii, abandon); persoana simte că propriile dorințe, opinii,
sentimente nu sunt acceptate de către ceilalți. Are două forme: subjugarea
nevoilor (suprimarea preferințelor, a deciziilor, a dorințelor proprii);
subjugarea emoțiilor (în special a furiei).
2) Autosacrificiu – persoana se centrează excesiv pe îndeplinirea benevolă a
nevoilor celorlalți în situații cotidiene, deoarece dorește să evite cauzarea

60
 suferinței altora, sentimentul de vină asociat egoismului perceput sau păstrarea
legăturii cu persoane care sunt percepute ca având mare nevoie de afecțiune și
atenție.
3) Nevoia de aprobare/Nevoia de recunoaștere – persoana se concentrează
exagerat pe obținerea aprobării, a recunoașterii sau a atenției din partea altor
persoane sau pe integrarea în medii sociale, în detrimentul dezvoltării unui sine
solid și autentic. Se poate orienta spre statut, aspect, acceptabilitate socială,
bani sau realizări pentru a câștiga aprobare, admirație sau atenție (nu putere sau
control). Stima de sine depinde de reacțiile celorlalți.
V. Hipervigilență și inhibiție – accent pe suprimarea sentimentelor, impulsurilor și
alegerilor spontane proprii sau respectarea regulilor și expectanțelor interiorizate
privind performanța și comportamentul, în detrimentul propriei fericirii, relaxării,
autoexprimării, sănătății. Există pesimism și îngrijorări despre ce s-ar întâmpla dacă
persoana nu ar mai fi vigilentă. Familia tipică de origine: aspră, critică, punitivă,
prețuiește respectarea regulilor și suprimarea emoțiilor.
1) Negativism/Pesimism – persoana este orientată în general și permanent către
aspectele negative ale vieții (durere, pierdere, dezamăgire, conflict etc.),
minimalizând sau neglijând aspectele poziție. Persoana anticipează exagerat
înrăutățirea lucrurilor și are o frică excesivă de a face greșeli care ar putea
conduce la ruină financiară, la pierdere, la umilire sau la o altă situație
nefavorabilă și de nerezolvat. Au îngrijorări cronice, vigilență, indecizie, se
plâng în legătură cu situația lor;
2) Inhibiție emoțională – persoana își inhibă excesiv acțiunile, sentimentele,
exprimarea verbală spontană, cu scopul de a evita dezaprobarea din partea
celorlalți, sentimentul de rușine sau pierderea controlului asupra impulsurilor
proprii. Inhibiția se manifestă mai ales: (a) asupra furiei și agresivității; (b)
asupra impulsurilor pozitive (bucurie, afecțiune, sex etc.); (c) manifestarea
vulnerabilității sau comunicarea emoțiilor; (d) supralicitarea raționalizării și
desconsiderarea emoțiilor;
3) Standarde nerealiste/hipercriticism – persoana crede că trebuie să atingă
standarde interiorizate înalte de comportament și performanță, în general
pentru a evita critica. Standardele înalte apar sub mai multe forme: (a)
perfecționismul (atenție exagerată la detalii sau subestimarea nivelului propriu
de performanță); (b) reguli rigide și formulări cu „trebuie” în multe arii ale

61
 vieții; (c) preocupare față de timp și eficiență, cu nevoia de a realiza tot mai
mult;
4) Pedepsire – persoana este convinsă că oamenii ar trebui aspru pedepsiți pentru
greșelile pe care le fac. Persoana simte furie, intoleranță, este punitiv și
neîngăduitor față de persoanele (sine sau alții) care nu îndeplinesc standardele
sau așteptările personale. Are dificultăți de a ierta greșeli (nu consideră
circumstanțele atenuante, nu acceptă imperfecțiunea umană, nu își manifesta
empatia).

Aceste scheme cognitive tind să submineze terapia cognitiv-comportamentală

tradițională deoarece clienților le este greu să îndeplinească anumite premise. De exemplu, cei
cu scheme din domeniul Separării și respingerii pot să nu reușească să stabilească bună alianță
terapeutică, sau cei cu scheme din domeniul autonomiei și performanței deficitare ar putea să
nu știe cine sunt și ce vor, așadar ar avea dificultăți în stabilirea unor scopuri specifice de
tratament.
Aceste scheme pot fi măsurate cu ajutorul chestionarelor Young (forma lungă sau
forma scurtă).

Funcționarea schemelor: perpetuarea și remedierea

Schemele cognitive sunt supuse a două procese fundamentale: perpetuarea și
remedierea. Fiecare gând, sentiment, comportament și experiență de viață pentru o anume
schemă cognitivă fie va perpetua acea schemă (o va elabora și întări), fie o va remedia (îi va
reduce intensitatea).
Perpetuarea se face prin trei mecanisme principale: distorsiunile cognitive, tiparele de
viață prin care persoana se autosabotează și stilurile de coping cu schema cognitivă.
Distorsiunile fac persoana să perceapă eronat situațiile, astfel încât schema să îi fie întărită
prin alegerea selectivă a informațiilor considerate importante. Afectiv, dacă individul suprimă
emoțiile, schema cognitivă nu ajunge să fie conștientizată (deci nu va putea să o modifice sau
să o remedieze). Comportamental, individul se autosabotează, selectând inconștient situații de
viață și relații interpersonale care îi declanșează și perpetuează schema, evitând relațiile care
ar putea-o remedia. Interpersonal, aceste persoane reacționează în moduri care îi determină pe
ceilalți să reacționeze negativ (întărind astfel schema).
Remedierea implică diminuarea aspectelor cognitive și emoționale (intensitatea
amintirilor, a încărcăturii emoționale a acestora, a puterii senzațiilor fizice și a cognițiilor

62
dezadaptative) și modificarea comportamentelor. Remedierea este un proces lung și dificil,
deoarece lucrăm cu convingeri despre sine și lume adânc înrădăcinate în client, deseori
reprezentând realitatea cunoscută a persoanei. Renunțarea la aceste convingeri este un proces
dureros, astfel încât rezistența la terapie este o modalitate de autoconservare. Este nevoie de
voință, disciplină și exercițiu frecvent pentru a lupa cu schema. Din păcate, schemele nu
dispar niciodată complet, ci mai degrabă nu mai sunt activate la fel de frecvent, iar emoțiilor
asociate devin mai puțin intense și nu mai durează la fel de mult. Clienții ajung să reacționeze
adaptativ la declanșarea schemelor (ex.: își aleg parteneri și prieteni mai afectuoși, se percep
pe sine într-o lumină mai favorabilă etc.).

Stiluri și reacții dezadaptative de coping

Stilurile și reacțiile dezadaptative de coping sunt formate de către client pentru ca
acesta să evite confruntarea cu emoțiile intense și copleșitoare ale schemelor. Deoarece este
vorba despre o evitare, stilurile de coping funcționează cu scopul de a perpetua schema,
nicidecum de a o remedia. Conceptul de schemă cognitivă conține amintiri, emoții, senzații
fizice și cogniții, dar nu și reacțiile comportamentale. Acestea sunt parte a reacției de coping,
împreună cu strategii cognitive și emoționale de coping. Diferențierea dintre scheme și
copinguri este importantă, deoarece fiecare persoana utilizează stiluri diferite de coping, în
situații diferite, în etape diferite ale vieții lui, pentru a face față aceleiași scheme.
Cele trei stiluri de coping ale schemelor cognitive sunt supracompensarea
(echivalentul luptei), evitarea (echivalentul fugii) sau capitularea (echivalentul încremenirii).
Aceste trei reacții sunt alese și combinate inconștient, inițial ca răspuns la amenințarea din
copilărie (nesatisfacerea unor nevoi vitale), iar ulterior ca răspuns la situațiile care activează
schema. În funcție de situația individuală, o persoană alege unul dintre cele trei stiluri, dar le
are pe toate disponibile de-a lungul experienței personale. Problema este că stilul de coping
perpetuează schema inclusiv în contexte de viață schimbate, când apar alternative mai
avantajoase.
Capitularea în fața schemei presupune acceptarea ei ca fiind adevărată, iar persoana
simte durerea aferentă și se comportă în așa fel încât să fie confirmată schema. Fără să își dea
seama, persoana retrăiește încontinuu experiențele din copilărie care au condus la crearea
schemei. Emoțiile sunt resimțite la o intensitate disproporționată când schema este activată,
iar partenerii aleși tind să îi trateze așa cum i-au tratat părinții.
Evitarea schemei cognitive presupune organizarea vieții astfel încât schema să nu fie
activată. Evitarea se face la nivel emoțional (reprimarea emoțiilor), cognitiv (blocarea

63
gândurilor și imaginilor cu potențial declanșator) și comportamental (găsirea unor activități
care să-i distragă, în general exagerate, cum ar fi mâncat în exces, curățenia compulsivă,
dependența de muncă etc.). În interacțiunile cu ceilalți persoanele par perfect normali, dar
evită situațiile care ar putea activa schema (ex.: relațiile intime sau provocările profesionale).
Orice context de viață care ar putea aduce la suprafață sentimente de vulnerabilitate este
evitat. În terapie, clienții evită să se implice (ex.: uită de temele de casă, suprimă exprimarea
emoțiilor, aduc în discuție doar probleme superficiale, întârzie la ședințe etc.).
Supracompensarea înseamnă lupta cu schema cognitivă: clientul gândește, simte, se
comportă și relaționează ca și cum varianta opusă a schemei cognitive ar reprezenta, de fapt,
adevărul. Se străduiesc să fie invers decât în copilărie: dacă în copilărie s-au simțit fără
valoare, ca adulți vor încerca să fie perfecți; dacă au fost subjugați în copilărie, ca adulți îi vor
sfida pe ceilalți etc. Este o alternativă la durerea aferentă schemei cognitive. Poate fi privită
drept o încercare parțial sănătoasă de a lupta împotriva schemei, iar mulți supracompensatori
par a fi persoane sănătoase. Totuși, e sănătos să lupți cu un comportament proporțional cu
situații, iar mulți supracompensatori se blochează în contraatac, cu comportamente excesive,
insensibile sau neproductive. De exemplu, este sănătos ca un client cu schema de subjugare să
exercite mai mult control asupra vieții sale, dar când supracompensează apare tendința prea
mare de a controla și de a domina, astfel încât ajung să-i îndepărteze pe ceilalți. La un
moment dat, viața devine destul de dură cât să nu mai funcționeze abilitatea de
supracompensare, moment în care se poate instala depresia.
Reacțiile de coping sunt comportamente sau strategii specifice prin care se exprimă
cele trei stiluri de coping. Este vorba despre toate reacțiile față de amenințare pe care le are
individul în repertoriul său comportamental, toate modalitățile unice și idiosincratice prin care
clientul își manifestă supracompensarea, evitarea și capitularea. Urmează câteva exemple în
Tabelul 2.

