TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME COGNITIVE

Terapia cognitiv-comportamentală pornește de la niște asumpții care uneori sunt

încălcate, mai ales de către cei cu tulburări de personalitate: nu respectă protocolul de
tratament; nu își pot conștientiza și comunica emoțiile și cognițiile într-un mod adecvat, dar
nici nu și le pot modifica prin procedeele des folosite (analiză empirică, discurs logic,
experimentare etc.); dau lipsă de flexibilitate psihologică etc. Din aceste perspective, Young a
dezvoltat terapia centrată pe scheme cognitive, un fel de extensie a terapiei cognitiv-
comportamentale în care sunt integrate tehnici din alte școli de terapie: se pune un mai mare
accent pe explorarea originilor din copilărie și adolescență a problemelor psihologice, pe
tehnicile orientate spre emoții, pe relația terapeut-pacient și pe stilurile dezadaptative de
coping.
Terapia centrată pe scheme cognitive oferă sens problemelor cronice și generalizate,
sistematizându-le și făcându-le mai ușor de înțeles. Sunt urmărite schemele cognitive
începând din copilăria timpurie și până în prezent, accentuând relațiile interpersonale. În cele
din urmă, propriile probleme de personalitate vor fi percepute ca ego-distonice de către
pacient și va fi capabil să le depășească.
După Young, schemele cognitive dezadaptative timpurii sunt:
 „o temă sau un tipar general, generalizat,
 alcătuit din amintiri, emoții, cogniții și senzații corporale,
 referitor la sine și la relațiile cu ceilalți,
 dezvoltat în copilărie sau în adolescență,
 elaborat de-a lungul vieții și
 disfuncțional într-o măsură semnificativă.” (Young et al., 2015)
Este vorba despre tipare emoționale și cognitive de autosabotare, care se dezvoltă
timpuriu și se repetă de-a lungul vieții. Comportamentele dezadaptative sunt reacții la
schemele cognitive – comportamentele sunt determinate de scheme, dar nu fac parte din ele.
Schemele cognitive se dezvoltă în copilărie, în urma unor experiențe aversive, iar
ulterior devine foarte greu de schimbat. Schema ajunge să fie ceea ce persoana cunoaște, ceva
confortabil și familiar, chiar dacă îi provoacă suferință. Fiind considerat un adevăr dat de către
client, schema influențează procesarea experiențelor ulterioare, în sensul că ele îl împing pe
client să recreeze inconștient la vârsta adultă acele situații din copilărie care i-au rănit cel mai

1
mult. Cu cât o schemă cognitivă este mai gravă, cu atât este activată într-un număr mai mare
de situații și apare cu emoții mai intense și care durează mai mult.

Originile schemelor cognitive

Schemele timpurii se dezvoltă în copilărie, când copilul este supus unor experiențe
nocive repetitive de-a lungul copilăriei și adolescenței – fie traume (abandon, abuz, neglijare,
respingere etc.), fie supracompensări din partea părinților (copilul este complet apărat și
supraprotejat). Indiferent de caz, nu sunt satisfăcute unele din cele cinci nevoi emoționale de
bază ale ființelor umane: (1) Atașament securizant față de ceilalți (siguranță, stabilitate, sprijin
în dezvoltare și acceptare); (2) Autonomie, competență, sentimentul identității; (3) Libertatea
de a exprima nevoi și emoții întemeiate; (4) Spontaneitate și joacă; (4) Limite realiste și
autocontrol.
Schemele timpurii își au originea, în general, în familia de proveniență. Alte surse
ulterioare de influență (școala, alți copii, comunitatea, cultura) pot duce și ele la dezvoltarea
schemelor, dar acestea deseori nu sunt atât de generalizate sau de puternice. Young et al.
(2015) au identificat patru tipuri de experiențe timpurii de viață care predispun către achiziția
schemelor cognitive (vezi Tabel 1).

Tipul de experiență Descrierea experienței

Din viața copilului lipsește ceva vital (ex.: stabilitatea,
Frustrarea nocivă a înțelegerea, dragostea etc.), așadar primește prea puțin din
1
nevoilor ceva benefic. Pot apărea scheme precum Deprivare
emoțională, Abandon, etc.
Traumatizarea sau Copilul este rănit sau persecutat. Pot apărea scheme precum
2
victimizarea Neîncredere/Abuz, Deficiență/Rușine etc.
Copilul este rareori tratat necorespunzător, este menajat și
alintat. Părinții sunt excesiv de implicați, îl supraprotejează
Primirea a prea mult din
3 sau oferă prea multă libertate și autonomie (fără a stabili
ceva benefic
limite). Pot apărea scheme precum Dependență/Incompetență,
Sentiment de îndreptățire/Grandomanie etc.
Interiorizarea selectivă
Copilul interiorizează și se identifică selectiv cu gândurile,
sau identificarea
4 emoțiile, experiențele și comportamentele părintelui. De
selectivă cu persoane
exemplu, un copil abuzat poate interioriza ulterior abuzatorul.
semnificative
Tabel 1

2
 În afara experiențelor timpurii, un element important în procesarea experiențelor și
formarea schemelor este temperamentul. Astfel, o parte dintre dimensiunile componentelor
emoționale ale temperamentului care influențează sunt: labil ↔ nonreactiv; distimic ↔
optimist; anxios ↔ calm; obsesiv ↔ distractibil; pasiv ↔ agresiv; iritabil ↔ vesel; timid ↔
sociabil. Doi copii confruntați cu aceeași conduită parentală vor reacționa diferit în funcție de
propriile caracteristici temperamentale.

