Sunteți pe pagina 1din 29

Arhitectură gotică

Catedrala din Reims

Arhitectura gotică reprezintă unul din stilurile arhitecturale asociate cu catedralele, precum
și cu alte biserici din aproape toată Europa în timpul perioadei medievale, începând cu secolul
al XII-lea și încheind cu anii 1500. Ca o situare mai exactă în timp și spațiu, cele mai
importante opere arhitecturale gotice acoperă perioada 1140 - 1500, fiind construite din
România până în Portugalia și din Slovenia până în Norvegia, Suedia și Finlanda. A fost
precedată de arhitectura romanică și a fost succedată de arhitectura renascentistă, o
transformare a stilului romanic, odată cu Renașterea, începută în Florența secolului al XV-lea.

Exemple de arhitectură gotică

Două dintre elementele caracteristice ale arhitecturii gotice sunt bolta în arc frânt, sau ogiva,
care este de fapt o intersecție longitudinală a doua bolte clasice ale stilului romanic, și arcul de
susținere al ogivei, așa numitul arc butant. Un al treilea element definitoriu, care apare la
multe clădiri gotice, nefiind însă omniprezent, este rozeta, prezentă atât în basoreliefuri cât și
în alte forme ornamentale.
Stilul gotic este o transformare a stilului romanic, apărut din necesitatea de da o altă
dimensiune verticală clădirilor. Goticul flamboaiant, adică goticul târziu, a fost faza de
apogeu artistic a goticului care s-a remarcat prin exagerarea abundenței detaliilor, în parte
pentru a diminua greutatea pe care clădirile gotice o impuneau, respectiv pentru a încerca o
salvare a stilului.

În Anglia, la începutul secolului al 19-lea, goticul cunoaște o re-evaluare și o nouă


recunoaștere, de fapt o "renaștere" denumită gotic renăscut (conform termenului original
folosit în engleză, Gothic Revival architecture) sau neo-gotic, producând clădiri memorabile,
dintre care Palatul Westminster, care a fost total refăcut după devastatorul incendiu din 1834,
este un exemplu memorabil de gothic revival. Mai târziu, la sfârșitul aceluiași secol și
începutul secolului 20, arhitectura gotică are o ultimă "tresărire de orgoliu", producând opere
durabile, în stilul numit deja atunci neo-gotic, în locuri foarte diferite ale lumii, așa cum ar fi
Canada, Filipine, Germania, India, Norvegia, România, Statele Unite ale Americii și Ungaria.

Origine

Catedrala din Coutance, Franţa

Stilul care ulterior avea să aibă identitatea definitorie sub numele de gotic, originase odată cu
construcția numită Saint Denis Basilica, biserica abației bisericii din Saint-Denis, din
apropierea Parisului, caz în care a exemplificat viziunea arhitecturală a Abatelui Suger. Suger
a dorit să creeze o reprezentare fizică a sfântului Ierusalim printr-o clădire de o verticalitate și
liniaritate impunătoare. Asfel, fațada bazilicii a fost designată efectiv de Suger, în timp ce
nava a fost adăugat sute de ani mai târziu.

Către mijlocul secolului al XII-lea, în plină epocă de dominație a romanicului, își face apariția
un nou stil în arhitectură. Numele i-a fost dat de oamenii veacului al XVII-lea, care
disprețuiau această artă, văzută ca o artă "barbară", "gotică" de la numele celor mai cunoscuți
"barbari" ai sfîrșitului antichității.În realitate, arta gotică a dat Europei capodopere
comparabile cu cele mai mari creații ale geniului uman. Monumentele romanice le păreau
arhitecților secolului al XII-lea greoaie, masive și întunecate, datorită ferestrelor puține și
înguste. Arhitecții goticului au revoluționat viziunea spațială romanicului prin două invenții:
ogiva și arcul de susținere (arc boutant).Bolta semicirculară este înlocuită cu o boltă în formă
de arc de cerc frînt, sau ogiva, la care presiunea verticală este mult mai redusă.Meșterii înălțau
pe patru coloane, dispuse in plan pătrat, câte două perechi de arcuri în ogivă; fiecare arc este
susținut de două coloane diagonal opuse.Prin multiplicarea acestor grupuri de arcuri se putea
obține o construcție foarte solidă, capabilă să susțină, prin încrucisarea de ogive, bolta
edificiului, oricare ar fi dimensiunile ei. Arcurile de susținere, cealalta invenție, sprijină, din
exterior, peretii înalți ai navei centrale, alături de contraforturi, pentru a contrabalansa
presiunea laterală a bolților. Aceste soluții au îngăduit o nouă organizare a spațiului bisericii,
în care planul cu o navă este cel mai raspandit. Una dintre gloriile catedralelor gotice este
turnul de înălțime amețitoare, al cărui varf împunge bolta cerească. Multe catedrale aveau mai
multe turnuri, dar unele dintre ele au rămas neterminate din lipsă de fonduri, cum ar fi în
Belgia catedrala din Anvers.Primele catedrale gotice au apărut în inima Franței, pe domeniul
regal. Cea dintâi este biserica abațială de la Saint-Denis din Paris, inălțată în deceniile 4-5 ale
secolului al XII-lea, sub îndrumarea abatelui Suger, sfetnicul regelui Ludovic al VI-lea. Au
urmat, intre 1150 si 1250, patru catedrale celebre ale goticului francez. Prima este Notre-
Dame de Paris, în a doua jumătate a veacului al XII-lea, cu cinci nave si o fațadă
admirabilă.Întregul ansamblu degajă echilibru și armonie. A doua este catedrala din Chartres,
cu două turnuri inegale. Catedrala din Amiens este cel mai mare monument gotic din
Franta.În sfârșit, cea mai frumoasă rămâne catedrala din Reims, comparată cu Partenonul, loc
de încoronare a regilor Franței. În Germania, goticul pătrunde mai tarziu, influențat de
monumentele franceze. Cele mai cunoscute opere gotice sunt:domurile din Koln, Nurnberg si
Bamberg. Caracteristica edificiilor germane este planul "bisericii-hală", cu trei nave de
înălțimi egale.În Anglia, trăsătura monumentelor gotice este masivitatea lor, necunoscută pe
continent.Principalele edificii gotice de aici sunt catedralele din: Canterbury, Wells, Lincoln
și Salisbury.Și Spania stă sub influența goticului francez, adus de pelerinii sositi în Peninsula
Iberică de dincolo de Munții Pirinei.Caracteristicile acestui stil apar mai ales la catedralele din
Burgos si Toledo.În sfârșit,Italia rămâne refractară inovațiilor gotice,datorită puternicei
rezistențe a influențtelor bizantine. Cel mai reprezentativ monument gotic din Peninsula
Italică este domul din Milano,înălțat pe parcursul a cinci secole,al doilea mare monument
religios din lumea creștină, dupa catedrala Sf. Petru din Roma.În schimb, Italia, mai mult
decat orice altă țară europeană, a dat admirabile monumente gotice în arhitectura civilă.Zeci
de palate comunale din orașele italiene preiau elementele stilului, ce le oferă eleganță și
armonie.Printre cele mai faimoase edificii civile se număra Palatul Dogilor din Veneția și
admirabila "Casa de aur" (Ca d'Oro) aflată în aceeași cetate din lagună.
Arhitectură barocă

Biserica Sant'Ivo alla Sapienza din Roma, în stil baroc

Arhitectura barocă este un stil arhitectural predominant al secolelor al XVII-lea și al XVIII-


lea, a derivat din renașterea manieristă și a evoluat ulterior în rococo, având o ultimă
"zvâcnire" de orgoliu ca neo-baroc, înainte ca neoclasicismul să îl eclipseze aproape în
totalitate. A mai cunoscut o renaștere târzie, la sfârșitul secolului al XIX-lea în Banat,
Transilvania și Rusia.

