Salman Rushdie - Casa Golden

SERIA DE AUTOR
SALMAN RUSHDIE
Colecţia BIBLIOTECA POLIROM este coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu.
Salman Rushdie, The Golden House
Copyright © Salman Rushdie, 2017 All rights reserved
© 2017 by Editura POLIROM, pentru traducerea în limba română
Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea
prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format
electronic sau audio, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de
calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea
recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvîrşite
fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu
privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/ sau civil în conformitate cu
legile în vigoare.
Foto autor: © Timothy Greenfield-Sanders Pe copertă: © Andrew Twort/Alamy Stock Photo
www.polirom. ro Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506 Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1,
et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României:
RUSHDIE, SALMAN
Casa Golden / Salman Rushdie; trad, din lb. engleză şi note de Dana Crăciun. — Iaşi: Polirom,
2017
ISBN: 978-973-46-7117-5
I. Crăciun, Dana (trad.) (note)
821.111
Printed in ROMANIA
SALMAN
RUSHDIE
CASA GOLDEN
Traducere din limba engleză şi note de Dana Crăciun
POLIROM
2017
Pentru Alba şi Francesco Clemente,
prin ale căror prietenie şi ospitalitate am ajuns
să am acces la Gardens
T
Daţi-mi un bănuţ de aramă şi o să vă spun o poveste de aur.
(chemarea povestitorilor ambulanţi în Roma Antică, după Plinius)
Vremea în care trăim este esenţialmente tragică, aşa că refuzăm s-o luăm în tragic. Cataclismul
s-a produs, ne găsim între ruine, începem să construim mici lumi noi, să avem mici speranţe
noi. E o muncă destul de anevoioasă, nu există nici un drum neted către viitor, însă ocolim
obstacolele sau ne opintim peste ele. De trăit trebuie să trăim, indiferent cîte ceruri se vor fi
prăbuşit.
(D.H. Lawrence, Amantul doamnei
Chatterley)
La vie a beaucoup plus d’imagination que nous.
(Franţois Truffaut)
m
1
în ziua învestirii în funcţie a noului preşedinte, pe cînd noi ne făceam griji că l-ar putea
asasina cineva în timp ce trecea prin mulţimea care-1 aclama, de mînă cu excepţionala lui soţie,
pe cînd mulţi dintre noi ne găseam în pragul falimentului în urma exploziei bulei imobiliare şi
pe cînd Isis încă mai era doar o zeiţă-mamă egipteană, a sosit la New York, dintr-o ţară
îndepărtată, un rege neîncoronat de şaptezeci şi ceva de ani, împreună cu cei trei fii ai săi, orfani
de mamă, ca să-şi ia în primire palatul din exil, purtîndu-se de parcă nimic n-ar fi nelalocul lui
în ţară sau în lume sau în propria-i poveste. A început să domnească în cartier precum un
monarh afabil, cu toate că, în ciuda zîmbetului fermecător şi harului cu care cînta la vioara sa
Guadagnini din 1745, emana o aromă ieftină şi apăsătoare, izul inconfundabil al primejdiei
samavolnice, josnice, genul de miros care ne avertiza — atenţie la individul ăsta, căci ar putea
porunci în orice clipă să fiţi executaţi dacă, de exemplu, vă îmbrăcaţi cu o cămaşă care nu-i
place sau dacă are chef să se culce cu vreuna dintre nevestele voastre. Cei opt ani care au urmat,
anii celui de-al patruzeci şi patrulea preşedinte, au fost, de asemenea, anii domniei tot mai
capricioase şi mai îngrijorătoare asupra noastră a celui care-şi spunea Nero Golden, care nu era
cu adevărat rege şi al cărui sfîrşit a stîrnit o vîlvătaie imensă şi, metaforic vorbind, apocaliptică.
Bătrînul era scund, chiar îndesat, şi, în ciuda vîrstei înaintate, îşi purta părul încă destul de
întunecat dat pe spate, pentru a-şi evidenţia V-ul pe care îl făcea în mijlocul frunţii. Avea ochi
negri şi pătrunzători, dar primul lucru
II
pe care îl remarcai la el erau antebraţele - şi deseori îşi sufleca mînecile de la cămăşi, ca să fie
sigur că îi sînt remarcate două antebraţe groase şi puternice, ca de luptător, care se terminau cu
nişte mîini mari, ameninţătoare, încărcate cu inele de aur groase, bătute cu smaralde. Puţini l-au
auzit ridicînd vreodată vocea, însă nu aveam nici o îndoială că zăcea în el o forţă vocală
grozavă, pe care era indicat să nu i-o stîrneşti. Purta haine scumpe, dar emana o copleşitoare
esenţă animalică, din pricina căreia amintea de Bestia din cunoscutul basm, ce nu se simte la
largul ei în găteli omeneşti. Toţi cei care locuiam în preajma lui ne temeam cumplit de el, deşi
făcea eforturi mari şi stîngace să fie sociabil şi să se comporte ca un bun vecin, fluturîndu-şi
înflăcărat bastonul spre noi şi invitînd insistent lumea la cocteiluri la ore nepotrivite. Cînd stătea
în picioare sau cînd mergea, se apleca uşor în faţă, ca şi cînd ar fi înfruntat tot timpul un vînt
puternic pe care numai el îl simţea şi din pricina căruia se îndoia puţin din talie, dar nu prea
mult. Era un bărbat puternic - nu, mai mult de-atît, era un bărbat profund înamorat de ideea că
este un bărbat puternic. Rolul bastonului părea mai degrabă unul simbolic şi decorativ decît
funcţional. Cînd se plimba prin Gardens, se străduia din răsputeri să dea impresia că încearcă să
ne fie prieten. Deseori întindea mina să ne mîngîie cîinii sau să ciufulească părul copiilor noştri.
Dar şi copiii, şi cîinii se trăgeau în lături. Uneori, privindu-1, mă gîndeam la monstrul
doctorului Frankenstein, un simulacru de om care nu reuşea deloc să exprime vreun fel de
umanitate autentică. Pielea îi era cafenie, tăbăcită, şi zîm- betul îi strălucea în plombele de aur.
Era gălăgios şi nu întru totul bine-crescut, dar era copleşitor de bogat, aşa că a fost, bineînţeles,
acceptat, dar, pe ansamblu, în comunitatea noastră de artişti, muzicieni şi scriitori din centru nu
era deloc simpatizat.
Ar fi trebuit să ne dăm seama că un bărbat care îşi ia numele ultimului împărat iulio-
claudian al Romei şi se instalează apoi într-un domus aurea îşi recunoaşte public propria
nebunie, fărădelege, megalomanie, precum şi inevitabila
12
damnare, rîzîndu-şi însă în acelaşi timp de toate, că un astfel de bărbat îi arunca mănuşa
destinului şi pocnea din degete în faţa Morţii ce se apropia, strigînd: „Da! N-aveţi decît să mă
comparaţi cu monstrul acela care a turnat ulei peste creştini şi le-a dat foc ca să-şi lumineze
grădina noaptea! Cel care a cîntat la liră în timp ce Roma ardea (pe vremea aceea nu existau
viori)! Da, m-am botezat Nero, din dinastia lui Cezar, ultimul din acea seminţie sîngeroasă, şi e
treaba voastră ce credeţi. Mie îmi place pur şi simplu numele". îşi fîlfîia răutatea prin faţa
ochilor noştri, savu- rînd-o, provocîndu-ne s-o vedem, dispreţuindu-ne puterea de înţelegere,
convins de capacitatea lui de a învinge cu uşurinţă pe oricine i s-ar fi ridicat împotrivă.
A descins în oraş precum unul din acei monarhi europeni decăzuţi, capi ai unor dinastii
sfîrşite, care încă îşi mai foloseau titlurile onorifice ca nume de familie - „al Greciei", „al
Iugoslaviei" sau „al Italiei" - şi care tratau jalnica particulă „fost" de parcă nici n-ar fi existat. El
însă nu era fost în nici un fel, asta părea să spună atitudinea lui. Era maiestuos în toate cele: în
cămăşile cu gulere apretate, în butonii de la manşete, în pantofii englezeşti făcuţi la comandă, în
felul cum se apropia de uşile închise fără să încetinească pasul, ştiind că ele se vor deschide în
faţa lui, şi, de asemenea, în firea suspicioasă pe care o avea şi datorită căreia convoca
întrevederi zilnice separate cu fiecare dintre fiii săi, ca să-i descoasă şi să afle ce spuneau ceilalţi
doi despre el, precum şi în automobilele sale, în afecţiunea pe care o avea pentru mesele de joc,
în serviciul imposibil de returnat la ping-pong, în slăbiciunea sa pentru prostituate, whisky şi
ouă umplute, în dictonul deseori invocat — preferatul conducătorilor absolutişti, de la Cezar la
Haile Selassie — conform căruia singura virtute care contează este loialitatea. îşi schimba des
telefonul mobil, nu dădea aproape nimănui numărul şi nu răspundea cînd suna. Refuza să le
permită jurnaliştilor sau fotografilor să-i intre în casă, dar deseori erau prezenţi acolo doi
indivizi din grupul lui de pocherişti, nişte crai cărunţi, îmbrăcaţi de obicei în geci cafenii de
piele şi cu eşarfe în dungi viu colorate, despre care
13
se bănuia că şi-ar fi omorît nevestele bogate, deşi într-un caz nu se aduseseră nici un fel de
acuzaţii, iar în celălalt n-au putut fi dovedite.
Despre propria lui soţie absentă nu scotea o vorbă. în acea casă plină de fotografii, cu pereţii
şi poliţele de la şemineuri încărcate cu vedete rock, laureaţi ai premiului Nobel şi aristocraţi, nu
exista nici o imagine a doamnei Golden sau cum şi-o fi spus ea. Evident, asta sugera ceva
dezonoare de un fel sau altul, iar noi, spre ruşinea noastră, bîrfeam ce ar fi putut să fie,
imaginîndu-ne cît de extinse şi neruşinate îi vor fi fost infidelităţile, plăsmuind-o ca pe un fel de
nimfomană de obîrşie nobilă, cu o viaţă sexuală mai notorie decît a oricărei vedete de cinema şi
ale cărei trădări le cunoştea toată lumea, în afară de soţul ei, care a continuat să o privească
adorator, cu ochi orbiţi de iubire, şi să o creadă soţia drăgăstoasă şi angelică din visele lui, pînă
în ziua aceea cumplită cînd prietenii i-au spus adevărul, au venit o grămadă să i-1 spună, şi cum
s-a mai înfuriat!, cum i-a mai înjurat!, i-a numit mincinoşi şi trădători şi a fost nevoie de şapte
bărbaţi ca să-l împiedice să-i lovească pe cei ce îl siliseră să privească realitatea în faţă, iar cînd
în cele din urmă a privit-o şi a acceptat-o, şi-a izgonit soţia şi i-a interzis să-şi mai vadă vreodată
fiii. Femeie ticăloasă, ne spuneam unul altuia, închipuindu-ne că sîntem versaţi în ale vieţii, şi
povestea asta ne mulţumea, aşa că am lăsat-o aşa, căci adevărul este că ne interesau mai mult
propriile noastre treburi şi numai pînă la un punct cele ale lui N.I. Golden. Nu i-am mai dat
atenţie şi ne-am văzut de vieţile noastre.
