Sven Hassel - Nisipurile însângerate

Am înlocuit numele personajelor, astfel:

- Swen - Sven
- Johann Portta - Joseph Porta
- Julian Heiden – Julius Heide
- Micuțul – Micuțul
- Moșul – Bătrânul
- Sevilla - Barcelona
- Beyer – Beier
- Krautfeld – Creutzfeldt
CAPITOLUL 1 Răzbunătorii onoarei
Naivii cred că soarele este imparţial. Nimic mai puţin adevărat. Soarele deşertului este o fiinţă vicleană şi
linguşitoare. Un tip la fel de viclean, dar mult mai periculos este Joseph Porta, Obergefreiter al eroicului
Wehrmacht. De aceea soarele îI ocoleşte ori de câte ori dau ochii unul cu celălalt. Acelaşi lucru se
întâmplă cu Mercenarul. Dimpotrivă, unul ca Moşul, care mai păstrează undeva, în adâncurile conştiinţei,
un strop minuscul de omenie, suferă ca un câine înfofolit într-o haină de blană, închis într-un cuptor.
Soarele nu se comportă la fel cu materialele de diverse texturi. Micuțul a făcut pe eroul, expunându-şi
umerii şi braţele goale. Când şi-a dat seama de prostia pe care o făcuse, pielea arăta ca şi cum ar fi fost
scufundată în apă clocotită. A apucat pistolul mitralieră, intenţionând să se repeadă la umbră şi a dat
drumul unui nou potop de înjurături. In aparenţă, metalul îşi păstrase starea de agregare. În realitate era
acum oţel topit care ardea pielea şi carnea de sub ea. Cu vremea devii expert. Aşa se întâmplă dacă te
scalzi în razele fierbinţi douăsprezece ore pe zi, până când ajungi să urăşti lumina și căldura cel puţin la
fel de mult ca întunericul și frigul. și apoi mai e şi nisipul. Deşertul e un loc minunat pentru cel care vor
să-şi cureţe mintea de orice gând lumesc și să-şi petreacă restul zilelor în singurătate, cu condiţia să stea la
umbră. Dar are un defect de proiectare: au folosit prea mult nisip pentru decorarea exterioarelor. La o oră
după ce ai ajuns între dune, nisipul se află deja în stomacul şi în plămânii tăi. După două zile curge o dată
cu sângele prin vene şi artere. Iar la capătul a două luni, creierul nu mai este decât o grămăjoară de nisip,
fierbinte ziua şi rece ca gheaţa noaptea. - Cât timp mai stăm în locul ăsta blestemat? l-a întrebat Barcelona
pe locotenentul Leuwe. - Două -trei luni, l-a liniştit acesta. Englezoii sunt obişnuiţi să aibă ploaia la scară.
N-or să reziste multă vreme.
Lucrurile merseseră de la început rău. Propaganda împărţise sute de fotografii ale generalului Auchlnleck,
un scoţian înalt, blond, cu ochii albaştri. Sperau că dacă într-o bună zi, prin absurd, rătăclndu-se prin
deşert, acesta avea să răsară de după o dună şi să ne facă semne, Micuțul urma să-l împuşte conştiincios,
ca un bun soldat german. - Un arian adevărat, a fluierat admirativ Porta, privind fotografia. Dacă i-ar da
drumul printre eroinele Vateriandului, într-un an armăsarul ăsta ne-ar dubla populaţia. Auk nu era un băiat
cu şcoală, însă îi picase cu tronc buldogului britanic. Churchill îl trimisese în locul lui Wavell, ca să ne
strice nouă somnul și să-l constipe pe Feldmareşalul Erwln Rommel, botezat „vulpea deşertului". în deşert
astfel de tulburări ale metabolismului sunt banale. în plus, Royal Air Force îşi pusese mintea cu vasele
care făceau aprovizionarea prin Medlterana pentru gurmandul berlinez Joseph Porta și alte zeci de mii
asemenea Iul. Un glonţ în oricare parte a trupului poate fi tolerat, mai ales când este o surpriză. Dar
junghiunle stomacului înfometat sunt, pentru soldatul care are un minim respect faţă de sine, o tortură
insuportabilă, aproape la fel de dureroasă ca bătăturile pentru tanchist. Apoi Tobrukul căzu şi noi am
început să ne retragem.
-În retragere, a spus solemn Porta, citând din memorie o mostră de strategie, militarul trebuie să fie elastic
şi pregătit să declanşeze contraatacuri fulgerătoare, care să nu dea inamicului Imprudent nici o şansă. El
cu Micuțul și cu Barcelona organizară chiar în seara aceea un contraatac fulgerător, care nu lăsă nici cea
mai mică şansă bucătăriei de campanie şi corpului de bucătari. După cină, unul dintre cazanele de supă
explodă în mod misterios, împroşcându-i pe ghinioniştii maeştri culinari cu resturi de morcov şi schijele
ciolanelor refolosite la supele ultimei luni. Diversiunea atrase atenţia unei mulţimi de
soldaţi pentru care orice prilej de amuzament este mană cerească. în deşert, sunt rare ocaziile când poţi să
râzi cu gura până la urechi. Dacă reuşeşti să prinzi doi purici şi câţiva păduchi, îţi poţi organiza un circ şi
se cheamă că eşti un tip norocos. Porta şi Barcelona reveniră cocoşaţi sub povara conservelor. Micuțul
purta câte o oale sub fiecare braţ. Oile erau sărate ocnă.
-Ticăloşi împuţiţi,! şuieră Heide, pentru care flecare pas în afara regulamentelor era un păcat mai mare
decât luarea în deşert a numelui Domnului. De furie și spaimă începuse să se bâlbâie.
-Furtul în timpul luptei se pedepseşte cu moartea. Iar complicitatea de asemenea. Se cheamă că dacă nu
vă denunţ sunt complicele vostru, bandă de tâlhari nenorociţi! Micuțul îl linişti cu un pumn în creştetul
capului, în vreme ce Barcelona îi îndesă în gură un căluş alcătuit dintr-un coltuc uriaş de pâine şi un pumn
de sardele portugheze în ulei picant. Ochii îi ieşiseră din orbite. Pentru câteva clipe ne-am temut că se va
asfixia, apoi înghiţi totul cu un icnet şi îşi recupera răsuflarea. -Julius, îl facu Porta morală, acum, dacă nu
cumva îţi bagi degetele pe gât, eşti deja complice. Pe de altă parte, ai participat la demascarea şi
anihilarea unei conspiraţii odioase care are drept scop mârşav privarea soldaţilor din toată lumea de
sardelele portugheze, în favoarea ofiţerilor. Onoarea ta de viitor ofiţer te obligă să Iei atitudine. Noi,
ceilalţi, îi dădurăm dreptate, Iar Heide, încă morocănos, se ospăta în continuare. Britanicii ne suflau în
ceafa. Cu toate astea, în ultimele patru zile încasasem un singur raid aerian. Antiaeriana noastră făcea
prăpăd în plină zi, iar noaptea nu ne găseau. Am lăsat în urma trei tancuri carbonizate şi două
Stechenwagen, autoblln- date de recunoaştere. Nisipul avea să le acopere la prima furtună. Iar următoarea
avea să le descopere și aşa mai departe. Morţii fuseseră îngropaţi în grabă. După o săptămână avea să
dispară orice urmă de mormânt. RAF ne lăsă Inexplicabil în pace. Regimentul 26 Panzer-Grenadiere se
târa printre dune ca un uriaş şarpe de oţel, gata să lovească în orice clipă. La amiază erau 56 de grade la
umbră. în a şasea zi a retragerii am văzut primul meu miraj. Departe, la orizont, tremurau apele unul lac.
Un stol de păsări şi-a luat zborul, dispărând în cer. Când m-am întors să le spun băieţilor, am văzut pe
cocoaşa unei dune, la vreo doi kilometri, un jeep de dimensiuni minuscule şi trei sau patru siluete. Nu se
fereau să ne arate că sunt cu ochii pe noi.
-Sven, zise vesel Barcelona, să le trimitem un porumbel! Moşul se mulţumi să ridice din umeri. Căldura îl
ucidea, nu mai era în stare să se lupte cu noi. Am scos un chiot şi aproape că m-am aruncat prin capacul
turelei. Mi-am lipit ochiul de cauciucul periscopului. Micuțul înşfacă un obuz pe care-l strânse la piept cu
duioşia unei mame faţă de noul-născut.
-O baterie de vin şi o friptură în sânge la masa numărul şase! trâmbiţă Barcelona încântat. Am apăsat
trăgaciul. Reculul ne zgudui pe toţi. Proiectilul plecă şuierând către britanicii care admirau peisajul cu
ajutorul unui binoclu. Trebuie că au auzit un zumzet crescând, devenind un urlet care le-a îngheţat sângele
în vine. Când auzi un astfel de şuierat, e prea târziu ca să mai gândeşti ceva. Dacă reflexele îţi
funcţionează, te arunci în cea mai apropiată groapă, încercând să crezi că e practic imposibil ca două
proiectile să cadă în acelaşi loc. Şi dacă nu e nici o groapă prin apropiere? Atunci îţi vâri pur şi simplu
capul între umeri. Din păcate, aerul tremura prea tare și mi-a dat peste cap toate planurile. Obuzul explodă
la cincizeci de metri în dreapta lor. De ajuns ca să-și murdărească chiloţii şi să-şi facă timpanele ferfeniţă.
în rest însă, au scăpat neatinşi. Săriră în maşl- nuţa lor și se făcură nevăzuţi. Un Kubelwagen opri în
dreptul nostru, stârnind un nor îne- căcios. Când praful se risipi, locotenentul Leuwe ţâşni, cu ochelarii pe
piept, şi se repezi la noi turbat.
-Adunătură de lepădături împuţite! urlă el. Spuneţi-mi că nu-i adevărat înainte să vă vâr cu mâna mea câte
un glonţ în cap. Beier, cine a tras? înainte ca Moşul să deschidă gura, Porta îi sări înainte.
-Domnule locotenent, Obergefrelter Joseph Porta din plutonul al patrulea vă roagă respectuos să-l
permiteţi să raporteze! Leuwe îl privi ca pe un vierme scârbos care i se târa pe cizmă.
-Echipajul a pus pe fugă trupele de avangardă ale Inamicului, domnule locotenent, cu o lovitură dibace a
artileriei. Locotenentul hotărî că e mai înţelept să-l lase în pace până-și termină numărul. Experienţa îi
spunea asta.
-în acelaşi timp, îşi reluă Porta ideea, a fost restabilită demnitatea armatei germane. Nu se va putea în
acest fel consemna în nici o carte de istorie că, în retragerea din noiembrie 1941, englezoii s-au apropiat
cât au vrut de blindatele nemţeşti. Leuwe se făcu întâi vânăt la faţă. Ne-am temut pentru viaţa Iul, apoi, pe
măsură ce-și schimba culoarea într-un purpuriu aprins, ne-am temut pentru viaţa Iul Porta. Situaţia fu
salvată de către maiorul Hemke, care apăru la timp, într-un Stechenwagen.
-Ce se petrece aici, Leuwe? întrebă el. Cine mama dracului a tras fără ordin. Locotenentul îşi pocni
călcâiele și răspunse fără să se mai gândească, dintr-un reflex bine exersat.
- Vă raportez, domnule maior, că tragerea s-a executat la ordinul meu. O patrulă inamică s-a apropiat de
coloană şi am fost înclinaţi să credem că e un grup de comando care încearcă să saboteze tancurile, sau să
arunce în aer rezerva de benzină. Hemke se aplecă peste capacul maşinii blindate, ca să ne vadă mai bine
pe toţi. îi lipsea şi lui, ca şi celor dinainte, aerul. Ne privi o vreme, apoi spuse:
-Peste zece minute să fii în faţa mea, Leuwe, la raport. Şi te rog ca în afara ţinutei, care nu face cinste
unul ofiţer german, să vii şi cu nişte explicaţii mai mature. Blindata Iul pomi în viteză spre capătul
coloanei, iar Leuwe îl urmă aproape Imediat. Ne-am adunat în cuptorul Incandescent al turelei pentru o
consfătuire extraordinară. - Locotenentul poate s-o încurce, mormăi Micuțul, Hemke nu înghite chestii
din astea. Heide îl privi cu chipul schimonosit de ură.
-Tâmplţilor, faceţi de râs armata germană! Nici Vânătorii din Patagonia nu trag de capul lor.
-Trebuie să-l scoatem basma curată, spuse Mercenarul. Şi-a pus pielea în saramură pentru noi. -
Regulamentul... zbieră Heide. Porta îl privi compătimitor.
-Dacă maiorul îl potcoveşte pe Leuwe, al să te ştergi singur la cur cu regulamentul tău drag. Heide amuţi,
siderat de o asemenea blasfemie. Prilejul de a muşamaliza totul se ivi mai repede decât sperasem. Leuwe
se întoarse după o oră, roşu la faţă. Cunoşteam cu toţii crizele de nervi ale maiorului Hemke, aşa încât am
presupus că locotenentul are fundul la fel de roşu.
-Beierl latră el. Moşul alergă aranjându-şi ţinuta. Ne-am strâns la câţiva metri ciulind urechile. Leuwe se
facu că nu ne vede.
- Domnul maior Hemke doreşte finalizarea cu succes a misiunii pe care a Iniţiat-o curajoasa grupă a
Feldwebelului Beier, spuse el sarcastic. Din nefericire, un singur obuz nu a fost de ajuns pentru a anihila
grupul de comando Inamic. De aceea, domnul maior Hemke ordonă urmărirea şi capturarea acestuia.
Dumnezeule, cât sunt de mândru de voi! Micuțul începu să râdă ca un isteric.
-Pe cinstea mea, o să fie ca-n basme, li fugărim până le curg plămânii pe nas şi după aiaîi pisăm cu
şenilele, de la buricele degetelor în sus. Ba nu! întâi îi căutăm puţin prin gură. Porta nu râse deloc. Nici
măcar nu zâmbi.
-Care-i treaba, domnule locotenent? întrebă, mirosind ceva. Leuwe rânji.
-Îmi pare rău, băieţi, eu am făcut tot ce-am putut. Armata germană nu poate pune în pericol unul din
preţioasele sale Panzere. De aceea o să îndepliniţi misiunea ca nişte infanterişti de treabă. Aştepţi până se
întunecă, Beier. După ce locotenentul plecă, Mercenarul acţiona zgomotos închizătorul pistolului, său
mitralieră.
-Tres bien, mon lleutenant, spuse el, fară să piardă nici un fir de scrum din ţigara care-i spânzura în colţul
buzelor. Nouă celorlalţi ne pierise piuitul. Moşul se dezmetici primul.
-Creutzfeldt, tu ai să duci staţia. Luaţi-vă grenade cu voi cât pentru o săptămână. Barcelona şi Sven,
vârfuri.
-De ce noi? sări Barcelona. Pentru că noi am fost isteţii care au salvat onoarea armatei germane cu un
obuz, ar fi trebuit să-i răspund, dar mi-am ţinut gura. Spiritele erau şi-aşa prea aprinse.
În amurg, Regimentul 26 Panzer-Grenadiere se opri din nou, înaintea unei ultime etape. Se zvonea că a
doua zi aveam să poposim definitiv prin împrejurimile Ajedabyei. Porta, Moşul şi micul Mercenar se
căţărară pe turelă. în curând îi descoperiră pe britanici, care, conştiincioşi, reveniseră să tragă cu ochiul de
la mai puţin de doi kilometri. Acum nu mai aveau de ce să se teamă, pentru că în curând umbrele care
alergau printre dune aveau să-i ascundă. Moşul stabili semnalul de recunoaştere cu plutonul doi, care
asigura serviciul de gardă în noaptea aceea. Când te întorci mort de oboseală de pe coclauri, e extrem de
neplăcut să te ciuruiască ai tăi.
-Plecăm, anunţă scurt. Am pornit cu băgare de seamă şi în curând întunericul ne înghiţi. Cerul se umpluse
de stele, dar luna încă nu răsărise. Barcelona mergea în fata mea, fără alt zgomot în afara celui făcut de
firele de nisip care alunecau de pe tălpile bocancilor săi. îl urmam la doi metri distanţă, ca să nu ne
ciocnim unul de celălalt şi să ne facem de râs în faţa gentlemanilor englezi. înfa-şuraserăm în cârpe tot ce
putea să zdrăngăne și ne vopsiserăm feţele cu negru de fum, ca să nu strălucească în noapte ca nişte pete
albe. La douăzeci de metri ne urmau Moşul, Porta, Micuțul, cocoşat sub povara staţiei radio şi Heide.
Mercenarul încheia şirul indian. Am mers o jumătate de oră spre nord nord-est, sperând că vom depăşi
bârlogul cercetaşilor britanici. Când Moşul scoase un şuierat abia auzit, ne-am regrupat şi am schimbat
direcţia spre sud - sud-est. Am mai mers aşa încă o jumătate de ceas. Apoi ne-am oprit şi am aşteptat. în
lumea asta există oameni deştepţi și oameni mai puţin deştepţi. Oamenii deştepţi ştiu să fac o mulţime de
A

lucruri. Printre altele, el fac parte dintre cel care pun la cale războaiele. Oamenii mai puţin deştepţi ştiu să
facă mai puţine lucruri, dar ştiu să moară în războaiele pornite de ceilalţi. Un lucru pe care poate să-l facă
orice prost este să se rătăcească în deşert. Este distractiv pentru orice nivel de inteligenţă şi nu necesită
cunoştinţe deosebite. E de ajuns să te abaţi cu un grad de la direcţia pe care ţi-ai stabilit-o ca să ajungi
într-un punct, pentru a trece pe lângă punctul cu pricina, fluierând, fără ca măcar să-ţi dai seama. Pe
întuneric, citirea unei busole, ţinând-o perfect orizontal în palmă, nu e cel mai uşor lucru de pe lume.
-Cât e ceasul? întrebă supărat Micuțul. M-a luat o foame de nu vă văd bine.
-Trebuie să fie aproape de miezul nopţii, l-am încurajat în şoaptă. Ne facem treaba cum trebuie, și-n drum
spre casă ne oprim la o berărie.
-O bere şi două perechi de cârnaţi nu mi-ar strica, încuviinţă el. Heide îl înjură, însă tot în şoaptă, pentru
că era totuşi un soldat prea bun ca să uite că noaptea cea mai mică adiere de vânt înseamnă aripi pentru
limbile fară căpăstru. Nisipul era din ce în ce mai rece. în curând avea să fie ca gheaţa, şi dacă nu ne
mişcăm curând nu puteam avea o soartă mai bună ca aceea a unor pinguini pe o banchiză polară. Ca de
obicei, prevăzător, Porta îmbrăcase peste uniforma subţire, de culoarea nisipului, un cojocel croit de un
arab din piei de câine. El se înduioşa simţindu-ne tremurul şi scoase la iveală o sticlă plată.
-E vremea, anunţă Moşul. Dă-i drumul, Creutzfeldt! Micuțul butonă staţia și se opri pe frecvenţa stabilită.
-.Vulpea e pe plajă" spuse el de vreo patru ori, printre paraziţi şi fluierături. Nu era o parolă teribil de
originală. Am reînceput pânda, cu atenţie însutită de data asta. O furnică frecându-și palmele de bucurie
că a descoperit o firimitură n-ar fi trecut neobservată. Deodată un urlet îngrozitor izbucni în noapte, la doi
kilometri spre sud-vest, faţă de locul în care ne aflam noi. Stelele tremurară mai departe indiferente.
Regimentul 26 Panzer-Grenadiere se punea în mişcare, spre surprinderea gândacilor pregătiţi să înnopteze
normal. Şi, desigur, spre surprinderea englezilor, obişnuiţi cu tabietul soldatului german, pe care-l
observau de câteva zile bune şi care până în clipa aceea funcţionase ca un ceasornic. Altfel cum am fi
putut da peste el? Wlnnetou vede licărul unui foc de tabără duşman de la zece kilometri, ascultă muzica
de acordeon sau adulmecă fumul, se târăşte până acolo neauzit şi colecţionează câteva scalpuri la preţ
redus. Dar englezul aflat în deşert nu face focul şi nu cântă la acordeon. Cum să dai peste el în întuneric,
dacă e la mai mult de o sută de metri? Âu sărit ca arşi din somnul iepuresc şi au văzut uluiţi că
Regimentul 26 Panzer-Grenadiere se urneşte. Nu erau pregătiţi pentru aşa ceva, chiar dacă santinela lor îşi
făcuse datoria şi nu pusese geană pe geană. Trebuiau să pornească din nou în urmărire, erau năuci de
somn, cam indispuşi şi pe întuneric nu găseau tot ce le trebuia. Parada de zgomot a tancurilor le anes-
teziase reflexele. Ca să-şi strângă catrafusele în timp record, gentlemanii aprinseră farurile jeepului și
vreo două lanterne. Numai pentru două secunde. Pentru noi însemnase mai mult decât farul din
Alexandria. Acum ştiam unde sunt. Brusc, tancurile se opriră şi orice zgomot încetă. Se făcu atâta linişte
încât urechile începură de îndată să-mi ţiuie. Englezii se opriră şi el, oarecum derutaţi. Era ultima oprire
înainte de Iad. Moşul veni şi-mi împărtăşi la ureche Intenţiile sale pentru balul din noaptea aceea.
Micuțul, Mercenarul, Porta şi cu mine pornirăm, cu un mic ocol, către locul în care sclipiseră farurile
jeepului. Ne aflam între britanici şi Regimentul 26 Panzer-Grenadiere. Moşul, Heide şi Barcelona se
plasară în partea opusă, gata să-i împroaşte cu o ploaie de gloanţe, dacă printr-o minune cerească ar fi
scăpat din tăişurile cuţitelor noastre, căutându-şi mântuirea în deşert. Dar n-avea să fie cazul. Mercenarul
nu voia ca Moşul să risipească degeaba muniţia plutonului. După o vreme ajungi să cunoşti până și
gândurile camaradului, după respiraţie. Am înaintat centimetru cu centimetru. Simţeam pe limbă răceala
tăişului de cuţit. Nu luasem nymc altceva cu noi, decât o grenadă de om. Două grenade înseamnă deja
prea mult, se pot atinge una de cealaltă, făcând un zgomot care, s-a constatat, îl trezeşte pe adversar şi-ţi
scurtează viaţa. Oricum, nu aveam de gând să le folosim decât în situaţia puţin probabilă că ar fi fost prea
mulţi. Cuţitul înseamnă sânge curgând pe mâini şi stropin- du-ţi obrajii, iar noi eram deja nişte animale
care adulmecaseră mirosul sângelui şi înnebuniseră. Am mai făcut câţiva metri. Nici o adiere nu tulbura
aerul întunecat. Era o noapte perfectă pentru a ucide. Ca pentru a ne invita să-i tăiem în bucăţi, englezii
comentau cu voce scăzută ciudata manevră a Regimentului 26 Panzer-Grenadiere. Micuțul scoase şi el un
grohăit de plăcere. Am ascultat câteva secunde schimbul de impresii şi ne-am corectat traiectoria pentru
ultima oară. O clipă am avut sentimentul absurd că m-am întors într-unui din jocurile copilăriei,
încercuind câteva feţe palide cărora aveam să le Iau scalpul. Apoi ne-am oprit. Erau cinci. Unul dintre el
şedea de pază, ghemuit, mai aproape de noi, iar ceilalţi patru şuşoteau lângă maşină, gata să pornească la
cea mai mică mişcare a „friţilor". Asta complica puţin lucrurile, dar în întuneric toate tind să se simplifice.
Santinela se întorsese pe jumătate spre ai săi, ca să nu scape comentariile. Luna răsărise ca un corn palid.
Ne-am repezit toţi deodată, mânaţi de o nerăbdare care făcea să ne tremure picioarele. Micuțul ajunse din
doi paşi în dreptul santinelei și îi strânse beregata cu laţul de oţel de care nu se despărţea niciodată, fără să
se oprească din alergare. Smucltura fusese atât de puternică încât luă cu el capul victimei, ţlnându-l încă
de păr. Foşnetul sângelui se stinse într-o secundă. Ceilalţi nu avură nici el timp să se dezmeticească.
Mercenarul îi înfipse adversarului său pumnalul în piept şi acesta căzu pe spate cu un strigăt de groază.
Micuțul îşi alese o a doua victimă. în întuneric nu vedeam feţele celor pe care voiam să-i ucidem. Acum
mârâiam cu toţii şi zbieram, căci prudenţa nu-şi mai avea rostul. - Ajutor, Sven! l-am auzit pe Porta. Apoi
începu să tuşească, înecat cu nisip. Un englez mătăhălos, ca umbra unui elefant, se prăbuşise peste el
apucându-l gâtul cu ambele mâini. Porta îi dăduse o mulţime de găuri, însă în venele uriaşului curgea un
hectolitru de sânge, Iar berlinezul nu avea răbdare să vadă ultima picătură căzând pe nisip. Am sărit în
spinarea englezului, înfigându-l lama în ceafă. El se scutură ca un bivol rănit, iar lama se frânse,
rămânând înţepenită între vertebre. Uriaşul vărsă sânge pe faţa Iul Porta, care se mulţumi să scape cu atât,
apoi se răsuci încet pe o parte, prinzându-mă sub el. Am simţit că mă sufoc din pricina mirosului puternic
al transpiraţiei amestecate cu sânge. L-am auzit pe Micuț înjurând, pe urmă o rafală de Thompson sfârtecă
noaptea. Gloanţele îmi trecură bazâind înfuriate pe la ureche. Cineva, probabil Mercenarul, mă îmbrânci
în nisip, salvându-mă din calea celei de-a doua rafale. Motorul jeepului mârâi. - Merde de merde, ne
scapă! strigă disperat Mercenarul, îmbrâncindu-mă din nou. Micuțul mă căi că pe mână cu toată greutatea
celor o sută douăzeci de kilograme. Porta, încă orbit de nisipul pe care moartea i-l aruncase în ochi,
bâjbâia după cuiul grenadei. Dar era prea târziu. Jeepul pomi scrâşnind şi dus a fost. Am alergat câţiva
metri după el, dar ne-am oprit gâfâind. N-aveam nici o şansă şi oricum alergătura era fară rost. - Moşule,
vezi că ai musafiri! ţipă vesel Porta. Arde-i! Atunci, în locul împuşcăturilor de bun venit sortite fugarilor,
se auzi din nou un răget imens, care ne îngheţă sângele în vine. Venea dintr-o direcţie cu totul neaşteptată
pentru noi. Regimentul 26 Panzer-Grenadiere se punea iarăşi în mişcare. Asta nu mai făcea parte din nici
un plan. în deruta creată, tirul susţinut de Moş şi ai lui fu anemic, neconvingător. Jeepul zbură ca gândul
printre dânşii. - Ce dracu fac ăia! se miră Micuțul. Ne-am căţărat în fugă pe creasta dunei. Moşul, Heide și
Barcelona, veniră să ni se alăture înjurând. Spectacolul era înfiorător. Regimentul 26 Panzer-Grenadiere
se mişca într-adevăr, numai că de data asta se mişca fară să ne anunţe și cu mare repeziciune. Reacţionând
aşS'cum ne aşteptam cu toţii s-o facă, având în vedere dimensiunile creierului, Micuțul o luă la goană
vânturându-şi braţele, strigând ca un caraghios „Aştep-taţi-mă!". Se opri descurajat la poalele dunei.
Regimentul de tancuri se mai văzu câteva secunde, apoi fu înghiţit de oceanul de dune întunecate şi
umbre. - Ce-i asta? ne întrebă Heide. Beier, ţi-ai însuşit corespunzător datele misiunii? Moşul îl apucă de
revere, dându-l pur şi simplu la o parte din calea sa. Barcelona se repezi spre locul în care Micuțul
abandonase staţia radio şi îşi puse căştile pe urechi. După câteva secunde fluieră a pagubă. Am vrut să
ascultăm cu toţii.
Mesajul venea din partea locotenentului Leuwe. Maiorul Hemke n-ar fi putut să ne transmită aşa ceva, nu
pentru că n-ar fi avut boaşe, ci pentru că era sub demnitatea Iul să se adreseze unor scursori ca noi.
„Miriapodul cheamă vulpea, miriapodul cheamă vulpea... La dracu, băieţi, mă auziţi? Regimentul 26
Panzer-Grenadiere îşi schimbă poziţia. Ni s-a semnalat un atac aerian iminent. Trebuie să ne dăm la fund.
îmi pare rău, vă recuperăm de îndată ce se va putea, probabil înainte de zori. Ţinem legătura." Ca şi cum
ar fi spus „mai vorbin noi la telefon". Moşul îşi reveni primul din şoc. - Porta, Creutzfeldt, Heide, Sven!
ordonă el. Ştergeţi urmele! Adunaţi echipamentul! Apoi îl luă deoparte pe Mercenar. - Ce s-a întâmplat?
De ce l-aţi scăpat? - Micuțul a dat greş cu al doilea englezol. Sven şi Porta s-au repezit la acelaşi om. -
Minunat, mormăi Moşul. Iar noi am căscat gura și l-am lăsat să zboare. Câţi au scăpat? - Doi. - Suntem
nişte tipi de căcat, oftă Moşul. S-o ştergem! A îndepărta urmele în deşert înseamnă să îngropi un englez în
nisip la o adâncime de treizeci de centimetri, cât poţi să sapi cu degetele şi cuţitul şi te îndeamnă frigul în
combinaţie cu buna dispoziţie. Englezul nu are sicriu, nici măcar un giulgiu, nisipul îi intră în gura larg
deschisă, dacă l-ai aşezat cu faţa în sus şi îi acoperă orbitele ochilor. - Nici n-am apucat să văd ce-au prin
bot, mârâi Micuțul. De ce trebuie să-i mai îngropăm pe ăştia? - Ţie ţi-ar conveni să putrezeşti sub cerul
liber? se răsti Moşul la el. - Ce contează unde putrezeşti? Am pornit din nou, în şir Indian, coborând panta
domoală a dunei, spre valea în care cu numai câteva
minute mai înainte poposise Regimentul 26 PanzerGrenadlere. Praful stârnit de şenile nu se aşezase încă.
Nu eram atât de proşti să credem că se vor întoarce după noi, însă puteau trimite o patrulă într-un
Kubelwagen de îndată ce situaţia s-ar fi stabilizat. Oricum mi-era clar oo să ne prindă amiaza, poate şi
seara pe drum. Dar nu ăsta era necazul cel mare. - Daţl-mi careva o gură de apă, se vaită Micuțul. Moşul
sări ca ars. - Nu ţi-ai luat rezerva de apă, îdiotule? Cum ai plecat fară apă la tine, imbecilule? - Nici eu nu
mi-am luat decât o jumătate de bidon, mărturisi cam fară chef Porta. Era vorba de-o plimbare nu de un
maraton. Se lăsă o tăcere adâncă. - Stop! ordonă Moşul. Aduceţi toată apa încoace. - Pe dracu! sări ca ars
Heide. Fiecare trebuie să fie complet echipat. Orice abatere o faci pe barba ta, Moşule. Nu-I vina mea că
imbecilii ăştia nu gândesc. El, desigur, avea bidonul plin ochi. Cu toată ruşinea, am simţit şi eu o
strângere de inimă la gândul că trebuie să dau altuia din apa mea preţioasă. Viata e uneori mai preţioasă
decât prietenia. - Să nu mă pui să repet, Heide, şopti Moşul. Aduceţi toată apa aici, în clipa asta! Am
împărţit-o în mod egal şi am căpătat astfel cam trei sferturi de bidon fiecare. Nici măcar nu era prea rău.
Apoi pornirăm din nou la drum. - Drămuiţi-vă fiecare înghiţitură, zise Moşul. Beţi numai când vă spun
eu. -Crezi c-o să treacă multă vreme până când se vor întoarce după noi? întrebă Barcelona. Glasul lui nu
exprima bună dispoziţie. Nu-I răspunse nimeni.
- Pot măcar să mă spăl pe dinţi? se plânse în glumă Porta. Mi-a rămas nişte caviar într-o carie. După o
vreme, cerul începu să se albească spre răsărit. Am zărit ceva urme lăsate de Regimentul 26 Panzer-
Grenadiere, dar erau nesigure. Nisipul mereu în mişcare tindea să le şteargă- Lasă-ţi greutatea pe câte un
picior şi schimbă piciorul la intervale regulate de timp, mă sfătui Mercenarul. în felul ăsta ai să oboseşti
mai greu. El se născuse mărşăluind, iar în Legiune nu făcuse decât să se specializeze. Dacă aveam să
ajungem nişte schelete, al lui avea să continue să meargă. Când soarele se ridicase binişor pe cer, Moşul
ordonă, în sfârşit, primul popas. - 0 să mergem până când arşiţa o să fie prea puternică. Atunci o să ne
oprim şi o să improvizăm un umbrar. E mai bine să mergem noaptea. - Doar nu crezi că ne mai prinde o
noapte aici? întrebă spe- rlaţMicuțul. întinsese mâna după bidonul cu apă, dar o retrase repede, bântuit de
gânduri sumbre. Atunci Porta înjură sănătos. - N-aş vrea să vă stric ziua, spuse arătând cu degetul în
spate. Ne-am uitat acolo şi am rămas cu gurile căscate. Se întorseseră. Veniseră după noi. La distanţa la
care se aflau, nu puteam să ne dăm seama dacă este acelaşi jeep, dar am ştlut-o în clipa în care l-am văzut.
Prin aerul care începuse deja să tremure neclar, am zărit două siluete aşteptând. - Ce crezi că vor? întrebă
Moşul. - Capetele noastre, răspunse simplu Mercenarul. Am simţit o nuanţă absurdă de admiraţie în vocea
lui. La fel ar fi procedat şi el dacă într-o noapte camarazii ar fi fost ucişi sub ochii săi. Răzbunarea este o
licoare delicioasă pentru soldat:
-Ce tâmpiţi, râse Micuțul. Noi suntem şapte și el numai doi. Pariez că au şi apă berechet în rabla ala a lor.
Âu venit la moarte sigură, ce spuneţi? Heide îl privi ca pe o gânganle. - Dacă ai să cazi într-o latrină, ceea
ce îţi doresc să se întâmple cât mai curând, rahaţli au să protesteze, cerând să fii scos afară. Cum ai de
gând să pui mâna pe ei? Orbindu-I cu oglinjoara de buzunar? - Desigur că au apă berechet, adăugă Porta.
Au s-o bea tacticoşi, închinând în sănătatea noastră, dar la distanţă. Aşa că vezi, te-ai înşelat la socoteală:
ei sunt doi, iar noi numai şapte. - Daţi-i drumul mai departe, ordonă Moşul. Am mers până la amiază.
Soarele era o pacoste fierbinte. Moşul ne dădu liber la bidoane, dar ne avertiză că-l împuşcă pe cel care
soarbe mai mult de trei înghiţituri. L-am ascultat cum nu-l mai ascultasem vreodată până atunci. Setea e o
senzaţie cumplită. Dar nu setea aceea pe care ţi-o potoleşti cu câteva beri, sau nevoia de a bea după o
masă îmbelşugată. Nu setea care te împinge să faci pariu cu prietenii că bei pe nerăsuflate o sticlă de vin
rece ca gheaţa. Ci setea dincolo de care nu te aşteaptă nimic, setea fără speranţă. Senzaţia care se
accentuează cu flecare clipă, care nu mai sălăşluieşte în gâtlejul umflat ori pe limba năclăită, ci în creier şi
sub piele şi în toţi muşchii. Buzele crapă şi încep să sângereze, iar respiraţia înseamnă jăratec pe
mucoasele subţiri. Auzi fluvii curgând la doi paşi de tine, cascade prăvălindu-ţi-se în creştet. Şi în loc de
asta îţi umpli palmele cu nisip şi II sorbi lacom. M-am scuturat, alungând coşmarul şi am privit în lumea
reală. Mergeam cu toţii, vii, încă în bună formă fizică. La cinci sute de metri în spatele nostru, motorul
jeepului torcea încetişor, ca destinul. Ei aveau tot timpul din lume. Nu trebuiau să facă altceva decât să ne
observe cum ne târâm ca nişte viermi şi să stea la o distanţă convenabilă. Ceasul lor avea să vină la un
moment dat.
-Fii de curvă! urlă Micuțul, arătându-le pumnul. Unul dintre ei se ridică în picioare, pe scaunul maşinii,
m. arătându-ne o canistră. Era mai bun decât orice orator celebru. - Halt! făcu Moşul. N-o să le facem
jocul. Ne oprim aici. Am improvizat un umbrar din câteva cămăşi pe care le-am întins între ţevile armelor.
Micuțul ocupa loc cât patru. - Tare aş vrea să ştiu ce gândesc ăia, mormăi Barcelona. - Or să se ţină după
noi până când n-o să mai putem mişca un deget, îl lămuri Mercenarul. Apoi au să ne vină de hac. - La
noapte ne repezim şi-i scoplm, se înfurie Micuțul. Nu suport să se ţină cineva aşa de capul meu. Porta luă
binoclul Moşului și privi ceva vreme către urmăritorii noştri. - Au benzină şi apă cât cuprinde, zise. Mai
ales că acum nu mai sunt decât doi. La noapte au să se îndepărteze un kilometru, ca să fie siguri că nu ne
ducem peste ei. Iar dis-de-diminea- ţă au să se întoarcă. Moşule, mai bine ai suna-o pe mămica Leuwe.
Moşul manevră butoanele staţiei, repetând „vulpea cheamă miriapodul, vulpea cheamă miriapodul", până
când se întâlni cu locotenentul pe calea undelor. „îmi pare rău, Beier, zise acesta, trebuie să ne mutăm din
nou. Blestemaţii de englezei nu ne lasă să respirăm, laţi terminat pe ai voştri?" - Păi, nu chiar, mărturisi
ruşinat Moşul. Dacă nu ne recuperaţi curând, ăştia au să ne ia capetele. „Inamicul vă urmăreşte? Câţi
sunt?" se arătă Interesat Leuwe.
-Doi. Doi într-un jeep. „Beier, nu-mi arde de glume. Păstraţi direcţia. în maximum douăzeci și patru de
ore trimit un taxi să vă salte." Moşul îi explică răbdător situaţia. Locotenentul era unul dintre acela cu care
poţi sta de vorbă şi care chiar înţelege ce-i spuiA dar probabil că şi ei erau strânşi rău de ouă. „îmi pare
rău, Beier, repetă el, asta-i situaţia. Trageţi cât puteţi de apă şi menţineţi direcţia. Poate c-or să vă dea
pace. Nu vă lăsăm să crăpaţi, contează pe asta." Barcelona pufni nemulţumit. - Siguranţa regimentului e
pe primul plan, îşi dădu cu părerea înţeleptul Heide. Ar fi putut fi ultimele sale cuvinte. Glonţul se
cufundă în nisip la doi paşi de el. După o secundă se auzi și împuşcătura. Ne-am rostogolit cu toţii
înjurând și scuipând, căci nisipul ne intrase în ochi și pe nări. - Ce mai aşteptăm? urlă Micuțul. Să-l facem
sită! - Sunt prea departe pentru pocnltorile noastre, observă Porta. Asta a fost o carabină cu lunetă. Dac-aş
fi avut-o şi eu pe-a mea, ce mai concurs ar fi Ieşit! Trebuie că-l supărasem rău când le crolserăm amicilor
lor butoniere peste gât. Ne-au fugărit aşa până la apusul soarelui. De câte ori încercam să ne adăpostim de
arşiţă, lunetistul ne înghiontea, dându-ne brânci din imitaţia de cort, pe nisipul incandescent. De câte ori
încercam să ne apropiem de ei, porneau motorul maşinii şi se îndepărtau încet, cu nu mai mult de cinci
kilometri pe oră, oricum mai mult decât am fi făcut noi ca nişte atleţi ai deşertului. După a doua încercare
am renunţat. Pierdeam și bruma de energie care ne mai anima. Scena se repetă de cinci sau şase ori.

- Trebuie să găsim ceva, fu de părere Moşul. Altfel nu mai dau doi bani pe pieile noastre. Ziua se sfârşise.
Părea că pentru moment vânătorii renunţaseră şi ei la urmărire. Am ţinut sfat. - N-am de gând să fac
insolaţie pe plaja asta, se exprimă Jo- hann Porta. Am putea să-i vizităm la noapte. - Tocmai! se bucură
Micuțul, scoţând din buzunar sârma de oţel pe care sângele se uscase. Mercenarul dădu din umeri. - Se
vor ascunde până-n zori, când ne vor lua urma. Unde vrei să-i căutăm în beznă? Crezi c-au să aprindă iar
farurile? - Să lăsăm doi oameni în urmă, ascunşi,-să-i lovească şi noi ceilalţi să mergem mai departe,
sugeră Heide. - „Noi ceilalţi"? făcu Micuțul. Să înţelegem că tu nu intri în discuţie, soldatule model?
Jocul de-a şoarecele și pisica, în care nu avuseserăm rolul pisicilor, făcuse din noi nişte Inşi necumpătaţi.
Peste zi rezerva de apă scăzuse la jumătate. Am dormit chinuiţi și am visat din nou cascade, fluvii, ploi
torenţiale. în zori, când lumina ne-a trezit, el erau din nou acolo. Au pornit încet, încercând să facă
deosebirea între umbrele mişcătoare ale dunelor şi prada pe care o urmăreau. Pe măsură ce se lumina, le
venea inima la loc. „Friţri" se aflau în faţa lor, abandonaţi de ai lor, târându-se din ce în ce mai greu,
având o şansă la un milion ca să-şi rezolve problema. Teoretic, un om poate rezista fară apă câteva zile.
Asta dacă nu se faţâie de colo-colo, la peste 50 de grade, sâcâit de doi englezi într-un jeep. în curând
urmau să se distreze pe cinste. Aveau să se amuze poate cu Moşul. Acesta avansa în faţa lor, cu mare
încetineală. Doi dintre camarazii săi îşi dăduseră obştescul sfârşit în noaptea aceea. Drept mărturie a
dramei, restul grupei noastre lăsa în urmă două
morminte improvizate în grabă, pe care deşertul avea să le înghită în mai puţin de trei zile. în loc să se
bucure, englezii înjurară cu năduf. Ar fi vrut să ne cresteze fiecare centimetru pătrat de piele şi să se
delecteze cu urletele de durere. în loc de asta, moartea le răpise deja printre degete două dintre victime.
Rămâneau totuşi cinci. Făcând această socoteală, coborâră în grabă panta dunei de pe care observaseră
agonia hltlerlştilor, ambalând motorul jeepului. înde- părtându-se atât de mult de al lor, în timp și spaţiu,
îşi puneau el înşişi vieţile în pericol, dar mirosul sângelui îi înnebunise, la fel cum o făcuse cu noi în urmă
cu două nopţi. Sângele nu ţine seama de limba vorbită. La douăzeci de metri de mormintele săpate în
grabă, la doi paşi de locul prin care aveau să treacă, zăceam îngropaţi într-adevăr Mercenarul şi cu mine.
Nisipul nu se încinsese încă, dar nu mai păstra nici răceala de gheaţă pe care o căpătase în timpul nopţii.
O picătură de sudoare şi-a făcut loc pe sub cască şi traversând fruntea mi-a alunecat pe pleoapă, oprindu-
se în cele din urmă pe buza de sus. Altele au urmat-o. Stăteam nemişcaţi de aproape o oră. La cinci metri
în dreapta mea, Mercenarul încremenise şi el ca un scarabeu în galena sa. Singura legătură pe care o
aveam cu exteriorul era o fantă îngustă prin care respiram şi băgăm de seamă ce se petrece în jur. Ne
rugam amândoi ca nu cumva degetele să amorţească pe trăgaciul armei. Cu flecare clipă, lungă cât un an,
îi uram din ce în ce mai mult pe cel doi englezi. Am auzit motorul jeepului mârâlnd înainte de a urca
ultima dună care-i despărţea pe ocupanţii săi de moarte. Apoi crescu, aproplindu-se. Am auzit voci,
frânturi de cuvinte. Treceam la etapa a doua a planului. La cinci sute de metri mai încolo, Moşul, Heide,
Barcelona, Micuțul şi Porta se opriră epuizaţi. Englezii tăiară şi ei motorul. Unul dintre ei scoase un chiot,
sărind din maşină. Erau la câţiva paşi de noi şi urmăreau salivând chinurile celor pe care-i vânau, l-am
auzit deşurubând capacul uneia din canistre, bând pe săturate apa clocită, cu gust metalic. Aş fi fost în
stare să le sfaşli gâturile cu dinţii, ca o fiară. - Acum, spuse calm Mercenarul. Am ţâşnit amândoi din
nisip, nu fără oarecare greutate. Când Porta îngroapă un lucru, Tî îngroapă temeinic. Britanicii au rămas
cu gurile căscate, dar numai pentru o secundă sau două. în secunda aceea golirăm încărcătoarele în
trupurile lor care se scuturau de parcă ar fi fost conectate la zece mii de volţi. Multe alte gloanţe loviră
jeepul. Din fericire, benzina nu făcu explozie. Când percutorul a clănţănit în gol am pus un nou încărcător
şi m-am apropiat prudent. Mercenarul, veni lângă mine, cu faţa plină de nisip. Unul dintre englezi, un
lungan blond, murise pe loc, cu ochii larg deschişi, întins pe spate. Sângele i se scurgea din douăzeci de
răni. Celălalt, un plutonier, mai trăia încă. M-am apropiat, savurând gemetele şi am băgat de seamă că
dopul canistrei cu apă se rostogolise în nisip. L-am înşurubat repede, pentru ca nu cumva să se evapore
vreo picătură. Abia apoi ne uitarăm la muribund. Nu mai era nimic de făcut. Cele mai multe gloanţe îi
făcuseră stomacul harcea-parcea. Urmau ore lungi de agonie și o nevoie din ce în ce mai cumplită de a
bea. Or noi n-aveam de gând să risipim apa cu el. Mercenarul se aplecă deasupra Iul. - De ce nu v-aţi
văzut de treabă? îl întrebă blând, într-o engleză aproximativă. Ceaţa morţii începuse deja să se aşeze pe
ochii muribundului. Făcu un efort supraomenesc. - Onoarea... răzbunarea..., horeai.
Mercenarul se ridică salutând. N-am făcut nici un gest să-l împiedic. Eliberă piedica pistolului mitralieră
şi îi trase un glonţ în cap rănitului. N-am mai vorbit niciodată despre asta. - O sută de litri de apă sunt
pentru mine! urlă Micuțul, gâfâind pe panta dunei. Ceilalţi îl urmau, cu ochii strălucind de febră. Ne-am
repezit la canistrele din spatele jeepului. Una din ele era plină ochi cu benzină. O alta mai păstra câţiva
litri de apă. Restul erau goale. Un urlet de mânie urcă pe buzele Iul Heide, care începu să lovească
metalul fără să-l
pese câ-şi rănea mâinile. Barcelona se prăbuşise cuprins de suspine. - Nu mai aveau apă şi benzină ca să
se întoarcă, murmură Moşul slderat. Nu înţeleg... - Ştiau asta, spuse Mercenarul. Dar nu voiau să dea
înapoi. Pentru ei tortura noastră era mai preţioasă ca propria lor viaţă. Ne-am privit descurajaţi. Chiar şi
Porta, care nu deschidea niciodată gura fără să glumească, zâmbi strâmb. Atunci am avut cel de-al doilea
miraj al meu. în depărtare, prin apele aerului care începuse să se înfierbânte, am zărit apropiindu-se un
Kubelwagen. Moşul și Porta îl văzură şi ei. Zece minute mai târziu, locotenentul Leuwe sări proaspăt pe
nisip şi ne evalua ţinuta cu un ochi critic.
CAPITOLUL 2 Churchill și lecţia de gastronomie
Englezul ţopăla înnebunit peste valurile pe care vântul le desenase noaptea trecută în nisipul fierbinte.
Fusese atât de frig încât zeci de pietre crăpaseră cu pocnete de flinte arăbeşti. Numai recruţii se speriau,
zăngănind din gamele și grenade. Visau că i-a înconjurat un regiment întreg. Micuțul le repartiza pumni
ca nişte baroase, direct prin căştile acoperite cu plasă, adormindu-i instantaneu. Când eram în pericol să
fim daţi de gol. Micuțul ştia cele mai dulci cântece de leagăn.
Nisipul fusese de gheaţă în noaptea aceea. Dar acum ardea pielea ca și cum ar fi fost smoală, smoala
Iadului. Porta şi-a întins foaia de cort şi s-a lungit tacticos pe burtă, ca ta plajă, în locul alifiei pentru
spinare, al ochelarilor şi al umbrelei, a pus lângă el un pumn de cartuşe, binoclul și puşca. - Hei, Moşule,
a strigat vesel, jucăm la o marcă focul? Moşul a scuipat oţărât şi s-a îndepărtat. Noi ceilalţi ne-am trântit
în jurul Iul Joseph Porta, plini de interes. Barcelona s-a oferit să ţină el pariurile. Englezul obosise.
Soarele îl fierbea încet creierul, ca pe un ou în coaja Iul. Se mişca într-un semicerc schiţat de ultima
furtună de nisip. Totul se petrecea mai jos cu zece metri decât locul în care ne aflam noi, pe creasta dunei.
O clipă ne-am crezut nişte patricieni romani, asistând într-un circ la agonia gladiatorului. El alerga în
interiorul semicercului, dar nu îndrăznea să-l depăşească. Dincolo era moartea. Camarazii săi munciseră
două săptămâni ca să ne prindă într-un cleşte mortal. Paisprezece zile trudiseră, plantând sute de mine
ucigătoare. Când foamea şi setea aveau să ne ia minţile, urma să ridicăm steagul alb sau să rătăcim
disperaţi prin câmpul minat, în timp ce ei ar fi râs cu lacrimi. O trupă gonită printr-un câmp de mine e un
spectacol pe cinste. Dar generalii lor, ca și ai noştri, îţi strică distracţia când ţi-e lumea mai dragă. într-o
noapte şi-au strâns catrafusele și au şters-o, nu îndeajuns de repede ca să scape de şutul Regimentului 26
Panzer-Grenadiere. Retragerea ordonată s-a transformat într-o goană haotică. Câţiva au rămas să-i
distreze pe soldaţii merituoşi ca Joseph Porta. -Unu! anunţă voios Porta, băgând cartuş pe ţeava. Ultimele
pariuri se încheiară într-o hărmălaie îngrozitoare.
Porta ochi rapid. Glonţul smulse epoletul drept al englezului, care timp de câteva secunde încetă să mai
judece. Deşi extenuat, sări în picioare şi începu să se învârtă în cerc. - Doi! Era mai greu cu o ţintă în
mişcare, dar şi mai amuzant. Glonţul şterse urechea victimei. Am crezut că o să plesnim de râs. Şmecheria
era să nu laşi ţinta să se odihnească și să n-o ucizi. Jocuri pe care numai războiul le poate scorni. - Trei!
Patru! Cinci! Eram ca nişte copii într-o tabără de vară. Apoi Porta inventă altceva. Cu fiecare împuşcătură
îi arăta englezului în ce direcţie s-o apuce. Acesta îşi reveni pentru câteva clipe din nebunie şi înţelese,
după cum îi indica Obergefreiterul, că singurul său drum trece prin câmpul de mine. Ezită doar o secundă.
Am urlat de bucurie. - L'anglais, strigă Mercenarul, eşti un bărbat curajos! Vântul desenase valuri mici de
nisip, în configuraţia cărora ochi noştri încercaţi ştiau să descifreze dispunerea minelor. Dar englezul nu
era câtuşi de puţin expert. El alerga la întâmplare, jar ă să-i pese că va fi rupt în bucăţi. Tot ce voia era să
nu mai audă zumzetul albinelor ucigaşe pe care Porta i le trimitea pe la ureche. Departe de a afişa calmul
britanic, tipul avea probleme cu nervii. L-am implorat pe Porta să detoneze o mină, ca să vedem cum
dansează englezii. Porta râse generos şi mai trimise două gloanţe, foarte aproape de organele genitale ale
ţintei. Era un artist, un coregraf care îi arăta balerinului cele mai graţioase mişcări. Apoi ochi una din
minele cele mai apropiate, împuşcătura nu fu urmată de nici o explozie. Englezul se opri şovăind şi căzu
apoi în nisip, cu ochii spre soare. Din ţeastă i se prelingea o şuviţă întunecată de sânge. Ne-am uitat
dezamăgiţi la Porta. - N-am tras eu! se dezvinovăţi el.
L-am văzut pe Moş scoţând de pe ţeava cartuşul fumegând. - îţi datorez o marcă, Porta, spuse el. Doi
arabi jerpeliţi îşi făceau de lucru cu o cămilă, la umbra tancului nostru, înfofolit în plasă, sub privirile
Indiferente ale santinelei. Maiorul Hemke ar fi explodat în faţa unei astfel de încălcări a consemnului. Sub
halatele peticite se puteau ascunde oameni de la Intelligence Service. Dar pe ăştia doi îi ştia toată lumea.
Unul era patronul bordelului din Hafra, o băltoacă urât mirositoare, la nord de El Djofs, botezată pompos
oază, străjuită de doi palmieri anemici, care tremurau în aerul fierbinte, la un kilometru de tabără. Celălalt
era cumnatul său, un maimuţoi priceput la toate, pe care locotenentul Leuwe îl folosea ca frizer din când
în când. în curând, ţipetele lor adunară un grup respectabil de soldaţi pe care aşteptarea îi făcea să vadă în
orice încăierare un eveniment demn de comentat săptămâni în şir. Subiectul litigiului era cămila
răpciugoasă, oferită, cu câteva luni în urmă, de către patronul bordelului drept zestre nefericitei sale
surori, măritată cu ticălosul de frizer. între timp, animalul se ataşase de Porta, care-l învăţase să-i mănânce
din palmă tot felul de resturi. Toţi şi-l revendicau acum cu fetele schimonosite de furie. în materie de
târguieli, arabil sunt experţi, dar și Porta era de temut. Locotenentul Leuwe Ieşi din cort și înţelese totul
dintr-o privire. - Feldwebel Beier, strigă, ce-i balamucul ăsta? la-i pe cei doi şi împuşcă-i! Cearta încetă ca
prin minune. Ştiau nemţeşte exact cât le trebuia. într-o clipă o rupseră la fugă spre oază, fără să se mai
uite înapoi. Cămila şovăi o clipă, apoi îi urmă ca vântul, cu coada pe spinare. Micuțul mârâi nemulţumit.
în bătaia care ar fi urmat tranzacţiei, î-ar fi plăcut să se amestece și el.
Înaintea prânzului, maiorul Hemke ordonă revistă de front. Am urmărit cu interes eforturile recruţilor de a
face să strălucească nişte obiecte pe care praful le acoperă în mai puţin de un minut după ce au fost şterse.
Porta scoase pachetul de cărţi. Heide, Barcelona și cu mine ne aşezarăm să-l ţinem companie. Mercenarul
îşi luă binoclul şi se caţără pe turela tancului. L-am privit îngrijoraţi. Deşertul era pentru el ca pântecele
mamei. Orice presimţire de-a lui trebuia luată în serios. Evenimentul se produse în timpul mesei. - M-am
săturat de lături, decretă Barcelona. Deseară mergem să luăm ceva de la maimuţoii ăştia de arabi. Făcu un
pas înainte, o dată cu tot rândul. O zeamă aburindă se revărsă din polonicul ajutorului de bucătar în
gamela lui Barcelona. Rândul mai făcu un pas și eu îl luai locul celui din faţă, primind polonicul meu de
zeamă. Celălalt ajutor de bucătar pescui dintr-o grămadă uriaşă o ciosvârtă de oaie care ateriza în gamela
Iul Barcelona, stropindu-l. - Merde! strigă Mercenarul azvârlind zeama în nisip. Nu carnea de oaie îl
scosese din sărite, într-o clipă se dez- lanţul Iadul. Am alergat la posturi, vărsând mâncarea pe drum,
înainte ca primele Hurricane să treacă urlând peste noi. Santinelele dormiseră. De-abia când am sărit în
scaunul tunului de 75, începură să sune sirenele. Şi atunci căzură primele bombe. - La pământ! strigă
locotenentul Leuwe. Adăpostiţi-vă! Oamenii alergau dezorientaţi printre stâlpii de nisip şi foc pe care îi
înălţa fiecare explozie. Şuieratul unei bombe înainte de a atinge pământul este un sunet înspăimântător.
Pentru câteva secunde, el şterge orice urmă de raţiune din mintea victimei. Mulţi se rostogoliră sub
tancurile camuflate cu plasă, îngropate până la turele în lăcaşurile lor de tragere. Păreau vulnerabili, însă
din aer şi la viteza cu care soseau, piloţii nu vedeau mare lucru. Dar veniseră prea la marele fix ca să fie
doar o simplă întâmplare. Urletele răniţilor se înteţiră între explozii. Nouă sau zece avioane, trecură la mai
puţin de treizeci de metri înălţime şi se întoarseră, pregătindu-se de un nou atac. De data asta avea să le
fie mult mai greu. Mi-am lipit orbita de dispozitivul de ochire, iar mâinile mi-au devenit una cu
mecanismele de manevrare ale tunului. Heide alerga spre mine, cu câte o ladă de încărcătoare în fiecare
mână. Mulţi alţii în jurul nostru ne urmau exemplul. - Vin! zbieră Porta. Am ales avionul din frunte.
Silueta Iul se suprapuse peste crucea dispozitivului de ochire şi rămase acolo. Âm apăsat pedala. îndată
tunul ne scutură pe mine și pe Heide ca pe nişte păpuşi. Am scuipat treizeci de proiectile în şase secunde.
Bombardierul trăgea cu amândouă mitralierele. Gloanţele răscoliră nisipul cale de cincizeci de metri şi-l
tăiară în două pe comandantul plutonului doi, care zbierase până atunci, numin- du-şi oamenii laşi
împuţiţi. Partea de jos a corpului mai zvâcni câteva secunde, sub privirile deja aburite de sosirea morţii.
Un tanc sări în aer ca o cutie cu carbid. în aer se împrăştiară resturi şi bucăţi de came arsă. Piloţii îşi
aruncară grăunţele otrăvitoare şi se îndepărtară. Toţi, în afară de unul mai ghinionist, care nimerise în
bătaia tunului manevrat de Porta şi Mercenar. Motorul începu să tuşească. Un fir de fum albicios izbucni
de sub o aripă și apoi începu să se îngroaşe, devenind în cele din urmă negru. Avionul făcu eforturi
disperate să se tină de restul formaţiei. Se clătina ca un om beat, pierzând altitudine. La sfârşit, pilotul
încercă să la înălţime, pentru a se putea catapulta, dar era prea târziu. Avionul dispăru după dune şi o clipă
mai târziu o ciupercă de flăcări crescu acolo. Moartea pilotului fu salutată cu urale.
Maiorul Hemke trecu negru de supărare pe lângă tancul nostru. Nisipul era năclăit de sânge şi zeamă de
oaie. - Curăţaţi mizeria asta! urlă. - Plutonul doi a fost măcelărit, zise Moşul. Imbecilul de locotenent îi
adunase să le facă morală. - Presimt că nu mai facem mulţi purici pe-aici, ne anunţă Mercenarul. Ştie prea
multă lume de noi. Barcelona sări ca ars. - Al înnebunit? Nu plecăm nicăieri înainte de a ne înfrupta din
bunătăţile păduchloşilor de arabi. Peste numai o oră, veni într-adevăr ordinul de plecare. Am mers toată
noaptea, comunicând foarte puţin. Hafra rămase în urmă, cu tot cu frizer și cămilă. Dar când mijiră zorile,
o altă băltoacă tulbure, străjuită de câţiva palmieri anemici ne umplu Inimile de speranţe. Toate oazele
seamănă între ele. Nu venise însă vremea să poposim. - Ar trebui să ne tragem plasele peste cap şi să stăm
la umbră, se văicări Porta. Un veteran ca mine are dreptul la o băutură răcoritoare, zău aşa. Locotenentul
Leuwe şi alţi ofiţeri încercară să-l convingă pe Hemke să se oprească şi să dea ordinul de camuflare. Dar
cei care poartă războiul pe hărţi nu erau de aceeaşi părere. La amiază aviaţia britanică ne lovi din nou. -
Rupeţi formaţia! urlă Hemke în staţie. Din fericire raidul fu întrerupt de furtună. Hamslnul, vântul
deşertului, se năpusti asupra noastră, dinspre Egipt, cu milioane de tone de nisip. Tancul patina
neputincios și se răsucea ca o jucărie. Era nisip peste tot. Tl simţeam scrâşnind între dinţi, sufocându-ne.