Exemple de Exemple de
Schemă Exemple de evitare
capitulare supracompensare
Se agață și își sufocă
Alege parteneri care Evită relațiile intime;
partenerul până îl depărtează;
Abandon / nu pot face un bea alcool în exces
își atacă vehement partenerul
Instabilitate angajament și rămâne atunci când este
din cauza unor separări
în relație cu aceștia. singur(ă).
minore.
Deprivare Alege parteneri care Evită în totalitate Este exigent(ă) din punct de

64
 au tendința de a
vedere emoțional cu
depriva emoțional și
emoțională relațiile intime. partenerii și cu prietenii
nu le cere să țină cont
apropiați.
de nevoile lui(ei).
Se angajează în Evită complet Devine excesiv de orientat(ă)
sarcini fără tragere de provocările în munca spre performanță,
Eșec
inimă și în mod sa; procrastinează în impulsionându-se fără
sporadic. sarcini. încetare.
Evită sau
Petrece excesiv de procrastinează în Nu îi pasă deloc de standarde
Standarde
mult timp încercând situații sau sarcini în – se angajează pripit și
nerealiste
să fie perfect. care îi va fi evaluată neglijent în sarcini.
performanța.
Tabel 2. Acestea sunt câteva exemple de posibile reacții de coping. Pentru mai multe, vedeți
Young (2015)

Moduri de schemă cognitivă

Modurile de schemă cognitivă sunt „acele scheme cognitive sau procese ale schemelor
cognitive – adaptative sau dezadaptative – care sunt active la un moment dat în cazul unei
persoane”. Modurile sunt declanșate de situații de viață față de care suntem excesiv de
sensibili. Modurile disfuncționale se activează atunci când anumite scheme cognitive
dezadaptative sau reacții dezadaptative de coping au izbucnit sub formă de distres emoționale,
de reacții de evitare sau de comportamente prin care individul se autosabotează, iar acestea
ajung să preia controlul funcționării individului. O persoană poate să treacă dintr-un mod în
altul; când are loc această schimbare, devine activat un alt set de scheme cognitive și de
reacții de coping, care până atunci fusese latent.
Un mod disfuncțional este o parte a sinelui care s-a rupt, într-o măsură mai mică sau
mai mare, de alte aspecte ale sinelui. Acest nivel de disociere poate fi descris pe un
continuum: un nivel scăzut de disociere înseamnă că persoana poate să îmbine simultan mai
mult de un singur mod (este oscilația normală a dispoziției); nivelul ridicat de disociere poate
duce chiar la tulburarea de identitate disociativă (tulburare de personalitate multiplă).
Modurile pot varia și pe alte dimensiuni, în afara celui disociat ↔ integrat: inconștient ↔
conștient; dezadaptativ ↔ adaptativ; extrem ↔ ușor; rigid ↔ flexibil; pur ↔ combinat.

65
 Young et al. (2015) au identificat 10 moduri (unele dezadaptative, altele adaptative),
pe care le-au grupat în patru categorii generale: moduri de Copil, moduri de Coping
disfuncțional, moduri de Părinte disfuncțional și modul de Adult sănătos.
I. Moduri de Copil – înnăscute și universale, toți copiii au potențialul de a le manifesta.
1) Copil vulnerabil – este partea sinelui care conține majoritatea schemelor
cognitive de bază (copilul abandonat, copilul abuzat, copilul deprivat, copilul
respins etc.);
2) Copil furios – este partea sinelui care este cuprinsă de furie față de nevoile
emoționale neîndeplinite și acționează în consecință, fără a lua seamă de
urmările comportamentului său;
3) Copil impulsiv/indisciplinat – este partea sinelui care exprimă emoții și
acționează sub impulsul dorințelor; își urmează tendințele naturale de moment,
fără a lua seamă de urmările comportamentului său;
4) Copilul fericit – este partea sinelui a cărui nevoi emoționale sunt, în general,
împlinite;
II. Moduri de Coping disfuncțional – sunt corespondente celor trei stiluri de coping
(capitulare, evitare și supracompensare);
1) Capitularea compliantă – persoana cedează în fața schemei cognitive,
devenind din nou copilul pasiv și neajutorat care trebuia să plece capul în fața
celorlalți;
2) Protecție detașată – persoana se retrage (psihologic) din fața durerii aferente
schemei cognitive (diverse forme de evadare: prin detașare emoțională, abuz
de substanțe, autostimulare, evitare socială etc.);
3) Supracompensare – persoana ripostează împotriva schemei, dorind s-o infirme;
în general, se face printr-un comportament extrem, care se dovedește a fi
disfuncțional (ex.: prin a-i trata rău pe ceilalți).
III. Moduri de Părinte disfuncțional – pacientul adoptă atitudinea părintelui interiorizat;
1) Părintele punitiv – cel care pedepsește copilul pentru că a fost „rău”;
2) Părintele exigent – cel care forțează și presează constant copilul să atingă niște
standarde extrem de înalte.
IV. Modul de Adult sănătos – cel care ajută la moderarea, îngrijirea și remedierea
celorlalte moduri; este modul pe care urmărim să îl întărim în terapie.

66
 Descrierile de mai sus sunt etichete cu termeni generali. În cadrul terapiei, modurile
sunt individualizate, în colaborare cu pacienții. De exemplu, modul de Copil vulnerabil poate
avea denumirea de „Micuța Ann” sau „Carol cea abandonată”.

Demersul psihoterapeutic
Tratamentul psihoterapeutic presupune două etape: cea de evaluarea și educare; și cea
de schimbare. Scopul inițial este conștientizarea psihologică: identificarea schemelor și
conștientizarea amintirilor din copilărie, a emoțiilor, a senzațiilor fizice, a cognițiilor și a
stilurilor de coping asociate cu acestea. Ulterior, terapeutul se ocupă cu ajutarea clientului să
preia controlul asupra propriilor reacții, astfel încât acesta să acționeze tot mai mult după
propria voință în aspectele care privesc schemele cognitive. Așadar, creștem controlul
conștient asupra schemelor și reducem intensitatea amintirilor, a emoțiilor, a senzațiilor fizice,
a cognițiilor și a comportamentelor asociate cu acestea. Asta presupune consolidarea modului
de Adult sănătos: clientul să își poată dirija, negocia, îngriji sau neutraliza modurile
disfuncționale, astfel încât să țină sub control emoțiile și comportamentele.

I. Etapa de evaluare și educare

Prima etapă este dedicată identificării schemelor cognitive și înțelegerii originilor
acestora (din copilărie și adolescenți). De-a lungul evaluării, terapeutul educă pacientul în
privința modelului schemelor, astfel încât clienții să își recunoască stilurile dezadaptative de
coping, să conștientizeze modul în care acestea perpetuează schemele și, eventual, să
identifica modurile lor predominante și să observe cum trec dintr-un mod în altul. Important
este ca toate aceste informații să fie și resimțite la nivel emoțional, nu doar intelectual.
Evaluarea în sine se face prin mai multe modalități:
 Interviu de evaluarea a istoricului de viață (anamneză);
 Administrarea unei serii de chestionare pentru schemele cognitive;
 Sarcini de automonitorizare;
 Exerciții de imagerie dirijată (cu scopul de a declanșa schemele cognitive la
nivel emoțional și de a ajuta pacienții să lege afectiv problemele din prezent
cu experiențe din copilărie).
Obiectivele majore sunt:
1) Identificarea tiparelor de viață disfuncționale;
2) Identificarea și declanșarea Schemelor cognitive dezadaptative timpurii;

67
 3) Înțelegerea originilor din copilărie și din adolescență ale schemelor
cognitive;
4) Identificarea stilurilor și a reacțiilor de coping;
5) Evaluarea temperamentului;
6) Integrarea componentelor: conceptualizarea cazului.
La sfârșitul acestei prime etape, terapeutul (împreună cu clientul) vor ajunge la o
conceptualizare completă a cazului, în urma căruia vor conveni asupra unui tratament orientat
către acestea.

II. Etapa de schimbare

Etapa de schimbare presupune utilizarea mai multor tipuri de tehnici într-un mod
flexibil, în funcție de nevoile pacientului. Nu există un protocol sau un set prescris de
proceduri. Dimpotrivă, cel mai important lucru este adaptarea și flexibilizarea tehnicilor în
funcție de nevoi și de problematica discutată.

Tehnici cognitive
Aspectele cognitive ale terapiei au legătură cu invalidarea schemei cognitive. Clienții
au o percepție distorsionată asupra sinelui și asupra celorlalți, considerând schemele
dezadaptative ca fiind valide. Pentru procesul de schimbare, este important să găsească
moduri de a-și contraargumenta schema. O potențială listă a tehnicilor cognitive este (apud
Young et al., 2015):
1. Testarea validității unei scheme cognitive;
2. Redefinirea dovezilor care susțin schema cognitivă;
3. Evaluarea avantajelor și a dezavantajelor stilurilor de coping ale pacientului;
4. Conducerea unor dialoguri între „partea schemei cognitive” și „partea sănătoasă”;
5. Alcătuirea cartonașelor de coping;
6. Completarea Jurnalului schemelor cognitive.
Se poate începe prin găsirea și evaluarea dovezilor care susțin sau combat schema
cognitivă, împreună cu terapeutul. În general, dovezile infirmă schema (clientul nu este de
fapt inerent defect, incompetent sau ratat), subliniindu-se cum și-a integrat el această imagine
încă din copilărie. În cazul în care schema nu poate fi invalidată (de exemplu, chiar există
eșecuri), se discută posibilitățile de schimbare al aspectului problematic (de exemplu,
învățarea unor abilități). Indiferent de direcția în care merge discuția, argumentele și ideile

68
esențiale vor fi scrise pe un cartonaș pe care clientul trebuie să îl ia cu el și să îl citească
frecvent, în mod special în acele situații sau momente care declanșează schema.
Elementul esențial în această discuție este empatia terapeutului: acesta își manifestă
empatia față de motivele pentru care clienții au convingerile pe care le au (deoarece la baza
lor stau experiențele din copilărie). Terapeutul validează clientul pentru convingerile sale, prin
prisma ideii că este normal ca el (clientul) să aibă aceste convingeri datorită istoricului său de
viață. În același timp, se insistă pe testarea realității și pe ideea că, deși aceste convingeri au
avut sens la un moment dat din trecut, în prezent ele contribuie la perpetuarea unor gânduri,
emoții, comportamente dezadaptative. În urma utilizării confruntării empatice, clienții se vor
simți înțeleși, va fi mai probabil să accepte necesitatea schimbării și se va crea alianța
terapeutică.