Teatral și exuberant, barocul a exprimat triumful statului și al bisericii, dar și al burgheziei


seculare. Formele convexe și concave, iluziile optice, elipse intersectate în planuri care erau
de cele mai multe ori extensii ale tipului centralizat, geometrii complicate și relații între
volume de tipuri și mărimi diferite, exagerare emfatică, culori îndraznețe și multă retorică
arhitecturală și simbolică sunt caracteristicile stilului baroc.

[modifică] Precursori și caracteristici ale barocului


Ultimele opere din Roma ale lui Michelangelo pot fi considerate precursoare ale arhitecturii
baroce, deoarece design-ul Bazilicii Sfântul Petru atinge o unitate colosală, nemaiîntalnită
până la acea vreme. Elevul lui, Giacomo della Porta, a continuat lucrarea la Roma, în special
la fațada bisericii iezuite Il Gesu, care a condus la cea mai importantă fațadă de biserică a
barocului timpuriu, Santa Suzana a lui Carlo Maderno. În secolul al XVII-lea, stilul baroc s-a
răspândit în Europa și America Latină, unde a fost promovat de iezuiți.
Cele mai importante caracteristici ale arhitecturii baroce sunt:

• înlocuirea navelor lungi și înguste cu formele largi și ocazional circulare, eliptice sau
curbilinii;
• folosirea într-un mod impresionant a luminii, fie printr-un contrast puternic dintre
lumină și umbră sau efecte de clar-obscur, fie prin utilizarea uniformă a luminii cu
ajutorul a multiple deschideri și numeroase ferestre;
• folosirea opulentă a ornamentelor, realizată în special din tencuială de stuc, marmură
sau imitație de marmură;
• decorarea cu fresce uriașe a tavanelor, dar și a pereților sau a locurilor "tradițional"
lăsate neornamentate;
• punerea în evidență a fațadelor printr-o una sau mai multe proeminențe aranjate
simetric sau relativ simetric față de o axă verticală centrală a clădirii;
• utilizarea interiorului în scopul prezentării picturii și sculpturii, în special în barocul
târziu, așa numitul "interior carcasă";
• utilizarea pe scară largă a diferite efecte iluzorii, așa cum sunt trompe l'oeil, respectiv
folosirea frecventă a amestecului dintre pictură și arhitectură;
• prezența coifurilor de biserici în formă de bulb de ceapă în varietățile barocului
bavarez, ceh, polonez și ucrainean etc.

[modifică] Barocul în Roma și sudul Italiei


Arhitectura religioasă a perioadei Baroce a început prin modelul bazilicii cu cupolă și naos în
formă de cruce. Printre primele structuri din Roma care s-au desprins de convențiile
manieriste, exemplificate prin Il Gesù, se numără și biserica Santa Susanna, proiectată de
Carlo Maderno și construită între anii 1597-1603. Ritmul dinamic al coloanelor și pilaștrilor,
masa centrală și decorațiunile condensate și proeminente adaugă complexitate structurii.
Există un joc cu regulile design-ului clasic, dar se păstrează rigoarea.

Același accent pe plasticitate, continuitate și efecte impresionante este evident și în opera lui
Pietro da Cortona, ilustrată de bisericile San Luca e Santa Martina (1635) și Santa Maria
della Pace (1656). Cea din urmă, cu aripile concave separate, pentru a simula un decor teatral,
înaintează spre o mică piațetă din fața ei. Alte ansambluri din Roma sunt de asemenea
scăldate într-un caracter teatral, dominând împrejurimile orașului ca un decor. Piața Sfântul
Petru, cu forma ei trapezoidală, este probabil cel mai bun exemplu al acestei abordări, fiind
calificată ca o capodoperă a teatrului Baroc. Forma pieței este dată de două colonade,
proiectate de Gian Lorenzo Bernini (Napoli 1598 - Roma 1680), la o scară colosală, fară
precedent, pentru a inspira respect. Proiectul preferat de Bernini a fost ovalul policrom al
bisericii Sant'Andrea al Quirinale (1658), care prin altarul semeț și domul plutitor furnizează
o mostră a noii arhitecturi. Ideea sa de reședință urbană barocă este reprezentată de Palazzo
Barberini (1629) si Palazzo Chigi-Odescalchi (1664), ambele din Roma.

Principalul rival al lui Bernini din capitala papală a fost Francesco Borromini, ale cărui
proiecte se abat de la compoziția comună a lumii antice și chiar mai puternic de la cea a
Renașterii. Proclamat de generațiile următoare un revoluționar al arhitecturii, Borromini
dezaproba abordarea antropomorfică a arhitecturii secolului al XVI-lea, bazându-și proiectele
pe figuri geometrice complexe (module). Spațiul arhitectural creat de Borromini se dilată și se
contractă după nevoie, demonstrând o afinitate pentru stilul târziu al lui Michelangelo. Opera
sa reprezentativă este minuscula biserică San Carlo alle Quattro Fontane (1638-41),
remarcată prin planul oval ondulat și ritmurile complexe convex-concav. Sant'Ivo alla
Sapienza (1642-60), o creație mai târzie, etalează aceeași inventivitate jucăușa și antipatie față
de suprafețele plate, exemplificat prin lanternoul în formă de spirală al domului.

După moartea lui Bernini (1680), Carlo Fontana a devenit cel mai de vază arhitect din Roma.
Stilul său timpuriu este exemplificat de fațada ușor concavă a bisericii San Marcello al Corso
(1682-63). Abordarea solemnă a lui Fontana, deși lipsită de inventivitatea uimitoare a
predecesorilor din Roma, a exercitat o influență substanțială asupra arhitecturii baroce și prin
însemnările prolifice și prin arhitecții pe care îi îndrumase care au răspândit idiomurile Baroce
în Europa secolului al XVIII-lea. În acest secol capitala europeană a arhitecturii s-a mutat de
la Roma la Paris. Stilul Rococo, care a înflorit în Roma după anii 1720, a fost influențat
profund de ideiile lui Borromini. Cei mai talentați arhitecți ai Romei - Francesco de Sanctis
(Spanish Steps, 1723) și Filippo Raguzzini (Piazza Sant'Ignazio, 1727) - au avut o slabă
influență în afara țării lor, la fel ca reprezentanții barocului sicilian, inclusiv Giovanni Battista
Vaccarini, Andrea Palma și Giuseppe Venanzio Marvuglia.

Ultima etapă a arhitecturii baroce în Italia este exemplificată de Palatul Caserta, al lui Luigi
Vanvitelli, considerată drept cea mai mare clădire construită în secolul al XVIII-lea în Europa.
Urmând modelele contemporane din Franța și Spania, palatul este într-o relație strânsă cu
peisajul. La Napoli și la Caserta, Vanvitelli se conformează stilului clasic sobru,
concentrându-se simultan asupra esteticii și structurii, stil care va face o tranziție ușoară spre
Neoclasicism.

[modifică] Barocul în nordul Italiei


Monarhii din casa de Savoy erau foarte receptivi la noul stil. Aceștia au angajat trei arhitecți
faimoși — Guarino Guarini, Filippo Juvarra și Bernardo Vittone — pentru a le ilustra
grandioasele ambiții politice și proaspăt dobânditul statut regal.

Guarini era un călugăr peripatetic care a combinat concepții multiple (inclusiv ale arhitecturii
gotice) pentru a crea structuri neregulate remarcabile prin coloanele ovale și fațadele
neconvenționale. Plecând de la descoperirile geometriei și stereotomiei contemporane,
Guarini a elaborat conceptul de architectura obliqua, care se apropie de cutezanța teoretică și
structurală a stilului lui Borromini. Palatul Carignano (1679), proiectat de Guarini, este
probabil cea mai încărcată aplicare a Barocului în designul unei case particulare.

Stilul Rococo a fost anticipat de arhitectul Juvarra prin detaliile lipsite de greutate și
perspectivele delicate. Deși creația sa nu se limitează la orașul Torino, cele mai uluitoare
proiecte ale lui Juvarra au fost concepute pentru Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei.
Impactul vizual al Basilicii di Superga (1717) provine din linia plutitoare a acoperișului și a
amplasării ingenioase pe un deal deasupra orașului Torino. La castelul de vânătoare Stupinigi
(1729) peisajul rustic încuraja o articulare mai liberă a formei arhitecturale. Ultimele lucrări
din cariera scurtă, dar plină de evenimente, a lui Juvarra au fost palatele regale de la Aranjuez
și La Granja.