Domeniile și schemele cognitive dezadaptative timpurii

Young et al. (2015) au format un model cu 18 scheme cognitive, grupate în cinci
categorii reprezentative pentru nevoile emoționale neîndeplinite (numite „domenii”). În
descrierea care urmează, domeniile sunt numerotate cu litere romane, iar schemele din fiecare
domeniu sunt numerotate cu litere arabe.

I. Separare și respingere – persoana anticipează că nevoile sale emoționale (securitate,

îngrijire, empatie, acceptare etc.) nu vor fi îndeplinite. Familie tipică de origine: rece,
critică, reținută, impredictibilă, abuzivă;
1) Abandon/Instabilitate – persoana are senzația că persoanele
semnificative nu vor reuși să satisfacă nevoile emoționale deoarece sunt
instabile, impredictibile emoțional, pentru că vor muri sau o vor abandona
pentru altcineva mai bun;
2) Neîncredere/Abuz – persoana are senzația că ceilalți îl vor abuza (răni, umili,
înșela etc.) în mod intenționat sau printr-o neglijență nejustificată;
3) Deprivare emoțională – persoana are senzația că ceilalți nu îi vor îndeplini
nevoile emoționale în mod adecvat, deși acestea se situează în limitele
normalului; este de trei tipuri: (a) Deprivare de îngrijire (atenție, afecțiune,
căldură, îngrijire; (b) Deprivare de empatie (înțelegere, autodezvăluire,
împărtășirea reciprocă a sentimentelor); (c) Deprivare de protecție (sprijin,
direcționare, îndrumare).
4) Deficiență/Rușine – persoana are senzația că are defecte (este rău, nedorit,
inferior etc.) sau că nimeni nu l-ar iubi dacă defectele i-ar fi expuse;
5) Izolare socială/Înstrăinare – persoana are senzația că este izolată de restul
lumii, diferită de ceilalți și/sau că nu face parte din nici un grup sau nici o
comunitate.

3
 II. Autonomie și performanță deficitare – abilitățile percepute alte persoanei de a se
separa, de a supraviețui, de a funcționa independent sau de a duce lucrurile la bun
sfârșit sunt afectate de așteptările de la sine și de la mediu. Familia tipică de origine:
interdependentă, supraprotectivă, nu recompensează reușitele din afara mediului
familial;
1) Dependență/Incompetență – persoana este convinsă că nu poate face față
responsabilităților cotidiene fără ajutor din partea celorlalți;
2) Vulnerabilitate la vătămare sau boală – persoana are teama exagerată că o
catastrofă va avea loc în orice moment și nu va putea fi prevenită; frica se
centrează pe una sau mai multe dintre: (a) catastrofă medicală (atac de cord,
SIDA); (b) catastrofă emoțională (a înnebuni); (c) catastrofă externă
(accidente, catastrofe naturale etc.);
3) Interdependență/Sine infantil – persoana este implicată și apropiată emoțional
în mod excesiv de una sau mai multe persoane semnificative (ex.: părinți),
astfel încât a fost împiedicată individualizarea deplină sau dezvoltarea socială
normală; persoana este convinsă, de asemenea, că unul sau toți din această
relație nu va putea supraviețui sau nu va putea fi fericit fără celălalt/ceilalți;
4) Eșec – persoana este convinsă că a greșit, că va eșua sau că este inadecvată în
raport cu cei de-o seamă în privința realizărilor din diverse domenii (școală,
carieră, sport etc.).
III. Limite deficitare – deficiențe a limitelor interne, a responsabilităților față de ceilalți, a
orientării pe termen lung → dificultate de a respecta drepturile celorlalți, de a coopera
cu ceilalți, de a-și lua angajamente sau de a-și stabili și atinge scopuri personale
realiste. Familia tipică de origine: permisivitate, indulgență exagerată, lipsă de
îndrumare, senzație de superioritate. Copilul nu este constrâns să tolereze niveluri
normale de disconfort.
1) Sentiment de îndreptățire/Grandomanie – persoana este convinsă că este
superioară altora, că este îndreptățită să primească drepturi și privilegii
speciale, că nu este constrânsă de reciprocitate, că ar trebui să fie lăsată să facă
ce vrea (indiferent de ce este rezonabil);
2) Autocontrol redus/Autodisciplină redusă – persoana are dificultăți sau refuză
să își folosească autocontrolul sau să tolereze frustrarea îndeajuns cât să își
atingă scopurile sau să stăpânească exprimarea excesivă a emoțiilor și