Cît de tare ne-am putut înşela.
14
2
Ce înseamnă oare o viaţă bună? Dar opusul ei? Sînt întrebări la care nu se pot da două
răspunsuri identice. în aceste vremuri pline de laşitate pe care le trăim negăm măreţia
Universalului, dar ne impunem şi glorificăm în schimb Fanatismele locale, aşa că în puţine
privinţe mai putem cădea de acord. în aceste vremuri decăzute pe care le trăim oameni pe care
nu-i interesează nimic în afară de fanfaronadă şi de propriul interes - oameni goi, pompoşi,
pentru care nimic nu este interzis atîta timp cît le serveşte cauza meschină - se vor pretinde mari
lideri şi binefăcători, care acţionează spre binele tuturor, şi îi vor numi pe cei ce li se opun
mincinoşi, invidioşi, oameni de nimic, proşti, fraieri şi, întorcînd adevărul pe dos, ticăloşi şi
corupţi. Sîntem atît de scindaţi, atît de duşmănoşi unii cu alţii, atît de îmboldiţi de evlavie
ipocrită şi dispreţ, atît de cufundaţi în cinism, încît propriei preţiozităţi îi spunem idealism, atît
de decepţionaţi de cei ce ne conduc şi atît de dispuşi să ne batem joc de instituţiile statului în
care trăim, încît pînă şi cuvîntul bunătate a fost golit de noimă şi trebuie, probabil, să fie pus
deoparte o vreme, la fel ca toate celelalte cuvinte otrăvite, ca, de exemplu, spiritualitate, ca, de
exemplu, soluţie finală, precum şi libertate (cel puţin atunci cînd se aplică zgîrie-norilor şi
cartofilor prăjiţi).
Dar în acea zi friguroasă de ianuarie din 2009, cînd enigmaticul septuagenar pe care am
ajuns să-l ştim sub numele de Nero Iulius Golden a sosit în Greenwich Village într-o limuzină
Daimler, cu trei băieţi şi fără vreo urmă vizibilă de soţie, el măcar a declarat categoric cum avea
să fie cîntărită virtutea şi cum se vor distinge faptele bune de cele rele.
15
— în casa mea americană, le-a spus el în limuzină fiilor săi atenţi pe cînd aceasta îi ducea de
la aeroport la noua lor reşedinţă, moralitatea va fi standardul de aur.
N-a explicat dacă voia să spună că moralitatea era cel mai de preţ lucru sau că avuţia
impunea moralitatea sau că el, personal, cu noul şi sclipitorul său nume, va fi unicul judecător al
binelui şi răului, iar tinerii Iulii, dintr-un vechi reflex filial, n-au cerut lămuriri. (Iulii, pluralul
imperial pe care toţi îl preferau în loc de Goldeni — nu erau deloc modeşti aceşti oameni!) Cel
mai tînăr dintre cei trei, un indolent de douăzeci şi doi de ani, cu plete care-i cădeau în valuri
frumoase pe umeri şi un chip de înger furios, a pus totuşi o întrebare.
—Ce să spunem cînd vor vrea să afle de unde-am venit? l-a chestionat el pe tatăl său.
Faţa bătrînului a căpătat o nuanţă de vehemenţă stacojie.
— La asta am mai răspuns! a strigat el. Spuneţi-le: la dracu’cu parada identitară. Spuneţi-le:
sîntem şerpi care-şi leapădă pielea. Spuneţi-le că tocmai ne-am mutat în centru din Carnegie
Hill. Spuneţi-le că ne-am născut ieri. Spu- neţi-le că am fost plăsmuiţi prin farmece sau că am
sosit de pe lîngă Alpha Centauri într-o navetă spaţială ascunsă în coada unei comete. Spuneţi că
sîntem de nicăieri sau de oriunde sau de undeva, că sîntem iluzionişti, escroci, rein- ventaţi,
metamorfozaţi, adică americani. Să nu le spuneţi numele locului pe care l-am lăsat în urmă. Să
nu-1 rostiţi niciodată. Nici numele străzii, nici al oraşului, nici al ţării. Nu vreau să mai aud
niciodată acele nume.
Au coborît din maşină în centrul vechi din Village, pe Macdougal Street, puţin mai jos de
Bleecker, lîngă cafeneaua italiană de demult, care încă mai rezista cumva, şi, ignorînd
claxoanele maşinilor din spatele lor, precum şi palma întinsă a cel puţin unui cerşetor jegos, au
lăsat limuzina în mijlocul străzii cît şi-au scos tacticoşi bagajele din portbagaj — chiar şi
bătrînul a insistat să-şi care propria valiză - şi le-au dus în grandioasa clădire în stil Beaux-Arts
de pe partea dreaptă a străzii, fostul conac Murray, care
16
de-acum înainte avea să fie cunoscut drept casa Golden. (Numai fiul cel mare, căruia nu-i
plăcea să stea afară şi care avea ochelari cu lentile foarte-foarte întunecate şi o expresie
îngrijorată pe chip, părea să se grăbească.) Aşa că au sosit precum intenţionau să rămînă,
independent, cu o indiferenţă netulburată faţă de obiecţiile celor din jur.
Ani la rînd în conacul Murray, cea mai grandioasă clădire din Gardens, nu prea mai locuise
nimeni, cu excepţia unei administratoare deosebit de ţîfnoasă, de origine italiană, de vreo
cincizeci şi ceva de ani, şi a asistentei sale, la fel de înfumurată, deşi mult mai tînără, care îi era
şi amantă. Făcuserăm deseori speculaţii privind identitatea proprietarului, dar aprigele gardiene
ale clădirii au refuzat să ne satisfacă şi nouă curiozitatea. Aceştia erau însă ani în care mulţi
dintre super-bogătaşii lumii cumpărau proprietăţi fără vreun alt motiv în afară de acela de a le
deţine şi lăsau case goale împrăştiate pe planetă ca nişte pantofi aruncaţi, aşa că am presupus că
la mijloc trebuie să fie vreun oligarh rus sau vreun şeic al petrolului şi, ridicînd din umeri, ne-
am obişnuit să tratăm casa aceea nelocuită ca şi cînd nici n-ar fi fost acolo. Mai exista o
persoană asociată cu clădirea, un meşter blajin de origine mexicană pe nume Gonzalo, pe care
cei doi dragoni străjeri îl angajaseră ca să aibă grijă de casă şi pe care îl mai rugam uneori, cînd
avea timp, să vină şi pe la casele noastre ca să ne rezolve problemele cu instalaţia electrică sau
cu ţevile ori să ne ajute să curăţăm de zăpadă acoperişurile şi intrările în toiul iernii. Aceste
servicii le făcea cu zîmbetul pe buze, în schimbul unor bancnote împăturite de valoare mică, pe
care i le strecuram discret în mină.
Cartierul istoric Macdougal-Sullivan Gardens - ca să îi dăm numele complet şi exagerat de
răsunător — era spaţiul plin de farmec şi lipsit de teamă în care trăiam şi ne creş- team copiii,
un loc unde ne retrăgeam bucuroşi din lumea lipsită de farmec şi plină de teamă de dincolo de
graniţele sale şi pe care nu ne ruşinam să îl iubim din toate puterile. Casele în stil neogrec,
construite iniţial, în anii 1840, pe Macdougal şi Sullivan, au fost restaurate în stil neocolonial
17
în anii 1920 de nişte arhitecţi angajaţi de un anume domn William Sloane Coffin, care vindea
mobilă şi covoare, şi în acea perioadă curţile din spate au fost reunite în aşa fel încît să formeze
grădinile comune, The Gardens, delimitate la nord de Bleecker Street şi la sud de Houston
Street şi destinate folosinţei particulare a locatarilor din casele în spatele cărora se aflau.
Conacul Murray era o ciudăţenie: o structură graţioasă de referinţă, în multe privinţe prea
grandioasă pentru Gardens, fusese construit pentru cunoscutul bancher Franklin Murray şi soţia
lui, Harriet Lanier Murray, între 1901 şi 1903 de firma de arhitecţi Hoppin & Koen, care, pentru
a-i face loc, demolaseră două dintre casele originale, ridicate în 1844 de trustul comerciantului
Nicholas Low. Ca să fie în acelaşi timp elegant şi la modă, conacul fusese proiectat în stil
renascentist francez, un stil în care Hoppin & Koen aveau multă experienţă, cîştigată atît la
Ecole des Beaux-Arts, cît şi ulterior, în perioada cînd au lucrat pentru firma de arhitectură
McKim, Mead & White. Aşa cum aveam să aflăm ulterior, Nero Golden cumpărase casa la
începutul anilor 1980. Se zvonea de mult timp prin Gardens că proprietarul venea şi pleca,
petrecînd probabil două zile pe an în casă, dar nici unul dintre noi nu l-a văzut vreodată, deşi
uneori, noaptea, erau luminate mai multe ferestre ca de obicei şi - foarte rar - se mai zărea cîte o
umbră în dreptul storurilor, astfel încît copiii din cartier au hotărît că locul era bîntuit şi îl
ocoleau.
Aceasta era clădirea ale cărei uşi uriaşe de la intrare stăteau deschise în acea zi de ianuarie,
pe cînd limuzina Daimler îşi golea încărcătura de bărbaţi Golden, tatăl şi fiii. In prag aştepta
comitetul de primire, cele două femei dragon, care pregătiseră totul pentru sosirea stăpînului.
