Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1.NOŢIUNE
Tranzacţia1 este un contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce
se poate naşte (art. 1704 C. civ. ) prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în
prestaţii noi săvârşite ori promise de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este
litigious ori îndoielnic.
Prin urmare tranzacţia presupune:
- existenţa unui drept litigio şi/sau îndoielnic (res litigiosa et dubia), cel puţin în concepţia părţilor, adică de
natură de a da naştere unui proces. Prin acest element tranzacţia se deosebeşte de un simplu contract de
schimb sau de vânzare-cumpărare;
- intenţia părţilor de a pune capăt litigiului existent2 sau de a preîntâmpina naşterea unui litigiu prin
încheierea contractului de tranzacţie;
- existenţa unor concesii reciproce3. În lipsa acestui element - omis din definiţia dată tranzacţiei 4 in Codul
civil – poate fi vorba eventual de o simpla achiestare sau desistare, fără însă ca această recunoaştere să aibă
ca echivalent o recunoaştere nouă reciprocă5. Tot astfel se deosebeste tranzacţia şi de ratificare sau
confirmare care, în lipsă de echivalenţă, constituie un act juridic unilateral.
1
Din lat. transagio –igere –actum – a termina, a pune capăt.
2
Tranzacţia poate fi încheiată “oricând in timpul judecăţii” (art. 271 C. civ.), deci pâna la soluţionarea definitivă a procesului. I.
Stoenescu, S. Zilberstein Drept procesual civil . Teoria generală, Edit. Did. şi Ped., Bucuresti, 1983, p. 503 şi urm.; V. M. Ciobanu,
Tratat theoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Edit. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 243-245; G. Boroi, D. Rădescu, Codul de
procedură civilă comentat şi adnotat, Edit. All, Bucureşti, 1994 , p. 378-382. Părţile pot rezolva litigilul pe cale de tranzacţie, chiar
dacă acţiunea a fost pornită de procuror, motiv pentru care titularul dreptului trebuie să fie introdus in process.
3
Concesiile nu trebuie să fie de valoare egală; nu este sufficient ca ele să fie compatibile în ochii părţilor. “Neegalitatea
concesiunilor nu exclude reciprocitatea lor”.(Cas. I dec. nr. 180/1898 în C. civ. adnotat , vol. IV, p.156).
Pe de altă parte, concesiile reciproce pot fi şi implicite, rezultând din contextual înţelegerii dintre părţi. Astfel, de ex., învoiala
foştilor soţi cu privire la împărţeala bunurilor comune în urma procesului de divorţ a fost calificata – corect – tranzacţie judiciară.
Tot astfel, a fost considerată tranzacţie înţelegerea părţilor (moştenitorilor) cu privire la ieşirea din indiviziune asupra averii rămasă
de pe urma autorului lor concepţie ce justifică dacă situaţia indiviziunii succesorale era incertă. Împărţeala prin bună învoială (Fr.
Deak, Tratat de drept succesoral, p. 561-563), dacă drepturile coindivizărilor nu sunt litigioase sau îndoielnice, nu reprezintă o
tranzacţie.
4
În vorbirea curentă noţiunea de tranzacţie este folosită deseori în sens de “înţelegere”,”convenţie” mai ales in materie comercială.
Ea este folosită în acest sens, desigur impropriu, chiar şi în practica judecătorească, iar alteori se evită folosirea, deşi între părţi a
intervenit nu o convenţie oarecare, ci o veritabilă tranzacţie (asupra cuantumului despăgubirilor datorate pentru inundarea culpabilă
a apartamentului).
5
M. B. Cantacuzino, op. cit.., p. 686. Uneori însă achiestarea ori desistarea poate să fie chiar consecinţa unei tranzacţii anterior
realizate.