Tehnici experiențiale
Tehnicile experiențiale sunt foarte folositoare pentru confruntarea emoțională cu
schemele și cu modurile interiorizate. Sunt folosite mai ales dialogul și imageria dirijată, în
cadrul cărora clientul oferă copilului vulnerabil din interior ceea ce nu a primit în trecut. Acest
lucru variază de la protejarea și susținerea copilului și până la înfruntarea părinților
internalizați. Cu ajutorul răspunsurilor contradictorii oferite criticilor internalizați (schemelor
și modurilor), clientul poate rupe cercul vicios de perpetuare al acestora. Așadar, argumentele
în favoarea imageriei dirijate sunt:
1. Se identifică schemele cognitive aflate la baza personalității clientului;
2. Se facilitează confruntarea la nivel afectiv cu schemele cognitive;
3. Clienții sunt ajutați să creeze asocieri emoționale între originile din copilărie și
adolescență ale schemelor lor cognitive și problemele din viața lor actuală.
Sunt valabile majoritatea ideilor generale despre imageria dirijată, precum inducerea
stării de relaxare și folosirea sugestiilor în afirmativ. Specificul terapiei pe scheme este
construirea unui loc protejat în imaginar, de unde clientul își începe exercițiul și unde se
întoarce la sfârșitul acestuia. Acest loc este foarte important, deoarece echilibrează emoțiile
negative provenite din imaginile neplăcute. În general, se lucrează o singură imagine
neplăcută într-o ședință. Acestea pot fi:
1. Orice imagine neplăcută din perioada copilăriei;
2. O imagine neplăcută cu fiecare dintre părinți (o imagine cu mama, respectiv una cu
tata);

69
 3. O imagine neplăcută a oricărei alte persoane semnificative, inclusiv dintre prieteni sau
colegi, care ar fi putut contribui la formarea schemei cognitive.
Procesarea acestor imagini se face într-un mod nondirectiv, terapeutul dându-i
clientului doar minimul de informații (ex.: „Imaginează-ți o imagine neplăcută din perioada
copilăriei). În acest proces, terapeutul pune întrebări care să ghideze clientul spre a descoperi
sentimentele sale. Deși terapeutul îl orientează pe client spre imagini structurate (astfel încât
să se asigure că sunt incluse toate persoanele semnificative), materialul cu care se lucrează
este la alegerea clientului. Utilizarea dialogului interior în cadrul unei ședințe de imagerie ar
putea fi elementul necesar pentru a se face trecerea între rațional și emoționale, de la „înțeleg
că schema nu este conformă realității” la „simt că schema nu este conformă realității”.

Modificarea tiparului de comportament

În urmat tehnicilor cognitive (ex.: cartonașele de coping) și a tehnicilor experiențiale
(ex.: imageria dirijată), terapeutul ajută clientul să conceapă sarcini comportamentale pentru
acasă. După ce clientul a înțeles cum funcționează el în urma activării schemelor cognitive, el
poate renunța la comportamentele sale dezadaptative exersând noi comportamente. Inițial,
acest exercițiu se face în cadrul unei ședințe, prin discuții și imagerie, ulterior clientul
punându-le singur în practică între ședințe.
Este vorba, în principiu, de schimbarea reacțiilor de coping. Această schimbare este
cea mai importantă și cea mai dificilă de realizat, deoarece pacientul trebuie să fie dispus să
renunțe la stilul de coping folosit până în acel moment. Aici pot apărea cele mai multe greutăți
în progresarea în tratament: clientul capitulant continuă să rămână în relații distructive sau nu
stabilește limite în viața personală sau profesională; clientul supracompensator continuă să
plaseze vina asupra celorlalți în loc să își asume schemele sau poate continua să
supracompenseze (muncind din greu, perfecționându-se, impresionând etc.); iar clientul
evitant poate stagna prin fuga de durerea asociată schemelor și refuzarea axării pe problemele
lor.
Deoarece aceasta este schimbarea cea mai dificilă, ea se face numai după utilizarea
intensivă și extensivă a tehnicilor cognitive și experiențiale, care au scopul de a întări părțile
sănătoase ale clientului. Numai cu ajutorul acestor părți sănătoase poate fi susținută
schimbarea comportamentală. Ulterior, tehnicile cognitive și experiențiale sunt din nou
folosite pentru a procesa obstacolele întâlnite în schimbare. Acestea sunt îmbinate cu tehnici

70
comportamentale tradiționale: tehnici de relaxare, dezvoltarea asertivității, managementul
furiei, strategii de autocontrol (automonitorizarea, stabilirea scopurilor, autoîntărirea),
expunerea gradată la situații anxiogene.

Relația terapeut-client
Un element central în terapia pe scheme este relația terapeut-client, care se poate
transforma într-un „antidot parțial” împotriva schemelor clientului. În mod ideal, clientul
interiorizează imaginea terapeutului ca pe un „Adult sănătos” care luptă împotriva schemelor
și caută o viață împlinită emoțional.
Există două aspecte extrem de importante pentru relația terapeut-client. Prima este
confruntarea empatică, despre care am discutat tehnici cognitive. Confruntarea empatică
presupune a arăta empatie față de schemele cognitive ale clientului în momentul în care
acestea se ivesc, dar în același timp semnalând că reacțiile clientului sunt distorsionate și
neconforme cu realitatea.
A doua este reproducerea limitată a figurii parentale, care presupune a oferi clienților
ceea ce au avut nevoie, dar nu au primit, din partea părinților lor atunci când au fost copii
(respectând totuși limitele adecvate ale relației terapeutice). Din acest motiv, terapeutul
trebuie să fie extrem de flexibil, astfel încât să fie capabil să își adapteze stilul în funcție de
nevoile emoționale ale fiecărui client în parte. În general, terapeutului i s-ar putea cere să
cultive o relație de încrederea, să ofere stabilitate, să arate sprijin emoțional, să încurajeze
independența sau să fie iertător. Terapeutul ar trebui să fie capabil să răspundă la nevoile de
bază menționate anterior.
În funcție de schemele clientului, Young et al. (2015) au conceput o serie de strategii
de reproducere limitată a figurii parentale. De exemplu, pentru cineva cu schema
Abandon/Instabilitate, terapeutul ar trebui să devină o sursă intermediară de stabilitate,
oferind sprijin clientului în a-și găsi alte relații stabile în afara terapiei. Vor fi corectate
distorsiunile pe care clientul le are în privința probabilității de a fi abandonat de către terapeut,
ajutându-l să înțeleagă și să accepte că vor exista plecări, vacanțe și perioade de
indisponibilitate, fără a se închide în sine sau a se comporta autodistructiv. În cazul unui client
cu schema Eșec, terapeutul susține succesul profesional sau academic al pacientului, oferă
structură și stabilește limite. Iar în cazul unui client cu schema Deprivare emoțională,
terapeutul creează o atmosferă plină de afecțiune, căldură, empatie și îndrumare. Terapeutul
încurajează pacienții să ceară ceea ce au nevoie din punct de vedere emoțional și să simtă că
au dreptul la nevoi emoționale. El ajută clienții să exprime moderat sentimentele de deprivare

71
(fără ca ei să izbucnească sau să tacă) și îi ajută să tolereze un anume grad de deprimare, dar
să aprecieze afecțiunea primită în același timp. Pentru lista completă a strategiilor, vedeți
Young et al. (2015).

CURS 6
PSIHODRAMA

Psihodrama este o metodă terapeutică şi de consiliere de sine stătătoare. Ea abordează

personalitatea din punctul de vedere al specificităţii individuale, cât şi al integrării acesteia în
structurile sociale. Bazele teoretice ale psihodramei servesc la explicarea dezvoltării
indivizilor, a grupurilor şi a sistemelor sociale, precum şi a tulburărilor acestora.
J.L.Moreno este unul dintre întemeietorii psihoterapiei de grup şi intemeietorul
psihodramei. În concepţia lui despre om şi viaţă individul, grupurile şi societăţile sunt
considerate entităţi cu potenţial de schimbare. Punctul de pornire al concepţiei moreniene este
ideea că în fiecare om există un potenţial creativ, care însă stă la dispoziţie numai limitat.
Psihodrama favorizează descoperirea şi activarea acestui potenţial.
Cu posibilitatile ei creative, bazate pe joc, psihodrama crează condiţiile evocării unor
situaţii de viaţă cu scopul deschiderii de noi perspective în autocunoaştere şi dezvoltare. Cu
ajutorul metodelor specifice ale psihodramei pot fi experimentate şi transformate cele mai
diferite situaţii de viaţă, de asemenea procesele sociale în grupuri, organizaţii şi societate. Prin
procedura sociometrică se fac vizibile structurile sociale şi relaţionale dintr-un grup, devenind
astfel accesibile dimensiunii sociale si politice.
Psihodrama se foloseşte ca:
-tehnica terapeutică independenta, în grup sau individuală (monodrama)
-tehnică potenţatoare sau mod de lucru într-o abordare terapeutică eclectică.
Fiind o metoda orientată spre actiune, beneficiul terapeutic este bine interiorizat, uşor
transportabil în cotidian, cu efect de lungă durată.