Vântul urla înfricoşător. Auzeam frânturi de cuvinte în staţia radio, apoi comunicaţiile căzură.
Furtuna dură tot restul zilei şi noaptea care urmă. Dimineaţa ne trezirăm singuri în mijlocul oceanului de
nisip. - Verificaţi motorul şi benzina! spuse Moşul. N-avea nici el chef să se usuce ca o scrumbie la soare.
Totul părea în regulă. Tancul era prăfuit, dar în perfectă stare. Ne-a venit inima la loc. Maşinăria
nemţească de război funcţionează în orice condiţii. Soldatul german mărşăluieşte surâzător prin nisipul
incandescent, pe fundul mării, prin noroiul puturos al mlaştinii. Pietrele îi sfâşie tălpile, ghimpii îi
însângerează palmele, ramurile îl biciulesc faţa. El cântă, în ritmul marşului triumfal către victorie, lată
superioritatea arianului asupra tuturor celorlalte rase. Heide reuşi să refacă legătura şi vorbi cu
locotenentul Leuwe. Tancurile risipite se îndreptau acum spre locul de întâlnire pentru a reface formaţia.
Am pornit într-acolo cu toată viteza. Era bine să auzi motorul torcând. Mercenarul veni lângă mine. -
Hemke o să scornească Iarăşi ceva. A lui a fost ideea tâmpită cu deplasarea în timpul zilei. - Greu de
crezut c-am scăpat cu faţa curată, am recunoscut. Deodată Micuțul sări în picioare, uitând că se află într-
un tanc în plină viteză. Mişcările combinate îl buşiră cu capul de turelă. Fără cască, ţeasta î-ar fi plesnit ca
o coajă de ou. - Opreşte! zbieră. Moşule, spune-i să oprească! Am frânat şi am tăiat motorul. Chipul
Moşului se ivi în deschizătura turelei. -Un englezol, ne anunţă scurt. Am ieşit, unul câte unul, din Iadul
cabinei în cel de-afară. Erau 60 de grade. Micuțul înjură, văzându-l pe Porta care dormea, fară să se
sinchisească de agitaţia din jur, pe capacul motorului, protejat de batistă. în cele din urmă deschise un
ochi critic. - Urme, îl anunţă și pe el Moşul. Am sărit în nisipul fierbinte, cu degetele pe trăgaci.
Perpendicular pe direcţia noastră de înaintare vedeam două dâre paralele de roţi pe care le cunoşteam
foarte bine. Urme de jeep. - Ce zici? îl întrebă Moşul pe Porta. Acesta abia aruncă privire. - Sunt o piele
roşie şi dacă ne mai prăjim mult pe-aici voi fi o piele carbonizată. Urmele nu-s mai vechi de trei ore.
Altfel furtuna le-ar fi şters. - Sunt chiar mai proaspete, zise Mercenarul, îngenunchind. Nu pot fi prea
departe. Heide îl privi nervos. - Şi ce ne interesează pe noi? Ordinul e să ne regrupăm rapid. Raportăm la
întoarcere. - Te-ai scăpat în pantaloni de frică, rânji Micuțul. Ţi-e teamă c-ar putea să te găurească înainte
să te avanseze. E mai uşor să lupţi cu nişte prăpădiţi de arabi pentru un castron de curmale, al? Heide îl
privi cu ură și pumnii i se albiră. Pentru un fanatic al disciplinei ca el, acuzaţia de laşitate venită din
partea Micuțului era ceva insuportabil. - Ce facem? îl întrebă Micuțul pe Moş. - Porta, rămâi cu ăştia doi.
Dacă vor să se muşte de beregată, dă-le o mână de ajutor. M-am săturat de certurile lor. Porta dădu din
cap aprobator. - Sven, tu şi Mercenarul veniţi cu mine. Aruncăm o privire. Mercenarul îşi luă un
încărcător de rezervă. Am verificat dacă pumnalul stă bine în teaca Iul şi am pornit în urma lor pe creasta
dunei. După un sfert de oră de mers am plonjat în nisip, ascunşi. Moşul scoase binoclul.
- Sunt patru, ne anunţă după o vreme. Să mă bată Dumnezeu dacă ştiu ce caută aici. Mercenarul fu de
acord că lucrul e ciudat. - 0 patrulă ar fi fost mai bine înarmată. S-ar putea să fie un grup de comando care
se întoarce din misiune. Am privit prin binoclul Moşului. Erau trei lungani la vedere. Unul din ei răsucea
furios butoanele staţiei. Din câte mi-am dat seama, nu era deloc bine dispus. Doi camarazi, goi până la
brâu, îl urmăreau cu interes. Celui de-al patrulea îi vedeam doar picioarele ieşind de sub jeep. Dacă nu
trăgea un pui de somn la umbră, însemna că au necazuri cu transportul în comun. - îi luăm ca din oală, fu
de părere Mercenarul. îşi legase batista peste faţă, ca să se apere de nisip. Semăna cu un tâlhar de drumul
mare. Pomi înainte ca Moşul să-şi fi terminat planul. Două minute mai târziu, ţineam sub ameninţarea
automatelor doi flăcăi spălăciţi, care ne priveau pe sub sprâncene. Expresia lor era mai degrabă una
mirată. Am decis că sunt nişte tlpi de Ispravă din moment ce moartea celorlalţi doi camarazi al lor,
ciuruiţi, nu reuşise să le îngheţe sângele în vine. Tipul care se vârâse sub maşină nici măcar nu mai
apucase să iasă de-acolo. La întoarcere, Micuțul ne întâmpină cu chiote de bucurie. în ultima vreme se
plictisise de moarte. - Pentru asta, zău că uneori mai merită să trăieşti, ne declară, dând târcoale
prizonierilor cărora din când în când le mai scăpa un ghiont în coaste, ca un geambaş priceput. Când
încercă să-i deschidă gura celui mai vârstă, un sergent uscat ca o şa de călărie, ca să verifice dacă e rost de
ceva aur, încasă un genunchi între picioare. în timp ce el se tăvălea pe jos înjurând printre bale, Moşul îl
Instala pe cel doi și dădu ordinul de plecare. Tancul se urni stârnind un nor de nisip pe care curând îl lăsă
în urmă.
La început, prizonierii se arătară scorţoşi, cam fără chef de vorbă. Nu le prla înghesuiala şi nici amintirea
morţilor pe care-i lăsaseră în urmă. Eram cu toţii soldaţi şi îi înţelegeam perfect. Dar ce căutau ei acolo?
-Prieteni, le spuse Barcelona, care o rupea binişor pe englezeşte, ceea ce vi se întâmplă acum e o excursie
de lux faţă de ce-o să urmeze când o să intre pe fir Gestapo-ul. Aţi auzit câte ceva despre Gestapo?
Auziseră. Când am făcut joncţiunea cu restul regimentului, deja trecuserăm la schimbul de adrese şi
mărunţişuri. Porta îi dădu sergentului sutienul cu palete al Wilmel-drăcoasa, despre al cărei număr,
Interpretat într-un bar de la marginea Berlinului, ne povestea adesea. Primi la schimb o pipă superbă din
lemn roşu și o pungă de tutun aromat. Ar fi putut să i le ia şi pe degeaba, captură de război, dar Porta ştia
să fie un adevărat domn, mai ales că locotenentul Leuwe nu tolera astfel de rechiziţionări. - Atunci, la
revedere şi fără ranchiună, îi spuse cel mai tânăr Micuțului când veniră să-i escorteze la punctul de
comandă. - Fără ranchiună, rânji Micuțul, fluturându-i pe sub nas cleştele dentar. Poate c-o să ne mai
întâlnim pe-aici. Apucase să vadă doi molari strălucitori, dar soarta î-a fost potrivnică. Nu l-a mai revăzut
niciodată pe individ. Dinţii de aur au intrat probabil în buzunarul unei gorile SS. Tabăra începuse deja să
prindă contur și foarte curând am uitat necazurile zilei trecute. Parcă nici nu fugiserăm din Hafra.
Aceleaşi dune instabile, acelaşi orizont instabil. Aceeaşi băltoacă jalonată de câţiva palmieri piperniciţi.
Acesta era locul căruia, până când unul dintre apropiaţii lui Erwin Rommel avea să viseze urât, trebuia să-
i spunem „acasă".
La amiază, Porta se trezi tresărind. - Avem musafiri, ne anunţă cu ochii sticlind de bucurie. Am auzit
santinelele strigând şi ne-am repezit cu toţii să vedem despre ce e vorba. Prin valurile de aer fierbinte am
zărit o creatură stranie, care se îndrepta în mare viteză spre tabără. K i. Din pricina căldurii infernale, era
imposibil să deosebeşti realitatea de fantasmagoriile proprii deşertului. Toate degetele cău- tară trăgaciul
armei, dar apoi, pe măsură ce creatura se apropia, un imens hohot de râs începu să crească. La început
părea un păianjen uriaş. Pe urmă păianjenul se transformă într-un cămiloi năpârlit şi mort de oboseală.
Defila mândru, cu coada ridicată, printre tancurile camuflate și nu se opri decât în faţa Obergefreiterului
Joseph Porta, în uralele mulţimii. Porta îl întâmpină cu mâinile în şold, cocoţat pe turela tancului, într-o
atitudine princiară. - Cămila frizerului, se auziră strigăte din toate părţile. Atras de larmă, locotenentul
Leuwe veni, împins de curiozitate, să vadă ce se întâmplă. - Porta, zise, ce înseamnă toate astea? Ca
berlinez get-beget, Porta nu trăise printre cămile. Cel mult să fi văzut câteva în menajeriile circurilor
ambulante din copilăria sa. Cu toate acestea, se comporta ca şi cum taică-său ar fi fost un bei în grajdurile
căruia mişunau dromaderii. - Domnule locotenent, spuse luând poziţia de drepţi, Oberge- freiter Porta
raportează că efectivul de cămile al companiei a cincea este complet. Leuwe se luă cu mâinile de cap. - Al
companiei? Porta, ai înnebunit de-a binelea. Scapă de animalul ăsta imediat!
îndată se formară două tabere, care luară în dezbatere legalitatea prezenţei mamiferului printre noi.
-Domnul locotenent are dreptate, se băgă Micuțul. Cămiloiul nu este al companiei, ci al tancului nostru.
-Tacă-ţi gura, Creutzfeldt, spuse Moşul. Heide, care nu scăpa nici un prilej de a fi pe placul superiorilor,
era mai indignat chiar decât Leuwe. - Cămiloiul tancului? Multe idioţenii am mai auzit, dar asta le întrece
pe toate. și cum, mă rog, ar trebui să-l trecem în Inventar? Aşa, ca MG-ul? Ca un Faustpatron? Ca pe un
accesoriu? - Sigur, zise Micuțul. Tu nu eşti tot un fel de accesorlu9 înainte ca cei doi să se încaiere,
locotenentul Leuwe se îndepărtă exasperat. - Până la prânz să-l faceţi vânt, ne strigă peste umăr. Porta era
însă, ca de obicei, de altă părere. Războiul făcuse din el un om deosebit de practic, obişnuit să tragă
foloase şi dintr-un capăt de aţă. Se hotărî aşadar să păstreze cămiloiul, pe care-l boteză îndată Churchill.
Ne punea în faţa unei probleme dificile, dar nu imposibil de rezolvat. - Se-aude că ne paşte o mare bătălie,
spuse Barcelona care dăduse o tură prin tabără. - Bucură-te, îl îndemnă Mercenarul pe Heide, ai ocazia să
devii un erou. Se retrase pe partea umbroasă a tancului și începu să-şi cureţe arma, îngânând un cântec de-
al Legiunii. - Ce-ai de gând să faci? îl întrebă Moşul pe Porta. - Am învăţat de la un beduin reţeta cămilei
umplute. Săptămâna viitoare îl invităm la masă pe Feldmareşal. O să fie Impresionat de bunele maniere
ale plutonului patru și o să ne lase pe toţi la vatră, cu recomandări excelente pentru clvilie. Iar Iul Heide o
să-i dea „Crucea de fier cu iatagane".
- Cum e cămila umplută? se interesă salivând Măainţelul, care niciodată nu era sătul. - Se prăjesc câteva
duzini de pui care se umplu cu legume şi f căţei. Puii se vâră In burta a trei-patru berbecuţi. Berbecu- ţii,
la rândul lor, sunt umplutura pentru cămilă. După ce î-am băgat în stomacul dromaderului, se coase totul
bine și se coace într-o groapă cu jăratec. Micuțului îi ieşiseră ochii din cap de poftă. - Spui că un beduin
te-a învăţat asta? - A vrut să-mi dea pe oricare din fetele Iul de nevastă şi un sac de bijuterii, numai să nu-i
smulg reţeta. Fetele erau nişte bucăţele pe cinste. Dar un bucătar rafinat ca mine ştie ce să aleagă, l-am
pus pistolul la tâmplă și mi-a dezvăluit secretul acestei delicatese. - Ce mai aşteptăm atunci? Al auzit ce-a
spus locotenentul. Până la prânz oricum trebuie să scăpăm de animalul ăsta. - Zevzecule, îl repezi
Barcelona, de unde vrei să facem rost aici de pui, legume şi berbecuţi? Trebuie să sapi o groapă cât toate
zilele, iar pentru jăratec ai nevoie de lemne. - Putem să luăm tot ce ne trebuie de la arabi. Sunt sigur că au
ascuns în cocioabele lor o turmă întreagă de berbecuţi. Am săpat deja o groapă pentru tanc, nu trebuie
decât s-o adâncim puţin. în loc de jăratec putem să folosim aruncătorul de flăcări. Dacă într-adevăr
urmează o bătăile, atunci ne-am lins pe bot de friptură. - De ce? se miră Porta. Puţină alergătură hu face
decât s-o frăgezească puţin. Toate lucrurile la vremea lor. - Aţi înnebunit de-a binelea, comentă Moşul,
apucând-o pe urmele locotenentului Leuwe. Porta mă luă cu el ca să căutăm o gazdă pentru viitorul nostru
festin. Am improvizat un căpăstru dintr-un centiron şi trăgând dromaderul după mine l-am urmat prin
tabără Apariţia noastră stârnea râsete și glume dintre cele mai porcoase. Cea mai frecventă era
presupunerea că Porta întreţine relaţii intime cu cămiloiul, iar eu sunt peştele lui. - Dar e vorba despre un
mascul, am protestat. - înseamnă că Porta e homosexual, replică un tanchist Micuț, hlizindu-se dindărătul
stratului de vaselină care-i acoperise faţa. Porta era prea preocupat de viitorul protejatului său, ca să-l ia în
seamă. Ne-am oprit lângă unul dintre camioanele aprovizionării. Aid Porta începu un târg interminabil cu
Feldwe- belul ScHeide. Ideea esenţială era ca acesta să-l adăpostească pe Churchill până când avea să-l
vină rândul la preparat. Pentru ScHeide, să ascundă un cămiloi era un fleac, dacă-și punea mintea, dar
individul voia să ne jupoaie de vii pe noi, oamenii în cele din urmă, Porta fu nevoit să cedeze jumătate din
rezerva sa personală de coniac și să promită o parte din punguţa cu dinţi de aur pe care Micuțul o purta cu
sfinţenie în sân, zi şi noapte. Cum de reuşise Porta să-i promită vulpoiului de ScHeide ceva ce nu-i
aparţinea, şi mai ales cum îşi închipuia că o să se ţină de cuvânt a rămas pentru totdeauna un mister. Dar
asta era numai chiria. în plus, Porta se angaja să-şi viziteze tovarăşul zilnic şi să-i procure, în limita
posibilităţilor, de-ale gurii. Ceea ce avea să-i dea ScHeide urma să fie plătit. Totul fu pus pe hârtie și
întărit cu semnăturile celor de faţă. Am semnat și eu ca martor. Feldwebelul ScHeide îl Instala pe
Churchill într-unui dintre camioane și trase prelata. - Mergi fără grijă, îi spuse Iul Porta. Am să-i fac nişte
ferestre ca să aibă aer şi să nu înnebunească de urât. Mă pricep la cămile. Când ne îndepărtarăm,
Churchill scoase un zbieret de bun rămas. Lui Porta îi dăduseră lacrimile.
Bătălia se declanşa două zile mai târziu. Englezii trecuseră la ofensivă pe toată linia frontului, dacă în
deşert se putea vorbi despre aşa ceva. Din nefericire pentru ei, cei doi cercetaşi pe care-i capturase Moşul
nu putuseră să-şi protejeze secretele în fata unor experţi cum sunt cel de la Gestapo. După douăsprezece
ore de tortură, respectivii spuseseră mai mult decât ştiau, îi aşteptam pe englezi şi el au căzut în capcană.
Mai întâi şi-au trimis cercetaşli, la patru dimineaţa, înainte de a miji zorile, ca să ne la ca din oală. Erau
soldaţi din colonii, ghurka, experţi în mânuirea săbiei şi a cuţitului, însetaţi de sânge. Mai mulţi nefericiţi
căzuseră pradă somnului în avanposturile noastre şi s-au trezit la timp pentru a urmări ultimele picături de
sânge care li se scurgeau o dată cu viaţa din carotida secţionată. Apoi mai multe rachete făcură din noapte
zi şi infanteriştii se treziră prinşi fără scăpare, orbiţi, neavând unde să se ascundă. într-o clipă, asupra lor
se prăvăli o urgie de foc. Zeci de mii de trasoare, galbene, verzi, roşii zburau prin aerul îngheţat,
încruclşându-se, şuierând, potlcnindu-se în cele din urmă în piepturi, sfărâmând ţeste, pulverizând
măruntaie. Dar ghurka înaintau. Cădeau ca muştele şi alţii le luau locul, val după val. Erau fanatici,
împotrivirea noastră nu făcea decât să le sporească ura, setea de răzbunare. Ajunseră la fâşia minată,
plătind și acolo un preţ de moarte şi sânge. Mina este cea mai eficientă maşinărie a morţii. Ghinionistului
care a călcat pe detonator i se deschid o sută de căi pentru a părăsi această lume în chinuri groaznice. El
rămâne fară picioare ori îşi priveşte măruntaiele rostogolindu-i-se în nisip. Sute de schije îl ciuruiesc,
lăsându-l să agonizeze ore în şir, dacă n-a avut norocul să fie ucis pe loc. Explozia îl desfigurează,
transformându-l pentru tot restul vieţii într-o pocitanie pe care până şi cei dragi o privesc cu silă.
în cele din urmă, cu pierderi uriaşe, pătrunseră în liniile noastre. Mai întâi veni o ploaie de grenade. Apoi
ne-am năpustit unii asupra celorlalţi încercând să ne ucidem cu baionetele, cu lopeţile de Infanterişti, cu
paturile armelor. Când armele n-au mai fost de folos, din pricina învălmăşelii, am lovit cu pumnii, ne-am
muşcat şi am sfâşiat cu unghiile. Un căpitan se repezi asupra Mercenarului, plănulnd să-l despice cu sabla
din creştet până la buric. Mercenarul, mai scund şi mai agil, se eschivă cu uşurinţă şi-i împlântă baioneta
în ceafă. Oasele pârâiră, iar căpitanul se prăbuşi, aproape decapitat. Micuțul îşi prinse adversarul în braţe,
strângându-l cu putere, până când coastele cedară şi sângele îi ţâşni pe gură. După ce-l aruncă în nisip, îi
strivi faţa cu lovituri de călcâi, transformând-o într-un terci însângerat. Eram animale cuprinse de nebunie
în mijlocul flăcărilor. Spaima de moarte gonise din noi cea mai mică urmă de sentiment omenesc, de milă.
Ştiam doar că viaţa mea depinde de moartea celui din faţă, că trebuie să-l smulg ochii din cap pentru ca eu
să pot vedea şi mâine cerul, soarele, nisipul, că după ce am să-l sfâşii inima, a mea o să continue să bată
cu forţe înzecite. Cineva îmi sări în spinare, doborându-mă. Nisipul îmi Intră în ochi și pe nări, orbindu-
mă, sufocându-mă. Am dat neputincios din picioare, aşteptând dintr-o clipă-n alta tăişul pe beregată. Apoi
greutatea care mă strivea dispăru. Heide şi Barcelona îl străpunseseră în acelaşi timp şi continuau să-l
lovească. - Eşti întreg, Sven? strigă Moşul. N-am avut timp să-i răspund. Mi-am încleştat degetele în gâtul
unui alt flăcău şi nu i-am dat drumul decât când am simţit că nu mai respiră. în cele din urmă ghurka
începură să se retragă, lăsând în urma lor mormane de morţi şi răniţi. Gemetele de durere luară locul
strigătelor războinice. Sângele băltea în nisip, transformându-l într-o mocirlă puturoasă. Am căzut
epuizaţi, pentru câteva minute de respiraţie normală, însă asta fusese numai introducerea. -îmbarcarea,
urlau ofiţerii, toată lumea la posturi! Leuwe veni în fugă şi-l trase pe Moş într-o parte. Nu auzeam ce-i
spune. Motoarele tuşiră şi apoi izbucniră într-un cor de răgete infernale care făceau carnea să tremure pe
oase. Mercenarul îmi zbieră ceva la ureche, dar n-am apucat să aud decât „Sven..." şi ne-am transformat
cu toţii în surzi. Se lumina de ziuă. Orizontul se înroşi, iar după câteva minute soarele îşi iţi creştetul cu
timiditate. Sudoarea luptei îngheţase pe frunţile morţilor. în tanc era cald şi bine. Apoi se facu linişte. O
linişte nefirească, de sfârşit de lume. Doar o adiere slabă şuiera abia auzit prin rosturile obloanelor
laterale. Zgomotul firelor de nisip curgând pe turelă mă ducea cu gândul la un Izvor răcoros, în mijlocul
pădurii. Până și răniţii încetaseră să-şi strige durerea. Sau poate că muriseră cu toţii. Treptat, un tremur
începu să crească în aer. Tremurul se transformă într-un huruit îndepărtat, apoi din ce în ce mai puternic,
până când plămânii fură cuprinşi de vibraţie. - Furtună de nisip! strigă un tânăr recrut, unul din aceia cu
mintea încă necoaptă. Am văzut, ca şi el, prin vizor, orizontul înghiţit de nori uriaşi de praf, rostogolindu-
se ameninţători către noi, dar ca şobolani bătrâni ce eram, nu ne-am lăsat păcăliţi. Ştiam prea bine ce se
află în mijlocul „furtunii". Veneau. Generalul Alexander adusese 50 000 de englezi, pe la Capul Bunel
Speranţe. Plănuiau să măture Afrlkakorps dintr-o lovitură și să nu se oprească până la Tripoli, cale de 3
000 de kilometri. Neîmpăcându-se cu gândul că I se dau papucii atât de aproape de Cairo, Rommel spera
să repete figura de la El-Gaza- la, când îi pusese pe fugă. Dar erau alte vremuri. în faţa sa nu se mai afla
generalul-răcan Auchinleck, ci şcolitul Alexander şi însuşi Montgomery, good oldMonty, cum îi spuneau
mândri englezii. - Porniţi motoarele! explodă ordinul în căşti. înţr-o clipă se dezlănţui iadul. - înainte!
zbierară comandanţii. Ne-am urnit într-un tunet asurzitor ca să le Ieşim în întâmpinare. Veneau ca un zid
de fier şi soarele abia răsărit ne orbea, reflectându-se în tabla galbenă a blindajelor. Mai întâi trecu pe
deasupra noastră acoperirea aeriană, un val de avioane de vânătoare-bombardament, dar după primul atac
se retraseră pentru a nu-l lovi pe-ai lor. Eram prea aproape unii de alţii. Turelele se rotiră căutându-şi
victimele, în turnirul care urma, fiecare era singur cu destinul său şi cavalerismul nu mai avea loc. Am
fost una din primele ţinte atinse. Proiectilul ricoşa pe blindaj, dar impactul fusese teribil. Eram într-un
clopot bătut de un uriaş. Heide începu să urle. Mercenarul îl potoli cu o palmă. - Dreapta, Sven! strigă
Moşul. Mi-am lipit ochiul de cauciucul vizorului. Două proiectile plecară unul după altul şi smulseră
turela tancului duşman, o dată cu capetele celor din echipaj. Pilotul murise cu pieptul pe comenzi. Tancul
se răsuci pe loc mlnute-n şir. L-am ocolit căutând o nouă victimă. Peste tot în jurul nostru exploziile săpau
cratere adânci în nisip. Era ziuă de-a binelea însă din pricina fumului şi a prafului stârnit de şenile
orbecăiam prin întuneric. Porta prinse un alt tanc în bătaia aruncătorului de flăcări. Un uragan de foc lovi
maşinăria inamică, acoperind-o într-o fracţiune de secundă. Ne-am imaginat spaima celor dinăuntru,
gesturile lor necontrolate, disperarea. Capacul turelei se deschise şi două mâini se iviră bâjbâind,
încercând să tragă după ele un trup dornic
câteva secunde, cuprinse de flăcări, căzură înapoi, în sicriul de metal. „Vino, dulce moarte" zbiera
Mercenarul. Micuțul râdea în hohote. Până şi Moşul părea mulţumit de felul în care mergea treaba. Pe
măsură ce se scurgeau secundele, tot mai multe trofee se adăugau zestrei noastre macabre.
Supravieţuitorii unui tanc, lovit în şenilă și deci condamnat, alergau dezorientaţi, căutând un adăpost în
Inima dezastrului, l-am ajuns din urmă și l-am transformat în carne tocată, scăpându-l de frică pentru
totdeauna. Multă vreme aveau să figureze pe listele celor „dispăruţi", dându-le speranţe zadarnice celor
care-i aşteptau să se întoarcă acasă. Un stol de tancuri inamice, uşoare, ocoli creasta unei dune,
năpustindu-se asupra noastră. îmbătaţi de noroc înaintaserăm mult şi deodată înjur începu să plouă cu
obuze. Schijele râpă- iau pe blindaj ca o ploaie torenţială, numai că acum ploaia aducea moarte. Una
dintre ele scăpă inexplicabil înăuntru, ricoşând de două sau trei ori. Barcelona se clătină, cu fruntea plină
de sânge, apoi căzu grămadă. Moşul se aplecă deasupra Iul. - Zice că nu mai vede nimic! strigă după
câteva clipe. Creutzfeldt, pune mâna! Un camarad căzut aduce întotdeauna ghinion. Ne părea rău de el,
dar nu puteam să-l ajutăm cu nimic deocamdată. Trebuia să ieşim mai întâi din nebunia înconjurătoare și
încă nu întrezăream nici o posibilitate de a o face. Ar fi fost de preferat, de asemenea, să rămânem în
viaţă. La sfârşitul primului sfert de oră, treizeci de carcase fumegau gros în nisipul răscolit. Cele două
tabere îşi slăbiră încrâncenarea, adunându-şi forţele pentru o nouă încleştare. Atunci primirăm cea de a
doua lovitură.
Proiectilul veni de la mică distanţă, pulverizând motorul. Flăcări vii porniră să dănţuiască în faţa ochilor
noştri. - Toată lumea afară! urlă Moşul. îl apucă pe Barcelona şi se rostogoliră împreună prin Ieşirea de
avarie din podeaua înfierbântată a tancului. Dintr-o clipă într-alta, explozia avea să ne prefacă în mii de
firimituri carbonizate. Am ieşit unul câte unul, ca şobolanii care părăsesc nava când se scufundă. Heide
rămase ultimul, trăgând furios cu mitraliera până ce încărcătoarele se goliră. Pentru un Ins cu atâta respect
faţă de proprla-l piele, întâmplarea n-avea altă explicaţie decât demenţa pricinuită de frică. în cele din
urmă ieşi şi el. Eram acum lipsiţi de apărare, apţi de-a fi striviţi, arşi, ciuruiţi. Fumul îmi intră în plămâni,
râcâindu-i ca un milion de lame de ras, facându-mă să scuip sânge. Flăcările îmi arseră genele şi
sprâncenele şi-mi acoperiră pielea mâinilor cu băşici. Schijele zumzăiră pe deasupra capului meu,
exploziile îmi sparseră timpanele. Moartea ne bătea pe umăr şi oriunde întorceam capul dădeam peste
rânjetul el larg. Moşul îl trase pe Barcelona în craterul săpat de o explozie. Micuțul Ieşi înaintea unul tanc,
cu un mănunchi de grenade. Se rostogoli între şenile și mastodontul trecu peste el fară să-l atingă. Trei
secunde mai târziu sări în aer ca o cutie de chibrituri. Porta ciocăni în turela unul alt tanc, pe care fixase o
mină plată ca un castron. - Semnaţi de primirea coletului! zbieră. Moartea ne zâmbea nouă şi noi le
zâmbeam altora. Ne transformaserăm în roboţi bine programaţi, funcţionând fără greş. Aleargă!
Adăposteşte-te! Ucide! Aleargă mai departe! Bătălia a durat până când soarele s-a ridicat deasupra
capetelor noastre, apoi a slăbit în intensitate. în cele din urmă englezii s-au retras, promiţându-ne că au să
revină cât de curând. Cât vedeai cu ochii, nisipul era acoperit cu carcase incendiate și cadavre. îşi găsiseră
sfârşitul o sută de tancuri şi mare parte din echipajele lor. Fierbinţeala Incendiilor, adăugată celei a
deşertului, dădea naştere unor adevărate tornade Incandescente, care se mişcau pe acest câmp al morţii,
terminându-l pe supravieţuitori. în aer stăruia mirosul de carne arsă și benzină. Ne-am retras câţiva
kilometri. Barcelona fu ridicat de brancardieri şi evacuat în spatele frontului. Schija îi afectase nervul
optic. Avea mari şanse să-şi recapete vederea, dar nimeni nu putea să-i spună când se va întâmpla asta. -
Şi-aşa n-ai mare lucru de văzut în deşertul ăsta, îl consolă Porta la plecare. Păstrează-te pentru sfârşitul
războiului. Totuşi, Barcelona a fost reparat la iuţeală şi s-a întors o lună mai târziu, „apt combatant".
Feldwebelul ScHeide veni încurcat la Porta, purtând pe chip semnele unui dezastru. Camionul care-l
adăpostise pe Churchill primise o lovitură directă. Cămiloiul, scăpat ca prin minune, dar înnebunit de
spaimă, se lansase într-o cursă contra cronometru spre sud, spre El Djofs și curând dispăruse înghiţit de
nisipuri. Micuțul urlă, repezlndu-se la gâtul lui ScHeide. - Măscărici împuţit! îi strigă. Furi din raniţele
unor soldaţi cinstiţi și înfometaţi? Abia l-am potolit. Porta privi resemnat spre sud. - Ospăţul se amână, ne
anunţă el. Presimt însă că ne vom mai întâlni cu Churchill. O să mă caute după ce-o să-i treacă spaima.
Ţine prea mult la mine.
CAPITOLUL 3 O colecţie cu bucluc
Pe timp de pace războiul pare o sperietoare pe care nu trebuie s-o iei prea în serios. Adulţii se cred mai
adulţi decât sunt. Aduc vorba, cu detaşarea pe care ţi-o dă siguranţa că un asemenea lucru nu se va petrece
vreodată. Dar dacă totuşi o să izbucnească războiul? „A, putem să discutăm și această Ipoteză." încep să-
ţi înşire verzi și uscate despre ce-ar face el înşişi dacă i-ar prinde urgia (ai impresia că vorbesc despre
ploaie), despre ce înseamnă luptele, răniţii, morţii, despre cum se mânuieşte o armă. Pe timp de pace,
singurii care pot să discute câte ceva despre război şi se pricep sunt copiii. Ei îl exersează în fiecare zi.
Odată aprins, războiul nu mai e ceva despre care discuţi pur şi simplu. Războiul e viaţa. Este viaţa lui, a
ta. Nu ne adunăm s-o povestim, seara, la un foc de tabără. O trăim. Din ce în ce mai puţini. Jur împrejurul
tău nimic altceva decât nisip. Dacă nu-ţi uşurezi camarazii la zaruri de trofeele mărunte, culese după luptă
de pe leşurile duşmanilor, sau dacă Porta nu pune la cale un raid prin popota ofiţerească, urmat de un chef
monstruos, atunci nu-ţi rămâne decât să zaci ore în şir cu ochii în gol, atent la o lume Ulterioară din ce în
ce mai săracă. Ai un ghinion de groază. Eşti ghinionist pentru că viaţa ta este războiul. Te paşte ghinionul
pentru că s-a întâmplat să fii trimis în deşert, unde nici măcar decorul nu e mai de doamne-ajută. Şi ca o
culme a ghinionului, clipa în care se va petrece ceva care să spulbere monotonia deşertului vafi probabil
şi ultima a vieţii tale. Barcelona avea o ţiitoare. Secretul a rezistat patruzeci de minute, după ce s-a întors,
împleticindu-se, din ceea ce cu bunăvoinţă numeam „sat". Şapte sau opt gurbi în care mizeria mocnea pe
priciuri înguste, întuneric. Mergeam cu toţii cel puţin o dată pe săptămână să tăvălim câteva femei de-ale
arabilor, după ce dădeam la o parte halkurile albastre pe care şi le înfăşurau în jurul capetelor. Ne
murdăreau cu henne roşu cu care-și vopsiseră călcâiele. Ele erau animale domestice și bărbaţii ni le
împrumutau contra cost. Când se prăpădea o cămilă, un măgar sau unul din zecile de câini,
Izbucnea mare jale în fiecare gurbi. Cu femeile însă era altă poveste. Nici unul dintre noi nu s-a
îmbolnăWt. Dacă s-ar fi întâmplat una ca asta, am fi ras locul de pe suprafaţa pământului în câteva
minute. - Barcelona vrea să se logodească, a hohotit Micuțul. Acum se gândeşte deja la un harem. Faptul
că-şi golea conţinutul nărilor.din cinci în cinci minute nu era de natură să sporească solemnitatea
momentului. - Cine e fericita? se interesă Porta. Are turme? Se supune rudelor ei şi sfintei litere a
Coranului? - Asta înseamnă că Barcelona o să înveţe să citească? se hlizi și Heide. Barcelona scuipă și
merse pe partea cealaltă a tancului, unde însă îl luară în primire ceilalţi. - O femele e un lucru util, mon
ami, filozofă Mercenarul. Cum ar fi trusa pentru curăţarea armei, dar nu chiar atât de importantă. Dacă o
pierzi e neplăcut, însă nu trebuie să faci o tragedie. Ce are a ta în plus faţă de celelalte? Barcelona nu-i
răspunse. De fapt nu era îndrăgostit. Soldatul adevărat e operat de iubire ca de apendicită, la primele
explozii ale obuzelor duşmane. Cred că era mai degrabă nevoia de a avea ceva numai al Iul, în afară de
puşcă. în cele din urmă, Auk și băieţii Iul s-au întins mai mult decât îi ţineau puterile. Mareşalul
Kesselring îndemnase Luft- waffe să-şi dea mai multă osteneală şi tăbărâse cu o mie de avioane în Malta.
Opt luni, zi şi noapte, o mie de „von" cu aripi au pisat insula, dând totul peste cap. Nici măcar pisicile nu
mai duceau o viaţă normală. Maltezii au avut parte de vreo două mii de alarme aeriene. Nu mai ieşeau din
adăposturi, ba chiar şi la cinema mergeau tot prin tuneluri. Britanicii şi-au pierdut răsuflarea în
Mediterana, iar „vulpea deşertului", Rommel, a putut în sfârşit să mai primească niscaiva pachete de-
acasă cu de-ale gurii. și o dată cu el a mâncat pe săturate şi Obergefrelterul Joseph Porta. Dacă Porta era
sătul, războiul mergea bine. - Nu vi se pare c-am luat-o în partea cealaltă? întrebă Micuțul ronţăind un
ciolan de miel, pe care-l obţinuse de la un arab printr-un gest convingător cu pistolul. Ieşise pe jumătate
din turela Panzerului ca să vadă peisajul care defila cu repeziciune în toată monotonia sa. Dacă maiorul
Hemke l-ar fi văzut în clipa aceea, ar fi riscat fără îndoială o criză de nervi. Micuțul găsise de cuviinţă să
iasă la aer gol puşcă. Din când în când îşi etala bărbăţia chiuind. De două ore se credea Tarzan omul-
maimuţă. lam explicat de mai multe ori că Tarzan nu activase în deşert, însă el rămase Insensibil. Sparse
ciolanul folosind o grenadă ofensivă şi supse pofticios toată măduva. - Ce spui, Moşule? se interesă
Heide. A început contraofensiva? Luăm Alexandria? Moşul nu era obligat să răspundă. Avioanele
britanice ne vizitau din ce în ce mai des, însă atacurile erau tot mai lipsite de vlagă. Kesselring le gâtulse
aprovizionarea. - Un domn respectabil ca mine, şi pe deasupra din Berlin, centrul cultural al lumii, spuse
nemulţumit Porta, nu ia în seamă câteva muşte zglobii. „Muştele" nu puteau stăvili înaintarea tancurilor.
Aveau prea puţine bombe, prea puţină benzină. Şi eram din ce în ce mai mulţi. Tot mai multe vehicule, tot
mai mulţi oameni. în deşert, grupurile par mulţimi, iar mulţimile hoarde. Străbăteam o hamadă vastă. în
amurg, patrulele de cercetaşi se întoarseră pentru a anunţa j oncţiunea cu un alt regiment. Blindatele erau
în bună parte englezeşti, tancuri Stuart şi Mathilda, automltraliere de recunoaştere Willys, camioane
Powers. După ce pusese mâna pe ele,
peste ocrul și portocaliul mimetic, bătrânul Rommel nu se sfiise să picteze cruci negre Ca orice bun
gospodar, învăţase să nu dispreţuiască bunurile vecinului, ba dimpotrivă. - Vă spun eu, se umflă din nou
în pene Heide. E sigur că Feldmareşalul n-o să ne mai oprească până la Alexandria şi dincolo de ea, până
la Cairo. Am făcut optzeci de kilometri în ultimele două zile. Nu puteam decât să-i dăm dreptate. Porta îşi
aprinse un trabuc mititel. Avea o cutie întreagă, pe care i-o făcuse cadou un căpitan britanic nu îndeajuns
de iute de picior. Lui Porta goana îl prla de minune. Englezii se retrăgeau în mare grabă şi, în ciuda celor
ce se spuneau despre el, lăsau destul de mult deranj în urma lor. Berlinezul era mereu primul care se
oferea să facă ordine prin vehiculele abandonate şi chiar să inspecteze minuţios buzunarele prizonierilor
sau ale morţilor. Strânsese câteva brichete, un binoclu și o frumoasă colecţie de bancnote din toate
valutele importante. De asemenea, adunase mai multe scrisori la care se uita seara, înainte de culcare,
sperând ca într-o bună zi bunul Dumnezeu să-l înveţe deodată atâta engleză încât să le poată citi ca pe un
roman pasionant. Raniţa lui era un bazar uriaş, jinduit de mulţi semeni de-al săi din Regimentul 26
Panzer-Grenadiere. Micuțul II secondase cu un oarecare succes, Insă de când îl interpreta pe Tarzan, se
mulţumea cu câteva curmale şi-un ulcior cu lapte. în dimineaţa următoare am mai alergat douăzeci de
kilometri. - „Lighenaşele" se mişcă dincolo, ne anunţă Leuwe, indicând înălţimea de nisip către care
goneam. Regimentul se oprise pentru moment, ca un şarpe toropit de căldură. M-am trezit într-un Horch
de recunoaştere. Mercenarul mă bătu pe umăr a încurajare. Porta îmi arătă câţiva dinţi galbeni și
însinguraţi, în ceea ce el credea că e un zâmbet. El se oferise, ca de obicei, voluntar. Colecţia de bancnote
avea nevoie să fie completată cu piese noi. - Ce-o să facem cu atâtea „lighenaşe"? se minună el. Unii
dintre noi chiar folosiserăm căştile britanice ca lighenaş de bărbierit ori farfurie adâncă. Ca trofeu era prea
greu pentru a fi cărat prin deşert, chiar şi pentru Panzer. Noi ne atârnaserăm pe creştet bucăţi de pânză
albă, după moda arăbească ori a camarazilor de odinioară ai Mercenarului. N-am avut prea mult de
alergat. La început ţi-e teamă de o ambuscadă, dar locul era prea larg pentru aşa ceva. în urma lor plantau
uneori câmpuri înguste de mine, însă făceau treabă de mântuială, din pricina grabei. Ne porecliseră „huni"
şi fugeau din calea noastră la fel de înspăimântaţi ca din calea hunilor. La doi kilometri pe direcţia de
înaintare a regimentelor înfrăţite, ne-am oprit într-un nor de nisip şi am privit tustrei fără să ne credem
ochilor. La capitolul bune maniere Porta îl bătea chiar şi pe micul Mercenar. Sări imediat din maşină,
făcând o plecăciune exagerată. - Obergefreiter Joseph Porta la dispoziţia dumneavoastră, stimate şi
distinse domnişoare. Habar n-am avut că Sahara adăposteşte a opta, a noua şi a zecea minune a lumii. Să
îndrăznesc, nevrednicul de mine, a spera că v-aţi rătăcit? Drept răspuns, o rafală de Sten răscoli nisipul la
picioarele sale. M-am felicitat pentru inspiraţia de a fi rămas pe partea cealaltă a Horchulul, la adăpostul
blindajului. - Schelsse! Merde! recitară în acelaşi timp Porta și Mercenarul, venind să-mi ţină de urât.
Erau trei drăgălăşenii de fete din WAAC, corpul auxiliar al armatei britanice, într-un jeep cu rezervorul
prea găurit pentru a face faţă unei promenade în deşert.
Cavalerii lor le abandonaseră după primul dans, atât de grăbiţi şi de hotărâţi să nu dea ochii cu Micuțul
încât probabil că-şi amintiseră de ele după câteva zeci de kilometri. O şterseseră de curând, având în
vedere că locul era încă plin de urme, un talmeş-balmeş de cauciucuri şi şenile. - N-am să pricep In ruptul
capului ce popor e ăla care-şi trimite asemenea frumuseţi să li se usuce, Doamne îartă-mă, bunătate de
pielicică în arşiţa asta şi să mai încaseze şi vreun glonţ în minunăţia de dos. Urma să-şi schimbe punctul
de vedere mult mai târziu, când gloriosul nostru Flihrer avea să împingă de la spate către linia întâi sugarii
cu buzele încă umede de laptele mamelor. Deocamdată trase o înjurătură care ar fi făcut să roşească un
catâr ■L bătrân şi vicios. O a doua rafală de Sten îl făcu să-şi înfunde capul între umeri. Mercenarul se
ridică liniştit într-un genunchi și descarcă pistolul mitralieră, metodic, cu o oarecare artă, tocând mărunt
Jeepul de la un capăt la celălalt. Când termină încărcătorul, maşina fetelor arăta ca faţa Micuțului după o
noapte de beţie. Cred că spectacolul gratuit pe care li-l oferise Mercenarul le convinsese să adopte o
atitudine mai înţeleaptă. Există în lumea asta un milion de lucruri mai Interesante pentru o femele decât să
împuşte trei domni în mijlocul deşertului. Le-am văzut creştetele agitându-se în spatele a ceea ce fusese
maşinuţa lor şi le-am auzit sfătuindu-se cu voce scăzută. - Ar trebui să le faci o vizită, Sven, îmi sugeră
Porta. - De ce eu? am zis furios. Ţi se pare că am prea puţine găuri în cap? Aia înaltă, care ţine degetul pe
trăgaci, nu dă semne că m-ar simpatiza din cale-afară.
- Eşti printre puţinii care o mai rup pe limba lor. Deşi mă descurc și eu binişor, n-am să agreez
niciodată ceva atât de ciudat. Pe de altă parte, oricât de manierat ar fi, Mercenarul nu poate uita că
strămoşii lui au fost cotonogiţi de stră-stră-stră- bunicii domnişoarelor, la Crecy şi Poitlers. - Ce-s alea?
am întrebat, dar văzând figura Mercenarului mi-am închipuit că e ceva de rău şi am tăcut. - Şi-apoi eşti
norocosul care va putea să aleagă primul între aceste trei graţii botticelliene. Abia aştept să văd căreia
dintre ele îl vei oferi mărul. Nu l-am mai întrebat despre ce măr e vorba. Mă obişnuisem de mult cu
ciudăţeniile Iul Porta. Am legat bucata de pânză albă în vârful ţevii, cu slaba speranţă că vor pricepe un
mesaj atât de simplu, chiar venind din partea unui „hun". Am.pornit încet spre ele. Trebuie că aveam o
figură tare nefericită şi probabil că asta ml-a salvat viaţa. Propaganda le băgase în cap fetelor imaginea
unei fiare germane, cu maxilarul pătrat, ochii cenuşii şi un zâmbet crud, cultivat prin practicarea
neobosită a canibalismului. Când m-am apropiat destul ca să-mi observe tremurul, intrară în derută, apoi
se relaxară brusc. - Hello! am Improvizat cu glas subţire. Friends! Friends! Ceea ce era o minciună
gogonată. Locotenentul Leuwe, maiorul Hemke, ba chiar Feldmareşalul Rommel ar fi apreciat-o ca
artificiu strategic. O ştiau şi ele, însă ce puteau face9 E mai bine să fii prieten cu unii care au o putere de
foc superioară. - Friends, am repetat. Eram la numai trei metri. Am văzut Stenul mlşcându-se numai cinci
centimetri. Nu-mi mai ţintea buricul ci un punct aflat între ochi. Privind în tunelul interminal al ţevii, mi
s-a părut că mă prăbuşesc lipsit de viaţă, prin el, dincolo de lumea asta. Am închis ochii. Când am privit
din nou, Stenul zăcea la picioarele mele, iar femeile se aliniaseră cu braţele ridicate, l-am strigat pe
ceilalţi. Porta veni şontâcălnd, încercând s-o ia înaintea Mercenarului. Acesta din urmă, contrar celor ce le
ştiam despre el, îşi aranjase gulerul tunicii ocru-portocalii. - Lăsaţi mâinile jos, le spuse. Cine sunteţi? Din
discuţia aproximativă care urmă, a rezultat că fetele au grad de sergent şi funcţionează în armata britanică.
Ca o favoare, ne-au spus cum le cheamă, dar nimic altceva. Trish și Sara avuseseră uniforme în loc de
scutece. Cu toate că erau pentru prima oară într-un deşert adevărat, se ţineau bine. Nu pricepeam ce caută
acolo. Locul lor era la sute de kilometri distanţă, în faţa unei hărţi, mutând steguleţe la cererea unui grup
de generali pofticioşi. Erau urâte ca nişte vrăjitoare, mai milităroase ca noi şi cu nasul pe sus. Aveau să
mai lase din ifose, despăduchindu-şi garderoba prin vreun Stammlager, un lagăr pentru prizonieri. Cu
totul altfel stăteau lucrurile cu cea de a treia. - Cum te cheamă? am întrebat-o din nou. - Georgia,
murmură speriată, atrăgându-şi dezaprobarea celorlalte ciume. Avea nu mai mult de douăzeci şi doi de ani
şi soarele pustiului nu apucase încă să pricinuiască nici cea mai mică stricăciune obrazului de porţelan ori
privirii de culoarea Mediterà- nei. Privind-o şi ascultând-o te copleşea senzaţia unei linişti depline. Pentru
soldat liniştea are efectul alcoolului pur, eufori- zant în doze mici, fatal dacă faci excese. „Sven, Porta,
glasul staţia radio cu vocea alarmată a Moşului, ce mama dracului se petrece acolo? Cine trage? Vă trimit
ajutoare." Porta ajunse lângă aparat din două salturi.
- Vulpea către bază, comunică el destul de oficial. Numai nişte mâţe amărâte, care au tulit-o
mieunând, Moşule. N-are rost să-ti chinui eşti picioarele. „Eşti sigur?" - Atât cât poţi să fii de sigur când
ai de-a face cu vulpile, încheie berlinezul. In felul ăsta nu putea fi acuzat mai târziu că-şi minţise
superiorul direct. în
depărtare, dincolo de cocoaşele miilor de dune, în hama- da, Regimentul 26 Panzer-Grenadiere și
întăririle sale se puseră în mişcare, dându-ne de înţeles că trebuie să ne grăbim. Ne-am aprins câte o ţigară
şi le-am oferit musafirelor noastre din pachetul pe care-l scosese la iveală maestrul contrabandei cazone,
Joseph Porta. Doar Georgia acceptă fără să strâmbe din nas, îmbiindu-ne la rându-i cu un pachet de
„Chester-field". In ciuda privirilor ultragiate ale perechii de coţofene în uniformă, am fumat astfel pipa
unei păci la fel de durabile ca norişorul acela care naviga la orizont. - Ce vreţi să faceţi cu noi? îl întrebă
Trish pe Mercenar. Acesta nu-și ascundea admiraţia pentru felul bărbătesc în care ele abordau situaţia. -
Vă predăm superiorilor noştri. - Gestapo? întrebă una dintre fete. Lipsa de experienţă era scuzabilă. Ne-
am înghesuit să le liniştim. Mai bine aş fi mers pe jos până la Cairo decât să le ştiu pe mâna celor de la
Gestapo. Georgia se întinse şi culese de pe bancheta din spate a maşinii un porthart. L-am simţit pe
Mercenar îneordându-se ca un arc, dar se stăpâni în ultima clipă şi luă degetul de pe trăgaci. Alţi
imprudenţi, care nu-l avertizaseră la timp că vor să-şi scoată batista din buzunar, o sfârşiseră ciuruiţi.
Fiind vorba despre o femeie, făcuse un efort supraomenesc ca să-şi învingă instinctul de conservare.
Georgia se întoarse cu feţişoara ei mirată şi-l înmâna Iul Porta un portvizit din piele fină. - El, asta-l,
comentă vesel Porta. Domnişoara s-a prins cine face chetele pentru armata germană. Zău, nu trebuia să vă
deranjaţi, vă escortam și pe gratis. Dar portvlzitul nu era burduşit cu lire sterline, aşa cum sperase
berlinezul, ci cu fotografii. într-o clipă am uitat cu toţii cine suntem şi unde ne aflăm și ne-am ascuns pe
partea cealaltă a jeepului, la umbră. Fotografiile începură să umble rapid din mână-n mână. - Ăştia sunt
Pam şi Billy, spuse Georgia arătându-ne o fetiţă şi un băieţel de vreo patru ani. Acum au rămas cu bunica
lor, mama lui Peter. Peter este pilot de vânătoare. Adică unul dintre aceia care nu ne lăsau să respirăm.
Am acceptat informaţia cu indiferenţă, ba chiar, fiind vorba despre soţul Georgiei şi tatăl celor doi micuţi,
cu o oarecare simpatie, în schimb, Sara şi Trish îi aruncară priviri înveninate. Divulgase un secret militar.
Mercenarul Izbucni în râs. - Bunicul copiilor, socrul meu are o măcelărie în Birming- ham, continuă
Georgia. Adică într-unui dintre acele locuri tocate mărunt cu bombe de baronii mareşalului Kesselring.
Un loc ca atâtea altele, ale căror nume nouă nu ne spuneau nimic. Am privit mai departe fotografiile, în
vreme ce Georgia turna sute de amănunte pe care ochiul aparatului nu avusese cum să le surprindă. Aici
Billy tocmai se vindecase de pojar şi era bosumflat. Aici Pam şi-a pătat rochiţa cu dulceaţă de zmeură şi a
luat o chelfăneală de labunică-sa. Am râs şi noi. Fotografiile altuia sunt, în război, ecouri răzbătând dintr-
o ţară îndepărtată, pe care n-ai s-o vizitezi niciodată. Ele Iţi aduc aminte că în afara cercului de fier şi foc
mai există şi altceva. Moartea, sângele, ţipetele camaradului care până mai adineaori stătea teafăr lângă
tine, fac lumea exterioară din ce în ce mai puţin plauzibilă, din ce în ce mai ceţoasă. Amintirile despre ea
aduc din ce în ce mai mult a vise în care nu mai crede nimeni. De aceea, când cineva îţi împărtăşeşte
amintirile despre lumea lui, pe care a lăsat-o în urmă, îi eşti recunoscător. Ne pasam unul altuia
fotografiile Georgiei şi nu mai ştiam cine suntem. Dacă am fi închis ochii, pentru câteva clipe ne-am
SVEN HASEL fi crezut pe o plajă însorită, la malul mării, In compania unor fete. Cel puţin jumătate din
iluzie avea un sâmbure de adevăr. .Porta! lătra staţia radio de care uitaserăm cu totul. Ce faceţi acolo?
Intorceţi-vă Imediat dacă nu vreţi să vă lăsăm pe-aici!" Glasul Moşului ne readuse brutal la realitate. într-
o clipă eram cu toţii în picioare, privind în jurul nostru de parcă atunci ne dezmeticeam după un vis.
Georgia, Sara și Trish se strânseră una în cealaltă. Mercenarul îşi potrivi cureaua pistolului automat, dintr-
o dată preocupat de starea cataramelor. - Venim, îi comunică Porta Moşului, după care decupla staţia, cam
sâcâit. Am simţit în vocea lui ceva domol şi blând. Totuşi, cu unul ca el nu puteai să ştii niciodată la ce să
te aştepţi. - Camarade, i se adresă Porta Mercenarului, ai grijă să nu sperii pe cineva cu jucăria aceea. N-
am vrea ca odată întoarse acasă, domnişoarele, speriate de niscaiva bubuituri, să ne păstreze o amintire
neplăcută, ori să umple forţele aliate cu bârfe despre proasta creştere a soldatului german Joseph Porta.
Mercenarul avu o tresărire mânioasă. Pe el nu putea să-l înveţe nimeni cum să mânuiască o armă, cu atât
mai puţin să Insinueze că ea s-ar putea descărca fară ca dânsul
să-l dea voie. Se stăpâni totuşi, pricepând sensul ascuns al discursului lui Porta. - Ce-ţi trece prin cap? l-
am întrebat pe berlinez. Ştiam prea bine la ce se gândeşte, însă aveam nevoie de o confirmare a propriilor
mele gânduri. Aveam nevoie de asemenea ca lucrurile să se lămurească acolo, pe loc, pentru ca nici unul
din noi trei să nu poată spune mai târziu că au existat oarecare nepotriviri de păreri. - Doamnă, îi spuse
Mercenarul Georgiei, vă mulţumim că ne-aţi împărtăşit câteva dintre frumoasele amintiri de acasă,
făcându-ne părtaşii bucuriei dumneavoastră. Când veţi ajunge înapoi la Birmingham, transmiteţi salutări
micuţilor Billy şi Pam, precum și restului familiei. Când voia, putea să fie un campion al eleganţei. în
clipa aceea, uniforma cădea pe dânsul mai bine decât un smoking. îi întinse Georgiei teancul de fotografii
şi o conduse, de braţ până la jeep. Am băgat de seamă că Sara şi Trish rămăseseră cu gurile căscate. -
Cum stăm cu benzina? îl întrebă Mercenarul pe Porta. - Avem două canistre în plus îi răspunse acesta,
socotind pe degete. Şi dintr-o neglijenţă pentru care sunt gata să răspund, capacul celei de-a treia s-a
desfăcut, astfel încât conţinutul s-a evaporat. Am să-l scriu personal Feldmareşalului Rommel ca să-l rog
să-mi împrumute din rezerva de benzină a maşinii sale, până la următoarea soldă, când am să mă pot
revanşa, l-am privit pe amândoi ca pe nişte nebuni. - Aţi stat prea mult în soare, am comentat aiurit. Dacă
află cineva, nu mai ieşim din puşcărie până la sfârşitul zilelor. Asta dacă nu cumva ne împuşcă pe loc.
Mercenarul le privi pe toate trei întrebător. - Sunt sigur că discreţia britanică nu e doar o figură de stil.
Dacă prietenele noastre nu vor povesti episodul unor alte prietene şi domnul general Auchlnlek nu-i va
telefona domnului Feldmareşal Rommel, atunci suntem în siguranţă. Am citit în ochii lor că n-au să
povestească nimănui întâmplarea. De altfel, ar fi devenit imediat suspecte, chiar în fata comandanţilor lor.
-Ajută-mâ să car canistrele, mă îndemnă Porta, dintr-o dată pasionat de munca fizică. De obicei era
nevoie de mult mai multe insistenţe, ba chiar de câteva răcnete din partea Moşului sau a locotenentului
Leuwe pentru a-l convinge pe Porta să mute un băţ de chibrit ceva mai încolo. M-am dus după el şi l-am
ajutat să coboare canistrele cu benzină. Georgia veni să ni se alăture, însă erau prea grele şi prea murdare
pentru ea. Pentru o clipă palmele ni s-au atins, iar ea îmi zâmbi. Avea cel mai frumos zâmbet pe care-l
văzusem vreodată. - Cu benzina pe care o aveţi aici, le explică Mercenarul, puteţi face două sute de
kilometri. De ajuns ca să-i ajungeţi din urmă pe-ai voştri, dacă nu cumva o să-i ajungem noi înaintea
voastră. - Mi se pare c-am început să ne lăudăm, îl Ironiza Trish. â - Ar fi mai bine, le povăţul Porta să
ţineţi drumul spre nord-est. Noi am spart frontul și am format o pungă: E posibil ca în stânga și în dreapta
direcţiei noastre de înaintare să mai existe trupe de-ale voastre care n-au apucat să se retragă destul de
repede. în felul ăsta vă şi îndepărtaţi de traseul nostru. Aveţi busolă? Sven, dă-le busola tal M-am executat
bucuros. De data asta Porta era cel care dezvăluia secrete militare. Trebuia să ne grăbim. - La revedere,
frumoaselor, le salută Porta, încălecând deja portiera Horchului. Mercenarul şi cu mine ne pregătirăm să-l
urmăm.
- Georgia, am strigat, porthartul! L-am apucat de curea, ridicându-l și am dat să mă apropii de jeep. Dar
nu-i apreciasem greutatea aşa cum se cuvine. Cântărea cel puţin o tonă. L-am scăpat din mână, Iar
conţinutul se risipi în nisip. Nu erau fardurile Georgiei. Pentru câteva secunde.şi eu și Mercenarul
ramaserăm împietriţi, cu răsuflarea tăiată. Apoi Porta veni să ni se alăture. - Scroafe împuţite, făcu el,
ceea ce nu mai aducea deloc a maniere elegante. Porthartul Georgiei fusese plin ochi cu petliţe nemţeşti.