Nero şi fiii săi au intrat şi au fost întîmpinaţi de lumea de minciuni în care aveau să locuiască
de-acum înainte: nu o reşedinţă nou-nouţă şi ultramodernă, pe care o familie înstărită din
străinătate să o ia în primire treptat, pe măsură ce vieţile li se scurgeau, legăturile cu noul oraş
se aprofundau, experienţele li se înmulţeau... nu, ci mai degrabă un loc în care de douăzeci şi
ceva de ani Timpul
18
încremenise, Timpul care se uita cu o privire indiferentă la scaunele Biedermeier ponosite, la
covoarele ce se decolorau încet, la veiozele decorative cu lavă în stilul anilor şaizeci şi, cu o
privire uşor amuzată, la portretele făcute de toate numele importante unui Nero Golden mai
tînăr, aflat în tovărăşia personalităţilor oraşului, Rene Ricard, William Burroughs, Deborah
Harry, precum şi a mai-marilor de pe Wall Street şi a vechilor familii din înalta societate,
purtători ai unor nume sfinte, cum ar fi Luce, Beekman şi Auchincloss. înainte de a cumpăra
această clădire, bătrînul avusese o mansardă boemă uriaşă, de trei sute de metri pătraţi, şi cu
tavan înalt la colţul dintre Broadway şi Great Jones Street, iar în prima tinereţe i se permisese
să-şi facă veacul pe lîngă The Factory1, unde stătuse nebăgat în seamă şi recunoscător în colţul
băieţilor bogaţi, împreună cu Si Newhouse şi Carlo de Benedetti, dar asta se întîmpla demult. Se
găseau în casă multe suveniruri din acele vremuri şi din vizitele sale ulterioare, din anii ’80. O
bună parte din mobilă fusese pusă la păstrare, iar reapariţia acestor obiecte dintr-o viaţă
anterioară dădea senzaţia unei exhumări şi presupunea o continuitate pe care istoriile locatarilor
nu o aveau. Aşa că nouă casa ni s-a părut întotdeauna un soi de făcătură frumoasă. Ne
murmuram unii altora cuvintele lui Primo Levi: „Acesta este rodul cel mai nemijlocit al
exilului, al dezrădăcinării - faptul că irealul covîrşeşte realul".
Nimic din casă nu trăda originile celor patru bărbaţi şi ei au continuat să păstreze cu
încăpăţînare tăcerea în privinţa trecutului. Inevitabil, pînă la urmă lucrurile ies la iveală şi, cu
timpul, le-am aflat povestea, dar înainte de asta toţi am lansat ipoteze despre istoria lor tainică,
împle- tindu-ne ficţiunile cu ale lor. Deşi aveau tenul destul de deschis la culoare, de la lăptosul
prîslea pînă la bătrînul Nero cel cu pielea sa tăbăcită, ne era tuturor limpede că nu erau „albi" în
sensul tradiţional al cuvîntului. Engleza le era imaculată, cu accent britanic - aproape sigur
învăţaseră
1. Studioul din New York al lui Andy Warhol.
19
la Oxford sau Cambridge aşa că la început cei mai mulţi dintre noi am presupus greşit că ţara ce
nu putea fi numită era Anglia cea multiculturală, iar oraşul, Londra cea mul- tirasială. Am
presupus că ar fi putut fi libanezi, armeni sau londonezi de origine sud-asiatică, ba chiar
europeni din zona mediteraneană, ceea ce le-ar fi explicat fanteziile romane. Ce nedreptate
teribilă li se făcuse oare acolo şi ce insulte groaznice înduraseră, de îşi dăduseră atîta osteneală
să se lepede de obîrşii? Mă rog, pentru cei mai mulţi dintre noi era o chestiune care îi privea
direct şi personal şi am fost dispuşi s-o luăm ca atare pînă cînd aşa ceva n-a mai fost posibil. Iar
cînd a venit acel moment, ne-am dat seama că puseserăm întrebările greşite.
Faptul că prefăcătoria cu numele lor proaspăt adoptate a ţinut, ba chiar a rezistat de-a lungul
a două mandate prezidenţiale, că noi, proaspeţii lor vecini şi cunoştinţe, am acceptat
necondiţionat aceste alter ego-uri americane inventate ce trăiau în palatul lor de iluzii, spune
multe despre America însăşi, dar şi mai multe despre puterea voinţei cu care îşi însuşiseră
identităţile cameleonice, devenind în ochii noştri exact ce susţineau că sînt. Privind în urmă, nu
poţi să nu te miri cît de vast a fost planul lor, cît de complicate detaliile ce vor fi trebuit luate în
calcul, paşapoartele, cărţile de identitate statale, permisele de conducere, codurile numerice
personale, asigurarea medicală, falsurile, tranzacţiile, plăţile, pura dificultate a întregii
operaţiuni şi furia sau, poate, teama care anima acest proiect magnific, minuţios şi straniu. După
cum am aflat mai tîrziu, bătrînul muncise la metamorfoză cam un deceniu şi jumătate înainte de
a-şi pune planul în aplicare. Dacă am fi ştiut-o dinainte, am fi înţeles că în dosul ei se ascundea
ceva foarte mare. Dar n-am ştiut. Ei erau pur şi simplu autoproclamatul rege şi ai săi soi-disant
prinţi, care locuiau în bijuteria arhitecturală a cartierului.
Adevărul e că nu ni s-au părut chiar atît de ciudaţi. în America oamenii aveau tot felul de
nume - în cartea de telefon, pe vremea cînd mai existau cărţi de telefon, domina exotismul
onomastic. Huckleberry! Dimmesdale! Ichabod!
20
Ahab! Fenimore! Portnoy! Drudge! Ca să nu mai vorbim de zecile, sutele, miile de Gold,
Goldwater, Goldstein, Finegold sau Goldberry. De asemenea, americanii au avut întotdeauna
obiceiul de a hotărî cum voiau să li se spună şi cine voiau să fie, lepădîndu-se de originile Gatz
pentru a deveni Gatsby în cămaşă şi pentru a-şi urmări visele numite Daisy sau, poate, pur şi
simplu America. Samuel Goldfish (un alt băiat de aur) a devenit Samuel Goldwyn, familia
Aertzoon a devenit Vanderbilt, Clemens a devenit Twain. Şi, imigranţi fiind, mulţi dintre noi —
sau dintre părinţii sau bunicii noştri — am decis să ne lăsăm în urmă trecutul la fel cum o făceau
acum cei patru Golden, încurajîndu-ne copiii să vorbească engleza, nu fosta limbă din fosta ţară.
Să vorbească, să se îmbrace, să se comporte ca americanii, să fie americani. Lucrurile vechi le-
am ascuns în vreun beci, le-am aruncat sau le-am pierdut. Iar în filmele şi benzile noastre
desenate - în benzile desenate care au devenit filmele noastre - nu sărbătorim oare zilnic, nu
omagiem ideea de Identitate Secretă? Clark Kent, Bruce Wayne, Diana Prince, Bruce Banner,
Raven Darkholme, vă iubim pe toţi! Identitatea secretă va fi fost cîndva un concept franţuzesc -
Fantomas hoţul, dar şi le fantome de l’Opera -, dar de-acum avea rădăcini adînci în cultura
americană. Dacă noii noştri prieteni voiau să fie cezari, noi nu aveam nimic împotrivă. Aveau
gusturi excelente, haine excelente, o engleză excelentă şi nu erau cu nimic mai excentrici decît,
să zicem, Bob Dylan sau orice alt fost locuitor al cartierului. Deci cei patru Golden au fost
acceptaţi pentru că erau acceptabili. Erau de-acum americani.
Dar pînă la urmă lucrurile au început să se destrame. Iată care au fost cauzele căderii lor: o
ceartă între fraţi, o metamorfoză neaşteptată, apariţia în viaţa bătrînului a unei tinere frumoase şi
hotărîte, o crimă. (Mai multe crime.) Şi, într-un final, acolo, în ţara îndepărtată, nişte eforturi
rezonabile ale serviciilor de informaţii.
2.1
3
Iată care era povestea lor nespusă, planeta lor Krypton explodată: o poveste lacrimogenă,
cum sînt adesea lucrurile tăinuite.
Hotelul grandios de lingă port era iubit de toată lumea, chiar şi de cei prea săraci ca să-i
poată trece vreodată pragul. Toată lumea îi văzuse interiorul în filme, în revistele de cinema şi
în vise: scările faimoase, piscina înconjurată de frumuseţi întinse la plajă, coridoarele
strălucitoare, pline de magazine, inclusiv croitorii la comandă, unde, într-o singură după-
amiază, îţi puteau reproduce costumul preferat odată ce îţi alegeai camgarnul sau gabardina
dorite. Toată lumea ştia cît de fabulos de capabili, infinit de primitori şi profund devotaţi erau
angajaţii lui, pentru care hotelul era ca propria lor familie, care îl tratau cu respectul cuvenit
unui patriarh şi care îi făceau pe toţi cei ce intrau acolo să se simtă ca nişte regine şi regi. Da,
evident, era un loc unde străinii erau bine-veniţi. De la ferestrele sale străinii priveau înspre
port, înspre minunatul golf de la care se trăgea numele oraşului nenumit, şi se minunau de
puzderia de vase ce săltau pe valuri în faţa lor, bărci cu motor, bărci cu pînze şi ambarcaţiuni de
croazieră de toate mărimile, formele şi culorile posibile. Toată lumea ştia povestea naşterii
oraşului, cum englezii şi-l doriseră tocmai pentru acest port frumos, cum negociaseră ei cu
portughezii ca s-o mărite pe prinţesa Ecaterina cu regele Carol al II-lea şi, pentru că biata
Ecaterina nu era tocmai o frumuseţe, a fost nevoie de o zestre pe cinste, mai ales că lui Carol al
II-lea îi cam plăceau fetele frumoase, aşa că
22
oraşul a fost inclus în zestre, Carol s-a însurat cu Ecaterina şi apoi a neglijat-o pentru tot restul
vieţii, dar englezii şi-au adus flota în port şi s-au apucat de un măreţ proiect de asanare, menit să
unească cele Şapte Insule, au construit acolo un fort, apoi un oraş şi apoi a venit şi Imperiul
Britanic. Era un oraş construit de străini, aşa că era normal ca străinii să fie bine-veniţi în acel
hotel ca un palat grandios, care dădea spre portul căruia oraşul îi datora existenţa. Hotelul nu era
însă numai pentru străini, era o clădire prea romantică - cu ziduri de piatră, domuri roşii,
încîntătoare, candelabre belgiene revărsîndu-şi lumina asupra clienţilor şi pereţii şi podelele
acoperite cu opere de artă, mobilă şi covoare din toate colţurile acelei ţări imense, ţara care nu
poate fi numită -, aşa că, dacă erai un tînăr dornic să-ţi impresionezi iubita, te dădeai peste cap
şi făceai rost de bani ca s-o duci în salonul cu vedere spre mare, ca să beţi ceai sau suc de lămîie
şi să mîncaţi sandviciuri cu castraveţi şi prăjituri în timp ce briza mării vă mîngîie chipurile,
după care ea avea să te iubească pentru că o aduseseşi în inima fermecată a oraşului. Şi poate că
la a două întîlnire aveai s-o inviţi la o masă cu mîncare chinezească în restaurantul de la parter şi
cu asta rezolvai problema.