4
 impulsurilor; forma ușoară este evitarea disconfortului (a durerii, a conflictelor,
a responsabilității, a efortului etc.).
IV. Orientarea către celălalt – centrarea exagerată pe sentimentele sau reacțiilor celorlalți,
în detrimentul propriilor nevoi, cu scopul de a obține dragoste și aprobare; presupune
suprimarea și lipsa de conștientizare a propriei furii și a înclinațiilor firești. Familia
tipică de origine: acceptare condiționată (contează mai mult nevoile și dorințelor
părinților, sau acceptarea și statutul social, decât nevoile copilului; copilul trebuie
așadar să își suprime nevoile).
1) Subjugarea – persoana cedează controlul deoarece se simte constrânsă (pentru
a evita furia, represalii, abandon); persoana simte că propriile dorințe, opinii,
sentimente nu sunt acceptate de către ceilalți. Are două forme: subjugarea
nevoilor (suprimarea preferințelor, a deciziilor, a dorințelor proprii);
subjugarea emoțiilor (în special a furiei).
2) Autosacrificiu – persoana se centrează excesiv pe îndeplinirea benevolă a
nevoilor celorlalți în situații cotidiene, deoarece dorește să evite cauzarea
suferinței altora, sentimentul de vină asociat egoismului perceput sau păstrarea
legăturii cu persoane care sunt percepute ca având mare nevoie de afecțiune și
atenție.
3) Nevoia de aprobare/Nevoia de recunoaștere – persoana se concentrează
exagerat pe obținerea aprobării, a recunoașterii sau a atenției din partea altor
persoane sau pe integrarea în medii sociale, în detrimentul dezvoltării unui sine
solid și autentic. Se poate orienta spre statut, aspect, acceptabilitate socială,
bani sau realizări pentru a câștiga aprobare, admirație sau atenție (nu putere sau
control). Stima de sine depinde de reacțiile celorlalți.
V. Hipervigilență și inhibiție – accent pe suprimarea sentimentelor, impulsurilor și
alegerilor spontane proprii sau respectarea regulilor și expectanțelor interiorizate
privind performanța și comportamentul, în detrimentul propriei fericirii, relaxării,
autoexprimării, sănătății. Există pesimism și îngrijorări despre ce s-ar întâmpla dacă
persoana nu ar mai fi vigilentă. Familia tipică de origine: aspră, critică, punitivă,
prețuiește respectarea regulilor și suprimarea emoțiilor.
1) Negativism/Pesimism – persoana este orientată în general și permanent către
aspectele negative ale vieții (durere, pierdere, dezamăgire, conflict etc.),
minimalizând sau neglijând aspectele poziție. Persoana anticipează exagerat
înrăutățirea lucrurilor și are o frică excesivă de a face greșeli care ar putea

5
 conduce la ruină financiară, la pierdere, la umilire sau la o altă situație
nefavorabilă și de nerezolvat. Au îngrijorări cronice, vigilență, indecizie, se
plâng în legătură cu situația lor;
2) Inhibiție emoțională – persoana își inhibă excesiv acțiunile, sentimentele,
exprimarea verbală spontană, cu scopul de a evita dezaprobarea din partea
celorlalți, sentimentul de rușine sau pierderea controlului asupra impulsurilor
proprii. Inhibiția se manifestă mai ales: (a) asupra furiei și agresivității; (b)
asupra impulsurilor pozitive (bucurie, afecțiune, sex etc.); (c) manifestarea
vulnerabilității sau comunicarea emoțiilor; (d) supralicitarea raționalizării și
desconsiderarea emoțiilor;
3) Standarde nerealiste/hipercriticism – persoana crede că trebuie să atingă
standarde interiorizate înalte de comportament și performanță, în general
pentru a evita critica. Standardele înalte apar sub mai multe forme: (a)
perfecționismul (atenție exagerată la detalii sau subestimarea nivelului propriu
de performanță); (b) reguli rigide și formulări cu „trebuie” în multe arii ale
vieții; (c) preocupare față de timp și eficiență, cu nevoia de a realiza tot mai
mult;
4) Pedepsire – persoana este convinsă că oamenii ar trebui aspru pedepsiți pentru
greșelile pe care le fac. Persoana simte furie, intoleranță, este punitiv și
neîngăduitor față de persoanele (sine sau alții) care nu îndeplinesc standardele
sau așteptările personale. Are dificultăți de a ierta greșeli (nu consideră
circumstanțele atenuante, nu acceptă imperfecțiunea umană, nu își manifesta
empatia).

Aceste scheme cognitive tind să submineze terapia cognitiv-comportamentală

tradițională deoarece clienților le este greu să îndeplinească anumite premise. De exemplu, cei
cu scheme din domeniul Separării și respingerii pot să nu reușească să stabilească bună alianță
terapeutică, sau cei cu scheme din domeniul autonomiei și performanței deficitare ar putea să
nu știe cine sunt și ce vor, așadar ar avea dificultăți în stabilirea unor scopuri specifice de
tratament.
Aceste scheme pot fi măsurate cu ajutorul chestionarelor Young (forma lungă sau
forma scurtă).