Elemente de lucru
Grupul este contextul care produce sănătate. Cine suferă din cauza destructurării şi a
propriei confuzii interne are nevoie de un context terapeutic (”Fiecare persoană poate fi agent
terapeutic pentru o alta”, J.L.Moreno) care să permită o reorganizare emoţională. Grupul

72
condus prin metodologia psihodramatică oferă şi garantează un climat securizant, conţinător
care facilitează autoexprimarea indivizilor, împărtăşirea de informaţii şi emoţii, crearea de
evenimente şi activităţi adecvate care să reducă anxietatea şi să elibereze spontaneitatea,
mobilizând persoana în globalitatea sa – atât în plan corporal, emoţional cât şi reflexiv.
Terapeutul (numit în psihodramă director) îşi asumă un rol activ prin care propune grupului
sarcini precise, cu timpi şi spaţii bine determinate, catalizând energiile fizice şi psihologice ale
membrilor grupului spre accesarea resurselor, imaginilor, amintirilor, dorinţelor,
sentimentelor. Alternanţa acţiunii/auto-observării va conduce procesul terapeutic spre
polarităţi rol-contrarol determinate şi va declanşa funcţiile mecanismelor mentale de
introspecţie, oglindire şi decentrare perceptivă necesare schimbării.
Spontaneitatea este o resursă preţioasă fără de care nu se poate trăi şi evolua , o formă
de energie neconservabilă care funcţionează doar în momentul în care se manifestă. În
psihodramă, spontaneitatea este înţeleasă ca o stare de disponibilitate lipsită de anxietate prin
care individul în faţa unor situaţii noi, neprevăzute poate să-şi pună în act creativitatea sa.
Moreno avea un mare interes pentru procesul creativ ca expresie a capacităţii umane de a
inventa mereu moduri noi de a fi, de a rezolva probleme şi de a transforma realitatea. În viaţa
cotidiană, creativitatea se exprimă în capacitatea de a găsi soluţii noi şi mai adecvate la
problemele vechi şi soluţii adecvate la situaţiile noi. Conceptul morenian de creativitate se
explică prin puterea de a fi artizanii propriei noastre vieţi, autorii a noi înşine moment cu
moment. În psihodramă se cauta în mod sistematic activarea factorului S/C
(spontaneitate/creativitate) pentru că acesta condiţionează direct apariţia şi dezvoltarea unor
moduri (roluri) noi, adecvate la situaţiile întâlnite pe scena văzută ca un loc al posibilului şi al
autenticului. Răspunsurile noi şi adecvate - ca rezultat al factorului S/C - conduc individul
spre creştere şi spre trăirea într-un mod deplin şi armonios al propriilor nevoi în concordanţă
cu exigenţele realităţii.
Moreno explică rolul ca fiind forma reală şi perceptibilă pe care Sinele o capată. Este
forma operativă pe care individul şi-o asumă într-un anumit moment în care reacţionează într-
o situaţie specifică în care sunt implicate alte persoane sau obiecte. Reprezentarea simbolică a
acestei forme este numită rol. Este operativă pentru că traduce în act la modul concret o
dispoziţie, o atitudine, un mod de a fi; pentru a exista trebuie să fie perceptibilă şi pentru alţii,
e nevoie de un context. Rolul există numai în raport cu un contrarol, persoană sau obiect. În
toate evenimentele rolul reprezintă expresia subiectului care acţionează în relaţia cu celălalt în
timp ce acesta primeşte acţiunea sa. A-ţi asuma, prin inversiune de rol, punctul de vedere al
celui care la început a fost contrarol, înseamnă a-ţi putea observa şi percepe rolul avut dintr-o

73
perspectivă nouă. A fi conştienţi de propriile noastre roluri presupune existenţa capacităţii
noastre de a ne putea reprezenta mental propriul nostru mod de a fi în acţiune; care la rândul
său depinde de capacitatea şi posibilităţile noastre de auto-observare, de dinamica dialogului
dintre instanţele numite eu-actor şi eu-observator. După Moreno, rolurile sunt cele care permit
în mod treptat construirea percepţiei de sine şi nu invers. A înţelege acţiunea ca origine şi
motor al vieţii mentale înseamnă a aduce în prim plan spontaneitatea şi emoţia inaintea
gandului şi a cuvântului fără a uita însă că doar gândirea poate să transforme acţiunea în ceva
util evoluţiei persoanei. Din această cauza, reflecţia şi verbalizarea sunt importante în
psihodramă şi au rezervate momente specifice.
Prin inversiunea de rol protagonistul este chemat să preia rolul unui personaj al scenei, adica
să-şi asume un punct de vedere diferit de al său dar care de fapt este vocea unei părţi din
propria sa lume internă. De exemplu, vorbind şi acţionând din rolul mamei, el va reprezenta
în mod concret imaginea mentală despre ea, mama internă faţă de care şi cu care va putea
acţiona într-un mod viu şi activ. Aceasta tehnică centrală în psihodramă activează dialectica
eu actor - eu observator, stimulează apariţia acţiunilor spontane şi autentice care nu mai
urmează calea aceloraşi scheme repetitive, stereotipe, ci se creează pas cu pas din
desfăşurarea evenimentelor. Acest nou drum poate să prindă direcţii variate şi să producă
material inedit în faţa căruia protagonistul va căuta răspunsuri noi şi adecvate atât contextului
cât şi capacităţii sale din acel moment.
Dublul este acţiunea prin care se dă voce conţinuturilor mentale, senzaţiilor, emoţiilor şi
nevoilor; o persoană poate să-şi facă dublu sie însăşi prin introspecţie (privindu-se înăuntru) şi
unei alte persoane prin intermediul empatiei (a simţi ce trăieşte celălalt). În psihodramă
funcţia de dublu se activează când membrii grupului reuşesc să simtă nevoia unui coleg din
grup şi să o redea într-o manieră concretă sau simbolică.
Oglinda este acea funcţie care se activează atunci când o persoană se află în faţa unei imagini
de sine primită de la o altă persoană. Această funcţie este individuativă tocmai prin
capacitatea sa de a stimula percepţia de sine în sensul analogiei dintre caracteristicile proprii
şi imaginea primită (”eu sunt într-adevăr aşa cum mă vede ”, sau ”referitor la acest aspect sunt
aşa dar în celălat aspect nu mă regăsesc” , ” nu sunt deloc aşa , nu mă recunosc”).
Fuzionalitatea şi individuarea sunt stimulate prin activarea funcţiilor mentale ale dublului şi
oglinzii. Fuzionalitatea caracterizează situaţia în care persoana se percepe ca fiind conţinută,
securizată ( ex. relaţia mama/nou-născut , relaţia dintre îndrăgostiţi, adeziunea totală la o idee
sau instituţie). În individuare persoana se percepe ca un individ singular, special şi autonom,
bine delimitat cu propriile sale caracteristici. A te simţi distinct în raport cu ceilalţi, autonom -

74
în sensul de a putea instaura şi defini cu precizie relaţii autentice şi paritare, de a-ţi asuma
poziţii critice şi asertive – este caracteristic unei condiţii individuative. Doar existenţa unei
fuzionalităţi bune poate să genereze siguranţa şi încrederea (în sine şi în ceilalţi) necesară
realizării şi menţinerii individuarii. Fuzionalitatea şi individuarea pot fi mai mult sau mai
puţin prezente în diverse faze ale evoluţiei individului sau grupului şi care prin alternanţa lor
pot produce dinamici bogate. Experienţele fuzionale bune , sănătoase hrănesc Eul şi dau
acestuia siguranţa instalării unei individuări fără anxietaţi şi distorsiuni perceptive; iar
experienţele individuative permit trăirea unei fuzionalităţi calde fără angoasa pierderii
graniţelor personale. În psihodramă se ţine cont în permanenţă de această realitate. Astfel
grupul îşi afirmă, dacă este necesar, funcţia de uter conţinător, capabil să înţeleagă nevoile
individului şi să i le satisfacă; dar va furniza şi stimulii prin care individualităţile se pot defini
în mod particular fără prea multă frica.

Elementele settingului psihodramatic sunt: “scena, subiectul sau pacientul, directorul,

staff-ul terapeutic sau eurile auxiliare şi auditoriul”.
Scena este locul în care persoanele îşi exprimă prin concretizare propriile conţinuturi
mentale. Ea constituie centrul teatrului de psihodramă, care este acel spaţiu terapeutic format
din diverse părţi pentru a ajuta indivizii în exprimarea spontană a rolurilor lor, mai ales a celor
psihodramatice.
Subiectul / pacientul este cel pe care îl numim în psihodramă în mod universal
protagonist. Moreno a început să utilizeze acest termen începând cu anii ’50. Acest cuvânt
exprimă ideea centralităţii persoanei în psihodramă, înţeleasă ca purtătoare a unui adevăr
subiectiv.
Se numeşte ‘eu auxiliar’ orice membru al grupului care a fost ales de protagonist
pentru a juca un rol în reprezentaţia psihodramatică şi care, pentru aceasta se desprinde de
auditoriu şi intră pe scenă pentru a fi actor. Acest actor întrupează în ‘aici şi acum-ul’
psihodramatic fantasmele lumii protagonistului (ex. o teamă, o dorinţă, un ideal, o suferinţă
psihică) ca şi alţi semnificativi ai vieţii sale reale (persoane sau realităţi personificate).
După ce este ales protagonistul, ceilalţi membri ai grupului se retrag în spaţiul
rezervat, care nu este în mod direct implicat în reprezentaţia psihodramatică; din acest
moment până la sfârşitul activitaţii cu protagonistul ei vor constitui auditoriul.
Directorul de psihodramă - numit ‘psihodramatist’ – este, în interiorul sesiunii
psihodramatice, conducătorul terapiei, promotorul acţiunii, regizorul reprezentaţiei, analistul

