ANTIBIOTICE BETA-LACTAMICE
Posologia - t 1/2 scurt impune pentru obţinerea unui nivel eficient administrarea dozei
repartizată în 4-6 prize. În funcţie de sensibilitatea germenilor există mai multe tipuri de
doze:
Rareori poate apare nefrotoxicitate, după perfuzii cu doze foarte mari. Principala
reacţie adversă la penicilina G rămâne alergia, manifestată fie sub forma reacţiei imediate
(şoc anafilactic, urticarie, edem angioneurotic) sau tardive cu febră, simptome ale bolii
serului, erupţii de diferite tipuri.
PENICILINE SEMISINTETICE
Ampicilina este stabilă în mediu acid, putându-se da şi oral. Nu este rezistentă la
penicilinază. Acţionează asupra germenilor sensibili la penicilina G, streptococul viridans
şi enterococii fiind chiar mai sensibili; este activă şi faţă de bacili Gram negativi ca: H.
influenzae, E.coli, Proteus mirabilis, Salmonella, Shigella. Se leagă puţin de proteina
plasmatică, forma circulantă liberă difuzând bine în ţesuturi. T1/2 este mai lung: 60-90'.
Se elimină mai ales sub formă activă pe cale renală, însă cantităţi apreciabile trec şi în
bilă. Este indicată în infecţii respiratorii şi meningeale cu Haemophylus influenzae, în
tusea convulsivă, endocardite, infecţii biliare şi urinare, salmoneloză, febră tifoidă,
dizenterie. Doza uzuală la adult este de 2-4 g/zi, oral sau i.m. la 6 ore; în infecţii severe se
administrează i.m., i.v lent sau în perfuzii 4-12 g/zi, în 4 prize. În meningite poate fi
injectată intrarahidian.
CEFALOSPORINELE
Cefalosporinele din generaţia a II-a au spectru ceva mai larg, cuprinzând şi unele
specii de Proteus indol pozitiv, Providencia şi Bacteroides fragilis
Cefoxitina are efect marcat pe bacili anaerobi Gram negativ - Bacteroides fragilis,
folosindu-se în peritonite, infecţii ginecologice în doză de 1 g odată de 4 ori pe zi
Generaţia a III-a cuprinde antibiotice mai active faţă da bacilii Gram negativ,
inclusiv Pseudomonas aeruginosa, având o difuzibilitate bună în l.c.r. Trebuie folosite cu
mult discernământ, fiind antibiotice cu indicaţii restrânse şi foarte scumpe. Sunt indicate
în cazuri selecţionate de septicemie, meningite cu bacili Gram negativ, infecţii
ginecologice – avort septic, infecţii nosocomiale (intraspitaliceşti).
LINCOSAMIDE
OXAZOLIDINONE
AMINOGLICOZIDELE
Din generaţia a 3-a fac parte amikacina şi netilmicina, pentru care rezistenţa
microbiană este mai puţin importantă şi toxicitatea mai mică.
Au caracter bazic, fiind hidrosolubile nu se absorb din tubul digestiv. Pot fi însă folosite
în infecţii intestinale.
Pentru efecte sistemice se administrează parenteral, i.m sau i.v. Difuzează numai în
lichidul extracelular, nu intră în celule, nici la nivelul l.c.r. sau S.N.C. În meningite
administrarea se face intrarahidian. Nu se descompun în organism.
Eliminarea se face sub formă activă, prin filtrare glomerulară. Când filtrarea
glomerulară scade, timpul de înjumătăţire se prelungeşte; de aceea, în insuficienţa renală, este
necesară reducerea dozelor pentru a se evita fenomenele de intoxicaţie.
Kanamicina este mai toxică decât streptomicina, se administrează mai rar pe cale
sistemică. Este indicată în caz de rezistenţă la streptomicină, în infecţii grave cu germeni
gram negativi. În infecţii stafilococice se asociază cu oxacilina. Se poate administra uneori
oral la copii în enterocolite. Se poate aplica şi local sub formă de unguente.
TETRACICLINELE
Spectrul este foarte larg cuprinzând coci, bacili gram pozitiv, gram negativ; vibrionul
holeric; ricketsii; mycoplasme, Chlamydia trachomatis; spirochete, protozoare (Entamoeba
hystolitica, Trichomonas vaginalis), oxiuri. Este indicată în infecţii puţin sensibile sau
insensibile la alte antibiotice: tifosul exantematic, holeră, psitacoză, pneumonie cu
micoplasme, trahom, pestă, leptospiroză. Se asociază cu streptomicina în bruceloză, pestă şi
cu sulfamide în trahom.