Funcționarea schemelor: perpetuarea și remedierea

6
 Schemele cognitive sunt supuse a două procese fundamentale: perpetuarea și
remedierea. Fiecare gând, sentiment, comportament și experiență de viață pentru o anume
schemă cognitivă fie va perpetua acea schemă (o va elabora și întări), fie o va remedia (îi va
reduce intensitatea).
Perpetuarea se face prin trei mecanisme principale: distorsiunile cognitive, tiparele de
viață prin care persoana se autosabotează și stilurile de coping cu schema cognitivă.
Distorsiunile fac persoana să perceapă eronat situațiile, astfel încât schema să îi fie întărită
prin alegerea selectivă a informațiilor considerate importante. Afectiv, dacă individul suprimă
emoțiile, schema cognitivă nu ajunge să fie conștientizată (deci nu va putea să o modifice sau
să o remedieze). Comportamental, individul se autosabotează, selectând inconștient situații de
viață și relații interpersonale care îi declanșează și perpetuează schema, evitând relațiile care
ar putea-o remedia. Interpersonal, aceste persoane reacționează în moduri care îi determină pe
ceilalți să reacționeze negativ (întărind astfel schema).
Remedierea implică diminuarea aspectelor cognitive și emoționale (intensitatea
amintirilor, a încărcăturii emoționale a acestora, a puterii senzațiilor fizice și a cognițiilor
dezadaptative) și modificarea comportamentelor. Remedierea este un proces lung și dificil,
deoarece lucrăm cu convingeri despre sine și lume adânc înrădăcinate în client, deseori
reprezentând realitatea cunoscută a persoanei. Renunțarea la aceste convingeri este un proces
dureros, astfel încât rezistența la terapie este o modalitate de autoconservare. Este nevoie de
voință, disciplină și exercițiu frecvent pentru a lupa cu schema. Din păcate, schemele nu
dispar niciodată complet, ci mai degrabă nu mai sunt activate la fel de frecvent, iar emoțiilor
asociate devin mai puțin intense și nu mai durează la fel de mult. Clienții ajung să reacționeze
adaptativ la declanșarea schemelor (ex.: își aleg parteneri și prieteni mai afectuoși, se percep
pe sine într-o lumină mai favorabilă etc.).

Stiluri și reacții dezadaptative de coping

Stilurile și reacțiile dezadaptative de coping sunt formate de către client pentru ca
acesta să evite confruntarea cu emoțiile intense și copleșitoare ale schemelor. Deoarece este
vorba despre o evitare, stilurile de coping funcționează cu scopul de a perpetua schema,
nicidecum de a o remedia. Conceptul de schemă cognitivă conține amintiri, emoții, senzații
fizice și cogniții, dar nu și reacțiile comportamentale. Acestea sunt parte a reacției de coping,
împreună cu strategii cognitive și emoționale de coping. Diferențierea dintre scheme și
copinguri este importantă, deoarece fiecare persoana utilizează stiluri diferite de coping, în
situații diferite, în etape diferite ale vieții lui, pentru a face față aceleiași scheme.

7
 Cele trei stiluri de coping ale schemelor cognitive sunt supracompensarea
(echivalentul luptei), evitarea (echivalentul fugii) sau capitularea (echivalentul încremenirii).
Aceste trei reacții sunt alese și combinate inconștient, inițial ca răspuns la amenințarea din
copilărie (nesatisfacerea unor nevoi vitale), iar ulterior ca răspuns la situațiile care activează
schema. În funcție de situația individuală, o persoană alege unul dintre cele trei stiluri, dar le
are pe toate disponibile de-a lungul experienței personale. Problema este că stilul de coping
perpetuează schema inclusiv în contexte de viață schimbate, când apar alternative mai
avantajoase.
Capitularea în fața schemei presupune acceptarea ei ca fiind adevărată, iar persoana
simte durerea aferentă și se comportă în așa fel încât să fie confirmată schema. Fără să își dea
seama, persoana retrăiește încontinuu experiențele din copilărie care au condus la crearea
schemei. Emoțiile sunt resimțite la o intensitate disproporționată când schema este activată,
iar partenerii aleși tind să îi trateze așa cum i-au tratat părinții.
Evitarea schemei cognitive presupune organizarea vieții astfel încât schema să nu fie
activată. Evitarea se face la nivel emoțional (reprimarea emoțiilor), cognitiv (blocarea
gândurilor și imaginilor cu potențial declanșator) și comportamental (găsirea unor activități
care să-i distragă, în general exagerate, cum ar fi mâncat în exces, curățenia compulsivă,
dependența de muncă etc.). În interacțiunile cu ceilalți persoanele par perfect normali, dar
evită situațiile care ar putea activa schema (ex.: relațiile intime sau provocările profesionale).
Orice context de viață care ar putea aduce la suprafață sentimente de vulnerabilitate este
evitat. În terapie, clienții evită să se implice (ex.: uită de temele de casă, suprimă exprimarea
emoțiilor, aduc în discuție doar probleme superficiale, întârzie la ședințe etc.).
Supracompensarea înseamnă lupta cu schema cognitivă: clientul gândește, simte, se
comportă și relaționează ca și cum varianta opusă a schemei cognitive ar reprezenta, de fapt,
adevărul. Se străduiesc să fie invers decât în copilărie: dacă în copilărie s-au simțit fără
valoare, ca adulți vor încerca să fie perfecți; dacă au fost subjugați în copilărie, ca adulți îi vor
sfida pe ceilalți etc. Este o alternativă la durerea aferentă schemei cognitive. Poate fi privită
drept o încercare parțial sănătoasă de a lupta împotriva schemei, iar mulți supracompensatori
par a fi persoane sănătoase. Totuși, e sănătos să lupți cu un comportament proporțional cu
situații, iar mulți supracompensatori se blochează în contraatac, cu comportamente excesive,
insensibile sau neproductive. De exemplu, este sănătos ca un client cu schema de subjugare să
exercite mai mult control asupra vieții sale, dar când supracompensează apare tendința prea
mare de a controla și de a domina, astfel încât ajung să-i îndepărteze pe ceilalți. La un