75
materialului psihic. Termenul de director exprimă rolul activ şi propozitiv care caracterizează
prezenţa sa în interiorul unei sesiuni.
Activitatea cu grupul sau timpul grupului este prima fază a unei sesiuni – tip de
psihodramă în care toţi membrii grupului se află într-o condiţie de egalitate, cu spaţii de
exprimare bine articulate. Terapeutul va propune prin intermediul consemnelor activităţi în
care sunt implicate toate persoanele în mod simultan cu scopul de a mobiliza motricitatea
corpului şi de a da energia necesară acţiunilor ulterioare, sau altele prin care fiecare membru
pe rând, va răspunde unei sarcini având timpul său personal de autoexprimare, timp în care
colegii devin un ”context” în care îl ascultă sau participă mai activ cu întrebări, dubluri,
oglinzi). În această activitate fiecare persoană îşi asumă pe rând ceea ce în psihodramă se
numeşte rol.
Printre scopurile activităţilor cu grupul se află şi cel de stimulare a spontaneităţii, în
special prin instituirea semirealităţii (a jocului), a regulii lui ”ca şi cum” unde membrii
grupului trecând din planul realităţii în cel simbolic pot crea şi trăi roluri noi, se pot confrunta
cu propriile temeri sau resurse, pot atinge nodurile conflictuale fără a-şi declanşa sistemele
defensive.
Psihodrama, fiind o psihoterapie de grup centrată pe individ, unul dintre obiectivele
terapeutului este cel de transformare a grupului într-un conţinător suficient de capabil să ofere
individului încrederea necesară autoexprimării sale, conţinător care să poată oferi funcţiile de
dublu şi oglindă, funcţii stimulatoare pentru individul care parcurge drumul propriulului său
adevăr într-un mod cât mai profund posibil pentru el în acel moment. Pentru a putea dezvolta
aceste două potenţialităţi ale grupului (dublu/oglindă) directorul se orientează spre
parcurgerea a două căi :
 activarea experienţelor emoţionale de tip psihosomatic (senzoriale/tonice) şi
psihodramatic (jocuri de rol); activitatea de jocuri nu urmăreşte doar „încălzirea”
spontaneităţii. Această activitate promovează cadre de acţiune care antrenează
somatic şi psihologic membrii grupului, angajându-i în relaţii variate şi mai puţin
obişnuite, cunoscute. Toate acestea provoacă emoţii care nu se limitează la a fi evocări
a unor emoţii mai vechi ci reactualizări profunde ce pot naşte emoţii noi.
Excepţionalitatea situaţiilor (elementul surpriza) stimulează persoanele să iasă din
schemele obişnuite de comportament , din scenariile uzuale, deseori rigidizate si
incarcate de prejudecati.
 comunicarea verbală a stărilor şi experienţelor afective ce se referă la lumea reală
externă a indivizilor. Această ultimă comunicare, ce serveşte membrilor grupului în
76
 efortul lor de „a se regăsi” de la o întâlnire la alta se realizează într-un plan direct real
în cadrul căruia intervenţia directorului se limitează la garantarea circularităţii
exprimărilor şi la concentrarea atenţiei participanţilor asupra calităţii emoţionale ale
experienţelor povestite, evitând raţionalizările. Cuvântul îşi reia rolul său de motor al
comunicării când fiecare membru este chemat să dea o formă verbală emoţiilor trăite
în timpul interacţiunii cu colegii săi. Aceste verbalizări pot dezvălui multe straturi de
trăiri (trăiri pluristratificate) şi o bogăţie de imagini pe care doar emoţiile noi sau cele
reactualizate în mod viu şi intens le pot produce. În acest moment al sesiunii se poate
observa tendinţa de a se realiza asociaţiile libere.
Metoda psihodramatică prevede reglarea şi acestui tip de comunicare fluctuantă (în ceea
ce priveşte mecanismul schimburilor verbale) prin director şi aceasta nu pentru întărirea
autorităţii terapeutului ci pentru garantarea distribuirii egale a posibilităţilor de autoexprimare.
Autoexprimarea este o regulă de joc esenţială în cadrul concepţiei moreniene şi care se cere
subiectului. Nerespectarea acestei reguli va da naştere la nivelul interiorităţii grupale a unor
prevalenţe comunicaţionale prin care se va dezvolta o dinamică relaţională bazată pe
conflictul dintre procesele inconştiente (cu gama lor variată de emoţii de la dependenţă la
competiţie, îndrăgostire, ostilitate) şi interacţiunile din realitate. Acest lucru nu se acceptă în
psihodramă pentru că deplasează atenţia indivizilor asupra dinamicii de grup şi corodează
sentimentul apartenenţei (cu cele trei calităţi ale sale : egalitate, confidenţă şi încredere
reciprocă) absolut necesar fiecărui individ în autoexprimarea sa prin reprezentaţia
psihodramatică, unde mult din rezistenţele şi apărările lui sunt încredinţate terapeutului şi
grupului.
Activitatea cu grupul este direct gestionată de către director prin experienţe relaţionale
diferite, bazate atât pe schimburi verbale cât şi pe expresivitatea corporală, comunicarea
tonică, simularea dramatică sau jocul de rol, experienţe care se localizează în momente
diferite de-a lungul cercului afectiv al fuzionalităţii intragrupale şi al individuării realizate de
fiecare în cadrul grupului.În grupul psihodramatic, relaţia devine rapid intersubiectivă prin
condiţiile de setting : interacţiunea dintre persoane este riguros controlată prin modalităţi de
comunicare ce evită dialogul iar indivizii nu devin reprezentări simbolice de roluri, ci
producători de roluri şi contraroluri pe care le acţionează şi la dezvoltă.
Activitatea cu protagonistul este a doua faza a unei sesiuni - tip de psihodramă şi aparţine
unui singur membru, el fiind ghidat de către terapeut, susţinut de grup având ca şi colaboratori
câţiva dintre colegii de grup care vor prelua diverse roluri (eurile auxiliare), roluri ce
reprezintă fantasmele transferenţiale ale lumii interne a protagonistului. Rezumând secvenţele

77
esenţiale din această fază a sesiunii, se începe cu luarea în contact a protagonistului şi crearea
alianţei de lucru apoi cu intrarea în spaţiul semirealităţii stabilindu-se un timp (prin interviul
existential) şi un spaţiu al reprezentării scenice prin construirea scenei şi interviul in situ,
urmând a fi chemate şi personajele. Terapeutul se află în afara scenei şi conduce acţiunea
scenică prin diverse intervenţii specifice care exprimă propria strategie: inversiunea de rol,
dublul, oglinda, solilocviu, mesaje, chemarea unor personaje noi etc. Secvenţa esenţială este
reprezentată de integrare prin care protagonistul poate ajunge la un nou echilibru în urma
recunoaşterii unor emoţii şi conţinuturi noi care au schimbat percepţia anterioară. Acest mod
nou de a vedea şi de a trăi devine adaptat nevoilor și situaţiilor implicate.
Dacă „timpul grupului” este conectat la mijloacele de comunicare neobişnuite (specifice
celor de joc) şi se află la nivelul realităţii grupale, „timpul protagonistului” transferă
comunicarea în planul fantasmatic al unui singur individ din grup. Munca cu protagonistul
constituie punctul culminant al comunicării transferenţiale. Aici, transferul emoţiilor refulate
face un salt : acest transfer nu mai are ca obiect persoane reale (terapeutul sau câţiva membrii
din grup) ci un loc (scena) în care colegii din grup devin (în rolul lor de euri auxiliare)
imaginile fantsmatice ale individului.
Metoda psihodramatică nu dirijează niciodată spre conflict direct între grupul intern al
indivizilor şi grupul de lucru sau terapie. În schimb, această metodă urmăreşte intersectarea
celor două tipuri de grupuri în planuri co-experienţiale diferite în aşa fel încât să se ajungă la o
reelaborare treptată a grupurilor interne ale indivizilor în timp ce grupul de lucru câştigă
spaţiu în identitatea fiecăruia. Metoda psihodramatică separă lumea grupului intern de cea a
grupului de lucru oferind grupului intern al indivizilor un spaţiu-timp delimitat, iar grupului
de lucru funcţia de conţinător şi stimulator. În acest spaţiu-timp, protagonistul va proiecta pe
scenă fantasmele sale, le va da nume, le va caracteriza fizic şi emoţional, le va împrumuta lor
viaţa colegilor săi aleşi, va interacţiona cu ele demontând astfel fantasmele sale, renăscând
conflictele sale, experimentând aspecte necunoscute , transformate în acţiune, acţiune prin
care se explorează aspectele camuflate, repetitive, dar mai ales posibile rezolvări inovatoare.
În acest plan, comunicarea este transferenţială nefiind însă ca în psihanaliză o
metacomunicare a cărei cheie se dezvăluie treptat, ci o metacomunicare ce are un drept deplin
la existenţă şi manifestare, fără mijloace verbale.
În ambientul de „ca şi cum” al scenei psihodramatice, subiectivitatea protagonistului
devine obiect al experienţei directe, acesta trebuind să se confrunte atât cu vechile imperative
cât şi cu noile potenţialităţi . Imperativele vechi, acţiunile inconştiente, formele defensive
precum şi posibilităţile noi de raportare la conflict sunt produse de subiect în urma
78
interacţiunii sale de pe scena psihodramatică, în cadrul acestui corp viu, conţinător, care este
grupul de lucru.
Teatrul intern individual cuprinde personajele pe care fiecare dintre noi le-am interiorizat
de-a lungul vieţii. Acestea se constituie ca “alţii semnificativi” care populează mintea noastră
şi care au această funcţie de a aduna forţele noastre emoţionale şi de a le reprezenta fie în
obiecte “bune” fie în obiecte “rele” fiind puncte de referinţă care ori stimulează, vitalizează,
ori inhibă sau mortifică. Prezenţa unui număr bun de personaje în lumea noastră internă va
duce la organizarea, formarea şi distribuirea emoţiilor noastre şi la sentimentul de satisfacţie
sau nu, în funcţie de localizarea lor în existenţa noastră.Se poate spune că lumea internă a
protagonistului şi personajele care o populează au achiziţionat un context şi odată cu
contextul un sens, o semnificaţie. Subiectul se poate pune în relaţie cu cei importanţi lui
beneficiind de varietatea nivelelor de comunicare.
În jocul reprezentării dramatice, metafora se esenţializează, se substanţializează şi
contextualizează : subiectul se exprimă pe el însuşi atunci când dă corp şi suflet obiectelor
introiectate, obiecte care s-au cristalizat în comportamente înguste şi rigide şi se
individualizează faţă de acestea pe măsură ce le experimentează. De multe ori protagonistul
va experimenta emoţii puternice sub forma unor catarsisuri abreactive, obligând grupul şi
terapeutul să devină conţinători perfecţi până când se va ajunge la o prelucrare clară şi
articulată a emoţiilor şi sentimentelor. Aceste referiri la catarsisul abreactiv şi integrativ nu
fac din metoda psihodramatică o terapie catarctică sau experienţială.
Pentru a vedea mai bine ce se întâmplă cu acestă formă de comunicare transferenţială
trebuie să înţelegem ce se întâmplă şi cu ceilalţi membri ai grupului în timpul lucrului cu
protagonistul. Este adevărat că doar câţiva membri ai grupului sunt chemaţi pe scenă de către
protagonist pentru a întruchipa fantasmele în timp ce ceilalţi rămân în auditoriu. Cu toate
acestea cei din urmă nu rămân întru totul spectatori datorită convenţiei care stabileşte
disponibilitatea tuturor de a se transforma în orice moment al acţiunii, în orice fel de
personaje, reducându-se posibilitatea de a apărea o detaşare reflexivă faţă de ceea ce urmează
a fi reprezentat. În grade diferite, toţi membrii grupului – actori sau spectatori – menţin o
anumită distanţă faţă de acţiune şi aceasta şi în funcţie de activitatea cu grupul („faza de
încălzire”), activitate care trebuie să dea loc liber unor procese de identificare proiectivă şi
introiectivă. Acţiunea grupului coincide cu expunerea în grup a unui membru al sau o
exprimare care nu este doar un risc, pentru că nu sunt experimentate doar relaţii „periculoase”
pentru integritatea şi identitatea individului, ci sunt explorate şi forme noi de relaţie.