După plecarea englezilor, mai-marii oraşului, ai ţării şi ai lumii şi-au însuşit măreţul şi
vechiul hotel - prinţi, politicieni, vedete de cinema, lideri religioşi, cele mai faimoase şi mai
frumoase chipuri din oraş, din ţară, din lume îşi făceau loc pe coridoarele lui -, iar el a devenit
un simbol al oraşului care nu poate fi numit, la fel ca Turnul Eiffel sau Colosseumul sau statuia
din portul New Yorkului, al cărei nume este Libertatea luminează lumea.
Exista un mit despre originile marelui hotel, pe care toată lumea din oraşul ce nu poate fi
numit îl credea, deşi nu era adevărat, un mit despre libertate şi despre înlăturarea imperialiştilor
britanici exact aşa cum o făcuseră americanii. Se spune că în primii ani ai secolului al
douăzecilea un nobil domn vîrstnic, care purta fes şi care, întîmplător, era şi cel mai bogat
bărbat din ţara care nu poate fi numită, a încercat o dată să viziteze un alt hotel
13
3
22
oraşul a fost inclus în zestre, Carol s-a însurat cu Ecaterina .şi apoi a neglijat-o pentru tot restul
Britanic. I'lra un oraş construit de străini, aşa că era normal ca străinii să fie bine-veniţi în acel
hotel ca un palat grandios, care dădea spre portul căruia oraşul îi datora existenţa.
I lotelul nu era însă numai pentru străini, era o clădire prea romantică - cu ziduri de piatră,
domuri roşii, încîntătoare, candelabre belgiene revărsîndu-şi lumina asupra clienţilor şi pereţii şi
podelele acoperite cu opere de artă, mobilă şi covoare din toate colţurile acelei ţări imense, ţara
care nu poate fi numită -, aşa că, dacă erai un tînăr dornic să-ţi impresionezi iubita, te dădeai
peste cap şi făceai rost de bani ca s-o duci în salonul cu vedere spre mare, ca să beţi ceai sau suc
de lămîie şi să mîncaţi sandviciuri cu castraveţi şi prăjituri în timp ce briza mării vă mîngîie
chipurile, după care ea avea să te iubească pentru că o aduseseşi în inima fermecată a oraşului.
Şi poate că la a două întîlnire aveai s-o inviţi la o masă cu mîncare chinezească în restaurantul
de la parter şi cu asta rezolvai problema.
frumoase chipuri din oraş, din ţară, din lume îşi faceau loc pe coridoarele lui -, iar el a devenit
13
3
IZ
oraşul a fost inclus în zestre, Carol s-a însurat cu Ecaterina şi apoi a neglijat-o pentru tot restul
Britanic. Era un oraş construit de străini, aşa că era normal ca străinii să fie bine-veniţi în acel
hotel ca un palat grandios, care dădea spre portul căruia oraşul îi datora existenţa. Hotelul nu era
însă numai pentru străini, era o clădire prea romantică - cu ziduri de piatră, domuri roşii,
încîntătoare, candelabre belgiene revărsîndu-şi lumina asupra clienţilor şi pereţii şi podelele
acoperite cu opere de artă, mobilă şi covoare din toate colţurile acelei ţări imense, ţara care nu
poate fi numită aşa că, dacă erai un tînăr dornic să-ţi impresionezi iubita, te dădeai peste cap şi
făceai rost de bani ca s-o duci în salonul cu vedere spre mare, ca să beţi ceai sau suc de lămîie şi
să mîncaţi sandviciuri cu castraveţi şi prăjituri în timp ce briza mării vă mîngîie chipurile, după
care ea avea să te iubească pentru că o aduseseşi în inima fermecată a oraşului. Şi poate că la a
două întîlnire aveai s-o inviţi la o masă cu mîncare chinezească în restaurantul de la parter şi cu
asta rezolvai problema.
frumoase chipuri din oraş, din ţară, din lume îşi făceau loc pe coridoarele lui -, iar el a devenit
13
măreţ, unul mai vechi, aflat în acelaşi cartier, dar n-a fost primit din pricina rasei sale. Nobilul
domn vîrstnic a dat uşor din cap, a plecat, a cumpărat un teren întins în vecinătate şi a construit
pe el cel mai măreţ şi mai frumos hotel văzut vreodată în oraşul care nu poate fi numit din ţara
care nu poate fi identificată, iar în scurt timp a adus la faliment hotelul care nu-1 acceptase.
Astfel, în mintea oamenilor hotelul a devenit un simbol al revoltei, al felului în care
colonizatorii pot fi bătuţi cu propriile arme şi trimişi înapoi pe mare, şi chiar cînd s-a stabilit
fără putinţă de tăgadă că de fapt nimic din toate astea nu se întîmplase, nu s-a schimbat nimic,
căci un simbol al libertăţii şi izbîn- zii e mai puternic decît adevărul.
Au trecut o sută cinci ani. Apoi, în 23 noiembrie 2008, zece ucigaşi înarmaţi cu arme
automate şi grenade de mînă au plecat cu barca din duşmănoasa ţară vecină de la vestul ţării
care nu poate fi numită. în rucsacuri duceau muniţie şi droguri puternice: cocaină, steroizi, LSD
şi seringi. în călătoria spre oraşul care nu poate fi numit au deturnat un vas de pescuit, şi-au
abandonat ambarcaţiunea iniţială, au adus două bărci gonflabile la bordul vasului de pescuit şi i-
au spus căpitanului încotro să meargă. Cînd s-au apropiat de ţărm, l-au omorît pe căpitan şi au
urcat în bărcile gonflabile. Ulterior multă lume s-a întrebat cum de nu i-a văzut paza de coastă şi
nu a încercat să-i intercepteze. Se presupunea că linia ţărmului e bine păzită, dar în acea noapte
a existat o deficienţă. în 26 noiembrie, cînd au ajuns la mal, ucigaşii s-au împărţit în grupuri mai
mici şi s-au îndreptat spre ţintele stabilite dinainte: o gară, un spital, un cinematograf, un centru
evreiesc, o cafenea populară şi două hoteluri de cinci stele. Unul dintre ele era hotelul descris
mai sus.
Atacul asupra gării a început la ora 21.21 şi a durat o oră şi jumătate. Doi terorişti au tras la
întîmplare şi au ucis cincizeci şi opt de oameni. Au părăsit gara şi în cele din urmă au fost
încolţiţi lîngă o plajă din oraş, unde unul a fost ucis şi celălalt, capturat. între timp, la 21.30, o
altă echipă de ucigaşi a aruncat în aer o benzinărie şi a început
să împuşte oamenii aflaţi în centrul evreiesc cînd aceştia s-au iţit la ferestre. Apoi a pornit atacul
asupra clădirii centrului. Au murit şapte oameni. La cafenea au murit zece. în următoarele
patruzeci şi opt de ore în jur de treizeci de oameni au murit în celălalt hotel.
Hotelul iubit de toată lumea a fost atacat pe la 21.45. Clienţii din zona piscinei au fost
împuşcaţi primii, apoi teroriştii s-au îndreptat spre restaurante. O tînără care lucra în Salonul
Mării, unde tinerii îşi aduceau iubitele ca să le impresioneze, a ajutat mulţi clienţi să scape pe o
ieşire a angajaţilor, dar cînd teroriştii au dat buzna în salon, a fost ea însăşi ucisă. S-au aruncat
grenade şi în timpul asediului ulterior, care a durat trei zile, a avut loc un adevărat măcel. Afară
se strînseseră mulţimi de oameni, veniseră echipe de televiziune şi cineva a strigat: „A luat foc
hotelul!" De la ferestrele ultimului etaj ţîşneau flăcări şi faimoasele scări fuseseră şi ele cuprinse
de vîlvătaie. Printre cei blocaţi în incendiu şi mistuiţi în flăcări s-au numărat soţia şi copiii
directorului hotelului. Teroriştii aveau schiţe cu releveele hotelului şi copiile lor erau mai
precise decît cele ale forţelor de securitate. S-au folosit de droguri ca să stea treji şi de LSD -
care nu e un psihosti- mulant - în combinaţie cu celelalte droguri - care erau - ca să le inducă
ucigaşilor o frenezie halucinogenă maniacală, astfel că aceştia rîdeau în gura mare în timp ce
ucideau. Afară echipele TV îi prezentau pe clienţii scăpaţi din hotel, iar ucigaşii se uitau la
televizor ca să afle pe unde scapă. Pînă la finalul asediului au murit peste treizeci de oameni,
mulţi dintre ei fiind angajaţi ai hotelului.
Cei din familia Golden locuiau sub numele lor iniţial, de-acum abandonat, în cartierul cel
mai exclusivist al oraşului, într-o comunitate închisă de pe cel mai exclusivist deal, într-o casă
mare şi modernă, ce dădea spre conacele art deco înşirate de-a lungul golfului numit Back Bay,
unde soarele roşu se scufunda rapid în fiecare seară. Ni-i putem imagina acolo: bătrînul, pe
atunci nu chiar atît de bătrîn, şi fiii săi, mai tineri şi ei - întîiul născut, marele şi genialul
is
agorafob neîndemînatic, mijlociul cu obiceiurile lui nocturne şi portretele făcute personalităţilor
din înalta societate, prîslea cu negurile şi confuzia lui şi se pare că jocul de-a numele antice era
unul pe care bătrînul îi încurajase să-l joace vreme de mulţi ani, la fel cum îi învăţase de la bun
început că ei nu erau oameni obişnuiţi, erau cezari, erau zei. Arabii şi persanii le spuneau
împăraţilor romani şi mai apoi monarhilor bizantini Qaisar-e-Rum, cezari ai Romei. Iar dacă
Roma era Rum, atunci ei, regii acestei Rome de la răsărit, erau Rumi. Asta i-a făcut să-l
studieze pe misticul şi înţeleptul Rumi, adică Jalaluddin Balkhi, ale cărui citate tatăl şi fiii şi le
pasau unul altuia ca pe nişte mingi de tenis, ce cauţi te caută, eşti universul în mişcare extatică,
fii faimos, dezvăluie-ţi propriul mit, vinde-ţi inteligenţa şi cumpără uimire, dă-ţi foc vieţii,
caută-i pe cei care pun gaz pe foc şi dacă vrei să te vindeci, mai întîi îmbolnăveşte-te, pînă ce se
plictiseau de panaceele lui şi începeau să inventeze altele ca să se distreze, dacă vrei să fii bogat,
sărăceşte, dacă te caută cineva, pe acela îl cauţi, dacă vrei să fii drept, stai în cap.