1
2.Caractere juridice
1
A. Benabent, op. cit., p. 574 nr. 1019
2
Tranzacţia poate fi însă afectată de o condiţie (de exemplu, dreptul locative transmis în favoarea uneia dintre părţi necesită
aprobarea organelor competente). În caz de nerealizare a condiţiei tranzacţia nu produce efecte (dacă condiţia a fost suspensivă),
respective, se desfiinţează cu efect retroactive (dacă a fost rezolutorie). Aceasta spre deosebire de contractile aleatorii în care
nerealizarea şanselor nu afectează soarta contractului încheiat.
3
R. Sanilevici, Drept civil. Contracte, Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, 1982, p. 305
4
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.. cit., p. 1032; I. Zinveliu, op. cit., p. 346.
5
Mazeaud, op. cit., p. 1276 nr. 1639; D. Chirică, po. Cit., p. 293.
6
Dacă tranzacţia are character commercial poate fi dovedită cu martori, conform art. 46 C. com. De ex., tranzacţia prin care doi
oameni sting un proces născut dintr-o vânzare comercială.
7
TS, s.civ., dec. nr.334/1973, în care se precizează că tranzacţia care cuprinde un contract pentru care legea cere încheierea unui
act authentic ad validitatem (în speţă o donaţie) nu poate fi promovată de instanţă dacă este constantă numai printr-un act sub
semnătură privată.
8
Instanţa nu poate lua act de tranzacţie fără ca toate părţile sa fie prezente pentru a-şi da consimţământul.
9
V. Stoica, Fl. Baiaş, Posibilitatea revocării unei tranzacţii judiciare pe calea acţiunii pauliene, 1987, p. 17.
10
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 519.
11
V. M. Ciobanu, op. cit., p. 244, nota de subsol 836.
2
3.Condiţii de validitate
În această privinţă se aplică regulile generale în materie de contracte. Sunt totuşi necesare unele
precizări privitoare la capacitatea părţilor contractante şi obiectul tranzacţiei.
Întrucât tranzacţia implică renunţarea la un drept, iar renunţările sunt echivalate actelor de dispoziţie
(chiar dacă tranzacţia nu implică o înstrăinare), părţile contractante trebuie să aibă capacitatea, respective să
îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru a dispune cu titlu oneros de dreptul care formează obiectul
concesiei sau de prestaţia promisă de o parte în schimbul renunţării făcute de cealaltă parte (art. 1706 C.
civ.)1. Tranzacţia poate fi încheiată şi prin mandatar, dar pentru aceasta el are nevoie de procedură specială2.
Tranzacţia nu poate avea ca obiect bunuri scoase din circuitul civil (inalienabilitatea), de exemplu,
statutul civil al persoanei3, pensia alimentară, dreptul la viaţă si sănătate. Codul civil precizează însă că “se
poate transinge asupra unei acţiuni civile ce derivă din o infracţiune”(art. 1707)4,de exemplu, asupra
despăgubirilor civile rezultate din vătămarea sănătăţii, căci prin această înţelegere nu este afectată acţiunea
penală, care îşi urmează cursul, respectiv încetează prin împăcarea părţilor,potrivit regulilor procedurii
penale, iar nu ca efect al tranzacţiei care se referă exclusive la pretenţiile civile5.
În toate cazurile, sub acţiunea nulităţii absolute, părţile sau una dintre ele nu trebuie să urmărească prin
tranzacţie realizarea de scopuri ilicite. Astfel, de exemplu, partea vătămată să nu profite de poziţia pe care o
are în timpul procesului penal (înfracţiune urmărită la plângerea prealabila a părţii vătămate), pentru a obţine
de la inculpat, pe calea unei tranzacţii,o despăgubire considerabil disproporţionată în raport cu prejudiciul
suferit, săvârşind astfel un abuz în exerciţiul dreptului de a tranzacţiona6. Tot astfel, prin încheierea
tranzacţiei să nu se urmărească eludarea dispoziţiilor imperative ale legii sau fraudarea terţilor (de exemplu a
creditorilor). Dacă tranzacţia intervine în cursul procesului şi instanţa constată că părţile urmăresc astfel de
scopuri, ea este obligată să respingă cererea de a da o hotărâre de expedient şi să continue judecata7.