Dintre cei influentați de Juvara și Guarini cel mai important a fost Bernardo Vittone. Acest
arhitect din regiunea Piemonte rămâne cunoscut pentru bisericile Rococo flamboiante, cu
detalii delicate și plane cu patru lobi.

[modifică] Barocul în Franța


Panoramă verticală a Capelei Regale de la Palatul Versailles.

Centrul arhitecturii seculare baroce a fost Franța, unde modelul palatului cu trei aripi a fost
stabilit ca soluție canoică la începutul secolului al XVI-lea. Palatul Luxembourg (1615-1620)
al lui Salomon de Brosse a determinat direcția sobră și clasicizantă a barocului francez. Pentru
prima oară, corpurile logiilor au fost considerate ca parte reprezentativă a unei clădiri, în timp
ce aripile laterale au fost tratate cu inferioritate ierarhică. Turnul medieval a fost înlocuit
complet de proeminența centrală a unui portal.

Amestecul de elemente tradiționale franceze cu cele de stil italian ale lui de Brosse au
caracterizat stilul Louis al XIII-lea. Probabil că cel care a exprimat cel mai bine noua manieră
a fost François Mansart, un perfecționist neobosit, care se consideră a fi cel care a introdus în
întregime barocul in Franța. În proiectul său pentru Maison-Laffitte (1642), Mansart a reușit
să împace concepțiile academice și baroce, demonstrând totodată și respect pentru
manierismul gotic francez moștenit.

Maison-Laffitte ilustrează continua tranziție de la castelul post-medieval al secolului al XVI-


lea la vila-casă de vacanță a secolului XVIII. Structura este simetrică, cu ordine diferite
aplicate pe fiecare etaj, în general în forma pilaștrilor. Frontispiciul, acoperit cu un acoperiș
înalt, are o plasticitate remarcabilă, tot ansamblu se poate citi astfel ca un întreg tri-
dimensional. Întreaga structură este lipsită de efectul decorațiilor excesive, atât de tipic Romei
contemporane. Influența barocului italian este redusă în domeniul ornamentației decorative.

Următorul pas în dezvoltarea arhitecturii rezidențiale în Euroapa a implicat integrarea


grădinilor în compozițiile palatelor, așa cum este la Vaux-le-Vicomte (1656-1661), unde
arhitectul Louis Le Vau, designer-ul Chales Le Brun și grădinarul André Le Nôtre s-au
completat unul pe celălalt. De la principala cornișă la plinta joasă, palatul miniatural este
îmbrăcat în așa numitul "ordin colosal", care face ca structura să pară mai impresionantă decât
Maison-Laffitte și alte palate recente. Colaborarea creativă dintre Le Vau și Le Nôtre a marcat
începutul "Manierei Magnifice" care permitea extinderea aritecturii baroce în afara pereților
palatului și transformarea peisajului înconjurător într-un mozaic de priveliști exubernte.

Tot acești trei artiști au adus acest concept la scară monumentală la conacul de vânătoare și
mai târziu reședința de la Versailles (1661-1690). La o scară mult mai mare, palatul este o
dezvoltare excesivă și întrucâtva repetitivă a palatului Vaux-le-Vicomte. A fost cea mai
grandioasă și cea mai imitată clădire de reședință din secolul al XVII-lea. Mannheim,
Nordkirchen și Drottningholm au fost printre reședințele străine pentru care Versailles le-a
stat ca model.

Ultima extensie a Versaille-lui a fost supravegheată de Jules Hardouin-Mansart, al cărui


proiect cheie este Dome des Invalides (1676-1706), considerată cea mai importantă biserică
franceză a secolului. Hardouin-Mansart a profitat de instruirea și planurile unchiului său și a
imprimat bisericii o grandoare imperială nemaintâlnită in țările din nordul Italiei. Maiestuosul
dom semisferic echilibrează viguroasa verticalitate a ordinelor, care nu exprimă structura
interioară. Tânărul arhitect nu numai că a reactualizat armonia și echilibrul lucrărilor
bătrânului Mansart dar a și dat tonul barocului târziu francez în arhitectură.

Domnia lui Louis al XIV-lea a fost martora unei reacții împotriva stilului oficial Louis XIV
sub forma unei maniere mai delicate și mai intime cunoscută cu denumirea de Rococo. Cel
care a pus bazele acestui stil a fost Nicolas Pineau, care a colaborat cu Hardouin-Mansart la
interiorul din Château de Marly. Elaborat în continuare de Pierre Le Pautre și Juste-Aurele
Meissonier, stilul a culminat cu interioarele din Petit Château din Chantilly (c. 1722) și Hôtel
de Soubise din Paris (c. 1732), unde accentele pe linia curbă, care erau la modă, depașesc
normele, în timp ce împărțirile arhitecturale ale interiorului erau umbrite de sculpturi, picturi,
mobilă și porțelanuri.

Clădire / Construcție / Data


Loc Architect (Arhitecți)
Ansamblu arhitectonic realizării
San Carlo alle Quattro 1665 -
Roma, Italia Francesco Borromini
Fontane 1676
1666 -
San Lorenzo Torino, Italia Guarino Guarini
1679
Jules Hardouin Mansart, Louis Le
1661 -
Château de Versailles Versailles, Franța Vau, André Le Nôtre (grădini) și
1774
mulți alți co-autori
1675 -
Catedrala Sfântului Paul Londra, Anglia Christopher Wren
1710
1679 -
Domul invalizilor Paris, Franța Jules Hardouin Mansart
1708
1702 -
Abația Melk Melk, Austria Jakob Prandtauer
1736
Palatul Baroc din 1762 -
Oradea, România Franz Anton Hillebrandt
Oradea 1777
1705 -
Blenheim Palace Woodstock, Anglia Sir John Vanbrugh
1722
1709 -
Palatul Zwinger Dresden, Germania Matthäus Daniel Pöppelmann
1732
Karlskirche Viena, Austria 1715 - Johann Fischer von Erlach
1737
Pommersfelden, 1711 - Johann Dientzenhofer și Johann
Castelul Weissenstein
Germania 1719 Lucas von Hildebrandt
Sankt Petersburg, 1721 -
Peterhof Bartolomeo Rastrelli
Rusia 1755
1726 -
Frauenkirche Dresda, Germania George Bähr
1738
1732 -
Fântâna Trevi Roma, Italia Nicola Salvi
1762
The High Street screen 1733 -
Oxford, Anglia Nicholas Hawksmoor
of Queen's College 1736
1753 -
Poarta Roșie Moscova, Rusia Dmitri Uhtomski
1757

Arhitectură organică

Fallingwater, realizare a arhitectului american Frank Lloyd Wright.

Arhitectură organică este un termen, o perspectivă, o interpretare, o filozofie și o modalitate


concretă a arhitecturii de a construi structuri și clădiri prin promovarea armoniei dintre
habitatul uman și natură, care se realizează prin proiectarea clădirilor, interioarelor și a tuturor
anexelor într-un asemenea mod încât opera umană este armonios integrată mediului, devenind
o parte fluentă a locului, un continuu de la natură prin habitat către natură.

Architecți precum Gustav Stickley, Antoni Gaudi, Frank Lloyd Wright, Louis Sullivan, Bruce
Goff, Rudolf Steiner, Bruno Zevi, Aalvar Alto, Le Corbusier, Imre Makovecz, respectiv cel
mai recent Friedensreich Hundertwasser, Hans Scharoun și Anton Alberts sunt printre cei mai
cunoscuți promotori ai arhitecturii organice.

[modifică] Teoretizare
Teoreticianul arhitecturii David Pearson a propus un set de reguli, cunoscute sub numele de
Gaia Charter, care se pot considera ca reprezentând esența filozofiei arhitecturii organice.
Aceste reguli sunt:

"Lăsați designul:

• să fie inspirat de natură și să fie durabil, sănătos, conservant și divers.