După aceea n-au mai fost Rumi şi au devenit Iulii latini, fiii cezarului, care vor deveni la
rîndul lor cezari. Erau o familie veche şi pretindeau că îşi pot reconstitui genealogia pînă la
Alexandru cel Mare, despre care Plutarh susţinea că ar fi fost fiul lui Zeus însuşi, aşa că erau cel
puţin egali cu iulio-claudienii, care susţineau că se trag din Iulus, fiul piosului Eneas, prinţul
Troiei, şi, în consecinţă, din mama lui Eneas, zeiţa Venus. Cît despre cuvîntul cezar, acesta avea
patru etimologii posibile. Ucisese primul cezar un caesai - cuvîntul maur pentru elefant?
Avusese păr des pe cap - caesaries? Avusese ochii cenuşii, oculis caesiis? Sau numele i se
trăgea de la verbul caedere, a tăia, pentru că se născuse prin cezariană?
— N-am ochi cenuşii şi maică-mea m-a născut normal, zicea bătrînul. Iar părul, deşi îl mai
am, s-a rărit. Nici elefanţi n-am omorît vreodată. La naiba cu primul cezar! Eu aleg să fiu
ultimul, Nero.
— Şi-atunci noi cine sîntem? a întrebat fiul mijlociu.
z6
— Voi sînteţi fiii mei, a răspuns patriarhul, ridicînd din umeri. Alegeţi-vă numele.
Mai tîrziu, cînd a venit momentul să plece, au descoperit că le făcuse documente de
călătorie pe numele noi şi n-au fost deloc surprinşi. Era genul de bărbat care înfăptuia lucruri.
Şi iat-o, ca într-o fotografie învechită, pe soţia bătrînu- lui, o femeie scundă şi tristă, cu
părul încărunţit, prins într-un coc neglijent, şi cu ochi care mai purtau încă amintirea vătămării
de sine. Soţia cezarului: trebuia să fie mai presus de orice bănuială, da, dar avea cea mai proastă
slujbă din lume şi nu putea să scape de ea.
în seara de 26 noiembrie s-a întîmplat ceva în casa aceea mare, un soi de ceartă între cezar şi
soţia lui, şi, ca urmare, ea a chemat Mercedesul cu şofer şi a plecat de-acasă deznădăjduită,
căutînd consolarea prietenilor, astfel că de-acum stătea în Salonul Mării, în hotelul pe care îl
iubea toată lumea, mînca sandviciuri cu castraveţi şi bea suc de lămîie foarte îndulcit şi chiar
atunci ucigaşii cuprinşi de halucinaţii au dat buzna acolo, chicotind veseli, cu ochii rotindu-li-se
în orbite şi cu păsări psihedelice imaginare fîlfîindu-le în jurul capului, şi au început să omoare
oameni.
Şi da, ţara era India, bineînţeles, oraşul era Bombay, bineînţeles, casa se afla în luxoasa zonă
Walkeshwar de pe dealul Malabar, şi da, bineînţeles, acestea erau atacurile teroriste musulmane
lansate din Pakistan de Lashkar-e-Taiba, „Armata Drepţilor", mai întîi la gara cunoscută pe
vremuri sub numele de Victoria Terminus sau VT şi redenumită în prezent, ca toate lucrurile
din Bombay/Mumbai, după Shivaji, prinţul-erou din casta maratha, apoi la cafeneaua Leopold
din Dolaba, la hotelul Oberoi Trident, la cinematograful Metro, la spitalul Cama and Albless, la
casa Chabad şi la hotelul Taj Mahal Palace and Tower. Şi da, la finalul asediilor şi bătăliilor ce
au durat trei zile mama celor doi băieţi Golden mai mari (despre mama mezinului vom spune
mai multe ulterior) s-a numărat printre morţi.
Cînd bătrînului i s-a spus că soţia sa era ostatică în Taj, i s-au înmuiat genunchii şi ar fi
căzut pe treptele de
17
marmură ale casei sale de marmură din camera de zi de marmură pînă pe terasa de marmură de
dedesubt dacă un servitor nu s-ar fi aflat suficient de aproape ca să-l prindă, dar evident că un
servitor se afla întotdeauna aproape. A rămas în genunchi, şi-a îngropat faţa în palme şi trupul i-
a fost zguduit de nişte plînsete atît de puternice şi de convulsive, încît părea că o creatură
ascunsă în adîncurile lui încerca să scape de-acolo. Pe toată durata atacurilor a rămas în capul
scărilor de marmură, în postură de rugăciune, a refuzat să mănînce sau să doarmă, s-a lovit cu
pumnul în piept ca o bocitoare profesionistă la o înmormîn- tare şi s-a tot învinovăţit. N-am ştiut
că se duce acolo, striga el, ar fi trebuit să ştiu, de ce-am lăsat-o să plece. în zilele acelea
atmosfera oraşului părea întunecată ca sîngele chiar şi în miezul zilei, întunecată ca o oglindă,
iar bătrînul s-a văzut reflectat în ea şi nu i-a plăcut ce vede. Şi atît de puternică i-a fost viziunea,
încît au văzut-o şi băieţii lui, iar după ce au primit vestea cea rea, vestea care a pus capăt vieţii
lor de pînă în acel moment - plimbări de weekend la hipodrom cu alţi membri ai marilor familii
cu vechime din Bombay, dar şi cu noii îmbogăţiţi, partide de squash şi bridge, de badminton,
golf şi înot la Willingdon Club, starlete de cinema, jazz, toate dispărute pentru totdeauna,
înecate într-o mare a morţii -, au acceptat tot ce-a zis tatăl lor că doreşte, adică să părăsească
pentru totdeauna casa lor de marmură şi oraşul sfîşiat de conflicte în care se afla ea şi toată
această ţară vulnerabilă, coruptă şi murdară, întreaga lor lume, pe care brusc - sau poate nu chiar
atît de brusc - tatăl lor o detesta, au acceptat să şteargă toate detaliile a ceea ce însemnase ea
pentru ei, a ceea ce însemnaseră ei aici, a ceea ce pierduseră: femeia la care soţul ţipase şi o
împinsese astfel în braţele pieirii, pe care cei doi fii ai ei o iubiseră şi care fusese umilită odată
atît de tare de fiul ei vitreg, încît încercase să se sinucidă. Aveau să şteargă trecutul cu buretele,
să adopte identităţi noi, să traverseze lumea şi să fie altcineva. Aveau să evadeze din istoric în
personal, iar în Lumea Nouă nu aveau să caute şi nici să-şi dorească altceva decît personalul,
aveau să fie
z8
detaşaţi şi individualizaţi şi singuri, fiecare urmînd să-şi încheie propria înţelegere cu cotidianul,
în afara istoriei, în afara timpului, în intimitate. Nu i-a trecut nici unuia prin minte că o astfel de
hotărîre se năştea dintr-o percepţie exacerbată a propriei îndreptăţiri, din convingerea că puteau
pur şi simplu să lase în urmă ziua de ieri şi s-o înceapă pe cea de mîine ca şi cînd cele două n-ar
fi făcut parte din aceeaşi săptămînă, să lase în urmă amintiri şi rădăcini, limbă şi rasă, şi să
ajungă pe tărîmul sinelui autofăurit, adică în America.
Cum am mai nedreptăţit-o pe răposata doamnă cînd am pus absenţa ei din New York pe
seama infidelităţii. Absenţa ei, tragedia ei explica prezenţa familiei sale printre noi. Ea era tîlcul
acestei povestiri.
Cînd a murit Poppaea Sabina, soţia împăratului Nero, acesta a ars la înmormîntare
echivalentul unei provizii pe zece ani de tămîie arabă. Dar în cazul lui Nero Golden, la final,
toată tămîia din lume nu a putut acoperi duhoarea.
Termenul juridic benami sună aproape franţuzeşte, ben-ami, prostindu-i pe naivi să creadă
că ar putea însemna „prieten bun“, bon ami, sau „mult iubit“, bien-aime, sau ceva de genul
acesta. Cuvîntul are însă origine persană şi rădăcina sa nu este ben-ami, ci be-nâmi. Be este un
prefix care înseamnă „fără“, iar nâm înseamnă „nume”: aşadar, benami, „fără nume” sau
anonim. în India tranzacţiile benami sînt contracte de cumpărare a unor proprietăţi imobiliare în
care cumpărătorul aparent, în numele căruia este achiziţionată proprietatea, nu este decît un om
de paie, menit să-l ascundă pe adevăratul proprietar. în argou benami ar fi echivalentul prafului
în ochi.
în 1988 guvernul indian a adoptat Legea (Interzicerii) Tranzacţiilor Benami, care punea
astfel de achiziţii în afara legii şi, în acelaşi timp, îi permitea statului să recupereze proprietăţi
„deţinute benami“. Au rămas însă multe portiţe de scăpare. Una din modalităţile prin care
autorităţile au încercat să închidă aceste portiţe a fost instituirea sistemului Aadhaar. Aadhaar
este un cod numeric de douăsprezece
19
cifre alocat fiecărui cetăţean indian pe toată durata vieţii sale, iar utilizarea lui este obligatorie în
toate tranzacţiile imobiliare şi financiare, ceea ce permite ca implicarea oricărui cetăţean în
astfel de tranzacţii să poată fi urmărită electronic. Cu toate acestea, bărbatul pe care l-am
cunoscut sub numele de Nero Golden, cetăţean american de mai bine de douăzeci de ani şi tată
al unor cetăţeni americani, le-o luase evident înainte. Cînd s-a întîmplat ce s-a întîmplat şi toate
au ieşit la lumină, am aflat că de fapt casa Golden se afla în proprietatea unei doamne de o
anumită vîrstă, nimeni alta decît cea mai bătrînă dintre cele două confidente de încredere ale lui
Nero, şi nu s-a mai găsit nici un alt act. Dar ce s-a întîmplat s-a întîmplat şi după aceea pînă şi
zidurile pe care Nero le clădise cu atîta grijă s-au prăbuşit, iar întreaga şi înfiorătoarea anvergură
a infracţionali- tăţii lui ni s-a înfăţişat goală-goluţă în lumina adevărului. Asta ţinea însă de
viitor. Deocamdată el era pur şi simplu N.I. Golden, vecinul nostru bogat şi - aşa cum am
descoperit - vulgar.
30
4
în patrulaterul tainic şi înverzit din Gardens m-am tîrît de-a buşilea înainte de a merge în
picioare, am mers înainte de a alerga, am alergat înainte de a dansa, am dansat înainte de a cînta,
am dansat şi am cîntat pînă ce am învăţat neclintirea şi tăcerea, am stat nemişcat în inima acestei
grădini în seri de vară luminate de scînteierile licuricilor şi am devenit, cel puţin după părerea
mea, un artist. Ca să fiu mai precis, scenarist în devenire. Şi, în visele mele, cineast, ba chiar - în
vechea şi pompoasa formulare — regizor-autor.