8
moment dat, viața devine destul de dură cât să nu mai funcționeze abilitatea de
supracompensare, moment în care se poate instala depresia.
Reacțiile de coping sunt comportamente sau strategii specifice prin care se exprimă
cele trei stiluri de coping. Este vorba despre toate reacțiile față de amenințare pe care le are
individul în repertoriul său comportamental, toate modalitățile unice și idiosincratice prin care
clientul își manifestă supracompensarea, evitarea și capitularea. Urmează câteva exemple în
Tabelul 2.

Exemple de Exemple de
Schemă Exemple de evitare
capitulare supracompensare
Se agață și își sufocă
Alege parteneri care Evită relațiile intime;
partenerul până îl depărtează;
Abandon / nu pot face un bea alcool în exces
își atacă vehement partenerul
Instabilitate angajament și rămâne atunci când este
din cauza unor separări
în relație cu aceștia. singur(ă).
minore.
Alege parteneri care
Este exigent(ă) din punct de
au tendința de a
Deprivare Evită în totalitate vedere emoțional cu
depriva emoțional și
emoțională relațiile intime. partenerii și cu prietenii
nu le cere să țină cont
apropiați.
de nevoile lui(ei).
Se angajează în Evită complet Devine excesiv de orientat(ă)
sarcini fără tragere de provocările în munca spre performanță,
Eșec
inimă și în mod sa; procrastinează în impulsionându-se fără
sporadic. sarcini. încetare.
Evită sau
Petrece excesiv de procrastinează în Nu îi pasă deloc de standarde
Standarde
mult timp încercând situații sau sarcini în – se angajează pripit și
nerealiste
să fie perfect. care îi va fi evaluată neglijent în sarcini.
performanța.
Tabel 2. Acestea sunt câteva exemple de posibile reacții de coping. Pentru mai multe, vedeți
Young (2015)

Moduri de schemă cognitivă

Modurile de schemă cognitivă sunt „acele scheme cognitive sau procese ale schemelor
cognitive – adaptative sau dezadaptative – care sunt active la un moment dat în cazul unei

9
persoane”. Modurile sunt declanșate de situații de viață față de care suntem excesiv de
sensibili. Modurile disfuncționale se activează atunci când anumite scheme cognitive
dezadaptative sau reacții dezadaptative de coping au izbucnit sub formă de distres emoționale,
de reacții de evitare sau de comportamente prin care individul se autosabotează, iar acestea
ajung să preia controlul funcționării individului. O persoană poate să treacă dintr-un mod în
altul; când are loc această schimbare, devine activat un alt set de scheme cognitive și de
reacții de coping, care până atunci fusese latent.
Un mod disfuncțional este o parte a sinelui care s-a rupt, într-o măsură mai mică sau
mai mare, de alte aspecte ale sinelui. Acest nivel de disociere poate fi descris pe un
continuum: un nivel scăzut de disociere înseamnă că persoana poate să îmbine simultan mai
mult de un singur mod (este oscilația normală a dispoziției); nivelul ridicat de disociere poate
duce chiar la tulburarea de identitate disociativă (tulburare de personalitate multiplă).
Modurile pot varia și pe alte dimensiuni, în afara celui disociat ↔ integrat: inconștient ↔
conștient; dezadaptativ ↔ adaptativ; extrem ↔ ușor; rigid ↔ flexibil; pur ↔ combinat.
Young et al. (2015) au identificat 10 moduri (unele dezadaptative, altele adaptative),
pe care le-au grupat în patru categorii generale: moduri de Copil, moduri de Coping
disfuncțional, moduri de Părinte disfuncțional și modul de Adult sănătos.
I. Moduri de Copil – înnăscute și universale, toți copiii au potențialul de a le manifesta.
1) Copil vulnerabil – este partea sinelui care conține majoritatea schemelor
cognitive de bază (copilul abandonat, copilul abuzat, copilul deprivat, copilul
respins etc.);
2) Copil furios – este partea sinelui care este cuprinsă de furie față de nevoile
emoționale neîndeplinite și acționează în consecință, fără a lua seamă de
urmările comportamentului său;
3) Copil impulsiv/indisciplinat – este partea sinelui care exprimă emoții și
acționează sub impulsul dorințelor; își urmează tendințele naturale de moment,
fără a lua seamă de urmările comportamentului său;
4) Copilul fericit – este partea sinelui a cărui nevoi emoționale sunt, în general,
împlinite;
II. Moduri de Coping disfuncțional – sunt corespondente celor trei stiluri de coping
(capitulare, evitare și supracompensare);
1) Capitularea compliantă – persoana cedează în fața schemei cognitive,
devenind din nou copilul pasiv și neajutorat care trebuia să plece capul în fața
celorlalți;