1
Fiind act de dispoziţie, în cazul minorilor tranzacţia trebuie să fie încuviinţată de autoritatea tutelară. În procesul penal, tutorele nu
poate dispune de drepturile patrimoniale ale minorulor (dreptul la despăgubiri civile) fără încuviinţarea autorităţii tutelare.
2
Astfel fiind, jurisconsultul nu poate tranzacţiona decât pe baza unei “delegaţii” (procure) speciale. Instanţa nu poate lua act de
tranzacţia intervenită între părţi pe baza procure generale de reprezentare în justiţia dată de reclamantă; în acest scop este nevoie de
procură specială. În schimb, avocatul nu are nevoie de o procură specială pentru prezentarea tranzacţiei semnate de partea pe care o
reprezintă şi pentru a cere pronunţarea unei hotărâri de expedient. Cas, II, dec. nr. 4/1925, în C. civ. adnotat, vol. IV, P. 158. În
acest din urmă caz însă, dacă contractul este solemn, actul prezentat şi semnat de parte trebuie să fie autentificat.
3
Cum ar fi acţiunea de tăgăduire a paternităţii.Cu privire la imobilele şi bunurile care fac parte din domeniul public al statului şi
unităţilor administrative-teritoriale.
4
În cadrul procesului penal părţile pot încheia o tranzacţie prin care să pună capăt acţiunii civile valorificată în acest cadru.TS,
complet de judecată, dec. nr. 21/1980, în CD, 1980, p. 316-318.
5
Dacă împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege nu este însoţită de o tranzacţie, partea vătămată poate pretinde despăgubiri
în faţa instanţei civile. Art. 132 C. pen., potrivit căruia “împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege înlătură răspunderea penală
şi stinge acţiunea civilă”, se referă, la acţiunea civilă valorificată în procesul penal, iar nu valorificarea pretenţiilor în faţa instanţei
civile, mai ales dacă, la data împăcării, partea vătămată nu putea cunoaşte urmările păgubitoare ale infracţiunii.
6
În absenţa unor scopuri ilicite instanţa trebuie să se corformeze înţelegerii dintre părţi. De exemplu, nu poate reduce cuantumul
despăgubirilor pe motiv că şi victima s-a aflat în culpă(culpă comuna). TJ Constanţa, dec. pen. Nr. 502/1991, în Dreptul nr. 1,
1992, p. 113.
7
Dacă tranzacţia este extrajudiciară posibilitatea revocării pauliene este în afară de orice îndoială.
3
4.Nulitatea contractului de tranzacţie
4
Efecte extinctive. Este neîndoielnic că, odată încheiată, tranzacţia împiedică părţile să formuleze din
nou pretenţii cu privire la drepturile stinse sau recunoscute prin tranzacţie, ea având efect extinctive. Astfel
fiind, acţiunea introdusă de una dintre părţi va fi respinsă de plano ca urmare a invocării excepţiei
peremptorii (dirimante) rezultând din tranzacţie. C. civ. asimilează puterea tranzacţiei cu puterea unei
hotărâri judecătoreşti definitive (art.1711). Desigur, această asimilare nu este completă, fiindcă tranzacţia
este un contract civil obişnuit şi, ca atare, nu constituie titlu executoriu. Dacă însă tranzacţia este consemnată
într-o hotărâre judecătorească de expedient sau într-un act autentic susceptibil de executare silită, se poate
cere învestirea ei cu formulă necesară în vederea executării silite.
Efecte declarative. După multe controverse care s-au purtat în literatura de specialitate, majoritatea
autorilor recunosc că tranzacţia produce, de regulă, efecte declarative, iar nu constitutive sau translative,
întrucât nu are ca scop să confere părţilor drepturi noi, ci numai să recunoască drepturi preexistente – inclusiv
garanţiile şi alte accesorii (de ex. dobânzi) existente pe lângă creanţa recunoscută ( dacă nu s-a convenit
astfel) – şi să consolideze, punându-le la adăpostul unei contestaţii judiciare. În acest sens se spune că
tranzacţia non est titulus, sed tituli confessio1.