M-am ascuns în spatele persoanei întîi plural şi poate că o voi mai face, însă ajung acum şi
să mă prezint. Serios. Dar, intr-un fel, nu sînt chiar atît de diferit de personajele mele, care îşi
mascau şi ele identitatea, de familia a cărei sosire pe meleagurile mele mi-a oferit marele proiect
pe care îl căutam din ce în ce mai disperat. Familia Golden se străduia din răsputeri să-şi şteargă
trecutul, dar eu, care-mi asumasem rolul de a le fi cronicar şi, poate, imaginator, un termen
născocit pentru inventatorii de tiribombe şi alte distracţii din parcurile tematice Disney, eu deci
preferam prin firea mea să atrag cit mai puţină atenţie. Ce spunea Isherwood la începutul
romanului Adio, Berlin? „Eu sînt un aparat de filmat pasiv, cu diafragma deschisă, care
înregistrează, nu gindeşte." Dar asta era atunci, iar acum trăim în epoca aparatelor inteligente,
care gîndesc în locul tău. Poate că şi eu sînt un aparat inteligent. înregistrez, dar nu sînt tocmai
pasiv. Gîndesc. Modific. Poate chiar inventez. Căci, în fond, a fi un imaginator este cu totul
altceva
31
-
decît a fi literal. Felul în care Van Gogh a pictat o noapte înstelată nu arată ca o fotografie a unei
nopţi înstelate, dar, cu toate acestea, este o reprezentare minunată a unei nopţi înstelate. Să
spunem că prefer pictura fotografiei. Sînt un aparat foto care pictează.
Ziceţi-mi Rene. întotdeauna mi-a plăcut faptul că naratorul din Moby Dick nu ne spune de
fapt cum îl cheamă. Acel Ziceţi-mi-Ishmael ar fi putut în „realitate", adică în meschinul Concret
care se întindea dincolo de măreţul Real al romanului, ar fi putut deci să fie numit, oh, oricum.
L-ar fi putut chema Brad sau Trig sau Ornette, Schuyler sau Zeke. L-ar fi putut chema chiar
Ishmael. Nu ştim, aşa că, precum marele meu înaintaş, mă feresc să vă spun direct, mă cheamă
Rene. Ziceţi-mi Rene, mai mult de-atît nu pot să fac pentru voi.
Să începem. Părinţii mei au fost amîndoi profesori universitari (aţi detectat cumva la fiul lor
vreo nuanţă moştenită de didacticism?) şi cumpăraseră casa noastră de la colţul dintre Sullivan
şi Houston demult, în jurasicul în care lucrurile încă mai erau ieftine. Să vi-i prezint: Gabe şi
Darcey Unterlinden, căsătoriţi de mult timp, nu doar cărturari respectaţi, ci şi dascăli iubiţi şi,
precum marele Poirot (care este fictiv, dar nu le poţi avea pe toate, cum spunea Mia Farrow în
Trandafirul roşu din Cairo)... belgieni. Belgieni cu mult timp în urmă, mă grăbesc să clarific,
americani dintotdeauna, Gabe insistînd în mod straniu să folosească un ciudat, apăsat şi în mare
parte inventat accent pan-european, Darcey în largul ei cu accentul yankeu. Profesorii erau
jucători de ping-pong (l-au provocat pe Nero Golden cînd au auzit că-i place jocul, iar acesta i-a
bătut măr, chit că erau amîndoi foarte buni). îşi citau versuri unul altuia. Le plăcea jocul de
baseball, ah, erau dependenţi de emisiuni reality TV, la care chicoteau prosteşte, şi iubitori de
operă, gen despre care plănuiau întruna să scrie împreună o monografie care să se intituleze
Tipa moare întotdeauna.
îşi iubeau oraşul pentru că nu semăna cu restul ţării.
n
— Roma nu essste Italia, m-a învăţat tatăl meu, Londra nu essste Anglia şi Parisssul nu
esssste Franţa, iar acessst loc unde sssîntem acum nu essste Ssstatele Unite ale Americii. Aici
essste New York.
— între metropolă şi pîrloagă, şi-a adăugat mama nota de subsol, veşnic resentimente,
veşnic alienare.
— După unşpe ssseptembrie America a încercat sssă sssusţină că ne iubeşte, a spus tata. Cît
a durat chessstia asssta?
— Nu foarte mult, futu-i, i-a completat mama gîndul.
(Folosea tot timpul înjurături. Pretindea că nu ştie c-o
face. Pur şi simplu îi scăpau.)
— E o bulă, cum zice toată lumea acum, a continuat tata. E ca în filmul cu Jim Carrey,
numai că la dimensiunea unui întreg oraş.
— The Truman Show, a clarificat îndatoritoare mama. Şi bula asta nici măcar nu include tot
oraşul, pentru că e făcută din bani şi banii nu sînt distribuiţi uniform.
în această privinţă nu împărtăşeau opinia generală conform căreia bula era constituită din
atitudinile progresiste sau mai degrabă, ca nişte buni post-marxişti ce erau, nutreau convingerea
că liberalismul era de sorginte economică.
— Bronx, Queens, assstea poate nu sssînt cu totul în bulă, a spus tata.
— Staten Island sigur nu este în bulă.
— Brooklyn?
— Brooklyn. Da, poate e în bulă. Părţi din Brooklyn.
— Brooklyn e grozav... a zis tata.
Apoi au încheiat la unison cu gluma lor preferată şi uzată de-atîtea repetări:
— ...dar essste în Brooklyn.
— Ideea essste că ne place bula, şi ţie la fel, a spus tata. Nu vrem să trăim într-un ssstat
roşu1, iar tu... tu ai fi
1. Stat republican, cu tendinţe conservatoare. Cele 50 de state ale SUA sînt identificate drept
roşii sau albastre (liberale), în funcţie de preferinţele electorale şi ideologice.
33
terminat în Kansssas, de exemplu, unde ăia nici măcar nu cred în evoluţie.
— Intr-un fel, Kansas chiar contrazice teoria lui Darwin, a zis mama gînditoare. Kansas
demonstrează că nu întotdeauna cei mai adaptaţi supravieţuiesc. Uneori supravieţuiesc cei mai
neadaptaţi.
— Dar nu essste vorba numai de cowboy nebuni, a spus tata, iar mama a sărit repede:
— Nu vrem să trăim nici în California.
(în acel moment bula lor îşi pierdea claritatea, căci devenea nu doar economică, ci şi
culturală, Coasta de Est contra Coastei de Vest, Biggie contra Tupac. Nu părea să le pese de
caracterul contradictoriu al poziţiei lor.)
— Aşa că asssta eşti, a ţinut tata să mă informeze. Băiatul din bulă.
— Trăim zile pline de ciudăţenii şi minuni, a completat mama. Şi să nu plîngi, puiule, să nu
plîngi, să nu plîngi, futu-i.
Am avut o copilărie fericită cu profesorii universitari. în inima bulei se afla The Gardens şi
The Gardens înzestra bula cu o inimă. Am fost crescut într-o lume vrăjită, la adăpost de
pericole, în coconul de mătase liberală din centrul New Yorkului, ceea ce mi-a dat un curaj
inocent, deşi ştiam că dincolo de tărîmul magic morile de vînt întunecate ale lumii îşi aşteptau
nebunul donquijotesc. (Totuşi tata m-a învăţat că „singura scuză pentru un privilegiu este să faci
ceva util cu el“.) Am mers la şcoală în Little Red şi la universitate în Washington Square. O
viaţă întreagă încadrată într-o duzină de cvartale. Părinţii mei fuseseră mai aventuroşi. Tata a
studiat la Oxford cu o bursă Fulbright şi, după ce-a absolvit, a traversat Europa şi Asia cu un
prieten britanic într-un Mini Traveller - Turcia, Iran, Afganistan, Pakistan, India - cîndva
demult, în acel jurasic menţionat mai înainte, cînd dinozaurii bîntuiau pe planetă şi încă mai
puteai face astfel de călătorii fără să ţi se taie capul. Cînd s-a întors acasă, îşi făcuse plinul de
lume largă şi a devenit, alături de Burrows şi Wallace, unul din cei trei mari istorici ai New
Yorkului şi coautor, împreună cu
34
aceşti doi domni, al clasicei lucrări în mai multe volume Metropolis, istoria definitivă a oraşului
lui Superman, unde locuiam cu toţii, unde primeam Daily Planet în fiecare dimineaţă şi unde, la
mulţi ani după bătrînul Superman, Spider-Man s-a instalat în Queens. Cînd mergeam cu el prin
Village, îmi arăta unde se înălţase cîndva locuinţa lui Aaron Burr1 şi o dată, pe cînd eram în faţa
cinematografului multiplex de la colţul dintre Second Avenue şi Thirty-Second Street, mi-a
spus povestea bătăliei de la Kip’s Bay şi cum Mary Lindley Murray i-a salvat pe soldaţii
americani ai lui Israel Putnam, care o luaseră la fugă, invitîndu-1 pe generalul britanic William
Howe să se oprească din urmărirea acestora şi să vină la ceai la Inclenberg, impunătoarea ei
casă de pe culmea ce va ajunge să fie cunoscută drept dealul Murray.
Mama fusese şi ea cutezătoare în felul ei. In tinereţe lucrase în domeniul sănătăţii publice,
cu dependenţi de droguri şi agricultori de subzistenţă din Africa. După ce m-am născut eu, şi-a
restrîns orizonturile şi a devenit mai întîi specialistă în educaţia preşcolară şi în cele din urmă
profesor de psihologie. Casa noastră de pe Sullivan Street, plasată la capătul opus din Gardens
faţă de conacul Golden, era plină de talmeş-balmeşul plăcut al lucrurilor acumulate de-a lungul
vieţii: covoare persane roase, sculpturi africane din lemn, fotografii, hărţi şi schiţe ale primelor
oraşe „noi“ de pe insula Manhattan - atît Amsterdam, cît şi York. Exista şi un colţ dedicat
belgienilor faimoşi, cu un desen original din Tintin atîrnat lîngă o serigrafie a lui Warhol
reprezentînd-o pe Diane von Furstenberg şi faimosul cadru din producţia hollywoodiană Mic
dejun la Tiffany, cu frumoasa vedetă şi portţigaretul ei lung, vedeta cunoscută cîndva ca
domnişoara Edda van Heemstra, iar apoi mult adorată ca Audrey Hepburn, şi, sub toate acestea,
o ediţie princeps din Memoires d’Hadrien de Marguerite Yourcenar,
1. Aaron Burr jr. (1756-1836), ofiţer american participant la Războiul de Independenţă şi,
ulterior, vicepreşedinte al Statelor Unite în primul mandat al lui Thomas Jefferson (1801-
1805).