CLORAMFENICOLUL
Un antibiotic cu spectru larg obţinut în prezent prin sinteză. Cu toate că prezintă multe
aspecte utile terapeutice, este considerat un antibiotic de rezervă datorită toxicităţii sale mari.
Caracteristicile farmacocinetice sunt foarte avantajoase. Se absoarbe rapid din intestin în
proporţie de 90%, difuzează bine în majoritatea ţesuturilor, pătrunde şi intracelular, precum şi
în l.c.r. şi nevrax, realizând concentraţii în l.c.r de 50% din concentraţia plasmatică, iar în
cazul inflamaţiilor meningeene concentraţiile din l.c.r. sunt egale cu cele sangvine. Se
inactivează complet la nivelul ficatului prin glucuronoconjugare. Se elimină renal, biliar sub
formă inactivă. Acţiunea bacteriostatică de datoreşte inhibării sintezei proteice bacteriene,
fixându-se la nivelul subunităţii ribozomale 50S, oprind formarea lanţurilor peptidice.
Se foloseşte limitat datorită toxicităţii. Reacţia adversă cea mai gravă este inhibarea
hematopoezei. Aceasta poate fi de natură toxică, fiind datorată unei inhibări a încorporării Fe,
apare în cursul administrării, e dependentă de doză şi de regulă reversibilă la încetarea
tratamentului. De aceea, doza totală pe cură este limitată la 25 g la adult şi 700 mg/kgc la
copii. După 5-6 zile de tratament se face o hemogramă. Mai periculoasă e inhibiţia medulară
marcată, de obicei ireversibilă, ce apare după un timp de latenţă de câteva săptămâni sau luni
de la încetarea tratamentului: anemie aplastică, leucopenie, trombocitopenie sau pancitopenie,
prin mecanism idiosincrazic.
Tulburările digestive ce constau în greaţă, anorexie, vărsături, colici, diaree sunt mai
reduse decât la tetraciclină. Mai grave sunt tulburările produse prin dismicrobism - candidoza
localizată sau generalizată. La nou născuţi apare un accident toxic grav, cunoscut sub numele
de "sindrom cenuşiu". El se datorează insuficienţei hepatice funcţionale care duce la
metabolizarea deficitară a cloramfenicolului, cu acumulare de metaboliţi toxici şi se
manifestă prin hipotermie, hipotonie musculară, tulburări ale circulaţiei periferice, colaps,
tulburări respiratorii, tulburări digestive, colorarea în cenuşiu a tegumentului. Moartea poate
surveni în decurs de 24 de ore de la apariţia primelor simptome dacă tratamentul nu se
întrerupe imediat. Cloramfenicolul scade sinteza proteică şi la nivelul organismului gazdă, la
nivelul enzimelor microzomale hepatice, având un efect inhibitor enzimatic, şi astfel creşte
nivelul plasmatic al anticoagulantelor, antiepilepticelor, sulfamidelor. Se dă obişnuit oral, în
doză de 1,5 - 3 g pe zi, la 6 ore. Preparatul injectabil se administrează i.m sau i.v în infecţii
severe când administrarea orală nu este posibilă (stări comatoase, vărsături incoercibile).
Există şi colir 1%
ANTIBIOTICE POLIPEPTIDICE
Sunt un grup de antibiotice înrudite structural, elaborate prin sinteză bacteriană. Sunt
neuro - şi nefrotoxice.
Polimixinele sunt mai multe dintre care mai importante sunt Polimixina B şi E. Ca
mecanism de acţiune lizează membrana citoplasmatică a celulei bacteriene, având efect
bactericid. Molecula antibioticului are o extremitate cu caracter lipofil şi alta cu caracter
hidrofil şi se orientează transversal cu extremitatea lipofilă spre interior şi cu cea hidrofilă
spre exterior, dislocând straturile proteice din structura membranei proteice şi determinând
ruperea sa, cu pierderea de metaboliţi esenţiali şi moartea celulei
Polimixina E sau Colistin (Colimicin) se absoarbe foarte puţin din tubul digestiv, fiind
un compus bazic. Se elimină pe cale renală, fiind eficace în infecţiile urinare. Nu pătrunde în
l.c.r. nici la administrare parenterală, de aceea în meningite se dă intrarahidian. Se foloseşte
pe cale orală în infecţii intestinale, enterocolite, dizenterie și pe cale parenterală pentru
infecții sistemice.Are o toxicitate mai mică decât polimixina B, dar nu se asociază cu alte
medicamente nefrotoxice, ca aminoglicozidele. Nu se asociază cu curarizantele, deoarece
interferă cu transmisia neuromusculară şi acest efect advers nu poate fi combătut cu
neostigmină, ci doar cu ioni de calciu. Alte antibiotice polipeptidice sunt capreomicina şi
viomicina folosite în tratamentul tuberculozei.