Din efectul declarativ al tranzacţiei rezultă că:
- partea nu este succesorul în drepturi al celeilalte părţi. Astfel fiind, părţile nu sunt obligate să-şi
garanteze reciproc drepturile pe care şi le recunosc, întrucât obligaţia de garanţie nu se naşte decât ca
urmare a unei transmisiuni de drepturi;
- produce efecte şi pentru trecut, până în momentul naşterii drepturilor ce se consolidează (efecte
retroactive);
- nu poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 ani, întrucât just titlu trebuie să fie un act
translativ de proprietate2.
În ceea ce priveşte opozabilitatea faţă de terţi a tranzacţiei având ca obiect un imobil, din efectul
declarativ mai rezultă că tranzacţia nu va fi supusă publicităţii imobiliare în cazul în care drepturile
referitoare la imobi supuse înscrierii se consolidează prin tranzacţie în favoarea părţii pe numele căreia
publicitatea s-a efectuat cu ocazia dobândirii sau constituirii iniţiale. În schimb, dacă prin tranzacţie se fac
modificări sau îndreptări cu privire la drepturile supuse publicităţii imobiliare, va fi necesară respectarea
normelor de publicitate (art. 21-22 şi art. 72 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996)3.
Efecte constitutive sau translative. Deşi tranzacţia produce, în principiu, efecte declarative, în
anumite cazuri ea poate produce şi efecte constitutive sau translative de drepturi. Astfel se întâmplă în
cazurile în care, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte efectuează sau promite anumite
prestaţii (de a plăti o sumă de bani sau de a da un alt lucru etc.). În aceste cazuri, tranzacţia fiind şi
constitutivă sau translativă de drepturi, consecinţele referitoare la prestaţiile noi vor fi inverse faţă cazul
efectului declarativ ( adică va exista obligaţia de garanţie, efectele nu vor fi retroactive şi contractul de
tranzacţie va putea servi ca just titlu). Iar dacă dreptul (lucrul) promis sau dat în schimb se referă la un
imobil, întotdeauna va fi necesară respectarea formelor de publicitate.
În caz de neexecutare a obligaţiei noi se va putea angaja răspunderea contractuală a debitorului,
inclusive obligaţia lui la plata penalităţii stipulate (art. 1708 C. civ.). După cum am văzut este posibilă şi
rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea de obligaţii (ceea ce nu se poate întâmpla în cazul tranzacţiei
1
Confessio, -onis, recunoaştere, mărturisire.
2
“Întrucât este un simplu act declarative, tranzacţia nu constituie just titlu…”(Mazeaud,op. cit., p. 1281). Potrivit unei alte păreri,
“tranzacţia…deşi declarativă de drepturi, este asimilată actului translativ”.(C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale,
Universitatea din Bucureşti, 1988, p. 281. L.Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Edit. Lumina Lex, Bucureşti,
1996,p.260. Menţionăm că, în materia hotărârilor judecătoreşti declarative de drepturi se admite, unanim,că nu pot servi drept just
titlu; numai dacă hotărârea este constitutivă sau translativă de drepturi reale, ea poate fi invocată ca just titlu.
3
Potrivt art. 72, la data finalizării lucrărilor cadastrale îşi încetează aplicabilitatea art.711 C. prod. civ. care supune transcrierii
tranzacţiilor asupra drepturilor reale imobiliare, fără a deosebi după cum au character declarative sau translativ sau constitutive.
5
bilateral declarative), în temeiul art.1020-1021 C. civ. sau a pactului comisoriu expres. Fiind contract
sinalagmatic,este aplicabilă şi teoria riscului contractului.