3S
aşezată pe o măsuţă, alături de nişte fotografii cu tizul meu Magritte în atelierul lui, cu ciclistul
Eddy Merckx şi cu Călugăriţa Cîntăreaţă1. (Jean-Claude Van Damme nu a corespuns criteriilor
de selecţie.)
în ciuda acestui colţişor cu suveniruri belgiene, nu ezitau să-şi critice ţara de origine atunci
cînd erau întrebaţi.
— Regele Leopold al Il-lea şi Statul Liber Congo, spunea mama. Colonialistul cel mai
îngrozitor şi întreprinderea cea mai rapace din întreaga istorie colonială.
— Iar mai nou, adăuga tata, Molenbeek. Centrul european al fanatismului islamic.
La loc de cinste, pe consola de deasupra căminului, se afla un calup de haşiş de cîteva
decenii, nefolosit, încă învelit în ambalajul său original de celofan ieftin şi purtînd sigiliul
oficial de calitate al guvernului afgan, care semăna cu o lună. în Afganistan, pe vremea regelui,
haşişul era legal şi se vindea în trei tipuri de pachete, cu preţul şi calitatea controlate de stat: aur,
argint şi bronz afgan. Dar ce avea tata, care nu se delectase niciodată cu iarba, şi ce ţinea el la
loc de cinste pe consolă era ceva mai rar, ceva legendar, aproape ocult.
— Luna afgană, spunea tata. Dacă o folossseşti, îţi dessschide al treilea ochi în glanda
pineală din mijlocul frunţii şi devii clarvăzător, iar atunci puţine vor fi tainele pe care nu le vei
putea desssscifra.
— Atunci de ce nu ai folosit-o niciodată? l-am întrebat.
— Pentru că o lume fără missster essste ca un tablou fără umbre, a zis el. Cînd vezi prea
multe, nu îţi mai arată nimic.
— Ce vrea să spună el, a adăugat mama, este că: a) vrem să ne folosim minţile, nu să ni le
spulberăm, b) probabil e contrafăcut sau îndoit — cum ziceau hipioţii — cu cine ştie ce
halucinogen îngrozitor şi c) s-ar putea să mă opun cu tărie. Nu ştiu. Nu m-a pus niciodată la
încercare.
1. Jeanne-Paule Marie Deckers (1933-1985), cîntăreaţă şi compozitoare belgiană, membră a
ordinului dominican.
36
Hipioţii... De parcă nu şi-ar mai fi amintit deloc anii şaptezeci, de parcă n-ar fi purtat
niciodată cojoc de oaie sau basma şi n-ar fi visat să fie Grace Slick.
Ca să ştiţi: soare afgan nu există. Soarele Afganistanului era regele, şahul Zahir. După aceea
au venit ruşii, apoi fanaticii, şi lumea s-a schimbat.
Luna afgană însă... m-a ajutat în momentul cel mai întunecat din viaţă şi mama nu mai era
acolo ca să se opună.
Şi, inevitabil, pretutindeni erau cărţi, cărţi ca o boală ce infesta toate cotloanele căminului
nostru jerpelit şi fericit. Am devenit scriitor, căci ce altceva aş fi putut face cu asemenea
înaintaşi, şi poate că am ales filmele în loc de romane sau biografii pentru că am ştiut că nu mă
pot pune cu bătrînii. Dar pînă să se mute Goldenii în căsoiul de pe Macdougal, în partea cealaltă
din Gardens, în diagonală faţă de noi, creativitatea mea postuniversitară se împotmolise. Cu
egoismul neţărmurit al tinereţii, începusem să-mi imaginez un film nemaipomenit sau o serie de
filme în stilul Decalogului, filme despre migraţie, transformare, teamă, pericol, raţionalism,
romantism, schimbări sexuale, oraş, laşitate şi curaj — nici mai mult, nici mai puţin decît un
portret panoramic al epocii mele. Maniera mea preferată de lucru avea să fie ceva ce în sinea
mea numeam „realism de operă“, iar subiectul, conflictul dintre Sine şi Celălalt, încercam să
elaborez un portret ficţional al cartierului în care locuiam, dar poveştii îi lipsea forţa motrice.
Nici părinţii mei şi nici vecinii nu aveau eroismul incurabil al unor veritabile personaje opera-
realiste (Bob Dylan plecase demult). Faimosul meu profesor de studii cinematografice,
regizorul negru şi superstar cu şapcă roşie de baseball, mi-a zis arogant după ce mi-a citit
primele scenarii:
— Frumos scris, băiete, dar unde-i sîngele? E prea cuminte. Unde-i motorul? Poate n-ar
strica să laşi un OZN să aterizeze în nenorocitul ăla de Gardens. Poate ar trebui să arunci în aer
vreo clădire. Fă să se întîmple ceva. Fă un pic de zarvă.
F
Nu ştiam cum. Apoi au apărut Goldenii şi ei au devenit OZN-ul meu, motorul meu, bomba
mea. M-a cuprins entuziasmul artistului tînăr căruia i-a venit subiectul prin poştă, ca un cadou
de sărbători. M-am simţit recunoscător.
Era epoca non-ficţiunii, mi-a spus tata.
— Poate n-ar ssstrica sssă nu mai inventezi lucruri, întreabă în orice librărie, a zis el. Cărţile
de pe messsele de non-ficţiune ssse vînd, poveştile năssscocite zac.
însă asta se întîmpla în lumea cărţilor. în filme era epoca supereroilor. La non-ficţiune
aveam polemicile lui Michael Moore, Tîmplarul Steiner al lui Werner Herzog, Pina lui Wim
Wenders şi alte cîteva. Dar banul gros se băga în filmele fantasy. Tata îl admira şi mi-a lăudat
opera şi ideile lui Dziga Vertov, un documentarist sovietic care detesta teatrul şi literatura.
Ambiţia stilului său cinematografic, cine-ochiul, era nici mai mult, nici mai puţin decît să
transforme omenirea într-o formă de viaţă mai elevată, golită de ficţiune, „de la cetăţeanul
ageamiu la omul electronic perfect, prin intermediul poeziei maşinăriei". Lui Whitman i-ar fi
plăcut Vertov. Poate şi lui Eu-sînt-aparatul Isherwood. Eu însă m-am împotrivit. Am lăsat
formele superioare pe seama părinţilor mei şi a lui Michael Moore. Eu voiam să născocesc
lumea.
O bulă este ceva fragil şi deseori, seara, cei doi profesori vorbeau îngrijoraţi despre felul
cum s-ar putea sparge. îşi făceau griji din pricina corectitudinii politice, din pricina colegei lor,
apărută la TV împreună cu o studentă de douăzeci de ani ce-i aruncase injurii în faţă de la o
distanţă de zece centimetri în urma unei neînţelegeri referitoare la jurnalismul din campus, din
pricina altui coleg, ce apăruse într-un alt reportaj TV pentru că n-a vrut să le interzică
studenţilor să se costumeze în Pocahontas de Halloween, din pricina colegului lor obligat să-şi
ia măcar un seminar sabatic pentru că nu protejase suficient „zona de confort" a unei studente
de pătrunderea unor idei pe care studenta le considera prea „periculoase" pentru mintea ei
fragedă, din pricina colegului care sfida petiţia studenţilor de a
38
îndepărta statuia preşedintelui Jefferson din campusul universităţii sale în ciuda faptului
reprobabil că Jefferson fusese proprietar de sclavi, din pricina colegei criticate dur de nişte
studenţi din familii de creştini evanghelici fiindcă le ceruse să citească un roman grafic scris de
o caricaturistă lesbiană, din pricina colegei silite să anuleze o punere în scenă a Monoloagele
vaginului de Eve Ensler pentru că atunci cînd definim femeile ca persoane cu vagin,
discriminăm persoanele care se declară femei, dar nu au vagin, din pricina colegilor care se
opuneau eforturilor studenţilor de a nu-i mai lăsa să vorbească pe musulmanii apostaţi, pentru
că opiniile lor îi insultau pe musulmanii care nu erau apostaţi. îşi făceau griji că tinerii ajungeau
să susţină cenzura, interdicţiile, restricţiile, cum s-a putut întîmpla una ca asta, mă întrebau ei,
cum s-a îngustat mintea tineretului american, începem să ne temem de tineri.
— Evident, nu de tine, dragule, cine s-ar putea teme de tine, m-a liniştit mama, la care tata a
replicat:
—Teamă pentru tine, da. Cu barba asssta troţkissstă pe care insssişti sss-o porţi, eşti o ţintă
sssigură pentru un cuţit de ssspart gheaţa. Evită Mexico City, mai ales cartierul Coyoacân.
Acesssta e sssfatul meu.
Seara şedeau cu cărţile în poală în lumina galbenă ce se revărsa asupră-le, pierduţi în vorbe.
Arătau ca nişte figuri dintr-un tablou de Rembrandt, Doi filosofi adînciţi în meditaţie, şi valorau
mai mult ca orice pictură. Poate că făceau parte din ultima generaţie de oameni din soiul lor, iar
noi, cei care sîntem post-, care venim după, vom regreta că nu am învăţat mai multe la
picioarele lor.
Nu am cuvinte să spun cît de mult îmi lipsesc.
39
5
Timpul trecea. Mi-am găsit o prietenă, am pierdut-o, mi-am găsit alta, am pierdut-o şi pe
asta. Scenariul meu secret, amanta mea cea mai pretenţioasă, dezaproba astfel de încercări
nefericite de a avea relaţii cu fiinţe umane, aşa că s-a îmbufnat şi a refuzat să-şi dezvăluie vreo
taină. Al treilea deceniu de viaţă se apropia ca o locomotivă, iar eu zăceam neajutorat de-a latul
şinelor, ca un erou leşinat dintr-un film ieftin. (Fără îndoială că părinţii mei literaţi ar fi preferat
mai degrabă o analogie cu scena culminantă de pe liniile de tren din Cea mai lungă călătorie a
lui Forster.) Spaţiul din Gardens era microcosmosul meu şi în fiecare zi îmi vedeam plăsmuirile
imaginaţiei holbîndu-se la mine cu ochi goi de la ferestrele caselor de pe Macdougal şi Sullivan
şi implorînd să se nască. Aveam crîmpeie din toate, dar forma întregului îmi scăpa. La numărul
XX de pe Sullivan Street, la parter, cu acces spre grădină, l-am plasat pe U Lnu Fnu, diplomatul
din Birmania - acum ar trebui să spun Myanmar -, care lucra la Naţiunile Unite şi a cărui inimă
profesională fusese zdrobită de înfrîngerea în cea mai lungă bătălie pentru funcţia de secretar
general. După douăzeci şi nouă de tururi de scrutin consecutive, în al treizecilea pierduse în faţa
sud-coreeanului. Prin intermediul lui voiam să explorez geopolitica, să dramatizez efortul pe
care îl făceau unele din cele mai dictatoriale regimuri din lume pentru ca ONU să scoată în afara
legii ofensa religioasă, să forţez o confruntare cu controversata chestiune a felului în care
americanii îşi foloseau dreptul de veto ca să apere Israelul şi să fac în aşa fel ca Aung San Suu
Kyi însăşi să
40
1 IU
viziteze Macdougal-Sullivan Gardens. Ştiam şi cum fusese frîntă inima personală a lui U Lnu
Fnu, cînd soţia îi murise de cancer, şi bănuiam că, deturnat de această dublă înfrîn- gere de la un
trai onest, ar putea să renunţe cu totul la integritatea sa şi pînă la urmă să fie distrus de un
scandal financiar. Cînd m-am gîndit la asta, bărbatul cu ochi goi de la numărul XX de pe
Sullivan a dat dezamăgit din cap şi s-a retras în umbră. Nimănui nu-i place să fie personajul
negativ.