Erau acolo toate armele: infanteria, Luftwaffe, marina, artileria ba chiar şi SS. Printre ele am recunoscut
numeroase petliţe de-ale tanchiştilor noştri. Mi-am vârât palmele în morman şi le-am lăsat să mi se prefire
printre degete. Apoi, u greutate, am ridicat privirea spre Georgia. Nu mai spuneau nimic. Mercenarul
armă zgomotos, băgând cartuş pe ţeava. Georgia încercă un gest, dar mâna îl căzu moale pe lângă corp,
înainte de a-l fi sfârşit. -De unde al toate astea? am întrebat-o. Propria mea voce mă speria. Ştiam cu toţii
de unde provin petliţele. Britanicii îşi trimiseseră prizonierii cu mult timp înainte de a se retrage. Unul
prizonier I se iau imediat toate obiectele metalice, care ar putea tăia sau înţepa, punând în pericol vieţile
celor care-l păzesc, sau propria sa viată. Petliţele sunt astfel de obiecte. Prizonierul de rând nu mai are
nevoie de ele. Odată încăput pe mâna inamicului, el este recrutat într-o singură armată, armata celor
umiliţi. Şi apoi mai sunt morţii. Sutele, miile de morţi uitaţi după bătăliile iscate în nisipul fierbinte, după
ce tunurile au amuţit, răniţii au obosit să geamă şi doar coloanele de fum negru mai stau mărturie durerii
la capătul căreia se află moartea. Morţii nu au nevoie de însemne. Morţii nu au nevoie de identitate. El
putrezesc încet, furtunile de nisip, stârnite de hamsln, vântul dinspre Egipt, îi îngroapă de nenumărate ori
şi când îi dezgroapă nu mai sunt decât mormane de oase albite. Ce nevoie au osemintele de petli(e? Morţii
sunt recrutaţi în armata duhurilor fară nume. O colecţie de petliţe, însă, e un lucru minunat. Am văzut
negru în faţa ochilor. - Jos! am zbierat. în genunchi! Mâinile la ceafa! - Ce, ai căpiat? făcu Porta. Parcă
mi-ar fi scăpat un dos de palmă peste faţă, sau mai rău, parcă m-ar fi scuipat. M-am dezmeticit şi am
băgat de seamă că Mercenarul împinsese într-o parte ţeava pistolului meu automat. Mă cerceta ironic, cu
ţigara arzând în colţul gurii. Ceva mai încolo, Porta râdea de se prăpădea. - Ce-i, Sven? Ai găsit petliţele
lui bunlcu-tău, Moş Crăciun? - Du-te dracului! i-am zis îndepărtându-mă câţiva paşi. Simţeam nevoia să
fiu singur, şi unde puteam fi mai singur decât în deşert? însă nu mă puteam duce la câţiva kilometri. Porta
se lăsă în genunchi și strânse colecţia de petliţe a Georgiei, aşezând-o la loc în porthart, adăugând, cu voie
sau fără voie, câţiva pumni de nisip saharian. Mi-am dat seama că dintre noi trei, el era singurul care
înţelegea prea bine pasiunea fetei. Marii colecţionari se întâlnesc în sferele spiritului. - Vino, să le facem
plinul! strigă. Am dat din umeri şi m-am mai depărtat câţiva paşi. Mercenarul îşi trecu automatul la spate,
opintindu-se la prima canistră. Rezervorul gol al jeepului înghiţea benzina gâlgâind. Când canistra se goli,
o altaîi luă locul. Ce voiam de la ele, la urma urmei? Ce voiam de la el? De ce nu mergeam într-o noapte
să-l sugrum pe Micuţ, pentru săculeţul cu dinţi de aur pe care-l ţinea atârnat de gât? M-am liniştit încet,
din ce în ce mai uimit de gândurile care-m¡ trecuseră prin cap. Nu eram unii mai buni decât ceilalţi. Dacă
am fi inventariat pe loc raniţa Iul Porta, l-am fi privit ca pe un criminal de război. Dacă am fi cercetat
raniţa fiecăruia dintre noi, am fi descoperit cel puţin un obiect care aparţinuse altcuiva, acum mort,
camarad ori duşman. Unde începe şi unde se termină crima? E o crimă să iei bocancii unui mort, atunci
când te aşteaptă mii de kilometri de marş care-ţi vor umple tălpile de băşici şi sânge închegat? E o crimă
să mănânci ciocolata camaradului tău care tocmai a fost lovit în frunte de un glonţ? Următorul glonţ e
pentru tine şi poate că nenorocita de ciocolată este o ultimă și jalnică plăcere. Poate că nici n-ai să mai
apuci s-o digeri. Ce însemnau petliţele adunate de Georgia? Nimic mai mult decât două kilograme de
metal şi un sâmbure de nebunie care sălăşluia sub ţeasta fiecăruia dintre noi. M-am apropiat de jeep şi am
dat o mână de ajutor la descărcarea ultimei canistre. Puteau să se ducă acum învârtindu-se. în curând, sute
de kilometri, milioane de tone de nisip aveau să se afle între noi. Georgia nu mă mai privi în ochi şi avu
grijă ca până-n clipa plecării să se afle pe partea cealaltă a maşinii. Soarele avea să-i decoloreze amintirea
ca pe o fotografie veche în care, până la urmă, figurile nu mai pot fi identificate. Motorul tuşi de câteva
ori şi pomi. Mercenarul luă poziţia de drepţi, salutând. Prăjinile britanice îl imitară. Mi-a venit să râd, dar
văzând-o pe Georgia cocoşată deasupra volanului, m-am stăpânit. Oricum, supărarea zburase, iar Porta
mă readuse la viaţă demonstrând încă o dată că Berlinul naşte bărbaţi întreprinzători. - înainte de „la
revedere", dragele noastre prietene, un ultim gest de bunăvoinţă. Trecu repede pe lângă Trish şi Sara, apoi
se opri câteva clipe în dreptul Georgiei, acoperind-o. Când se întoarse la mine şi desfăcu palma, ţinea în
ea trei perechi de petliţe ale WAAC. - la-le, tinere! Ele pot constitui piesele de bază ale unei colecţii
viitoare de mare valoare. Le-am luat bucuros. Jeepul porni în trombă. Peste un minut îl pierdurăm din
vedere. Peste alte cincisprezece minute luase- răm urma Regimentului 26 PanzerGrenadiere şi totul se
risipea mai uşor ca un fum. - Sven, îmi zise Micuțul, atârnând peste marginea turelei, Heide spune că
mâine seară ne scăldăm în havuzurile Alexandriei, halim şerbet de trandafiri şi fngem arăboaice la proţap.
Ce-s alea havuzuri? - Ceva ca nişte hârdaie mai mari, dar în care nu grohăie porci ca tine, răspunse Heide.
Soarele îi făcuse şi lui de petrecanie, cu toate că nu se abătuse nici măcar cu o jumătate de milimetru de la
litera regulamentului sau de la instrucţiuni. Consuma exact atât cât scria la carte din raţia zilnică de apă,
exact la orele indicate. Tunica lui era încheiată până la ultimul nasture, pentru a nu permite pierderile de
lichid prin evaporarea rapidă a transpiraţiei. împotriva arsurilor folosise vaselină de la pinloane, dar
nisipul care se lipise de faţa lui îl scotea din sărite. încăierarea plutea în aer şi probabil că nu aştepta decât
o scurtă oprire. - Ce-aţl găsit acolo? îl iscodi Moşul pe Mercenar. - Nu cred că vrei să-ţi spun adevărul, îi
răspunse acesta. Moşul dădu din umeri. N-avea nici un sens să zgândăre nebunia latentă, atâta vreme cât
nimeni din grupa sa nu avea de suferit din pricina ei. -Am găsit urme de conduri, cântă Porta. Am o
memorie vizuală extra, erau urmele cadânei lui Barcelona. La noapte vine în vizită, să se înscrie la o
poştă.
Icnetul lui Barcelona acoperi zgomotul motorului. încă nu se vindecase de amintirea nopţilor interesante
petrecute în ultimul gurbi care-l adăpostise. - Vine, aprobă hohotind Micuțul, şi ia la spălat lenjeria
ofiţerească a lui Heide. Lenjeria intimă. Dac-o putea să i-o mai dezlipească de pe piele. Cu asta buclucul
era gata, ca o grenadă căreia i-ai scos cuiul. Nu mai era nevoie de nici o oprire a regimentului. Heide
scoase un urlet şi încercă să-l îmbrâncească pe Micuţ de pe turelă, dar se dezechilibra, întinzându-se pe
blindajul încins ca o plită. Pentru câteva secunde, înţelese ce simte un ou de găină pus la prăjit în tigaie.
Urlă din nou. în vremea asta, Micuțul îşi facu vânt ca să-i sară cu ambii genunchi pe spinare şi să-l
storcească, aşa cum ar fi făcut cu o broască. Un arbitru absolut neutru interveni în ultima clipă şi-i
despărţi. Nu era Bătrânul. Era obuzul unui tun antitanc de 88 de milimetri care rată tancul din fruntea
coloanei, trecu cu un vuiet de groază pe lângă noi şi spulberă un camion o sută de metn mai încolo. Cei
trei oameni din cabină fură sfârtecaţi în mii de bucăţi, iar suflul exploziei ucise încă doi soldaţi care se
ascun- sesera la umbra prelatei pentru o partidă de cărţi şi adormiseră fară grijă, legănaţi de hurducături.
Intr-o clipă se dezlănţui infernul. Coloana se sparse şi se risipi, turelele începură să se rotească în căutarea
agresorului. Toată lumea răcnea. Nimănui nu-i surâdea ideea de a se bronza mai mult decât se cuvine, la
flăcările unui proiectil incendiar. Apoi veni cel de-al doilea obuz. De data asta el explodă la zece metri în
faţa Panzerului nostru. Micuțul căzu prostit în fund, cu sângele şiroindu-i pe nări, spre satisfacţia lui
Heide, căruia i-ar fi plăcut să pună el însuşi la pământ matahala. Spre cinstea lui, îl apucă totuşi pe Micuţ
de urechi şi-l scutură ca să-şi revină din sperietură.
- Asta-i prea de tot, mormăi Micuțul printre flegme. N-am să aştept să-mi tragă orice prostănac şuturi!
Deocamdată însă, încasase bobârnacul. Pentru că lovitura ne fusese în mod evident adresată, am luat-o ca
pe un afront personal. Cel de-al treilea obuz rupse şenila din dreapta a unui tanc de lângă noi,
imobilizându-l. Echipajul se năpusti afară înjurând. Cel de-al treilea obuz semnă şi condamnarea la
moarte a celor care se jucau cu tunul antitanc, pentru că în clipa următoare toată lumea era lămurită şi
trăgea spre ascunzătoarea lor, acum inutilă. Aşteptaseră pitiţi într-o scobitură a hamadei, după un parapet
de bolovani din care mitralierele grele smulgeau aşchii cu un vaier de groază. Tancul din spatele noastre
ambala puternic şi o luă din loc într-un nor de fum şi praf care-i dădea un oarecare avantaj asupra
ochitorului. Intenţiona să se apropie direct, destul cât să poată plasa un obuz bine simţit, evitând ocolurile
care i-ar fi expus flancul. Din câte-i ştiam pe băieţi, le-ar fi plăcut chiar să facă economie de muniţie şi să
rezolve totul cu şenilele. Nimic nu e mai plăcut pentru urechea tanchistului decât groaza celui care până
mai adineaori pândea cu aruncătorul de grenade ori în spatele unui tun antitanc. Regimentul 26 Panzer-
Grenadiere încetase focul. Asistau cu toţii la un mic spectacol şi pentru nimic în lume n-ar fi vrut să-l
strice intervenind. Servanţii tunului antitanc asistau şi ei la un spectacol în care erau personajele
principale. Spectacolul propriei morţi. Nu avuseseră decât trei obuze. Ce-i determinase să rămână în urmă
şi să ne pândească cu trei nenorocite de obuze, numai bunului Dumnezeu îi mai puteau mărturisi, dacă
avea timp să-i asculte. Pe noi motivele lor nu ne interesau. Atunci un răcnet general cuprinse din nou
Regimentul 26 Panzer-Grenadiere. Cei care nu.apucaseră locuri în rândul întâi se ridicară pe turele
agitându-se.
- Unde-i Creutzfeldt? întrebă într-o doară Moşul. Micuțule! Repetă întrebarea după o secundă, ceva mai
neliniştit. Dar noi ne lămuriserăm între timp. I l-am arătat pe Micuţ la o sută de metri de noi şi vreo
douăzeci de cei trei englezi ascunşi în spatele tunului, care-l urmăreau şi ei cu gurile căscate, neînţe-
legând nimic. Luase un start formidabil, de îndată ce-şi revenise din şocul exploziei, şi nimic, nici măcar
nisipul nu-i încetinea goana. Era nebun de furie. - Creutzfeldt, înapoi! urlă Moşul, dar vocea lui fu
acoperită de alte câteva sute, ce încurajau acţiunea namilei. Micuțul se năpusti în mijlocul „lighenaşelor",
care încremeniseră, parte de mirare, parte de spaimă. Cel mai masiv dintre englezi se dezmetici şi îi
înfipse mâinile în gât. Era ca şi cum ar fi încercat să sugrume un trunchi de copac. Pumnul Micuțului îl
izbi în piept, tăindu-i respiraţia. Ceilalţi doi adversari se pomeniră apucaţi de gulere şi capetele li se
ciocniră ca două ouă. Apoi nu se mai văzu decât o învălmăşeală de mâini şi picioare. Nisipul zbura în
toate părţile. îl auzirăm pe Micuț înjurând satisfăcut. Mai târziu ne povesti că unul dintre englezii doborâţi
în nisip încercase să-l muşte de picior, însă din pricina pielii groase îşi pierduse un dinte de aur. Apoi
văzurăm cu toţii Panzerul care plecase să-i execute pe englezi.' Se oprise la vreo cincizeci de metri lateral
dreapta faţă de amplasamentul tunului antitanc. De la distanţa aceea putea să nimerească şi ochiul din
dreapta al unei muşte. Ţeava turelei tremură imperceptibil câteva clipe, căutând perfecţiunea. Era evident
că nu-l văzuseră pe Micuț şi că acesta avea să fie transformat, o dată cu partenerii săi de box, în bucăţi
mai uşor de transportat. în război, împuşcarea din greşeală a unui camarad nu mai este de mult o noutate.
- Opreşte! strigară sute de glasuri. Nu trage!
Glasurile erau prea firave pentru a putea penetra blindajul tancului şi a le distrage cât de cât atenţia
băieţilor de la prada lor. Căci, la urma urmei, nu vedeau altceva decât o încăierare între nişte englezi
aroganţi. Aroganţa, o ştie oricine, se plăteşte scump. - Micuțule, păzea! ne-am schimbat noi obiectivul.
Şterge-o de-acolo, în clipa asta! Nici prin cap nu-i trecea. Fusese prea furios, iar acum se distra prea bine.
Preluase controlul situaţiei, împărţind cu generozitate palme, pumni şi şuturi, când Panzerul trase. Un
singur obuz. Susţinătorii Micuțului amuţiră pe loc. Tunul de 88 zbură prin aer, ca o jucărie de tinichea şi o
dată cu el câteva resturi omeneşti şi zdrenţe. Un geamăt general izbucni din piepturi. Ne-am năpustit spre
locul exploziei fară să mai aşteptăm vreun ordin. Voiam să adunăm ce mai rămăsese din Micuț şi să-i
organizăm funeralii adecvate. Nu-mi trecea prin minte nimic potrivit pentru un necrolog pe măsura lui. în
deşert nu e mare lucru să fii îngropat. Mai greu e să atingi eternitatea în propriul tău mormânt. Vântul te
dezveleşte necontenit, tulburându-ţi somnul şi expunându-te privirilor indiscrete ale şerpilor şi unora
dintre gândaci. Soarele îţi topeşte mădularele, apoi le usucă încet şi temeinic. în cele din urmă, nu mai
rămâne nimic din tine, în afara unei cruste cenuşii. în mijlocul deşertului, oricât de mult loc ai avea, nu-ţi
pot înălţa un monument. Cel mult o cruce improvizată la repezeală, din capacul sfărâmat al unei lăzi de
muniţie. Pe una din scânduri, cineva scrijeleşte cu vârful baionetei un nume de care nu mai ai nevoie şi
anul morţii. Dacă omul cu baioneta ţi-a fost cât de cât apropiat, el cunoaşte şi anul în care te-al născut. La
scurt timp după ce camarazii tăi au şters-o în mare grabă, goniţi de inamic, crucea se năruie şi dispare în
nisipul care nu-şi înceteză curgerea nici măcar o secundă. Când fumul se risipi şi Moşul sări afară din
tanc, Micuțul se sculă tuşind. Dădu la o parte jumătatea de corp omenesc care căzuse pe el şi-i stânjenea
mişcările, apoi, printre înjurături, se scutură de nisip. - De ce naiba aţi tras? zbieră vesel când ajunserăm
lângă el. Mă descurcam şi de unul singur. îl înconjurarăm, bucuroşi, în uralele regimentului. Tot mai mulţi
soldaţi veneau să-l bată pe spate şi să-i strângă mâna. l-am strigat partea noastră de felicitări în ureche, dar
el dădu din cap cu un zâmbet tâmp, fără să priceapă nimic. Explozia îl asurzise de-a binelea. Avea să-şi
mai revină de-abia după o săptămână.
CAPITOLUL 4 Aniversarea lui Julius Heide
Locotenentul Konrad a murit la douăzeci şi patru de ani şi trei luni. l-au trebuit deci douăzeci şi patru de
ani pentru copilărie, şcoală şi toate celelalte. A trebuit să împartă cei douăzeci şi patru de ani astfel încât
să-i ajungă pentru întâlnirile cu câteva colege de clasă, excursiile pe munte, partidele de fotbal cu echipa
liceului, orele petrecute prin biblioteci, filme, călărie. A trebuit să facă loc şcolii militare, perioadelor de
Instrucţie, orelor de trageri, permisiilor. în douăzeci şi patru de ani, locotenentul Konrad nu a văzut prea
multe locuri. A văzut orăşelul natal, Kelheim, sau aşa ceva, undeva pe Dunăre, Munchenul și
împrejurimile, cât timp a stat în şcoala militară, Mediterana, la prima și ultima Iul călătorie pe mare și
deşertul Sahara, despre care citise în copilărie, ascuns în podul casei părinteşti. Dacă în douăzeci şi patru
de ani locotenentul Konrad a trebuit să îngrămădească o mulţime de întâmplări de-ale vieţii, idtima
săptămână şi-a dedicat-o unei activităţi unice. Locotenentului Konrad l-a trebuit o săptămână întreagă
pentru a muri. Am crezut cu toţii că va avea nevoie de mult mai puţin. Rănile îngrozitoare care-i
transformaseră corpul în carne vie ne dădeau dreptul să credem asta. El însă a petrecut o săptămână
întreagă pe marginea prăpastiei care este moartea, privind în jos și scoţând din când în când câte un
geamăt. După ce a gemut pentru ultima oară, am răsuflat cu toţii uşuraţi ca şi cum am fi scăpat de o
povară prea grea pentru spinările noastre. Am răsuflat uşuraţi pentru că în fiecare seară ne rugam pe furiş
ca ea să fie ultima pentru locotenentul Konrad şi asta ne făcea să ne simţim insuportabil de ticăloşi. Când
el a murit, n-am mai avut pentru ce să ne rugăm. Decât poate pentru ca sfârşitul fiecăruia dintre noi să nu
semene cu cel al locotenentului. Acum Locotenentld Leuwe trebuia să trimită mamei Iul Konrad o
scrisoare plină de minciuni gogonate cu privire la moartea celui mai mic dintre cei trei fii ai săi. Leuwe
avusese norocid şi ghinionul de a-i fi prieten foarte apropiat. Bucurându-se de ajutorul unor cătane cu
experienţă în domeniu, aşa cum erau Moşul, Porta şi Mercenarul, locotenentul Leuwe avea să-l expedieze
mamei lui Konrad următoarele: „Mult stimată doamnă Konrad, Cu mândrie vă aduc la cunoştinţă că fiul
dumneavoastră s-a comportat ca un erou, făcând sacrificiul suprem în slujba patriei şi a poporului german.
El a căzut la datorie, în timpid unui asalt, încurajându-și oamenii până în ultima clipă, făcând minuni de
vitejie în fata camarazilor săi şi a duşmanilor cuprinşi de spaimă. Ultimele sale cuvinte au fost dedicate
gloriosului nostru Flihrer și dumneavoastră, doamnă. Dumnezeu să-l odihnească pe erou și să vă
răsplătească pentru binele pe care l-aţi făcut naţiunii, aducându-l pe lume!" în realitate lucrurile se
petrecuseră mult mai simplu. Nu fusese nici un asalt, nu fuseseră minuni de vitejie şi nici duşmani
cuprinşi de spaimă. Nu fusese decât o grenadă ascunsă sub buşonul rezervorului de benzină al unuia
dintre camioanele abandonate de un batalion neozeelandez. Se împotmolise în nisip cu roţile din spate şi
nu-şi mai bătuseră capul să-l recupereze. II lăsaseră cu motorul mergând, după ce-i goliseră baia de idei,
astfel încât, după o jumătate de ceas nu mai era decât o rablă. Locotenentul Konrad nu aşteptase ca
oamenii mai experimentaţi din subordlnea sa să-şi facă treaba cum se cuvine, adulmecând fiecare colţişor
al camionului pe care neozeelandezii li-l făcuseră cadou. Lui i se păruse că soldaţii sunt fricoşi şi lipsiţi de
vlagă şi au nevoie de un exemplu personal. în consecinţă, sărise ca ars să le dea o mână de ajutor,
inspectând ceea ce considerase ca fiind cel mai important lucru - rezervorul de benzină. Un bun exemplu
personal tot le dăduse, când transformăndu-se într-o torţă vie se zbătuse uriând\ timp de treizeci de
secunde, până ce reuşiseră să-l prindă şi să-l stingă. N-aveau să uite niciodată că rezervorul de benzină al
unul vehicul abandonat înseamnă moarte sigură. Erau în avangardă. Nu l-au putut trimite în spatele
frontului şi nici n-au avut curajul să-i tragă un glonţ în cap. L-au purtat cu ei timp de o săptămână. De
douăsprezece ore îi încercuiserăm pe cei patruzeci de englezi și din când în când, ca să treacă vremea,
împuşcam câte unul, care nu mai rezista terorii şi încerca să străpungă cercul de fier. Toată lumea privea
cu invidie arma cu lunetă a Iul Joseph Porta, o puşcă Lee-Enfield, de captură. Pentru el vânătoarea era cu
adevărat o plăcere. Veniseră la adăpostul nopţii, nouăzeci de duri din Long Range Desert Group, cu feţele
vopsite în negru, flăcăi vânjoşi, care nu ştiau ce e mila, dar se pricepeau de minune să arunce baioneta, de
la zece metri, în ochiul unei santinele sau să zugrăvească pereţii unui corp de gardă cu sângele vreunui
pluton de Italieni gură cască. Dar înaintea lor, sute de bombardiere Lancaster măcinaseră periferiile
Tobrukului, căutând să transforme minele în ruine. La adăpostul bombardamentului, băieţii lui Churchill
îi măcelăriseră pe italieni şi reuşiseră să ajungă aproape de bateriile care nu lăsau nici măcar o scrumbie
să se apropie de malul african al Mediteranei. Italienii trag mai bine cu mandolina decât cu pistolul, și
când vreun ofiţer de-al lor iese pe stradă, plutoanele se clatină orbite de lustrul cizmelor sale. De aceea,
atacul LRDG-ulul a semănat mai mult cu un asasinat. Era ca şi cum un grup de „nenea răi" tăbărâseră
într-o tabără de şcolari. Alarma aeriană a spart aniversarea lui Heide. Chiar dacă uneori ne gândim să-l
spânzurăm de ţeava tancului şi să-l trimitem în recunoaştere călare pe un obuz, ca pe celebrul baron
Mlinchausen, o aniversare nu poate fi trecută cu vederea. De data asta Heide se hotărâse să sărbătorească
un an de când îşi jurase că într-o bună zi va ajunge ofiţer. Locul ales pentru petrecere era un stabiliment
atât de plin de păduchi, încât lighioanele mutau din când în când câte o masă sau un scaun care nu erau
aşezate acolo unde le convenea lor. Cârciuma se numea La bravul german şi era ţinută de un arab mai
şmecher şi mai priceput într-ale propagandei decât Goebels însuşi, cu care l-am identificat curând. Dacă
noi am fi şters-o într-o bună zi, cu coada între picioare, probabil că localul ar fi fost rebotezat la iuţeală La
bravul englez şi ar fi mers la fel de bine. Băutura analizată temeinic prin ordinea de zi a adunării era votca
rusească. Până să se termine prima ladă, am reuşit să urmăresc logica explicaţiei lui Porta cu privire la
felul întortocheat, dar palpitant şi plin de învăţăminte, prin care câteva zeci de sticle, destinate unui
membru marcant al partidului nazist de la Berlin, părăsiseră împrejurimile Kievului, străbătuseră
România şi Bulgaria, violaseră neutralitatea Turciei şi, împrumutând ceva din măreţia piramidelor
egiptene, poposiseră pe masa noastră. Gerul iernii ruseşti sărea de sub fiecare dop şi mai îndulcea puţin
arşiţa africană.
- Aşa că vezi, îmi spuseră cei trei Porta care-mi jucau înaintea ochilor, trebuie să-i trimit o scrisoare
grangurelui, sau măcar o confirmare de primire, ceva. Este o chestiune de onoare pentru mine, pe care nu
o pot neglija. Heide îi dădu dreptate, adăugând că primul care mai soarbe o picătură din preţioasa licoare,
înainte ca scrisoarea să fie concepută, semnată de toţi cei de faţă şi expediată, va fi împuşcat de propria lui
mână. Cât timp vorbi el, Micuțul dădu pe gât o sticlă întreagă. Heide îl iertă. In schimb puse Coltul la
tâmpla Feldwebelului ScHeide, de la aprovizionare, care se aproviziona şi dânsul vârtos cu votcă. Degetul
apăsă trăgaciul. Răsună un clănţănit sec, explicabil prin lipsa încărcătorului. ScHeide emise un scâncet şi
leşină de frică. Micuțul îl purtă în braţe până la ieşire, azvârlindu-l apoi în stradă. Când porniră să se
tânguie sirenele şi explodară primele bombe, Porta se trezi de-a binelea. - Goebels, zbieră apucând
cămeşoiul cârciumarului, dacă englezii ciobesc o singură sticlă, n-am să mai pot scoate capul în lume şi n-
am să-mi mai pot privi camarazii în ochi. Unde-ţi ascunzi comorile în timpul bombardamentelor, Ali-
Baba? Tremurând, arabul ridică un chepeng ascuns de straturile de jeg ale podelei şi coborî înainte, să
facă lumină. L-am urmat fiecare cu câte o ladă de votcă. Barcelona îi smulse proprietarului lampa. Mări
fitilul. în clipa următoare am înţeles de ce prefera cârciumarul întunericul în prezenta noastră. Vizuina era
cel mai bine garnisit depozit de bunătăţi pe care-l văzusem de la începutul campaniei. Conserve nemţeşti,
britanice, americăneşti. Vinuri franţuzeşti, coniac, brânzeturi olandeze. Şunci, somon afumat, icre de toate
culorile, bine păstrate într-un strat gros de sare şi câte altele. Porta muri şi învie de bucurie.
Din fericire pentru arab, Moşul coborî şi el val vârtej şi ne dădu pe toţi afară pentru a ne mâna în faţa
locotenentului Leuwe. - Dacă lipseşte o singură sticlă când ne întoarcem, îi spuse Mercenarul
cârciumarului, am să fac un delicios „Bloody Mary" cu sângele tău, amicei LRDG-ul eşuase în tentativa
sa. Vedete rapide îi aşteptau pe băieţi aproape de mai, riscând să fie scufundate, pentru a-i îmbarca şi a-i
duce la mămicile lor. Numai că între ele şi ei ne aşezaserăm noi, mândria armatei germane, în frunte cu
Micuțul Creutzfeldt. Micuțul înşfăcase totuşi în ultima clipă una dintre sticlele de votcă. Lichidul îi sporea
precizia tirului. - Sven, mă interpelă Barcelona, cum îi deosebim pe englezi de italieni? Văd că se îmbracă
la acelaşi croitor. Mulţi dintre membrii comandoului îmbrăcaseră uniforme nemţeşti şi italieneşti pentru a-
şi duce la bun sfârşit misiunea. - Habar n-am. Porta, ai vreo idee în privinţa asta? - Putem să-l trimitem pe
Măruntei travestit în cadână. Italienii veritabili se vor înghesui să-i facă curte şi să-i pipăie nurii, în vreme
ce englezii se vor demasca, ridicându-se politi- coşi ca să-i cedeze locul. Poc! încă un nefericit se prăbuşi
pe spate, cu o gaură fumegând în mijlocul pieptului. Reflectoarele cercetau cu fereală perimetrul în
interiorul căruia se adăpostiseră cei din LRDG, fiindcă ştiau şi ei să ochească o ţintă atât de precisă cum e
orice sursă de lumină în mijlocul nopţii. - De ce nu-i scoatem de-acolo? se impacientă Micuțul. - Ăştia nu
sunt recruţi, îi răspunse Mercenarul. N-ai să vezi nici un „lighenaş" acolo, ci numai berete. Cel mai
pipernicit dintre ei te poate scărpina pe spinare cu propriul tău picior.
Italienii aduseră în cele din urmă un tanc uşor, care se puse imediat pe treabă, expediind obuz după obuz
spre reprezentanţii Albionului. Dar după cea de-a douăsprezecea lovitură, când nici cei mai încăpăţânaţi
dintre noi nu credeau că printre ruine ar mai fi supravieţuit vreo formă de viaţă, am văzut flacăra de la
gura unui lansator de grenade şi tancul italian îşi cântă ultima canţonetă înflăcărată. Trei macaronari se
prefăcură în scrum. - în curând vor rămâne fără muniţie, pronostica Moşul. Au venit pregătiţi doar pentru
o lovitură de pumn. O problemă greu de rezolvat în luptă este să-l determini pe inamic să-şi consume
muniţia fără folos. Nu te încălzeşte cu nimic dacă el îşi risipeşte gloanţele pe pielea ta. Puţin după miezul
nopţii, Porta se plictisi de vânătoarea de oameni aducându-şi aminte că pentru un bun om de afaceri
timpul înseamnă bani. Lăsă puşca jos şi, scotocindu-se prin buzunare, scoase pachetul de cârti soioase,
care avuseseră o carieră cel puţin la fel de glorioasă cu cea a stăpânului, participând la toate campaniile.
într-o clipă, mirosul lor specific, ceva mai dulce decât al prafului de puşcă, se răspândi în întuneric,
adunându-i pe cunoscători de prin unghere, cotloane şi locaşuri de tragere. Intrară în competiţie Porta,
Micuțul, doi tanchişti din compania a doua şi un marinar italian, cu privirea melancolică, pe care petecele
de mare, strălucind în bătaia lunii, o atrăgeau permanent. După o scurtă consfătuire, aleseră drept probă a
talentului lor ieşit din comun pocherul, iar drept teatru de operaţiuni adăpostul oferit de ghizdurile unui
havuz secat. Deschiderea fu fixată la o marcă. Porta încercă să-l mobilizeze pe Micuţ pentru a-l curăţa pe
italian, în ideea că, la întoarcerea pe frumoasele plaiuri ale peninsulei, acestuia n-aveau la ce să-i
folosească mărcile. Dar mai lesne ar fi convins un şoarece să înghită pisica, decât pe Creutzfeldt să
lucreze în folosul micii comunităţi germane de la masa de pocher. Micuțul luă jocul pe cont propriu şi
curând pierdu o sumă considerabilă. Porta începu să se teamă pentru vieţile celorlalţi jucători. Din când în
când scăpărau o brichetă, ca să poată vedea cartea care mătura potul. Astfel, nimeni nu se miră când, la
mâna a cincea, un glonţ lovi şarpele de piatră din mijlocul havuzului, la un metru de ei, şi-i smulse din bot
dopul de lemn care împiedicase apa să curgă. Se scuturară înjurând, dar melancolicul italian puse dopul la
loc, fredonând încetişor unul din cântecele lui. Un alt glonţ trecu şuierând, când Porta reuşi o chintă, cu o
damă care-i venise pe bune şi un valet gelos, ascuns la pândă în carâmbul bocancului. Apoi englezii se
liniştiră, manifestând o toleranţă meritorie pentru un joc inventat de aliaţii lor yankei. Erau chibiţi
perfecţi. La a opta mână, după ce şoptiseră „pas" de mai multe ori, potul urcase spre o sută de mărci.
Micuțul îşi aduse baioneta mai în faţă, pe centură, aşa, pentru orice eventualitate. Marinarul ceru trei cărţi,
Porta una, iar ceilalţi doi tanchişti se aruncară. - Cărţi, Creutzfeldt? făcu berlinezul. Micuțul îi mulţumi
frumos, însă refuză să ceară cărţi, fiind servit. Filă într-adevăr o minunăţie de ful, trei optari spăşiţi în faţa
a două rigi. Sufla greu, ameţindu-i şi pe ceilalţi cu respiraţia sa parfumată de votcă, abia abţinându-se să
nu chiuie. în materie de disimulare era la fel de subtil ca un bivol în faţa troacei. Italianul ceru încă zece
mărci, mai mult ca să se afle în treabă, iar Micuțul se repezi să i le dea, adăugând cu mărinimie de la el
încă cincisprezece. Joseph Porta, care între timp îşi aranjase o nouă chintă, îşi bătea capul să încerce încă
o dată o alianţă cu Micuțul.
- Ce tot mă înghionteşti? se miră acesta ca prostul. Nu e rândul meu să vorbesc. Atunci unul dintre
tanchiştii care ieşiseră din joc sâsâi, atră- gându-le atenţia. Tensiunea jocului atinsese punctul culminant,
însă erau prea soldaţi ca să nu sesizeze un avertisment real şi mai ales să nu-l ia în seamă. îşi ţinuseră
armele la îndemână. - Ce poate să fie? şuşoti Micuțul la urechea lui Porta. - Parada cârtiţelor decorate cu
„Crucea de fier", îi răspunse acesta în doi peri. Sau un şoarece care a învăţat să zică Hellol Era un zgomot
ciudat, un fâsâit intermitent. Din când în când parcă se rostogoleau nişte pietricele. Porta se dumiri
primul, urmat de italianul care făcuse nişte ochi cât cepele. Se mişcară numai câţiva centimetri, ca să nu
piardă nici o picătură din zgomotul acela care putea să însemne moartea fiecăruia dintre ei. - Dă Doamne
să nu fie vreun şarpe, făcu Micuțul din nou. Urăsc şerpii dacă nu-şi pun pielea la bătaie pentru o pereche
de pantofi eleganţi. Era evident că n-avea să tacă de bună voie. Porta îi tăie răsuflarea cu un ghiont bine
plasat. Apoi un scrâşnet metalic le zburli părul pe ceafă. într-o clipă fură la faţa locului. Era, după cum se
aşteptaseră, o iscoadă. Venise printr-unul dintre nenumăratele canale, cărora nu le mai ţinea nimeni
socoteala. Acolo era raiul şobolanilor, al milioanelor de animale, la fel de inteligente ca oamenii se zice,
care nu ieşeau la suprafaţă decât când se înmulţeau peste măsură şi foamea le îndemna să târască în adânc
vreo câteva pisici, ba chiar şi copii. în rest, se mulţumeau cu câte un mort necunoscut, azvârlit de rivali
cruzi, cu o gaură de cuţit în spinare, sau o gură suplimentară sub bărbie.
Canalul ăsta ieşea chiar în havuz, printr-un grătar metalic pe care iscoada nu-l îndepărtase cu destulă
abilitate. Porta, Micuțul, marinarul şi ceilalţi erau stane de piatră, figuri pe un basorelief ce ornamenta
ghizdurile havuzului. Luna le arăta tot ce voiau să vadă. Mai întâi, din gaura ca o pată de întuneric se iţi
un fes de lână neagră, apoi iscoada întinse braţele şi îndepărtă definitiv grătarul, de data asta fără zgomot.
îşi roti capul încet, ca să nu scape nici un amănunt. Numai albul ochilor străluci în întuneric. Acolo nu se
putuse mânji cu funingine. Venise să cerceteze dacă drumul e liber pentru ceilalţi tovarăşi ai săi, câteva
zeci. Dar deocamdată nu-l însoţise decât unul singur, un băieţandru impulsiv, care-l grăbi, îndemnân- du-l
să iasă din vizuină. Apărură umerii, pieptul, şoldurile. Ca să nu scoată nici un clinchet, îşi ţineau
pumnalele în dinţi. Renunţaseră la Stenuri, pentru pistoale. Cum Heide tocmai achiziţionase, Dumnezeu
ştie de unde, un Colt, nu m-aş fi mirat ca ei să mânuiască nişte Mausere. - Porta, zise Micuțul cu voce
tare, mai stăm mult aşa? Mi-a amorţit fundul. Iscoadele săriră ca muşcate de şarpe. Cel mai tânăr scăpă
pumnalul, care zdrăngăni pe piatra havuzului. Micuțul se aplecă galant, îl culese şi îl înfipse cu putere în
umărul proprietarului. Pârâitura osului, foşnetul sângelui şi geamătul victimei se contopiră într-o furtună
de o clipă, în felul ăsta, tânărul putea fi sigur că nu-şi va mai pierde pumnalul. Cel mai în vârstă le dădu
ceva de furcă. Dar până la urmă italianul îi puse o piedică, iar ceilalţi se aruncară deasupra lui,
imobilizându-l. Operaţiunea se soldă cu o sprânceană de-a lui Porta smulsă şi un deget rupt pentru
tanchiştii companiei a doua. în tot acest interval de timp, italianul nu încetase să-şi fredoneze canţoneta
preferată.

- Ce facem cu ei acum? se minună unul dintre tanchişti. - îi ducem la statul-major, răspunse celălalt.
Vedeau probabil pentru întâia oară nişte englezi vii, de aproape. De aceea Porta le scuză neghiobia care-i
îndemna să ia hotărâri pripite. - Domnilor, să nu uităm pentru ce suntem aici. Să nu lăsăm inamicul să ne
dea planurile peste cap. Şi făcu semn către grămăjoarele de cărţi pe care le abandonaseră. într-o clipă, cei
doi chibiţi neaşteptaţi fură legaţi fedeleş cu ce se găsi la îndemână, procopsiţi cu câte un căluş, iar
marinarul rostogoli un bolovan greu, astupând gaura prin care ieşiseră. Doi invitaţi erau prea de ajuns la o
astfel de reuniune. - Trebuie să facem ceva cu ăsta, sugeră unul dintre tanchişti, mdicându-l pe băieţandrul
rănit. Porta, amicul tău i-a înfipt pumnalul până-n plasele. - Dacă nu-l scoţi din rană, rana nu va sângera,
spuse simplu Porta. Dacă scoţi pumnalul, va trebui să-i aplici un pansament de compresie şi să î-l ţii chiar
tu. Sau poţi să scoţi pumnalul din rană şi să-i tai beregata. Dintre toate, asta mi se pare soluţia cea mai
simplă şi mai rapidă. Oricum, nu vă impacientaţi, nu facem decât câteva mâini. - Mama mia, se închină
italianul, aşa jucători înrăiţi n-am mai pomenit în viaţa mea! Tanchistul n-avea chef să facă pe dădaca. îşi
recuperară cărţile. Potul rămăsese neatins, deocamdată o sută douăzeci şi cmci de mărci, cu tendinţe de
creştere, într-adevăr, orbit de chinta pe care o trişase, Porta plăti pretenţiile italianului şi pe ale Micuțului
şi se pregăti să mai pună şi de la el. La război, ca la război! Băgă mâna în buzunar. - Porta, zise Micuțul,
englezul ăla bătrân se agită tare lângă tine. Să-i fac o anestezie locală? Ar putea să-l ţină până la sfârşitul
războiului.
Porta, care ştia prea bine ce efecte are un pumn de-al Micuțului în moalele capului, se întoarse să vadă
dacă merită să răspundă afirmativ. Aşa era, englezului îi ieşiseră ochii din orbite şi făcea spume la gură.
Ba chiar îl lovi de vreo două ori cu piciorul în buca dreaptă. Iar Porta, în loc să se supere îl privi cu
bunăvoinţă, întinse mâna şi smulse căluşul improvizat. - Eşti nebun, şuieră unul din tanchişti. O să ne
trezim cu o grămadă de public aici, jumătate de-ai noştri, jumătate de-ai lor. - Sunt sigur că amicul meu
are ceva important să-mi comunice, se opuse Porta. - Adevărat, spuse englezul în nemţeasca cea mai
curată, nu pot să suport când stau lângă un ageamiu. Eşti sigur că ştii să joci cartea asta, kraut? Urmară
secunde lungi de tăcere. Micuțul, mulţumit de fulul din mână, se întrebă de ce englezii, despre care se
spune că sunt oameni manieraţi, îl poreclesc pe el ba hun, ba kraut (varză)? - Joacă tu mâna asta, îi spuse
Porta englezului. Te împrumut eu. întotdeauna sunt gata să învăţ ceva de la un om priceput. Englezul
aşteptă cu ochii strălucind să i se desfacă legăturile. Luă cărţile lui Porta în mână. Apoi aruncă o privire
semnificativă către mai tânărul său coleg de captivitate. Porta îi smulse şi aceluia căluşul. - E-n regulă,
Jack, e-n regulă, bătrâne, spuse acela, respirând cu poftă. Nu te sinchisi de mine, mai rezist câteva minute.
Ştiu că nu poţi să te ab(ii când vezi cărţile. - Zece mărci ale tale, îi zise Jack Micuțului, şi cincisprezece
ale tale, italianule, la care mai vin şi eu cu cincizeci. Ai fi putut auzi foşnetul Căii Lactee. Micuțul se
sperie deodată şi aruncă bunătate de ful. Italianul se sperie şi el, dar la capătul unui raţionament. Conform
acestui raţionament, Porta, care ceruse două cărţi, intrase în posesia unui careu. Marinarul se aruncă şi el.
Cacialmaua englezului reuşise. Din păcate, pentru cealaltă cacialma, în urma căreia patruzeci de LRDG ar
fi trebuit să scape prin canal, nu-i veniseră cărţile potrivite. Când veniră să-i ia pe cei doi englezi, spre
necazul tanchiş- tilor de la a doua, care tare ar fi vrut să-i predea ei, contra unor decoraţii de tinichea,
Porta îl bătu pe umăr pe iscoada mai în vârstă. - Mulţumesc din suflet, Jack. Dacă treci vreodată prin
Berlin, să-mi aduci aminte să-ţi dau o bere cum n-ai băut în viaţa ta. Dar spune-mi, unde ai învăţat
nemţeşte atât de bine? Jack dădu din umeri. - înainte de război am jucat luni de zile pocher, la Baden
Baden, cu nişte nemţi. Cineva din statul major, chinuit de insomnie, facu o plimbare şi cuprins de
inspiraţie îi ordonă locotenentului Leuwe să ia cu asalt ruinele în care se adăpostise comandoul englez.
înţelegând că trebuie să facă oarecare concesii oamenilor care urmau să-şi pună vieţile în bătaia
automatelor Thompson, ofiţerul superior promise o intervenţie a pionierilor. Aceştia urmau să arunce în
aer resturile zidului frontal, care constituia cheia sistemului de apărare inamic. - Domnule locotenent,
comentă Moşul, în felul ăsta n-o să facem decât să sporim numărul pierderilor. De ce nu puneţi artileria
pe ei? - Beier, dădu din umeri locotenentul Leuwe, ştii la fel de bine ca mine că ordinul se execută, nu se
discută. Pentru că ne cunoaştem de mult, pot să-ţi spun două lucruri. în primul rând, nu e un secret pentru
nimeni că infanteriştii buni rezistă oricărui tir de artilerie. Şi ăştia de-ai ci sunt ai naibii de buni. în al
doilea rând, superiorii noştri nu agreează ideea unei lovituri cu o forţă net superioare. Ei vor să
demonstreze că nu e nimic de capul britanicilor şi să câştige astfel un avantaj psihologic. - Doamne -
Maica Domnului! se închină Moşul. - Nu-mi plac demonstraţiile, mârâi Micuțul. Pionierii îşi făcură
apariţia, prea puţin încântaţi de ceea ce urma. Locotenentul care-i comanda era de-o vârsta cu Leuwe, însă
părea născut în 1800. Avea părul cărunt şi ochii îngropaţi în cearcăne. Era rezultatul plimbărilor prin
câmpurile de mine. De prea multe ori îşi adusese camarazii acasă într-o pungă sau în mai multe. - Vom
arunca zidul în aer în patru sau cinci puncte, îi explică el lui Leuwe, destul de apatic. Ar trebui să meargă
uşor, nu pare o construcţie foarte solidă. Vă sugerez să interveniţi imediat după deflagraţie, când inamicul
nu s-a dezmeticit încă. Sper că oamenii dumneavoastră vor avea şanse. Lansară mai multe cartuşe
fumigene. întunericul şi fumul ar fi trebuit să le ofere iluzia unui camuflaj minim. La adăpostul lor,
pionierii Tşi începură înaintarea, în zigzag, printre gropile săpate de obuze. Băieţii din LRDG ştiau prea
bine ce înseamnă perdeaua de fum. Nu-şi pierdură vremea să-şi caute ţintele, ci deschiseră un foc
nimicitor cu toate armele în stare de funcţionare. Primul val de pionieri căzu secerat. Puştile amuţiră
lăsând locul gemetelor şi urletelor de durere. - Mai rău îi supărăm, comentă Micuțul, scobindu-se în nas.
Al doua încercare a pionierilor fu întâmpinată cu mai putină vlagă. Probabil consumul de muniţie îi
pusese pe gânduri pe cei din ruine. Am văzut câteva siluete reuşind să se culce la baza zidului. Pionierii
nu aveau asupra lor decât explozibil şi fitilul cu care urmau să-l aprindă. Putini dintre ei urmau să se mai
întoarcă. Locotenentul lor se număra printre ei.
O explozie violentă spulberă zidul în spatele căruia ar fi trebuit să se afle oamenii care întrerupseseră
aniversarea lui Heide şi puseseră în pericol ceva mai important decât bateriile de tunuri ale Tobrukului, şi
anume votca rusească a lui Porta. Ne repezirăm tăcuţi într-acolo. Nu mai era nimeni printre bolovanii
sfărâmaţi. O clipă mai târziu, englezii deschiseră focul din nou, de pe noul aliniament. Se retrăseseră cu
câteva secunde înainte ca pionierii să arunce zidul în aer. Aveau din ce în ce mai puţin spaţiu la îndemână.
Erau din ce în ce mai înghesuiţi unii în ceilalţi. Le rămânea din ce în ce mai puţin aer de respirat. Laţul se
strângea în jurul lor şi cu toate astea puteau încă ucide. Fiecare pocnet răzleţ de armă fu urmat de un
strigăt de durere. Moşul fu lovit în umăr. Căzu în braţele Mercenarului, care-l trase într-o parte şi-l sprijini
cu spatele de un bolovan. Mercenarul slobozi o rafală lungă în direcţia din care venise glontul, întunericul
era alungat dintr-o parte într-alta de străfulgerările împuşcăturilor. Mulţi dintre ai noştri fură atinşi. Ne-am
retras copleşiţi în locul din care porniserăm. Nu puteam trage în voie, fără să ne împuşcăm între noi, iar
englezii ne secerau şi cu ochii închişi. Până la urmă Moşul avusese dreptate. Nu tăcuserăm decât să
sporim pierderile. Opt pionieri şi şase dintre ai noştri nu aveau să mai vadă lumina zilei următoare. Dar cu
asta necazurile nu se terminaseră. La un sfert de oră după ce ne retrăseserăm ca să ne lingem rănile,
britanicii atacară surprinzător. Era un gest nebunesc, al unor condamnaţi care nu mai aveau absolut nimic
de pierdut. - Doamne Dumnezeule! urlă Heide şi-şi acoperi îngrozit faţa cu palmele. Englezii veneau
urlând ca lupii, negri, fumegând, uriaşi. O dată cu cei vii, veneau şi morţii lor, cu piepturile ferfeniţă, cu
măruntaiele revărsându-se în afara pântecelor. în loc de sânge, prin vene le curgea dorinţa de răzbunare.
Ne-au călcat în picioare, pe noi şi pe italieni şi au trecut mai departe, ca un vânt, spre mare, acolo unde îi
chemau în zadar sirenele vaselor venite să-i salveze. Ei erau patruzeci, iar noi trei sute. însă era prea
târziu. Stukasurile se repeziră şi puseră pe fugă vedetele. Cu punţile ciuruite de gloanţe şi schije, acoperite
de sângele marinarilor, ele se retraseră cu toată viteza în larg, acolo unde marea le oferea siguranţă. Câţiva
dintre supravieţuitorii comandoului LRDG se aruncară disperaţi în valuri, încercând să le ajungă din
urmă. Se înecară cu toţii, la câteva sute de metri de mai. Ceilalţi camarazi ai lor se opriră pe ţărm, epuizaţi
de luptă, dar mai ales de moartea ultimei speranţe, l-am încercuit din nou şi am aşteptat să se facă ziuă.
Când răsări soarele, numai douăzeci de oameni mai aşteptau acolo, aşezaţi în nisip, cu capetele plecate,
douăzeci de umbre, douăzeci de strigoi. Ne-am apropiat cu degetele pe trăgaci, gata să-i împroşcăm cu
gloanţe, dar nu mai era nici un pericol. Eşecul le smulsese sufletele din trupuri. Dacă i-am fi lăsat în pace.
valurile i-ar fi măturat de pe plajă ca pe orice algă adusă de furtună. Nici nu vedeau lumina zilei. Apoi
sosiră două camioane şi încărcară acele resturi umane. Printre ei se aflau şi ofiţeri, dar de trierea lor aveau
să se ocupe specialiştii Gestapoului. Numai o mână de oameni reuşiseră să se întoarcă în deşert. Unii
dintre ei aveau să scape. Alţii aveau să moară de sete. - Eu unul nu vreau să mor de sete, decretă Porta,
recuperând sticlele de votcă. îl înconjurarăm cu toţii şi adulmecarăm bănuitori băutura. De un lucru
puteam fi siguri însă: apa era atât de preţioasă încât în lipsa noastră patronul arab al Bravului german nu-
şi putuse permite să boteze votca.
într-o oră toată lumea era din nou criţă. Heide propuse un joc de societate. Era de părere că de vreme ce la
masă se consumă o băutură tradiţională slavă, cea mai nimerită ar fi o ruletă rusească. Scoase Coltul şi de
data aceasta îi umplu butoiaşul cu gloanţe. L-am aprobat zgomotos. Moartea trecuse deja de câteva ori pe
lângă noi în noaptea aceea. Dacă ar fi vrut ne-ar fi înhăţat. Pesemne că ne privea amuzată dintr-un cotlon
în care se ascunsese ca să guste votca lui Porta. Heide apăsă trăgaciul. Ţeasta lui rămase întreagă. -
Următorul! zbieră, aruncând pistolul pe masă. Micuțul se întinse, apucându-l. Tl studie câteva clipe, apoi
îl duse la tâmplă şi trase. Răsună o bubuitură asurzitoare, urmată de ţiuitul glonţului care ricoşase.
Micuțul nu-şi dăduse casca jos de pe cap. Glonţul ricoşa din nou dintr-o piatră şi sparse unul din dinţii din
faţă ai Feldwebelului ScHeide, în care dorul de beţie învinsese frica. Toată lumea se prăpădea de râs. - Ai
trişat, nemernicule! se înfurie Heide, smulgând arma din mâna Micuțului. Eşti dezonorat pe viată. Micuțul
păru întristat de această posibilitate. - Următorul! strigă din nou Heide, iar noi toţi îi (inurăm isonul, mai
veseli ca oricând. - Următorul, următorul! Mercenarul luă Coltul, îl aruncă în aer şi-l prinse cu abilitate, în
ciuda faptului că votca îi înceţoşase privirile. - II simt după echilibru, vorbi el cu greutate. Nu urmează
cartuş pe ţeava. Vrea cineva să-i cedez locul? Nu se înghesui nimeni. Mercenarul vârî ţeava pistolului în
gură şi apăsă pe trăgaci. Nu se întâmplă nimic. - Vedeţi? dădu el din umeri, aţi ratat o ocazie minunată.
Armele erau părţi ale trupului său. De îndată ce atingea una, ea devenea un deget sau un ochi al său.
-Următorul! Următorul! Cârciumarului i-ar fi plăcut s-o şteargă, dar numai gândul că Joseph Porta va
rămâne singur cu comoara comestibilă din pivniţă îi înmuia genunchii. Următorul fu Barcelona. Era atât
de beat încât pistolul îi scăpă de două ori pe podea. în cele din urmă reuşi să-l apuce, dar, înainte de a
apăsa pe trăgaci, Moşul îl izbi peste încheietură. Glonţul se înfipse în tavan. Barcelona se trezi pentru
câteva secunde, însă adormi cu o clipă înainte de a lovi masa cu fruntea. Prin vene îi curgea mai multă
votcă decât sânge. A doua zi n-avea să-şi mai amintească nimic. - Distracţia s-a terminat, spuse Moşul.
Dacă vreţi să vă găuriţi testele n-o s-o faceţi cât timp sunteţi pe inventarul meu. - Următorul, făcu anemic
ScHeide. Micuțul îl trimise în lumea viselor cu un pumn în moalele capului. Creştea astfel şi raţia de
votcă. - Următorul sunt eu, spuse un nou venit la petrecerea lui Heide. Dă-mi pistolul, Feldwebel! Era
locotenentul care comandase plutonului de pionieri să meargă la tăiere. Moşul se codi. în lumina
tremurătoare a lămpilor cu seu, chipul locotenentului nu mai avea nimic omenesc. Părea un strigoi care-şi
părăsise lumea de umbre. - Eu nu sunt pe inventarul tău, Feldwebel, zise liniştit. Dacă vrei un ordin,
poftim! îţi ordon să-mi dai pistolul în clipa asta! Moşul îşi pocni călcâiele cu un gest reflex şi Ii întinse
Coltul cu mâna stângă. Dreapta îi era imobilizată de bandajul cu care se procopsise în urma întâlnirii cu
LRDG. - Domnule locotenent, interveni supus Porta, ne simţim onoraţi că doriţi să vă alăturaţi amuzantei
noastre partide. Suntem aici câţiva soldaţi cu pieile tăbăcite de gloanţe şi ştim să recunoaştem un viteaz
chiar la lumina lămpii. Vă rog să ne faceţi cinstea de a închina cu noi un păhărel! în ciuda părului său
aproape alb, locotenentul nu era decât un puşti, o victimă inocentă, fără nici o şansă în fata unui cotoi ca
Joseph Porta. Când Obergefreiterul îl numi „viteaz", ochii lui avură o sclipire intensă, care ne arăta că nu
ne înşelaserăm. Heide turnă votcă în pahare. Ne-am ridicat cu toţii în picioare, pentru un toast. Am băgat
de seamă că paharul locotenentului e ceva mai mare decât ale noastre. Prăpăditul de arab nu putuse
strânge două pahare la fel. - Pentru curajul extraordinar al ostaşului german, strigă Porta. Pentru eroism!
Votca arse gâtlejurile şi se duse în stomac. Ca-n basme, în momentul în care fură trântite pe tăblia mesei,
paharele erau din nou pline ochi. - Porta, spuse Moşul, ştii că nu sunt eu omul care să nu toasteze pentru
curaj în misiune. Ca superior al tău mă văd silit totuşi să-ţi atrag atenţia că primul toast ar fi trebuit să fie
dedicat Germaniei şi Fiihrerului. Domnul locotenent ar putea crede că suntem nişte civili care şi-au
pierdut simţul ierarhiei. Locotenentul îi zâmbi cu indulgenţă. - Cunosc oamenii de felul dumitale,
Feldwebel, fii pe pace. Voi sunteţi temelia armatei germane. Uite, am să repar eu mica greşeală de
protocol: pentru Germania şi pentru Fiihrer! Am băut cu toţii, fericiţi că scăpăm doar cu atâta corvoadă.
Paharele se goliră din nou în stomacuri şi se umplură la loc. - Pentru ce mai toastăm? se întrebă buimac
Micuțul. Dacă s-au terminat protocolurile, uite: ştiu eu o puicuţă lângă Bremen... Mercenarul îl aşeză la
loc pe scaun cu o mână de fier.
-Creutzfeldt, faci de ruşine plutonul patru. E rândul mamelor şi fiicelor germane care înfruntă despărţirea
de soţii şi fra(ii lor, comportăndu-se admirabil în vâltoarea războiului. Pentru femeia germană, care a
născut supraomul! - Pentru femeia germană şi supraom! răcnirăm în cor. - Şi... sup... supraom! ne susţinu
locotenentul. Urmă toastul clasic pentru victorie. Veniră apoi la rând păhărelele dedicate imperiului de o
mie de ani, armelor secrete ale celui de-al treilea Reich, ba chiar şi inamicului care înţelege să se
comporte cu demnitate în faţa superiorităţii incontestabile a soldatului arian. în cele din urmă, i se permise
Micuțului să ridice paharul pentru puicuţa din Bremen de care nu uitase. - E o gagică cum n-ai mai văzut,
îi explică locotenentului. Un metru optzeci. Rupe două potcoave de-odată şi e în stare să înfulece un viţel
la micul dejun. Asta dacă nu te înfulecă pe tine, în caz că n-ai reuşit s-o mulţumeşti în timpul nopţii. Deşi
beat criţă, locotenentul dădu din cap indignat. Din mormăitul lui am dedus că nu putea fi de acord ca un
grad inferior să-i pună la îndoială aptitudinile de armăsar. - Unde-i puicuţa aia9 urlă ndicându-se cu
greutate. Unde-i distrugătoarea de potcoave? Adu-o aici imediat, să-i arăt de ce e în stare un ofiţer!
Micuțul îi făcu o descriere amănunţită a domnişoarei, apoi se arătă interesat să-i apere onoarea împotriva
„unora care, după cum îi arată părul alb, ar putea să-i fie taţi". Conflictul fiind amorsat, Porta propuse
rezolvarea lui printr-o întrecere cavalerească în faţa paharului. La cea de a treia rundă, locotenentul se
prăbuşi sub masă şi rămase acolo până a doua zi. - Pionierul a ieşit din joc, suspină destins Moşul,
înhăţând Coltul şi punându-şi-l în glumă la tâmplă. Altfel am fi fost obligaţi să facem curăţenie după
dânsul. Când un ofiţer îşi zboară creierii, regulamentul prevede că gradele inferioare trebuie să spele
mizeria, nu-i aşa, Porta? - Fii pe pace, Moşule, râse beriinezul. Nu era cazul să pui mâna pe mătură şi
cârpă. - Cum aşa? -Azi noapte Heide s-a jucat cu Coltul pe socoteala celor din LRDG. A stat chiar lângă
mine, am concurat amândoi. Nu-i mai rămăseseră decât două gloanţe. Unul a ricoşat din casca Micuțului.
Cu celălalt a încercat să se joace Barcelona. Atât. Aşa că vezi, nu mai era nimic pe ţeava. L-am îmbătat pe
locotenent ca să nu ne pierdem antrenamentul. Izbucnirăm cu toţii în râs. Moşul ne privi alb de furie, fără
să zică nimic. Nu-i era ruşine să înghită o găluşcă atunci când camarazii săi i-o preparau aşa cum se
cuvine. Se apropie ţeapăn de masă şi trânti pistolul pe care cu câteva secunde mai înainte îl ţinuse la
tâmplă. Glonţul pomi cu o bubuitură asurzitoare, smulgând epoletul lui Heide. Am tăcut cu toţii vreme de
un minut. - Ei, se mai înşeală omul, filozofă Porta liniştit. Când se crăpa de ziuă aerul avea o transparenţă
liliachie. Felahii zdrenţăroşi, care-şi mânau animalele la adăpat, păreau revoltător de nepăsători. Puţin îi
interesa că, imediat după luarea Tobrukului, Feldmareşalul Erwin Rommel ne comunicase că aşteaptă de
la noi eforturi maxime în următoarele zile! Bătrânul Churchill îşi înghiţise trabucul de amărăciune.
Armata a Vlll-a era pe punctul de a se prăbuşi, ca un boxer care a încasat mai mulţi pumni decât poate să
ducă. N-am aflat niciodată cum îl chema de fapt pe locotenentul de pionieri. Unitatea lui a plecat chiar a
doua zi pe front şi, cum în deşert frontul e mişcător ca nisipul, curând l-am uitat. Ne mai aminteam de
maratonul toasturilor uneori, când Ii vedeam pe pionieri alergând prin câmpurile de mine, desfăşurând în
urma lor un şiret alb, ca firul unor păienjeni, sfidând propria lor moarte pentru a ne marca nouă un drum
mai uşor către moarte. Dar chipul locotenentului care nu ţinea la băutură era din ce în ce mai estompat.
Guma uitării îl ştergea fară să stea o clipă. După o vreme, în ovalul rezervat lui ar fi putut sta chipul
oricui. Cu totul altfel s-ar fi prezentat lucrurile dacă ne-am mai fi întâlnit din când în când. Dar poate că
ne-am şi întâlnit, dar noi nu l-am putut recunoaşte din pricina faptului că murise. După un timp, morţii
devin de nerecunoscut.
CAPITOLUL 5 Ilustrată de la Marea Nordului
Bătălia a durat o zi şi o noapte. Când am ajuns acolo, nu mai erau decăt urmele unei încăierări groaznice,
Intre doi uriaşi furioşi, orbi. Zeci de vehicule carbonizate zăceau orientate în toate direcţiile, ca şi cum n-
ar mai fi ştiut încotro s-o apuce ca să scape de urgie. Focul le ajunsese din urmă şi le atinsese doar o clipă.