79
Participarea auditoriului este ultima fază a sesiunii de psihodrama în care membrii grupului
sunt chemaţi să-si verbalizeze propriile emoţii şi conflicte ”trezite” de reprezentarea
protagonistului. Pentru cel care a fost în centrul atenţiei grupului este un lucru preţios să
asculte care au fost emoţiile trăite de eu-rile auxiliare când au jucat personajele din scena sa.
Acest aspect, prin care se reîntoarce darul oferit de protagonist (exprimarea de sine), este şi un
mod de recunoaştere a rădăcinilor universale ale trăirilor şi conflictelor sale; de observare a
diversităţii faţetelor în care aceleaşi trăiri sunt reflectate în grupurile interne ale colegilor săi.
Autoexprimarea fiecărui membru al grupului are loc între subiecţi care îşi enunţă
propria specificitate şi o recunosc şi pe cea a celorlalţi. În termeni morenieni : fiecare,
exprimându-se, se vede cu ochii altora şi vede cu proprii ochi specificitatea celuilalt care se
exprimă. În acest moment al comuniunii – numit catarsis integrativ grupal – nu se ajunge la
pierderea graniţelor personale ci din contra, la afirmarea identităţii fiecăruia şi a puterii lui de
a o exprima.

Curs final – abordările eclectice in psihoterapie

Criza sistemelor şi declinul gândirii centrate pe şcoli

Există un aspect important pentru înţelegerea mijloacelor şi metodelor actuale de

tratament în cazul tulburărilor psihice: criza sistemelor şi declinul gândirii centrate pe şcoli,
acest fenomen fiind configurat din ce în ce mai clar în ultima perioadă de timp.
La sfârşitul anilor 1960, domeniul psihoterapiei era dominat de trei şcoli ce propuneau
trei sisteme închise (psihanaliza, terapia rogersiană şi terapia comportamentală). Majoritatea
adepţilor acestor şcoli se străduiau să-şi aplice terapia după regulile respective şi nu aveau
deloc contacte cu alte moduri de a privi lucrurile. Începând cu anii 1980 această situaţie s-a
schimbat şi a evoluat spre o atitudine mai suplă: de la un mod de a privi lucrurile centrat pe
şcoli, spre o perspectivă centrată pe problemele de care suferă pacienţii.
Cauzele acestor schimbări se află în dezvoltarea psihologiei generale (“cotitura
cognitivă”), în critica adresată din exterior şi din interior diverselor sisteme, cât şi în
cercetarea asupra efectelor psihoterapiei şi în cererea aflată în creştere, atât din partea
pacienţilor cât şi a instituţiilor de îngrijire a sănătăţii, ca aceste terapii să fie eficace şi
eficiente.

80
 În psihanaliză s-a observat astfel apariţia unor fisuri în blocul monolitic al sistemului
ortodox. Critici şi îndoieli, care veneau înainte din exterior, începeau să apară şi să se extindă
chiar din interiorul domeniului. Ele nu se mai refereau doar la antropologia implicită (adica
viziunea individului) sau metapsihologie (adică teoria generală a psihanalizei), ci în aceeaşi
măasură la aspecte de mare importanţă pentru clinică şi terapie. Astfel, după Eysenck şi
Nagel, Loch şi Spence (şi înaintea lor Glover) o pleiadă de psihanalişti ajungeau la o abordare
mai critică a conceptelor şi a statutului ştiinţific ale teoriei psihanalitice. Ipoteze
fundamentale, ca de exemplu metafora arheologică a lui Freud (după care psihanalistul
descoperă adevărul istoric în maniera arheologului), concepţii1e sale privind “asociaţia liberă”
a pacienţilor şi “atenţia flotantă” a terapeutului, concepţia psihanalitică clasică asupra
autenticităţii interpretării au fost zdruncinate din temelii (Grunbaum, 1979; Loch, 1977;
Ricoeur, 1977; Spence, 1982).
La aceasta se adaugă cercetarea clinică empirică a unor psihanalişti anglo-saxoni care
puneau la îndoiala concepţiile clinice clasice referitoare la efectele şi procesele terapeutice ale
psihanalizei (Malan, 1963; Kernberg, 1972; Appelbaum, 1977; Luborsky şi Spence, 1978).
Aceste critici şi cercetări empirice au contribuit la deschiderea uşilor şi ferestrelor edificiului
dogmatic şi rigid al clinicii şi cercetării contemporane vizând sensibilizarea locuitorilor săi.
Şi terapia comportamentală, deşi mult mai tânără, a cunoscut o evoluţie asemănătoare,
în cursul căreia adevărurile sale fundamentale de la început au primit un statut mai empiric. Şi
aici critica teoriei ştiinţelor şi cercetarea empirică au modificat peisajul. Atunci când Eysenck
(1959) mai justifica încă superioritatea teoretică a terapiei comportamentale, afirmând că ea
provenise din teoria învăţării şi “din studii experimentale specifice concepute pentru a verifica
teoria de bază şi deducţiile făcute pornind de la ea”, Berger şi McGaugh (1965) găsesc această
provenienţă mai degrabă metaforică. London (1972) vorbeşte deja despre sfârşitul ideologiei
în terapia comportamentală” şi Westmeyer (1977) arăta într-o analiză aprofundată că nu este
vorba de o “aplicare” a teoriilor comportamentale, ci de “practica controlată”. Aşa cum arată
lucrările ulterioare, nici originea nevrozelor (Breger şi McGaugh, 1965; Rachman, 1985;
Seligman, 1971), nici tratamentul lor (Kazdin, 1979) nu mai pot fi explicate atât de simplu
cum părea la Wolpe, prin schema reflexului condiţionat, generalizarea şi extinderea sa.
Destul de repede, nu se mai folosea, de altfel, doar “comportamentul observabil”, ci se
lărgea repertoriul terapeutic prin “reprezentări metaforice” şi cogniţii (adică idei, gânduri,
reprezentări, imagini). Este ceea ce a condus la aşa-numita teorie comportamental-cognitivă
care, la rândul său, a făcut deja obiectul unei critici de fond, Zajonc (1980) remarcând faptul
că unele congniţii nu preced şi nu determină sentimentele şi comportamentul, ci sunt mai

81
curând codificate şi tratate prin alte structuri nervoase. Şi în sfârşit, rezultatele terapeutice
excelente de la început au fost chiar contestate - Wolpe (1958) considera 89,5% din pacienţi
“vindecaţi sau foarte amelioraţi”.
În legătură cu acest subiect, Lazarus (1971) mărturisea că decepţiile sale privind
propriile sale cazuri au constituit motivul pentru care şi-a dezvoltat “terapia sa multimodală
sau cu spectru larg”; Smith, Glass şi Miller (1980) n-au constatat o superioritate generală a
terapiei comportamentale; Kazdin (1979), Kazdin şi Wilson (1978) au găsit-o superioară doar
pentru unele tulburări, cum ar fi fobiile şi obsesiile/compulsiile, iar Marks (1976) estima chiar
că, pentru mulţi pacienţi adulţi în căutarea unei terapii, terapia comportamentală nu este
indicată.
Sistemul lui Carl Rogers, terapia nondirectivă, a cunoscut de asemenea dezvoltări
importante, aşa cum reiese de la Lietaer şi alţii (1989), de la Sachse (1992) şi de la Sachse şi
Maus (1991). Aceşti ultimi autori prezintă un concept foarte dezvoltat privind
comprehensiunea empatică şi un repertoriu mai amplu de intervenţii terapeutice. Chiar în
momentul în care aceste critici externe şi interne sistemelor erau mai insistente, aproape ca un
fenomen concomitent, se conturau în paralel tentative de renovare, o revenire a interesului
pentru pluralism, pentru integrarea diferitelor sisteme, eclectism, şi pentru cercetare. Atât
literatura profesională, cât şi lucrările de cercetare demonstrează că acest interes s-a dezvoltat
clar în cursul anilor 1980; lucrările lui Goldfried (1980), ale lui Arkowitz & Messer (1981),
ale lui Beitman & Klerman (1991) sunt exemple în această privinţă. Fondarea cunoscutei
Society for the Exploration of Psychotherapy Integration (SEPI, 1983), care a suscitat de
atunci un interes în creştere, este o initiaţivă ce se înscrie în maniera prezentată anterior. Titlul
unui simpozion regional ce s-a desfăşurat sub egida Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie
(septembrie 1993): “The Many Facets of Psychiatric Treatment and their Rationale”, indica
faptul că acest interes nu dispare.
Preşedintele simpozionului justifica astfel acest lucru: “Într-o epocă în care costul
îngrijirii medicale mintale devine o sarcină grea nu numai în Germania, ci şi în majoritatea
ţărilor din Vest, este în mod deosebit important să cunoaştem şi să utilizăm terapiile cele mai
eficace”. Pentru apărătorii pluralismului, care încep să recunoască alte sisteme, se pune
problema de a admite diferenţe în privinţa reprezentărilor individului, a valorilor şi a metodei
terapeutice, de a conserva originalitatea sistemului, de a extinde aspectele solide ale acestuia
şi de a le diminua pe cele slabe. Pentru aceşti autori lumea este variată şi nu poate fi explicată
printr-un singur sistem. O sinteză nu li se pare nici posibilă, nici de dorit şi de altfel ar fi
imposibil de realizat în practică. Messer şi Winokur (1984) scriau în legătură cu psihanaliza şi