• să se "desfășoare", ca un organism, dinspre esență în exterior.
• să existe în "prezentul continuu" și să înceapă "mereu și mereu".
• să urmeze fluent "curgerea" și să fie flexibil și adaptabil.
• să satisfacă nevoile sociale, fizice și spirituale.
• să "crească din pământ" și să fie unic.
• să sărbătorească spiritul tineresc, ludic și surpriza.
• să exprime ritmul muzicii și puterea dansului.

[modifică] Fallingwater
Unul din exemplele cele mai cunoscute de arhitectură organică este celebra Fallingwater,
locuința pe care Frank Lloyd Wright a proiectat-o pentru familia Kaufman în mediul rural al
statului Pennsylvania. Deși Wright a avut multe soluții pentru a proiecta clădirea, a ales cu
totul surprinzător (pentru alții și total nesurprinzător pentru viziunea sa continuu progresivă)
să o realizeze direct deasupra unei cascade. Astfel, clădirea se încadrează extrem de armonios
în pădure, fiind construită deasupra apei curgătoare și fiind parte continuă a pantei abrupte al
albiei majore a pârâului. Striațiunile orizontale ale zidăriei de piatră, care utilizează materiale
locale, respectiv culoarea bej a betonului cornișelor, extensilor și balcoanelor se încadrează
"organic" în pădure.

[modifică] Vezi și
• Sustainable architecture

[modifică] Legături externe


• Despre arhitectura organică
• Exemple de clădiri proiectate conform filozofiei arhitecturii organice
• Grădina verticală - arta arhitecturii organice

[modifică] Galerie de imagini

Primul Goetheanum, Al II-lea Waldspirale,


Dornach - Rudolf Goetheanum, Darmstadt --
Sagrada familia, Steiner Dornach - Rudolf Friedensreich
Barcelona -- Antoni Steiner
Gaudi Hundertwasser

Ronchamp.jpgDSC
1425-p01-co-
ronchamp-01.jpg

Notre-Dame du Haut,
Auditorium, Ronchamp, Le Sediul Gasunie,
Universitatea din Philharmonie, Berlin
Corbusier Groningen -- Anton
Helsinki -- Aalvar Alto -- Hans Scharoun
Alberts

Olympiastadion, BCE Place Galleria,


München -- Toronto -- Santiago
Calatrava

Brutalism
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Brutalism este numele generic al unui stil arhitectural care a derivat din modernism,
"înflorind" în anii 1950, 1960 și 1970.

Stilul brutalist a fost în mare parte inspirat de operele arhitectului elvețian Le Corbusier, și în
particular de către clădirea Unité d'Habitation din Marseille, respectiv de operele lui Ludwig
Mies van der Rohe, importantă figură în mișcarea Bauhaus. Termenul "brutalism" a originat
din expresia franceză béton brut adică "beton brut", adică beton nefinisat. Clădirile brutaliste
sunt de obicei realizate în forme ce sunt șocant de geometrice, repetitive, amintind de blocuri
de beton armat nefinisat, relevând adeseori textura lemnului folosit la realizarea cofrajelor
turnării betonului brut.

Brutalismul a fost adeosori asociat cu o ideologie socială utopică, care era susținută de
designerii săi, în special de către cuplul de arhitecți Peter și Alison Smithson la apogeul
mișcării. Decăderea și crescânda nepopularitate a stilului și a ideologiei brutaliste în anii 1960
- 1970 s-a datorat în parte tendinței firești de descreștere a interesului față de urbanismul
social (în special în Marea Britanie, dar și în Germania și Franța), precum și de atracția
generată de alte soluții urbane, mai atrăgătoare arhitectural, estetic, stilistic și funcțional.

[modifică] Stilul brutalist


Boston City Hall, parte a Government Center, Boston, Massachusetts
(realizatori Gerhardt Kallmann și N. Michael McKinnell, 1969.

Brutalismul este asemănător, până la un anumit punct, atât cu modernismul cât și cu stilul
internațional din arhitectură. Nu întâmplător, acesta este unul din motivele esențiale ale
confuziei dintre aceste stiluri arhitecturale. Toate aceste stiluri utilizează masiv repetiția și
regularitatea ca procedee standard, dar brutalismul se detașează prin folosirea obsesivă a
repetiției și prin încorporarea unor neregularități care se vor a fi șocante.

Trellick Tower, London


(Goldfinger, 1972)

O altă temă comună a designului în brutalism este expunerea vizibilă, în exterior, deseori
ostentativă, a funcțiilor clădirii, variind între relevarea structurii și serviciilor pînă la folosirea
concretă a sa de către oameni. Altfel spus, stilul brutalist este o "sărbătoare a betonului". În
imaginea alăturată, înfățișînd Primăria orașului Boston, Massachusetts, Boston City Hall,
porțiuni diferite ale clădirii impresionează retina diferit, indicând limpede natura și forma
încăperilor din spatele fiecărei variții a fațadei clădirii. Astfel se pot distinge cu precizie biroul
primarului, sala de consilii, etc. Similar, dintr-o altă perspectivă a brutalismului, facilitățile
care sunt de obicei ascunse, așa cum ar fi turnul de apă al unei școli designată și realizată în
manieră brutalistă, Hunstanton School, este realizat intenționat șocant vizibil.
Diferiți critici ai stilului argumentează că natura stilului brutalist fac clădirile respective
distante, reci, neprietenoase și necomunicative, în loc de a "citi" totul în maniera intenționată
de realizatori, integrant, eficient și protectiv. De exemplu, intrarea unui structuri brutaliste
este astfel designată încît nu este evidentă pentru nici un privitor, trecător sau vizitator.

Brutalismul este adeseori criticat privindu-l rupt din context, fără nici o legătură cu
implicațiile sociale, istorice și arhitecturale ale mediului în care a fost folosit și motivele
pentru care a fost folosit, pledînd incorect desigur, pentru o aparență a sa stranie, deplasată și
străină locului.

[modifică] Istorie
Brutalismul a primit un impuls semnificativ în Marea Britanie, după cel de-al doilea război
mondial, într-o Anglie aflată într-o depresie economică datorată ravagiilor provocate de
război, care căuta cu "disperare" soluții implicînd metode de designare și construire ieftină de
locuințe, magazine și clădiri guvernamentale. Fiind combinat cu intențiile progresiste din
spatele "străzilor care duc la cer", expresie generată de clădirea Unité d'Habitation a lui Le
Corbusier (vezi prima imagine), brutalismul a fost promovat ca o mișcare arhitecturală, dar și
socială pozitivă, o soluție la probleme urbane și sociale ale mijlocului secolului 20.

În realitate, multe din clădirile epigonice maestrului Corbusier erau mult mai simpliste decît
acesta teoretizase și realizase practic. În locul intențiile clar exprimate ale arhitectului
elvețian, multe din clădirile brutaliste ulterioare au creat locuri tenebroase, claustrofobice și
ademenitoare creării unei subculturi a violenței și a benzilor de răufăcători. Dintre acestea,
Robin Hood Gardens din Anglia este un exemplu notoriu ilustrativ al deviației sociale produse
de clădiri brutaliste total nereușite. În plus, răceala coloanelor gri sub un cer nordic cenușiu
este atrăgătoare pentru acte de vandalizare de tip graffiti.

Designul brutalist al multor clădiri au fost adesea critizate ca fiind (foarte) neplăcute ochiului.
Spre exemplu, ghidul Londrei numit The Fodor's guide to London menționează clădirea de
birouri cunoscută ca 50 Queen Anne's Gate ca fiind "(foarte) masivă" (în original, hulking).
Caracterizarea este reală, întrucît brutalismul apelează "masiv" la folosirea betonului, care se
toarnă ușor, este ușor de menținut, dar poate fi modificat foarte greu. Oricum, în cazul clădirii
Trellick Tower, designul acesteia s-a dovedit a fi plăcut tuturor ce locuiesc acolo, atât celor
care închiriază cît și celor care au proprietăți. În timp, s-a întîmplat adesea ca multe structuri
brutaliste să devină apreciate ca semne ale locului datorită unicității lor precum și a aparenței
lor care atrage privirea.