Agonia durase ore în şir, pentru că întotdeauna se mai găseşte ceva care să ia foc şi să ardă. Uleiul,
benzina, cauciucurile, lăzile de lemn, prelatele, ba chiar şi metalul carcaselor. înăuntru arseseră şi oamenii
care nu apucaseră să se îndepărteze. Se spune că focul purifică. Dacă e aşa, eu unul nu ştiu. Oamenii
scăldaţi de foc s-au prejăcut în coconi de cărbune. Dar când soldaţii au îndepărtat cu lopeţile coaja de
deasupra, dedesubt au găsit o pastă roşie, încă fierbinte, din care se ridicau aburi otrăvitori. Mulţi alţii,
care n-au ars la temperatura potrivită pentru a se transforma în coconi, au fost ridicaţi de pe scheletele
banchetelor şi îngropaţi la iuţeală, ghemuiţi, aşa cum a înţeles focul să-i purifice. Când flăcările cuprind
trupul, după ce urletele au încetat, iar ultima urmă de conştiinţă s-a risipit, muşchii se contractă sub
acţiunea căldurii. Picioarele şi braţele se flexează singure. Cadavrul seamănă acum cu un prunc al Iadului.
în cimitirul hârcilor de oţel băieţii au descoperit două motociclete Zundapp noi-nouţe. Nu acelaşi lucru se
putea spune despre foştii lor proprietari, care zăceau la o depărtare de câţiva metri. Fuseseră surprinşi de
tirul susţinut al unui Bren-carrier, care-şi pusese mintea cu ei. Unul căpătase patru sau cinci găuri cât
pumnul, în stomac şi piept, prin care, dacă voiai, puteai privi în partea cealaltă. Cu toate astea, expresia
chipului său era una senină. N-am ştiut ce expresie avusese în clipa morţii camaradul său, pentru că nu i-
am găsit capul, deşi l-am căutat câteva minute bune, ca să-l îngropăm aşa cum trebuia, la un loc cu restul
trupului. După slujba de îngropăciune, Porta şi Barcelona au organizat o cursă de motociclism. Trupa s-a
strâns în jurul lor, comentând zgomotos, făcând pariuri. S-a stabilit ca traseul să urmeze pista până la
marginea hamadei, care se întrezărea la vreo doi kilometri depărtare, prin aerul fierbinte. Urma un viraj
amplu, printre dunele de nisip şi revenirea la locul startului. Campionii urmau, aşadar, să descrie un „P"
uriaş. Cursa cuprindea atât o probă de viteză cât şi una de teren. - Porta, am zis apropiindu-mă, habar n-
am avut că ştii să conduci o motocicletă. - Nu ştiu, răspunse el. Până azi nu m-am mai urcat pe o aşa
drăcovenie. Aha, asta trebuie să fie acceleraţia. Barcelona era un as al ghidonului. Puteai să vezi asta după
fehd în care ambala motorul şi după ţinuta pe care o avea în şa. La semnalul starterului, ales în persoana
locotenentului Leuwe, Barcelona ţâşni într-un răget infernal şi fu ascuns într-o clipă de norul de praf şi
fum pe care-l stârnise. Porta îşi potrivi tacticos ochelarii, pe rama căruia sângele fostului proprietar se
coagulase. Pomi clătinându-se, acompaniat de rateuri. - Porta, ticălos murdar, ai să îneci motorul! strigă
disperat locotenentul Leuwe, alergând după el mai bine de o sută de metri, ca să-i dea sfaturi. înainte să
afle de la mine că pentru Porta întâlnirile cu motocicletele erau la fel de rare ca şi cele cu tigrii bengalezi,
Leuwe pariase pe el cincizeci de mărci. Maiorul Hemke veni şi dânsul în goană, speriat de hărmălaia
stârnită de trupă. - Am pierdut deja cincizeci de mărci, i se plânse locotenentul. Porta le risipeşte prin
nisip. - Nici pomeneală, răspunse Hemke, mai liniştit după ce primise raportul grupei de cercetaşi
avansaţi, care-l asigurau că inamicul a părăsit Africa. Cotoiul berlinez nu se lasă jupuit cu una, cu două.
Pun şi eu la bătaie cincizeci pentru el. Mai rău este că dobitocul de bucătar a rătăcit rezerva de zahăr
pentru cafeaua mea de dimineaţă. Cum dracu' am să câştig războiul dacă până la victorie am să-mi beau
cafeaua amară? Motocicliştii nu se mai zăreau. Nu se mai auzea decăt %n zumzet adormitor, apoi
zumzetul continuă cu întrerupere, ceea ce însemna că părăsiseră autostrada de piatră şi se avântaseră pe
dunele înşelătoare de nisip. Soldaţii tăcură, încercând să ghicească ce se petrece acolo. Unii dintre ei
alergară după binocluri. Dar blestematul de nisip nu-i lăsa să ghicească mai devreme deznodământul
cursei. Nimeni nu mai rostea o vorbă. în liniştea deplină răsunau doar talazurile de căldură spăr- găndu-se
pe trupuri şi bâzăitul acela obsedant. în cele din urmă, învingătorul îşi făcu apariţia la orizont. Era numai
un punct mişcător, fără identitate. Dar pe măsură ce creştea, strigătele izbucniră cu şi mai midtă pasiune.
învingătorul era Porta. -Spuneai că nu te pricepi la motociclete, am zis când soldaţii îl coborără de pe
umeri şi uralele se stinseră. -Mă pricep la motocicleta lui Barcelona, făcu el misterios. Barcelona se
întoarse după o jumătate de ceas, mai midt pe jos. Nu-şi putea explica de unde a făcut Porta rost de atâta
zahăr ca să-i transforme benzina din rezervor într-un şerbet inflamabil, incapabil să pună motorul în
mişcare. Aşteptam îngropat în nisipul fierbinte, cu sudoarea şiroin- du-mi pe frunte, orbindu-mă, curgând
sărată pe
buza de sus. Treceam prin toate chinurile Iadului, dar ştiam că şi celălalt, cel aflat la mai puţin de
cincizeci de metri în faţa mea, îndură aceeaşi tortură şi speram că se va dovedi până la urmă mai slab şi va
ceda. A ceda însemna să-şi părăsească bârlogul, gesticulând şi ţipând că nu mai poate. însemna să intre în
bătaia armei mele, iar eu să-l dobor cu o rafală scurtă, care să-l reteze de la mijloc. La început fuseserăm
doi oameni la fel de speriaţi de posibilitatea de a fi ucişi ca şi de aceea de a ucide. Dar pe măsură ce
soarele făcuse să dea în clocot conţinutul ţestelor, trans- formându-l într-o supă groasă şi tulbure, celălalt
devenise pentru fiecare din noi o pată, o ţintă de doborârea căreia depindea supravieţuirea. Abia aşteptam
să-l omor. în cele din urmă se ridică, gesticulând şi ţipând în limba lui că nu mai poate. M-am ridicat la
rândul meu într-un genunchi, pentru ca reculul mitralierei uşoare Schmeisser să nu-mi arunce nisipul în
ochi, în gură şi pe nări. L-am secerat de la mijloc, aşa cum plănuisem în cel mai drag vis al meu din
ultimele douăzeci şi patru de ore. „Lighenaşul" îi sări din cap şi se rostogoli cât colo. l-am văzut ochii
miraţi. în ultimele clipe de viaţă înţelesese că există lucruri mult mai rele pe lumea asta decât căldura
insuportabilă, care te prăjeşte de viu. Apoi un glonţ mă lovi în umărul drept. De fapt, lovi mitraliera
Schmeisser, după care se înfipse în carne. Dacă n-ar fi întâlnit arma în traiectoria lui, mi-ar fi secţionat
abdomenul. Odată măruntaiele risipite prin nisip, poţi să-ţi iei adio de la ele. Următorul lucru de care mi-
am dat seama a fost faptul că zăceam pe spate. Nu mă durea nimic. Mi-am zis că englezul care trăsese
fusese probabil amicul celui pe care îl ucisesem cu mâna mea. Nu tremurase deloc atunci când îi venise
rândul să aplice principiul „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Mi-am mai zis că în locul lui şi eu aş fi
procedat la fel. Noi înaintaserăm în cercetare. Ei ne aşteptaseră. Mă enerva faptul că nu vine nimeni să
vadă ce-i cu mine, aşa că m-am hotărât să mă duc eu înapoi. Numai că, deşi comandasem muşchilor şi
oaselor cu toată autoritatea să mă ridice de acolo, nu se întâmplă nimic. Am rămas mai departe lungit pe
spate, în bătaia soarelui, cu capul ceva mai jos decât picioarele, aşa cum mă aruncase impactul glonţului.
-Sven, zise Porta, mă auzi? înţelegi ce-ţi spun? Am clipit din ochi în semn că-l aud şi-l înţeleg, pentru că
nici buzele, nici limba nu mă mai ascultau. îl vedeam răsturnat, lucru normal, având în vedere că pentru
mine lumea se întorsese cu susul în jos. - Vulpea, vulpea, zbieră Porta în microfonul staţiei radio. Moşule,
am futut-ol Sven a încasat un glonţ şi pare că nu-i prieşte deloc. Avem nevoie de ajutor! - Unde-i lovit?
întrebă Mercenaail. Apasă-i asta pe umăr! Am urlat de durere. în locul în care nu simţisem nimic altceva
"fti afara unei greutăţi de plumb, un lup flămând rupea bucăţi întregi de came. O mie de scorpioni îşi
înfipseseră acele şi-şi picurau acolo veninul. Mercenarul nu băgă în seamă ţipetele mele. Legă cu
îndemânare capetele bandajului. - Glontul a rămas înăuntru, Sven. Dar nu ţi-a stricat nimic important.
După ce au să-ţi scoată bucata de plumb, ai să te simţi mai uşor. Am urlat din nou când m-a ridicat, dintr-o
singură mişcare pe un umăr. Deşi mic de statură, Mercenarul era un pachet compact de muşchi. Dacă era
nevoie, el şi cu Porta aveau să mă care kilometri în şir, până când Regimentul 26 Panzer-Grenadiere urma
să apară la orizont. - Nu-ţi fa griji, Sven, bătea câmpii beriinezul, pentru a-mi acoperi gemetele, am auzit
că genialii savanţi ai Fiihrerului au inventat nişte injecţii care te fac la loc ca nou. Cică dacă un obuz îţi
smulge un braţ, sau, Doamne fereşte, capul, după câteva injecţii din astea îţi creşte altul la loc. în orice
caz, la nouăzeci de ani ai să dai la o parte pletele albe pentru ca nepoţii să-ţl poată vedea semnul frumuşel
care o să-ţi rămână pe piele. Am leşinat, parte din pricina durerii insuportabile pe care mi-o provocau
zgâlţâielile, parte de bucurie, la auzul unor asemenea veşti. Când mi-am revenit, Porta se sfătuia cu Moşul
prin staţia radio. Nu-i plăcea ceea ce auzea. - Porta, spuse Mercenarul, pe căldura asta rana se poate
infecta cât ai zice peşte. Trebuie să ne grăbim. Am leşinat din nou, mulţumind cerului că nu mă lasă să fiu
martor mai departe la o discuţie atât de neplăcută în care era vorba despre viitorul meu. Deşertul era tot o
mare de flăcări, un ocean. Din toate părţile, de pe cercul colosal al orizontului soseau lighioane
nemaivăzute, de o urâţenie care-mi zbârcea carnea pe oase. Voiam să fug, dar unde m-aş fi putut duce? In
plus, nu mă puteam mişca. Picioarele îmi fuseseră prinse într-o căldare de nisip moale, care nu voia să-mi
dea drumul. Primele creaturi monstruoase au ajuns la mine şi m-au atins cu aripile. Erau viespi uriaşe cu
capete de şerpi, erau viermi care se încolăceau prin aerul fierbinte, cu inelele acoperite de spini. Erau
oameni cu două capete, lupi miriapozi, gândaci scârboşi cu toracele păros şi abdomenul mustind de clei
verde înspumat. Urlam de scârbă şi neputinţă. Fiecare dintre fiinţele acelea, o dată ce mă atingea, intra în
mine, se contopea cu mine. Devenea o parte componentă a creaturii care eram şi o dată cu asta îmi
împrumuta ceva din hidoşenia ei. Am simţit cum mă transform ireversibil. Simţeam aripile chitinoase
împingând pielea ca să răsară ca nişte muguri, spinii veninoşi ieşind ca buruienile, la subsuori şi In nări,
ochii îndepărtându-mi-se unul de celălalt, limba bifur- cându-mi-se, capul alungmdu-se. Când mi-am
privit mâinile nu mi-am mai putut stăpâni urletul de groază. Erau crengi uscate, acoperite de un strat gros
de muşte care forfoteau. Urlasem într-adevăr. - Stai liniştit, îmi ceru o voce severă, dacă nu ţii morţiş să te
leg de pat, soldat. Am dat ascultare ordinului. Disciplina îmi dictase într-un prim impuls să-mi înving
slăbiciunile. Imaginea înceţoşată care-mi ţinea loc de lume înconjurătoare câştigă în profunzime şi
claritate. Ceea ce vedeam era pentru moment în măsură să-mi dea o picătură de linişte. Un medic militar
stătea aplecat peste mine şi mă privea cu atenţie. Avea ochelari cu ramă de aur, ceea ce m-a făcut să mă
gândesc că i-ar deveni imediat simpatic Micuțului. Un alt element care l-ar fi apropiat de sufletul lui
Creutzfeldt, presupunând că acesta ar fi avut unul, era sângele care-i stropise halatul cândva alb. Trebuie
că fuseseră hectolitri întregi. Arăta mai degrabă ca angajatul unui mare ■ abator şi de fapt asta şi era. -
Hasel, spuse medicul, numele meu este Biederkopf. Sunt Hauptman Biederkopf pentru tine, dar asta de
îndată ce-ţi va mai scădea temperatura. Ţi-am adus ceva pentru prima noastră întâlnire. Sper să-ţi facă
plăcere. îmi deschise pumnul şi îmi aşeză In palmă un obiect mic, metalic. L-am apropiat cu greutate de
ochi. Era un glonţ de Thompson, acela pe care mi-l scosese din rană. Apoi Hauptman Biederkopf făcu
stânga-mprejur şi plecă. Era chemat de peste tot de gemete şi suspine. Cortul nu era foarte mare. Avea
cinci metri lăţime şi măsura cincisprezece In lungime. Pentru moment era tot universul meu şi părea,
având în vedere că nu mă puteam mişca fără să gem şi eu la un loc cu ceilalţi, că marginile lui îmi sunt
inaccesibile. Lumina zilei pătrundea prin câteva petece numite „ferestre". Nu se vedea nici un fel de plasă
de camuflaj. Am dedus că ne aflam suficient de departe de linia frontului, ceea ce diminua pericolul unui
raid aerian neaşteptat. Personalul spitalului era compus din Biederkopf şi trei infirmieri şi din când în
când de un maior care răspundea de mai multe corturi de felul celui în care mă aflam eu şi căruia îi plăcea
mai mult decât orice pe lume să amputeze. Dacă rana pe care o analiza depăşea o anumită limită de
dificultate, şi limita era extrem de variabilă, maiorul nu mai stătea mult pe gânduri şi salva viaţa eroului-
soldat îndepărtând de el, cu ajutorul bisturiului şi fierăstrăului, membrul nevrednic ce se lăsase rănit. Am
avut noroc că Hauptman Biederkopf mi-a examinat el însuşi rana. Mai târziu am aflat că unicul fiu al
maiorului, mândria unei familii bavareze, scăpase cu un picior mai puţin din- tr-un contraatac al unei
unităţi de elită din Australian Imperial Force. - Nu te speria, îmi zise un ceas mai târziu un infirmier pe
nume Hans, în două săptămâni te faci bine şi te întorci printre camarazii tăi. Ascultă, unul dintre cei care
te-a adus aici, un berlinez roşcovan, mi-a umflat douăzeci de îărci la zaruri. M-a iertat de datorie cu
condiţia să-ţi dau o porţie dublă de carne. Cădeam pe neaşteptate într-un somn adânc, din care mă trezea
uneori cea mai mică adiere, pentru a adormi din nou. De aceea, viaţa îmi părea alcătuită din piese
disparate, ca un mozaic tâmpit pe care nu mai ştii cum să-l potriveşti. Aveam şase colegi de pensiune.
După patru zile In care strigase fără încetare „Apă, apă!" unul muri, lăsându-ne în cinci. Rănitul din paml
de lângă mine era un băieţandru de nouăsprezece ani din Bremerhaven. Deşi bărbaţii din familia lui
hălădu- iseră toată viaţa pe valurile reci ale Mării Nordului, el nu văzuse deocamdată decât Nordenham şi,
într-o excursie de pomină, cu barca unchiului său, excursie despre care-mi povesti de patru ori în ultimele
cinci zile care-i mai rămăseseră de trăit, Brake. Pentru Albert Bamberg, lumea înconjurătoare însemna
localitatea Brake, pe care o văzuse după o zi de vâslit. Albert fusese rănit la cap de bocancul unui camarad
de pluton, la primul lui atac, în timp ce primea botezul focului. O mină de aruncător căzuse chiar în
tranşeea îngustă pe care o ocupau înghesuiţi ca oile şi o surpase peste ei cât ai clipi. Dar înainte de asta îl
rupsese în bucăţi pe vecinul lui Albert. Laba piciorului, de la gleznă în jos, încălţată In bocanc, îl lovi pe
Bamberg în tâmplă şi-i înfundă osul capului în creier. îşi pusese casca, însă nu-şi legase cureluşa şi
explozia i-o aruncase din cap. Aşa se plătesc micile abateri de la regulament. Albert Bamberg delira din
când In când, dar, în general era destul de lucid ca să poată susţine o conversaţie coerentă. Ne
împrietenirăm chiar din a
doua zi a sosirii mele acolo. - Sven, îmi spuse el în penultima lui zi de viaţă, nu-i lucru mai minunat pe
lumea asta decât marea. Poate doar localitatea Brake. Dar, marea, Sven, marea! Oh, Doamne, sunt
îndrăgostit de ea ca de o fată. M-am răsucit către el, gemând la fiecare milimetru. Haupt- man Biederkopf
îmi recomandase astfel de mişcări, pentru a evita formarea de apă la plămâni. - N-am văzut niciodată
Marea Nordului, Albert. Doar Me- diterana, în timpul traversării. - Păcat, mare păcat, Sven. Când o să
ieşim de-aici, te duc să-ţi arăt. Merită să te duc, ai să vezi. - Albert, am zis, când o să ieşim de-aici or să
ne trimită gratuit într-o excursie pe plajă. „Dar nu pe aceea pe care o visezi tu, copile, ci pe una uriaşă,
care este deşertul Sahara", am continuat în gând. Infirmierii comentau fară jenă în răgazurile în care
Bamberg era inconştient. De la ei aflasem că în curând el va elibera patul, şi în general orice pat de pe
lumea asta, şi
nu voiam să-i amărăsc ultimele zile pentru o nenorocită de excursie la mare. - Poate că n-or să ne refuze o
permisie, am zis totuşi prudent. La urma urmei, suntem nişte eroi, Albert. Ochii îi străluciră. - Şi eu sunt
un erou'.? Ştii, Sven, până acum n-am ieşit în larg cu ai mei. Ei spun că încă nu m-am copt. Ţie pot să-ţi
mărturisesc asta, tu n-ai să le spui celorlalţi. - Fii pe pace. Apoi Albert începu să imite ordinele unui
bătrân lup de mare surprins de o furtună grozavă. - Hans, Kurt, Albert, unde v-aţi ascuns mişeilor? zbieră
el, încercând să acopere vuietul vijeliei, în vreme ce picăturile de ploaie îi şf chiuiau faţa. Urcaţi pe punte
îndată şi daţi-mi o mână de ajutor! Aşa băieţi, aşa Albert! Vedeţi, ticăloşilor, Albert nu se teme să stea
lângă mine. Duceţi-vă să vă schimbaţi pantalonii! Vasul se clătina amarnic şi lua apă pe undeva, dar acum
nu era timp să caute spărtura. Cât timp se ţinea la suprafaţă, trebuia aşezat cu prova spre valurile care
veneau hotărâte să-l scufunde. L-am apucat pe Bamberg de braţ, încercând să-mi păstrez echilibrul într-o
furtună pe care, preţ de câteva clipe, am simţit-o prin glasul său. Am închis ochii, orbit de un fulger
arborescent. Am luat o gură bună de apă sărată şi am început să tuşesc. Când am deschis din nou ochii,
Albert se zvârcolea, ţinut de doi infirmieri. O spumă, trandafirie din pricină că-şi muşcase limba, îi curgea
printre buze. Hans veni în fugă şi îi înfipse în braţ acul unei seringi. Furtuna se potoli în câteva secunde. A
doua zi, ultima din viaţa lui Albert Bamberg, el se trezi bine dispus, cu un zâmbet larg. Visase că maică-sa
găsise vestonul răposatului Bamberg-bătrânul, îi lustruise nasturi, îl mai cârpise şi i-l dăduse lui să-l
poarte. Ce poţi să-ţi mai doreşti de la viaţă?
-Ei, Albert, cum te simţi azi? îl întrebă Hauptiman Biederkopf. Pari bucuros. Albert îi surâse roşu de
emoţie.
-Mă simt foarte bine, tată. îţi mulţumesc pentru veston. Cred că acum putem să pornim. Biederkopf ridică
din sprâncene şi luă cu blândeţe încheietura mâinii lui Albert. Pulsul era normal. M-am ridicat în coate,
încercând, cu gâtul lungit, să văd ce se petrece. - Dar marea e agitată, fiule, spuse medicul. Mama ta o să
fie îngrijorată. Rămâi mai bine aici, cu ea. - Mi-ai promis, tată, îi aminti Bamberg. E ziua pe care o aştept
de multă vreme. Şi marea e mai frumoasă ca niciodată. Dacă maiorul s-ar fi nimerit acolo în clipa aceea,
ar fi purces fără întârziere să-i amputeze capul. Era evident că ceva se dereglase acolo şi nu mai putea fi
reparat. Maiorul însă lipsea şi pentai acelaşi motiv pentru care lipsea el, Hauptman Biederkopf se grăbea
şi neglija câteva detalii, aparent neînsemnate, care conduseră la cele ce urmau. Se anunţase o inspecţie de
la marele stat major, iar ofiţerii medici voiau să facă o impresie bună pentru a-i determina pe granguri să
le acorde mai multă atenţie. Astfel, ei ar fi vrut suficient anestezic pentru răniţi, mai multe bandaje sterile,
alte asemenea fleacuri de care războiul nu se sinchiseşte. Ofiţerii, care de obicei înotau în sângele răniţilor
până la genunchi, îşi lustruiseră curelele, nasturii, cataramele şi-şi atârnaseră la şold pistoletul Walther, pe
care de multă vreme uitaseră cum să-l folosească. Hauptman Biederkopf îşi atârnase şi el un astfel de
pistolet, întâmplător el era singurul care rămăsese încărcat, de la ultima şedinţă de tragere, efectuată în
urmă cu şase luni. - Albert, am zis cât am putut de calm, lasă pistolul jos.
Bamberg era supărat fiindcă tatăl său îl ducea din nou cu vorba şi avea să plece pe mare încă o dată fară
el. Luase pistoletul din tocul lui Biederkopf cu o dexteritate remarcabilă pentru vârsta şi condiţia lui şi
acum îl ţintea pe medic între sprâncene. Infirmierii o zbughiră înspăimântaţi. A fost nevoie de zece minute
ca să găsească în toată tabăra o puşcă şi să se hotărască să-l împuşte, în ultimă instanţă, pe Bamberg,
pentru a-i proteja pe ceilalţi. în tot acest timp, eu şi Biederkopf făcurăm tot posibilul să-l convingem să
lase pistolul pe mai, armele de foc fiind interzise pe vasul cu care urma să plecăm toţi trei dintr-o clipă
într-alta. Apoi Hans dădu la o parte încet pânza cortului, pregătit să ţintească, dar gestul se dovedi inutil. -
Oh, marea, gemu Albert Bamberg, vârându-şi ţeava în gură şi apăsând trăgaciul. O bucată de creier îmi
ateriza în poală, cu un plescăit. Inspecţia era compromisă. După două săptămâni mă lustruiră şi mă
expediară înapoi pe plajă, fără băieţandrul din Bremerhaven. - Pe toţi dracii, zbieră Micuțul de îndată ce
dădu cu ochii de mine, o să-i tragem un chef de pomină! Pentru el războiul nu era decât un lung şir de
chefuri şi guri căscate în care scânteiau dinţii de aur. Restul plutonului mă înconjură, ferindu-se să-mi
tragă palme pe spate. Moşul îi informase în amănunţime despre rana cu care mă procopsisem. Regimentul
campase în apropierea unei oaze minuscule, a cărei apropiere era vestită doar prin desimea uedurilor.
Aceleaşi gurbi, cu priciuri murdare, aceiaşi arabi ploconindu-se. Moşul îmi dădu raportul ultimelor două
săptămâni. Heide fusese şi el rănit, chiar a doua zi după ce mă loviseră pe mine. Tancul trecuse peste o
mină care scăpase cine ştie cum atenţiei geniştilor. Şenila dreaptă se zvârcolise prin aer ca un şarpe. Din
fericire, Heide se alese doar cu o gaură adâncă în şold, acolo unde se înfipsese unul din niplurile azvârlite
în toate părţile de explozie. De data asta mai mult ca sigur avea să capete, în sfârşit, o decoraţie.
Rapoartele despre el erau impecabile. - Barcelona şi cu mine am jucat la loteria din Tripoli, măînşti- inţă
Porta cu nepăsare. - Cum aşa? - Micuțul a fost trimis în recunoaştere şi a oprit singur o caravană. A găsit
un fel de prinţ scăpătat şi suita acestuia, care îşi duceau la loc sigur sărăcia lucie. Sărmanii au tras o
spaimă pe cinste când Creutzfeldt T-a pus să caşte gura ca să-i caute la dinţi. Nimeni n-a scăpat
necontrolat în amănunţime. Micuțul a verificat până şi dantura dromaderilor. Am râs cu lacrimi. La mare
înălţime răsuna un zumzet surd, liniştitor. Era protecţia, asigurată de Kesselring, cu un stol de aparate
Messerschmidt. în sfârşit, puteam să înfulecăm carnea de oaie fară probleme. - Singurul în gura căruia a
descoperit frei dinţi de aur era fiul cel mai mic al prinţului, un tinerel chipeş de vreo şaisprezece ani, dar
fară avere. Micuțul i-a explicat, cu cleştele în mână, că marea armată germană are nevoie de metalul nobil
din gura sa, ca să cucerească şi pentru el o bucăţică din globul pământesc. L-a asigurat că-i va scrie o
chitanţă pentru cei trei dinţi pe care-i va recăpăta după război. Micuțul scriind, îţi dai seama? îmi dădeam
seama. - în cele din urmă, o sută de oameni au îngenuncheat în faţa namilei şi au implorat-o să renunţe la
rechiziţionarea danturii princiare. Micuțul i-a poruncit prinţului ca odată ajuns la Benghazi să completeze
bilete de loterie pentru mine şi pentru Barcelona. Lui Barcelona îi datora optzeci de mărci de la cărţi. în
felul ăsta zice că s-a achitat de datorie. Mie mi-a încredinţat misiunea de a afla, de
îndată ce luăm Alexandria şi Cairo, ce numere au ieşit la loteria din Tripoli. Râsul ameninţa să se
transforme în spasme. - Aşa încât, vezi, s-ar putea ca peste câteva săptămâni să fim cele mai bogate
persoane din colţul acesta al Saharei. N-am aflat decât foarte târziu rezultatele loteriei, când oricum Porta
şi Barcelona n-ar mai fi putut intra în posesia fabuloaselor câştiguri. Din fericire norocul nu le surâsese.
Afrikakorps se întinsese peste măsură, încercând să apuce o bucată prea mare de plăcintă şi prea
îndepărtată. Legăturile erau din ce în ce mai greu de realizat şi de menţinut. Aprovizionarea devenise tot
mai anevoioasă. Tot mai des ne opream din lipsă de benzină. Alexandria, Cairo erau miraje lipsite de
consistenţă. Şi nu ne aflam decât la ceva mai mult de două sute de kilometri de ele. După calendarul lumii
normale era 3 februarie, deci ne aflam în plină iarnă. Ritchie, generalul care cunoştea deşertul ca pe
propria palmă, se retrase ce se retrase, dar în cele din urmă se propti încăpăţânat pe picioarele de dinapoi,
în apropiere de El Gazala, şi nu mai vru să dea înapoi nici un milimetru. Ne aflam într-o altă oază, pe
marginea unei alte băltoace, în tovărăşia unor alţi proprietari de catâri şi femei. începeam să cred că lumea
nu e alcătuită decât din oaze minuscule, semănând ca două picături de apă. Amintindu-şi cu nostalgie de
nurii misterioasei sale ibovnice, care rămăsese departe, Barcelona încercă să reînnoade firul rupt al
idilelor, făcând o vizită prin cele opt sau nouă gurbi. De data asta îl însoţirăm cu toţii, mai puţin Heide. El
zăcea undeva, pe un pat de spital şi trecea în revistă abaterile de la o ţinută regulamentară ale doctorilor şi
infirmierelor. Femeia care mă ademenise în întunecimea bordeiului nu măsura mai mult de un metru
cincizeci. Când îşi dezveli
faţa fu limpede că nici nu împlinise şaisprezece ani. Sărăcia şi frica o transformaseră într-o profesionistă
fară scrupule. După o oră am ieşit din nou în soare şi l-am văzut pe Mercenar în pragul unui alt gurbi,
chestionând o baborniţă cu degetele ca nişte gheare şi nasul ca un cioc de pasăre răpitoare. Mercenarul se
sprijinise cu talpa piciorului drept pe buza unui vas mare de pământ şi-şi ţinea automatul la îndemână, pe
genunchi. Ţigara ardea, ca de obicei, în coltul gurii. M-am apropiat intrigat, ştiind prea bine că
Mercenarul este, prin excelenţă misogin. Pe de altă parte, voiam să mă bucur de cunoştinţele de limbă
arabă ale camaradului meu. - Zice că putem să ascultăm şi muzică în satul ăsta, îmi spuse zâmbind ciudat
când ajunsei lângă el. L-am privit cu un aer tâmp. - Bătrână proastă! Poate vrea să ne cânte ea din fluier.
Baborniţă izbucni într-un torent de cuvinte de neînţeles pentru mine. Din când în când arăta cu mâna spre
una dintre colibe, dar degetele ei răşchirate ar fi putut indica orice. - Zice că e vorba de muzică de la
aparat, ca la oraş. Nişte domni ca noi ar putea, pentru o sumă de nimic, să asculte muzică de la oraş, dintr-
un radio adevărat. L-am urmat intrigat, călăuziţi de bătrână. Când ne aplecarăm ca să trecem pragul
colibei, un arab înalt şi slab, de vreo patruzeci de ani, ne ţinu calea zâmbind politicos. - Stăpânii s-au
rătăcit, cred. Aici nu este nici o femeie şi sărăcia nu-mi îngăduie să-i tratez aşa cum o cere rangul lor. Dar
am un prieten care vă poate oferi smochine şi curmale pe săturate şi apă limpede. Binevoiţi să vă însoţesc.
- Ştii bine germana pentru un arab sărac, care a văzut câţiva nemţi în viaţa lui, îl dădu Mercenarul la o
parte cu
ţeava armei. Cred că un căuş cu apă găsim şi la tine. De ce să-l mai deranjăm pe prietenul tău? - Dorinţa
voastră e poruncă pentru mine, bolborosi arabul Avea o mustaţă subţire, tunsă îngrijit. Jegul îi acoperea
grumazul, urechile şi dosul palmelor, dar era ceva în neregulă cu murdăria. Nu părea la locul ei pe pielea
aceea. - Ei, spuse ceva mai-destins Mercenarul, ai de gând să ne laşi să crăpăm de sete? Arabul se grăbi cu
un vas pântecos în care clipocea lichidul preţios. Am întins mâinile să-l apuc, însă Mercenarul, mai iute,
mi-o luă înainte. Ne-am încurcat unul pe celălalt. Vasul căzu şi se făcu ţăndări. Toată apa se vărsă pe jos.
Arabul amuţi. - Priveşte, Sven! strigă Mercenarul, armând pistolul automat. în loc să formeze o băltoacă
pe pământul tare ca piatra, apa se scurse cât ai clipi printr-o crăpătură. Am sărit ca ars şi am vârât lama
baionetei sub ceea ce, privind mai de aproape, părea să fie o placă. Cu puţin efort am reuşit să o dau la o
parte. Arabul se aruncă asupra mea, într-o tentativă disperată de a muşamaliza lucrurile, dar Mercenarul fu
din nou mai rapid şi îşi încercă croşeul de stânga pe maxilarul lui. Funcţiona de minune. A trebuit să-l
prindem în braţe ca să nu-şi frângă gâtul. în podea găsirăm o ascunzătoare în care se afla un geamantan
ponosit. Am ridicat cu grijă capacul. - O staţie radio! am strigat. îţi vine să crezi? - Normal, fu de părere
Mercenarul. Probabil că e un fel de dispecerat pentru conducătorii de catâri. Arabul îşi revenea gemând. îl
ridicarăm şi-l sprijinirăm cu spatele de un perete al colibei.
-Ghinion amice, l-am spus. Din pricina unei babe melomane şi curioase, armata britanică are acum o
staţie radio mai puţin în inventar. Stau şi mă întreb, ce Dumnezeu le transmiteai prietenilor tăi din coltul
ăsta uitat de lume? Mă privi cu o ură nedisimulată, fară să-mi răspundă. Mercenarul îl îndemnă cu pistolul
mitralieră să ne însoţească în tabără. Maiorul Hemke se bucură ca un copil. Deşi văzuse mulţi spioni la
viata lui, nu prinsese niciodată unul. îl pipăi şi-l răsuci pe arabul nostru pe toate părţile. Ţinu morţiş să-i ia
el însuşi primul interogatoriu. O confruntare a titanilor se întrevedea la orizont. - Să mergem înapoi, în
gurbi, la Hamid ăsta, se repezi Micuțul, cu balele curgând. Spionii sunt de obicei plătiţi regeşte. Toată
afacerea devenise pentru el o joacă excitantă, ca în vremea copilăriei, de-a căutatul comorii. Din păcate
nimeni nu avea voie să calce la locul crimei până când nu avea să se formeze o comisie de ofiţeri care
urmau să ancheteze cazul. Confruntarea dintre maiorul Hemke şi agentul arabo-brl- tanic ne dezamăgi pe
toţi. în afara numelui, a gradului şi a numărului matricol, prizonierul nu vru să dezvăluie nimic altceva.
Asta în ciuda minunilor de subtilitate dovedite de maior, care-şi pregătise un snop de creioane ascuţite şi
un top de hârtie pentru informaţiile preţioase ce urmau să se reverse asu- pră-i. Meniul se îmbunătăţise
considerabil de când, din pricina lipsei de benzină, ne opriserăm pentru moment din cursa nebunească în
care ne aruncase Rommel. Conservele fuseseră înlocuite cu tot ceea ce se găsise prin colibele şi ogrăzile
localnicilor. După ce aveam să plecăm din locul acela, îi aşteptau luni de foamete şi disperare. Aşa se
poartă războaiele.
-Când te gândeşti că totul a pornit de la o femeie, se minună Barcelona în timpul uneia dintre partidele de
cărţi organizate de Porta. De la Elena din Troia şi Cleopatra nu s-a mai inventat nimic nou în materie de
contraspionaj. înclinam să-i dăm dreptate. Maiorul Hemke se arătă destul de încurcat în privinţa agentului
capturat. Trimise câteva mesaje statului major, dar cei de acolo erau prea ocupaţi ca să-i răspundă. Din
pricina înaintării rapide, zilnic doi sau trei spioni erau prinşi, ambalaţi şi expediaţi pe capul ofiţerilor de la
con- trainformaţii. Aceştia se saturaseră de ei până peste cap. Nu erau marii spioni ai celui de-al doilea
război mondial, ci nişte plevuşcă de la care nu se putea stoarce nimic preţios. Ce să mai facă şi Cu al
nostru? în cele din urmă, Hemke deveni atât de insistent încât pe seama sa începură să circule bancuri
dintre cele mai îndrăzneţe, cum că trage tare sforile ca să fie avansat colonel, sau că spionul prins nu e
altcineva decât un nepot de-al său care a încercat să scape de corvoadă La capătul unei săptămâni în care
ceruse zilnic instrucţiuni în legătura cu ceea ce devenise deja cunoscut pe toată coasta nordică a Africii
drept „spionul lui Hemke", maiorul primi de la superiorii săi un mesaj pe cât de clar, pe atât de concis:
„Executaţi-I!" Trupa află curând şi se bucură copilăreşte. Treabă nu prea mai fusese în ultima vreme, iar
divertismentul lipsise aproape cu desăvârşire. O execuţie era ceva nesperat. După un proces sumar, omul
fu găsit vinovat şi condamnat la moarte. Se ivi însă o problemă neaşteptată. Nimeni din Regimentul 26
Panz- er-Grenadiere nu mai organizase vreodată un asemenea spectacol. Soluţia spânzurătorii fu rapid
eliminată din şirul de posibilităţi. Arabii n-ar fi fost de acord în ruptul capului să spânzure pe cineva de
unul dintre preţioşli lor curmali. Le-ar fi purtat ghinion şi apoi, Doamne fereşte, tulpina s-ar
fi putut frânge sub greutatea trupului. Alt lemn nu mai aveam la îndemână, pentru eşafod, stâlpul
spânzurătorii, trapă şi aşa mai departe. Nu, ideea cu spânzurătoarea nu era realizabilă. Unde mai pui că
transpunerea ei în practică ar fi necesitat şi un călău. Existau totuşi câţiva flăcăi care ar fi îndeplinit cu
mare plăcere această slujbă. Atmosfera orientală le sugeră unora soluţia decapitării, o măsură tradiţională
la arabi. Insă curând, din prlcl'na impedimentelor trebui s-o abandonăm şi pe aceasta. Ne-ar fi trebuit cel
puţin o secure, dar cei mai mulţi dintre noi visam un iatagan scânteietor. Dar dacă i-am fi luat la
scărmănat pe arabi, în nenorocitele lor de gurbi n-am fi descoperit decât nişte amărâte de cuţite, mânjite
cu seu. Cum să-i tai capul unui condamnat cu un cuţit bont? - Beier! ţipă locotenentul Leuwe. Şase
voluntari pentru plutonul de execuţie. Şi pentru că te codeşti prea mult, ţi-i numesc eu chiar acum! în
noaptea dinaintea spectacolului
s-a întâmplat să nu putem dormi nici unul dintre noi. Porta aduse o cască plină cu caviar. Era atât de putjn
probabil ca el să se afle în realitate în faţa noastră încât renunţarăm să-l mai întrebăm de unde-l procurase.
L-am mâncat cu poftă, întinzându-l pe pesmeţi tari ca piatra, buni să-i vâri sub şenila Panzerului, în caz că
se împotmolea în nisip moale. Deşi stropise caviarul cu o cantitate apreciabilă de votcă, Moşul vărsă până
la ziuă. Explicabil, având în vedere că el nu ţinea la băutură. Nu ştiam ce-l apucase deodată. în zori,
locotenentul Leuwe veni să ne ia pe mine, Moşul, Porta, Micuțul, Mercenarul şi Barcelona. - Avem o
problemă, Beier. Condamnatul vrea să se împărtăşească. Preotul regimentului s-a hotărât tocmai acum să
se îmbolnăvească. - înseamnă că o să moară fără preot, domnule locotenent, dădu Moşul din umeri. Dar
Leuwe nu era de aceeaşi părere.
- Condamnatul e un ofiţer, Feldwebel Beier. în armata germană obişnuim să ne purtăm respectuos cu
ofiţerii, chiar dacă ei sunt inamici. Aceasta fiind ultima dorinţă a osânditului la moarte, o vom respecta,
chiar dacă va fi nevoie să ne travestim cu toţii în preoţi. N-a fost nevoie să ne travestim cu toţii. Am dat
cu zarurile şi a ieşit Porta. Ideea păru să-l încânte. - Fiule îi zise cu greutate părintele Glukman, aflat pe
patul de suferinţă, o minciună nu e un păcat atât de greu dacă e vorba să salvezi un suflet. Fii
binecuvântat! în uniforma oastei lui Dumnezeu, Porta se mişca dezinvolt, ca şi cum ar fi făcut-o de o
viaţă. Mai întâi îşi inspecta noile buzunare, ca să verifice dacă nu cumva sfinţia sa a uitat câte ceva care s-
ar fi dovedit a fi de folos unui bun soldat german, însă dacă Porta era un colecţionar de temut al bunurilor
altora, nici proprietarul veşmântului nu se născuse ieri-alaltăieri. Porta nu găsi nimic, în afara unei foi de
agendă pe care o mână obişnuită cu creionul lăsase un mesaj concis şi clar: „Să nu furi!". Ignorând
râsetele noastre isterice, beriinezul îl însoţi pe locotenentul Leuwe la locul în care fusese încarcerat
Hamid. îi vârâseră într-un gurbi fără ferestre, păzit zi şi noapte de o santinelă. Ar fi putut să-l lase şi liber
căci n-avea unde să fugă. Deşertul nu i-ar fi dat nici cea mai mică şansă. însă maiorul Hemke voia să facă
totul regulamentar. Prizonierul nu părea disperat. Ce-i drept, nu înflorise în ultimele zile şi se mai
cocârjase, dar la intrarea lui Porta se ridică, vioi, zâmbindu-i ironic. - Ce s-a întâmplat cu preotul
Gluckman? A dezertat cumva? Porta, care sperase să tragă un folos cât de mic de pe urma acestei
nevinovate substituiri de persoană, rămase cu buzele umflate. Ar fi trebuit să-şi închipuie că un agent
cunoaşte structura unităţii pe care o spionează şi ştie să facă deosebirea între un preot obişnuit cu cele
sfinte şi un răcan ca Joseph Porta, căruia nici un păcat nu-i era străin. Dar pentru că era cel mai vesel om
al Wehrmachtului, hotărî să lase deoparte supărarea şi să-şi joace mai departe rolul. - Fiule, îi spuse lui
Hamid, un om cu experienţa ta nu poate face nazuri când clipele îi sunt numărate. Mulţumeşte-te aşadar
cu ce ai. Uite, şi noi, soldaţii, când ni se termină pes- meţii, ne mulţumim să înfulecăm cozonac cu nucă.
Ca un adevărat cunoscător, condamnatul aprecie justeţea punctului de vedere şi, fară să mai stea pe
gânduri, îi împărtăşi lui Porta câteva întâmplări ce-i stăteau pe suflet, constituind un bagaj cu care n-avea
nici un chef s-o pornească spre lumea cealaltă. Cum şi beriinezul avea o rezervă impresionantă de poveşti
interesante, curând ceremonia luă o întorsătură cel puţin neaşteptată. Din când în când, santinela vâra
bănuitoare capul pe uşă, ca să descopere motivul pentru care cei doi interlocutori, părintele şi
condamnatul, râdeau cu sughiţuri. După o jumătate de ceas, locotenentul Leuwe veni să-i despartă.
Regimentul se trezise cu noaptea-n cap, ca să nu piardă execuţia. Era o dimineaţă îngheţată, numai bună
să faci pe cineva să nu regrete că părăseşte lumea asta. Până şi acum propaganda germană se întrecuse pe
sine. Prizonierul a fost dus într-un loc în care uedul ridicase un soi de parapet înalt de vreo trei metri. în
felul acesta, gloanţele care n-ar fi nimerit ţinta aveau să se înfigă în nisip. Nimeni nu scotea o vorbă. Am
băgat de seamă că, printre gurbi, puţinii locuitori' ai oazei formaseră un grup care ţinea să asiste la
execuţie. Oare ce însemnase omul acela pentru ei9 Maiorul Hemke cochetase o clipă cu ideea de a rade
„localitatea", pentru colaborare cu duşmanul. Din fericire era în stare să deosebească o fantezie absurdă
de viaţa adevărată. în liniştea de gheaţă, locotenentul Leuwe prelua comanda plutonului de execuţie. Am
mărşăluit în şir şi ne-am aşezat la zece metri de condamnat. Porta renunţase la gulerul preoţesc pentru
puşcă. Se descurca mai bine cu ea. Pentru o clipă mi s-a părut că el şi Hamid au schimbat un semn numai
al lor. Ne oprirăm şi aşteptarăm cu armele la picior. Maiorul Hemke dădu citire actului de acuzare care
spunea, în esenţă, că numitul Hamid şi aşa mai departe a fost găsit vinovat de acte de spionaj în favoarea
unei puteri inamice, pe timp de război, şi că în consecinţă merită să fie omorât. De ce, nu mă mai
întrebaţi. La vreme de război oamenii exagerează în toate cele. - Pluton, ascultă comanda la mine! zbieră
locotenentul Leuwe. în clipa aceea cenuşiul se deschise, lăsând locul trandafiriului şi verdelui palid.
Primele raze de soare străpunseră retina. Discul incandescent începu să urce dintre dune. Hamid trase un
ultim fum din ultima ţigară, o lăsă să cadă şi, pentru că beneficiase de o educaţie cu influenţe britanice, o
calcă cu vârful papucului. Probabil că văzuse răsărituri cu sutele în deşert, fiindcă nu se arătă prea
impresionat. - La ochi, arm'! comandă Leuwe. Am aşezat cătarea pe pieptul celui din faţa noastră. Atunci
chipul lui se şterse ca şi cum ar fi fost alcătuit din ceată. - Foc! Şase degete se contractară pe trăgacele
armelor. Şase gloanţe porniră în aceeaşi clipă spre aceeaşi ţintă. Ele se înfipseră cu un plescăit în came,
distrugând în calea lor muşchi, oase, vase de sânge şi nervi. Şocul, extrem de puternic, ucise înainte chiar
ca rănile sângerânde să o facă.
Corpul, din care sufletul îşi luase zborul speriat de bubuituri, căzu pe spate, cu braţele şi picioarele
depărtate, stârnind un norişor de praf. Nimeni nu aplaudă. A doua zi sosiră veştile proaste. Convoaiele de
benzină nu reuşiseră să facă faţă marinei şi aviaţiei britanice. Nu primeam combustibil nici cât să-şi pună
noua ibovnică a lui Barcelona în opaiţ, ca să-i admire lenjeria intimă. Urmau alte zile de aşteptare
insuportabil de plictisitoare.
CAPITOLUL 6 Porta candidează pentru diplomă
Când te împotmoleşti în nisip moale nu trebuie în nici un caz să bagi în marşarier. Aşa ceva face numai un
nebun sau un sinucigaş. într-o încercare disperată de a scăpa din capcană, roţile nu fac altceva decât să
sape o groapă din ce în ce mai adâncă. E poate chiar groapa ta. Aşa au păţit Erienmayer, Montz şi Ziegler.
Se aflau într-un Stechenwagen, pe la coada coloanei, când motorul a început să tuşească şi deodată s-a
oprit. - Domnule locotenent, raportă Willy Ziegler comandantului său de companie, drăcovenia noastră
face pe nebuna. Permiteţi să încercăm s-o reparăm. Locotenentul nu numai că le dădu permisiunea, ci le
dădu chiar de înţeles că ar face bine să remedieze defecţiunea dacă nu le place mersul pe jos. Nu erau
locuri pentru ei în alte vehicule, iar la orizont nu se vedea nici un taxi. Herman Montz şi Willy Ziegler
erau mecanici pricepuţi. Ei lucraseră, în vremuri de care abia-şi mai aminteau, într-o mare uzină de
automobile din Miinchen. Găsiră hiba cât ai zice peşte şi se apucară să ciocănească prin motor. Pe cât de
buni meseriaşi se dovedeau ei, pe atât de lipsit de experienţă era Lothar Erienmeyer, un tocilar din
Frankfurt, care abia ieşise de pe băncile şcolii, unde învăţase despre Sahara cu un dascăl bătrân, lipsit de
har. Soarta nu le dădu celor trei de ales. Locul mecanicilor este lângă motor. Aşa
încât îl cocoţară pe Lothar la volan, smulgându-i jurământul că nu va face nimic fără să-i întrebe mai întâi
pe ei. - foă-i drumul, păpădie, strigă vesel Herman Montz cincisprezece minute mai târziu, sărind în
cabină.. Lothar Erienmeyer pomi motorid. Toţi trei se delectară auzindu-l cum toarce. După numai zece
metri, intrară într-o căldare de nisip moale, care înghiţi rotile până la jumătate. Ceea ce nu putea pricepe
în ruptul capului Willy Ziegler era cum evitase ditamai coloana de blindate această capcană şi nimeriseră
acolo tocmai ei. Gândul îi zbură de îndată la netotul de Erienmeyer, a căriu lipsă de experienţă le purta
ghinion. Coborâră să vadă cum stau. Nu stăteau deloc bine. Lothar Erienmeyer îşi făcu socoteala că
vehiculul e mai uşor In lipsa celor doi. încercă, fară să-l roage nimeni, o manevră menită să-i scoată din
belea şi să-i atragă laudele camarazilor, cam zgârciţi din acest punct de vedere. Băgă motorul în marşarier.
- Opreşte-te, idiotule! zbierară fară succes Montz şi Ziegler, observând îngroziţi ce efect avea asupra
roţilor manevra nepriceputului şofer. Dar el nu-i auzea, din pricina zgomotului, iar când îşi dădu seama că
ei nu sunt de acord cu ce făcea el acolo, era prea târziu. Cobori să vadă la rândul său despre ce este vorba.
Se îngropaseră şi mai rău. Herman Montz îl culcă, expediindu-i un pumn în falcă. în vremea aceasta, un
tanc Grant afectat unei divizii indiene îşi făcu apariţia la cinci sute de metri spre nord, în vârful unei dune.
Se rătăcise în cursul retragerii trupelor britanice. Montz şi Ziegler erau prea cătrăniţi ca să-l bage în
seamă. Lothar Erienmeyer avea probleme cu falca. Regimentul 26 Panzer-Grenadiere se îndepărtase,
destid ca să dea curaj indienilor pitulaţi sub blindajid tancului Grant. Dacă ar fi întâlnit coloana de
Panzere, ar fi tăcut chitic.
Aşa însă, îşi luară inima în dinţi şi traseră un obuz spre Stechemvagenul împotmolit în nisip. Erau
departe, ochiseră în donjl lelei, soarele le bătea în ochi. Cum se întâmplă adesea în război, conform unor
legi care favorizează evenimentele cele mai absurde, obuzul nimeri în plin. Pentru că era pe cale să devină
unul dintre cei mai bogaţi oameni de pe pământ, Porta se hotărî să nu mai pună osul la treabă. Toţi ceilalţi
slugăreau în locul lui, cu un devotament care atrase în cele din urmă atenţia Moşului şi locotenentului
Leuwe şi risca să devină în curând cea mai gustată istorie a sezonului. Culmea e că nimeni nu crâcnea
când trebuia să-l înlocuiască la corvoadă, aşa că Moşul ridică încă o dată din umeri. Dacă nu existau
reclamanţi nu exista nici reclamaţle. - Vezi tu, Sven, îmi zise Porta, pentru că avea o slăbiciune pentru
mine, lăcomia dărâmă imperiile, dar clădeşte altele în loc. Pe lângă imperiul de o mie de ani pe care-l
pune la punct zilele astea inegalabilul nostru Fiihrer, Porta îşi aranjează şi el unul mai modest, de vreun
secol şi ceva. l-am cerut să mă lămurească. - Hamid ăsta era un flăcău şi jumătate. Dar aşa cum se
întâmplă cu mai toţi oamenii de treabă din lume, era singur cuc. Singur cuc şi agent britanic, îţi dai seama
ce ghinion? N-avea decât o puicuţă, undeva, prin Picadilly Square. în orice caz, i-a lăsat ei tot ce
agonisise. Pentru că l-am promis că mă voi ocupa personal ca fata să primească ce I se cuvine, am câştigat
la rândul meu jumătate din averea lui. Am râs cu lacrimi. încă una din ghiduşiile lui Porta. - Şi în ce
constă averea asta? Pietricele colorate şi frunze de cocotier pe care le-a adunat de la arabii de pe-ai'cl?
Judecând după catârii răpciugoşi care se plimbă în voie prin jurul adăpătorii, e vorba de oameni cu stare,
lume bună.
Porta mă trase într-un loc ferit. - Nu fi prost, Sven. Hamid se juca de-a spionii din plictiseală. îi plăcea
riscul. Trăind în deşert, a învăţat să se mulţumească cu puţin. Dar solda a pus-o de-o parte şi te rog să mă
crezi că n-a fost deloc de lepădat. în plus este, pardon, era în posesia a cincizeci de kilograme de bijuterii,
aur, argint, pietre preţioase. Se pare că a descoperit rămăşiţele unei caravane care a dispărut într-o furtună
de nisip, acum cincizeci de ani. De caravana asta îşi mai aminteau uneori babele. - Uluitori și de unde, mă
rog, ştii basmul ăsta? Şeherezada şi-ar fi câştigat libertatea dacă 1 l-ar fi spus lui Harun Al Raşid. - Uiţi că
l-am spovedit pe amicul nostru? Era într-una din acele dispoziţii care te împinge spre generozitate. Şi i-
am promis să-i dau fetei jumătate. - Puteai să-i promiţl şi Mediterana. Acum e pe lumea cealaltă, nu te
mai obligă nimeni să te ţii de cuvânt. Porta mă privi scandalizat. - Există un cod al onoarel, care face din
micii oameni de afaceri oamenii mari de afaceri. Dacă n-ai învăţat asta la vârsta ta, al să rămâi toată viaţa
un vânzător de gogoşi într-o ţară ca Suedia, în care se vorbeşte o limbă imposibilă. Am râs din nou. -
Unde se află comoara? - într-o casă veche din Alexandria. Hamid şi un sergent au cărat aurul într-un jeep,
înainte să năvălim noi, „hunii", prin părţile astea. Sergentul a murit o zi mai târziu, într-un bombardament
al Luftwaffe. Vezi cum se leagă totul? - și cum ai să descoperi casa? O casă arăbească într-un oraş cu sute
de mii de clădiri. - Hamid mi-a făcut o schiţă pe care am distrus-o înainte să-l avansăm la gradul de înger.
Ştiu strada, vecinătăţile, culoarea lenjeriei intime a arăboaicei care freacă tingirile pe-acolo. Am totul aici,
mai adăugă mândru Porta, clocănindu-și ţeasta, însă, desigur, mai rămâne de rezolvat un mic
Inconvenient. - Care? -Trebuie doar să cucerim Alexandria. Fiind vorba despre bani, eram sigur că nimic
nu-l va putea împiedica pe Porta să înghită Alexandria ca pe o bucata de şuncă. Trebuia numai să ne ţinem
după el, noi ceilalţi și bineînţeles Feldmareşalul Rommel. Când aveam benzină zburam pe pistă. Dunele
alternau, fără tranziţie cu grohotişul roşiatic, laterltă cu muchii tăioase, pe care şenilele o fărâmiţau într-o
clipă. Când nu mai puteam alimenta ne opream. înaintarea era tot mai anevoioasă. în apropiere de Bir
Zelten ne-am lovit de tranşeele englezilor. Erau zeci, poate sute de kilometri de şanţuri, săpate în nisipul
moale, veşnic gata să se surpe, dar alcătuind împreună un păienjeniş elastic, prin care nu se putea trece.
Tranşeele erau căptuşite cu scândură. Alte zeci, poate sute de kilometri de sârmă ghimpată ţeseau această
reţea. Panzerele ar fi trecut prin obstacolele fragile fără ca măcar să le observe, însă dispozitivele
cuprindeau numeroase alte capcane, câmpuri de mine și tunuri anticar, de care era imposibil să nu ţii
seama. Iar pentru un Infanterist, sârma ghimpată înseamnă de cele mai multe ori moarte. Ghimpii agaţă
stofa şi pielea. Pe măsură ce te zbaţi să te eliberezi, ei se înfig din ce în ce mai adânc, din ce în ce mai
bine. Inamicul a atârnat din loc în loc cutii de conserve goale, care, la cea mai mică mişcare pe care o faci,
scot un zgomot asurzitor. O rachetă albă, strălucitoare, transformă noaptea în zi. Totul este luminat. Poţi
zări un gândac care se târăşte pe nisip. Pentru câteva secunde, toată lumea, camarazi şi inamici, te
urmăresc compătimitori, cum încerci cu disperare să te eliberezi din pânza de păianjen. Urmează o rafală.
Ne-am oprit aşadar unii în faţa celorlalţi şi am început să ne sâcâim zi şi noapte. Când ei ne pisau cu 105-
urile, noi le expediam obuze de 88, din sacul cu daruri al lui Moş Krupp. Când ei trimiteau câţiva băieţi,
cu feţele mânjite cu funingine, ca să colecţioneze urechi de-ale soldaţilor noştri, noi le înapoiam resturile
Intruşilor şi pe deasupra îl asmuţeam pe Micuţ să le umple nopţile de coşmaruri. Nu era santinelă în
partea cealaltă, care să nu tresară când îi vedea umbra mătăhăloasă Ieşind pentru o clipă din tranşee. în
dreapta amplasamentului nostru fusese instalat un post de observaţie. Piesele principale erau două lunete
Zeiss prin care comandanţii se holbau cât era ziua de lungă în ograda Inamică. Era destul de stânjenitor
pentru britanici să se ştie supravegheaţi fără încetare, mai ales că uneori, și ei ca oamenii, erau surprinşi în
posturi ori ţinute mai intime. De aceea am trimis într-o noapte zece bărbaţi hotărâţi să ne lase fără lunete.
Trei se întoarseră înapoi, în liniile engleze. Unul dintre ei fu împuşcat chiar de propriii camarazi, din
pricina unei proaste corelări a misiunii cu programul patrulelor britanice. Ceilalţi şapte fură îngropaţi a
doua zi, pe lumină, cu toate onorurile, în văzul ambelor tabere, care se abţinură de la orice acţiune pe
durata ceremoniei. Fără îndoială că unii dintre ei ar fi putut fi luaţi prizonieri, dar nu te poţi aştepta la prea
multă politeţe din partea unor oameni treziţi brutal din somn, aşa cum fuseserăm noi. Iar lunetele
rămăseseră la locul lor, aproape neatinse, dacă nu puneam la socoteală petele de sânge. La puţină vreme
după înmormântarea englezilor, Porta și cu mine furăm desemnaţi să trecem la represalii împotriva
îndrăzneţilor, în faţa noastră se afla Regimentul 38 Royal în- fantry, o adunătură de flăcăi robuşti, care,
provenind dintr-o ţară cu o climă ploioasă, era de mirare că nu-şi dădeau duhul sub soarele deşertului. - E
momentul să le arătăm „lighenaşelor" de ce e în stare un bătrân berlinez scos din sărite, spuse Porta,
săltând pe umăr vechea sa „303", sistem Lee-Enfield, remarcabilă prin precizia sa. L-am urmat prin
labirintul tranşeelor, înaintând către graniţa cu ţara nimănui. Sosise amiaza. Tanchiştii se refugiaseră între
şenilele monştrilor de oţel, singurul loc în care mai puteau cerşi puţină umbră. Tranşeea semăna cu un sat
arăbesc, atâta doar că-i lipseau haitele de câini costelivi, gata să se încaiere pentru fiecare ciosvârtă. In
locul lor, numeroşi soldaţi, cu ochii duşi în fundul capului, se târau agonizând de coio-colo. Nisipul le
intrase sub haine şi din când în când îşi desfăceau centiroanele ca să-l evacueze. Milioane de muşte îşi
făceau de lucru fără să ia partea vreuneia dintre naţiunile care se pândeau, gata să se sfâşie la cea mai
mică greşeală. Pur şi simplu luptau împotriva tuturor, sâcâindu-i şi depunându-şi ouăle peste tot. - Aici,
hotărî Porta oprindu-se. M-am prezentat subofiţerului care comanda avanpostul şi i-am explicat misiunea
mea şi a camaradului meu Feldwebelul dădu din cap absent Două zile mai târziu avea să-şi piardă un braţ,
din pricina unui obuz. Am aşteptat sosirea nopţii, ca să ne furişăm din tranşee ca nişte şobolani şi să
avansăm câţiva zeci de metri. Porta se de- părtă de mine atâta cât era nevoie ca o rafală să nu ne radă pe
amândoi odată. M-am îngropat rapid în nisip, folosindu-mi picioarele cu frenezie, până când am săpat un
şanţ suficient de adânc în care să încap. în ultimă instanţă, acest şanţ îmi putea servi.şi drept mormânt.