10
 2) Protecție detașată – persoana se retrage (psihologic) din fața durerii aferente
schemei cognitive (diverse forme de evadare: prin detașare emoțională, abuz
de substanțe, autostimulare, evitare socială etc.);
3) Supracompensare – persoana ripostează împotriva schemei, dorind s-o infirme;
în general, se face printr-un comportament extrem, care se dovedește a fi
disfuncțional (ex.: prin a-i trata rău pe ceilalți).
III. Moduri de Părinte disfuncțional – pacientul adoptă atitudinea părintelui interiorizat;
1) Părintele punitiv – cel care pedepsește copilul pentru că a fost „rău”;
2) Părintele exigent – cel care forțează și presează constant copilul să atingă niște
standarde extrem de înalte.
IV. Modul de Adult sănătos – cel care ajută la moderarea, îngrijirea și remedierea
celorlalte moduri; este modul pe care urmărim să îl întărim în terapie.

Descrierile de mai sus sunt etichete cu termeni generali. În cadrul terapiei, modurile
sunt individualizate, în colaborare cu pacienții. De exemplu, modul de Copil vulnerabil poate
avea denumirea de „Micuța Ann” sau „Carol cea abandonată”.

Demersul psihoterapeutic
Tratamentul psihoterapeutic presupune două etape: cea de evaluarea și educare; și cea
de schimbare. Scopul inițial este conștientizarea psihologică: identificarea schemelor și
conștientizarea amintirilor din copilărie, a emoțiilor, a senzațiilor fizice, a cognițiilor și a
stilurilor de coping asociate cu acestea. Ulterior, terapeutul se ocupă cu ajutarea clientului să
preia controlul asupra propriilor reacții, astfel încât acesta să acționeze tot mai mult după
propria voință în aspectele care privesc schemele cognitive. Așadar, creștem controlul
conștient asupra schemelor și reducem intensitatea amintirilor, a emoțiilor, a senzațiilor fizice,
a cognițiilor și a comportamentelor asociate cu acestea. Asta presupune consolidarea modului
de Adult sănătos: clientul să își poată dirija, negocia, îngriji sau neutraliza modurile
disfuncționale, astfel încât să țină sub control emoțiile și comportamentele.

I. Etapa de evaluare și educare

Prima etapă este dedicată identificării schemelor cognitive și înțelegerii originilor
acestora (din copilărie și adolescenți). De-a lungul evaluării, terapeutul educă pacientul în
privința modelului schemelor, astfel încât clienții să își recunoască stilurile dezadaptative de
coping, să conștientizeze modul în care acestea perpetuează schemele și, eventual, să

11
identifica modurile lor predominante și să observe cum trec dintr-un mod în altul. Important
este ca toate aceste informații să fie și resimțite la nivel emoțional, nu doar intelectual.
Evaluarea în sine se face prin mai multe modalități:
 Interviu de evaluarea a istoricului de viață (anamneză);
 Administrarea unei serii de chestionare pentru schemele cognitive;
 Sarcini de automonitorizare;
 Exerciții de imagerie dirijată (cu scopul de a declanșa schemele cognitive la
nivel emoțional și de a ajuta pacienții să lege afectiv problemele din prezent
cu experiențe din copilărie).
Obiectivele majore sunt:
1) Identificarea tiparelor de viață disfuncționale;
2) Identificarea și declanșarea Schemelor cognitive dezadaptative timpurii;
3) Înțelegerea originilor din copilărie și din adolescență ale schemelor
cognitive;
4) Identificarea stilurilor și a reacțiilor de coping;
5) Evaluarea temperamentului;
6) Integrarea componentelor: conceptualizarea cazului.
La sfârșitul acestei prime etape, terapeutul (împreună cu clientul) vor ajunge la o
conceptualizare completă a cazului, în urma căruia vor conveni asupra unui tratament orientat
către acestea.