Park Hill, Sheffield


(Lynn, Smith 1961) Royal National Theatre, Regenstein Library,
Trellick Tower, London Chicago
London (Lasdun, 1976) (Netsch 1970)
(Goldfinger, 1972)
Artmuseu.jpg

Indiana University Art


Museum,
Bloomington, Indiana High Court of Australia,
Ex-Home Office (Pei 1972) Canberra (Chris Kringas - Buckinghamshire
building, London Edwards Madigan Torzillo County Hall,
Briggs Pty Ltd 1980) Aylesbury
(Spence 1976)
(Pooley 1966)

Theodor Geisel
Library, UCSD
(William Pereira
1970)

Art Déco

Imagine 1 - Art Deco -- Una din clădirile realizate în stilul Artei Deco din timpul maximei
sale înfloriri europene, dar timpurii americane, anii târzii 1920, Asheville City Hall, North
Carolina, 1926 - 1928.

Art Deco este o abreviere pentru expresia din franceză denumind Expoziția internațională de
Arte Decorative și industriale moderne, care a avut loc la Paris în 1925 (Exposition
Internationale des Arts Décoratifs et Industriels Modernes), respectiv desemnând o mișcare
artistică a începutului secolului 20 în artele decorative, care a crescut ulterior în amplitudine și
importanță, influențând ulterior semnificativ arhitectura, sculptura, moda, decorările interioare
și artele vizuale pentru un sfert de secol. Deși mișcarea a primit un nume doar în 1925,
oscilând între mult mai cunoscutul atunci Style Moderne și acela de Art Deco, când era deja
puternică conturată și definită, originea sa se găsește în perioada apogeului și a declinului
mișcării artistice Art Nouveau, care a fost perioada așa-numită în Franța, La Belle Epoque.
Considerând stilul mișcării, produsele, artefactele, clădirile și influențele sale, durata
temporală maximă a Art Deco a cuprins perioada dintre anii 1912 - 1940, cu diferite încercări
ulterioare de revitalizare în anii postbelici 1950 și 1960, care au fost în mare parte nereușite,
cu excepția recunoașterii valorii excepționale a mișcării artistice propriu-zise și a influenței
sale asupra celei de-a doua jumătăți a secolului 20.

[modifică] Prezentare generală


[modifică] Eclectism, influențe

Deși termenul de Art Deco a fost folosit prima dată în timpul expoziției de la Paris din 1925,
totuși nu a fost folosit pe o scară largă decât mult mai târziu, când a fost re-evaluat, primind
un nou lustru și impuls spre recunoaștere și consacrare, care i-a fost conferit cu autoritate la
"redescoperirea", reconsiderarea și punerea sa în valoare din anii 1960.
Imagine 2 - Art Deco -- Foshay Tower - Wells Fargo Bank Building - din Minneapolis,
Minnesota, S.U.A..

La timpul său, practicanții a ceea ce era numit atunci mai ales Style Moderne, artiști plastici,
designeri, couturieri și arhitecți de diferite orientări artistice anterioare, nu au lucrat ca un
grup structurat, cu un program coerent, așa cum a avut, de pildă, mișcarea artistică relativ
sincronă, Bauhaus. Neavând o unitate de spațiu, timp și manifest artistic, mișcarea artistică
Art Deco este considerată a fi eclectică, fiind influențată de surse multiple. Câteva dintre cele
mai clare influențe ale sale provin din:

• Faza timpurie a mișcării designului industrial funcțional, Wiener Werkstätte;


• Arta "primitivă" din Africa sub-sahariană, a Egipt-ului antic, a marilor civilizații
americane precolumbiene;
• Arta ne-naturalistă a Greciei antice, în special sculptura și olăritul;
• Formele multifațetate, fracționare și/sau cristaline ale formelor decorative ale
curentelor artistice Cubism și Futurism;
• Paleta coloristică a Fauvismului;
• Forme "severe" de neo-clasicism întâlnite la artiști precum ar fi francezul Étienne-
Louis Boullée sau germanul Karl Friedrich Schinkel;
• Motive și forme animaliere sau de vegetație tropicală;
• Forme geometrice de tipul ziguratelor și a cristalelor;
• Motive stilizate de fântâni începând cu cele de sorginte baroc;
• Orice ce este asociat cu muzica de jazz, epoca acestuia sau cu adjectivul "jazzy";
• Formele feminine atletice "moderne", contrastând între feminitate și atletic;
• Forme ale unor obiecte și structuri generate de era tehnologică a secolului 20, așa cum
ar fi radioul sau zgârie norii.

[modifică] Evoluția stilului Art Deco

Art Deco are numele derivat de la Expoziția mondială ținută la Paris în 1925, fiind o
abreviere pentru lungul nume Exposition Internationale des Arts Décoratifs et Industriels
Modernes, expoziție care a promovat de fapt bunuri de lux și artă de origine franceză,
asigurând totodată lumea că Parisul a rămas și va rămâne centrul internațional al stilului,
modei și artei și după Primul război mondial.

Art Deco a existat ca un stil major cristalizat în arta europeană încă de la începutul anilor
1910, fără a avea în schimb acest nume consacrat, nume pe care l-a câștigat doar după
expoziția sus-amintită. Evident, Art Deco nu a fost, în nici un caz, un rezultat al expoziției de
la Paris din 1925, ci doar a fost promovat cu fervoare și impact cvasi-universal de către
aceasta.
Imagine 3 - Art Deco -- Bazorelief stil Art Deco de pe clădirea Charity Hospital, New
Orleans.

Apariția și promovarea Art Deco în Statele Unite este categoric legată de Paris 1925. Cu
excepția unor manifestări arhitecturale timpurii, pentru S.U.A., dar de maturitate a stilului în
Europa, așa cum ar fi clădirea primăriei din Asheville, Carolina de Nord, realizată între 1926 -
1928 (vedeți Imaginea 1 - Art Deco), continentul nord-american "prinde" un tren de mai
târziu al stilului.

Imagine 4 - Art Deco -- Seturi de vase metalice Pal-Bell, designate de Maurice Ascalon (1913
- 2003)

Astfel, American Art Deco, Art Deco american, înflorește cu adevărat după 1928, crește
rapid în intensitate și profunzime, și atinge înalte culmi de rafinament în anii 1930, fapt care a
făcut pe unii critici de artă, referindu-se la acel deceniu, să folosească sintagma Deceniul
american al Art Deco (The Decade of the American Art Deco).

Absolut similar Statelor Unite, Canada devine una din țările în care Art Deco penetrează
puternic, în special în arhitectură. Arhitecți așa cum ar fi Ernest Cormier creează clădiri
memorabile, printre care clădirea centrală a Universităţii din Montréal, pavilionul Casault al
Université Laval și clădirea Curţii Supreme de Justiţie a Canadei sunt tot atâtea exemple de
Art Deco ajuns magnific la apogeu.

Dacă Statele Unite ale Americii și Canada (în marile sale aglomerări urbane) rămân "centrul
mondial" al arhitecturii Art Deco, Paris rămâne totuși, în final, "centrul mondial" al designului
și modei realizate în stilul designului Art Deco.

Mobilierul, artele vizuale, fierul forjat, diferitele lucrări în metal, sticla, ceramica, ceasurile,
bijuteriile și, bunînțeles moda feminină sunt tot atâtea direcții diferite de manifestare plenară a
Art Deco în jurul unor personalități artistice. Printre aceste personalități ale designului Art
Deco se pot aminti ebeniștii Jacques-Emile Ruhlmann, unul dintre ultimii "ebenisți
tradiționali" ai Parisului, și Jean-Jacques Rateau, firma de mobilier Süe et Mare,
confecționerul de fier forjat Edgar Brandt, metalo-graficianul și coloristul Jean Dunand,
realizatorii de artefacte de sticlă și vitralii René Lalique și Maurice Marinot, realizatorii de
ceasuri și bijuterii de la firma Cartier, couturierul Paul Poiret, care a excelat atât în
îmbrăcăminte realizată în stil Art Deco, dar și Art Nouveau, pictorul Raoul Dufy și designerii
de haine feminine Jeanne Lanvin, Paul Iribe și Georges Lapepe.