82
terapia comportamentală: “Există câteva momente într-o terapie în care terapeutul trebuie să
decidă dacă este cazul să încurajeze acţiunea sau să continue explorarea, dacă trebuie să
asculte şi să interpreteze sau să pună în discuţie presupunerile iraţionale şi să facă sugestii
specifice. Acestea sunt posibilităţi care se exclud reciproc. Perspectivele şi punctele de vedere
diferite orientează terapeutul în direcţii diferite”.
Această atitudine se limitează, la drept vorbind, la credinţa în sistem, dar ea recunoaşte
- şi este ceea ce o diferenţiază de gândirea centrată pe şcolile anterioare - că există diferite
moduri de a vedea lucrurile şi că şi aceste opinii au dreptul lor de a exista.
A doua atitudine în acest domeniu îşi are rădăcinile mai ales în ipoteza echivalenţei
efectelor terapeutice rezultând din cercetarea asupra evaluării şi din studiul factorilor
terapeutici. Ipoteza de bază este aici cea a factorilor terapeutici nonspecifici, cea a factorilor
comuni. Din această perspectivă, este vorba de a studia şi de a amplifica nu diferenţele dintre
şcoli, ci mai degrabă punctele comune, pentru că factorii comuni sunt cei care produc efectul
terapeutic. În vreme ce punctele de vedere schiţate mai sus porneau de la întrebarea: “Ce
separă şcolile?” sau “Ce au ele în comun?” punctul de plecare pentru o a treia perspectivă este
întrebarea: “Ce măsuri luate, de care terapeut, sunt cele mai eficace la care pacient având care
problemă?”. Este maniera de a vedea lucrurile pe care o putem califica drept “eclectism
tehnic” şi care, dacă este urmată sistematic şi critic, se dovedeşte a fi cea mai interesantă atât
pentru cercetare, cât şi pentru clinică (şi deci pentru pacient). Ea a influenţat nu numai
cercetarea diagnostică (descrierea şi clasificarea problemelor şi a pacienţilor) şi cercetarea
asupra efectelor terapeutice (problemele spectrului efectelor), ci şi cercetarea asupra
proceselor (dezvoltarea manualelor de terapie şi microanaliza proceselor terapeutice) şi a
revigorat cercetările asupra indicaţiei. Ca şi primă consecinţă: tendinţa actuală în psihoterapie
este una înspre integrare, apărând astfel lărgirea ariei de tehnici şi metode folosite, spre o
unificare teoretică şi practică.
Cadrele de referinţă teoretice ale reprezentanţilor acestor cercetări sunt de diverse
tipuri (Lazarus, 1976; Garfield, 1980; Beutfer, 1983); ceea ce au totuşi în comun este faptul că
alegerea şi combinarea metodelor de tratament sunt bazate pe cât posibil pe cercetarea
empirică şi sunt fondate din punct de vedere raţional. Acest declin în ceea ce priveşte interesul
pentru şcoli şi sisteme a condus în acelaşi timp la o mai mare deschidere în planul practicii
terapeutice, la introducerea de tehnici provenind din alte modalităţi terapeutice. Prin aceasta
au fost înlesnite dezvoltarea unor combinaţii de tratamente specifice pentru unele probleme şi
tulburări şi, în paralel, îmbogăţirea repertoriului de metode şi tehnici. Astăzi, mult mai rar ca
înainte, suntem mulţumiţi cu o formare în terapia rogersiană, în psihanaliză sau în terapia

83
comportamentală; ne însuşim mai degrabă competenţe suplimentare printr-o specializare şi o
formare continuă în metode de tratament orientate pe probleme. Nu este vorba a te forma în
acelaşi timp în mai multe şcoli (acest fapt nu mai este posibil şi trebuie avut ca terapeut un
anume punct de vedere şi nişte rădăcini), ci este vorba de a reunoaşte diferitele metode care au
fost testate în tratamentul unei probleme clinice şi de a câştiga competenţele necesare pentru a
le folosi. Aşa cum spuneam mai înainte (Huber, 1992), se vorbeşte despre situaţia la care un
pacient are dreptul să se aştepte atunci când consultă un profesionist.
În prezent, predomină aceste abordări eclectice, eclectismul fiind înţeles ca “proces de
selecţie a conceptelor, sistemelor şi strategiilor dintr-o varietate de curente teoretice utilizate
ca efect a acestor concepte, sisteme şi strategii” (Schaefer, 1988, p.105).
Cuvântul eclectic îşi are originea în grecescul eklegein, „a selecţiona" sau „a alege".
Prin urmare, practicienii eclectici sunt pregătiţi să selecteze şi să utilizeze o varietate de
tehnici şi proceduri din diverse abordări.
În timp ce eclectismul pune accent pe selectarea de elemente, integrarea pune accent
pe punerea elementelor la un loc dar literatura de specialitate atrage atentia ca distincţiile mai
fine dintre „eclectism" şi „integrare" par să aibă puţină semnificaţie practică. În general,
terapeuţii care acum un deceniu sau două se autoproclamau ca fiind eclectici folosesc acum
termenul de integrativ pentru a se autodesemna.
În prezent, „eclectismul tehnic" reprezintă o direcţie majoră către integrare. Aşa cum
s-a precizat mai devreme, termenul „eclectic" se referă la o persoană pregătită să „selecteze"
dintr-o varietate de abordări şi discipline ceea ce consideră că-i este folositor pentru scopul pe
care îl are de atins (în cazul nostru, terapia).
Prin „tehnic" înţelegem tehnici, abilităţi şi strategii, diferite de teorii. Folosirea unei
tehnici în mod corespunzător nu presupune neapărat aderarea la o anumită teorie sau abordare
în cadrul căreia a fost dezvoltată iniţial, deoarece, prin definiţie, tehnicile pot fi extrase din
orice bază teoretică şi utilizate într-o varietate de moduri în funcţie de imaginaţia şi
creativitatea celui care le foloseşte.
De exemplu, tehnica scaunului gol (sau a două scaune goale) poate fi folosită de un
gestaltist (această tehnică a fost dezvoltată iniţial în cadrul acestei abordări), dar şi pentru o
facilitare a dialogului intrapersonal între polarităţile sinelui. De asemenea, poate fi folosită de
un behaviorist pentru a exersa o procedură interpersonală în cadrul cabinetului de terapie,
procedură care poate fi folosită şi în afara acestui mediu.
În analiza eclectismului tehnic ca o direcţie către integrare, trebuie să facem distincţia
clară între ceea ce s-a numit „eclectism aleatoriu", pe de o parte (Dryden, 1984; Lazarus,

84
1990), şi „eclectism sistematic" (Dryden, 1991; Norcross şi Newman, 1992; Lazarus, 1992),
pe de altă parte. În primul caz, tehnicile sunt luate la întâmplare şi utilizate fără o raţiune
evidentă, în timp ce în al doilea caz practicienii utilizează o procedură de un anumit tip pentru
a face intervenţii sistematice şi coerente ce le vor permite să lucreze consistent de-a lungul
timpului.
Unii practicieni eclectici au adoptat o „orientare principală", la care ei adaugă ceea ce
li se pare util din alte abordări atunci când lucrează cu un anumit client. Alţii au ales un cadru
eclectic/integrativ mai evident care le permite să utilizeze în mod sistematic o varietate de
abilităţi şi tehnici pe care le adaptează la diferite etape ale procesului terapeutic (Egan, 2004;
Palmer, 2000; Lazarus, 1981; Jenkins, 2000) sau la diverse aspecte ale relaţiei ce există între
client şi terapeut (Clarkson, 2003).
Fie că este denumită eclectică la nivel teoretic, fie că este privită ca un “amestec de
tehnici”, psihoterapia integrativă pare cu siguranţă a fi cea mai eficace metodă
psihoterapeutică în tratamentul oricărei problematici care ţine de sfera psihoterapiei.
Psihoterapia integrativă face apel la toate metodele psihoterapeutice înglobând
psihoterapia clasică, psihoterapia sistemică, psihoterapia sistemică integrativă, psihoterapia
cognitiv-comportamentală, hipnoterapia, psihoterapia de orientare analitică, tehnicile
psihodramatice şi de terapie de grup. În plus, sunt aduse elemente noi, adaptate problematicii
clientului. De fapt acesta este principalul atu al psihoterapiei integrative: adaptabilitatea la
problematica clientului, fără constrângerea unui set relativ restrâns de “unelte terapeutice”.
Accentul este pus pe strategia psihoterapeutică, înţelegerea problematicii, perspectiva
psihodinamică şi cunoaşterea unor tehnici de intervenţie variate.

TERAPIA INTEGRATIVĂ

În domeniul integrativ, termenul “integrator” a avut multe definiţii şi aplicaţii. În

general, acest termen se referă la orice orientare în psihoterapie care exemplifică, sau care
oferă în dezvoltarea personală o conceptualizare coerentă, cu principii teoretice ce vizează
combinaţia de două sau mai multe abordări specifice, sau care reprezintă un nou model meta-
teoretic de integrare în sine.
Psihoterapia integrativă aduce răspunsul adecvat şi eficient la necesităţile spirituale,
emoţionale, cognitive, comportamentale ale persoanei astfel încât resursele personale să fie
maximizate, ţinând cont de limitele fiecărui individ şi condiţiile exterioare. Norcross şi