II. Etapa de schimbare

Etapa de schimbare presupune utilizarea mai multor tipuri de tehnici într-un mod
flexibil, în funcție de nevoile pacientului. Nu există un protocol sau un set prescris de
proceduri. Dimpotrivă, cel mai important lucru este adaptarea și flexibilizarea tehnicilor în
funcție de nevoi și de problematica discutată.

Tehnici cognitive
Aspectele cognitive ale terapiei au legătură cu invalidarea schemei cognitive. Clienții
au o percepție distorsionată asupra sinelui și asupra celorlalți, considerând schemele
dezadaptative ca fiind valide. Pentru procesul de schimbare, este important să găsească
moduri de a-și contraargumenta schema. O potențială listă a tehnicilor cognitive este (apud
Young et al., 2015):

12
 1. Testarea validității unei scheme cognitive;
2. Redefinirea dovezilor care susțin schema cognitivă;
3. Evaluarea avantajelor și a dezavantajelor stilurilor de coping ale pacientului;
4. Conducerea unor dialoguri între „partea schemei cognitive” și „partea sănătoasă”;
5. Alcătuirea cartonașelor de coping;
6. Completarea Jurnalului schemelor cognitive.
Se poate începe prin găsirea și evaluarea dovezilor care susțin sau combat schema
cognitivă, împreună cu terapeutul. În general, dovezile infirmă schema (clientul nu este de
fapt inerent defect, incompetent sau ratat), subliniindu-se cum și-a integrat el această imagine
încă din copilărie. În cazul în care schema nu poate fi invalidată (de exemplu, chiar există
eșecuri), se discută posibilitățile de schimbare al aspectului problematic (de exemplu,
învățarea unor abilități). Indiferent de direcția în care merge discuția, argumentele și ideile
esențiale vor fi scrise pe un cartonaș pe care clientul trebuie să îl ia cu el și să îl citească
frecvent, în mod special în acele situații sau momente care declanșează schema.
Elementul esențial în această discuție este empatia terapeutului: acesta își manifestă
empatia față de motivele pentru care clienții au convingerile pe care le au (deoarece la baza
lor stau experiențele din copilărie). Terapeutul validează clientul pentru convingerile sale, prin
prisma ideii că este normal ca el (clientul) să aibă aceste convingeri datorită istoricului său de
viață. În același timp, se insistă pe testarea realității și pe ideea că, deși aceste convingeri au
avut sens la un moment dat din trecut, în prezent ele contribuie la perpetuarea unor gânduri,
emoții, comportamente dezadaptative. În urma utilizării confruntării empatice, clienții se vor
simți înțeleși, va fi mai probabil să accepte necesitatea schimbării și se va crea alianța
terapeutică.

Tehnici experiențiale
Tehnicile experiențiale sunt foarte folositoare pentru confruntarea emoțională cu
schemele și cu modurile interiorizate. Sunt folosite mai ales dialogul și imageria dirijată, în
cadrul cărora clientul oferă copilului vulnerabil din interior ceea ce nu a primit în trecut. Acest
lucru variază de la protejarea și susținerea copilului și până la înfruntarea părinților
internalizați. Cu ajutorul răspunsurilor contradictorii oferite criticilor internalizați (schemelor
și modurilor), clientul poate rupe cercul vicios de perpetuare al acestora. Așadar, argumentele
în favoarea imageriei dirijate sunt:
1. Se identifică schemele cognitive aflate la baza personalității clientului;

13
 2. Se facilitează confruntarea la nivel afectiv cu schemele cognitive;
3. Clienții sunt ajutați să creeze asocieri emoționale între originile din copilărie și
adolescență ale schemelor lor cognitive și problemele din viața lor actuală.
Sunt valabile majoritatea ideilor generale despre imageria dirijată, precum inducerea
stării de relaxare și folosirea sugestiilor în afirmativ. Specificul terapiei pe scheme este
construirea unui loc protejat în imaginar, de unde clientul își începe exercițiul și unde se
întoarce la sfârșitul acestuia. Acest loc este foarte important, deoarece echilibrează emoțiile
negative provenite din imaginile neplăcute. În general, se lucrează o singură imagine
neplăcută într-o ședință. Acestea pot fi:
1. Orice imagine neplăcută din perioada copilăriei;
2. O imagine neplăcută cu fiecare dintre părinți (o imagine cu mama, respectiv una cu
tata);
3. O imagine neplăcută a oricărei alte persoane semnificative, inclusiv dintre prieteni sau
colegi, care ar fi putut contribui la formarea schemei cognitive.
Procesarea acestor imagini se face într-un mod nondirectiv, terapeutul dându-i
clientului doar minimul de informații (ex.: „Imaginează-ți o imagine neplăcută din perioada
copilăriei). În acest proces, terapeutul pune întrebări care să ghideze clientul spre a descoperi
sentimentele sale. Deși terapeutul îl orientează pe client spre imagini structurate (astfel încât
să se asigure că sunt incluse toate persoanele semnificative), materialul cu care se lucrează
este la alegerea clientului. Utilizarea dialogului interior în cadrul unei ședințe de imagerie ar
putea fi elementul necesar pentru a se face trecerea între rațional și emoționale, de la „înțeleg
că schema nu este conformă realității” la „simt că schema nu este conformă realității”.