Efecte relative. Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, tranzacţia nu poate produce
efecte faţă de terţi1 (res inter alios acta). Mai mult decât atât, deşi tranzacţia produce efecte retroactive, ea
este inopozabilă faţă de terţi2 care, înainte de tranzacţie, au dobândit drepturi asupra bunului litigious (spre
deosebire de partaj). Prin urmare, ei nu trebuie să intenteze o acţiune pauliană pentru a face inopozabilă
tranzacţia sau să se apere prin invocarea uzucapiunii, a dobândirii de la proprietarul aparent sau alte remedii
juridice la îndemâna terţilor de bunăcredinţă.
Probleme speciale privitoare la imobile. În ceea ce priveşte terenurile, tranzacţia poate avea ca obiect
concesii reciproce asupra terenului. De exemplu, printr-o tranzacţie părţile pot pune capăt unui litigiu purtat
asupra hotarului dintre doua terenuri învecinate (acţiune în grăniţuire).
Pentru ipoteza în care, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte transmite proprietatea
unui imobil (efecte translative) se impun câteva precizări:
- Bunurile care fac parte din domeniul public al statului sau unităţilor administrative-teritoriale,
deoarece sunt inalienabile potrivit art. 135 din Costituţie, nu pot fi înstrăinate nici pe calea tranzacţiei.
În cazul tranzacţiei cu efecte pur declarative considerăm că interdicţia nu operează, recunoaşterea
unui drept preexistent neavând semnificaţia unei înstrăinări (de exemplu grăniţuire între un teren
proprietate privată şi altul proprietate publică)3. Desigur, tranzacţia va fi nulă absolute dacă se
încearcă, pe acestă cale, ocolirea regimului juridic al bunurilor proprietate publică4;
- Proprietatea terenului atribuit conform art. 19 alin. 1, art. 21 şi art. 43 din Legea nr. 18/1991 (ipoteze
de constituire- iar nu de reconstituire- a dreptului de proprietate) nu poate fi transmisă în cadrul
tranzacţiei (în schimbul renunţării făcute de cealaltă parte), întrucât legea – sub sancţiunea nulităţii
absolute – interzice înstrăinarea timp de 10 ani socotoţi de la începutul anului următor celui în care s-
a făcut înscrierea proprietăţii (art. 32). Dacă tranzacţia produce efecte pur declarative, ea poate avea
ca obiect şi un astfel de teren ( de excmplu, stabilirea hotarului cu proprietarul terenului învecinat prin
concesii reciproce);
- Cetăţenii străini şi apatrizi nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pe cale de
tranzacţie (art. 21 alin. 2 din Constituţie);
- Dacă înstrăinarea în cadrul tranzacţiei (cu efecte translative ) are ca obiect un teren ( intravilan sau
extravilan ) contractul trebuie să fie încheiat în formă autentică (art. 2 din Legea nr. 54/1998). În lipsa
1
Astfel, tranzacţia dintre inculpat şi partea civilă, dacă nu a fost pusă în discuţia părţii responsabile civilmente, nu este opozabilă
acesteia din urmă, motiv pentru care instanţa trebuie să administreze probe în vederea stabilirii cuantumului real al pagubelor şi
obligarea ei, în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor astfel stabilite. Iar în caz de culpă comună, comitentul poate fi obligat,
solidar cu prepusul, la plata despăgubirilor, numai în raport de culpa acestuia, chiar dacă prepusul, prin tranzacţia încheiată cu
victima, s-a obligat să suporte integral paguba. În schimb, dacă tranzacţia încheiată în nume personal de unul dintre debitori
solidari cu creditorul de drept are drept efect stingerea sau micşorarea obligaţiei solidare, se admite invocarea de către ceilalţi
debitori solidari, în virtutea reprezentării reciproce (art. 1056 C. civ.). În această materie a solidarităţii res inter alios acta aliis non
nocere, sed prodesse potest ( nu poate dăuna, dar poate fi de folos.
2
Nu tranzacţia, ci titlu original (contestat) este opozabilterţilor. A. Benabent, op. cit., p. 576 nr. 1023.