Am luat o gură de apă din bidon şi m-am luptat să aţipesc măcar două ore. La vreo douăzeci de metri de
nune. Porta făcea aceleaşi gesturi. Nu puteam comunica între noi prin viu grai. Abia ziua, sub acoperirea
zgomotelor nenumărate care umpleau tranşeele de o parte şi de cealaltă, aveam să schimbăm impresii
după placul inimii. Noaptea, cea mai slabă dintre şoapte este un ţipăt. Nu puteam aprinde ţigările.
Noaptea, licărul jarului este un soare orbitor. Frigul îmi cuprindea încet fiecare oscior, fiecare centimetru
de piele. în curând aveam să fiu atât de amorţit, încât şi actul respiraţiei avea să mi se pară un efort
colosal. Noaptea nu iartă în Sahara. Totul încremeneşte sub limpezimea cerului găzduind milioane de
stele şi maiestuoasa Cruce a Sudului. De aceea, orice continuă să mişte după căderea întunericului este
considerat duşmănos şi tratat ca atare. în cele din urmă, înfăşurat în pătură şi foaia de cort am căzut într-
un somn adânc. Mă trezi un bubuit asurzitor. De fapt fusese zgomotul pietricelei pe care Porta mi-o
aruncase în cască. Dovedise o precizie nemaipomenită, având în vedere că bezna încă ne înconjura. Dar
ziua era foarte aproape, o simţeam în aer. Am scos din raniţă plasa de camuflaj făcută sul şi am
desfaşurat-o peste mine. La lumina zilei aveam să devin invizibil. Am împins înainte puşca. N-am reuşit
să disting nimic prin lunetă. Abia după vreo cincisprezece minute noaptea începu să bată spre gri. Zona de
lumină din jurul meu şi al lui Porta prinse să se mărească. Deşertul se reîntorcea la viaţă. Prima mea
victimă fu un căpitan uscat şi negricios, care se agita de coio-colo, încercând să compenseze lipsa de
autoritate în faţa oamenilor. La ora stabilită, camarazii noştri deschiseră focul, mascându-ne astfel
năzbâtiile.
Căpitanul ieşi din tranşee mai mult decât trebuia, ca să le arate oamenilor lui ce înseamnă „curajul sub
foc". L-am ochit în mijlocul pieptului, dar abaterea armei era puţin mai mare decât ultima oară când
lucrasem cu ea. Glonţul îl lovi în bărbie, sfarâmând-o şi ieşi prin ceafă. Muri pe loc, dar spectacolul avu
de suferit Nici eu. nici Porta nu eram adepţii vărsării inutile de sânge - Sven, strigă Porta când canonada
se linişti pentru câteva clipe, ultima oară eu am lovit un maior. Căpitanul ăsta al tău nu egalează scorul
partidei. încerca din nou să mă tragă pe sfoară. - Maiorul a încasat-o în picior. Nu se pune la socoteală. Un
rănit nu face tot atâtea puncte. însă pe Porta nu-l puteai scoate din ale lui. înainte de a-şi alege următoarea
ţintă, îmi servi un argument imbatabil. - Maiorul e pierdut pentru front. Dacă nu cumva i-au tăiat deja
piciorul, nu se va întoarce mai înainte de un an-doi. Se poate spune că în ceea ce ne priveşte e ca şi mort.
Ca să nu mai am nimic de obiectat, îmi promise un alt maior. Ocazia se ivi o oră mai târziu, timp în care
fiecare din noi do-borâse câte trei soldaţi. Britanicii începuseră deja să adulmece ţara nimănui, din ce în
ce mai convinşi că nişte lunetişti îşi făcuseră culcuş acolo. De îndată ce aveau să se fixeze asupra unei
umbre suspecte, aveau s-o piseze cu aruncătoarele de mine. - Mai stăm o oră-două şi luăm pauza de masă,
glumi Porta. E un local simpatic după colţ. Ştia la fel de bine ca şi mine că nu putem să ne mişcăm până la
căderea nopţii, fară să încasăm câte o mină în cap. - Un maior, spuse Porta pe la patru după amiază. -
Unde? l-am întrebat curios la culme.
Plictiseala mă omorâse. Dacă-i dădeam ascultare mai mult decât se cuvenea, şi lăsam atenţia să-mi
slăbească, putea să mă omoare de-adevăratelea. - Puţin stânga, cam la „ora unsprezece", între parapetul de
saci şi un sergent supraponderal, care-i oferă ţigări cumpărate la negru. Ceea ce-am să-i ofer eu îl va face
să slăbească cel puţin trei kilograme. Am privit la „ora unsprezece", cum spun de obicei piloţii, şi am
distins cu mare greutate parapetul de saci. Iar în apropierea lui, două pete negre, despre care am crezut
mai întâi că sunt doi purici aşezaţi pe lentila lunetei, ca să mă studieze mai bine De fapt, erau capetele
unor militari care se credeau destul de departe pentru a nu-şi mai pune „lighenaşele". Ca să fiu cinstit, nu
înţelegeam cum îşi dăduse seama Porta că unul dintre cei doi este mult râvnitul maior. - Am jucat cărţi cu
băieţii de la „Zeiss", îmi explică el mai târziu, la adăpostul tranşeei. Ei au ajuns să-i cunoască pe toţi
locatarii azilului de dincolo şi le ştiu tabieturile pe dinafară. E ora la care sergentul şi maiorul fumează o
ţigară bună, feriţi de privirile pofticioase ale camarazilor lor, şi-şi dau cu părerea despre mersul
războiului. Pe scurt, Porta puse arma la ochi şi ţinti un minut întreg. Puşca plesni sec. Am privit repede
prin luneta armei mele. Una dintre pete se agita frenetic pe marginea parapetului de saci, apoi dispăru.
Cealaltă rămase nemişcată, acolo unde bănuiam că o ajunsese glonţul lui Porta. Atunci beriinezul sări
peste cal. Voia să fie sigur că n-a ratat. Voia să ia un avantaj decisiv asupra mea. Trase încă o dată, exact
în centrul petei imobile. De data aceasta am văzut clar cum sar bucăţi din ea. - Eşti nebun? am zbierat. De
ce nu te ridici în picioare să strigi .hei, băieţi, sunt aici!" - Bagă ţeasta la cutie! îmi răspunse el vesel.
Vine!
Venea, într-adevăr. Venea salva de răspuns. Prima împuşcătură a lui Porta îi luase pe nepregătite,
încremeniseră câteva secunde. Fiind vorba despre un maior, îndrăzniseră totuşi să arunce o privire în ţara
nimănui. Şi atunci Porta trăsese a doua oară. Sunt multe feluri în care te poţi da de gol. Fumul de la gura
ţevii, norişorul de praf pe care-l stârneşte suflul împuşcăturii în faţa trăgătorului. Sau, pur şi simplu, o rază
de soare care sclipeşte o fracţiune de secundă în sticla lunetei pe care reculul o înalţă spre cer. Important e
că ai fost dibuit. Britanicii alergară furioşi la aruncătoarele de mine. Sergentul se duse cu ei şi le arătă cu
degetul punctul din care se trăsese. Când maiorul fusese lovit în gât, tocmai îşi aprindea un .Camei".
Stropise cu sânge pe o rază de un metru. Sergentul slăbise, într-adevăr, pe loc. - Acolo! spuse pârâciosul.
Puţin în stânga, la .ora unsprezece". Trageţi odată! Acolo se afla Joseph Porta. Minele alunecară pe ţevile
aruncătoarelor şi ţâşniră vesele aproape imediat. Patru porţii de explozibil zburară spre gaura de şoarece
prea mică pentru taipul ciolănos al beriinezului. Poate că n-aveau să-l nimerească din prima, dar ce mai
conta. O mină de aruncător fluieră ştrengăreşte, a mirare. Fluieratul durează patru sau cinci secunde, de la
nota cea mai de sus, la cea mai de jos. Ai tot timpul să-ţi revizui eşti întreaga viaţă, să treci în revistă
lucrurile bune şi rele pe care le-ai făcut. Dar cu siguranţă că nu este timp destul ca să te ascunzi mai bine
decât ai facut-o. Apoi urmează explozia. Primele patru mine îl încadrară pe Porta cu stâlpi de nisip şi fum.
Porta începu să tuşească, sufocat. Suflul exploziilor îi punea la grea încercare pleura subţire a plămânilor.
Şi încă nu căzuseră destul de aproape. N-aveau să renunţe până când n-aveau să fie siguri că l-au învăţat
minte pe ticălos. Expediară o nouă serie de mine.
Ar fi trebuit să mă ridic în picioare şi să le explic acelor gentlemani că fac o greşeală grosolană. Porta era
cel care-i lăsase fără maior. Aşa că nu înţelegeam de ce trebuie să suport şi eu acelaşi tratament pe care
hotărâseră să i-l aplice lui, doar pentru că mă aflam întâmplător pe aproape şi pentru că ei nu erau în stare
să nimerească un măgar de la un metru. N-am facut-o. Veni ce-a de-a treia salvă, urmată aproape imediat
de cea de a patra. Am scormonit cu degetele, căutând să mă îngrop mai adânc în nisip, dar chiar dacă m-aş
fi aflat la o sută de metri adâncime, tot nu mi s-ar fi părut de ajuns. Am urlat de groază. Venea cea de a
cincia salvă. Apoi obuzele de calibrul 88 mugiră pe deasupra capetelor noastre" repezindu-se spre
amplasamentele lui 38 Royal în- fantry. în curând se trăgea cu tot armamentul, de ambele părţi. Cu toate
astea, tirul aruncătoarelor continuă. Britanicii erau supăraţi rău pe Porta. în cele din urmă, un ofiţer
superior dădu ordin să înceteze toată nebunia. Aruncătoarele de mine tăcură şi ele. - Sven, eşti întreg? vru
să ştie Porta, la vreo cinci minute după ce o linişte ireală se aşternuse peste ţara nimănui. L-am înjurat cu
poftă. Nu-mi venea să cred că sunt întreg şi nevătămat. - Nu pune la inimă, mă sfătui Porta, fii indulgent.
în felul ăsta ai să trăieşti o sută de ani. Am săltat puţin capul sub plasa de camuflaj. Aşa trebuie că se va
simţi primul om care va pune piciorul pe Lună. în jurul nostru erau numai cratere fumegânde. - Hei,
neamţule, se auzi deodată dinspre 38 Royal Infantry. Arată-ţi mutra, măi varză călită! Vrem să te vedem,
kraut! Admiratorul lui Porta vorbea o germană cu un pronunţat accent englezesc. M-am rugat ca
Dumnezeu să-i fi dat roşcovanului măcar atâta minte încât să nu răspundă provocării. - Nu suntem la un
concurs de frumuseţe, măi „lighenaş", făcu Porta. Iar eu pentru tine sunt ca Meduza. Când ai să mă vezi la
faţă, ai să te prefaci într-o stană de piatră! Izbucniră râsete din ambele tabere. După încordarea uriaşă din
timpul bombardamentului, o mulţime de soldaţi îşi părăsiseră bârlogurile pentru a vedea dacă soarele,
cerul şi In general lumea mai există. Cu câteva minute în urmă erau gata să se sfâşie unii pe ceilalţi. Acum
îi mânca limba să le arunce „colegilor" de dincolo câteva săgeţi. - Domnul maior pe care tocmai l-am
lecuit de viciul fumatului, urmă Porta cu un glas puternic, dar relaxat şi zeflemitor, mă cunoaşte acum
prea bine. Sunt Obergefreiterul Joseph Porta, din Berlin, cum intri în oraş pe dreapta. Dar un ţărănoi ca
tine n-o s-ajungă niciodată acolo. Un murmur de nemulţumire străbătu liniile britanice. - Eu credeam că te
cheamă Joseph Şobolanul, veni răspunsul aproape imediat. Şi că locuieşti într-o gaură, cum intri pe
dreapta. - Sven, îmi zise Porta, fii cu ochii pe ei. Dacă vreunul dintre amicii lui încearcă să-mi strice tenul,
te rog să ai grijă de dânsul. în vremea asta, eu am să zac cu nasul în nisip. Nu-mi plac tipii care se bagă în
vorbă neîntrebaţi. Am pus luneta la ochi şi am parcurs febril tranşeea din faţa mea. în ciuda glumelor,
oricare dintre cei de acolo ar fi fost mândru să-l găurească pe Porta. - Cred că nu ţi-ar plăcea să mă cheme
Joseph Şobolanul, englezule, spuse Porta şi de îndată tot frontul amuţi ca să-i soarbă vorbele. - Când am
să ajung în Anglia, am să-mi găsesc timp pentru nevastă-ta, pentru surorile tale, ba chiar şi pentru bătrâna
ta mamă. Şi crede-mă, vor fi atât de mulţumite de serviciile mele, încât vor muri de poftă să-şi boteze
ţâncii, care vor rezulta din această demonstraţie de bărbăţie germană, cu numele meu. Eşti de acord cu
mine că sună mai bine Joseph, William sau Mary Porta, decât Joseph, William sau Mary Şobolanul. Un
hohot enorm se ridică din liniile noastre. Unul mai moderat din cele ale inamicului. Cu siguranţă că acela
care-l făcuse pe Porta şobolan nu răsese. Am parcurs jumătate de tranşee și pe la mijloc l-am depistat pe
cel care-l ţinea piept berlinezulul. Era un căpitan mătăhălos pe care n-aveai cum să nu-l remarci. Şedea
fără frică pe marginea adăpostului, într-un genunchi, şi-şi făcea vânt cu bereta. Am băgat de seamă că e
ras în cap. Chelia îi lucea în soare, fascinantă. în dreapta lui, dar nu tot aşa de ia vedere, se făceau
pregătiri pentru aniversarea lui Porta. N-am văzut mare lucru. Un umăr, o ţeava. Lunetistul lor aştepta un
moment prielnic. - N-ai să ajungi nici în Anglia, nici măcar la o adăpătoare berberă, kraut! N-ai loc nici
printre catâri, reluă căpitanul. O să te îngropăm chiar aici, pentru că mi-ai devenit simpatic, şi scorpionii
au să se plimbe prin craniul tău. Dar mai întâi, să ştii că am să vin la noapte să-ţi iau testiculele. Luneta
inamică străluci o clipă, orbindu-mă. Am ochit cu multă grijă şi am aşteptat să văd mai mult din trupul
omului acela. - Probabil că ale tale nu te mai ajută, remarcă Porta. Dar dacă vrei să-ţi împrumut testiculele
mele pentru două-trel ore, ca să vezi şi tu cum e să fii bărbat, o fac cu dragă inimă. Numai că trebuie să
depui o cerere scrisă la statul nostru major. în armata germană nu e haosul de la voi, copile. Totul e
inventariat, clasat şi înregistrat. S-ar putea să ai norocul să ţi se aprobe cererea. Căpitanul dinRoyal
Infantry spumega.
- Ce să mai aşteptăm până la noapte9 Hal mai bine să dăm ochii acum, deşteptule! Tu şi cu mine, ce zici?
Spre uluirea tuturor, Porta se sculă cât era de lung şi se înfăţişă, în toată splendoarea sa, armatei britanice.
Era puţin tăvălit şi plin de nisip, însă claia de păr roşcat putea fi văzută de la zece kilometri. Căscă pe
îndelete şi-şi dezmorţi ciolanele. Un murmur de admiraţie străbătu rândurile privitorilor din ambele
tabere, caFe se strânseseră pe marginea tranşeelor. - Dacă ţii atât de mult să mă vezi, bucată de şuncă
afumată, spuse Porta, lată-mă-s! Şi-acum ce urmează? Vrei să ne luăm la trântă ca doi bărbaţi adevăraţi?
Să ne adulmecăm şosetele? Să ne înfruntăm la pocher, şai'şase, tabinet? - La trântă, la trântă! uriară
spectatorii, aruncând în aer berete, căşti şi sumedenie de şepci. Soldaţii tuturor armatelor au în comun
pasiunea pentru luptele cu gladiatori. Când îşi pun el înşişi viaţa în pericol, în şanţuri, sub tirul artileriei,
alergând din faţa avioanelor, rosto- golindu-se peste colacii de sârmă ghimpată, sunt mult prea preocupaţi
pentru a mai putea gusta spectacolul. De aceea sunt fericiţi dacă au' ocazia să-i urmărească pe alţii
încăierându-se și pot să dea sfaturi, ca orice chibiţ care se respectă. - La trântă! ceru din nou mulţimea.
Căpitanul avea alte planuri cu Porta, însă presiunea camarazilor săi era irezistibilă. Nu mai putea da
înapoi acum. L-am văzut prin lunetă cum se apleacă şi-i spune repede ceva omului cu arma. Nici dacă i-aş
fi citit cuvintele pe buze nu mi-ar fi fost mai clar despre ce este vorba. - Prea bine, spuse căpitanul, am să-
ţi frâng cu plăcere oscioarele, ca să te-nghit dintr-o singură îmbucătură. înainta cu paşi de uriaş prin ţara
nimănui, lepădându-şi din mers bluza. Când ajunse la mijloc se înfăţişă sub soarele fierbinte, un colos
alcătuit numai din muşchi. Pe spinarea sa ar fi putut staţiona pentru alimentare un tanc greu Crusader. îşi
în- cordă bicepşii şi făcu o tură completă de arenă. - Marele Scott Pearson în persoană va înfuleca un
neamţ jupuit, după ce îl va prepara după o reţetă proprie. - Numai să nu te îneci cu vreun antncot, motan
năpârlit, bombăni Porta, pornind la rândul său. De îndată ce rămase în bustul gol, răsună un hohot
general. Porta părea slab ca o scobitoare uzată, însă eu ştiam prea bine ce pot odgoanele de oţel ascunse
sub pielea bronzată. - Să nu pierdem vremea, Pearson, îi spuse căpitanului, care era cu un cap mai înalt
decât el. Eu nu fac nimic pe degeaba. Dacă mă învingi, mâine dimineaţă îţi dăruiesc colecţia mea de
bancnote. Poţi să-ţi cumperi prăvălie după război şi să vinzi cârnaţi. Dar dacă te dobor, îmi vei îndeplini o
dorinţă. Şi sper că te ţii mai bine pe picioare decât ştii limba germană. - Poţi să pui pariu că da! îi
răspunse englezul. Nimeni nu mai sufla. Cei doi se prinseră în braţe și icniră din greu. Lupta părea că se
va sfârşi în câteva secunde. Forţele erau prea inegale. Căpitanul îl apucă din spate într-o strânsoare
înspăimântătoare, pregătindu-se să-l strivească. Porta îşi înfipse degetele în beregata lui, dar era ca și cum
ar fi vrut să sugrume un picior de pod. Apoi situaţia se schimbă. Porta expiră tot aerul din plămâni şi sub
privirile uluite ale asistenţei alunecă printre braţele uriaşului, ca un tipar printr-un inel. Acesta rămase
derutat câteva clipe, suficient timp pentru ca beriinezul să i se strecoare printre picioare şi să-i sară în
spinare. Era ca și cum ar fi încălecat un elefant turbat. Pearson se scutură de două-trei ori, azvârlindu-l cât
colo, în nisip. Soldaţii izbucniră în urale. Lupta era mai palpitantă decât îşi închipulseră.

încă o dată luptătorii se luară în braţe. Porta scăpă din nou printre picioarele colosului şi i se aşeză în
spinare. Căpitanul îl azvârli iarăşi în nisip. Scenariul se repetă de trei on. Spectatorii începură să mormăie,
cerând înapoi contravaloarea biletelor. - Blestemat de morcov, zbieră înfuriat englezul, făcând o aluzie
străvezie la podoaba capilară a camaradului meu. îmi scapă printre degete, dar până la urmă tot am să-l
plantez! Deodată Porta îşi schimbă tactica. în loc să sară pe cocoaşa bivolului britanic, el îi aplică una
dintre acele piedici care-i aduseseră celebritatea în sânul Regimentului 26. Pearson se prăbuşi mugind In
nisip şi se ridică scuipând. Dar pentru că era mare, iar hărţuiala lui Porta îl obosise, îi trebuiră câteva
secunde. Când se dezmetici, îşi dădu seama că nu poate să respire. Picioarele beriinezului îi încolăciseră
grumazul şi-l strângeau fără milă, ca un cleşte. Se zbătu mânios, din ce în ce mai obosit, din ce în ce mai
lipsit de vlagă. în cele din urmă renunţă la orice împotrivire şi căzu pe spate, cu ochii daţi peste cap
Braţele şi picioarele îi mai fluturară de câteva on haotic. - Obergefreiter Porta, Regimentul 38 Royal
Infantry îţi recunoaşte victoria, tună o voce amplificată de megafon. Te rugăm să nu-l ucizi pe căpitanul
Pearson. Porta slăbi puţin strânsoarea, pentru ca victima sa să poată trage o gură de aer, dar aveau să
treacă minute bune până să-şi vină cu adevărat în fire. - Porta, se auzi şi glasul Moşului, dă-i drumul
omului odată, nu te mai prosti! Beriinezul râse scurt, fără veselie. - Vreau o diplomă din partea
comandanţilor acestui Goliat somnoros, care să ateste evenimentul. Vreau să-mi fie trimisă mâine
dimineaţă. De asemenea, conform înţelegerii, trebuie să-i dau o pedeapsă învinsului. Mâine va apărea pe
marginea tran- şeei şi va striga de trei ori „Armata britanică a făcut din mine un imbecil la dispoziţia unui
geniu ca Joseph Porta!" Toată lumea încremeni cu gura căscată. - Obergefreiter, aici este maiorul Hemke!
se auzi o voce binecunoscută din spatele nostru. încetează imediat cu tâmpeniile şi întoarce-te la unitatea
ta! Porta nu-i răspunse. în schimb, îşi spori strânsoarea, ca un piton. îl auzirăm cu toţii pe căpitanul Scott
Pearson horcăind asemenea muribunzilor. - De acord! se auzi un strigăt din tranşeea inamică. De acord.
Obergefreiter. Ai cuvântul colonelului Legay că vei primi diploma, iar Pearson se va achita de obligaţiile
sale. Porta îi dădu drumul sărmanului om şi se ridică scuturân- du-se. Apoi facu o plecăciune adâncă în
faţa liniilor duşmane şi o pomi vesel spre ai noştri, nu înainte de a-i arunca căpitanului o privire plină de
semnificaţii. Un novice ar fi crezut că e o privire compătimitoare. Eu ştiam că e doar regretul că nu poate
să-l caute prin buzunare. Am privit iute prin lunetă. Omologul meu din partea cealaltă avu răbdare până
când doi tovarăşi de-ai săi îl recuperară pe Pearson şi îl duseră la adăpost. Apoi ridică arma ca să-i spună
lui Porta ce părere proastă avea despre el. Porta mergea fluierând, fără să-i pese. După gustul meu, se
încredea prea mult în fair-playul englezesc Am apăsat trăgaciul cu grijă. Lunetistul inamic căzu cu faţa pe
puşcă. într-o clipă se dezlănţuiră din nou toate trăsnetele Iadului. Spectacolul se terminase. Toată lumea
îşi adusese aminte că are de dus un război. Porta ieşise din schimb ceva mai devreme, în schimb eu mai
aveam de stat în gaura mea cel puţin o oră, până la căderea întunericului. M-am întors aproape de miezul
nopţii, murind la fiecare rachetă orbitoare lansată de englezi şi înviind imediat după ce se stingea.
Stătusem în ţara nimănui aproape douăzeci şi patru de ore. N-am scos un cuvânt. Naveam nimic de spus. -
Sven, îmi zise Micuțul pe un ton spăşit, cât ai fost plecat ţi-am mâncat două conserve. Mi-a fost tare
foame. „Cât ai fost plecat..." Ăştia sunt camarazii de front. Pe unii de aiurea, pe cei de-acasă, poţi
probabil să-i impresionezi cu vreo poveste despre grozăviile războiului, cu sânge, cu răniţi care gem, cu
băieţi ucişi înainte de a afla ce este viaţa. Poţi să le trezeşti compasiunea vorblndu-le despre clipele în care
spaima face din tine un animal gata să se scape pe el sau să omoare femei şi copii. Dar nu poţi face asta
cu un camarad de front. El nu va fi deloc copleşit de trăirile tale, pentru simplul motiv că le are şi el pe-
ale lui. Şi uneori ele le depăşes Tpe ale tale. Micuțul îmi mâncase două conserve. Dacă aş fi fost împuşcat,
A

după câteva clipe de regrete le-ar fi mâncat pe toate. Porta nu-mi mulţumise pentru împuşcătura
salvatoare. Nici n-avea s-o facă vreodată. Când avea să-i vină rândul, urma să mă scape el pe mine.
Barcelona pe Heide, Mercenarul pe Barcelona, Moşul pe Mercenar. Şi aşa mai departe. Colonelul Legay
se ţinu de cuvânt a doua zi, în zori. Dacă n-ar fi făcut aşa, strămoşii'lui s-ar fi răsucit în morminte,
probabil, prin criptele prin care fuseseră înmormântaţi cu sute de ani în urmă, la întoarcerea din cruciade.
Căpitanul Scott Pearson îşi arătă ţeasta rasă, precedată de un drapel alb. în felul acesta se asigura că va fi
lăsat să-şi interpreteze aria. Se ridică pe marginea tranşeei şi strigă de trei ori „armata britanică a făcut din
mine un imbecil la dispoziţia unui geniu ca Joseph Porta". Declaraţiile lui fură salutate cu urale de băieţii
noştri. în vremea asta, Porta dormea neîntors. L-am trezit ca să se bucure de spectacol, însă el bolborosi să
nu-l deranjăm pentru atâta lucru, cerând totodată să-l anunţăm când îi va sosi diploma. Aşteptarăm
zadarnic toată ziua. - Nu pot să cred, mormăia beriinezul din când în când. Am să reclam abuzul
maiestăţii sale George al V-lea. Refuzul de a elibera un act este un delict grav. - Nu-mi place ce se
petrece, remarcă Mercenarul. Mă doare umărul, se va trage în curând. Spunea deseori astfel de lucruri, ca
şi cum ne-ar fi anunţat că vine ploaia. Să nu-l iei în seamă, ar fi fost cea mai mare prostie. în cele din
urmă, Porta îşi primi diploma. Numai'că meticulosul colonel Legay ţinu morţiş să i-o înmâneze personal.
De aceea, pe la ora două şi jumătate în noaptea următoare, conduse personal incursiunea în liniile noastre.
Pearson se oferise şi el voluntar. Dacă nu ne-ar fi ţinut treji umărul Mercenarului, ar fi fost ultima
premiere la care am fi luat parte. Colonelul Legay intră în sistemul german de tranşee prin câmpul de
mine din partea de nord. Un Feldwebel conştiincios plantase la marginea câmpului o pancartă pe care
scria Eintritt streng verboten -Intrarea strict oprită. Dar englezii, poate şi din pricina faptului că nu-l citeau
pe Heine în original, prea puţin se sinchisiră de asta. A doua zi dimineaţa am găsit pancarta pe jumătate
îngropată în nisip. Intrară fară zgomot într-un capăt de tranşee şi-i gâtuită pe toţi cei de-acolo. Din
aproape în aproape, avansau către centrul dispozitivului, încremenind vreme de câteva clipe ori de câte ori
descopereau pe cineva treaz. în întunericul aproape total păreau nişte camarazi doborâţi de osteneală. De
îndată ce nu-i mai băgai în seamă, te trimiteau rapid pe lumea cealaltă. Foloseau pentru asta săbii ghurka
şi laţuri de oţel, obiecte a căror răceală metalică nu se face simţită pe piele decât o fracţiune de secundă.
Ştiau şi ei foarte bine că n-au să lichideze toată linia întâi germană, înainte să-i prindă cineva. Cu toate
astea, îşi vedeau de treabă fară să-şi pună întrebări, maşini de ucis cărora li se răsuciseră cheiţele la
maxim şi apoi fuseseră rupte. Cel care puse capăt incogmto-ului fu Oberieutnant Krammer, un
miinchenez tipicar, pentru care inspecţiile erau cele mai amuzante petreceri şi la urma urmei singurele
momente pentru care viaţa merita trăită. Oberieutnant Krammer o avea promisă în noaptea aceea.
Oamenii lui făcuseră legământ ca în cazul în care ochelaristul pirpiriu îi va trezi, ca de obicei, din somn,
în jurul orei trei, răcnind că arată ca nişte porci împuţiţi, iar nu ca nişte ostaşi ai armatei germane, că
nasturii nu sunt egali, că ţevile puştilor sunt strâmbe, că şi-au luat căştile pe dos, să-l îngroape în nisip
până la gât şi să-şi facă nevoile pe capul său până când se va sufoca. El apăru la trei fără un sfert, în vârful
picioarelor. Ba chiar, pentru ultimii zece metri îşi scosese încălţările, înaintând în ciorapi. După cum
bănuise, toţi ai lui dormeau în poziţii neregulamentare, adică în fund, sprijiniţi de scândurile tranşeei, cu
pleoapele lăsate. - Achtung! ţipă el. Nu mai e disciplină în armata germană? Fură cu toţii cuprinşi de o
panică desăvârşită. Puştile căzură din mâini, înjurăturile porniră şuvoi. Krammer făcu doi paşi înainte,
triumfător, descoperind că ceva mai încolo, la vreo şase metri, în ciuda apelului său bărbătesc la
disciplină, nişte soldaţi proşti continuau să doarmă. - Curtea marţială! strigă, întinzând spre ei un deget
acuzator. Ce voia să spună cu asta, n-a fost niciodată clarificat. „Adormiţii" erau oamenii colonelului
Legay, care ajunseseră cu prezentările în această zonă a tranşeei şi nu aveau timp
de alte po- liteţurl. O grenadă ofensivă Mills, un ou metalic, zbură prin întuneric şi îl lovi pe Oberieutnant
în frunte, doborându-l pe spate. Partea militarizată a creierului lui Krammer analiză situaţia într-o
milionime de secundă. „Grenadă MK 2, dispersia a circa patruzeci de schije pe o rază de o sută de metri,
suflu primejdios în limita a trei metri, declanşarea exploziei în cinci secunde de la extragerea cuiului de
siguranţă". Bâjbâi pe jos, apucă grenada şi o azvârli peste marginea tranşeei. Apoi leşină. încăierarea se
dezlănţui imediat, cu o ferocitate greu de imaginat. Până să fie descoperiţi, britanicii uciseseră douăzeci şi
doi de oameni. Ei înşişi erau paisprezece, în primul val. îi urmau alţii, care se năpustiră urlând de îndată
ce bătălia nu mai constitui un secret pentru nimeni. Dar nu aveau nici o şansă. Cerul se albi de rachete.
Erau furioşi, însă noi eram prea mulţi şi mai furioşi decât ei, pentru că fuseserăm treziţi din somn.
Avantajul lor dură numai câteva minute, până când începură să cuvânteze binecuvântata
Maschinengewehr. Mitralierele Spandau îşi făcură de cap minute în şir, într-o singură rafală interminabilă,
care sparse orice elan. Micuțul râdea în hohote, cutremurându-se. în braţele sale urla o mitralieră de 12,7
milimetri, pe care o demontase de pe un vehicul de recunoaştere. Muniţia curgea dintr-un container
lateral, a cărui greutate nu constituia o problemă pentru Creutzfeldt. Când ajunse acolo unde viermuiala
era mai mare, nu stătu pe gânduri. O ploaie de gloanţe se abătu asupra scandalagiilor, germani şi englezi
la un loc, potolindu-i pe vecie. în cele din urmă, Pearson dădu nas în nas cu Porta şi, lucru ciudat, deşi era
întuneric de-ţi băgai degetele în ochi, ei se recunoscură. Se apucară de gât, ca doi vechi prieteni, numai că
de data asta strânsoarea era puţin cam tare, însoţită de zbierete răguşite. îi despărţi Mercenarul, al cărui
cuţit cu dublu tăiş secţiona bicepsul englezesc sub umăr. Pearson dispăru urlând în noapte. Niciodată n-
avea să mai participe la bras de fer. După un ceas, rămăseserăm singuri. în tranşee nu se mai putea dormi.
Era prea ud de sânge peste tot, iar umezeala nu face bine la sănătate. De fapt, înotam în sânge până la
genunchi. A fost foarte greu să-i identificăm pe cei ucişi, din pricina faptului că uniformele, chipurile,
plăcuţele de identificare, pluteau într-o baie de sânge. Până la ziuă avea să se prefacă într-o pastă cleioasă,
pe care roiul de muşte îl înnegrea. Cât despre Oberieutnant Krammer, acesta îşi salvase plutonul de la
pieire prlntr-o inspecţie. Nu prinse nimic din bătălie, din cauză că după căzătură nu se mai putu ridica.
Oamenii săi îl călcată bucuroşi în picioare. Şi de câte on cădea unul peste el, englez sau german, mai
scotea un scâncet. Leşină din nou, iar la ziuă, când nimeni nu-i mai pnmejduia viaţa, căzu într-un somn
din aceeaşi colecţie cu moartea, din care se trezi la tanc pentru a fi citat prin ordin de zi pe regiment.
Vigilentă, disciplină, curaj în prima linie şi multe altele. Porta descoperi într-un târziu cadavrul
colonelului Legay, într-un morman de alte trupuri. Purta urmele a zeci de împunsături de cuţit şi nu mai
puţin de o sută de gloanţe. Porta îl buzunări meticulos, dar nu.descoperi nimic altceva, în afara soldei pe
care colonelul o încasase în ziua precedentă. Beriinezul rămăsese din nou fară diplomă.
CAPITOLUL 7 În prizonierat
Dunele alergau cu viteză ameţitoare sub fuselajul vopsit în culori de camuflaj, ocru, galben, portocaliu.
De sus, păreau valurile unui lac liniştit, pe suprafaţa căruia nu se zărea nici o urmă de viată. Dacă pasărea
A

de metal nu s-ar fi agitat mugind pe cerul fierbinte, văzduhul ar fi fost la fel de mort. De fapt, singura
formă de viaţă, pe o rază de mai multe zeci de kilometri era, în momentid acela, maiorul Otto von Steigel,
a patra generaţie de baroni a familiei sale şi prima care cucerea marele deşert Sahara, executând cu
măiestrie virajele. Privit de jos, Messerschmidtul nu era decăt o linie fină, ca lama unei săbii. Umbra lui
alerga de la o dună la alta, luănd-o înaintea urletului motorului. De aceea apărea deseori ca o fantomă,
împrăştiind moartea cu generozitate. La capătid fiecărei parabole descrise de bombele ascunse sub aripi,
construcţiile se Volatilizau, iar fiinţele omeneşti păşeau pragul neantului. Pentru cei mai norocoşi, moartea
însemna o strălucire de o clipă. Pentru ceilalţi, urmau zile nesfârşite de agonie. Baronul von Steigel era
unul dintre zeii care hotărau viaţa sau moartea acelor oameni. El nu putea hotărî şi durata chinurilor.
Puterea lui era atât de mare încât, o dată dezlănţuită, îi scăpa de sub control. Dar nu se vedea nici o pradă
la orizont. Numai deşertul, dezolant, numai lumea de nisip fierbinte. Din ce în ce mai dezamăgit, Otto von
Steiggel lăsă avionul mai întâi pe o aripă, apoi pe cealaltă, pregătindu-se să se întoarcă la bază şi să-şi
petreacă după amiaza la umbra unui curmal, sorbind un excelent whisky capfwat de la o unitate
Highlanders. începea să deteste monotonia acestui război în care nu reuşea să fie altceva decât un
învingător. Pe urmă îi zări. Erau la patru sau cinci kilometri spre nord. în ultima trecere nu-i putuse vedea,
din pricina soarelui care-i venise din faţă şi care făcea toate umbrele să semene între ele. Se repezi
bucuros într-acolo, ca un copil care şi-a găsit jucăria preferată. Uedul în care se pitulaseră trecu pe sub
aripile baronului într-o miime de secundă. Dar el avea o privire atât de ageră încât înregistra un milion de
detalii, înainte de a se întoarce pentru a-i survola pentru a doua oară. Erau patru oameni, un sergent şi trei
soldaţi, naufragiaţi în marea de nisip, agăţaţi de speranţa că-şi vor repara Willisul şi se vor putea
reîntoarce la ai lor. Vasul de expansiune se făcuse bucăţi, explodase pur şi simplu din pricina temperaturii.
De vină fusese unul dintre racordurile pompei de apă, îmbătrânit înainte de vreme, prin care cel mai
preţios element de pe pământ cursese picătură cu picătură. Acum se chinuiau să improvizeze un alt vas,
dintr-un bidon, şi să lipească racordul buclucaş cu gumă de mestecat. Din pricina asta îşi mişcau cu toţii
fălcile într-un ritm ameţitor. - Hei, Sarge, spuse cel mai tânăr dintre ei, un flăcău din Birmingham, se pare
că avem oaspeţi la cină. Sergentul era prea supărat din pricina vasului de expansiune, ca să mai ţină seama
de rangul baronului von Steigel, ori de legile ospitalităţii, li ordonă mitraliorului să-şi încalece maşinăria
şi să-şi dea toată osteneala. Acesta se conformă bucuros. Otto von Steigel venea cu peste patru sute de
kilometri la oră spre ei. Willysul nu era decât un punct pe suprafaţa deşertului şi raportat la imensitatea
oceanului de dune nici nu exista. Cu toate acestea, în momentul în care acţiona trăgaciul celor două
tunuri, fu cuprins de euforie, asemenea unui cavaler ferecat în armură, galopând cu lancea în echilibru
pentru a câştiga turnirul şi inima, poate chiar iatacul, alesei. - Rade-I, O 'Brien! porunci sergentul. Cinci
sute de proiectile îşi luară zborul în întâmpinarea baronului înaripat. La rândul său, von Steigel le expédie
britanicilor trei sute. Mare parte din ele răscoliră nisipul, fără nici un folos, îngropăndu-se pentru câteva
sute de mii de ani. Zece sau cincisprezece întâlniră toracele şi abdomenul lui O 'Brien, care făcu explozie
împrăştiind bucăţi de came însângerată în toate părţile. Numai două dintre proiectilele trimise de O 'Brien
îşi atinseră ţinta. Ele perforară circuitul de ulei al motorului şi ieşiră pe partea cealaltă,
pulverizândplexiglasul carlingii. Otto von Steigel era o fiinţă delicată, un nobil. Curentul de aer, fie el şi
fierbinte, îi făcea rău. Acest aspect îl interesa mai midi decăt fumul negru pe care Messerschmidtul îl lăsa
în urmă. Când, în sfârşit, se hotărî să se ocupe şi de aparatură, era deja prea târziu. Deşertul urca spre el în
mare viteză. Baronul nu era la primul salt cu paraşuta. Ateriza cu bine, privind cu regret în urma avionului
său care se făcu pulbere la un kilometru distanţă. Apoi se pregăti sufleteşte pentru prizonierat. Nu i se
părea o postură umilitoare. Luptaseră cu şanse egale şi fusese învins. Un bărbat nu e destul de bărbat dacă
nu soarbe şi din cupa amară a înfrângerii. Şi-apoi, avea să evadeze în cel mult o săptămână, adăugându-şi
încă o ispravă în cununa faptelor de arme care-i împodobeau blazonul, îşi luă o înfăţişare demnă şi
dispreţuitoare, înfăţişarea sa obişnuită. După o jumătate de ceas de aşteptare, îşi spuse că de bună seamă
englezii n-aveau cum să câştige războiul din moment ce se mocăiau atâta până să culeagă un prizonier.
După încă un ceas, renunţă la alura războinică şi se caţără pe creasta unei dune, ca să le facă semn. Era
singur în tot deşertul Sahara. Britanicii văzuseră paraşuta, dar nu făcea să rişte ce cârpiseră la vasul de
expansiune pentru vreun „ von " cu aere. O tuliseră englezeşte. Micuțul
şi Heide îl descoperiră cinci zile mai târziu, în timpul unei misiuni de recunoaştere, sub umbrarul pe care-l
improvizase din mătasea paraşutei. Cinci zile fără cipă, fără nici o speranţă de mântuire. Când îi văzu,
izbucni în râs. Baronul Otto von Steigel îşi pierduse minţile. - Şi chiar dacă n-o să luăm Alexandria,
spunea din ce în ce mai des Porta, după război putem merge acolo ca simpli turişti. Ca simpli turişti, dar
să plecăm ca simpli milionari. Pentru că, vă daţi seama, în ultima vreme nu mai vorbea despre altceva
decât despre comoara lui Hamid,
agentul britanic, devenit între timp spion pe lumea cealaltă, care-i răpise liniştea cazonă. Noi ceilalţi eram
îngrijoraţi din pricina asta, iar Moşul i-o şi spusese de la obraz de vreo două ori. Când un camarad se
îmbolnăveşte de o altă obsesie decât cea a supravieţuirii, el atrage ghinionul asupra celor din jur, ca o
piază rea. - Unde mai pui, îl tachina Julius Heide, că putem fi luaţi prizonieri şi nu mai trebuie să aşteptăm
sfârşitul războiului ca să ajungem la Alexandria. Nici nu-şi închipuia ce bine cădea profeţia. - Bună idee,
se lumină Porta la faţă, spre disperarea Moşului, e de ajuns deci să ridic labele sus în faţa unui nepricopsit
de „lighenaş" ca să pot intra triumfal în oraşul lui Alexandru Ma- cedon. - Porta, dacă te mai aud o
singură dată vorbind despre capitulare, te trimit în faţa Curţii Marţiale, îi promise Moşul. Adevărul e că
absolut toţi ne gândeam la prizonierat ca la o soluţie onorabilă de a ieşi din buclucul războiului. Chiar şi
Moşul. Temerile lui nu vizau faptul că planurile de capitulare ale lui Porta ar fi subminat forţa armatei
germane, ci că un grangure l-ar fi auzit din întâmplare şi ar fi trimis la bulău întregul pluton. însă aşa cum
se întâmplă întotdeauna, încet-încet visul lui Porta se încolăci şerpeşte în jurul minţilor noastre bolnave de
deşert şi le supse puţina vlagă pe care o mai păstrau. Astfel că, la nici o săptămână de la ameninţarea
Moşului, ne făceam deja planul cum săîmpărţim şi să cheltuim kilogramele de bijuterii ale răposatului
Hamid - Mai întâi de toate, ne anunţă Micuțul, am să trag o beţie de o săptămână. Eu şi fetele de la
Cocoşatul ne vom bălăci în şampanie până la piept. Nu pot mai mult pentru că nu ştiu să înot şi ml-e
teamă că mă înec. Pe trezie răscumpăr prăvălia bătrânei şi mă fac patron. Poate aşa mai încetează şi baba
cu blestemele, că au început să-mi poarte ghinion. Pentru Porta lucrurile erau clare. Urmau o sută de ani
de desfrâu şi lux. încă de pe acum se ruga lui Dumnezeu să aibă grijă de organele lui interne şi să le
pregătească pentru grelele încercări la care avea să le supună: chefuri, nopţi nedormite, băuturi din cele
mai fine, şase-şapte femei pe zi. Moşul nu intrase în joc, iar Mercenarul nu ne împărtăşea, în general,
planurile sale, decât dacă ele ne priveau şi pe noi. Pentru mine, comoara lui Porta era deocamdată tot atât
de departe şi de lipsită de sens ca şi pacea. Cu toate astea, mă surprindeam deseori admirând un tablou
imaginar care cuprindea o căsuţă la marginea râului, la fereastra căreia aştepta, numai zâmbet, Barbara.
Despre aceasta din urmă, cu o altă ocazie. Singurul care avea adevărate coşmaruri din pricina comorii era
Heide. Pentru că singurul ţel al vieţii sale era să ajungă un ofiţer model, iar ofiţerii model, cel puţin în
teorie, dispreţuiau averile, iată-l pe Heide prins într-o dilemă pentru care nici unul din noi nu-l invidia. El
nu dispreţuia averile. Deocamdată, cu sau fără planuri de viitor, eram prinşi în deşert, luptând din greu cu
plictiseala, în aşteptarea benzinei. Ea sosi două zile mai târziu şi 26 PanzerGrenadiere se urni din nou.
Atunci englezii tăbărâră peste noi. Ne luaserăm prea mult avânt în ultimele zile, înaintând într-o pungă a
frontului, prea adâncă pentru a mai prezenta siguranţă. Dispeceratul Feldmareşalului Rommel, aflat la
sute de kilometri în spate, aproape de graniţa cu Algeria, suferise un atac al LRDG care aruncase în aer
antene, generatoare şi oameni la un loc. Rezulta un haos al comunicaţiilor, cu durata de şapte-opt ore,
timp în care fiecare se descurca aşa cum'îl tăia capul.
O unitate britanică bântuită de balamucul retragerii, aflată la câţiva kilometri spre sud faţă de direcţia
noastră de deplasare, se rătăci şi mai rău şi făcu fară să vrea joncţiunea cu noi în primele ore ale dimineţii
care se anunţase banală. Nici nu visau că „hunii" se deplasaseră atât de iute încât ajunseseră în dreptul lor,
ameninţând să ajungă mai repede decât ei la graniţa cu Egiptul. Ca în basmul cu Scufiţa roşie, lupul o
luase pe scurtătură şi ajungea primul la casa bunicuţei. Necazul a fost că nici noi nu visaserăm să-i
depăşim atât de rapid. Eram siguri că flancurile sunt libere, sau, în cel mai rău caz, sunt populate de
rămăşiţele speriate ale unei armate pe cale de a se dezagrega. Comandanţii noştri se lăsară cuprinşi de o
euforie vecină cu infatuarea. Comandanţii noştri se şi vedeau ajunşi la Canalul de Suez, pentru o baie
bună. Unitatea britanică era de fapt un amestec de batalioane, companii şi regimente sparte în cursul
ciocnirilor scurte, dar sângeroase, care trecuseră de mult în anonimat. Ei se deplasau într-o ordine relativă,
tancuri, vehicule de recunoaştere şi numeroşi soldaţi aparţinând celor mai diverse arme. Ghinionul nostru
luase de data aceasta înfăţişarea unui colonel scoţian, care-şi propusese să-i ducă pe toţi aceşti oameni la
adăpost cu pierderi minime şi care, în acelaşi timp, suferea şi de un spirit combativ exagerat. Făcând totul
ca la carte, el trimise numeroase patrule pe flancurile direcţiei sale de înaintare. în felul acesta, cercetaşii
lor luară contactul cu 26 PanzerGrenadiere fară ca vreunul din noi să bănuiască ceva. Mai erau ore bune
pânăla amiază. Porta îngâna un cântecel porcos, ale cărui versuri vorbeau despre talentele ascunse ale
fetelor dintr-un binecunoscut bordel berlinez. Nici unul dintre noi nu-i călcase pragul, însă speram că într-
o bună zi o vom face. Mul(i aveau să calce pragul morţii în următoarele minute. Britanicii luaseră poziţie
spre
sud-est, ascunşi îndărătul dunelor, punându-ne soarele în ochi. Toate tancurile aveau obuz pe ţeava, toate
mitralierele fuseseră aşezate în poziţie de tragere Oamenii ne aşteptau cu braţele deschise. Nici nu mai
respirau şi de aceea unii dintre ei auziră, pe fondul zgomotului motoarelor, cântecelul lui Porta. Şi se
bucurară. La ora opt şi douăsprezece minute ne loviră aşa cum un boxer profesionist loveşte, cu toată
forţa pumnului, un adversar neatent. în câteva secunde eram la pământ. Prima lor salvă scoase din luptă
douăsprezece tancuri Echipajele a opt dintre ele muriră înainte de a le putea săn cineva în ajutor. Cei mai
norocoşi muriră pe loc. Turela unui tanc fu aruncată la treizeci'de metri înălţime, când un obuz tras de la
mică distanţă lovi rulmentul care o manevra. Mai târziu am văzut că toţi oamenii dinăuntru fuseseră
retezaţi de la jumătate. Cei prinşi în carele incendiate încercau să iasă afară, dar metalul încins le ardea
carnea palmelor, care se desfăcea cu uşurinţă de pe oase. Urletele acoperiseră de tot zgomotul motoarelor.
Cadavrele de oţel ale tancurilor îngreunau mult spaţiul de manevră. Se produsese o debandadă de
nedescris. Ne-am ciocnit de unul din vehiculele distruse şi ne-am desprins de el cu mare greutate. Fumul
cu miros de came arsă pătrunse în interiorul tancului nostru, orbindu-ne. Barcelona vărsă peste mine. Am
rezistat impulsului înnebunitor de a sări afară, la aer, sub cerul liber. în jurul meu toţi ţipau. în decurs de
treizeci de secunde, englezii trăseseră şase salve, lovindu-ne cu peste două sute de obuze. Apoi intrară în
acţiune mitralierele. Rafalele lungi, interminabile, răscoliră nisipul, amestecându-l cu sânge şi cu
măruntaiele celor prinşi între focuri. Căţăraţi în blindatele lor uşoare, pe care în disperarea retragerii
montaseră tot ceea ce putea să lovească cu foc, britanicii se scuturau în furia distrugerii. Germanii care
alergau înspăimântaţi,
căutând să se adăpostească, fură seceraţi fără milă. Mulţi dintre ei nimeriră sub şenilele propriilor tancuri,
ai căror conducători nu mai vedeau nimic din cauza fricii. Un Horch de recunoaştere se dădu peste cap,
strivindu-şi şoferul. Jerbe de scântei izbucniră din tabla pe care gloanţele răpăiau ca o ploaie caldă de
vară. Schijele zumzăiau vesele, căutând piepturi, braţe, pântece, chipuri. - Trebuie să ieşim de-aicil zbieră
Moşul. Trebuie să ieşim la teren liber! Mercenarul îl dădu la o parte pe Barcelona, care nu-şi mai venea în
fire şi prelua comenzile tancului. Ne năpustirăm de-a dreptul într-un nor dens de fum negru, căutând să
scăpăm din bătaia tirului ucigător măcar pentru câteva clipe. Tancul lovi un vehicul şi răzbi dincolo. Am
auzit zbieretele de groază ale camarazilor peste care ne repeziserăm şi ne-am rugat bunului Dumnezeu să
nu fi ucis pe nici unul dintre ei. Eram într-o margine a câmpului de bătaie. Spectacolul ne ridică părul
măciucă. Regimentul 26 Panzer-Grenadiere, cu câteva ore în urmă un motiv de mândrie al armatei
germane, în general, şi al Feldmareşalului Rommel, în particular, era acum o gloată de nebuni în plină
criză. Maşinăria perfectă fusese sfărâmată de o unitate de strânsură, de o turmă pusă pe fugă. Vitele
speriate se întorseseră şi luaseră în coame leii. în timp ce încercam să identificăm un adversar în raza de
bătaie a tunului nostru, 26 Panzer dădu înapoi, clătinându-se, în pragul colapsului. Coloana, care se
spărsese din primele clipe ale atacului, mai bine zis ale asasinatului, nu se mai putu reface, din pricina
pierderilor grele şi a lipsei de coordonare. - înapoi, înapoi! urlau comandanţii în microfoane. Unitatea
părea un vierme tăiat în nenumărate bucăţi care se zvârcoleau încercând să se aşeze la loc, într-un întreg şi
nu reuşeau cu nici un chip.
Am încărcat nebun de furie. Heide trase aproape fără să ochească. Un Bren-carrier, prost ascuns după o
dună prea joasă, luă foc. Perdeaua de fum nl-l ascunse. Perdeaua de fum ascundea nenumărate tragedii.
26 Panzer-Grenadiere acceleră retragerea, lăsând în urmă zeci de morţi, răniţi cu arsuri oribile şi coşciuge
metalice fumegând gros. Dacă ar fi avut destulă forţă, britanicii ne-ar fi urmărit şi ne-ar fi făcut praf până
la amiază. Dar şi ei erau vlăguiţi de goana fără sfârşit prin deşert. Priviră deci cu regret fuga regimentului
german, rămăşiţele lipsite de demnitate ale unei companii formate din trei plutoane mari şi late. Până azi
le su- flaserăm în ceafa şi le căraserăm şuturi în dos. Acum ne trăseseră una peste bot. Colonelul care
comanda conglomeratul britanic, pentru a-l duce spre Alexandria, evalua situaţia prin ochelarii cu lentile
de mică şi ordonă un singur raid de-a latul câmpului de bătaie pentru a-i lichida pe ultimii supravieţuitori.
Ne pregăteam s-o ştergem după camarazii noştri. Urma să ne oprim la câţiva kilometri distanţă, să ne
lingem rănile şi să trimitem patrule pe flancuri. Atunci ne lovi obuzul. Venise fâlfâind de nu se ştie unde.
Ar fi putut la fel de bine să vină din cer sau să-l fi tras vreunul de-al nostru. Făcu pulbere şenila dreaptă şi
ne sparse timpanele. Un miros iute, mirosul caracteristic incendiilor, ne invada nările. Nu mai era timp de
cugetat. Nu mai era timp deloc. - Afară! Afară! răcniră în acelaşi timp Moşul, Mercenarul, Heide şi
Micuțul. Primii doi ieşiră prin turelă, înainte ca vreun deştept de „li- ghenaş" să se apropie cu grenade.
Restul ne rostogolirăm prin ieşirea de avarie din podeaua tancului. Nu-mi venea să cred că am atâta
ghinion într-o singură zi. -Fiecare pe barba lui! ordonă Moşul. Cine scapă face cinste la noul amplasament
al regimentului, M-am pomenit lângă Porta, într-o gaură cât toate zilele, pe care un obuz bnzant o săpase
în nisip. Gâfâiam amândoi mai rău ca nişte iepuri hăituiţi. - Te uiţi tu sau mă uit eu? mă întrebă. Fără să-i
răspund, am ridicat capul peste marginea gropii. Aproape imediat, o rafală de Sten îmi umplu gura şi ochii
cu nisip, scoţându-mă din circuit. M-am prăbuşit gemând, încercând să-mi acopăr pleoapele cu palmele.
Porta îmi luă locul, mai calm decât m-aş fi aşteptat într-o asemenea situaţie. El mă ţinu la curent cu
evoluţia evenimentelor. - Infanteria vine peste noi acoperită de tancuri. în cinci minute vor fi aici să ne
culeagă. Dacă avem noroc, nu ne împuşcă. Douăzeci de metri mai la dreapta, l-am zărit pe Micuţ
încercând să-şi vâre fundul lui mare într-o groapă prea mică. Ţipă scurt pentru că încasase un glonţ în
zona aceea sensibilă şi pe urmă îl scăparăm din vedere. Moşul alerga cu un sac de grenade. Ce făcea cu el,
n-am apucat să mă dumiresc fiindcă Porta mă prinse de guler şi mă trase în jos. Bătălia se terminase. Ne-
am înţeles din priviri. Deja se auzeau glasuri vesele, aţâţate, de vânători britanici. încolţiseră vulpea în
bârlog. Am alunecat pe fundul gropii, căutând să adopt o poziţie cât mai nefirească, una dintre acele
poziţii în care te surprinde de obicei moartea. Porta îmi urmă exemplul, apoi nu mai suflarăm. Ideal ar fi
fost să stropim şi niscaiva sânge, dar n-aveam de gând să mă împuşc singur. Dacă britanicii n-aveau să se
lase înşelaţi de nevinovata noastră glumă, ei fiind la fel de meticuloşi ca şi noi la îngroparea morţilor
adevăraţi, cel puţin urma să scăpăm de furia primului val şi poate că aveam să devenim nişte prizonieri
sănătoşi tun.
O linişte ireală se aşternu peste lume. Am strâns pleoapele cât am putut, căutând să-mi imaginez că mă
aflu la mii de kilometri distanţă, singur pe o plajă, aşteptând ora mesei. Am avut pentru o clipă
convingerea că dacă o doresc suficient de mult minunea se va împlini. M-am trezit apucat de picioare şi
târât afară din groapă. - Kraut blestemat! zbieră un glas. îmi dădură drumul câţiva metri mai încolo. Un
soldat îmi făcu semn cu ţeava pistolului mitralieră să mă ridic. împuşcăturile continuau ici şi colo. Am
văzut privirea soldatului îngheţând în indiferenţa de dinaintea execuţiei şi degetul arătător al- bindu-se pe
trăgaci. Apoi un căpitan negru de fum sări dintr-un jeep şi împinse ţeava în jos. Porta fusese luat la
scărmănat. Unul dintre soidaţi găsi colecţia de bancnote. Fiind el însuşi un pasionat, nu stătu mult pe
gânduri. Bancnotele dispărură într-un buzunar, urmărite cu aparentă nepăsare de berlinez, care ştia la fel
de bine ca şi mine că viaţa lui depinde de un gest. - Luaţi-I de-aici! ordonă căpitanul, făcând semn către
mine. Am fost îmbrâncit spre unul dintre camioanele care opriseră lângă noi, ridicând nori de praf
înecăcioşi. Britanicii se grăbeau. Din Regimentul 26 PanzerGrenadiere nu se mai vedea nici urmă. La ora
asta, Moşul, dacă nu cumva picase el însuşi în labele englezilor, Ii raporta locotenentului Leuwe dispariţia
mea şi a lui Porta. Eram trecuţi la .pierderi" şi cu asta basta. Am urcat în camion, ajutaţi de câteva palme
după ceafă. îmi luaseră cureaua, bocancii-şi mărunţişurile pe care le avusesem prin buzunare. Sub prelata
camionului se înghesuiseră treizeci de oameni. Am pornit, urcând şi coborând crestele dunelor, ţinându-ne
unii de ceilalţi, ca să nu cădem afară, în nisip.
Un Bren-carrier venea în urma noastră. Dar soldaţilor de acolo puţin le păsa dacă sărim peste marginea
benei şi o luăm la sănătoasa. Probabil că nici n-ar fi stricat gloanţele pe noi, poate doar ca să se distreze
puţin. Cine vrea să evadeze în deşert? Cine crede că e mai bine să fii un mort cu onoarea neştirbită, decât
să înduri viu şi nevătămat umilinţele prizonieratului? Aşa că am rămas cuminţi în ţarcul nostru pe roţi,
neîndrăznind deocamdată să ne privim unii pe alţii. Cei mai mulţi dintre noi, deşi nu voiau s-o arate, erau
nebuni de fericire. Pentru noi războiul se sfârşise. Eram prizonieri. - Porta, i-am spus camaradului meu,
zece kilometri mai încolo, ce crezi c-au să ne facă? - Să ne facă? se miră el. Ce-i face ţăranul boului din
bătătură? îi dă de mâncare şi apă de băut şi-l roagă politicos să tragă căruţa sau să se opintească pentru a
scoate din pământ nişte buturugi netrebuincioase. Nu-mi închipuiam cum poate un berlinez sadea să se
priceapă la nevoile unei gospodării ţărăneşti, însă viziunea sa asupra prizonieratului nu mi-a displăcut.
Spre seară ne oprirăm într-un ued prelung, în care umbrele curgeau ca fantomele unor râuri de mult
secate. Soldaţii ne dădură de înţeles că putem să coborâm ca să ne dezmorţim. îndată furăm înconjuraţi de
mai mulţi curioşi, care nu mai văzuseră niciodată un .hun" de aproape, ci numai prin materialele
propagandei sau de la câteva sute de metri distanţă, sub înfăţişarea unor ţinte impersonale. Sesizând
interesul spectatorilor, Porta îşi arătă bicepşii şi scoase limba, pregătindu-se chiar să facă o tumbă. Băieţii
izbucniră în râs. Soldaţii sunt la fel în orice armată de pe pământ. - Nu serveşte nimeni bere pe-aici?
îndrăzni Porta. Toţi cei treizeci de prizonieri se strânseră instinctiv în jurul său. Aveau impresia că veselia
lui îi va proteja împotriva ostilităţii celorlalţi. Dar eu ştiam că Porta e la fel de speriat ca şi ei. Un sergent
rotofei ne aduse un bidon de zece litri plin ochi cu apă clocită, şi două căni metalice. Cu toate că o
şterseseră pe uşa din dos din faţa Feldmareşalului, nu uitaseră să-şi salveze vesela. Am rămas impresionat
de asta. Sergentul stătu lângă noi până când terminarăm de băut, apoi recupera bidonul şi cănile. Pe de o
parte erau piese de patrimoniu, pe de alta soldatul jerman e periculos dacă pune mâna pe o cană de metal.