Modificarea tiparului de comportament

În urmat tehnicilor cognitive (ex.: cartonașele de coping) și a tehnicilor experiențiale
(ex.: imageria dirijată), terapeutul ajută clientul să conceapă sarcini comportamentale pentru
acasă. După ce clientul a înțeles cum funcționează el în urma activării schemelor cognitive, el
poate renunța la comportamentele sale dezadaptative exersând noi comportamente. Inițial,
acest exercițiu se face în cadrul unei ședințe, prin discuții și imagerie, ulterior clientul
punându-le singur în practică între ședințe.
Este vorba, în principiu, de schimbarea reacțiilor de coping. Această schimbare este
cea mai importantă și cea mai dificilă de realizat, deoarece pacientul trebuie să fie dispus să

14
renunțe la stilul de coping folosit până în acel moment. Aici pot apărea cele mai multe greutăți
în progresarea în tratament: clientul capitulant continuă să rămână în relații distructive sau nu
stabilește limite în viața personală sau profesională; clientul supracompensator continuă să
plaseze vina asupra celorlalți în loc să își asume schemele sau poate continua să
supracompenseze (muncind din greu, perfecționându-se, impresionând etc.); iar clientul
evitant poate stagna prin fuga de durerea asociată schemelor și refuzarea axării pe problemele
lor.
Deoarece aceasta este schimbarea cea mai dificilă, ea se face numai după utilizarea
intensivă și extensivă a tehnicilor cognitive și experiențiale, care au scopul de a întări părțile
sănătoase ale clientului. Numai cu ajutorul acestor părți sănătoase poate fi susținută
schimbarea comportamentală. Ulterior, tehnicile cognitive și experiențiale sunt din nou
folosite pentru a procesa obstacolele întâlnite în schimbare. Acestea sunt îmbinate cu tehnici
comportamentale tradiționale: tehnici de relaxare, dezvoltarea asertivității, managementul
furiei, strategii de autocontrol (automonitorizarea, stabilirea scopurilor, autoîntărirea),
expunerea gradată la situații anxiogene.

Relația terapeut-client
Un element central în terapia pe scheme este relația terapeut-client, care se poate
transforma într-un „antidot parțial” împotriva schemelor clientului. În mod ideal, clientul
interiorizează imaginea terapeutului ca pe un „Adult sănătos” care luptă împotriva schemelor
și caută o viață împlinită emoțional.
Există două aspecte extrem de importante pentru relația terapeut-client. Prima este
confruntarea empatică, despre care am discutat tehnici cognitive. Confruntarea empatică
presupune a arăta empatie față de schemele cognitive ale clientului în momentul în care
acestea se ivesc, dar în același timp semnalând că reacțiile clientului sunt distorsionate și
neconforme cu realitatea.
A doua este reproducerea limitată a figurii parentale, care presupune a oferi clienților
ceea ce au avut nevoie, dar nu au primit, din partea părinților lor atunci când au fost copii
(respectând totuși limitele adecvate ale relației terapeutice). Din acest motiv, terapeutul
trebuie să fie extrem de flexibil, astfel încât să fie capabil să își adapteze stilul în funcție de
nevoile emoționale ale fiecărui client în parte. În general, terapeutului i s-ar putea cere să
cultive o relație de încrederea, să ofere stabilitate, să arate sprijin emoțional, să încurajeze
independența sau să fie iertător. Terapeutul ar trebui să fie capabil să răspundă la nevoile de
bază menționate anterior.

15
 În funcție de schemele clientului, Young et al. (2015) au conceput o serie de strategii
de reproducere limitată a figurii parentale. De exemplu, pentru cineva cu schema
Abandon/Instabilitate, terapeutul ar trebui să devină o sursă intermediară de stabilitate,
oferind sprijin clientului în a-și găsi alte relații stabile în afara terapiei. Vor fi corectate
distorsiunile pe care clientul le are în privința probabilității de a fi abandonat de către terapeut,
ajutându-l să înțeleagă și să accepte că vor exista plecări, vacanțe și perioade de
indisponibilitate, fără a se închide în sine sau a se comporta autodistructiv. În cazul unui client
cu schema Eșec, terapeutul susține succesul profesional sau academic al pacientului, oferă
structură și stabilește limite. Iar în cazul unui client cu schema Deprivare emoțională,
terapeutul creează o atmosferă plină de afecțiune, căldură, empatie și îndrumare. Terapeutul
încurajează pacienții să ceară ceea ce au nevoie din punct de vedere emoțional și să simtă că
au dreptul la nevoi emoționale. El ajută clienții să exprime moderat sentimentele de deprivare
(fără ca ei să izbucnească sau să tacă) și îi ajută să tolereze un anume grad de deprimare, dar
să aprecieze afecțiunea primită în același timp. Pentru lista completă a strategiilor, vedeți
Young et al. (2015).

16