[modifică] Câțiva dintre artiștii și designerii perioadei Art


Deco
• Articol principal Design Art Deco.

Imagine 5 - Art Deco -- vas de cristal realizat în stilul Art Deco - Val-Saint-Lambert.

Această secțiune prezintă o listă a câtorva dintre cei mai activi și recunoscuți artiști care au
creat artefacte de cele mai diferite genuri în stilul Art Deco.

Originea acestor artiști precum și aria lor de acțiune geografică este extrem de cuprinzătoare,
acoperind practic întreaga planetă.

• Georg Jensen
• Maurice Ascalon • René Lalique
• Oscar Bach • Georges Lapepe
• Edgar Brandt • Lee Lawrie
• Adolphe Mouron • Jules Leleu
Cassandre • Tamara de Lempicka
• Raoul Dufy • Paul Manship
• Jean Dunand • Maurice Marinot
• Jean Dupas • Paul Poiret
• Erté (Romain de Tirtoff) • Jean-Jacques Rateau
• Vadim Meller • Émile-Jacques
• Alexandra Exter Ruhlmann
• Eileen Gray • Sue et Mar
• Rayner Hoff • Walter Dorwin
• Paul Iribe Teague
• Carl Paul Jennewein • Napier Waller

• Joseph Kiselewski

[modifică] Arhitecți ai perioadei Art Deco


• Articol principal Arhitectură Art Deco.

Imagine 6 - Art Deco -- Chrysler Building, clădire emblematică a New York-ului, realizată de
William Van Alen.

În această secțiune se prezintă o listă a câtorva dintre cei mai activi și recunoscuți arhitecți
care au designat și proiectat clădiri și structuri ambientale care au rămas și asăzi ca exemple
memorabile ale stilului Art Deco arhitectural.

• Edwin Lutyens
• Pablo Antonio • James McKissack
• Leland A. Bryant • Wirt C. Rowland
• George Coles • Giles Gilbert Scott
• Ernest Cormier • Clifford Strange
• C. Bruce Dellit • Joseph Sunlight
• Douglas Ellington • George Val Myer
• Banister Flight Fletcher • William Van Alen
• Oliver Hill • Ralph Walker
• Charles Holden • Thomas Wallis
• Raymond Hood • Ernest A. Williams
• Albert Kahn • Owen Williams
• Ely Jacques Kahn

• Henry Vaughan Lanchester

[modifică] Clădiri și structuri ce sunt exemple notabile de


Art Deco

Imagine 7 - Art Deco -- Hoover Building, Perivale, Londra, arhitecți Wallis & Gilbert.

Imagine 8 - Art Deco -- Clădirea Curţii Supreme de Justiţie a Canadei, (1939 - 1946), arhitect
Ernest Cormier.

Imagine 9 - Art Deco -- Golden Gate Bridge, San Francisco, California, S.U.A., superbă
structură suspendată construită în maniera Art Deco.
Imagine 10 - Art Deco -- Fântâna din curtea muzeului Joslyn Art Museum din Omaha,
Nebraska, S.U.A..

• Argyle Hotel din Los Angeles, California, S.U.A.;


• Bullock's Wilshire Building din Los Angeles, California, S.U.A., (astăzi găzduiește
Southwestern University School of Law);
• Empire State Building, New York, New York, S.U.A.;
• Chrysler Building, New York, New York, S.U.A.;
• Dallas Fair Park, Hall of State, Dallas, Texas, S.U.A.;
• Golden Gate Bridge, San Francisco, S.U.A.;
• Fisher Building din Detroit, Michigan, S.U.A.;
• Guardian Building din Detroit, Michigan, S.U.A.;
• Mapes Hotel din Reno, Nevada, S.U.A.;
• Peace Hotel (Clădirea nordică a acestuia) din Shanghai, China;
• Buffalo City Hall din Buffalo, New York, New York, S.U.A.;
• Asmara, capitala Eritreei;
• Vapoarele de croazieră (în engleză, ocean liner) -- Ile de France, Normandie and RMS
Queen Mary
• Restaurantul situat la etajul 9 al clădirii Montreal Eaton (în engleză, The Montreal
Eaton 9th floor restaurant) care este o copie foarte apropiată de original, imensa sală
de masă a clasei întâi de pe transatlanticul SS Ile de France, Montreal, Canada;
• Napier, Noua Zeelandă - În 1931, orașul Napier a fost făcut una cu pământul de către
un cutremur (vedeți Napier earthquake). Ceea ce cutremurul nu a distrus a fost distrus
de incendiile ulterioare. Întreg orașul a fost ulterior reconstruit în stil Art Deco.
• Hoover Building, Perivale, Londra, Marea Britanie;
• Carreras Building, Camden, Londra, Marea Britanie;
• Fosta fabrică de chibrituri Byrant and May, din Speke, Liverpool, Marea Britanie;
• Clădirea de birouri India of Inchinnan, Inchinnan, Renfrewshire, Scoția;
• Anzac War Memorial, Sydney, Australia, memorial al primului război mondial,
construit între 1929 - 1934, proiectat de C. Bruce Dellit (1900 - 1942), sculptor
Rayner Hoff;
• Radio City Music Hall, S.U.A.
• Université de Montréal, Montréal, Canada, clădirea centrală;
• Supreme Court of Canada, clădirea Curții Supreme de Justiție a Canadei din Ottawa;
• Marine Building din Vancouver;
• Locurile din părțile de est și de vest ale Stadionului Arsenal din Londra, Marea
Britanie, (The East and West Stands);
• Extensia Palatului Eltham (Eltham Palace), sud-estul Londrei, Marea Britanie;
• Clădirea Colleen Moore Dollhouse din interiorul Muzeului de Știință și Industrie
(Museum of Science and Industry) din Chicago, Illinois, S.U.A.;
• Biserica metodistă de pe Boston Avenue (Boston Avenue Methodist Church din Tulsa,
Oklahoma, S.U.A., proiectată de Bruce Goff;
• Primăria orașului Ashville, Carolina de Nord, S.U.A., prezentată în Imaginea 1 -- Art
Deco, vedeți și Web site-ul oficial al orașului Asheville.
• Centrul Muzeal din Cincinnati, Ohio, S.U.A. (The Cincinnati Museum Center at
Union Terminal);
• Stilourile realizate de Waterman Phileas;
• Unele din clădirile downtown-ului orașului Chicago, Illinois, S.U.A., spre exemplu:
o Clădirea Chicago Board of Trade Building, Chicago, Illinois, S.U.A.
o Clădirea Carbon and Carbide Building, Chicago, S.U.A.;
• Clădirile situate la adresa 720 și 730 Fort Washington Avenue, în the Hudson Heights,
parte a Manhattan-ului din New York City, New York, S.U.A. .
• Zona cunoscută ca South Beach în Miami Beach, Florida, S.U.A.;
• Fostele stații de transport suburban 30th Street Station și Suburban Station aparținând
companiei Pennsylvania Railroad, din Philadelphia, Pennsylvania, S.U.A.;
• Întreagul complex al Far Eastern University Campus din City of Manila, Filipine;
• Clădirea Price (Price Building, de asemenea cunoscută ca Édifice Price), Orașul
Québec, Québec, Canada, care găzduiește Hotel-ul Clarendon. Etajul superior este
reședința oficială a premierului provinciei Quebec, când acesta este prezent în capitală.
Clădirea a fost construită de Price Brothers, care s-au ocupat de industria hârtiei.

Bauhaus
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Acest articol se referă la Bauhaus, atât la instituția de învățământ superior Staatliches Bauhaus,
cât și la puternicul curentul artistic al secolului XX numit Bauhaus. Pentru alte sensuri, vezi
Bauhaus (dezambiguizare).