3
Potrivit art. 76 alin. 3 din L. administraţiei publice locale nr. 69/1971 “renunţările la drepturi sau recunoaşterile de drepturi în
favoarea terţelor persoane se fac pe bază de expertiză însuşită de consiliu” (local sau judeţean, după caz). După părerea noastră,
textu vizează renunţările realizate în cadrul unei tranzacţii ( şi eventual, achiestarea sau desistarea care nu este consecinţa unei
tranzacţii ) şi poate avea ca obiect toate bunurile – inclusive cele din domeniul public – aflate în patrimonial unităţii administrativ-
teritoriale. Numai pentru cazul înstrăinării, schimbului, delimitarea sau partajarea bunurilor aflate în indiviziune, aplicabilitatea
textului se restrânge la domeniul privat al unităţii administrative teritoriale, întrucât bunurile din domeniul public sunt inalienabile
(art. 135 din Constituţie şi art. 74 din L. nr. 69/1991).
4
În cazul tranzacţiei judiciare (dar principiul este operant şi în alte cazuri în care ea este sesizată), instanţa are îndatorirea să verifice
“dacă prin încheierea tranzacţiei nu se încalcă dispoziţii imperative alea legii”.
6
formei autentice tranzacţia poate valora, cel mult, un antecontract din care izvorăşte obligaţia
încheierii contractului în forma prevăzută de lege;
- Dacă înstrăinarea în cadrul tranzacţiei are ca obiect un teren agricol în extravilan, nu se pune
problema exerciţiului dreptului de preemţiune, deoarece art. 5-11 din Legea nr. 54/1998 vizează
numai înstrăinarea “ prin vânzare”, iar tranzacţia este un contract special distinct.
În ceea ce priveşte construcţiile, numai în ipoteza tranzacţiei care implică lucrări de construire,
modificare, transformare, desfiinţare etc. este necesară obţinerea autorizaţiei administrative potrivit Legii nr.
50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor. În lipsa
autorizaţiei, lucrarea nu va putea fi executată, respective, va putea fi desfiinţată, aplicându-se şi alte sancţiuni
prevăzute de lege (art. 9, art. 26 şi urm. din Legea nr.50/1991 astfel cum a fost modificată şi completată prin
Legea nr. 125/1996). Rezultă că pentru a se pune la adăpost de riscul refuzului (legal) de eliberare a
autorizaţiei, părţile trebuie să o solicite înainte de încheierea tranzacţiei.
În toate celelalte ipoteze în care tranzacţia ( cu efecte declarative sau translative) are ca obiect imobile,
autorizaţia administrativă nu este cerută de lege.
6.Speţe
7
1. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr.1880 din 14 octombrie 1992.
Reclamanta a susţinut că s-a aflat în eroare cu privire la obiectul tranzacţiei, în raport cu testamentul
lăsat de defunct în favoarea sa şi care nu a fost avut în vedere la încheierea tranzacţiei ce a stat la baza
hotărârii judecătoreşti ce se cere a fi anulată. Testamentul invocat în cauză şi care ar fi condus la
consiţământul eronat asupra obiectului tranzacţiei s-a aflat permanent în posesia reclamantei, care a avut
cunoştinţă de el şi eliberat nu l-a invocat în tranzacţie, pentru a înlătura efectele dispoziţiilor legale care, la
cea dată, nu permiteau deţinerea în proprietate a mai multor locuinţe. Din interpretarea art. 271 şi 272 C.