85
Goldfried vorbesc despre înţelesul tradiţional al integrării psihoterapeutice ca fiind sinteza a
diferite sisteme psihologice sau orientări teoretice (Norcross şi Goldfried, 2005).
Obligaţia etică a psihoterapeuţilor integrativi este de a dialoga cu psihoterapeuţii de
diverse orientări şi de a rămâne informaţi cu privire la cercetările şi descoperirile în domeniu.
Psihoterapia integrativă promovează flexibilitatea abordării şi subscrie la menţinerea
standardelor de excelenţă în serviciile pentru clienţi, în formare şi supervizare. Psihoterapeuţii
integrativi creează strategii psihoterapeutice personalizate, tehnici şi construcţii, pentru
rezolvarea diverselor situaţii cu care se confruntă clienţii. Acest proces nu se face hazardat, ci
într-o manieră bazată pe intuiţia clinică şi o cunoaştere solidă şi clară a problemelor existente
şi a soluţiilor necesare. Aceştia manifestă o atitudine profesională, de respect, bunătate,
onestitate, autenticitate şi egalitate în abordarea clientului. Psihoterapia integrativă afirmă
importanţa asigurării unui cadru terapeutic potrivit, în care dezvoltarea şi vindecarea pot avea
loc într-un spaţiu intersubiectiv creat împreună de către client si psihoterapeut.
În cursul acestei dezvoltări mulţi dintre terapeuţi trec printr-o etapă în care se bazează
pe mai multe abordări în funcţie de nevoile clientului. Cu privire la acest proces de dezvoltare,
Norcross şi Goldfried sugerează că, în general, în domeniul terapiei integrative, "Principalul
fapt este distincţia între pragmatismul empiric şi flexibilitatea teoretică. Integrarea se referă la
stabilirea unui angajament faţă de un concept teoretic sau practic, o creaţie de dincolo de
eclectism socotit ca pragmatic pentru amestecul său de proceduri" (Norcross şi Goldfried,
2001).
Din punct de vedere epistemologic, psihoterapia integrativă reprezintă o paradigmă,
o intersecţie a mai multor discipline, confirmând astfel tendinţele integrative ce marchează,
începând cu mijlocul secolului al XX - lea, evoluţia societăţii aflată în prefacere rapidă sub
acţiunea domeniului digitalizărilor instalate (înalta tehnologie şi manifestările
comunicaţionale).
Psihoterapia integrativă face apel la toate metodele psihoterapeutice înglobând
psihoterapia clasică, psihoterapia sistemică, psihoterapia sistemică integrativă, psihoterapia
cognitiv-comportamentală, hipnoterapia, psihoterapia de orientare analitică, tehnicile
psihodramatice şi de terapie de grup etc. În plus, sunt aduse elemente noi, adaptate
problematicii clientului.
De fapt acesta este principalul atu al psihoterapiei integrative: adaptabilitatea la
problematica clientului, fără constrângerea unui set relativ restrâns de “unelte terapeutice”.
Accentul este pus pe strategia psihoterapeutică, înţelegerea problematicii, perspectiva
psihodinamică şi cunoaşterea unor tehnici de intervenţie variate. Abordarea integratoare

86
relevantă este concepută pe bazele terapiilor existente în felul în care acestea pot fi practicate
coerent, într-un cadru teoretic consecvent. Efortul sintetizator este opera mai multor
psihoterapeuţi şi cercetători care urmăresc perspectiva biopsiho-socială în care procesele
biologice, psihologice, relaţionale, comunitare, societale sunt percepute ca relevante în a
înţelege problematica umană.
Premisa centrală în psihoterapia integrativă este că integrarea poate avea loc prin
diferite modalităţi - afective, comportamentale, cognitive şi fiziologice (Erskine, 1975, 1980)
- dar aceasta poate fi mai eficientă atunci când există o relaţie terapeutică interpersonală de
profund şi respectuos contact (Erskine, 1982a). Interviul, armonizarea şi metodele de
implicare sunt orientate spre facilitarea relaţiilor de contact.
Chestionarea terapeutică are ca principale teme anticipările clientului, aşteptările sale,
inclusiv transferul actual în relaţia terapeutică, experienţa din trecut a folosirii mecanismelor
de apărare şi eşecurile relaţiilor interpersonale. În ceea ce priveşte transferul, în conformitate
cu perspectiva integrativă sunt urmărite o serie de situaţii, după cum urmează:
1. mijloacele prin care clientul poate descrie trecutul său, nevoile de dezvoltare care au
suferit un eşec, şi mecanismele de apărare care au fost create pentru a compensa deficitul trăit
la un moment dat;
2. rezistenţa la amintiri şi în mod, paradoxal, punerea într-un act conştient a
experienţelor din copilărie (relaţia care se repetă);
3. expresia conflictului intrapsihic şi dorinţa de a ajunge la satisfacerea nevoilor de
relaţii şi mai mult la îndeplinirea relaţiilor de intimitate (relaţie ce este necesară din punct de
vedere terapeutic);
4. expresia psihologiei universale de a organiza precum şi a crea sensul.
Această viziune integratoare de transfer este esenţială pentru a satisface comunicarea inerentă
în relaţia terapeutică pentru ambele părţi. De asemenea clientul este persoana care are nevoie
(Stern l994), de o bază pentru a recunoaşte şi respecta tranzacţiile ce pot fi şi de non-transfer,
şi uneori, de a face ca relaţia aici şi acum să aibă loc între terapeut şi client (Erskine, 1991c).

Obiective principale ale psihoterapiei integrative

Specialiştii în terapia integrativă pornesc de la premisa că fiinţele umane sînt
complexe şi pot fi înţelese la niveluri diferite. Se consideră că integrarea reprezintă mai mult
decât un alt nou model de terapie, mai degrabă o alegere individuală, în care rolul terapeutului
este să înţeleagă ce este cel mai bine pentru el şi pentru clientul sau. Adeseori, sînt implicate
anumite elemente comune, alături de categorii sau de componente ale terapiei care oferă o

87
structură generală pe care orice terapeut trebuie să o ia în considerare şi cu care trebuie să
lucreze.
Între componentele aplicării terapiei integrative, evaluarea presupune identificarea şi
găsirea unor explicaţii pentru problemele şi aspectele subiacente cu care se confruntă clientul.
Tipul de întrebări pe care le adresează terapeuţii şi modul în care conduc evaluarea constituie
un element care diferenţiază între ele şcolile terapeutice. Acest element este puternic
influenţat de ceea ce Mahrer (1989) numeşte teoria fiinţelor umane.
Descoperirile studiilor sugerează că în dezvoltarea umană există mari diferenţe
individuale şi că este dificil să se găsească explicaţii generale ale acestor diferenţe, ceea ce
implică idiosincrasia dezvoltării şi a efectelor mediului asupra oamenilor.
Ipoteza unicităţii fiecărui individ stă la baza teoriei modelelor umaniste şi existenţiale,
iar specialiştii în terapia integrativă aderă la ea. Acesta ipoteză are implicaţii asupra modului
în care psihoterapeutii lucreaza, în special în ceea ce priveşte etapa evaluării.
Factorii care operează în prezent au o puternică influenţă asupra funcţionării
psihologice, iar acest fapt confirmă convingerile împărtăşite de majoritatea practicienilor, şi
anume că terapia poate exercita o influenţă puternică asupra individului şi poate induce
schimbări semnificative, pozitive sau negative.
Obiectivul larg şi esenţial al terapiei integrative este ca terapeutul şi clientul să construiască
împreună o terapie în care amândoi să se angajeze progresiv, în cadrul unui proces de
colaborare totală. Modul în care va fi construit acest tip de terapie va depinde într-o anumită
măsură de concluzia terapeutului; dacă locul interferării va fi preponderent extern (de
exemplu, într-o anumită abordare), preponderent intern (de pildă, terapeutul însuşi) sau
predominant „între" (de exemplu, în cadrul relaţiei dintre terapeut şi client). Dacă locul
interferării este considerat a fi predominant o abordare particulară, atunci terapia va fi
construită într-o modalitate care să fie predominant consistentă cu şi legată de filosofia
abordării respective.
Dacă locul integrării este considerat a fi predominant în terapeutul însuşi, atunci
terapia va fi construită într-un mod care este consistent cu şi legat de cel al terapeutului; iar
dacă locul integrării este considerat a fi „între", atunci terapia va fi construită într-un mod
determinat preponderent de relaţia în construcţie dintre terapeut şi client. În realitate,
bineînţeles că orice integrare eficientă va avea loc dacă cele trei locuri îşi vor exercita
influenţa asupra modului în care terapia este construită, dar examinarea atentă a principalelor
linii directoare ale procesului integrativ în care se angajează practicienii individuali va
dezvălui, cel mai probabil, că una dintre acestea ocupă un loc central.

88
Relaţiile interpersonale din perspectiva integrativă
Relaţiile interpersonale au un impact major asupra vieţii indivizilor ce poate fi pozitiv
(integrarea socială a individului, suportul social), cât şi negativ (relaţii disfuncţionale verbale,
nonverbale şi fizice). Veroff, Douvan şi Kulka (1981) constatau, în urma realizării unei
cercetări pe un eşantion reprezentativ de 2.000 de americani, că nefericirea este rezultatul, în
mare parte, specific problemelor de ordin interpersonal.
În psihoterapia integrativă, transferul reprezintă o formă specifică de distorsiune
perceptivă interpersonală. În terapia individuală, recunoaşterea şi perlaborarea acestor
distorsiuni sunt de importanţă supremă. În terapia de grup, perlaborarea distorsiunilor
interpersonale se regaseste într-o arie şi varietate considerabil mai mare. Perlaborarea
transferului, altfel spus a distorsiunilor din relaţia cu terapeutul devine în această situaţie una
dintr-o serie de distorsiuni ce trebuie examinate în procesul terapiei.
Pentru mulţi clienţi relaţia cu terapeutul este cea mai importantă relaţie ce trebuie
perlaborată, deoarece terapeutul este personificarea imaginilor parentale, a profesorilor, a
autorităţii, a tradiţiei, a valorilor încorporate. Dar cei mai mulţi clienţi au, de asemenea,
conflicte şi în alte domenii interpersonale: de exemplu, puterea, asertivitatea, furia,
competitivitatea cu colegii, intimitatea, sexualitatea, generozitatea, lăcomia, invidia. De aceea
rezolvarea transferului ca factor terapeutic împreună cu importanţa învăţării interpersonale
este de maximă importanţă. Fără o evaluare a transferului şi a manifestărilor sale terapeutul nu
va fi capabil să-şi înţeleagă clientul în întregime. Pe de altă parte nu trebuie uitat faptul că aşa
cum se întâmplă în orice evaluare a unei relaţii interpersonale distorsiunile transferenţiale şi
atitudinea faţă de terapeut se bazează uneori şi pe realitate.
Relaţiile interpersonale soldate cu eşec îşi pun amprenta de multe asupra personalităţii
individului, făcându-l să devină „incompatibil” cu persoana cu care interacţionează. Analizele
şi studiile care au cercetat partea negativă a relaţiilor interpersonale (Berscheid şi Reis, 1998 ;
Lussier et al., 1993) s-au orientat mai mult pe viaţa cuplurilor maritale ori au privit mai mult
din punct de vedere general modul de relaţionare al indivizilor.
Murray şi Holmes (1993) au subliniat că acele persoane care sunt sigure pe ele în
comunicarea interpersonală şi care discută informaţii mai puţin plăcute despre propria relaţie
„transformă” acele informaţii în „avantaje” de întărire a sonetelor de vedere personale.
Problemele interpersonale sunt probleme recurente cu privire la dificultăţile
întâmpinate de indivizi în relaţia cu altii, şi constituie de multe ori un motiv comun pentru
care oamenii căută psihoterapie (Horowitz, Rosenberg, & Bartholomew, 1993).

89
90