Imagine 1 - Bauhaus -- Clădirea Bauhaus din oraşul Dessau, clădire și oraș care sunt
îndeobște asociate cu stilul și mișcarea artistică "Bauhaus", chiar dacă originea sa este în
Weimar.
Cuvântul german Bauhaus desemnează de obicei Staatliches Bauhaus, o școală de artă,
design și arhitectură, precum și un curent artistic extrem de influent în arhitectura, artele
plastice, designul, fotografia, mobilierul și decorările interioare ale secolului XX. Această
școală și mișcare artistică, generată de către arhitectul și pedagogul german Walter Gropius în
orașul Weimar în 1919, a funcționat la maxima sa anvergură între anii 1919 - 1933 în trei
orașe germane: Weimar, Dessau și Berlin, devenind în timp, în ciuda interzicerii lor de către
naziști în 1933, unul dintre cele mai importante și inspirante curente ale arhitecturii moderne
și, mai ales, al stilului cunoscut sub numele de stil internațional. Chiar mai mult, odată cu
emigrarea fondatorului lui Bauhaus, Walter Gropius, în Statele Unite ale Americii, această
mișcarea artistică cunoaște o renaștere cunoscută sub numele generic de "Stilul The New
Bauhaus", numit și "Stilul New Bauhaus". La rândul său, The New Bauhaus devine un factor
educativ, inspirant și stimulativ pentru multe alte generații de arhitecți și artiști plastici, care
au propagat sau încă propagă esența stilului originalului Bauhaus până în prezent (sec. XXI).

Traducerea în spiritul ambelor limbi a noțiunii Staatliches Bauhaus ar fi "Școala de stat pentru
arhitectură"; totuși cea mai apropiată și normală referire în limba română este "Casa
Arhitecturii". Curentul artistic Bauhaus, extrem de puternic și influent, a luat naștere însă în
clădirea Bauhaus din Dessau.

Clădirile Bauhaus din Weimar și Dessau au fost înscrise în anul 1996 pe lista patrimoniului
cultural mondial UNESCO.

Istoric

Imagine 2 - Bauhaus -- Weissenhof Siedlung (Cartierul Weissenhof) din Stuttgart (1927), a


fost la vremea respectivă un exemplu de triumf al stilului Bauhaus, arhitectural, conceptual,
expozițional, ambiental și locuibil.

Școala de artă Bauhaus a existat în trei orașe diferite sub conducerea a trei directori diferiți,
toți arhitecți. A fost creată și a început să funcționeze la Weimar, între 1919 și 1925, a
continuat și a atins apogeul artistic la Dessau (unde se găsește și cunoscuta clădire Bauhaus),
între 1925 și 1932, și a fost mutată la Berlin, unde a funcționat între 1932 - 1933, cunoscând
atât declinul său artistic, cât și brutala ei închidere de către naziști, în 1933.
Cei trei directori ai școlii Bauhaus au fost fondatorul acesteia, Walter Gropius, între 1919 și
1928, continuatorul "tradiției Bauhaus", Hannes Meyer, între 1928 și 1930, și directorul
declinului artistic și existențial, Ludwig Mies van der Rohe, între 1930 și 1933.

În afara celor trei orașe diferite și a celor trei arhitecți-directori foarte diferiți, mișcării
Bauhaus i-au fost oferite continue provocări, schimbări și redefiniri. Alături de continua lipsă
de fonduri, întrucât Republica de la Weimar era nu numai extrem de conservatoare, dar și
relativ săracă, opoziția inflexibilă a unora din liderii de "modă veche" ai Germaniei anilor
1920, continua schimbare a profesorilor precum și puternicele tensiuni interne și externe au
fost tot atâtea cutremure puternice.

Aceste modificări continue, afectând sub toate aspectele funcționalitatea școlii, au făcut ca în
decursul existenței sale relativ scurtă, de doar 14 ani, școala Bauhaus să fie supusă unei
continue "goane" pentru flexibilitate, schimbare, delimitare, definire, actualizare, redelimitare,
redefinire, etc.. În ciuda acestor avataruri, ceea ce rămâne remarcabil la stilul Bauhaus sunt
extrema sa unitate și puternica individualizare artistică, fapte care fac orice astfel de artefacte
și clădiri să fie ușor de recunoscut.

[modifică] Realizarea instituției artistice mixte Staatliches Bauhaus

Terminarea primului război mondial a însemnat pentru Germania nu doar o înfrângere, ci o


pace rușinoasă și umilitoare al cărei aisberg a fost plata unor despăgubiri de război imposibil
de plătit. Repercusiunile sociale au fost imense ducând la o sărăcie accentuată și generalizată,
o pauperizare accelerată a celor ce nu fuseseră niciodată săraci, ci doar aparținuseră unei clase
de mijloc, la apariția a numeroase acte de violență socială și respectiv, mai târziu, în mod
direct și indirect, la instaurarea nazismului.

Imagine 3 - Bauhaus -- Weimar, oraş-fanion al culturii şi academismului german, circa 1650.

În 1918, după terminarea primului război mondial, corespunând unor necesități sociale,
culturale și artistice, Walter Gropius, arhitect, constructor și pedagog de valoare al Germaniei
imperiale are ideea înființării unei instituții artistice complexe prin fuzionarea unora din
școlile artistice și de meserii ale Weimar-ului care erau total disfuncționale.

Astfel, după discuții, propuneri și aprobări oficiale din partea "tinerei" dar conservativei
Republicii de la Weimar, Gropius decide crearea unei instituții de educație mixte, de stat, o
combinație între o școală superioară de arte frumoase, o școală de meserii în construcții și
decorațiuni interioare, și un institut superior de arhitectură.

Staatliches Bauhaus, cunoscut mai apoi sub forma simplificată de Bauhaus, devine numele
instituției nou-născute pe data de 1 aprilie 1919 prin fuzionarea a două instituții artistice de
educație, cândva în floare, dar aflate atunci în derivă: Großherzogliche Sächsische
Hochschule für Bildende Kunst (în română, "Școala de arte frumoase a marelui ducat al
Saxoniei") și Kunstgewerbeschule Weimar, o fostă școală de meserii în domeniul artelor
frumoase și a decorării interioare.

La timona Bauhaus-ului, se afla același Walter Gropius. Din păcate se vor ivi la orizont
imense tensiuni și conflicte, atât interioare cât și exterioare.

[modifică] Perioada Weimar, 1919 - 1925

Gropius a argumentat în mod repetat că odată cu terminarea războiului o nouă perioadă


istorică începuse. Ambiția sa declarată era ca să creeze un nou stil arhitectural care să reflecte
această nouă perioadă. Întrucât această perioadă era perioada producției de masă, care
începuse să ia avânt pretutindeni în lumea industrializată, arhitectura, designul, mobilierul,
artefactele și decorațiunile interioare trebuiau să reflecte aceasta în cel mai tranșant mod
posibil.

Pentru a ilustra ideile mișcării, Gropius și întreg grupul de arhitecți și artiști Bauhaus au
inițiat și apoi au publicat propria lor revistă, numită "Bauhaus", precum și o serie de cărți
strânse într-o colecție proprie numită "Bauhausbücher". Liderul designului și al tipăririi
proiectului a fost Herbert Bayer.

Imagine 4 - Bauhaus -- Dessau, Bauhaus

Imagine 5 - Bauhaus -- Dessau, Bauhaus


Viziunea programatică a lui Walter Gropius era ca să creeze spații ambientale funcționale,
ieftine, practice și reproductibile cu ajutorul producției de masă, fiind în acest fel accesibile
absolut fiecăruia. Strâns legate de cele de mai sus, Gropius dorea ca artefactele să constituie
un alt grup de produse, de data aceasta, relativ accesibile material, dar care să se încadreze
armonios în spațiile ambientale construite cu ajutorul producției de masă.