proc. Civ. rezultă că hotărârile care consfinţesc învoiala părţilor reprezintă o transpunere a înţelegeriilor, ceea
ce nu echivalează cu o judecată întemeiată pe probe şi finalizată pe convingerile instanţei. Ca urmare, această
convenţie a părţilor este susceptibilă, ca orice contract, de a fi atacat pe calea acţiunii în anulare, pentru
motivele de nulitate prevăzute de lege. Potrivit art. 1716 C. civ., când părţile au tranzacţionat asupra tuturor
afacerilor ce ar putea să existe între dânsele, documentele (ce le-ar fi fost necunoscute lor în timpul
tranzacţiei şi care s-ar descoperit în urmă) nu constituie un titlu de anulare a tranzacţiei, afară numai atunci
când ar fi fost ascunse prin fapta uneia din părţile contractante. Deci, nu constituie temei de anulare a
tranzacţiei, chiar şi descoperirea unor acte sau documente necunoscute în momentul încheierii acesteia, dacă
nu au fost ascunse prin fapta uneia dintre părţile contractante. Cu atât mai mult în speţă, anularea tranzacţiei
nu trebuie dispusă, pentru că testamentul era cunoscut la data tranzacţiei şi nu a fost ascuns de vreuna din
părţi, acestea având cunoştinţă de existenţa lui şi aflându-se în posesia părţii care se prevalează de el pentru
înlăturarea efectelor convenţiei, pe care a încheiat-o din proprie voinţă.
2. Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 456 din 23 aprilie 1959.
Este nulă tranzacţia prin care se urmăreşte scopul illicit de a se eleuda dispoziţiile imperative şi de
interes obştesc ale Decretului nr. 78/1952. Hotărârea de expedient – contract judiciar al părţilor – nu are nici
un efect faţă de terţ, deci şi faţă de serviciul de gospodărie locativă. Ocuparea în aceste condiţii a unei
suprafeţe trebuie considerată samavolnică, iar serviciul de gospodărie locativă o poate repartiza altei
personae. ( I. G. Mihuţă, Al. Lesvidax, op. cit., p. 288)
4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a III-a, decizia nr.784 din 1927.
8
Prezumţia de comercialitate a actelor făcute de un comerciant. Tranzacţia făcută de un comerciant.
Tranzacţia prin care doi comercianţi sting un process născut dintr-o vânzare comercială constituie un
act de comerţ încadrat în dispoziţiile art. 4 C. com. care consfinţeşte o prezumţie de comercialitate pentru
toate actele săvârşite de un comerciant, până la proba contrarie, care ar rezulta din natura civilă a actului.
(Practică judiciară în materie comercială, Ed. Lumina, Bucureşti, 1991,vol. I, p. 29)
6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia II, decizia nr. 4 din 9 ianuarie 1925.
Când avocatul uneia din părţile litigante, prezintă înaintea unei instanţe, un act de tranzacţie consimţit
chiar de partea pe care o reprezintă printr-o procură generală , pronunţarea unei hotărâri de expedient, nu
înstrăinează nimic, ci face un simplu act de administraţie şi prin urmare nu e necesar ca în acest scop să aibă
o procură specială. ( C. Hamagiu, N. Georgean, op. cit., vol. IV, p. 14, speţa nr. 10)
7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a III-a, decizia nr.585 din 16 mai 1923.
Art. 1717 Cod civil, autorizează numai îndreptarea unor învederate greşeli urmate la facerea unei
tranzacţii şi care ca atare sunt imputabile ambelor părţi contractante; el nu autorizează şi cercetarea
pretenţiilor uneia din părţi, care ar tinde la modificarea tranzacţiei, pe motiv că această parte ar fi constatat în
scriptele ei erori neimputabile celeilalte părţi, căci prin aceasta s-ar ajunge să se modifice pe cale
contencioasă însăşi fondul sau baza de calcul a tranzacţiei consimţită de ambele părţi, ceea ce nu e admisibil.
(C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p.167, speţa de sub art. 1717)
10. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a, decizia nr. 93 din 1912.
Facultatea de a transinge sau de a face un act de compromise, acte între care există o mare analogie
după cum rezultă din comparaţia art. 339 C. proc. civ., 1537 şi 1706 C. civ., implicând în sine idea unei
renunţări la drepturi, care nu se poate face decât numai de acei care pot dispune de aceste drepturi, nu şi de
către administratorii care nu pot depăşi în actelelor, puterile cuprinse în mandatul ce au de a administra.