- îmbarcarea! strigă un ofiţer, într-o germană destul de corectă. Mai repede! Ne bulucirăm din nou în
camion. Am recunoscut câțiva oameni din compania a cincea, cu care nu schimbaserăm două vorbe în
timpul campaniei. Cât am avut timp să ne rotim privirile, am băgat de seamă că britanicii mizaseră pe
cincisprezece-două- zeci de tancuri şi câteva Bren-carrier. Maiorului Hemke i-ar fi venit pandaliile dacă
ar fi aflat: La miezul nopţii ne oprirăm iarăşi, ca să facem joncţiunea cu o altă unitate. Ne-am trezit în
răgetul motoarelor şi reflectoarele ne scăldară feţele cu o lumină violentă. Coloana se re- organiză în
câteva minute, pentru a o porni din nou către est. - îi-am povestit despre păţaniile lui taică-meu în războiul
trecut? mă întrebă Porta, care, cu gândul la colecţia de bancnote căzută în mâinile inamicului, nu putea
pune geană pe geană. - Porta, eşti nebun, am spus, muşcându-mi limba între două hurducături. învăţăturile
lui taică-tău n-otsă ne uşureze captivitatea. Mai bine i le povesteşti dis-de-dimineaţă ofiţerului care te va
interoga. - Asta dacă toate merg bine pentru „lighenaşe", se băgă în vorbă unul dintre oameni, căruia nu-i
vedeam fata.
Dacă nu ajung devreme la adăpost, benzina şi apa vor fi pe sponci. - Şi asta ce-nseamnă? întrebă speriat
un băiat de optsprezece ani, cu vocea încă în schimbare. - Ei, Ii răspunse Porta, hotărât să mai
înveselească atmosfera, vor fi nevoiţi să ne împuşte. Dar pentru că le va trebui muniţia în faţa nemiloşilor
noştri camarazi din 26 Panzer - Grenadiere, ne vor scurta beregăţile cu baioneta. - Nu pot să ne lase pur şi
simplu pe drum? scânci băiatul. Venise de o lună în 26 Panzer şi la prima încăierare serioasă reuşise să
cadă prizonier. Unii se nasc norocoşi. - Glumeşti, mucosule? îl luă la rost soldatul care vorbise mai
devreme şi care, se vede treaba, era plămădit din acelaşi aluat ca şi Porta. Ei ştiu că dacă te lasă în viaţă,
într-o bună zi ai putea să-i împuşti sau, Doamne-fereşte, să scapi nevătămat, să te însori şi să dai naştere
unor alţi „huni". Băiatul nu mai scoase nici un cuvânt, oricât se străduiră ceilalţi să se mai distreze pe
socoteala sa. în zori, când frigul şi nesomnul ne sleiseră de puteri, ne-am privit unii pe alţii şi n-am
descoperit printre chipurile cu ochii afundaţi în orbite nici unul care să semene cu cel al unui băiat de
optsprezece ani. Poate că, înspăimântat de glumele camarazilor săi, el sărise din camion în timpul nopţii.
Sau poate că nu existase niciodată. Am mai mers câţiva kilometri, traversând hamada acoperită de pietre
colţuroase, până când razele soarelui au ţâşnit de după dunele îndepărtate. Apoi ne-am oprit. - Staţie,
presupuse Porta. Au gonit destul, trebuie să-şi tragă sufletul, sărăcuţii. Iar eu unul trebuie să-mi golesc
vezica. Nu era singurul. Ne aflam în interiorul unei tabere pe care foştii chiriaşi o evacuaseră în pripă. Ne
mânară ca pe oi dincolo de gardul de sârmă ghimpată.
-Nu suntem într-un Stammlager, un lagăr pentru prizonieri, mă anunţă Porta. Ajungem noi şi-acolo. Ne-
am încolonat câte trei, iar gardienii noştri ne-au condus către o baracă de tablă care avea să fie, cel puţin
pentru o vreme, adăpostul nostru şi care probabil că în timpul zilei se transforma într-un adevărat cuptor,
îndată, oamenii luară cu asalt latrinele. Apoi un sergent major trecu şi ne iscodi, notându-ne numele şi
gradele într-un tabel. Nimic mai mult. Printre noi nu se afla nici un ofiţer care să merite un interogatoriu
mai amănunţjt Ne-am dat seama că britanicii cunosc deja situaţia frontului. în cursul nopţii recunoaşterea
lor funcţionase de minune. Am intrat astfel în masa anonimă a prizonierilor de război. Cum cel mai mare
grad din grup era cel de Obergefreiter, Porta fu ales în mod tacit un fel de lider. Iar el acceptă investitura
cu modestia-i caracteristică. în următoarele patru zile ne mutarăm de patru ori. Tot mai spre est, tot mai
departe de ai noştri. Uneori, Luftwaffe dădea târcoale coloanei, care devenea cu fiecare zi mai
consistentă, dar întotdeauna la mare înălţime. în cele din urmă, ne oprirăm într-o tabără identică cu toate
celelalte. Se părea că aceasta este staţia terminus. Capătul de linie. Peste noapte ne închiseră într-o clădire
de tablă ondulată şi ne aduseră o fiertură. Porta inspecta satisfăcut interiorul. Nu exista nici un pat, însă
saltele erau din belşug. Ca să ne apărăm de frig, ne-am vârât fiecare între două. Semănăm toţi cu nişte
sandvişuri uriaşe. A doua zi ne-au scos deja la muncă. Trebuia să întindem sârmă ghimpată nou-nouţă pe
un perimetru dreptunghiular, cu latura mare de vreo sută de metri. Soarele scânteia în colacii de sârmă.
Ceva mai departe se zăreau avanposturile, câteva tranşee surpate, vehicule îngropate pe jumătate în nisip.
Un pluton mărşăluia doborât de lehamite. Oamenii îşi târau picioarele prin praf fără să scoată o vorbă.
-Ei, asta-i! decretă vesel Porta, Avem casă, masă şi o ocupaţie. Nu speranvsă mai apuc pensia. L-am privit
chiorâş. De când puseseră mâna pe noi era suspect de bine dispus. - Porta, ce mai cloceşti de data asta? -
Nimic deosebit. Rămâne cum am stabilit. Soldaţii care ne păzeau nu păreau fericiţi s-o facă. Se zgâi- seră
la noi o vreme, apoi se plictisiseră. Porta sondă piaţa, cerându-le ţigări şi lovindu-se de un refuz jignitor
încetă demersurile diplomatice pe lângă armata britanică. - Obergefreiter, i se adresă în a doua zi a
captivităţii noastre, gefreiterul Sobei, dumneavoastră plănuiţi fără îndoială o evadare din acest
Stammlager. Ţin să vă asigur de sprijinul meu şi vă rog să-mi spuneţi ce trebuie să fac. Era un bavarez
sfios, care-şi rătăcea mereu ochelarii cu ramă subţire de sârmă printre" haine şi-i trebuiau cel puţin două-
trei minute să-i găsească. în raniţă purta întotdeauna poeziile lui Heinrich Heine. Acasă îl aştepta nevasta,
Bertha Sobei, şi doi copii de trei şi de patru ani. Pentru ei ar fi fost în stare să parcurgă toată Sahara pe
jos. Porta îl măsură curios, încercând să-şi dea seama dacă nu e luat cumva peste picior. Când se convinse
că nu, îmi aruncă o privire imploratoare, căreia nu i se putea rezista. - Albert, i-am spus, Obergefreiterul
Joseph Porta este un maestru al evadărilor. El a pus la punct deja câteva planuri minuţioase, datorită
cărora, în curând vom scăpa din prizonierat. Sunt sigur că îţi va încredinţa o misiune de maximă
importanţă în cadrul unuia dintre aceste planuri. Sobei pocni fericit din călcâie. Chiar în acea seară, Porta
îi ordonă să înceapă săparea unui tunel care urma să unească baraca de tablă ondulată cu unul din colturile
perimetrului de sârmă ghimpată. Era, într-adevăr, o sarcină de mare răspundere şi dificilă, din pricina
nisipului care se surpa mereu. Dar Sobei îi raporta din oră în oră progresele făcute şi nu se mai gândea
atât de des la Bertha Sobei. La capătul unei săptămâni de muncă reuşise deja să sape doi metri şi treizeci
şi cinci de centimetri. Era atât de bucuros că în curând va scăpa de acolo încât nu se putu abţine să le
spună câtorva băieţi, .absolut de încredere, toţi unul şi unul", cum stă treaba. Cei mai slabi de înger
dădură fuga la Porta, cerând să fie incluşi pe lista de participanţi la grandiosul plan de evadare. în curând
aveam patru tuneluri începute. Porta îi puse pe vreo doi, care o rupeau pe englezeşte, să culeagă cât pot de
multe informaţii despre locul în care ne aflam şi să alcătuiască o hartă aproximativă a împrejurimilor. La
o adică, ne gândirăm, harta asta ar fi putut să ne folosească într-o bună zi. Puteam s-o arătăm copiilor,
după război,'de exemplu. Seara aveam voie să ne plimbăm în jurul barăcii. - Sven, mă întrebă beriinezul,
când eram numai noi doi, cam la ce distantă crezi că suntem de Alexandria? Parcă m-ar fi lovit cu un par
în moalele capului. Abia acum îmi picase fisa cu privire la starea lui de bună dispoziţie din ultimele zile.
Se împlinise jumătate din profeţia lui Heide, despre căderea în prizonierat ca posibilitate de a ajunge la
comoara lui Hamid. Dacă numai un nebun putea să mizeze pe o astfel de situaţie, Porta era omul cel mai-
potrivit pentru acest rol. - Nu pot să cred, am spus, că vrei cu tot dinadinsul să ne bagi în mormânt. Doar
un ticnit... - Tot n-avem ce face pe-aici, mă întrerupse el. Nu crezi c-ar trebui să schimbăm niţel aerul? -
Habar n-avem unde ne aflăm. Poate că ne spun englezii, dacă-i rugăm frumos. Şi-apoi, cum plănuieşti să
ajungi la Alexandria, pe jos? Agăţăm prima caravană care trece pe-aici? - Astea sunt numai detalii, Sven.
Important este să te hotărăşti să faci un lucru. Restul vine de la sine.
Venind din partea unui ins care rareori se hotăra de bună voie să facă ceva, replica mă lăsă cu gura
căscată. - Dar dacă prin absurd presupunem că reuşim să ieşim de-aici, trebuie să încercăm în primul rând
să răzbatem până la ai noştri. Culmea ar fi, după ce am scăpat din prizonierat, să fim acuzaţi de dezertare.
-în deşert oricine se poate rătăci, îmi închise el gura. A doua zi, cam pe la aceeaşi oră, adăugă: - Nu stăm
la Alexandria decât cât e nevoie să găsim ce ne trebuie şi să-i tragem un chef. în a treia zi furăm duşi
amândoi în faţa comandantului taberei, maiorul Dirk, după cum se recomandă de îndată. Era un bărbat
arogant, cu o privire care inspira însă cinste şi corectitudine. - Obergefreiter, i se adresă el lui Porta prin
intermediul unui tălmaci priceput, mi s-a raportat că dumneata eşti un fel de lider al grupului de
prizonieri. Porta luă poziţia de drepţi. - Mi s-a făcut cinstea de a-mi încredinţa această funcţie, domnule
maior. Desigur că voi veghea ca activitatea noastră să nu stingherească în vreun fel programul zilnic al
unităţii dumneavoastră. Vom face în aşa fel încât să nici nu vă daţi seama că suntem aici. Maiorul ridică o
sprânceană. - Obergefreiter, dumneata pari să fii un om cu simţul umorului foarte dezvoltat. Poate chiar
prea dezvoltat. Mi se raportează că sub baraca în care sunteţi cazaţi şi-au făcut apariţia o mulţime de
tuneluri pe care oamenii dumitale încearcă să le sape. Porta încuviinţă radios. - Nimic altceva decât
lucrări de consolidare, domnule maiori Baraca dă să se prăbuşească din pricina nisipului moale. Doar nu
vreţi să cadă peste noi şi să vă puneţi Crucea Roşie în cap.
Maiorul Dirk se uită la mine aiurit. Am luat îndată poziţia de drepţi, negăsind o altă soluţie. -
Obergefreiterul Joseph Porta este în civilie un foarte iscusit inginer constructor. Specialitatea lui sunt
chiar barăcile de tablă ondulată, amplasate pe nisip: Cred că avem cu toţii noroc că a acceptat să se ocupe
voluntar de acest caz disperat, o sfidare a normelor elementare de construcţie. Când maiorul Dirk se
întoarse la biroul său, Porta îmi arse un ghiont care îmi tăie respiraţia. - Domnule maior, începu Porta
sfios, înţeleg că munca noastră ca prizonieri constă în a întinde sârma ghimpată pe am-, plasamentele
dinainte stabilite, nu-i aşa? - Aşa este. - Este regimul pe care orice armată din lume îl aplică prizonierilor.
Prizonierii sunt puşi să muncească, pentru a-şi câştiga existenţa. Munca înnobilează, şi apoi... - Unde vrei
să ajungi, Obergefreiter? - Nu vreau să par meschin, domnule maior. Soldatul german e caracterizat prin
generozitate. Dar socotesc că ne facem pe deplin datoria de prizonieri, participând la plantarea sârmei
ghimpate. Cred aşadar că lucrările de consolidare pe care le executăm după program, sub baracă, ar trebui
remunerate de către guvernul maiestăţii sale George al V-lea, prin reprezentantul său care sunteţi
dumneavoastră. Dacă ne păsuiţl până mâine, vă vom prezenta un deviz complet al operaţiunilor. Se lăsă o
linişte de gheată. Mi-am privit vârfurile bocancilor, timp de un minut, observând o sumedenie de detalii
pe care până atunci nu le băgasem în seamă. Chiar şi pentru mine, care-l cunoşteam foarte bine pe Joseph
Porta, era prea mult de data asta. În cele din urmă, maiorul britanic renunţă să mai studieze călimara în
care se afla înfipt un toc cu peniţă. -Ieşi afară, Obergefreiter, spuse el. Ieşiţi amândoi!
Am salutat regulamentar şi am fost la uşă înainte ca tălmaciul să apuce să deschidă gura. A doua zi, Porta
avu din nou motiv să fie fericit. - E vreme frumoasă, îngână el, uitându-se pe fereastră, înconjurat de
Sobei şi ceilalţi, care-l credeau un fel de semizeu. Nu sunt semne de ploaie sau ninsoare. în plus, oaspeţi
dragi sunt gata să ne calce pragul. M-am uitat şi eu prin geamul murdar şi n-am văzut nimic deosebit, în
afara faptului că se schimbaseră cei doi soldaţi care făceau de pază în apropierea barăcii noastre.. - Sobei,
ceru Porta, cum stai cu tunelul? Albert Sobei îi raportă că a mai avansat cu treizeci de centimetri,
totalizând acum doi metri şi şaizeci şi cinci. - Excelent, îl gratula Porta. Ceilalţi? Nici ceilalţi nu stăteau
rău. Fiecare săpase câte doi metri. - Bravo! Avem o hartă? li fu înmânată harta. Era o capodoperă,
realizată cu un nasture de alamă pe o bucată de cearşaf. Pe una din feţe fusese schiţat planul taberei. Porta
urmări realmente impresionat detaliile, din care reieşea un lucru surprinzător: locul în care ne aflam noi,
prizonierii, nu se găsea în interiorul taberei, înconjurat de soldaţi şi tehnică militară, ci undeva, la
margine, pe o latură a dreptunghiului. Se simţi puţin dezamăgit de lipsa de interes manifestată faţă de
persoana sa, dar la urma urmei britanicii aveau dreptate. Cine ar fi fost atât de nebun să fugă în deşert?
Dacă l-ar fi cunoscut mai bine pe Joseph Porta, probabil că ar fi studiat întrebarea de mai sus cu ceva mai
multă atenţie. Cât despre împrejurimi, nu era mare lucru de spus. Am întors bucata de cearşaf pe faţa
cealaltă. Erau figurate numai câteva poziţii şi desigur punctele cardinale. Aşezarea noastră era
reprezentată printr-un „x" mititel, între Aoujila şi Djaraboub, la o azvâriitură de băţ de acesta din urmă.
Undeva, în colţul din dreapta-sus, mâna artistului desenase un semn de întrebare sub care scrisese El
Alamein, Mediterana şi Alexandria. Ne dădea de înţeles astfel că existenţa lor e bănuită în direcţia aceea,
dar că nu era de nasul unor muritori ca noi să le vedem vreodată. Conform hărţii, de un singur lucru
puteam fi siguri, şi anume că suntem înconjuraţi de nisip. Porta împături cu grijă bucata de cearşaf şi o
înmâna autorului, felicitându-l. - Păstreaz-o cu grijă şi caută să-i adaugi amănunte cât mai precise. De azi
într-o săptămână e noapte fără lună. Sar putea să avem nevoie de ea, spuse el cu subînţeles. Amuţiseră cu
toţii de emo(ie. Faptul că Porta organizase deja pentru săptămâna viitoare o evadare avea să-i ţină treji
şapte nopţi la rând pe cei săraci cu duhul. - Nebunule, l-am luat la rost ceva mai târziu, când ne fa- ceam
plimbarea de seară, ce te-a apucat să le promiţi ăstora că vor evada peste o săptămână? Nu poţi nici măcar
să-ţi faci un pistol de săpun, ca-n filmele cu gangsteri. - Ai dreptate, Sven, îmi răspunse el cu candoare, ai
perfectă dreptate de data. asta. Dacă vrei să pui la cale o evadare cu şanse sporite de reuşită, nu-ţi ajunge
un an de zile, darămite o săptămână. Dacă vrei să scapi din Stammlager, treizeci de oameni nu-ţi ajung
doi ani de zile. De-aia suntem obligaţi, eu şi cu tine, s-o ştergem chiar în noaptea asta. Am crezut că mi-au
aspirat tot sângele din corp cu o pompă. Dintr-o dată uitasem cum se respiră. - Gândeşte-te şi tu, turui el
mai departe. Chiar de mâine, chiar din seara asta, dacă se străduieşte puţin, maiorul Dirk va şti totul
despre evadarea celor treizeci de prizonieri. îi vezi pe ăştia în stare să ţină ceva secret? Nu mai putem
pierde nici o clipă. Aici avea dreptate.
- Şi-apoi, continuă el, e noaptea în care face de gardă Geoffrey G. Sunt semne că va fi o noapte
foarte romantică. L-am privit aiurit. - Geoffrey G. este băiatul care are amabilitatea să-mi păstreze
colecţia de bancnote pentru un timp. Dar cred că nu mai pot abuza de el. în noaptea asta mi-o va da
înapoi. îţi dai seama că după asta nu vom mai putea rămâne aici. - Dar poţi să i-o iei într-o altă zi când va
fi de gardă. -Nu fi prost, Sven. Asta nu e un loc în care englezii să ne ţină până la pensie. Terminăm de
întins sârma ghimpată şi ne expediază mai la vale. După părerea mea, mai la valea Nilului. Când o să mai
apucăm să fim atât de aproape de Geoffrey G.? Sau vreun camarad de-al nostru din Luftwaffe îl găureşte
mâine. Ascultă-mă, bine, asta-i noaptea balului!
CAPITOLUL 8 Baia turcească
După bătălie, autosanitarele au umplut deşertul. Coborau şi urcau dunele de nisip, ori denivelările
hamadei, apărând şi dispărând în ochii celor loviţi, ca speranţele. Carcasele tancurilor Stuart şi Mathilda
zăceau orientate în toate direcţiile, aşa cum le surprinseseră loviturile directe sau exploziile grenadelor.
Unele dintre ele mai fumegau încetişor. Focul molfăia încă vreo bucată de curea, ori un morman de oase.
La început fusese un incendiu mistuitor, care topise metalul la mii de grade şi adăugăndu-se arşiţei
născuse tornade de flăcări şi scântei iărora nu le rezistase nimic. Autosanitarele se plimbau încet, oprindu-
se din când în când. Câte un corp sau mai multe erau urcate în maşină. Sanitarii le examinau rapid.
Răniţilor li se făcea o injecţie, direct prin pânza pantalonului. Morţilor li se închideau ochii şi încercau să
li se descleşteze degetele de pe arme. Uneori era Xjevoie de mai multe minute ca să-i
desprindă din îmbrăţişarea în care se prinseseră unii pe alţii. Sanitarii germani se întâlneau cu sanitarii
englezi. Armistiţiul începuse la. şase dimineaţa şi avea să dureze până la prânz. La început evitaseră să se
privească unii pe alţii. Treceau cu privirile în nisip. Un rănit gemea încetişor, prins într-o ţesătură de fiare
contorsionate. Când încercau să-l smulgă, gemetele se transformau în urlete. De obicei, o bucată din el
rămânea atârnată acolo. Apoi se întâlneau din nou, lângă un mormânt colectiv, un loc în care germanii şi
englezii se încăieraseră cu atâta feroci- _ tale încât moartea, când fusese chemată, nu-i mai putuse deosebi
între ei. Erau câte cincisprezece sau şaisprezece trupuri încolăcite, prinse unele de celelalte. Bătălia ţinuse
multe zile şi nopţi. Unii dintre morţi puteau fi daţi la o parte cu uşurinţă. Era de ajuns să fie îmbrânciţi şi
ei se rostogoleau, căutând să părăsească mai repede această lume care le adusese atâta durere. Alţii
muriseră de două sau trei zile. Pe aceştia rigiditatea morţii îi prefăcuse în păpuşi groteşti, cu braţele şi
picioarele răsucite, ţepene ca piatra. Era nevoie ca sanitarii să rupă un braţ sau un picior pentru a desface
conglomeratul acela în părţi componente. Şi mai erau cel care muriseră în urmă cu şase sau şapte zile. îi
simţeau de la douăzeci de metri. în preajma lor nu se putea respira. Ochii lăcrimau, stomacul intra în
convulsii de nestăpânit. De cele mai multe ori, când încercau să-i ia de acolo, se rupeau în bucăţi din care
curgea un lichid cafeniu. Sanitarii se îndepărtau grăbiţi, atinşi ei înşişi de moartea care impregnase
trupurile acelea. Morţii îi urmăreau trişti, cu chipurile lor buhăite, colorate în galben și mov. în cele din
urmă se opreau osteniţi să aprindă o ţigară. Scuipau des, obsedaţi de un gust îngrozitor, în care se
amestecau fumul şi putreziciunea. Abia atunci se priveau în faţă. Germanul avea ochii duşi în fundul
capului. Englezul era neras de două săptămâni. în cărţile scrise pe timp de pace, ori la cinematograf cei
doi sanitari fac schimb de ţigări și schimbă două-trei vorbe, fraternizând. Ei descoperă valorile umane ca
toleranţa, compasiunea, armonia şi alte bazaconii din astea. Cărţile şi filmele sunt pline de astfel de scene.
De fapt, cei doi îşi terminară ţigările şi-şi văzură mai departe de treabă. Treaba lor era să cureţe nisipul de
morţi şi răniţi, ca să facă loc pentiu alţii, pentru cei ce urmau să vină. Autosanitarele înaintau din ce în ce
mai încărcate, iar oamenii din ce în ce mai obosiţi. Fiind obosiţi, se mai întâmpla să confunde răniţii
inconştienţi cu morţii. Oboseala îi făcu să nu poată distinge văicărelile răniţilor căzuţi în gropile săpate de
obuze. Zgomotul motoarelor, chiar la viteza aceea redusă, era şi el destul de puternic. Luna răsărise ca o
bucată de caşcaval muşcată cu nădejde şi lumina deasupra pistei mai ceva decât un proiector al antlaeria-
nei. Sub strălucirea argintie, drumul era o panglică care traversa deşertul de la un capăt la celălalt. Era atât
de puţin vizibil încât dacă-l ratai din prima, nu mai aveai nici o şansă să-l găseşti. Iar în deşert, aşa ceva
înseamnă, de obicei, sfârşitul. Porta şi cu mine nu ne sinchiseam de astfel de probleme. Altcineva avea
grija drumului. Pentru început dormirăm cu rândul, câte o jumătate de oră. Ne tolănirăm printre lăzile din
spatele camionului, încropind, printte hurducături, un culcuş dintr-o prelată de rezervă. Trebuia să fim în
putere când aveam să ajungem la destinaţie. - Suntem pe calea cea bună, fiule, îmi spuse Porta pentru a
suta oară în ultimul ceas. O simt. Mâine dimineaţă ne scăldăm în Mediterana. Servim un mic dejun în pat,
la unul din hanurile de pe coastă, fumăm o ţigară bună de foi şi pe la amiază Intrăm în Iskandaralya,
călare pe cămile.
- Dacă nu ne jupoaie de vii până atunci, i-am spus. Domnul general Alexander ştie deja la ora asta că l-am
lăsat fără doi oameni. și că singurul mod în care am fi putut scăpa din ţarc era convoiul ăsta de
aprovizionare. - Mira-m-aş. N-or să zică nici pâs despre convoi, până nu se văd la adăpost. Nici prin
radio, nici în alt fel. Luftwaffe abia aşteaptă să prindă un zvon despre vreo pradă uşoară. Nuuu, domnule!
Abia când o s-ajungem or să-nceapă agitaţia. Şi zicând acestea se cufundă în porţia d6 somn care i se
cuvenea. Am ridicat un colţ al prelatei. Noaptea era de gheaţă. Cele cinci camioane înaintau pe jristă,
îndepărtându-ne de tabără. Mergeam deja de trei ore. în zori pietrele aveau să pocnească din pricina
gerului, trezindu-ne, aşa cum ne obişnuise- râm în tranşee. Ultima Imagine pe care am perceput-o a fost
aceea a Crucii Sudului, înălţându-se maiestuoasă pe cer. M-am ghemuit în prelata de rezervă şi am
adormit la rându-mi. Soldaţii nu-şi visează victimele. Meseria lor e/Să ucidă. Fac asta zi de zi, fără să se
mai gândească, ca și cum ar bea apă sau ar respira. Dacă fiecare dintre cei ucişi ar reveni în visele lor,
somnul le-ar fi populat cu strigoi care, încet-încet, i-ar târî după ei. Dar soldatul nu are timp pentru un
asemenea drum. El trebuie să doarmă liniştit şi să-şi refacă forţele. Pentru că a doua zi trebuie să ucidă din
nou. Am recapitulat în vis tot ceea ce se întâmplase peste zi. .Hei, Geoffrey G.l" îl strigase Porta.
Santinela se aplecase puţin în afara gheretei, dar nu răspunsese. Avea altceva mai bun de făcut. De
exemplu să-şi pipăie din când în când buzunarul încăpător în care păstra colecţia de valută a lui Porta. Ca
şi la noi, nici în dormitoarele englezeşti nu puteai să laşi ceva în siguranţă. Pe asta mizase şi
Obergefreiterul.
Era o noapte minunată, parcă anume făcută pentru ca Geoffrey G. şi Porta să admire împreună valoroasa
colecţie de bancnote a acestuia din urmă. - Dar de unde ştii că o are la el? l-am întrebat în timp ce ne
îndreptam spre gheretele santinelelor. - Doar n-o s-o lase în dormitor, zise Porta, pradă lăcomiei
camarazilor săi. Eu însumi o purtam zi şi noapte asupra mea. - Stai acolo! îl strigă soldatul îndreptând
arma spre el. îl recunoscuse pe Porta și simţise pericolul. De aceea, când camaradul său din cealaltă
gheretă îl întrebă dacă are probleme, el îi răspunse grăbit că nu. Atâta mai lipsea, ca acela să afle că
Geoffrey G. E burduşit de bancnote. Nici el, nici Porta nu aveau interesul ca aşa ceva să se întâmple. Dar
Geoffrey G. mai avea un avantaj faţă de berlinez. între ei doi se găsea un gard de sârmă ghimpată. Era un
avantaj minor în faţa unuia ca Porta. Pe scurt, Porta îi ceru înapoi jumătate din sumă, ceea ce însemna
două mii de lire sterline, o mie cinci sute de mărci şi mai multe monezi de argint arăbeşti. în schimb, se
angaja să nu-i spună nimic maiorului Dirk despre existenţa tezaurului la purtător. Geoffrey G. se lăsă
greu. Mai întâi făcu pe prostul. Apoi fu de acord cu un sfert din sumă. în fine, când Porta începu să ridice
glasul şi camaradul lui Geoffrey G. scoase nasul din gheretă, căzură la pace pentru o treime în favoarea
beriinezului. - Vae victis! exclamă Porta, ceea ce pe englezul nostru, necunoscător al clasicilor, îl lăsă
rece. Rămăsese stabilit ca tranzacţia să se efectueze noaptea, în schimbul când îi venea din nou rândul lui
Geoffrey G . Lucrurile se petrecură iute. La ora convenită se întâlniră din nou, faţă în faţă, despărţiţi de
sârma ghimpată. Prizonierii dormeau duşi, epuizaţi de eforturile pe care le făceau săpând amărâtele lor de
tuneluri. Chiar maiorul Dirk urmărea cu un interes amuzat evoluţia lucrărilor. Camaradul lui Geoffrey G.
moţăia şi el în cealaltă gheretă. Englezul era un hoţ cinstit. Când întinse mâna să-i dea partea cuvenită,
Porta îl apucă de încheietură şi-l trase cu putere spre el. În momentul în care maxilarul întâlni stâlpul de
lemn ce susţinea sârma, îşi dădu seama de ce se aşezase beriinezul acolo. Căzu, cu picioarele moi,
incapabil să scoată un sunet. - Prima regulă, spuse Porta. Nu lăsa să intervină ceva între tine şi omul
căruia-i întinzi mâna. Degetele se plimbară experte prin ascunzişurile uniformei britanice, extrăgând de
acolo restul colecţiei de bancnote şi încă ceva pe deasupra. Soldatul britanic nu stătuse nici el degeaba în
timpul campaniei. Era şi el un colecţionar. - Marile spirite se întâlnesc, făcu Porta satisfăcut. între timp,
Geoffrey G. deschise ochii, revenindu-şi cu greu după buşitură. înţelese că e pe punctul de a fi buzunănt şi
luă atitudine, dar nu atitudinea cea mai potrivită. Un altul în locul său ar fi strigat după ajutor. Dar asta ar
fi însemnat să-i facă şi pe ceilalţi părtaşi la mica sa avere. - Neamţ împuţit, şuieră, încercând să se
elibereze din strânsoarea mâinii stângi a lui Porta. Aşa ne-a fost învoiala? Pricepuse situaţia lui pentru
moment, însă nu avea o viziune globală a evenimentului. Evenimentul se desfăşură astfel: Porta îi desfăcu
baioneta din centiron şi îi reteză carotida dintr-o singură mişcare. Ţinu palma apăsată pe buzele englezului
numai cinci secunde. Sângele care se scurge în această perioadă e destul ca să arunce victima în braţele
morţii. După încă cinci secunde, Geoffrey G. zvâcni o singură dată din picioare. Era mort. - Regula
numărul doi, îmi spuse Porta. Lasă întotdeauna o chitanţă pentru lucrurile pe care le rechiziţionezi, altfel
s-ar putea să dai de dracul. Să ne grăbim! Am ridicat cu băgare de seamă firul de jos al sârmei ghimpate şi
ne-am strecurat amândoi dincolo. L-am târât pe Geoffrey G. înapoi în ghereta sa. Camaradul lui se auzea
sforăind de la treizeci de metri, ca un motor de Lancaster. - Pare să fie măsura ta, îmi făcu semn Porta,
indicându-mi uniforma mortului. îmbracă-te repede! Dispăru în beznă, îndreptându-se spre cealaltă
gheretă. M-am îmbrăcat iute, evitând să mă murdăresc prea mult de sânge. Deodată sforăitul încetă. După
un minut Porta, reveni, chipeş şi mândru, într-o uniformă cam lărguţă. - Le schimbăm între noi pe drum,
îmi spuse el cu simplitate, sau le jucăm la zaruri. Apoi ne-am furişat ca două umbre spre camioanele care-
şi descărcaseră marfa în timpul zilei. Ne-am trezit amândoi în acelaşi timp, înţepeniţi de frig. Stelele
păliseră, semn că ziua nu era departe şi trebuia să ne hotărâm pe ce drum s-o apucăm în viaţă. Asta era
valabil şi pentru şoferii camioanelor. Trebuiau să ajungă la destinaţie înainte ca lumina zilei să-i dea
plocon zmeilor din Luftwaffe. Dacă nu l-aş fi ţinut, Porta ar fi fost în stare să meargă la şofer şi să-i ofere
un bacşiş gras ca să mărească pasul. - Nu vreau să ajungem la Alexandria pe arşiţă, mă avertiză el. - Nici
eu, i-am răspuns. Intrarăm în mahalale când se crăpa de ziuă. Deodată izbucniră zbieretele măgarilor şi
cămilelor, ţipetele mulţimii, claxoanele automobilelor rătăcite pe uliţele înguste şi blocate de câte un
tarabagiu care-şi scotea marfa la vânzare. Deodată ne sufocară miile de mirosuri, izul de carne afumată,
miasmele urinei, parfumul iasomiei. Sute de mii de voci ne dădură deşteptarea. - Alexandria? l-am
întrebat mahmur pe Porta. Am mai mers vreo zece minute, până când larma se domoli şi apoi se stinse de-
a binelea. Brusc, Porta mă înhaţă de guler şi mă aruncă peste marginea benei. M-am izbit cu ceafa de o
piatră şi am văzut stele verzi. Porta ateriza pe moale, căzând peste mine. Eram pe un maidan întins, plin
de gunoaie şi oase de vită. După luni şi luni în care ochii noştri nu văzuseră altceva decât nisip, grohotiş şi
din când în când câte o oază, peisajul resturilor ne ameţi prin varietatea şi frumuseţea lui. Ceva mai
departe răsunau ţipetele animalelor s acri fi cate 1 aab ator. Romn imense de muşte aveau să se ridice o
dată cu căldura, dar deocamdată zăceau amorţite prin tigve şi pe sub pieile pe jumătate putrede. Când ne
aşezarăm, clătinându-ne, pe propriile picioare, ţâşniră primele raze de soare. Nu era ţipenie de om
împrejur. Ne privirăm unu! pe celălalt. Eram doi soldaţi britanici, cam prost îmbrăcaţi, într-o escapadă
prin mahalalele Alexandriei. - Cât nu dăm nas în nas cu poliţia militară, vorbi Porta, n-avem nici o treabă.
Ar trebui să vârâm ceva la ghiozdan, ce spui? Ce puteam să-i mai spun? Nici acum nu-mi venea să cred
că ne aflam acolo, apropiindu-ne, cu fiecare pas, de moarte. De ce nu rămăsesem în Stammlager, departe
de orice glonţ din lumea largă, la adăpost de orice baionetă? Răspunsul era simplu. Fiindcă zilele şi
nopţile petrecute alături de camarazii mei metamorfozaseră încrederea în fanatism. Ştiam, la fel de bine
cum ştiam că soarele va răsări şi a doua zi, că Porta nu se va lăsa ciuruit cu una cu două. Făcea parte
dintre principiile sale. -Dacă-i nevoie, mă laşi pe mine să vorbesc, am zis, In vreme ce ne îndreptam
şontâcăind spre cel mai apropiat grup de case. Porta nu-mi răspunse. Rumega unul dintre planurile sale.
Intrarăm pe o uliţă atât de strâmtă încât părea că nu vom încăpea amândoi umăr la umăr. Casele erau
putrede din temelie, înghesuite, iar obloanele încă nu fuseseră trase. Vântul dimineţii sufla zdrenţe în
calea noastră. Şobolanii se strecurau pe lângă ziduri. După un sfert de ceas, Porta mă avertiză că n-are nici
timp nici chef să se rătăcească. Dădurăm la o parte hârtiile care atârnau în uşa unei cafenele ascunse de o
boltă dărăpănată. Doi arabi şedeau pe podeaua de lut cenuşiu şi bolboroseau de-ale lor. Un al treilea
dormea lungit lângă un perete. -Coniac pentru toată lumea! comandă vesel Porta, într-o engleză
aproximativă, ignorând astfel sfatul pe care i-l dădusem. Doi soldaţi la o asemenea oră, departe de centrul
oraşului, sau de zona militară, sunt o pradă uşoară. Pacea dură numai câteva minute, cât se prezentă
proprietarul văgăunii, ploconin- du-se. Acesta aduse două cafele de Yemen, numai apă şi ne recomandă
amicilor cu priviri ca pumnalele ascunse sub djella- bele dungate. Apoi Porta şi cu mine furăm nevoiţi să
trecem pe răboj încă o încăierare. Am luat singura mobilă din încăpere, o bancă de scândură negeluită şi
am trântit-o în capul celui mai apropiat. Banca se rupse cu un pârâit, iar capul cedă şi el, cel puţin la
suprafaţă. Porta se ocupă de celălalt agresor, transformându-i nasul foarte drept, caracteristic rasei, într-un
fruct de culoare roşie. Cel de-al treilea, al cărui somn fusese întrerupt brutal, se sculă şi se repezi spre uşă,
dar cum nu deschisese încă ochii nimeri în peretele de alături. In clipa următoare dormea din nou dus.
Cinci minute mai târziu, Porta şedea în mijlocul grupului de arabi, delectându-i cu câteva anecdote
internaţionale, din acelea care se află întotdeauna In tolba unor oameni simpli ca ei, fie berlinezi, fie
alexandrini. Cucuiele, vânătăile, sângele scurs pe podea nu mai constituiau impedimente. - Voi nu sunteţi
englezi din Anglia, mă aborda direct proprietarul, aţintindu-mă cu un ochi tulbure. Am râs degajat, dar
probabil că şi râsul îi făcuse o impresie tot atât de neconvingătoare. - Nu ştii că imperiul e mare? l-am
întrebat. Porta ceru informaţii despre o anumită casă de pe strada Abu El Dardar, în care chipurile auzise
că s-ar ţine un cazino clandestin unde poţi să joci o partidă ca lumea în compania unor bărbaţi adevăraţi.
Interlocutorii noştri nu ştiau casa cu pricina, dar strada era binecunoscută tuturor. - îţi dau un băiat, să te
conducă zise patronul cafenelei. Îmi laşi pentru asta cât îţi spune inima. - Nu-i bine să ne vadă toată
lumea, am obiectat. Trebuie un drum ocolit. Căpitanului nostru nu-i plac jocurile de noroc. Porta
tranzacţionă un schimb avantajos, în urma căruia arabii ne cedară o parte din tezaurul lor de zdrenţe
pentru uniformele noastre britanice. Ce făceau cu ele, cine poate şti? Porta renunţă la câteva monezi de
argint pentru serviciile unui băieţel negru, care abia-şi dezlipea pleoapele de urduroase ce erau. - B 'iam'
illah ma 'sha 'llah! se ploconi patronul la vederea banilor. Dumnezeu să abată răul din calea ta!
Înfulecarăm smochine şi o jumătate mare de lipie, uscată ca scândura băncii care ne scosese din bucluc.
Oraşul nu suferise din pricina războiului. Luftwaffe se înverşunase mai ales asupra instalaţiilor din port.
într-adevăr, casele de pe străduţele care porneau din docuri fuseseră lovite cu furie. Dar pe măsură ce te
îndepărtai de mare, stricăciunile păreau să fi fost făcute doar din greşeală. Metropola cu peste un milion
de locuitori trepida prea puternic pentru a mai putea auzi şi tancurile. Peste ţipătul muezinilor care intonau
în minarete Ebed-ul, se ridicau glasurile arabilor, turcilor, evreilor, glasurile grecilor, francezilor,
englezilor şi italienilor. Răsunau de asemenea armeana, amharica, marocana. - Burg El Arab! ţipa copilul
urduros, simţindu-se obligat să ne arate ca unor turişti minunile oraşului său de baştină. Moscheea
Terbana! Havuzurile din Moharrem Bey! Lumea începuse să-l privească amuzată şi pe noi o dată cu el.
Porta fu nevoit să-i tempereze entuziasmul cu câţiva ghionti. Băturăm cu pasul străzile Bab-EI-Mandeb,
Minet-EI-Bassal, Duad, Nuzha. Roiuri negre de muşte se ridicau de pe buzele şi pleoapele fragede ale
copiilor, de pe rănile animalelor. Bătrâne colcăind de păduchi sprijineau zidurile scorojite. Pe uşile de
lemn de culoare violetă răbufnea mirosul berberilor, al mizeriei făcute de lilieci şi fumul pasionaţilor de
lakadif. Dar din când în când, pădurea de magherniţe se spărgea pentru a lăsa să se vadă suprafaţa mării,
brocart şi atlaz, fantoma insulei Pharos, casele bogătanilor, cu sumedenie de terase şi statui. Pe la
ceasurile nouă eram în capătul străzii Abu El Dardar. Porta eliberă ghidul cu câteva semne, două lire de
argint şi o scatoalcă a cărei semnificaţie fu iute pricepută. în clipa următoare eram singuri. Singuri în
mulţimea pestriţă, strecurân-du-ne printre cămile, beduini şi automobilele scumpe ale paşilor cu fesuri
roşii. Europeni, tuciurii, arabi, la un loc. Dar nici un militar, în afara unor poliţişti egipteni în uniforme de
mare gală, care dormitau nepăsători pe margine, sub umbrare de pânză. Dacă am fi păstrat uniformele
britanice, am fi fost vedetele spectacolului, ceea ce ne-ar fi folosit ca funia pentru un spânzurat. Militarii
nu călcau prin zona asta a oraşului. Hamid îşi ferise comoara şi de ei. - Sven, zise Porta, atâta lume şi nici
un cunoscut pe-aici! Să ne ţinem aproape unul de celălalt. - Nu ştiu dacă sunt mai în siguranţă cu tine
decât cu ei, i-am replicat plin de venin. Mă bătu pe umăr înţelegător şi-mi arătă ceva pe partea cealaltă a
furnicarului. Ne apropiarăm. „Yusuf Shebab barber. Cele mai moderne pieptănături europene." Yusuf
Shebab era un bărbat gras, de vreo patruzeci de ani. Fuma dintr-o narghilea cu un gât cât toate zilele,
aşezat pe o ţesătură care odinioară fusese o carpetă de Buhara. Ne salută ducându-şi mâna la frunte şi la
inimă. - Salaam aleikum, efendi, spuse. Am renunţat la capişonul djellabei, iar el amuţi văzăndu-mi
cosiţele blonde. Nu mai era nimeni dornic să se bărbierească. Porta puse zăvorul la, uşă. - Tu eşti Yusuf?
îl întrebai pe arab. - Da, efendi. Sluga dumitale, efendi. Porta îl întoarse cu faţa spre el şi-i zise răspicat: -
Hamid m-a trimis să-ţi spun că-i trebuie neapărat sobiţa de teracotă pe care ţi-a lăsat-o în păstrare când a
plecat. Şi ca să ştii că vin într-adevăr din partea lui, îţi transmite: Wahed Du - Dumnezeu e unul! Yusuf se
lumină deodată la faţă, ca şi cum ar fi avut în loc de cap un felinar. îl luă pe Porta în braţe şi-l sărută cu
foc pe ambii obraji. Porta se scutură scârbit. - lertaţi-mă, efendi, nu m-am putut stăpâni. Sunt luni de zile
de când nu mai am nici o veste de la prietenul meu cel mai drag, de la fratele meu. începusem să mă
gândesc la ce e mai rău. Ce face? E bine, sănătos? - Nici c-am văzut om mai sănătos, spuse Porta fară să
clipească. Dar nopţile deşertului sunt grozav de reci şi de aceea m-a rugat, dacă am drum prin Alexandria,
să-i aduc sobiţa. - Desigur, efendi, desigur. Făceţi-mi mai întâi plăcerea de a oaspeţi sub umilul meu
acoperiş. Prietenii lui Hamid îmi sunt mai mult decât fraţi de mamă. Rămâneţi mult în oraş? - Suntem în
trecere, îl informai. Mi-e teamă că afaceri urgente nu ne îngăduie să zăbovim. - înţeleg, facu Yusuf, apoi
adăugă nepăsător în nemţeşte, domnii sunt germani, din ce parte a Germaniei? Am sărit amândoi ca arşi. -
Oh, liniştiţi-vă! Războiul ăsta nu e al meu. Credincioşii adevăraţi nu se sinchisesc de o încăierare între
necredincioşi. Nu este un jihad, un război sfânt. Pentru mine e de ajuns să ştiu că sunteţi prietenii lui
Hamid şi că vegheaţi asupra lui. Nici prin cap nu-mi trecuse să-mi descleştez buzele, de teamă ca vorbele
să nu ţâşnească singure. Cu toate astea, Porta mă prinse de cot şi mă strânse uşurel. Trecurăm în camera
din spate a frizeriei. Yusuf ne îmbie cu lichiorul lor de palmier - arak, şi curmale. Dar când Porta începu
să se umfle, gata să facă explozie, ne conduse iute pe o scăriţă întortocheată, la capătul căreia se afla o uşă
ferecată cu cinci sau şase zăvoare. Le trase pe toate, opintindu-se. Porta. şi cu mine tăcurăm preţ de câteva
clipe. Am dat ocol sobiţei de teracotă, smălţuită în alb, decorată cu arabescuri albastre. La lumina lămpii
aprinse de arab, strălucea de-ţi lua ochii. Am ciocănit-o atent. - E o sobiţa, am spus prosteşte. - Da, adăugă
Porta, uitându-se în interior. Ba chiar o mirosi. - Hamid mi-e mai mult decât frate de mamă, turui a Yusuf.
Sobiţa lui era veche şi crăpată. Negustorul de vechituri s-a lăsat rugat mult până s-o ia şi să-mi dea una
nouă. Abia am urcat-o în teleguţă, aşa de grea era. Pe când asta... Uitaţi-vă numai cât e de frumoasă!
Hamid o să se bucure atât de mult! Porta încuviinţă pierdut. Am simţit că e gata să-l ucidă pe bărbier. L-
am tras pe scăriţă. îşi mişca buzele ca un om beat. - U-unde-i negustorul ăsta de vechituri? reuşi să
articuleze în cele din urmă. M-ar interesa o sobiţa din asta pentru mine însumi. - într-un cartier de
cocioabe din spatele trăzii Tatwig, răspunse aiurit Yusuf Shebab. Aproape de Piaţa Zaglul. Dar ştiu că
A

faceţi frigul prin deşert, nu glumă. - Du-ne acolo, i-am cerut, poate cam repezit. El se supuse totuşi, fară
să pună alte întrebări. Eram din nou în stradă. Sacagiul trecu, făcându-şi reclamă cu două căni de metal pe
care le lovea una de cealaltă. Muştele, grele, ghiftuite, ne luară iarăşi în primire. Mulţimea forfotea în
continuare, ţipând şi gesticulând, dar gesturile erau din ce în ce mai moi, din ce în ce mai lipsite de vlagă.
Se apropia ora siestei. Yusuf ne târî prin câteva străduţe laterale întortocheate şi denivelate. în cele din
urmă intersectarăm o linie de tramvai. - Au să ne prindă fără bilet şi au să ne predea direct plutonului de
execuţie. Porta, poate că Hamid te va lăsa să te încălzeşti la sobiţa lui nouă, am îndrăznit. Poate că nu mai
trebuie să mergem la negustorul de vechituri. Un tramvai de tinichea sosi zdrăngănind. Ne înghesuirăm în
mulţimea pestriţă a călătorilor. Erau numeroşi europeni acolo. Nimeni nu ne băgă în seamă. Tramvaiul ne
duse pe lângă Ras El Tin, prin coridoarele de smochini, plantaţi aproape unul lângă celălalt, grei de fructe
verzi. Apoi ocoli pe ţărm. în depărtare se zăreau plajele de la Sidi Bishr mai puţin populate din pricina
deselor deversări de ulei şi motorină din pântecele vapoarelor. Navele care traversau Mediterana ajungeau
rareori nevătămate la destinaţie. La capătul unor căutări disperate prin marea de cocioabe, ne oprirăm în
faţa unei case zugrăvite în alb, cu o singură fereastră la stradă. Prin feroneria solidă a unei porţi arcuite se
zăreau, într-un colţ de curte interioară, numeroase piese de mobilier şi câteva vase mari de lut. - Hei,
Faraj, strigă veselă călăuza noastră, spune-i pezeven- ghiului tău de stăpân să-şi mute burdihanul mai
aproape de noi! Hei, armeanule! Chakidian! Nu se auzi nici măcar un picior de furnică. Strigarăm cu toţii,
până stârnirăm un adevărat simun în praful din jardiniere, în cele din urmă un băiat rotofei, cu ochii
transparenţi, veni şi ne întrebă pe un ton plângăreţ ce vrem. - Unde ţi-e stăpânul, purice gras? ţipă Yusuf.
Unde-i hoţomanul de Chakidian? - La baia turcească, efendi, răspunse speriat băiatul. - Mergi degrabă şi
adu-l pe sus! Muşterii de vază vor să cumpere din vechiturile lui. Faraj ne explică speriat că nu face aşa
ceva nici pentru tot aurul din lume. Stăpânului nu-i plăcea să fie deranjat la baia turcească nici măcar de
regele Angliei. Dacă el, Faraj, îndrăzneşte să-i tulbure tihna, va sfârşi fără îndoială cu capul sub apă şi o
bucată mare de săpun în fund. - Mânca-te-ar Eblisul! făcu Zusuf apel la ameninţarea cumplită cu Iadul
musulman, dar băiatul rămase de neclintit. - Să mergem să-l aducem noi înşine! propuse Porta. Eram pe
cale să murim de extenuare, însă comoara lui Hamid ne ţinea pe picioare. Bărbierul, pe de altă parte, ne-ar
fi dus până la capătul lumii. Ce-ar fi făcut însă dacă Hamid i-ar fi trimis veşti despre starea sănătăţii sale,
de acolo de pe unde se afla el acum? Briciurile sale erau probabil teribil de ascuţite.
lată şi baia turcească. Două namile şedeau la intrare, cu fesurile roşii pe-o parte, legănând în mâini nişte
biciuri uriaşe, kurbashuri, aşa cum mai văzusem la conducătorii caravanelor, ori de câte ori Panzerele îi
sileau să se îndepărteze în goană. Mârâiră la apropierea zdrenţelor noastre, dar două monezi le readuseră
buna dispoziţie. - Chakidian! strigă Yusuf Shebab, odată ce trecurăm de garderobier şi ne trezirăm în
prima încăpere. Armeanule! Prin aburul dens nu se putea zări nimic. Căldura era sufocantă. Mirosea de te
trăsnea a tălpi, călcâie, subsuori, spinări şi fese. Auzeam o mulţime de plescăituri şi râsete groase, dar
omul nostru nu-şi făcu apariţia. Trecurăm în cea de a doua încăpere, apoi, printr-un culoar, în cea de a
treia. -Chakidian! se lamenta Shebab. Chakidian! - Cine calcă regulile bunei cuviinţe? se auzi deodată din
norul de abur. Tu eşti, cârpaci nepricopsit de bărbi? Tu eşti Yusuf? O masă enormă de carne rozalie se ivi
parcă din străfundurile infernului. Era un bărbat cam de aceeaşi vârstă cu Shebab, complet chel,
înveşmântat doar într-un prosop petrecut pe şolduri, ca şi noi de altfel. Picăturile de transpiraţie îl făceau
pur şi simplu să strălucească. Shebab făcu prezentările. Ne aşezarăm pe o margine a bazinului. Porta îşi
exprimă doleanţele cu privire la o sobiţa de teracotă. Mi-a trecut prin minte că în urmă cu numai două
săptămâni, în mijlocul grupului gălăgios de camarazi, Micuțul, Mercenarul, Heide, Barcelona, Moşul, n-
am fi îndrăznit să aducem Vorba despre ceva atât de ridicol. - Greu, efendi, greu, suspină armeanul făcând
să-i tremure şuncile. In ziua de azi un negustor trebuie să-şi dea sufletul ca să mulţumească nişte muşterii
aşa de pretenţioşi ca voi. Nu am acum marfă de aceeaşi calitate cu cea pe care i-am adus-o lui Yusuf.
Poate săptămâna următoare, dacă ne-nţelegem la preţ. Am zărit, prin aburul gros, steluţele prevestitoare
de rele care răsăriseră brusc pe cerul privirii lui Porta şi m-am grăbit să intervin, înainte de-a fi prea
târziu. - Domnule Chakidian, noi nu suntem nişte muşterii prea mofturoşi, aşa cum ne crezi dumneata.
Plătim bine, dar să nu crezi că suntem nişte, cum le zice, din ăştia... din poveşti. -Nişte califi, mă completă
Porta. * - Aud că ai cumpărat de la efendi Shebab o sobiţă veche pe care i-o lăsase în grijă prietenul său
Hamid. Cred că ne-am putea face treaba foarte bine şi cu asta, ca să nu mai aşteptăm până săptămâna
viitoare. Ce spui? Chakidian suspină din nou, făcând valuri, dar de data asta suspinul era unul fericit. Ne
prinsese. Salută mai multe nuduri rahitice care treceau pe acolo, înainte de a catadicsi să ne vorbească din
nou. - Ştiu şi eu, efendi? Poate că am dat deja sobiţa aceea. Pot eu să ţin minte toate fleacurile pe care le
cumpăr şi le vând? Am luat-o mai mult de mila lui Yusuf. Şi dacă am dat-o cuiva, ce sunt eu, stăpân de
djinni, să le poţuncesc duhurilor să mi-o aducă înapoi? Nu, nu, aşteptaţi mai bine până săptămâna
viitoare, ce vă grăbiţi aşa? Nu sunteţi de prin partea locului, ba dacă mă gândesc mai bine recunosc
accentul dumneavoastră. Şi ca să ne arate că e om cult, armeanul recită încetişor: - O Tannenbaum, o
Tannenbaum! Wie treu sind deine Blat- teri Du grunst nich> nur zur Sommerszeit... Yusuf îl înşfacă de o
mână şi îi apăsă palma peste gură. - Malurile lacului Mareotis sunt tare mâloase anul ăsta, îi şuieră el la
ureche. Dacă vreunul are ghinionul să se rătăcească printre trestiile care cresc acolo, nu-l mai găseşti
până-l mănâncă viermii şi lipitorile pe jumătate. Armeanul se sperie îngrozitor. Se smuci, dând să scape
din strânsoare. Enorma cantitate de came îl lovi pe Porta, care se vârâse şi el mai aproape ca să-i spună
vreo două. Forţele erau copleşitor de inegale. Am închis ochii îngrozit. Când i-am deschis din nou, Porta
tocmai îşi încheia amerizarea forţată în marele bazin, peste trupurile care se aflau deja acolo, cu un
plescăit colosal, împroşcând clăbuc de săpun. Dezechilibrat, Chakidian îl urmă de îndată, cu un ţipăt şi
puţin lipsi să nu-l strivească pe berlinez. Dezastrul era gata. - Scheisse! urlă Porta ţâşnind din apă.
Arschloch! Drecks- sack! Funzgesicht! Şi în vreme ce scuipa îngreţoşat lăturile pe care le înghiţise, dădu
drumul unui potop de înjurături culese din cele mai selecte cartiere berlineze, încă de pe vremea când nu
era decât un puşti de şase ani, cu o ţigară agăţată în colţul buzelor. Am încercat să-l potolesc, dar era prea
târziu. O mulţime de gură cască se strânse în jurul lui cât ai clipi. Răsăreau ca nişte foci decolorate cărora
dresorul le-a dat adunarea. - Schleimeimer! Armer Ficker! continuă nestăpânit Porta. O mână căzu grea pe
umărul lui. - Hitleristîmpuţit! L-am prins! Hei, Johnny, Larry, am pus laba pe ucigaşul ăsta! Am simţit că
mă lasă picioarele. Lumea arabă dispăru speriată în aburi. Chakidian se îndepărtă înot, surprinzător de
iute pentru un caşalot ca el. Yusuf Shebab se ghemui într-un colţ. Erau patru vlăjgani de doi metri bucata,
tot ceea ce realizase mai bun rasa britanică prin împerecheri succesive în toate colturile imperiului, bivoli,
ba mai degrabă tauri pe cinste, numai muşchi şi furie. Pentru că se opriseră lângă noi, încon- jurându-ne,
era clar că furia ne era adresată. - Mâinile pe ceafa, porcilor şi treceţi la perete! schelălăi unul dintre ei,
Larry sau Johnny. Porta mă privi sâcâit. Dls-de-dimmeaţă sosise probabil mesajul maiorului Dirk cu
privire la isprăvile noastre şi din clipa aceea fuseserăm aşteptaţi să ne facem apariţia într-un loc sau altul.
Spre ghinionul nostru, deşi militarii călcau rar în această parte a oraşului, cei patru aleseseră baia
turcească pentru a-şi petrece un ceas din cele douăsprezece ale permisiei. Erau experţi în lupta cu cuţitul
şi arta de a ucide cu mâinile goale.
-Tot ce-mi trece acum prin cap, i-am spus beriinezului, e că am putea să-i gonim ca pe muşte, fluturând
prosoapele. - S-ar putea să fie o idee bună, zise el. - Of, of, of, adăugă din colţul său, Yusuf Shebab.
Primul dintre ei, acela care încă Tşi mai ţinea mâna pe umărul lui Porta, găsi de cuviinţă să-i răsucească
braţul la spate. Era un sadic cărula-i plăcea să rupă braţe de berlinezi. în clipa următoare urlă de durere.
Se clătină orbit. Ceva greu şi umed îl plesnise peste ochi, luându-i vederea pentru mai bine de o oră. Tşi
înfipsese degetele în carnea victimei sale, însă suferinţa era peste puterile omeneşti. îi dădu drumul. Porta
îl plesnise cu prosopul. Am sărit şi pentru că nu-mi trecea nimic altceva prin minte, le-am smuls celorlalţi
cârpele din jurul şoldurilor şi le-am azvârlit în apă. îi antrenaseră pentru orice situaţie, însă nu să fie lăsaţi
goi puşcă în faţa inamicului. Primul lor gest, reflex, fu să-şi acopere cocoşeii. Ezitarea le fu fatală. Porta şi
cu mine îi atacarăm viguros, folosind propriile noastre prosoape, ude, ca pe nişte biciuri grele, cărora nu li
te puteai împotrivi. Imediat după ce încasară primele lovituri, unitatea lor se dispersă derutată. Pleosc!
Larry, ori Johnny, ori cine-o fi fost căzu în genunchi cu arcada spartă. Fleoşc! Şi flăcăul urlă, lovit în
ureche, cu timpanul franjuri. Plici! încă una, şflchluită, peste ochi, încă un ţipăt de durere. Aroganţa şi
veselia lor dispăruseră. Le luaseră locul ciuda, neîncrederea, spaima. Sutele de ore de instrucţie nu
induseseră apărarea împotriva prosoapelor ude. - Porta, am urlat, s-o ştergem dracului de-aici! îl pocni pe
unul atât de tare încât acela căzu în bazin fără să scoată un sunet şi îndată apa se coloră în roşu. Lam
apucat pe berlinez, încercând să-l trag spre ieşire. El se smulse, aplicând cu hărnicie lovituri. încă unul
dintre englezi căzu lat. •- Porta, acum! am urlat. - Nu plecăm fară armean! mă contrazise el. Yusuf Shebab
răsări din neantul băii, târându-l pe Chakidian, care se smiorcăia ca o femeie, în timp ce capul i se
bălăbănea caraghios pe muntele de carne. - Efendi, ne imploră arabul, dacă nu plecăm acum, nimeni nu-i
va mai duce fratelui meu Hamid sobiţa de teracotă! Se va îmbolnăvi de frig, sărmanul. Nu mai era timp să
supunem la vot propunerea lui. Ne-am repezit spre ieşire, în aclamaţiile mulţimii de nuduri, care apre-
ciaseră mica noastră gală. La un metru de uşa mascată sub o arcadă, ne oprirăm încurcaţi. Ultimul cavaler
al Mesei Rotunde ne stătea în cale. Era un flăcău blond ca nisipul deşertului, cel mai bine hrănit dintre cei
patru. Scăpase teafăr din prosopiada pe care o dezlânaserăm, Porta şi cu mine. Se pregătea acum să ne
demonstreze de ce sunt în stare o sută de kilograme de muşchi puse In slujba unui creiefr puţin mai mic
decât unul din testiculele sale.
-Veniţi încoace, rahaţilor, ne îndemnă el. Nici târfele care v-au fătat n-or să vă mai recunoască! - Fick
dlch! Poţi să rezişti la o rugăminte? mă întrebă Porta. N-aveam nimic cu flăcăul acela. Din partea noastră,
l-am fi ignorat bucuroşi, numai că se aşezase într-un loc tare nepotrivit. Stătea între noi şi uşă. - Ei, facu
beriinezul, pare că ne-a rămas un prunc de îmbăiat. Pruncul îşi concentra de îndată atenţia asupra lui.
