Japonia , a doua putere a lumii

Impactul pe care Japonia l-a avut asupra lumii moderne este enorm. Deşi
această ţară ocupă mai puţin de a treia sută parte din suprafaţa uscatului, totuşi
deţine o şesime din puterea economică mondială. Economia Japoniei este
susţinută în toate domeniile de la informatică până la turism.
Ca actor de primă marime pe scena mondială, absenţa acestei ţări de la
orice forum internaţional ar fi de neconceput.
Japonia este o un stat interesant de studiat pentru că este un miracol pe
scena evoluţiei relaţiilor internaţionale. Ce inseamnă ideea de putere în 
concepţia japoneză şi  ce teorii stau la baza acestui concept? 
Ce factori au influenţat dezvoltarea Japoniei? De ce Japonia este
considerată la ora actuală o mare putere? Ce rol politic are pe scena
internaţională? În ce masură Japonia va influenţa relaţiile internaţionale în
viitor? Toate aceste întrebări sunt justificate în contextul în care scena relaţiilor
internaţionale este intr-o continuă schimbare.
 Istoria acestui stat este bogată şi este interesant de urmărit cum Japonia s-
a ridicat la un asemenea rang de mare putere. Totuşi trebuie reţinut că în cel de-
al doilea război mondial a suferit pierderi inestimabile, iar consecinţele au fost
pe termen lung. Dintre toate ţările de pe planetă, Japonia a fost cea mai aproape
de anihilare. Este singura naţiune care a suportat vreodată un atac nuclear.
Sosirea Japoniei în arena mondială a fost spectaculoasă. De la un tărâm
îndepărtat, obscur şi exotic de acum 150 de ani, ea a devenit rapid un rival de
primă mână pentru puterile imperialiste, o ameninţare militară pentru ordinea
mondială, şi apoi, după depăşirea crizei, o supraputere economică.
Totuşi succesele Japoniei se datorează atât circumstanţelor cât şi
răspunsul dat de ea acestora, deseori bazat pe valori şi practici adânc
inrădăcinate.

Invenții chinezeși
 Busola

Busola sau compasul (italiană: com-pasus) este un instrument de

navigație utilizat pentru determinarea direcției relativ la polii magnetici ai
Pământului. Cadranul busolei prezintă Polul Nord și Polul Sud magnetic,
precum și direcțiile intermediare.
Busola sau acul magnetic era deja cunoscută în timpul împăraților
din China. Pe atunci busola consta dintr-o piatră magnetică legată de un
fir de ață pentru a se putea roti liber. Mai târziu apar formele de busole
mai specializate.
În Perioada Marilor descoperiri geografice portughezii au
perfecționat busola.
Alexander Neckam un savant englez menționează busola pentru
prima oară prin secolul XII în Europa, fiind adusă în anul 1190 de arabi.
Forma busolei de azi este menționată prin secolul al XIII-lea probabil de
un navigator italian din Amalfi, unde în port se găsește statuia lui Flavio
Gioia, declarat „descoperitor al busolei”.
 Praful de pușcă

Praful de pușcă cunoscut și sub numele de pulbere neagră

(germ.: Schwarzpulver) a fost prima substanță explosivă descoperită de
om, azi fiind folosit numai în pirotehnică în fabricarea de rachete pentru
focurile de artificii.
Praful de pușcă este un amestec compus din 75 % azotat de
potasiu (salpetru), 15 % cărbune de lemn și 10 % sulf (fără părți acide),
toate componentele trebuie să fie în stare de pulbere. Depozitarea
trebuie să fie într-un loc uscat deoarece unele componente sunt
higroscopice. Salpetrul are rolul de a asigura oxigenul necesar arderii,
cărbunele fiind cel ce întreține arderea. Unele amestecuri sunt secretul
producătorului de artificii.
Bizantinii cunoșteau deja în 671 un amestec explosiv de colofoniu
(rășină de conifere din care este îndepărtată prin încălzire terpentina),
sulf și salpetru (nitrați de amoniu, bariu, sodiu sau potasiu), acest
amestec fiind cunoscut în istorie ca focul grecesc descoperit de
Kallinikos din Heliopolis. Această substanță inflamabilă ardea și în apă,
fiind o armă de temut în apărarea Constantinopolului fiind folosit mai ales
în luptele navale contra musulmanilor.
În China sunt amintite în Dinastia-Song (960 - 1279) prin anul 1044
în Wu Jing Zong Yao (o culegere de tehnici militare) incendii provocate
de amestecuri de salpetru. Se presupune că chinezii deja în secolul XIII
au folosit bombe umplute cu praf de pușcă, această informație stă în
contradicție cu legea mongolilor din 1330, care interzic chinezilor toate
experimentele militare, la fel cercetările arheologice nu au găsit prin
examen radiologic urme de praf de pușcă, din timpul respectiv. Alte urme
istorice din secolul XI sunt cele din Siria unde este la fel amintit folosirea
în războaie a amestecurilor explosive cu salpetru purificat. Praful de
pușcă până la descoperirea explozivilor de azi este singura materie
explosivă folosită în artilerie, sau alte arme de foc. In prima jumătate a
secolului al XIX-lea este introdus treptat utilizarea nitroglicerinei și
dinamitei. Astăzi praful de pușcă folosit numai pentru fabricarea
rachetelor destinate focurilor de artificii.
Papirusul
 Papirusul este un material asemănător cu hârtia, produs din planta
Cyperus papyrus, pe care se scria în perioada Antichității, în special în
Egipt.
Papirusul a rămas suport esențial al cărții în Egipt și s-a răspândit
în lumea greacă și în Imperiul Roman. Papirusurile care ne-au parvenit
nu reprezintă decât o infimă parte a celor care au existat. Aproape toate
provin din Egipt, unde condițiile climatice au ușurat păstrarea lor.
Cartea din papirus se prezenta sub forma unui sul alcătuit din foi
lipite unele în continuarea celorlalte, adesea în număr de zece.
Lungimea medie a unui sul era de la 6 până la 10 metri, dar papirusul
Harris (cronică a domniei lui Ramses al III-lea) depășește 40 de metri.
Cartea se desfășura orizontal; ea era împărțită în coloane verticale și
aproape întotdeauna scrisă pe o parte, cea a sensului orizontal al
fibrelor. Titlul se găsea la sfârșit, uneori în interior sau pe o etichetă
atârnată de cilindrul care înfășura sulul. Cea mai mare parte a cărților din
papirus care ne-au rămas din vechiul Egipt au fost găsite în morminte;
lângă corpuri se depuneau texte sacre, rugăciuni, pentru a proteja
sufletele defuncților în peregrinările lor; aceasta este originea „Cărții
morților”, cunoscută chiar de la începutul celui de-al II-lea mileniu. Acest
text, devenit tradițional, era fabricat în serie de către preoți. Exemplarele
erau mai mult sau mai puțin ilustrate, după calitatea defuncților cărora le
erau destinate.