Direcţiunea generală a poştelor neavând facultate de a face un compromise în baza legii sale organice, şi
nefiind autorizată la aceasta de către Ministerul Domeniilor în formele edictate de art. 20 din Legea de la 28
martie 1872 pentru ca un asemenea compromis să fie valabil, este nul, şi prin urmare este nulă şi hotărârea
dată pe temeiul acestui compromis. ( C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 159, speţa de sub art. 1706)
13. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a, decizia nr. 8 din 1898.
O tranzacţie este valabilă nu numai când printr-un astfel de act părţile au în vedere un interes apreciabil
în bani, dar şi când ele transig spre a conserva pacea şi unirea dintre ele prevenind sau stingând un proces.
Tranzacţia făcută asupra unui proces finit prin sentinţă neapelabilă, este nulă când părţile sau una dintre ele
nu avea cunoştinţă de acea sentinţă. În caz când o asemeanea hotărâre, necunoscută de părţi, sau de una din
ele, este susceptibilă de a fi atacată de recurs, tranzacţia trebuie declarată valabilă, căci chiar dacă un
asemnea act nu ar merita numele de tranzacţie, însă el trebuie primit ca o renunţare, ca un act nenumit. (C.
Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 165, speţa de sub art. 1715)
15. Tribunalul Ilfov, Secţia a II-a, decizia nr. 219 din 1 noiembrie 1886.
Art. 1709 şi 1710 C. civ. reglementând modul interpretării tranzacţiilor şi precizând că ele nu regulează
decât diferendele asupra cărora a urmat, fie că părţile şi-au manifestat intenţia lor prin expresii speciale sau
generale, rezultă că nu trebuie a se avea în vedere termenii tranzacţiei, ci intenţia comună a părţilor
contractante, chestiune de astfel nediscutabilă şi reprodusă asemenea şi în art. 977 şi 984. (C. Hamangiu, N.
Georgean, op. cit., nr. 161, speţa de sub art 1710)
16. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I, decizia nr. 186 din 20 mai 1885.
O tranzacţie nu cade ipso jure prin aceea că o parte nu s-a ţinut de ea, ci trebuie intentat un proces de
reziliere a contractului de tranzacţie. Deci întrucât nu s-a făcut un proces pentru retractarea ei, judecata nu e
chemată a se pronunţa asupra validităţii tranzacţiei când nulitatea ei se invocă ca mijloc de apărare. ( C.
Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 162, speţa de sub art. 1712)
17. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I, decizia nr. 39, din 8 februarie 1881.
10
Art. 1716 prevede cazul când una din părţile ce au subscris tranzacţia n-ar avea vreun drept asupra
obiectului de care tratează tranzacţia, iar nici cum şi cazul când mai multe persoane fomează o singură parte a
tranzacţiei, şi când una din acele persoane fără drept ar fi subscris acea tranzacţie, căci în acest din urmă caz
această iregularitate nu poate da loc decât la o contestaţie între acele persoane ce formează o singură parte a
tranzacţiei, iar nici cum poate da loc de un motiv în casaţie. Astfel, cel iscălit în persoană nu poate cere şi
obţine nulitatea tranzacţiei pe motiv că fiul său care nu avea nici un rol la această tranzacţie ar fi subscris
împreună cu dânsul, tranzacţia, deoarece o semnătură superflue nu poate vicia o tranzacţie de altminterea
legală şi valabilă.
18. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a, decizie 26 din noiembrie 1879.
Dacă art. 1705 a cerut ca tranzacţiile să fie redactate în scris, prin aceasta sa înţeles numai că
tranzacţiile nu se pot dovedi prin martori, scrierea în materie de tranzacţie nefiind cerută ad solemnitatem ca
o condiţie esenţială a existenţei convenţiei, dar numai ad probationem; şi aceasta reiese în privinţa
jurământului şi din art. 1208 care permite să se defere jurământul asupra oricărei speţe de contestaţie deşi nu
există nici un început de dovadă, şi astfel fiind tranzacţiile se pot dovedi sau prin interogatoriu, care nu este
decât o mărturisire a părţii, sau prin jurământ. ( C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 157, speţa de sub
art.1705)
11