Ţinea el însuşi în mâna dreaptă un prosop ud, pe care-l răsuci de mai multe ori şi îl îndoi. Porta îi urmă
exemplul. Ne-am dat la o parte. Cei doi luptători începură să-şi dea târcoale, suflând greu Aburul se în
vârtej a în dreptul nărilor, un mârâit surd îşi croia drum printre buze. Stropii de apă zburau In toate părţile
din prosoapele pe care le roteau încet. Deodată englezul scoase un urlet şi se aruncă înainte. Porta se feri
cu abilitate, însă alunecă pe mozaicul ud, pierzând o fracţiune de secundă. Lovitura de prosop îl nimeri în
umărul stâng, dezechilibrându-l. Am auzit osul pârâind. - Una! zbieră namila. Am dat să mă apropii de
Porta, dar el îmi făcu semn să stau de o parte. Era turnirul lui. - Vine şi-a doua! îl anunţă englezul. De data
asta, beriinezul eschivă la timp. Adversarul său căzu în genunchi, din pricina avântului. Prosopul lui Porta
îl lovi, greu, în ceafa. Bivolul se clătină gemând. Dar era nevoie de mai mult decât atât, ca să se
prăbuşească. Iute ca fulgerul, Porta îi petrecu prosopul peste gură, ca un căpăstru, şi-i propti un genunchi
în spinare. Smuci o dată. Englezul căzu inconştient. - Repede! strigă Shebab.
Ne-am recuperat veşmintele din fugă şi am dat buzna în strada scăldată de soare, aproape goi. Paznicii
catadicsiră, din locurile umbroase în care se tolăniseră, să ridice câte o sprânceană. Era ora siestei. Un
tânăr copt dădea să cadă, adormit, de pe capra unei trăsurici cu care-şi adusese stăpânul la baia turcească.
L-am îmbrâncit în praf, iar el nu păru să se sinchisească prea mult de noua lui poziţie. Porta, Yusuf
Shebab şi armeanul săriră în trăsurică. Am apucat hăţurile măgăruşului. Cei patru englezi năvăliră
blestemând în stradă. - Dă-i drumul, suedezule! îmi strigă Porta. N-ai mai mânat niciodată un ren? -
Efendi, mă imploră Yusuf, ăştia ne jupoaie de viii Am pornit în trombă, ca şi cum am fi înhămat la
trăsurică şase armăsari arabi şi nu un măgăruş plin de muşte. Unul dintre englezi reuşi să se agate în
ultima clipă, dar Chakidian, care până atunci Tşi scuturase piftiile de spaimă, îi propti o palmă pe faţă,
modificându-i semnalmentele. -Puneţi-vă ceva pe cap, îi sfătui Porta pe urmăritorii noştri, o să faceţi
insolaţie! în vreme ce noi o coteam după primul colt oi se repeziră spre jeepul care venise să-i ia la ora
stabilită. - Urmăreşte hărăbaial îi strigară şoferului. Măgăruşul, speriat de larmă şi de înfăţişarea noastră,
părea mai înaripat ca un Pegas, însă Chakidian atârna mult prea greu pentru unul ca el. După câteva zeci
de metri simţirăm în ceafă respiraţia englezilor. - Păzea! ţipă Shebab. Am evitat carul cu pepeni în ultima
clipă. Căruţaşul, adormit, nu se opri decât în mijlocul drumului. Am auzit vaierul disperat al frânelor,
urmat imediat de zgomotul ciocnirii. O sută de pepeni se rostogoliră peste ţestele celor din jeep. Acestea
rezistară avalanşei, însă stăpânilor lor le trebui mai bine de un sfert de ceas ca să-şi vină în fire. În acest
timp, Faraj, durduliul slujitor al armeanului, ne deschidea portiţa dinspre curtea interioară a casei. - Ei
bine, domnilor, ne spuse Chakidian, mai târziu, după ce îmbucaserăm nişte hartane de oaie, ca să ne
treacă sperietura, uite şi sobiţa de teracotă a nepricopsitului de Hamid, pentru care era să-mi pierd
negoţul, onoarea şi chiar viaţa. Luaţi-o şi, scuzaţi-mă că vi-o spun pe şleau, duceţi-vă cu tot cu ea, învâr-
tindu-vă! Ne-am apropiat curioşi de obiectul care fusese adăpostit sub una dintre arcade, între câteva
covoare şi nişte jilţuri şovăielnice. Teracota crăpase cu timpul, iar ornamentele Tşi mai pierduseră din
vioiciunea culorilor. Cu toate astea emana o fascinaţie căreia nu i se putea rezista. Porta îngenunche în
faţa sobiţei, îmbrăţişând-o copleşit, ca pe o iubită. Am văzut cum îi tremură colţurile buzelor şi m-am
temut pentru o clipă că va leşina. Dar nici o emoţie nu era prea puternică pentru berlinez. Râse. - E-al
dracului de grea, Sven. Ajută-mă s-o ridic! Am privit spre ceilalţi. Shebab şi Chakidian se retrăseseră într-
un colţ şi şopocăiau pe arăbeşte, aruncându-ne din când în când ocheade încărcate de curiozitate. Fără
îndoială că dragostea celor doi soldaţi germani pentru o sobiţa demolată nu li se părea cel mai firesc lucru
din lume. N-aveam ce le face. - Unde crezi că poţi s-o duci? l-am întrebat pe Porta. O să batem la ochi. Ce
vrei să faci cu ea? -Habar n-am. Trebuie să găsim un vas în port. Uitase că e război şi că ne găsim în
sufrageria britanicilor Ne-am opintit amândoi. Sobiţa abia se clinti. Dincolo de pereţii placaţi cu teracotă,
mi s-a părut că aud clinchetul monezilor de aur, fâsâitul lănţişoarelor care se frecau unele de celelalte,
scârţâitul diademelor de platină zgârâind fonta. Palmele transpirate ale beriinezului simţeau răceala
milenară a pietrelor preţioase, gheaţă verde, albastră, roşie şi aurie. Râse din nou, dar de data asta era
râsul omului fară grija zilei de mâine, râsul unui milionar. Atunci începură să se tânguiască sirenele
răspândite pe toate acoperişurile Alexandriei. Luftwaffe se prăvălea din cer.
CAPITOLUL 9 Siegfried - „coş de bale"
Leila era fiica cea mai mică a lui Selim. Ca rang, Selim putea fi considerat un soi de asistent al
conducătorului caravanei, unul dintre aceia mereu ocupat ca şirul apatic al cămilelor să nu se răsfire prea
mult. Din cauza asta, bietul om alerga fără încetare de la an capăt la celălalt al caravanei. - Leila, am
întrebat-o, faţa ta e mereu acoperită? Râse şi-mi îngădui să văd, sub un colţ ridicat al haikidui, un chip de
o albeaţă străvezie şi buzele roşii. Era un progres, fiindcă de o săptămână ne mulţumeam doar cu ochii,
două veveriţe care nu se odihneau o clipă. - Leila, oare o să ne mai vedem vreodată? Râse din nou. Vorbea
engleza, franceza şi puţină italiană, toate cu accentul cântat al rasei sale, căreia îi adăuga din când în când
un suspin irezistibil. Avea o adoraţie nestăpânită pentru cultură. Baldachinul cărat de două cămile, sub
care îşi petrecea o mare parte a zilei, era plin de cărţi. Prinţ şi cerşetor, Richard al lll-lea, Faust. - La lllah
lila Allah, îmi spuse atingându-mi mâna cu degetele ei mici, pline de inele. Nu există alt Dumnezeu decât
singurul Dumnezeu. Tata m-a promis lui Fuad, feciorulpaşei din Beni Mazar. Suntem sortiţi unul altuia. -
Dar îl iubeşti, Leila? îşi ridică palmele, ca şi cum ar fi cântărit noţiuni imaginare ca iubirea, armonia,
nostalgia.
- Nu ne-am văzut de când eram mici. Sigur că-l iubesc. Leila avea paisprezece ani. Mergeam de
săptămâni. Mirajele se succedau în jurul nostru după amiaza, când şi spiritul nu mai era decât o biată
pasăre moleşită de arşiţă. Din când în când poposeam la marginea unui petec de verdeaţă, vestit din
depărtare de pămătu-ful imobil al palmierilor şi curmalilor. Oamenii se certau între ei, aprindeau focuri,
îşi pregăteau de mâncare. Seara nu puteam adormi din pricina zbieretelor triste ale cămilelor priponite în
jurul adăpătorii. - Sven, îmi spuse Porta, drumul ăsta nu se mai sfârşeşte. Nu mai există nimic altceva. L-
am privit bănuitor. Nu era genul de camarad care să cadă răpus de o banală insolaţie. - Eşti sigur că vrei să
ne întoarcem la ai noştri? Eşti sigur că Shebab ne-a trimis pe calea cea bună? - Sunt sigur, îmi răspunse el,
coborând din nou în realitate. Am câteva trebuşoare de rezolvat cu 26 PanzerGrenadiere. într-o dimineaţă,
înainte de a se urni, caravana fu cutremurată de o dramă teribilă. O mar, unul dintre supraveghetori, fu
scuipat în fată şi numit „ câine râios". Fusese văzut Ieşind noaptea de la femeia altuia. Intr-o clipă, vestea
se răspândi și mulţimea dădu năvală, gesticulând, să-şi ocupe locurile cele mai bune pentru spectacol. Era
o caravană mijlocie, de patruzeci de cămile, prilejurile de distracţie nu se iveau prea des în viaţa acelor
oameni. Omar se găsi tntr-o încurcătură îngrozitoare. Să fn scuipat în faţă e tot ce poate fi mai rău pe
lume. Scoase jungherul de la brâu, ca să-l ia gâtul nemernicului. Apoi îl vârî la loc, tremurând. Toţi cel
aflaţi în jurul său înţeleseră gestul şi aşteptară curioşi să vadă cum va proceda.
Omar le spusese tuturor că e de viţă nobilă. într-un fel era adevărat. Bunicul său fusese şeful unul trib
Saadi, de nomazi bogaţi şi războinici, care se prăpădise într-o furtună de nisip. Omar fusese găsit după
două zile, un prunc, adăpostit de furia vântului şi de focul soarelui. Omar nu se putea bate cu un om de
rând, cu un berber sărac, cum era acela căruia îi luase femeia. Nobleţea nu-i îngăduia asta. Nepricopsiţi ca
acela îi plătiseră bunicului său cedaka, tributul pentru protecţie. în cele din urmă, celălalt veni aproape de
el şi-l pălmui. Femeia pentru care se stârnise toată tevatura se afla și ea în grupul de privitori şi se bucură,
ştiind că a stârnit invidia celorlalte, pentru care nu se încălerase nimeni în această călătorie. Omar cedă
slăbiciunii omeneşti. înainte ca rivalul său să-şi dea seama că viaţa s-a sfârşit, îi înfipse jungherul în gât.
Omul muri pe loc, iar Omar fu alungat a doua zi, după ce conducătorii caravanei se sfătuiseră cum să
procedeze cu dânsul. 1 se dădu o cămilă, apă pentru cinci zile şi câteva portocale. Partea sa din marfă fu
confiscată şi împărţită celorlalţi. Femeia pentru care-și pierduse rostul nu-l urmă. Eram îngropaţi la cinci
metri sub pământ, iar lumea de afară, cu toate problemele ei, părea tot atât de îndepărtată şi inaccesibilă
ca şi partea invizibilă a Lunii. Nu auzeam nici un alt zgomot în afara propriilor noastre respiraţii. La
început am crezut că sunt mort, apoi, pe măsură ce-mi veneam în fire, că sunt pe cale de a muri. Mă
simţeam îngrozitor de ameţit şi întunericul era total. Nu mă puteam orienta în nici un chip, praful mă
sufoca. Am încercat să mă mişc şi parcă cineva m-a lovit între omoplaţi. Ce altceva putea să fie ăsta, dacă
nu Iadul?. Sven, răsună glasul Iul Porta, n-ai vrea să-ţi dai jos picioarele de pe capul meu?
Dacă berlmezul era cu mine, atunci faptul că sunt pe lumea cealaltă nu mă deranja. Găsea el o cale să
ieşim basma curată și la Judecata de Apoi. Pe măsură ce-ml reveneam, mă simţeam din ce în ce mai
ameţit. Ceva nu era în regulă, presupunând că a fi îngropat sub pământ e o situaţie normală. Simţurile îmi
spuseră în cele din urmă ce nu se potrivea. Stăteam atârnat cu capul în jos. - Porta, i-am spus camaradului
meu, poti să-mi găseşti mâna?' - - Putea. Mă apucă şi mă trase cu greutate spre el, de pe ceea ce ml se
părea a fi, în întuneric, marginea unui puţ în care intrasem cu pieptul şi cu capul. Manevra noastră stârni o
ploaie de nisip care-mi intră în nări şi în gură. Dar până la urmă reuşii să mă aşez în fund şi pe pipăite să-l
localizez pe Porta. - Ce facem acum? l-am întrebat. - Ieşim de-aici, îmi dădu el un răspuns de bun simţ.
Nu se vedea nici măcar o geană de lumină. Doar aerul pătrundea pe undeva, prin labirintul construit de
surpare. Nici un şoarece nu s-ar fi putut strecura pe unde venea aerul, darămite doi inşi supăraţi, ca noi.
LuftwafFe venise în plină zi, încercând să dea o lovitură decisivă portului, instalaţiilor şi vaselor care
ancoraseră în ultimele două zile. Cerul se întunecase sub năvala avioanelor de vânătoare și
bombardament. Zgomotul motoarelor Mercedes căuta să vâre spaima în locuitorii cartierelor mărginaşe.
Era un vuiet colectiv, ca un cor, Stuka, Foke-Wolf 190, Junkers 87. La mare înălţime, protecţia asigurată
de aparate Messerschmidt se rotea ca un stol de vulturi hămesiţi. La început nu-i luară în serios. Sirenele
se tânguiau pe acoperişurile caselor, antiaeriana îşi începu numărul. Norişorii exploziilor colorară cerul de
îndată, facându-i fericiţi pe copiii zdrenţăroşi ai străzii, prea jos însă pentru ca piloţii bombardierelor să se
sperie. Ei se năpustiră asupra docunlor şi făcură prăpăd prin depozitele pe jumătate goale. Cum se
întâmplă, oamenii mai şi greşesc. O sută de bombe căzură aiurea, pulverizând ziduri, acoperişuri, săpând
cratere uriaşe în caldarâmul bulevardelor. Trecătorii, pentru care războiul fusese o gogoriţă scăpată de
militarii grei de cap la un păhărel prin cafenelele Iskandaraiyei, fură sfâşiaţi în bucăţi. Havuzul din Ras El
Tln se coloră în roşu. Bucăţi de carne pluteau sub şopotul liniştitor al apei ca peştii sătui. Incendiile bu
curară inimile piloţilor. Una dintre bombe se prăbuşi peste casa neguţătorului de vechituri, chiar în vreme
ce ne luptam cu soblţa în care sălaş- luia duhul bogăţiei. Vreme de zece secunde zburară în văzduh
covoare, tingiri şi lăute, iar zidurile se surpară peste noi. Dej a începusem să sufăr de sete. Se auzi un
geamăt. Am crezut că e Porta, dar când geamătul se repetă am observat că el venea de undeva de deasupra
noastră. - Yusuf, tu eşti? am întrebat. -Eu, efendi, răspunse el cu greutate. Allah s-a mâniat pe noi și ne-a
trimis grea pedeapsă. Am păcătuit prea mult, efendi. - Unde-i armeanul? - în Ral, efendi Sven, în Rai. Cu
toate că era un om gras şi fricos a făcut multe fapte bune la viaţa lui. După ce nevasta fratelui său s-a
prăpădit, a avut grijă de micuţul Faraj, i-a dat de-ale gurii şi un acoperiş și se pregătea să-l înveţe negoţul.
Acum are grijă mai departe de băiat. -înseamnă c-au păţit-o amândoi? trase Porta concluzia. - Amândoi,
efendi, amândoi. Chakidlan a ieşit în curte să se uite pe cer. Bomba i-a căzut practic în cap. - Şi sobiţa?
Sobiţa lui Hamid?
Shebab nu mai spuse nimic. Credeam că şi-a dat sufletul, însă din când în când gemea slab, de control.
Era nevătămat, ca şi noi, dar suferea îngrozitor de sete. Pentru că n-aveam cum să vedem cerul, nu ştiam
dacă afară e zi sau noapte. - Trebuie să vină, presupuse Porta, câteva ore mai târziu. Trebuie să degajeze
strada de dărâmături. Au să aducă un buldozer. Shebab, ai grijă când o să-ţi treacă lama pe lângă scăfârlie.
Trebuie să punem mâna cumva pe buldozerul ăsta, ca să recuperăm sobiţa. Poate ne înţelegem cu
buldozeristul. Arabul răspunse cu un nou geamăt. După un timp am adormit. Mă trezeam des şi mă
prăbuşeam într-un soi de leşin. Auzeam, în momentele de luciditate, fragmente din expunerile lui Porta.
-Unul ca tine, spunea cu o astfel de ocazie, care vine din- tr-o ţară cu o sută de feluri de zăpadă, trebuie să
fie ţicnit de-a binelea să-şi petreacă timpul liber în deşertul Sahara. L-am înjurat şi am leşinat din nou.
Gâtul mi se umflase atât de tare încât oricum n-aş fi putut să-i vorbesc mai departe. Mai trecură câteva
ore, ori poate zile, ori poate săptămâni. Am simţit o prezenţă nouă în văgăuna noastră, o prezenţă
viguroasă şi totuşi abia sesizabilă, dispersată în jurul meu. - Shebab? am întrebat. - Da, efendi, răspunse el
înfundat. -Nimic. Porta? - Prezent! spuse beriinezul. Faci apelul de dimineaţă? - Chakidian? Nimeni nu-
mi răspunse. Am mai strigat o dată, mai tare. Eram sigur că se mai află cineva lângă noi. în întunericul
tran- şeelor învăţasem să deosebesc o amintire de o fiinţă. Când frigul singurătăţii te pătrunde până în
suflet, simţurile se ascut în asemenea hal încât nici un microb nu mai poate trece pe lângă tine neobservat.
Porta se mişcă deasupra mea, neliniştit. Yusuf Shebab îi urmă de îndată exemplul. - Ce-i cu tine, Sven?
mă întrebă Porta. - Mai e cineva, aici, cu noi, i-am răspuns, încercând să fac în aşa fel încât glasul să nu-
mi tremure. - Tu ce spui, arabule? făcu beriinezul. - Nu mai e nimeni, efendi. Armeanul şi copilul au fost
rupţi în bucăţi sub ochii mei. Erau la zece, poate cincisprezece metri de noi. Aici ne-a prins suflul,
deasupra încăperii în care-şi ţinea negustorul arakul şi nişte mobile mai de preţ. E o încăpere mare, noi
suntem îngropaţi chiar pe tavanul ei, iar dumneata, efendi Sven, atârni probabil chiar deasupra ei. Suntem
singuri. -Mai e cineva aici, cu noi, am repetat cu încăpăţânare. Ei tăcură surprinşi. Ştiam că mă cred
nebun, dar n-aveam ce-i face. Senzaţia era prea puternică pentru a o putea ascunde: Preferam să râdă de
mine decât să nu le spun ce simt. - Mai e cineva îngropat aici. - Sven, începu Porta, ei sunt aproape acum.
Peste o oră sau două or să ne dezgroape. Sigur că ne vor duce în faţa unui pluton de execuţie, dar asta nu
are nici un fel de importanţă. Când e vorba despre arme şi muniţie, ne pricepem mai bine decât oricare
alţii, ce zici? Trebuie să rezişti, Sven! Nu l-am mai ascultat. Deodată a patra prezenţă devenise atât de
puternică în întuneric încât am întors capul, conştient că acel ceva, ori cineva, se găsea în dreapta mea. -
Cine-i acolo? am strigat. Ce vrei? Nu-mi răspunse nimeni nici de.data aceasta. O atingere umedă mă facu
să ţip. Ceva alunecos şi umed îmi trecuse peste braţul drept şi apoi pe obraz, ca o mângâiere. O respiraţie
umedă mă lovi în plină faţă. - Sunt Moartea, spuse. Am zbierat, dând din picioare, încercând să mă
îndepărtez. O avalanşă de pământ îmi căzu în creştet. Atingerea umedă mă ajunse încă o dată, acolo unde
încercasem să mă retrag. - Sven, zise, sunt Moartea. Aştept aici, cu tine, în linişte. Aştept să adormi din
nou. Se mişcă, apropiindu-se. în întunericul deplin, am lovit cu călcâiul şi am întâlnit un sac de
putreziciuni care clipociră. Am urlat .pleacă, pleacă, pleacă de-aici" de mai multe ori. - Sunt Moartea,
spuse. Stai liniştit. Deodată grota în care eram îngropaţi se lumină, facându-mă să clipesc orbit. Am privit
în sus şi am văzut o parte a trupului lui Porta, la picioarele mele. La un metru de-asupra lui atârna Yusuf
Shebab, cu djeballa strânsă toată în jurul mijlocului. Se uitau amândoi la mine. Am întors capul spre locul
de unde-mi vorbise vocea aceea. Ceea ce am văzut acolo m-a cutremurat. Era într-adevăr Moartea şi
aştepta să adorm din nou. Bucăţi din cadavrul lui Chakidian fuseseră lipite la întâmplare de un cârpaci.
Am recunoscut un braţ gras şi păros şi o brăţară de argint, în formă de şarpe, de care armeanul nu se
despărţise nici la baia turcească. Cealaltă mână fusese recuperată numai până la cot şi lipită în mijlocul
pieptului. Un picior zvâcnea fară încetare. Celălalt era orientat invers, cu genunchiul în spate. Pe corpul
măcelărit fusese aşezat capul copilului Faraj, căruia-i lipsea mandibula. Din gura moale curgeau bale
amestecate cu sânge. Sub pieliţa albă ca ceara a abdomenului se frământau şerpi, încercând să scape. -
Stai liniştit, Sven, vorbi Moartea, prin gura moale. M-am trezit lac de sudoare, în propriile mele gemete.
- Stai liniştit, Sven, îmi spunea Porta. Stai liniştit, băiatule, zise de mai multe ori. Era întuneric din nou.
Nicicând nu m-am bucurat mai mult de întuneric. îl respiram ca pe un aer pur, îl sorbeam ca pe un vin
greu, parfumat, ca pe un elixir dătător de viaţă. Era întuneric peste tot în jurul meu şi eram fericit că e aşa.
Apoi mă trăsni o duhoare insuportabilă. Erau propriile mele dejecţii. Intestinul şi vezica îşi văzuseră mai
departe de treabă. Eram un animal ca oricare altul, scăldat în propria-i mizerie. După ce stătusem de vorbă
cu

Moartea, mă bucuram că sunt un animal viu, o formă de viată oarecare. - Porta, Yusuf, am zis, de când
suntem aici? - Habar n-am, îmi răspunse beriinezul. Câteva ore, cred. Ar trebui să vină să ne scoată.
-Şaptesprezece ore, spuse Shebab. Poate optsprezece. - De unde ştii? râse Porta. - Stomacul, gemu arabul
tare nefericit. Mă atenţionează la toate orele de masă. Până şi la gustări. Acum, de pildă, trebuie să fie
cam zece şi jumătate dimineaţa. E ora la care buzele şi limba mea cer cu încăpăţânare şerbet de trandafiri.
Când mă va ucide pofta de mieluţ sau pilaf de găină, să ştiţi că sunt două ceasuri după amiază şi mult nu-
mi mai rămâne de trăit. - Al naibii, se minună Porta, înghiţind în sec. O vibraţie scurtă mai prăvăli ceva
pământ în cavitatea de sub noi. Fu urmată de încă una la un interval scurt. - Hei, strigă Porta, într-o
engleză cu accent arab, aici, aici! Shebab se învioră şi ei. Tremurai se repetă. După un minut auzirăm un
mârâit surd. Un vehicul greu se apropia de locul în care zăceam îngropaţi. Apoi zgomotul şi vibraţia
încetară. - E cineva acolo? răsună de la capătul lumii.
- Porta, făcu Barcelona cu un aer oarecum visător, când o să fim prinţi, o să avem voie să ne luăm neveste
de altă culoare? Beriinezul nu-i răspunse. Mintea sa era încă îmbibată de imagini feerice, în care
predomina verdele. Grădini, covoare de iarbă, apa sticlind în havuzuri, acolo unde mătasea broaştei şi
nuferii lăsau cerul să se reflecte în oglinda ei. Alexandria era departe, deşertul era aici, peste tot în jur. La
amiază locotenentul Leuwe veni să ne viziteze. - Cum merge, Hasel? l-am răspuns că bine. Nu mă puteam
nici eu despărţi de imaginea Morţii, deşi trecuseră mai bine de şase săptămâni de la ultimul meu dialog cu
dânsa. Yusuf Shebab, oarecum bucuros că scapă de belele ne prezentase geniştilor care degajaseră
dărâmăturile ca pe cumnatul său de soră şi unchiul acestuia. Eram atât de murdari şi duhneam atât de tare
încât nici unul dintre muncitorii arabi nu se apropie de noi, cu atât mai puţin englezii care supravegheau
operaţiunea. Ochii ni se înfundaseră în orbite, obrajii căzuseră de pe oase, prin bărbi mişunau micile
lighioane ale subpămân- tului. Plecaseră în mare grabă, iar noi îi urmăriserăm clătinându-ne pe picioare,
ameţiţi de lumina amiezei. - Ce se va întâmpla cu casa lui Chakidian? întrebase Porta. - N-are nici o rudă,
îi răspunsese Yusuf. Ruinele vor rămâne aici până la sfârşitul războiului. Arabul ne făcuse rost de un bilet
pentru masrab vechiul drum al caravanelor. Câţiva cunoscuţi de-ai săi aleseseră această cale ocolită, dar
mai sigură, pentru a ajunge la Ben- ghazi şi apoi spre Tripoli. La despărţire, ne încredinţase cu lacrimi în
ochi o scrisoare lungă către prietenul său Hamid.
După cinci săptămâni întâlniserăm primele tancuri germane, imobilizate din pricina lipsei de benzină.
Locotenentul Leuwe se sfătui cu Moşul şi ne trecu la şmotru o săptămână. Cu altă ocazie, Porta ar fi găsit
un tertip ca să scape de corvoadă, dar acum ne repezirăm amândoi ca doi nebuni să curăţăm tot ce era
metalic, să adâncim tranşeele şi aşa mai departe. Dacă nu ne-ar fi oprit la timp, am fi fost în stare să
împingem Panzerul până la Cairo, - Dar chiar îmi trebuie un tanc solid pentru când voi intra în
Alexandria, ne spuse Porta gânditor. Altfel nu văd cum să dau la o parte ruinele armeanului şi să-mi
recuperez sobiţa. Până acum nu eram aşa de sigur că vreau să câştig războiul. Ce fac generalii noştri? Ce
face Feldmareşalul? Ideea sobiţei avea să-l urmărească zile şi săptămâni în şir. între timp, oamenii lui
Churchill prinseseră curaj şi-i ţineau piept vulpii deşertului cu tot mai multă obrăznicie. Acum nu se mai
vorbea despre retragere precipitată ci despre o .repartizare judicioasă a forţelor, în funcţie de presiunea
inamicului". La început mai timizi, apoi, văzând cum ne mocăim noi, din ce în ce mai impetuoşi, englezii
trecură la contraofensivă pe toată linia frontului. Pentru Porta, şi chiar pentru noi ceilalţi, a ne îndepărta
de Alexandria era echivalent cu o adevărată tragedie. Convoaiele care traversau Mediterana pompară
sânge proaspăt în vinele muribundului care fusese armata britanică. Cursa de peste opt sute de kilometri a
Feldmareşalului Rommel ne lăsase pe toţi fără suflu. Veneau vremuri grele. Comandourile inamice se
infiltrau tot mai des în spatele liniilor noastre şi fa- ceau prăpăd. Zilnic săreau în aer depozite de muniţie,
mii de tone de benzină, relee radio şi puncte de comandă. Zilnic, zeci de soldaţi şi ofiţeri cădeau la
datorie.
Şi mai era RAF. La început, alarmele aeriene deveniseră un fel de tabiet, ca micul dejun, ori spălatul pe
dinţi înainte de culcare. Veneau la ora fixată şi Tşi făceau numărul, mai mult ca să ne sâcâie, ca să ne
aducă aminte că sunt acolo, în coasta noastră. Apoi raidurile se înteţiră şi nu mai respectară nici un fel de
orar. în timpul unui astfel de atac, într-o noapte, locotenentul Leuwe fu rănit destul de serios, lată cum s-
au întâmplat lucrurile: Cercetarea ne comunică în amurg că inamicul e la zece kilometri în faţa noastră şi
deocamdată staţionează. De fapt, .în faţa noastră" era oarecum inexact. Ar fi trebuit să spunem „în spatele
nostru". Trecuseră vremurile în care îi fugăream pe englezi ca pe iepuri. Acum ne împingeau ei şi
deocamdată Feld- mareşalul, depăşit tehnic, nu găsea nici o soluţie să-i oprească. Geniul nu mai era de
ajuns. înnoptarăm aşadar cu inima cât un purice. Nu ne aşteptam totuşi să dea năvală peste noi la
adăpostul întunericului. Britanicii sunt şi ei oameni. Mă rog, urmăritorii noştri veneau tocmai din Noua
Zeelandă. Ajunseseră la capătul puterilor în acelaşi timp cu germanii. în plus, dacă ar fi pornit tăvălugul,
i-am fi auzit chiar înainte de a-şi părăsi tabăra şi ne-am fi luat tălpăşiţa, lăsându-i cu buzele umflate. Nu
puteau să-şi ia pur şi simplu tancurile în spinare şi să vină tiptil.. Puteau în schimb să ne părască
prietenilor care se înrolaseră în Royal Air Force, ceea ce şi făcură. Avioanele veniră pe la două după
miezul nopţii. Mai întâi se auzi un duruit inegal, amintind de cel al tunetului îndepărtat. - Să vezi că ne
trage o ploicică, spuse un prostovan cu nasul mare, pe care-l invitaserăm de la plutonul trei ca să-l
jumulim la o partidă de cărţi aranjată. Am auzit că în deşert, o dată la zece ani, se mai întâmplă şi astfel de
lucruri. - Am auzit că o dată la zece ani, Dumnezeu dă o ploaie cu proşti, îl îngână Porta deodată nervos.
Ce spui, Kalbs17
Toate privirile se întoarseră spre Mercenar. în burta Panzerului era o înghesuială memorabilă. Mercenarul
ascultă atent vreme de secunde. La lumina slabă, cât să vezi culoarea micilor dreptunghiuri de carton,
chipul lui părea o mască mortuară, prevestitoare de necazuri. - E groasă, ne anunţă, repezindu-se afară, la
mitralieră. - Ce spui, Fritz? îl tachina prostovanul, care se gândea la o capcană de şmecheri şi la propriile-i
buzunare. Şi potul? - Mai bine să pierzi potul decât să-ţi pierzi viata ca prostul, filozofa surprinzător
Micuțul, după care îl apucă de guler, îl scutură bine, până-i căzură toate obiectele pe care le avea asupra
lui, şi-l azvârli afară, la aer, ca pe-o potaie care ţine morţiş să doarmă în pat cu stăpânul său. -Salutări
plutonului trei! Am ciulit urechile speriaţi. Când îţi petreci mai bine de jumătate din viaţa de zi cu zi într-o
garsonieră de otel, devii teribil de nervos la gândul că cineva vrea să te prăjească înăuntru. Duruitul
crescu în intensitate şi era din ce în ce mai constant. - Avioane! Strigătul izbucnise din câteva sute de
piepturi odată. Erau strigăte disperate ori înciudate. Mulţi aveau să se bată animaţi doar de nemulţumirea
că fuseseră deşteptaţi din somnul primitiv în care se prăbuşiseră după o zi grea. Ţevile tunurilor de 88 de
milimetri îşi pierdură capişoanele de pânză şi porniră să scruteze cerul presărat cu stele. Comenzile scurte
răsunară câteva secunde, apoi se lăsă o linişte de moarte. Numai huruitul avioanelor creştea în intensitate
cu fiecare clipă, picurându-ne în sânge otrava fricii. Era o noapte fară lună. Zece, douăzeci, treizeci de
umbre trecură pe sub covorul de stele, acoperindu-le strălucirea palidă. Avioanele Halifax păreau că
străpung cu greutate aerul îngheţat, o bucată uriaşă de gheată neagră. în curând ajunseră deasupra noastră
şi atunci se dezlănţui urgia. Recunoaşterea lor lucrase impecabil. Veniseră la marele fix, dirijaţi numai de
instrumentele de la bord deasupra cărora năduşeau navigatori pricepuţi, care ne purtau pică pentru ceea ce
le făcuse britanicilor camaradul nostru Kesselring. într-o clipă, noaptea se transformă în cea mai
strălucitoare zi pe care o trăisem vreodată în deşert. întâi presărară sute de paraşute la capătul cărora
spânzurau torţe cu incandescenţa albă şi galbenă. în felul ăsta se convinseră că eram acolo şi că nu
prăpădiseră benzina de pomană. Apoi, la a doua tură, lansară bombe luminoase, cu fosfor. Nisipul
deşertului se umplu de focuri de tabără, care aveau să ardă minute în şir şi la flăcările cărora nu poveşti
voiau să ne spună piloţii britanici. Nu aveam unde să ne ascundem, nu avea nici un rost să fugim. Trebuia
să ne luăm doctoria ca nişte bărbaţi adevăraţi ce eram. Se pregătiră pentru a treia tură, cu un tonou larg.
Voiau să facă totul ca la carte. - Foc! zbierară comandanţii noştri. Tunurile antiaeriene declanşară un tir
viu, de întâmpinare. Căzură primele bombe, ca un covor de foc. Nimeni n-ar fi crezut că nisipul poate să
ardă ca hârtia şi totuşi aşa se întâmpla. - Veniţi, veniţi, păsăroilor! chiui Heide, încântat să primească
vizitatori la ora aceea din noapte. Starea insuportabilă de tensiune, dinaintea primelor explozii, se risipise.
Acum fiecare ştia unde-i este locul şi-şi făcea meseria cum se pricepea mai bine. Un tanc fu lovit în plin.
Presiunea formidabilă îl desfăcu în bucăţi, care se risipiră pe o rază de cincizeci de metri O mare de
flăcări îşi trimise valurile spre noi. Zeci, sute de şerpi îşi părăsiseră ascunzătorilor şi fugeau unduind în
toate direcţiile, printre picioarele oamenilor, căutând să scape de prăpăd. - Porta, Micuțule, în vagoane!
strigă Moşul printre bubuiturile asurzitoare. Ne mutăm! Motorul Panzerului tuşi şi o luă din loc, cu un nor
înecă- cios de fum. Barcelona băgă în marşarier, depărtându-ne de locul incendiului. Eram pe podeaua
unei săli de bal şi trebuia să ferim nenumărate perechi de dansatori. Iar jocurile de lumini erau la
înălţimea spectacolului. Proiectoarele măturau cerul. Trasoarele roşii, albastre şi galbene se încrucişau în
zbor rapid, ca nişte albine mortale. Fiecare nouă explozie ridica o ciupercă sângerie. încă un tanc fu
azvârlit în aer, cu tot cu echipajul său, care se cufundă într-un somn fără sfârşit. Vânătorii britanici intrară
şi ei în acţiune, urmărind să reducă la tăcere antiaeriana. Veneau urlând şi nu se zgârceau deloc la muniţie.
Cei surprinşi fără adăpost fură seceraţi de îndată. Un proiectil tras de un avion de vânătoare nu perforează
trupul ci smulge bucăţi mari. De aceea, cel doborât de o rafală este, de obicei, retezat în două. Se repeziră
pentru a patra, pentru a cincia oară. De fiecare dată un vehicul era atins şi izbucnea în jerbe de scântei şi
flăcări. în cele din urmă se pregătiră de plecare. Două dintre avioane fumegau destul de consistent, însă
nici unul dintre ele nu se prăbuşi. Vânătorii rămăseseră şi ei fără muniţie. - Kalbs, strigă locotenentul
Leuwe, răsărind brusc lângă tancul nostru, unde-i Beier? Moşul coborâse pe partea cealaltă, ga să
cerceteze şenila din dreapta, supusă unei ploi de schije în ultimele zece minute. Dădu ocol tancului şi se
trezi faţă în faţă cu Leuwe. Amândoi erau negri de fum.

- Domnule locotenent, îi spuse Moşul, cu voia lui Dumnezeu am scăpat nevătămaţi. Atunci se auzi şuierul
paralizant al unei ultime bombe. Am ştiut, cu câteva clipe înainte ca ea să explodeze, că parabola se
sfârşeşte cu noi. Leuwe îl îmbrânci pe Moş înapoi, în spatele tancului, dar pierdu el însuşi o secundă
preţioasă. Explozia îl proiectă pe ţeava tunului, unde rămase atârnând frânt de mijloc. - Leuwe a fost
loviţi urlă Mercenarul. Ne repezirăm spre el. Din gură îi curgeau bale însângerate. O schijă îi perforase
ambii obraji. Nu fusese niciodată un bărbat extrem de atrăgător, dar îl avea pe vino-ncoace. Dacă scăpa cu
viată, urma să poarte până la moarte amintirile cicatrizate ale acelei nopţi. L-am dat jos cu grijă de pe
ţeava tunului şi l-am răsucit atenţi pe toate părţile, ca să descoperim alte găuri prin care viata putea să-i
fugă. N-am mai găsit decât un picior rupt puţin mai sus de genunchi. Heide improviza la iuţeală două
aţele, din capace metalice de cutii, şi imobiliza fractura. Spre uşurarea noastră, în toiul operaţiunii Leuwe
Tşi reveni şi gemu adânc, copleşit de durere. Nu aveam cu ce să-i uşurăm suferinţa. Porta îi strecură între
buzele năclăite de sânge gâtul bidonului cu rachiu şi lăsă lichidul să se scurgă în voie. Leuwe se zvârcoli
de durere, simţind alcoolul pe rana deschisă, apoi, pricepând ce vrem să facem, înghiţi cu lăcomie până ce
băutura îl doborî. Căzu imediat într-un somn adânc, la un pas de comă. Trebuia să-l evacuăm a doua zi.
Rămâneam astfel ai nimănui. Pierderile nu erau foarte grele. Lipsa unei rezerve considerabile de benzină
în camioane limitase proporţiile dezastrului. Pierduserăm patru tancuri şi două Horchuri de recunoaştere.
Patruzeci şi doi de oameni nu mai apucaseră zorii, iar alţi şaisprezece nu aveau să mai apuce seara.
înştiinţaţi că aviaţia ne-a înfulecat pe nemestecate, neozeelandezii porniră cu noaptea-n cap ca să măture
firimiturile de pe masă. Nu mai apucarăm să ne îngropăm morţii. Trebuia s-o ştergem. Urmau să rămână
sub cerul liber până la sosirea duşmanului. Neozeelandezii aveau să-i îngroape sau, purtaţi de elanul
urmăririi, sperând să pună mâna pe noi, aveau să treacă pe lângă ei ca vântul, prefacându-se că nu-i văd.
în autosanitara în care-l urcaserăm pe Leuwe era o înghesuială înfiorătoare. Locotenentul avea dureri
mari. Când vorbea, limba îi era cel mai mare duşman. Pansamentul care-i înfăşură tot capul îl făcea să
semene cu o mumie. - Ai vreo dorinţă, mon lleutenant? îl întrebă Mercenarul. Ne spuse, cu un efort
penibil, că-l omoară pofta de a-şi aprinde o ţigară. Am râs. Trupul lui fu cuprins de spasme. Râdea şi el.
La prima oprire coborârăm targa din autosanitară. Moşul scoase o ţigară şi o aprinse. Fuma încet,
umflându-şi obrajii. Apoi sufla fumul sjpre Leuwe, care-l adulmeca asemenea unui câine hămesit. în felul
ăsta fumară ţigara până la capăt. Autosanitarele plecară a doua zi, în zori. Noi rămâneam în urma lor, ca
să-i mai întârziem câteva zile pe britanici. Genlştll aveau de lucru din greu. Plantau mine ca şi cum ar fi
fost în plină campanie agricolă. Tellermine, farfuriile morţii, erau aşezate în dispozitiv trio, aşa încât
oricât de şmecher ar fi fost şoferul care venea în urma noastră să ia una dintre ele sub roţi. Unele erau
aranjate ca în momentul declanşării să ţâşnească din nisip la o înălţime de patruzeci - cincizeci de
centimetri, împrăştiau în toate părţile bucăţi de fontă sau bile de oţel, care zdrobeau oasele picioarelor ori
prefăceau măruntaiele într-un terci însângerat. Auzeam zi şi noapte explozii îndepărtate. Cu toate astea,
veneau, veneau mereu după noi. - E groasă, ne vesti într-o joi seara Micuțul, între două râgâieli. Maiorul
ne trimite un cocoş nou. Alimentam într-un depozit de carburanţi, pe jumătate gol, ascuns sub pămătuful
indecent al unui pâlc de palmieri. Cire- naica rămăsese departe, ca un vis. La plecare urma să pâijolim
totul şi să le lăsăm „lighenaşelor" câteva surprize, sub forma unor grenade ascunse în locuri ispititoare. în
vreme ce mecanicii pompau benzina colorată în rezervoare, Barcelona aprinse un foc, iar noi ceilalţi ne
adunarăm în jurul lui ca să rumenim nişte frigărui. Porta şi Moşul le preparaseră cu bucăţi de came de
berbec şi cămilă, înfipte pe mai multe joje de ulei luate cu împrumut. Animalele fuseseră rechiziţionate de
Micuț şi Mercenar de la cei câţiva localnici care se încăpăţânaseră să rămână în preajma maşinăriei de
război germane, chiar dacă aceasta le măcinase puţinul lor avut şi era pe cale să le macine vieţile.
Buldozerele doborâseră câteva case de chirpici, trasând Todeszone, zona morţii, dincolo de care arabilor
le era interzis să păşească. în câteva minute, aroma delicateselor trăsni Regimentul 26 Panzer-Grenadiere,
anihilând orice pornire combativă în rândurile soldaţilor. Dacă englezii ar fi atacat în clipa aceea, n-ar fi
avut nici o problemă să ne captureze pe toţi fără să tragă un foc de armă. Dar pesemne că şi ei fuseseră
învinşi, la kilometri distantă, de teribilele frigărui ale lui Porta. - Ce spui? îl iscodi Heide pe Micu{. Un
locotenent nou? Asta nu-i rău. Poate că o să facă ordine în rahatul ăsta de pluton. Abia aştept un ofiţer
care ştie ce-i disciplina. - Cine-i omul? am întrebat şi eu. - Siegfned-Schleimeimer, Siegfried-„coş de
bale".
Răsună un geamăt general. Barcelona se înecă. Mercenarul se mulţumi să ridice o sprânceană. Heide
căscă gura de mai multe ori ca să spună ceva şi o închise la loc de tot atâtea ori. Era prea mult chiar şi
pentru o scorpie ca el. Locotenentul Siegfrled Lentz era un fel de secretar al maiorului Hemke, omul care-
i dormea pe pragul uşii, limba care-i trata hemoroizii şi căţelul care-i lătra pe toţi. Era coşul în care se
adunau flegmele maiorului, de unde şi porecla pe care o primise rapid. Maiorul nu-i încredinţase comanda
unui
pluton, pe de o parte fiindcă nu se putea lipsi de linguşelile sale, pe de alta fiindcă ştia că Lentz n-ar
supravieţui mai mult de douăzeci şi patru de ore în fruntea unor oameni pe care-i trata de sus. Şi iată că
acum, ca urmare a pierderilor suferite în ultimele zile, nu avea de ales și trebuia să-l arunce în groapa cu
lei.
-O, nu, se văicări Porta, oricine, numai nu „coş de bale"! De câte ori îl zăresc, de la o sută de metri, sunt
constipat o săptămână. Dar să împart aşternutul cu el, acum înţeleg ce vrea să zică expresia „ororile
războiului". - N-o să mai putem face nici o mişcare, am adăugat eu. - Asta e valabil şi pentru el, mon
vieux, interveni Mercenarul cu zâmbetul acela al Iul, subţire şi sinistru. - Am auzit una bună de tot, despre
„coş de bale", râse gros Barcelona. Când era în şcoala militară, camarazii i-au pus... Se aplecă să ridice
una dintre frigărui, care căzuse în jar şi încremeni în fata unei perechi de cizme lustruite oglindă. - Ce s-a
întâmplat în şcoala militară, gefreiter? întrebă Lentz, cu glasul îngheţat. Moşul sări imediat în picioare. -
Achtung!
Nu se mişcă nimeni. Lentz îşi muşcă buzele de furie şi neputinţă. Putea să ne bage la arest, dacă ar fi avut
unul sau să scoată Waltherul ofiţeresc şi să ne împuşte. Părea că se mai gândeşte la aceste posibilităţi
destul de limitate. Se dădu înapoi doi paşi, ca să ne studieze mai bine. ll privirăm și noi, curioşi. Era un
flăcău arogant, masiv, cu buze groase şi ten feciorelnic. Până să fie trimis în Afrikakorps, alergase
vitejeşte după fuste pe la statul-major. l-am citit în ochi foarte clar întrebarea „ce face un supraom ca mine
într-un cuib de păduchi râioşi?" Adevărul e că avea la ce să se uite. Porta adoptase o garderobă berberă,
potrivită atmosferei romantice din jurul focului de tabără. îşi croise o djellaba din mătasea unei paraşute
englezeşti pe care o capturase cu câteva zile în urmă. Micuțul semăna cu un luptător sumo. Din pricina
căldurii renunţase la orice accesoriu vestimentar, păstrând numai un suspensor minuscul, împrejurul
căruia şuncile sale se revărsau generoase. Barcelona se lăfăia sub un uriaş sombrero mexican, ornat cu
mărgele de sticlă verzi şi roşii, pe care-l câştigase la un concurs de tir, de la bucătarul companiei a doua.
Nici noi, ceilalţi, nu ne lăsaserăm mai prejos. Până şi impecabilul Heide îmbrăcase pentru recepţia din
acea seară un maieu plin de vaselină. - Aşadar, Feldwebel, i se adresă Lentz Moşului, pe un ton care se
voia sarcastic, aceste specimene pe care le numeşti soldaţi se află în subordinea dumltale9 Moşul rămase
încremenit în poziţie de drepţi, fără să scoată un sunet. Dacă regulamentul i-ar fi permis, ar fi ridicat din
umeri. Aşa însă, se mulţumi să clipească. Lângă el, Heide, se străduia să atragă şi el atenţia prin ţinuta
impecabilă. Noi ceilalţi eram extrem de atenţi să nu ni se ardă frigăruile. Camea de berbecuţ e tare
pretenţioasă. - Nu mai sunt maniere de pe vremea teutonilor, remarcă Porta cu gura plină. Să deranjezi
nişte domni în
timpul unei cine selecte la care n-ai avut norocul să fii invitat, asta chiar nu se face. - Ce-ai spus? ţipă
locotenentul Lentz, ducând Iute mâna la tocul pistoletului. Gestul lui fusese prea teatral ca să-l credem. -
Aţi mâncat vreodată un cocoş tras pe o frigare? întrebă Mercenarul, jucându-se cu sabia scurtă ghurka. -
Nu, zise Micuțul, care mâncase atâtea frigărui încât când deschidea gura se zăreau resturile celei din
urmă. Cum se face? Siegfned - „coş de bale" păli. Cunoştea prea bine renumele Mercenarului. - Mai întâi
îi retezi gâtul. Dacă te grăbeşti, faci asta dintr-o singură lovitură. Dar dacă ai toată ziua la dispoziţie, îi
faci o crestătură mică, prin care sângele se scurge picătură cu picătură. Poţi să-i crestezi gâtul în mai
multe locuri, în vreme ce cocoşul se zbate, din ce în ce mai slab, aşteptându-şi moartea, îl jumuleşti.
Cocoşii jumuliţi pe când agonizează sunt fragezi. Desigur, cât sunt încă vil e bine să le smulgi ciocul și
ghearele. Locotenentul Lentz scăpă un scâncet și făcând stânga-mpre- jur se îndepărtă motorizat. -
Siegfned, râgâi Micuțul în urma sa, unde pleci, ţi-am păstrat boaşele cămiloiului! Dar el era deja în cortul
maiorului Hemke şi ne lucra de zor, cu limbuţa-l despicată în două. - Ne-aşteaptă zile distractive, am
prevestit. - Blestemaţilor! zbieră Heide. Intr-o bună zi o să fiţi puşi la zid. și pe lângă voi or s-o păţească şi
alţii. Deşi nu se omora de dragul lui, Moşul îi dădu dreptate. în timp ce noi ne delectam cu ultimele
rămăşiţe de came, Lentz asculta atent în preajma maiorului, căutând un prilej să ne-o facă. Şi prilejul se
ivi. La miezul nopţii, Hemke ţinu sfat cu toţi comandanţii de plutoane.
-Oamenii sunt extenuaţi, spuse el, vehiculele se află la limita uzurii. Nu putem continua marşul în ritmul
ăsta, cu britanicii suflându-ne în ceafa. N-am suportat niciodată să-mi sufle cineva în ceafă, cu atât mai
puţin unii în vinele cărora curge ceai. Ne trebuie un avans mai mare. Ce propuneţi? - Ne sunt superiori
tehnic, îndrăzni unul din locotenenţi. Avansul nostru se va micşora în următoarele zile. Lentz avu o
sclipire de geniu. - Am putea lăsa în urmă o forţă care să organizeze o ambuscadă. în felul ăsta... Maiorul
îl privi ca pe un nebun. - O ambuscadă într-un teren ca-n palmă? Nu vreau să divizez unitatea. Cât suntem
împreună constituim totuşi o forţă. - Dacă-mi permiteţi, insistă Siegfried-„coş de bale", nu suntem
obligaţi să lăsăm un număr mare de oameni. Şapte-opt, bine camuflaţi în marginea estică a adăpătorii, cu
un anticar de 88 de milimetri, ar fi soluţia cea mai nimerită. Inamicul nu va şti ce forţe sunt amplasate în
acest dispozitiv. înainte de a angaja lupta va pierde timp preţios. Pe de altă parte, un 88 bine folosit face
adevărate minuni. Este ceea ce se numeşte... ăăă... - Cacealma, îl ajută maiorul Hemke. îi privi pe toţi
ceilalţi adunaţi în cortul său. Locotenenţii îşi feriră privirile. Ţineau la oamenii lor. Naveau nici un chef să
trimită câţiva la moarte sigură numai pentru că lui Lentz i se urase cu turnătoriile și I se făcuse de artificii
strategice. - și care or să fie voluntarii? întrebă Hemke, începând să se enerveze la vederea atâtor buni
samariteni adunaţi la un loc. Locotenentul Lentz îi lăsă să mai fiarbă câteva secunde în suc propriu şi apoi
dădu lovitura.
- Am oamenii, îl anunţă pe maior. De fapt, chiar ei mi-au sugerat că ar putea face asta. - Cine sunt? se
holbă Hemke. - Grupa Feldwebelului Beier din plutonul patru. - E plutonul lui Leuwe. Leuwe a fost rănit
în luptă. - E plutonul meu, îi reaminti revoltat Lentz. Mi-aţi încredinţat comanda azi după amiază.
Maiorul Hemke îi privi din nou pe ceilalţi locotenenţi. De data aceasta îl fixau toţi, aşteptând hotărârea. -
Nu ştiu, mârâi el. Ce spuneţi? Ce să spună? Aveau nevoie ca de aer de un răgaz mai mare, să pună mai
mulţi kilometri între ei şi englezi, iar pe de altă parte nu mai erau nevoiţi să caute voluntari pentru
sinucidere printre oamenii lor. La urma urmei, Lentz ăsta nu era un băiat aşa rău. - Domnule locotenent,
am auzit că mulţi din neozeelandezii ăştia sunt sălbatici, înrolaţi direct din triburile lor, spuse serios
Micuțul. Cică îşi prind în păr oasele celor pe care-i jupoaie de vii, iar la gât poartă coliere din urechile
victimelor. - Nici nu se mai obosesc să-i omoare, preciza Porta. li lasă să sângereze zile în şir. Rănile se
infectează imediat, din cauza prafului. în câteva ore ţi se umflă capul aşa de tare încât nu mai poţi să vezi,
să vorbeşti sau să respiri. - Porta, Creutzfeldt, terminaţi! ţipă Moşul la ei. Domnule locotenent, nu-i luaţi
în seamă. Nu sunt decât nişte bieţi nebuni care au stat prea mult în linia întâi. Dar o să vă puteţi bizui pe
dânşii când o să-nceapă balamucul. Locotenentul Lentz nu-i răspunse. Era livid la faţă, în parte din
pricina poveştilor de groază cu care Micuțul şi Porta îl delectau încă din zori, în parte de ciudă. Maiorul
Hemke îi făcuse bucata. Nu putuse da înapoi când ceilalţi locotenenţi lău- daseră bravura lui Siegfried. II
lăsase deci în aceeaşi gaură de fund cu noi ăştilalţi, mai amărâţi.
Aşezaserăm PAK-ul de 88 într-o scobitură a terenului, aproape de adăpătoarea dinspre care venea un
miros de seu şi ierburi putrede. - Nu-i cimitirul pe care l-am visat, mărturisi Barcelona melancolic,
rotindu-şi privirile. Heide şi Mercenarul distribuiră lăzile cu proiectile în jurul tunului, ca să le avem la
îndemână. O lovitură directă avea să ne transforme pe toţi în picături. Lentz urmărea toate aceste pregătiri
şi în curând îi mai veni inima la loc. Tşi intră în pâine, cu aroganţa obişnuită. - Hei, tu ăla! îi strigă
Mercenarului. Mută lăzile mai aproape! Mercenarul nu-l băgă în seamă. Rămăsese cu privirile aţintite
asupra unui punct îndepărtat, la orizont. Soarele se ridicase de-a binelea şi ne bătea cam dintr-o parte. Ne-
am adunat cu toţii în jurul Mercenarului, încetând orice discuţie. Siegfned- „coş de bale" veni şi el,
intrigat. Scoase binoclul din porthart. - Pare să fie o furtună de nisip, spuse cu un glas care se silea să
rămână nepăsător. Ce-aţi rămas aşa? Fricoşilor! în perioada asta a anului sunt destul de dese. De data asta
Mercenarul se uită la el ca la o pisică prinsă sub şenila unui Panzer. - Domnule locotenent, interveni
Moşul, sunt englezoi. în curând avangarda lor va fi aici. Aşa se şi întâmplă, aproape de prânz. Două
Willysuri de recunoaştere şi un camion Powers, sub prelata căruia năduşeau douăzeci de flăcăi cu pielea
măslinie, veneau încet prin aerul tremurător. în total vreo treizeci de oameni, cărora curiozitatea avea să le
aducă mari necazuri. La un kilometru de oază, solN daţii din camion debarcară şi-şi continuară drumul pe
jos, răsfiraţi într-un lanţ de trăgători. Nu voiau să rişte nimic.
Moşul se uită în jur ca să vadă cum ne-am instalat. Heide şi Mercenarul aşezaseră MG-ul chiar în fâşia
trasată cu buldozerele, în Todeszone. Se cuibăriseră sub plafonul prăbuşit al unui gurbi, la rasul solului.
Erau ca într-un buncăr. Aborigenii aceia aveau să transpire mult până să-i scoată de-acolo. Porta,
Barcelona şi Micuțul pândeau din spatele PAKului. - Vrei să nu te mai joci cu obuzul ăla? îi spuse
Barcelona cam sâcâit Micuțului. Ai să mi-l scapi pe picior. Moşul şi cu mine asiguram flancul drept.
Locotenentul Lentz veni şi se aşeză în spatele nostru. Deşi era un bădăran încrezut, ştia măcar atâta lucru
şi anume că inamicul avea să-şi verse furia în primul rând asupra servanţilor de la MG şi PAX.
Neozeelandezii erau din ce în ce mai aproape. Zăriseră casele de chirpici, depozitul de carburant în care
stăpânea sărăcia lucie, copiii murdari bălăcindu-se în apa mai murdară decât'ei. Nici urmă însă de
Regimentul 26 PanzerGrenadiere. Prudenţei îi luă îndată locul o veselie moderată. Auzeam fluierături,
glume şi râsete, l-am lăsat să se apropie la o sută de metri. Am luat în câta- rea Schmeisserului silueta
omului din spatele mitralierei cocoţate pe unul din Willysuri. Moşul făcu la fel cu cealaltă blindată. -
Porta? strigă ca şi cum ar fi vrut să-l întrebe cât e ceasul. Neoeelandezii încremeniră, la auzul glasului,
unii dintre ei cu un picior în aer. Erau foarte bine antrenaţi, băieţi din aceia pe care nu ne-ar fi plăcut să-i
întâlnim cu altă ocazie. Ştiau să deosebească un glas nemţesc de o privighetoare arăbească. Tunul Krupp
de 88 bubui în aceeaşi clipă. Unul dintre Willysuri făcu o tumbă spectaculoasă pe cocoaşa unei ciuperci
de fum şi flăcări, împreună cu cei patru ocupanţi ai săi. Mercenarul seceră calm jumătate din grupul de
excursionişti. Ceilalţi se trântiră în nisip. Cu toate că erau nişte profesionişti, îşi pe- trecură aproape un
minut zbierând şi descărcându-şi Stenurile aiurea.
Gloanţele retezară o bună parte din frunzele palmierilor şi uciseră doi copii care se ridicaseră din apa
mâloasă, încântaţi de zgomotul tirului susţinut. Cel de-al doilea obuz expediat de echipa lui Porta aprinse
camionul, după ce-i făcuse praf motorul, cabina şi roţile din fată. Epava se prăbuşi înainte cu un geamăt,
îngropând în nisip rămăşiţele şoferului, care nu sărise la timp, preferând să bage în marşarier. Mitraliorul
celuilalt Willys ne expedie o rafală lungă, care exprima poziţia sa fată de primirea pe care le-o fa-
cuserăm. Nu se opri decât la capătul unui minut, când muniţia din containerele laterale se sfârşise şi
trebuia înlocuită cu alta. în minutul acela, toate casele de chirpici fură ciuruite ca nişte site, iar unul dintre
palmieri căzu în adăpătoare. Femeile urlau înfiorător. Noi şedeam cuminţi, cu nasurile în nisip,
neîndrăznind să-l contrazicem pe mitralior. în vreme ce el se chinuia să prindă capătul de bandă în
închizătorul mitralierei Vickers, camarazii săi îl acoperiră cu foc. Dar Stenurile erau doar nişte ţânţari
pentru scutul tunului de 88 îndărătul căruia Micuțul îi înmâna solemn lui Sevil- la cel de al treilea obuz.
Porta îşi desprinse ochiul de manşonul de cauciuc al aparatului de ochire, ca să nu se aleagă cu o vână-
taie. PAK-ul bubui şi Willysul se rupse în bucăţi. Erau acum trei ruguri în nisipul deşertului şi o mulţime
de morţi în jurul lor. O vreme, neozeelandezii strigară unii la alţii, căutând să-şi evalueze propriile
pierderi. Rezultatul nu păru să le dea aripi. Din când în când deschideau focul asupra unei umbre sau a
unei ramuri în mişcare. Apoi, pentru că erau prea bine pregătiţi, încetară să-şi risipească muniţia. Se mai
auzeau doar gemetele cutremurătoare ale celor patru sau cinci răniţi, binecunoscute nouă. Răniţii se
văicăresc la fel în toate limbile pământului. - Feldwebel Beier, spuse locotenentul Lentz băţos, misiunea a
fost îndeplinită. Adună oamenii şi îmbarcă-i! în nemărginita sa mărinimie, maiorul Hemke ne lăsase un
Kubelwagen. Acesta era taxiul cu care aveam să ajungem din urmă 26 Panzer, dacă vreunul dintre noi
scăpa cu viată. îl camuflaserăm pe fundul unei pivniţe săpate în pământul din spatele uneia dintre casele
de chirpici. Casa fusese rasă în primele zile, când buldozerele făcuseră ordine pentru instalarea
depozitului de carburanţi. - Domnule locotenent, facu sfios Moşul, misiunea noastră era să-i întârziem cât
mai mult pe britanici. - Ştiu mai bine ca dumneata în ce constă misiunea, strigă ascuţit Siegfried-„coş de
bale". Eu am pus detaliile la punct. Moşul mă privi semnificativ. Se confirma ce bănuiserăm cu toţii.