Corespunzând viziunii sale artistice și a felului în care Staatsliches Bauhaus fusese gândită și
concepută inițial, Walter Gropius a dorit (și a realizat, de altfel, în bună parte) ca instituția
Bauhaus să fie locul în care artiștii, arhitecții, inginerii, proiectanții și constructorii se găsesc,
creează și lucrează împreună realizând orice produs final ambiental, de la clădirea propriu-
zisă până la acea combinație unică de decorațiuni interioare și artefacte care s-ar potrivi
numai unui client anume.

[modifică] Perioada Dessau, 1925 - 1932

Așa după cum îi arăta și numele oficial, Staatliches Bauhaus, Bauhaus era o instituție de stat,
susținută în mare parte cu fonduri de stat, de către timpuria Republică de la Weimar. După
schimbări în guvernul local de la Weimar, școala se mută de la Weimar la Dessau, unde
atmosfera artistică era mult mai lucrativă, destinsă și progresistă.

Imagine 6 - Bauhaus -- Interior, clădirea Bauhaus, Dessau.

La Dessau, după planurile arhitectului Walter Gropius, se ridică și clădirea atât de cunoscută,
devenită emblemă a mișcării sub numele de "Clădirea Bauhaus din Dessau", care a devenit
sediul școlii pentru perioada următoare, 1925 - 1932, cea mai complexă și înfloritoare din
întreaga sa istorie.

Spre exemplu, în 1927, stilul Bauhaus precum cei mai faimoși promotori ai săi au influențat
semnificativ expoziția "Die Wohnung" ("Locuința") organizată de Deutscher Werkbund în
Stuttgart (vezi imaginea 2). Unul din punctele de maximă atracție a fost un complex de
locuințe experimental, Weissenhof Siedlung, care a fost atunci și apoi a continuat să fie de-a
lungul timpului unul din locurile în care mulți ar fi dorit să locuiască.

După mutarea întregii pleiade Bauhaus la Dessau, un grup de profesori și colaboratori de-ai
lor, mai conservatori și mai dornici de a executa ceea ce guvernul conservator al Republicii
încerca să le impună, au rămas la Weimar, înființând o școală de design industrial, cunoscută
ulterior sub numele de "Universitatea Tehnică de Arhitectură și Inginerie Civilă", care și-a
schimbat numele în 1996 în Universitatea-Bauhaus Weimar.

[modifică] Perioada Berlin, 1932 - 1933

Imagine 7 - Bauhaus -- Celebrul scaun "Wassily Kandinsky", creat de Marcel Breuer pentru
pictorul rus.

Walter Gropius a fost urmat la conducerea Bauhaus de Hannes Meyer, care la rândul său a
predat conducerea lui Ludwig Mies van der Rohe. Simultan, din diverse motive, printre care
tensiunile interne din mișcarea târzie Bauhaus au fost esențiale, școala se mută la Berlin,
perioadă ce coincide și cu preluarea conducerii de către van der Rohe.

Ascensiunea nazismului înspre controlul total al puterii în Germania începutului anilor 1930 a
efectat fatal Bauhaus, ca și multe alte intreprinderi intelectuale și artistice. Datorită creșterii
continue a presiunii politice, Staatsliches Bauhaus este în final închisă, în 1933, la ordinele
specifice ale regimului nazist.

De fapt, atât Partidul nazist cât și alte grupuri politice fasciste se opuseseră continuu mișcării
Bauhaus de-a lungul anilor 1920, văzând-o sau doar pretextănd că o văd ca "un cuib de
comuniști", în special datorită artiștilor originari din Rusia. Unii dintre arhitecții ce
contribuiseră la arhitectura complexului Weissenhof au găsit ulterior refugiu în Uniunea
Sovietică, fapt care a agravat contradicția și a întărit radicalismul autorităților naziste, după
preluarea puterii de către Adolf Hitler. Astfel, scriitori naziști propagandiști, așa cum au fost
Wilhelm Frick și Alfred Rosenberg, au numit școla Bauhaus "ne-germană" și au criticat cu
asprime stilul și realizările sale de orice factură. Ba chiar mai mult, au categorisit mișcarea
Bauhaus, alături de alte mișcări artistice moderniste, ca fiind reprezentate tipice ale artei
degenerate și deci total opuse direcției național-socialismului și aspiraților celui de-al Treilea
Reich "milenar" și "rasei ariene."

[modifică] Câțiva artiști remarcabili ai timpului care au


predat la Bauhaus
Imagine 8 - Bauhaus -- Atelier, Dessau

• Listă a artiștilor conectați de mișcarea artistică Bauhaus.

• Johannes Itten • Hinnerk Scheper


• Anni Albers • Wassily Kandinsky • Oskar Schlemmer
• Josef Albers • Paul Klee • Joost Schmidt
• Herbert Bayer • Gerhard Marcks • Lothar Schreyer
• Marianne Brandt • Hannes Meyer • Naum Slutzky
• Marcel Breuer • Ludwig Mies van der Rohe • Gunta Stadler-Stölzl
• Lyonel Feininger • Piet Mondrian • Wilhelm Wagenfeld
• Naum Gabo • László Moholy-Nagy
• Walter Gropius
• Georg Muche
• Ludwig Hilberseimer

[modifică] Impact arhitectural

Imagine 9 - Bauhaus -- Intrarea în clădirea Bauhaus din Dessau, flancată de caracterele


tipografice, devenite faimoase, ale lui Herbert Bayer.

Paradoxul aparent al mișcării timpurii Bauhaus a fost contradicția dintre manifestul său
artistic, care proclama ca țel ultim al întregii activități artistice și creatoare clădirea, ca un
ansamblu finit, și lipsa oferirii de cursuri de arhitectură până în 1927. Până la data primelor
cursuri de arhitectură, aparent, cel mai clar produs arhitectural Bauhaus a fost ... reprezentat
de posterele sale și de tapetul folosit pentru decorarea unora dintre pereții clădirii Bauhaus din
Dessau. În același timp munca studenților de a termina proiecte nefinisate sau de a produce
alte proiecte bazate pe clădiri niciodată construite, precum și realizarea de piese ambientale,
așa cum au fost diverse piese de mobilier și de olărie / ceramică, a constituit un aspect
pregătitor al acestora spre viitoare cursuri specializate.

De fapt, este complet incorect a se vorbi despre o absență totală arhitecturală. În perioada
anilor 1919 - 1927, în timpul conducerii Staatsliches Bauhaus de către Gropius, acesta și
partenerul său din firma de arhitectură avută în comun, Adolf Meyer, nu au făcut nici o
deosebire reală între realizările arhitecturale ale firmei și cele ale școlii. Realizările concrete
arhitecturale ale acestor ani: casele Sommerfeld și Otto din Berlin, casa Auerbach din Jena,
clădirea Bauhaus din Dessau precum și locuințele profesorilor care au predat la Bauhaus,
alături de participarea la concursul de design organizat pentru proiectarea clădirii ce urma să
devină Tribune Tower din Chicago au constituit tot atâtea exemple vii de clădiri (sau de
proiecte viabile) realizate conform manifestului Bauhaus. În fine, clădirea Bauhaus din
Dessau este creația lui Walter Gropius, construcția în sine spunând aproape totul despre
Bauhaus.

[modifică] Galerie de imagini

Imagine 13 - Bauhaus
-- Aripa clădirii
Imagine 10 - Bauhaus -- destinată scenei,
Imagine a uneia din Imagine 11 - Bauhaus Imagine 12 - Bauhaus clădirea Bauhaus,
clădirile destinate ca -- Faţada clădirii -- Geamuri care se Dessau.
locuinţe ale profesorilor, Bauhaus din Dessau. deschid mecanic.
Dessau.

Imagine 15 - Bauhaus -- Imagine 16 - Imagine 17 - Bauhaus --


Imagine 14 -
Tavanul de deasupra Bauhaus -- O altă Clădirea Bauhaus
Bauhaus -- Scena,
scenei cu sistemul de imagine a clădirii Archiv, Berlin, designată
clădirea Bauhaus,
prindere al Bauhaus, Dessau. de Walter Gropius şi
Dessau.
reflectoarelor scenei. TAC, realizată în 1974.