Lentz era cel din pricina căruia ne găseam acolo. - îmi pare rău, domnule locotenent, spuse Moşul încet,
eu am înţeles cu totul altceva din ordinele pe care le-am primit şi pe care ni le-aţi transmis personal azi-
noapte. „Plutonul patru va asigura retragerea în condiţii de siguranţă a Regimentului 26 Panzer-
Grenadiere şi va întârzia înaintarea inamicului cât mai mult cu putinţă". Mi se pare că n-am provocat
decât o întârziere de cincisprezece minute şi asta numai avangardei. Grosul trupei vine în urmă şi dacă nu
mai suntem aici va trece mai departe ca vântul. Nici pomeneală de întârziere, nu-i aşa, domnule
locotenent? Lentz sări ca muşcat de şarpe şi ne privi câteva secunde, cu ochii micşoraţi de furie.
- Asta e nesupunere! Ştiţi, desigur că nerespectarea unui ordin se pedepseşte în vreme de război cu
moartea? Ştiţi că aş putea să vă împuşc pe loc? - Ştim, domnule locotenent, spuse calm Moşul. Se ridică
din adăpostul pe care şi-l săpase cu noaptea-n cap. - Porta, strigă cu palmele la gură, mai ai muniţia din
Waltherul domnului locotenent Lentz? - îhî, răspunse Porta, molfăind un rest de frigăruie din noaptea
trecută, e pusă bine. De ce? - Domnul locotenent spune că i-ar trebui neapărat câteva cartuşe. Vezi că vine
până la tine. - îl aşteptăm, răspunse înfundat beriinezul. Lentz se ascunse în spatele unor dărâmături şi nu
mai scoase un cuvânt în următoarea oră. Soarele ne fiersese creierele sub ţeastă. Stăpânea o linişte
nefirească, o linişte de sfârşit de lume. Arabii amuţiseră pitulaţi prin gropi. Noi şi aborigenii ne puteam
omori doar unii pe ceilalţi, dar pe localnici îi putea ucide oricine. Cercetaşii nu mai spuneau nici ei nimic.
Se în-gropaseră în nisip, aşteptând să vină din urmă mămicile lor, tancurile grele Crusaders, care să ne
calce ca pe nişte viermi. Nici noi n-aveam prea mult chef de vorbă. Trecu aşa un ceas. Apoi pământul
începu să tremure, ca apucat de frică. Apoi se zvârcoli, văitându-se, aproape arun- cându-ne afară din
găurile pe care ni le săpaserăm cu lopeţile, cu degetele, cu unghiile. Veneau. Pământul însuşi nu mai avea
curaj să ne ascundă la sânul său. Tancurile grele se iviră dintr-un nor uriaş de praf şi nisip, lţindu-și
turelele vopsite cu galben şi ocru, ţevile tunurilor aducătoare de moarte. Zidul de oţel se opri la un
kilometru. Ţevile se rotiră, căutându-ne. în fiecare dintre ele se afla moarte cât pentru o sută ca noi.
CAPITOLUL 10 În adâncuri
La cincizeci de metri sub apă, timpul pare că stă pe loc. Timpul e zgomot în cea mai mare măsură şi poate
fi perceput prin suma sunetelor care-l însoţesc. Dar de cele mai multe ori nu le luăm în seamă. O dată cu
ele, timpul trece şi el pe lângă noi, neobservat, irecuperabil. Wam-wam-wam-wam spunea elicea lui U-
802. Cu vremea, izolat de lumea de deasupra, îţi simţi inima străduindu-se să înveţe ritmul elicei, să bată
odată cu ea. Wam-wam-wam- wam. Eşti în burta unui peşte uriaş, la fel de vulnerabil ca el, 'supus tuturor
spaimelor sale. Când unul dintre camarazi, obosit, scapă din mână o sculă, ori arma, zgomotul se
repercutează în tot trupul peştelui şi toate inimile îngheaţă la gândul că sus, la suprafaţă, deasupra păturii
lichide de cincizeci de metri, cineva a auzit şi se pregăteşte să-şi lanseze harponul. După câteva minute de
tăcere totală,
respiraţiile o iau de la capăt. în acest timp o singură inimă continuă să bată. Wamwam-wam-wam. Altfel,
marinarii erau oameni veseli şi de treabă. Asta în afara momentelor în care vasele britanice ne fugăreau,
lansând grenade submarine care scoteau un zgomot de sticlă desfundată şi ne zgâlţăiau zdravăn. în
momentele acelea marinarii deyeneau ceea ce devin toţi soldaţii încolţiţi de moarte: fiare înnebunite de
spaimă. Ca de obicei, Porta şi ceilalţi puseseră la cale o partidă de căiţi cu miză mare şi final imprevizibil.
-Iţi spun una, îi zise unui flăcău în tricou dungat, care-i datora o groază de bay>i. Te duci afară şi-mi
aduci un peşte destul de mare ca să pregătesc cina pentru mine şi camarazii mei. Când îl aduci, nu-mi mai
datorezi nici un sfanţ. Dacă te-ntorci qu un purcel, n-am nimic împotrivă. Dar dacă mă-ntorc cu o torpilă?
întrebă tipul. Am râs cu toţii. împărţeam priciul cu un băiat blond şi sfios, care n-avea ce căuta la bordul
lui U-802. în orele pe care nu şi le petrecea în cart, scria poezii despre mare, furtuni, ţărmuri însorite. în
cele trei nopţi pe care le-am petrecut împreună, poetul o luă razna de două ori. De fiecare dată gemea tare
şi-şi mişca braţele şi picioarele ca şi cum ar fi înotat. Trebuia să-l trezim şi să-l (inem. Unul din camarazii
săi i-a povestit lui Barcelona următoarele: De două zile şi două nopţi atârnau în siajul unui convoi cu
provizii care se îndrepta spre Alexandria. Vasele germane intârziau să apară. Atunci, în ciuda
crucişătorului care da târcoale turmei sale, ca un câine fioros, căpitanul Liepke se hotărî să atace. Ţinta
era un mineralier care ţinea cu greu cursul, parte din pricina vechimii sale, parte din pricina vitezei
superioare a celorlalte vase. îi serviră două torpile. Una pulveriza pupa, iar cea de a doua pricinui mari
distrugeri la prora. Mineralierul se scufundă cât ai zice peşte, ducând cu el pe fundul mării câteva sute de
nefericiţi. O mulţime de supravieţuitori rămâneau să se zbată între viaţă Şi moarte, agăţaţi de marginile
unor bărci ridicol de fragile. Mediterana nu este marea pe care o înfăţişează cărţile poştale. Crucişătorul
dădu târcoale locului catastrofei, în căutarea agresorului, însă căpitanul Liepke era destul de şiret ca să nu
se dea de gol. Apoi englezul o şterse. Avea de apărat un convoi întreg, iar în zonă se puteau ivi dintr-o
clipă într-alta vasele germane. Culese câţi supravieţuitori putu. Cei pe care marea îi îndepărtase rămaseră
la mila Domnului şi a inamicului. La o jumătate de ceas după ce convoiul dispăruse la orizont, înainte de
a-i lua din nou urma, căpitanul ieşi la suprafaţă pentru a arunca o privire. O barcă plină ochi cu oameni se
legăna la mai puţin de o sută de metri de submarin. Supravieţuitorii se apropiară în mare grabă, folosindu-
şi braţele pentru a vâsli. Cer în ajutor, toţi odată, căpitanului l.k'pke şi marinarilor, care-i priveau curioşi şi
oarecum compătimitori. Agitau o mânecă de cămaşă albă.
Un submarin nu poate lua prizonieri. Echipajul său îşi împarte cu zgârcenie alimentele, apa şi aerul. Nu
mai este aer şi pentru alţii. Marinarii de pe U-802 sunt obsedaţi în permanenţă de asta. Căpitanul Liepke
ridică din umeri şi se retrase în interiorul foişorului de observaţie, sub privirile înnebunite ale celor din
barcă. Unul dintre marinari le aruncă un sac cu pes- meţi. Apoi capacul se închise cu un clănţănit metalic,
iar supravieţuitorii fură nevoiţi să se îndepărteze în mare grabă, pentru a nu fi înghiţiţi de vâltoarea care se
stârnea la intrarea în imersiune a submarinului. Cu toate astea, barca se răsturnă şi se duse iide la fund.
Prin periscop, putură vedea o mulţime de oameni disperaţi, care se bălăceau fără nici o şansă în valurile
ostile. Şi nimic altceva în jurul lor, decăt imensitatea mării. La două zile după succes, poetul echipajului
avu prima criză de nervi. Doctorul îi prescrise Luminai. Eram la mare ananghie. Cercetaşii ştiau deja unde
se află amplasat PAK-ul. Două Crusaders deschiseră focul în acelaşi timp, pulverizând parapetul
improvizat în scobitura cu pricina. Trasară încă o salvă, ca să fie siguri. în locul acela se căsca acum un
crater uriaş, pe fundul căruia mai persistă o vreme un nor de fum albicios. Comandanţii de tanc îşi
scoaseră ochelarii cu lentile de mică, priviră prin binocluri şi ridicară satisfăcuţi degetul mare. Numai că
Porta şi ai lui nu se mai aflau acolo de o jumătate de ceas. în vreme ce primii cercetaşi urmăreau cu
bucurie sosirea restului trupei, Micuțul fusese înhămat la tunul Krupp de 88 de milimetri şi-l urnise
treizeci de metri mai la dreapta. Acum tăceau chitic, aşteptând momentul potrivit ca să lovească din nou.
După primul, ori cel mult al doilea foc, neoze- landezli aveau să-i descopere iarăşi. O a doua mutare pe
tabla de şah nu mai era permisă. Acelaşi lucru avea să se întâmple probabil cu MG-ul manevrat de
Mercenar şi Heide. Numai că ei puteau să-şi ia picioarele la spinare oricând aveau chef -Heide, Kalbs,
strigă Moşul. Nu trageţi decât când sunt foarte aproape. Lăsaţi-i să-şi găurească nişte pantofi. Se referea la
minele pe care pionierii le plantaseră înainte de a-şi lua tălpăşiţa. Unul dintre Crusaders se urni zece
metri, căutând o poziţie de ochire mai bună. Apoi încremeni. încă nu ştiau ce-i aşteaptă printre palmierii
măcelăriţi. Puteau fi camuflate încă zece-cincisprezece tunuri anticar. Puteau fi aruncătoare de mine,
Minemverfer, Faustpatron, multe alte arme cu denumiri nemţeşti, care pentru ei erau denumiri de
coşmare. Puteau fi aruncătoare de flăcări, zeci de mii de cartuşe, ba chiar şi câteva tancuri. Câte lucruri nu
încap într-un petec de verdeaţă! Unii dintre comandanţii de tancuri trepidau de nerăbdare, o dată cu
motoarele lor. Ar fi putut rade întreaga oază în mai puţin de o jumătate de ceas. Prin cap le umblau tot
felul de comparaţii: cuib de viespi, bârlog de şobolani, şerpărie. Când te temi de viespi, dai foc cuibului.
Numai că cercetaşii văzuseră în sat copii şi femei. Un comandant cu prea multe scrupule şovăia încă dacă
să ia sau nu o decizie. - Dumnezeule, uite-i că vin! gemu locotenentul Siegfned Lentz, ieşind astfel din
îndelungata sa muţenie. Cele două tancuri porniră greoaie, pe laturile unul „V" Imaginar, îndepărtându-se
unul de celălalt pe măsură ce se apropiau de noi. Apoi pivotară. Acum veneau pe laturile unui alt „V" şi
aveau să se întâlnească în mijlocul adăpătorii. - Lasă-i să vină, Porta, strigă Moşul. La cincizeci de metri,
unul dintre Crusaders strivi o mină şi-şi pierdu o şenilă, într-o explozie asurzitoare. Echipajul ezită câteva
secunde. Nu putea rămâne înăuntru prea multă vreme, la cheremul tunurilor anticar. Ieşiră pe sub burta
tancului, încercând să se îndepărteze. Heide şi Mercenarul îl curăţară pe toţi. Cel de-al doilea tanc depista
locul din care se trăgea şi expédie trei obuze, unul după altul. Insă Mercenarul ne făcea deja semne dintr-o
altă ascunzătoare. Apoi tunul de 88 lovi tancul Crusaders la baza turelei. Colosul de metal se clătină
năucit, dar blindajul rezistă ca prin miracol exploziei şi ploii de schije care urmă. Cel dinăuntru nu mai
erau însă întregi la minte. Pilotul ambala motorul la maxim, repezindu-se spre locul din care venise
obuzul, în drumul său, tancul doborî colibe şi palmieri, frământă ruinele şi izbi amplasamentul PAK-ului,
rupând tunul în numeroase bucăţi, pe care le frământă furios, ca un taur turbat. Camarazii noştri fugiseră
să se adăpostească, dar lăzile cu muniţie rămăseseră pe loc. Aşa ne-am explicat explozia care urmă şi care
ne trimise pe toţi pe drumul către lumea cealaltă. Oamenii dinăuntru tancului ajunseră în Iad cât al bate
din palme. Noi petrecurăm câteva clipe într-un fel de purgatoriu în care nu puteam vedea ori auzi. Nu
simţeam nimic. Tancul Cru- sadersîşl sfârşi cariera în mijlocul adăpătorii, stârnind o jerbă de apă
mocirloasă. Era un cadavru atât de greu încât nimeni n-avea să-l mai scoată vreodată de acolo. Dacă
fuseseră ceva scrupule, ele se risipiră o dată cu fumul înecăcios al ultimei explozii. Supravieţuitorii grupei
de cercetaşi se ridicară din gropile lor şi porniră spre noi, urlând ca apucaţii, trăgând din mers. în urma lor
veneau tancurile şi tot ceea ce putea transporta o mitralieră. Cercetaşii nu mai avuseseră răbdare să aştepte
acoperirea blindatelor. îşi făcuseră socoteala că acestea au să-i ajungă din urmă. Era o greşeală
elementară. Când explodară primele mine, vehiculele încremeniră din nou, neîndrăznind să mai înainteze
un milimetru. Cercetaşii şovăiră derutaţi. Mercenarul îl împuşca unul câte unul, cu
rafale scurte, ca pe figurinele din standurile de tir de la bâlci. * într-o clipă se dezlănţuiră represalii
generale, cu fiecare armă pe care o aveau la îndemână. Fiecare perete, rămas ca prin minune în picioare,
fu ciuruit, şi o dată cu el toate fiinţele vii aflate în spatele său, care nu avuseseră atâta minte să se ascundă
în gaură de şarpe. Fiecare frunză de palmier fu smulsă de pe trunchiul el. Flecare metru pătrat de pământ
fu acoperit cu fragmente metalice fierbinţi. Eram ţintuiţi la suprafaţă, ca nişte broaşte râioase peste care
păşeşti, strivindu-le. Nu îndrăzneam să mişcăm un fir de păr. Niciodată nu mi s-a părut că sunt atât de
corpolent. Am muşcat nisipul, gata să mă sufoc, încercând să adâncesc cu dinţii groapa pe fundul căreia
mă adăpostisem. Am urlat. Deodată tirul încetă, tot atât de brusc pe cât se dezlănţuise. Fusese un acces de
furie, aşa cum II se întâmplă și celor mai disciplinaţi soldaţi din lume. Veniră ordinele prin staţiile radio,
comandanţii urlară în megafoane. Degetele se desprinseră de pe trăgaci. Fie că Voiau, fie că nu, trebuiau
să aştepte ca pionierii să-şi pună pielea la bătaie pentru a dezgrbpa minele. Dar trebuiau, de asemenea, să-
i aibă în vedere pe Heide şi pe Mercenar, cu mitraliera lor. Se făcu linişte. Câtă vreme căutau el o soluţie,
noi eram în vacanţă. Iar orele pe care le câştigam erau câştigate pentru 26 Panzer-Grenadiere. - Mai stăm
mult pe-acllea? întrebă Micuțul căscând. Era realmente plictisit. Barcelona se întoarse târâş şi ne spuse că
totul era în regulă cu taxiul nostru. Nici măcar o schijă nu-i zgâriase vopseaua. - Beier, spuse locotenentul
Lentz tremurând de-a binelea, îţi spun încă o dată: misiunea noastră s-a încheiat. Acum vor pierde o
grămadă de vreme cu descoperirea minelor. în timpul ăsta noi putem ajunge departe.
L-am privit întrebător pe Moş. îl era dragă și Iul viaţa. Nici nouă nu ne displăcea prea mult. Dar ne plăcea
de asemenea lucrul bine făcut. De aceea se spunea că suntem cei mai buni soldaţi din lume. - Domnule
locotenent, spuse Moşul, putem să-i împiedicăm pe genişti să-şi facă treaba cum trebuie. - Al înnebunit
de-a binelea? ţipă Siegfried-„coş de bale". Pentru o oră în plus? Nu trăsese nici măcar un foc de armă. în
timpul canonadei se ghemuise, cu palmele peste urechi. - Vă ordon încetarea misiunii, zise, pe un ton
jalnic. Cine mai are puţină minte mă va urma în clipa asta! Şi se îndepărtă, îndoit de mijloc, spre
Kubelwagenul camuflat la cincizeci de metri mai în spate. - Lentz! îl strigă Mercenarul. încremeni,
paralizat de ceea ce se afla în vocea acestui soldat pur-sânge. Parcă o gheară nevăzută l-ar fi înhăţat de
ceafă, ţlntuindu-l la câţiva paşi de noi. - Domnule Feldwebel, I se adresă Porta Moşului, locotenentul
Siegfried Lentz se face vinovat de instigare la revoltă, răspândire de zvonuri periculoase în timp de război
şi tentativă de dezertare. Conform codului militar și legii marţiale, acuzarea cere să i se aplice
locotenentului Lentz pedeapsa capitală. Locotenentul Lentz va fi executat prin împuşcare. Siegfried-„coş
de bale" se întoarse cu încetinitorul, fară să-şi creadă urechilor. întâlni privirile noastre şi abia atunci, în
ciuda celor peste cincizeci de grade, fu cuprins de fiori reci ca gheaţa. Nimănui nu-i ardea de glumă. -
Mai stăm mult pe-acilea? repetă Micuțul. - Curtea l-a găsit pe locotenentul Lentz vinovat şi este de acord
cu solicitarea acuzării, spuse Moşul. Vom cere totuşi și confirmarea din partea domnului maior Hemke,
atunci când vom reveni la unitate.
Sven, Heide, fiţi cu ochii pe condamnat. La cea mai mică mişcare, lichidaţi-l!
* De data aceasta picioarele II lăsară definitiv. Micuțul îl luă pe sus şi-l depozită în spatele unei
dărăpănături. Am armat Schmeisserul, iar el pricepu mesajul cât se poate de limpede. - Pocher, Black-
Jack, Canasta? ne îmbie Porta. Am avut un noroc chior la cărţi. Pe măsură ce câştigam, eram tot mai bine
dispus. Heide, în schimb, în buzunarele căruia făceam curăţenie, era tot mai veninos. - Noroc la cărţi,
ghinion în dragoste, îmi spuse, zâmbind verde. Pariez că vreun buzat de aborigen o să-ţi înfigă capul în
vârful baionetei. Ceilalţi protestară zgomotos. Micuțul îi arse o scatoalcă după ceafa, dar Moşul îi potoli
înainte ca încăierarea să ia proporţii. Să-i vorbeşti unui camarad despre propria-i moarte, asta nu face
parte din codul bunelor maniere. - S-au apucat de treabă, ne anunţă laconic Mercenarul. Pionierii veneau
la adăpostul unui transportor blindat, în cabina căruia transpira de spaimă un voluntar căruia-i plăceau
faptele eroice tot atât de mult ca şi nouă. Din când în când se opreau şi scormoneau în nisip cu palmele
goale. Mercenarul le expedia rafale care-i făceau să se pitească înapoi, în spatele transportorului.
Camarazii lor răspundeau cu focuri sporadice şi apoi totul pornea de la capăt. în cele din urmă se
retraseră. Coridorul era gata. - Risipiţi-vă, ordonă Moşul. Noroc la vânătoare! Am înhăţat aruncătorul de
grenade şi m-am rostogolit într-o groapă. Micuțul, înnebunit de căldură, îşi smulse hainele de pe el,
rămânând doar în chiloţi. Se cufundă în mijlocul adăpătorii, mascat de unul dintre palmierii doborâţi, pe
care fixă ţeava pistolului mitralieră şi o duzină de grenade. Stătea în apă până la bărbie, străduindu-se să
imite orăcăitul unui broscoi. Heide îl duse de braţ pe locotenentul Lentz în spatele unui parapet de saci.
De acolo ne făcu semn că totul e în regulă. Ceilalţi se ascunseră la iuţeală, cum puteau mai bine. Nici n-
apucaserăm să ne luăm la revedere. Primul Willys intră în oază cu viteză scăzută. L-am lăsat să treacă,
împreună cu infanteriştii ascunşi în spatele său. Am procedat la fel cu tancul care venea la rând, şi cu
următorul, un Grant cu botul teşit şi turela exagerat de înaltă. Asta era vârful coloanei. Neozeelandezii
priviră nedumeriţi în jurul lor, căutând cel puţin o companie şi câteva tunuri. Am ochit şi am apăsat
trăgaciul aruncătorului de grenade. Proiectilul lovi cel de-al doilea tanc, într-un punct vulnerabil, sub
apărătoarea motorului. îndată după explozie, flăcările se întinseră pe blindaj ca o pecingine. Barcelona
curăţă supravieţuitorii care încercau să scape, ţipând. Atunci ieşi din adăpătoare Micuțul şi vârî trei
grenade sub celălalt tanc. Se întoarse spre infanterişti descărcându-şi Schmeisserul. Cei care scăpară o
rupseră la fugă, înspăimântaţi de monstrul care ţâşnise din mâl. Willysul începu să tragă. într-o clipă
furăm cuprinşi cu toţii de demenţa ucigaşă. Zbieram şi alergam urmăriţi de exploziile grenadelor, fără să
ne mai pese de gloanţele care ne bâzâiau pe la ureche. Unul dintre ele se opri în umărul meu stâng. Asta
nu făcu decât să-mi sporească furia. - Ucide! Ucide! O sabie ghurka alunecă pe ţeava armei pe care Heide
o ridicase în dreptul feţei pentru a se apăra şi se rupse. Heide înfipse automatul în burta adversarului şi
trase până când obiectul îşi croi un tunel printre muşchi, oase, măruntaie. Dinspre Willys veni
rostogolindu-se o grenadă Gammon, un cilindru plin cu fosfor. Mercenarul o prinse din zbor, trimiţând-o
înapoi.
- Adresantul necunoscut, mai apucă să strige vesel, înainte ca Infernul condensat în conserva aceea să se
răspândească Willysul nu mai era decât o minge de flăcări din interiorul căreia răzbăteau zbierete. Era mai
amuzant decât un carusel din zilele copilăriei noastre. Ne oprirăm gâfâind. în jurul nostru nu se mai afla
nimeni în picioare. Eram plini de sânge până la brâu. Ajutoarele veneau prea târziu pentru echipajele celor
trei vehicule. - Punem punct aici, hotărî Moşul. Am alergat chiuind spre locul în care ascunseserăm
Kubel-wagenul. Deja se zăreau siluetele altor infanterişti, care se strecurau prudenţi spre oază. - Unde-i
Lentz? întrebă Moşul. N-am ştiut ce să-i răspundem. în vâltoarea luptei îl scăpa- sem din vedere. Deodată
Kubelwagenul ţâşni din adăpost şi aproape că ne zdrobi, luând un viraj strâns. Era evident că noi nu ne
aflam înăuntru. Nu puteam să-l lăsăm să plece aşa. Am golit încărcătorul în direcţia lui. Kubelwagenul
zigzagă necontrolat şi se poticni într-un ciot de palmier. în timp ce motorul mergea încă, m-am apropiat şi
am smucit portiera din dreapta. Lentz se prăbuşi la picioarele noastre, moale ca o cârpă. Jumătate din
ţeastă îi rămăsese pe scaunul şoferului. - Scârba, comentă Micuțul, voia să se plimbe pe cheltuiala
noastră. Ce spui, Porta? - Aborigenii îi vor face o înmormântare mai frumoasă decât ne-am fi permis noi,
spuse beriinezul. Am auzit că în Noua Zeelandă răposaţilor li se mănâncă creierul pentru a deveni mai
inteligenţi cei rămaşi. - în cazul ăsta, după ce vor servi creierul lui „coş de bale" vor pierde războiul, fu de
părere Micuțul.
La epitafuri era imbatabil. împuşcăturile izbucniră iarăşi. Mergeam de vreo jumătate de ceas, când am
auzit în spatele nostru primele explozii. Geniştii maiorului Hemke transformaseră fiecare nenorocită de
colibă
într-o staţie de tramvai pentru Iad. Mai mulţi neozeelandezi Tşi cumpărară bilet fară să ezite. Intrară
prudenţi în primele gurbi, în care, n-aveau de unde să ştie, nu mai locuia de mult nimeni fiindcă erau prea
aproape de depozitul de carburanţi. Cercetară cu atenţie pragul şi praful intrării. Nici urmă de mină. Nici
un fir. Scrutară întunericul din încăpere, gata să ciuruiască pe oricine ar fi avut proasta inspiraţie să-i
întâmpine acolo. Nu era nimeni. Puteau intra. Pentru că erau o minunăţie de flăcăi, înalţi, spătoşi, trebuiau
să se aplece ca să poată încăpea pe găurile strâmte şi scunde cărora localnicii le spuneau „uşi". Apoi se
îndreptară de spinare. Atunci atinseră cu creştetul capului firele subţiri întinse deasupra uşii, special
pentru a fi atinse. Lucrul se petrecu simultan în trei gurbi. Trei neoeelandezi îşi pierdură capetele, la
propriu, ceea ce nu păru să-i încânte nici pe ei nici pe camarazii care-i urmau. Debandada care urmă nu
poate fi descrisă în cuvinte. Trebuiau să cerceteze casă cu casă. Sau să le distrugă pe toate. Spre
surprinderea lor, constatară că majoritatea sunt locuite. Adunară întreaga populaţie lângă adăpătoare,
făcând o tentativă de interogatoriu. Arabii, înspăimântaţi de câte pătimiseră, ţipau toţi odată şi alergau de
coio-colo. Comandantul se gândi o clipă să arunce toată mizeria în aer, sau s-o ocolească pur şi simplu şi
să bage viteză, pentru a recupera avantajul căpătat de 26 PanzerGrenadiere. Simţea cum îi scapă gloria
printre degete, ca nisipul. Dar ordinele pe care i le dăduseră generalii erau clare. Orice aşezare cucerită
trebuia asigurată, pentru unităţile care veneau în urmă. Avea de lucru aici pentru ore bune. Pierduse trenul.
în vremea asta, maiorul Hemke ne felicită în faţa întregii unităţi. Se prefăcu că nu observă pălăria
mexicană a lui Sevil- la, care avea acum mai multe găuri decât o strecurătoare şi chiloţii Micuțului, pe
care mâlul uscat formase o crustă a cărei putoare aproape că puse pe fugă regimentul. - îmi pare tare rău
de locotenentul Lentz, adăugă Hemke. Era un tânăr care promitea foarte mult. Porta emise un suspin care
reunea răgetul unui cămiloi îndrăgostit şi sughiţul Micuțului după minim o cască de basamac. - A căzut ca
un erou, domnule maior. Când aborigenii ne copleşiseră numericeşte, domnul locotenent Siegfried-coş
de... Lentz, a sărit pe tancul din fruntea coloanei numai cu o grenadă. După ce a reuşit să intre înăuntru, a
tras asupra celor-1 alte tancuri până când n-a mai avut muniţie. Ne striga prin turela deschisă: „Spuneţi-i
domnului maior Hemke să stea liniştit. înainte de a pleca în misiune i-am pus ordine în hârtii şi i-am
cârpit perechea de ciorapi pe care şi-a rupt-o în bătălia de la Tobruk". Apoi l-au doborât. Ce erou! Ce
erou! Maiorul Hemke ne privi ciudat, dar nici un muşchi nu tresări pe fetele noastre acoperite de sânge şi
fum. Salută, făcu stan- ga-mprejur şi plecă grăbit. Nu mai simţeam respiraţia fierbinte a englezilor în
ceafă. Micuțul şi Mercenarul montară la iuţeală alambicul pe care un gemu de la compania a doua îl
construise dintr-un rezervor de aruncător de flăcări. Geniul nu apucase să guste nici măcar o picătură din
produsul propriului aparat, fiind ucis chiar a doua zi de un scorpion. Porta aduse butoiul cu resturi de tot
felul pe care-l lăsase în păstrare, să fermenteze liniştit, la Feld- webelul ScHeide, acela care-i era dator
flindcă-l pierduse dro- maderul.
Butoiul emana o duhoare insuportabilă. înăuntru se afla rezultatul unei campanii de câteva săptămâni.
Resturi ale dineurilor cazone, fructe aduse de arabi în fiecare oază în care poposiserăm, orice putea
fermenta pentru a elibera apoi, prin procesul distilării, licoarea ce-l făcuse renumit pe Porta în întreg
regimentul. Am aprins focul sub alambic, cu tot ceea ce ne stătea la îndemână şi era cât de cât inflamabil,
în deşert nu trebuie să faci cine ştie ce eforturi ca să aprinzi ceva. Curând, conţinutul începu să
bolborosească, la umbra tancului. Furtunul la capătul căruia aşteptam să picure basamacul trecea printr-un
alt butoi, cu apă, împrumutat de la bucătărie. - Urmează o beţie exemplară, îi anunţă Barcelona pe curioşii
care se strânseseră în jurul aparatului. Printre ei nu se afla nici un ofiţer. Fuseserăm morţi şi învia- serăm.
Pentru câteva ore, cât timp poposea Regimentul 26 Panzer-Grenadiere, puteam să încălcăm orice
regulament. Nimeni n-avea să ne bată la cap. Beţia dură până în zori. Maiorul Hemke îşi primise
informaţiile şi ordinele, în următoarele două zile, 26 Panzer trebuia să se cantoneze la Homs, în apropiere
de Tripoli. Jumătate din oameni urmau să se îmbarce şi s-o facă pe turiştii, peste Medi- terana. Era prima
permisie după şase luni de sânge, flăcări şi moarte. Era pentru prima oară, după o jumătate de an, că
aveam să ne desprindem din nisipurile deşertului. Mediterana nu era o mare pe care să-ţi petreci o
croazieră. Englezii bântuiau în toate cele patru vânturi, adulmecând, asemenea strămoşilor lor corsari,
orice pânză străină. în scurtă vreme obţinuseră superioritatea absolută, instituind examene foarte severe
pentru vasele care încercau să treacă prin năvodul des. Convoaiele care-i alimentau Feldmareşalului
Erwin Rom- mei faptele de arme ajungeau la destinaţie înjumătăţite, iar uneori se opreau pe fundul mării
pentru odihna veşnică. Oamenii torpilă italieni încercau să se furişeze din nou în rada portului Alexandria
pentru a repeta isprava din 19 decembrie '41, când găuriseră rău două cuirasate engleze. Dar vremea
isprăvilor cavalereşti apusese de mult. - Cică or să ne care cu tot ce are la îndemână amiralul, sughiţă
Barcelona, căutând verticala locului. N-o găsi şi atunci îşi continuă llbaţiunile întins pe o parte, până când
jăratecul focului îi aprinse tivul tunicii. Heide, care era la fel de beat, poate chiar mai beat decât
Barcelona, se simţi dator să stingă focul cu ceva. într-un gest reflex el îşi goli casca deasupra flăcărilor
mici. A trebuit să fac un salt şi să-l acopăr pe Barcelona cu propria mea pătură. în cască se găsea alcool
aproape pur,
care se aprinsese cu o bufnitură. Când îl despachetarăm pe Barcelona, scotea fum peste tot. Dar nu se
procopsise decât cu câteva băşici pe dosul palmelor. - Da, reluă Micuțul ideea adusă în discuţie de
Barcelona, eu unul am să trec Mediterana într-un butoi. E la fel de bun ca orice altceva. O să fie chiar
butoiul ăsta de basamac. Mercenarul şi Porta aduseră o şarjă nouă. Deşi era mai slabă decât primele,
efectul fu acelaşi. Barcelona adormi de-a bi- nelea. în întuneric, fumegând maiestuos, aducea cu un
vulcan după erupţie. Sforăitul completa de minune asemănarea. Mercenarul şi Heide deschiseră un
program de cântece şi marşuri. Cum era de aşteptat, se luară la hartă din pricina unui vers interpretabil. -
E un cântec al Legiunii, spuse mânios Mercenarul, şi blestemat să fiu dacă, atâta vreme cât o să-mi curgă
o picătură de sânge prin vine, o să las orice găină fricoasă să schimbe fie şi un cuvinţel în dânsul. - Găină
fricoasă? răcni Heide.
Cântă din nou strofa cu pricina, stâlcind de data asta absolut toate versurile. Cuţitele săriră singure din
teci. în jurul celor doi se formă imediat un cerc. - Şaija numărul cinci! trâmbiţă Moşul. Combatanţii se
potoliră ca prin farmec. Cuţitele trecură din nou la odihnă şi fură înlocuite cu căştile. Două zile mai târziu,
asudam în cutia strâmtă a unui submarin care alimentase la Homs şi avusese loc pentru încă şapte
persoane, cu condiţia să-şi aducă sandvişurile de-acasă. înainte de a ne îmbarca, Moşul şi Porta dăduseră
o fugă la Tripoli pentru a-l vedea pe locotenentul Leuwe. Se întorseseră cu veşti bune. Lui Leuwe n-aveau
să-i taie capul, însă urma să-şi petreacă următoarele două luni în spital. - Ceea ce, trase Moşul concluzia,
având în vedere câte surori îi dau târcoale, nici nu e chiar aşa de rău. Căpitanul Liepke ne puse în vedere
că nu tolerează nici cea mai mică abatere de la disciplină. - U-802 nu este un taxi, ne comunică el. Suntem
bucuroşi să ne punem la dispoziţia unor soldaţi curajoşi, care şi-au făcut datoria faţă de patrie, însă aştept
de la dumneavoastră acelaşi comportament ca al restului echipajului. - Am înţeles, domnule comandant,
exprimă Moşul acordul nostru. Vă asigur că dacă vreunul dintre camarazii mei vă va face probleme de
orice fel, îl vom închide pe ticălos într-unui din tuburile torpilelor. Nu voiam decât să dorm şi să mă
trezesc, după o traversare de patruzeci şi opt de ore, la Reggio di Calabria, portul nostru de destinaţie.
Atâtea zile şi nopţi fuseserăm mai înghesuiţi în Panzer, încât nu ne mai plângeam de confort. însă
necazurile începură să curgă chiar din primele ore.
Soneria alarmei ne azvârli din paturi, ca pe nişte orbeţi. Micuțul îmi ateriza în cap şi numai printr-un
miracol nu-mi frânse gâtul ca pe o surcică. - Ce staţie-i acilea? întrebă el mahmur. Lumina roşie se
aprindea intermitent, sporind zăpăceala din capetele noastre. Marinarii care nu se aflau în cart se repeziră
la posturi. Mi se păru ciudat că nimeni nu scotea un cuvânt. Luminile continuau să clipească, însă soneria
încetase să mai sune. Apoi vibraţia care dădea viaţă submersibilului, tremurul pereţilor încetară de
asemenea. Motoarele se opriseră. Ne cufundarăm într-o linişte nefirească. Moşul veni şi ne somă să ne
ţinem gura. Sonarul unui crucişător britanic, vânător de submarine, detectase zgomotul elicei noastre.
Dădea târcoale locului, încercând să ne doteze cu câteva găuri în plus şi să ne termine. - Asta-i culmea! se
scandaliza Porta în şoaptă. Navem mai multe drepturi decât peştii. Iarăşi ni se pune pumnul în gură. - Ce
treabă am eu cu răfuielile lor? îi ţinu Micuțul isonul. Eu mi-am pus pielea la sărat acolo, pe nisip. îi
explicarăm în cuvinte simple, ca pentru mintea lui, că orice strigăt, un strănut, un obiect scăpat pe jos, ne
poate fi fatal. Câinele turbat se învârtea în cercuri largi la suprafaţă. Căpitanul era unul dintre acei buldogi
căpoşi care o dată ce şi-au înhăţat prada nu-i mai dau drumul. Trecură aşa două ore. Dintr-o dată, spaţiul
mi se păru incredibil de mic, aşa de mic încât, dacă întindeam ambele mâini, puteam atinge pereţii. Era un
coşciug tot atât de bun ca un Panzer. Sudoarea mi se scurgea pe gene şi îmi picura apoi de-a lungul
obrajilor. - Sven, e-n regulă? îmi şopti Moşul. Am făcut semn cu capul că da. însă privirea îmi aluneca
într-un colt al cabinei echipajului. încercam să nu mă mai uit acolo, dar nu mă puteam împotrivi. Ochii
îmi
fugeau spre ungherul întunecat dintre peretele cabinei şi ultimul pat. în locul acela se afla cineva. Am
simţit din nou, aşa cum mi se întâmplase în Alexandria, o prezenţă străină. - E cineva acolo, am spus,
repetând vorbele de atunci. Temperatura începu să crească. Instalaţia de recirculare a aerului nu mai
funcţiona nici ea. în curând, atmosfera avea să devină irespirabilă. Dar dacă cei de la suprafaţă ne-ar fi
descoperit, atunci chiar că nu s-ar mai fi putut respira. Nici un om cu scaun la cap nu respiră apă.
Căpitanul crucişătorului îşi pierdu răbdarea şi ordonă lansarea unei serii de grenade antisubmarin. Trecură
chiar pe deasupra noastră, poate cu o abatere de câţiva metri. Am auzit zgomotul elicei crescând şi
descrescând. Butoaiele morţii fură lăsate să cadă în siajul navei, unul câte unul. Fuseseră reglate să
explodeze la o adâncime de şaizeci de metri. U-802 aştepta la nouăzeci. Apoi explodară. Un uriaş pumn
de apă lovi trupul fusiform al submarinului, răsucindu-l ca şi cum ar fi stors o rufă, dân- du-l de-a
berbeleacul. Am auzit fiecare nit mişcându-se şi nici unul nu părea să se simtă în largul său. Am auzit
fiecare punct de sudură fisurându-se. Sute de mii de tone de apă sărată pândeau momentul potrivit pentru
a se repezi asupra noastră ca să ne strivească. Peşti de tot felul au deschis boturile pofticioşi. în clipa
aceea am urlat cu toţii, căci oricum nu mai avea importantă. Dar când efectul exploziilor trecu şi băgarăm
de seamă că suntem încă întregi, ne cufundarăm din nou în muţenie. Vânătoarea continua. Căpitanul
englez sperase într-o lovitură norocoasă. întreg echipajul crucişătorului se adunase la babord şi la tribord,
ca la meci, aşteptând rezultatele. Priveau cu atenţie, căutând pete de ulei pe suprafaţa mării, resturi
împrăştiate de explozie. Comandantul Liepke se gândi să-i facă pe plac.
-Barthel, îi spuse ofiţerului mecanic, o porţie de ulei la masa numărul doi! Băieţi, aţi aruncat gunoiul
astăzi? Şeful mecanicilor eliberă în apa mării atâta ulei cât era nevoie pentru ca sus, la suprafaţă, privitorii
să parieze pe întrecute că submarinul a fost făcut ţăndări. O mulţime de fleacuri capabile să plutească fură
înghesuite într-unui din tuburile lanstorpile şi aruncate sub nasul englezului. Acum suprafaţa mării părea
locul unei catastrofe petrecute în ultimele cinci minute. Se dovedi însă că n-aveam de-a face cu nişte
novici.
-Domnule căpitan, spuse operatorul radio, englezii sunt tot acolo. Nu s-au lăsat păcăliţi. - Nu ştiu de ce
am senzaţia că vom fi obligaţi să ne spălăm pe urechi cu apă sărată, se plânse Porta pe un ton scăzut.
-Domnule căpitan, interveni din nou operatorul, sunt chiar deasupra noastră acum. Căpitanul Liepke
gândi contra cronometru. Cu ochii minţii am văzut grenadele sărind din locaşurile lor, rostogolindu-se în
timp ce se scufundau spre U-802. Nu mai era nici măcar o secundă de pierdut. Vremea discreţiei trecuse. -
Cu toată viteza înainte! zbieră Liepke. Submarinul se urni cu o smucitură, aruncându-ne dintr-un perete în
altul. Mi-am pierdut echilibrul şi m-am agăţat de unul dintre paturi. Heide îmi urmă exemplul, înjurând
îngrozitor. Fruntea îi era brăzdată de o tăietură adâncă, din care şiroia sângele. Am dat buzna afară din
cabina echipajului. Acum totul depindea de viteza fiecărui vas şi de şiretenia fiecărui căpitan. începurăm
un joc de-a şoarecele şi pisica. Căpitanul Liepke scufundă submarinul şi mai mult, sperând că marea ne va
ascunde defuria celor de pe crucişător. Presiunea punea la grea încercare blindajul peştelui nostru. Liepke
ordonă o serie de manevre complicate, viraje, accelerări şi opriri, încercând să iasă din bătaia sonarului. -
Lume rea! comentă Micuțul. Ce câştigă dacă ne fugăresc în halul ăsta? Moşule, ce zici, n-am putea să
ieşim la suprafaţă, să le tragem nişte şuturi în cur? Marinarii râseră. Căpitanul Liepke îl privi pe Micuţ pe
jumătate scandalizat, pe jumătate recunoscător. Nervii stăteau gata să plesnească, întinşi ca nişte corzi de
vioară. - Prea multă aglomeraţie aici, zbieră căpitanul. Locotenente, ia-i pe gură cască şi du-i în cabina
echipajului. Locotenentul Stein ne împinse pe toţi şapte pe culoarul îngust, spre încăperea strâmtăj>e care
de-abia o părăsisem. Câţiva marinari ni se alăturară. în faţa uşii rotunde, am şovăit di'n nou pentru câteva
clipe. Acolo se afla cineva care mă aştepta să intru. Apoi camarazii mei mă împinseră din spate. -
Domnule locotenent, întrebă Mercenarul, câte vase aţi dat la fund de la începutul campaniei? - Şapte sau
opt, spuse Stein, oprindu-se o clipă în pragul cabinei, înainte de a se întoarce în preajma căpitanului
Liepke. - Mereu v-aţi văitat că n-aveţi destulă apă, ne aminti Porta, de data asta o să beţi pe săturate. U-
802 aţinuse calea convoaielor aliate încă de pe vremea când ele erau aşteptate cu sufletul la gură de
generalul Wavell. Ieşeau la vânătoare câte patru sau cinci, în haită. Navigau în urma şirului de nave,
alegăndu-și prada cu grijă. Erau vremuri de glorie, când o torpilă sau două se dovedeau de ajuns.
Comandanţii se luau la întrecere şi se felicitau unii pe ceilalţi, în vreme ce zeci de oameni se înecau în
valuri de păcură. Vasele de escortă se repezeau pentru a-l pedepsi pe agresor, însă de cele mai multe ori nu
dădeau de el. în graba lor, treceau peste bărcile supravieţuitorilor, pentru că siguranţa convoiului era mai
importantă decât vieţile câtorva marinari. Se roteau în cercuri largi, lansând câteva grenade. Apoi îşi
reluau locurile în convoi. Scena se repeta după câteva ore. Acum venise rândul submersibilului să fie
vânat. Soarta ne prinsese sub pielea lui, ca pe nişte paraziţi pe cale de a fi exterminaţi. Căpitanul Liepke,
îngrijorat de consumul mare de combustibil, îşi conduse submarinul prin relieful fundului de mare,
încercând să se ascundă. Nu reuşi. Crucişătorul fu umbra noastră în următoarea oră. Grenadele explodau
tot mai aproa- pe. - Englezul ăsta are o datorie de plătit bunului nostru Liepke, gândi cu voce tare
Mercenarul. Maică-sa s-o fi găsit pe vreunul din vasele scufundate. Dar sarcasmul său nu reuşi să ne
pompeze sânge în vine. Ori de câte ori Liepke încerca să reia vechiul curs, vânătorul de submarine îi tăia
calea, obligându-l să vireze. Ori de câte ori fundul mării îl silea să se ridice, trecea pe lângă moarte. în
cele din urmă se produse nenorocirea. U-802 fu la un pas de a se împotmoli. O manevră disperată, în
ultima clipă, stopa maşina, o nouă serie de zgâlţâlell, panică. Elicea se poticni, cârma se deforma şi
submarinul deveni imposibil de manevrat. O linişte mormântală se aşternu la bord. Galben la faţă, Liepke
ceru adâncimea şi coordonatele. Apoi amuţi şi el. Submersibilul se aşezase pe nisipul fundului, la circa
şaizeci de metri de suprafaţă. Am auzit maşinile vânătorului trecând pe deasupra noastră, întorcându-se
apoi. Erau peste noi. Prima grenadă explodă prea devreme, după ce de-abia străpunsese suprafaţa apei, la
vreo douăzeci de metri adâncime. Cu toate acestea, am simţit şocul în mărul lui Adam şi în vezică. -
Luaţi-o de-acolo, am bolborosit, arătând cu degetul spre ungherul acela dintre peretele cabinei şi ultimul
pat, în care întunericul se coagula, căpătând consistentă, tentacule, prezentă. Camarazii mei mă priviră,
pământii de frică. Tentaculele căpătară degete la extremităţi, prezenta se mişcă imperceptibil spre mine,
poate un milimetru, poate doi, dar spre mine în mod special, cocoşată, hidoasă. - Luaţi-o de-aici, i-am
implorat din nou. Cea de a doua grenadă explodă la patruzeci de metri adâncime. Jumătate din oameni se
prăbuşiră cu palmele apăsate peste urechi, horcăind, dând din picioare. Raţiile de mâncare făcură cale
întoarsă dinspre stomac. U-802 ţipă şi el o dată cu noi. - Pleacă! am urlat, căutând să mă furişez pe sub
aripile de liliac pe care arătarea din faţa mea le ridicase deodată. Apoi am recunoscut-o Era din nou
Moartea. Ultima grenadă se scufunda leneşă spre noi, iar noi nu puteam face nimic altceva decât s-o
aşteptăm. Era la treizeci de metri de U-802, la douăzeci de metri, la zece. Pentru o clipă am crezut că e
defectă. în cele din urmă, atinse fundul la cincisprezece metri de noi şi facu explozie. Moartea îşi falfâi
aripile de liliac, le întinse spre mine, mă acoperi, ca şi cum mi-ar fi azvârlit peste cap o mantie. M-am
simţit pierdut şi protejat în acelaşi timp. După un moment, mă ridică de pe podea şi am început să dau din
picioare,, spânzurat, fară aer. î-am auzit pe ceilalţi strigându-mă, dar strigătele lor nu puteau obliga
Moartea să-mi dea drumul, nu mă puteau aduce înapoi, printre ei. Mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am
revenit, tentaculele încă mă imobilizau, dar degetele erau acum lichide. Am luat două înghiţituri de apă
sărată, după care am deschis în sfârşit ochii.. Eram tot în cabina echipajului. Explozia ultimei grenade ne
venise de hac. Supi"= unei presiuni formidabile, peretele me- talie al carcasei cedase între două
lonjeroane,
chiar deasupra chilei. Apa ţâşnea printre cele două margini ale îmbinăm unor panouri, măturând paturile
marinarilor, păturile, celelalte obiecte, dând oamenii de-a berbeleacul. Domnea un urlet general, care se
adăuga vuietului apei. - Trebuie să ieşim de-aici imediat! zbieră Julius Heide, închipuindu-şi probabil că
noi nu ne dădeam seama de asta. Dacă marginile panoului n-ar fi fost petrecute una peste, cealaltă, am fi
fost mor(i deja. Ucişi în mai puţin de o secundă, de un bolovan uriaş de apă. Dar chiar şi aşa, nu mai
aveam mult. Apa Tşi încorda forţele ca să ajungă la noi şi în curând avea să o facă. Am văzut marginile
metalice răsfrângându-se aidoma staniolului de pe ciocolată şi niturile sărind, unul câte unul. Nu mai era
nici o clipă de pierdut. - S-a înţepenit! ţipă Moşul, smucind fară succes mânerele uşii rotunde. Blestematul
de capac nu vrea să se deschidă! Micuțul îl dădu la o parte cu lopata braţului. Se opinti el însuşi în uriaşul
disc metalic, gros de două zeci de centimetri, l-am văzut venele de pe faţă umflându-se ca nişte funii
vinete, însă uşa rămase neclintită. Micuțul scăpă un vânt zgomotos şi se prăbuşi epuizat în apa care-i
ajungea până la genunchi. - Scoateţl-ne de-aici! strigă disperat unul dintre marinari în cornetul acustic.
Pentru Dumnezeu, scoateţi-ne de-aici! N-avea însă de unde şti dacă-l auzea cineva. Dincolo de uşa
cabinei echipajului pluteau poate deja cadavrele celorlalţi. Apa creştea din ce în ce mai repede. în curând
ne ajunse la brâu. - Aici! Prinde! Mercenarul Tşi croi drum printre noi şi îi aduse Micuțului o bucată de
ţeava pe care apa o smulsese dintr-un pat. O pe- trecură împreună printre spiţele radiale ale mecanismului
de închidere. Aveau o pârghie la care se opintiră icnind. - Grăbiţi-vă! îi implorară zece voci deodată.
Muşchii Micuțului erau gata să plesnească. Ţeava începu să se îndoaie, dar roata care acţiona zăvorul se
urni câţiva milimetri. însă nu mai era mult până când apa avea să o acopere. încă un efort. Ţeava cedă
deodată, forfecându-se. Micuțul şi Mercenarul căzură în apă, cu fata în jos. Când se ridicară, înjurând,
Moşul şi Porta deschideau deja uşa de acces în coridor. Răsună un urlet general de bucurie. Ne-am repezit
cu toţii dincolo, odată cu apa, căreia-i bararăm drumul de îndată, trântind capacul la loc. Submarinul se
înclinase uşor către cabina echipajului, care în curând avea să fie complet inundată. Traversarăm în fugă
culoarul. La capătul celălalt apa scursă nu ajunsese, din pricina pantei. încă un moment de panică, apoi cei
de dincolo, care nu-şi pierduseră capul, ne deschiseră uşa. Eram în siguranţă. Căpitanul Liepke ne ascultă
alb la faţă. Ascultă apoi raportul celorlalţi ofiţeri. într-un anume fel ne puteam considera norocoşi.
Grenada ar fi putut sparge sala maşinilor. O explozie nimicitoare ne-ar fi împrăştiat pe fundul mării. -
Domnule căpitan, spuse unul dintre ofiţeri, cârma nu este manevrabilă. Ar trebui... - Gura, locotenente! se
răsti Liepke la el. Ştiu foarte bine şi fară sfatul dumitale ce am de făcut. în el se dădea o luptă disperată.
După câteva secunde, în care privirile tuturor îl sfredeliră, raţiunea învinse. - Daţi drumul la pompe câtă
vreme mai funcţionează, hotărî căpitanul. Ieşim la suprafaţă. Un oftat de uşurare izbucni din toate
piepturile. Moartea prin înec nu-i face nimănui cu ochiul. Preferam să înfruntăm, pe drumul spre
suprafaţă, alte grenade de-ale
vânătorului englez şi, odată ieşiţi din adâncuri, mânia tunurilor şi mitralierelor sale. Dar nu mai puteam
aştepta pe fundul mării, sub milioane de tone de apă. Nu o astfel de moarte. - Patruzeci... treizeci...
douăzeci... se auzi glasul matelotu- lui care indica monoton adâncimea. Legănându-se rănit, U-802,
străpunse ultimele straturi lichide şi ieşi, în sfârşit, la suprafaţă. în vreme ce valurile băteau bordurile,
unul dintre ofiţeri deschise capacul tambuchiulul. Căpitanul urcă încet scara turelei. Noi ceilalţi îl
aşteptarăm în tăcere, privind în sus. Când deschise turela, o pată cenuşie ne arse ochii. Era cerul mohorât.
- Eu unul ies să fac o plimbare, hotărî Barcelona. - Vin cu tine, i-am zis. Locurile sunt pline de indivizi
dubioşi. Am ieşit cu toţii, în ordine şi ne-am înşirat pe puntea submarinului. Vânătorul britanic se învârtea
în jurul nostru, la circa cincizeci de metri distanţă. Era în bătaia tunului nostru. M-am rugat, privind ţevile
tunurilor de pe nava duşmană, ca nu cumva vreunui idiot de patriot german să-i vină ideea să tragă. Spre
cinstea noastră, nimeni nu luă nici o iniţiativă. Marea era destul de agitată. Valurile se spărgeau în etrava
submarinului, împroşcându-ne cu stropi reci şi spumă. Căpitanul Liepke ar fi vrut să ridice pavilionul,
însă ceilalţi membri ai echipajului se.temeau că orice gest în plus i-ar putea costa viaţa. Liepke îşi înghiţi
lacrimile şi se alinie în rând cu noi. - Ce spui, Moşule? se interesă Porta. De data asta am terminat-o cu
războiul, aşa-i? Moşul ridică din umeri. Important era că scăpaserăm cu viaţă. Deocamdată. - Pare-se c-au
să ne trimită în Canada, spuse Mercenarul.
- Canada? strigă Micuțul. Cum e acolo, frig sau cald? - Frig, îi răspunse Heide. Dar nu-ţi fie teamă.
In timp ce noi ăştilalţi o să tăiem câte o sută de copaci pe zi, pe tine te vor prăji la foc mic, laolaltă cu
purceii. Deodată ne-am dat seama că ceva nu este în regulă. Vânătorul de submarine se oprise la cincizeci
de metri şi ne privea prin ţevile negre ale tunurilor. Nimeni nu ne strigă prin portavoce. Nimeni nu ne
somă să coborâm bărcile la apă şi să ne apropiem. Am băgat de seamă că turelele s-au mişcat, căutând cea
mai bună poziţie de tragere. Nu erau obligaţi să ia prizonieri. Prizonierii înseamnă bătaie de cap în plus,
iar ei aveau de lucru cu convoiul pe care se grăbeau să-l ajungă din urmă. Mai mult, le şi tăcuserăm
mizerii în ultimele ore, fiindcă nu ne lăsaserăm înecaţi din prima lovitură. Iar un submarin nemţesc era, în
ochii tuturor, un soi de rechin însetat de sânge, care nu merită altceva decât să-i despici burta şi să-l cauţi
prin măruntaie. Ne-am clătinat cu toţii, bătuţi de vântul groazei, aşteptând din clipă în clipă ploaia de
obuze. Apoi se auzi un zgomot, un vuiet care creştea constant. La orizont, sub plafonul coborât al norilor
se iviră siluetele pe care le cunoşteam prea bine. - Luftwaffe, spuse liniştit Mercenarul.
- EPILOG Ultimul miraj
- Aşteptam, cu ochii lipiţi de linia orizontului. Un orizont mereu în mişcare. Nisipul venea şi se
ducea, fără contenire, o dată cu clipele, cu orele, cu zilele. Din cauza lui, ochii ni se înroşeau şi ne usturau
al dracului. Nu există leac împotriva usturimilor, decât poate dacă stai cu ochii închişi. De aceea credem
că morţii prea puţin se sinchisesc de nisipul deşertului.
Aşteptam ca la orizont să se ivească inamicul. Moşul, Porta, Mercenarul, Micuțul, Heide, Barcelona şi cu
mine. încărcătoarele erau pline cu trasoare. Grenadele fuseseră verificate încă de cu seară. Ascuţiserăm
lamele cuţitelor ore în şir, pe piatră, atât de tare încât puteai să te tai numai privindu-le. în spatele nostru,
tunarii aşteptau şi ei numai un semn pentru a dezlănţui asupra duşmanilor o ploaie de foc. Iar ei întârziau
să apară. Peste zi, cu creierul lichefiat de căldură, încercând să alungăm gustul amar din gură cu o
înghiţitură de apă clocită, cădeam pradă mirajelor. Prin lentila tremurătoare a aerului încins ni se părea că
vedem apropi- indu-se tancuri, camioane, oameni. Inimile ne tresăreau de bucurie. Apoi ei dispăreau unul
câte unul. - Nu mai vine nimeni, decretă Micuțul scârbit. Ne-au uitat aici cu toţii. Cu toate că de obicei nu
puneam prea mare preţ pe profeţiile sale, de data aceasta eram înclinaţi să-i dăm dreptate. Aşteptam,
aşteptam mereu. Ne contopeam, după o vreme, cu dunele, cu hamada, transformându-ne în bolovani cu
formă de oameni. Şerpii deşertului intrau şi ieşeau prin nările, urechile şi gurile noastre. Vântul săpa
riduri noi pe chipurile şi aşa brăzdate, soarele albea firele de păr şi lustruia oasele. Nu mai venea nimeni.
Şi apoi, într-o zi, cineva scoase un ţipăt. O pată se mişca la orizont, crescând cu fiecare minut. Degetele se
încordară pe trăgaci, ochii se înţepeniră în cotare. Respiraţiile se opriră, gata să izbucnească după prima
salvă nimicitoare. Dar nu. Nu erau ei. Era caravana lui Selim, aceea pe care o crezuserăm pierdută fără
speranţă, caravana Lei lei, frumoasa de paisprezece ani, promisă feciorului de paşă şi a lui Omar, cel
alungat pentru că ucisese o fiinţă sub rangul lui. Era şirul nesfârşit al cămilelor, apatice, atemporale.
Treceau printre rândurile noastre, încet, cu pas lent, şi dacă ne-am fi repezit să le aţinem calea, ar fi trecut
prin trupuri ca şi cum am fi fost alcătuiţi din elemente diferite, aer şi foc. Ne vorbeam însă numai din ochi
şi ne înţelegeam îndată, adăugând doar din când în când un gest esenţial. - Unde este Leila, Selim? Ai
lăsat-o feciorului de paşă din Beni Mazar? Sunt fericiţi ei doi, Selim? Şi Selim trecu mai departe, cu ochii
umbriţi de gânduri. în barba lui albită stăpânea un tremur bătrânicios. - Leila s-a dus, Leila s-a prăpădit.
Hamsinul, respiraţia deşertului, venind dinspre Egipt, a îngropat-o sub nisip. Fetiţa mea e sub copitele
cămilelor. Leila cea cu chipul străveziu şi buzele roşii. Leila a cărei a doua religie erau cărţile. Prinţ şi
cerşetor, Richard al lll-lea, Faust. La lllah lila Allah. Nu există alt Dumnezeu, în afară de Dumnezeu
unicul. - Şi Omar, Selim? Ce s-a ales de nefericitul Omar? - Pierdut şi el. Rătăcit în oceanul de dune, nu a
mai ajuns niciodată acolo unde voia să ajungă. - Dar chipurile din jurul tău sunt necunoscute, Selim. Unde
sunt oamenii cu care porniseşi din Alexandria? Selim aşteptă răbdător ca dromaderul pe cocoaşa căruia se
menţinea în echilibru să-şi reia mersul legănat. Mă salută ducând mâna dreaptă la frunte şi la inimă. -
Oamenii sunt ca firele de nisip. Prea mărunţi, prea lipsiţi de importanţă. Trebuie un pumn de nisip ca să
însemne ceva. Ştiu şi eu ce s-a ales de oamenii aceia? Singurul lucru care
are însemnătate e caravana. Selim se pierdu dincolo de dune. Rămâneam, în urma Iul, ca să-l aşteptăm pe
ceilalţi, pe cei care ne aduceau moartea, sau care veneau să şi-o găsească pe a lor. Deşi
aşteptaserăm oreu zile şi nopţi, părea că aşteptarea e de abia la început. în cele din urmă se apropiau
tancuri, camioane, oameni. Dar când soarele îşi schimba poziţia, ei dispăreau. - Feldmareşalul Rommel ne
transmite salutări, spuse Porta urmărind, cu palma streaşină, un avion de observaţie care evolua la foarte
mare înălţime. Ieşi din tranşee, abandonând puşca mitralieră, casca, raniţa şi începu să strige, agităndu-şi
braţele. Am încercat zadarnic să-l aducem înapoi. - Lăsaţi-I în pace, zise Moşul. A trecut prea multă
vreme de când nu i-a mai şuierat un glonţ pe la ureche. - Cât mai e până la masa de prânz? întrebă
Micuțul.