Comunitatea mea imaginară era o adunătură globală. Pe Macdougal Street, la numărul 00,
locuia un alt personaj singuratic, un americano-argentinian căruia îi dădusem provizoriu numele
de „domnul Arribista", arivistul. Oricare avea să-i fie numele la final, poate Mario Florida sau
Carlos Hurlingham, aveam următoarea descriere pentru el:
Arribista, cu cetăţenia americană dobândită de curînd, se avîntă în ţara cea măreaţă - ţara
„lui“, se minunează el - ca un om care ajunge la oceanul promis după o lungă călătorie prin
deşert, deşi n-a învăţat niciodată să înoate. Speră că oceanul îi va susţine greutatea şi oceanul o
face. Aşa că nu se îneacă - sau nu imediat.
Şi mai aveam o parte, dar trebuia dezvoltată:
Toată viaţa Arribista a fost o nucă ce a încercat din răsputeri să se potrivească într-un perete.
Să fie acesta, într-un final, peretele cu adâncitura potrivită sau să se fi aplatizat el însuşi după
atîtea călătorii? (Dacă e valabilă a doua variantă, atunci călătoria n-ar avea nici un sens sau cel
puţin la finalul ei Arribista s-ar fi potrivit foarte bine în locul de unde a pornit. Preferă imaginea
unui perete scobit şi adînciturile din ziduri par să confirme această variantă.)
Şi, poate din cauza propriilor mele eşecuri sentimentale, Arribista, la fel ca domnul de la
ONU, fusese părăsit de femeia iubită:
Soţia lui este şi ea o ficţiune. Sau a trecut din realitate în fantezie cu mulţi ani în urmă, cînd
l-a părăsit pentru un alt bărbat, mai tînăr, mai chipeş, mai bun în toate privinţele decît bietul
Arribista, care este, cum o ştie şi el
41
foarte bine, mediocru înzestrat în toate privinţele care contează pentru femei - înfăţişare, harul
conversaţiei, gentileţe, căldură, onestitate. L’homme moyen sensible, care, ca să se descrie,
scormoneşte după expresii inexacte la mina a doua, ca şi cea de aici. Un om îmbrăcat în cuvinte
vechi, banale, ca în nişte haine de tweed. Un om fără însuşiri. Nu, nu-i adevărat, se corectează
Arribista. Are însuşiri, îşi aminteşte el. în primul rind are tendinţa asta de a se ponegri cînd se
lasă pradă gîndurilor şi în această privinţă nu este corect cu sine însuşi. De fapt e un soi de
individ excelent, excelent după modelul noii sale ţări, care preamăreşte excelenţa şi respinge
„sindromul nasului pe sus“. Arribista este excelent pentru că a excelat. S-a descurcat bine,
foarte bine. Este bogat. Povestea sa este o poveste de succes, povestea considerabilului său
succes. Este o poveste americană.
Şi aşa mai departe. Imaginarii aristocraţi sicilieni din casa aflată chiar vizavi de casa Golden
— numiţi provizoriu Vito şi Blanca Tagliabue, baron şi baroneasă de Selinunte - îmi erau încă
necunoscuţi, dar eram îndrăgostit de trecutul lor. Cînd mi-i închipuiam ieşind în vreo seară,
întotdeauna îmbrăcaţi după ultima modă, ca să meargă la vreun bal de la Muzeul Metropolitan,
la o premieră de film la Ziegfeld sau la vernisajul tînărului artist din cea mai nouă galerie din
West Side, întotdeauna mă gîndeam la tatăl lui Vito, Biaggio, care,
într-o zi fierbinte, lingă coasta de sud a Siciliei, uşor bronzat şi în floarea vîrstei, se plimbă cu
paşi mari pe întinsa moşie a familiei, cunoscută sub numele de Castelbiaggio, cu cea mai bună
puşcă pe umărul drept, ţinînd-o de ţeavă. Poartă o pălărie de soare cu boruri largi şi o cămaşă de
lucru veche, vişinie, pantaloni de călărie kaki ponosiţi şi cizme atît de lustruite, că luceau ca
soarele amiezii. Are motive excelente să creadă că viaţa e frumoasă. Războiul din Europa s-a
terminat, Mussolini şi tîrfa lui, Caria Petacci, atîrnă în cîrlige de măcelărie şi ordinea firească a
lucrurilor s-a reinstaurat. Baronul îşi trece în revistă şirurile de viţă-de-vie încărcate cu struguri
ca un comandant care îşi
41
trece în revistă trupele care îl salută, apoi înaintează rapid prin pădure şi pîrîu, pe deal în sus, jos
în vale şi apoi din nou sus, îndreptîndu-se spre locul lui preferat, un mic promontoriu ce se
înalţă mult deasupra pămînturilor sale, unde se poate aşeza cu picioarele încrucişate, ca un preot
budist tibetan, ca să mediteze la frumuseţea vieţii în timp ce priveşte în depărtare peste marea
scînteietoare. Este ultima lui zi de viaţă în libertate, căci peste doar o clipă zăreşte un braconier
traversîndu-i moşia cu un sac plin în spate şi, fără să şovăie, ridică puşca şi îl omoară pe individ.
Ulterior avea să se afle că tînărul împuşcat era rudă cu capul mafiei locale, iar capul mafiei
locale va declara că Biaggio trebuia să moară şi el ca să plătească pentru fapta lui, apoi aveau să
urmeze tulburări, proteste şi delegaţii din partea autorităţii politice şi, de asemenea, din partea
Bisericii, susţinînd că uciderea nobilului local era, mă rog, o chestie foarte vizibilă, foarte greu
de ignorat, şi că avea să-i provoace capului mafiei mult prea multe probleme, aşa că, de dragul
propriului său confort, poate că ar trebui să renunţe la crima asta. Şi în cele din urmă capul
mafiei se înduplecă:
Ştiu totul despre acest baron Biaggio, hmm, despre apartamentul lui din Grand Hotel et Des
Palmes din Palermo... ce număr e? 202 sau 204 sau, poate, ambele - se duce acolo să chefuiască
şi să-şi facă de cap cu tîrfele, hmm?, ceea ce e în regulă, e locul nostru, şi noi mergem acolo din
aceleaşi motive, aşa că dacă se duce azi acolo şi rămîne acolo tot restul vieţii lui de rahat, n-o
să-l omorîm pe ticălos, dar dacă încearcă să pună un picior afară din hotel, să ţină minte că toate
coridoarele colcăie de oamenii noştri, că tîrfele lucrează şi ele pentru noi şi că înainte de a apuca
să pună piciorul în piaţa din faţa clădirii, va fi mort, capul însînge- rat, cu glonţul în frunte, îi va
atinge pămîntul înaintea pantofului. Hmm? Hmm? Spune-i asta.
în scenariile şi schiţele de scenarii pe care le căram în minte la fel cum Peter Kien din
Orbirea, romanul lui
43
Canetti, căra biblioteci întregi, „baronul din apartament" rămîne întemniţat în Grand Hotel et
Des Palmes din Palermo, Sicilia, şi pînă în ziua morţii, adică patruzeci şi patru de ani mai tîrziu,
continuă să chefuiască şi să-şi facă de cap cu tîrfele acolo, i se aduce zilnic mîncare şi băutură
din bucătăria şi pivniţa familiei, fiul său Vito este zămislit acolo într-una din rarele vizite ale
mult încercatei sale soţii (care însă naşte copilul în locul ales de ea, adică în camera ei de la
Castelbiaggio), iar la moarte coşciugul îi iese pe intrarea principală cu picioarele înainte,
înconjurat de o gardă de onoare compusă din majoritatea angajaţilor hotelului şi cîteva tîrfe.
...Iar Vito, decepţionat de Palermo, de mafie şi de propriul său tată, ajunge să-şi mute domiciliul
la New York şi hotărăşte să ducă o viaţă exact opusă celei a tatălui său, rămînînd absolut
credincios soţiei sale, Blanca, dar refuzînd să petreacă fie şi o singură seară acasă, cu ea şi cu
copiii.
Mi-e teamă că s-ar putea să-i fi creat cititorului o impresie inutil de proastă asupra
caracterului meu. N-aş vrea să credeţi că sînt un individ indolent, un pierde-vară şi o povară
pentru părinţii mei, care încă îşi caută o slujbă adevărată după trei decenii de viaţă pe pămînt.
Adevărul e că atunci, la fel ca acum, rareori ieşeam şi ies în oraş seara şi mă trezeam şi mă
trezesc dimineaţa devreme, în ciuda faptului că sînt insomniac de cînd mă ştiu. Am fost (şi
rămîn) membru activ al unui grup de tineri cineaşti - am fost toţi colegi în timpul studiilor post-
universitare - care, sub conducerea unei tinere şi dinamice producătoare-scriitoare-regizoare
indiano-americană, pe nume Suchitra Roy, creaserăm deja mai multe videoclipuri, conţinut de
internet integrat pentru Conde Nast şi Wired, documentare difuzate pe PBS şi HBO, precum şi
trei lungmetraje cu finanţare independentă, lansate în cinematografe şi bine primite de critică
(toate trei fuseseră selectate la festivalurile de film Sundance şi SXSW, iar două cîştigaseră
Premiul Publicului), în care convinseserăm o serie de celebrităţi să joace pe tarifele minime
acceptate de sindicat: Jessica Chastain, Keanu
44
Reeves, James Franco, Olivia Wilde. îmi prezint acum acest scurt CV pentru ca, pe măsură ce
naraţiunea va căpăta trăsături din ce în ce mai sinistre, cititorii să se simtă pe mîini bune, mîinile
unui povestitor credibil şi cu oarecare experienţă. îi prezint, de asemenea, pe colegii mei, căci
reacţiile lor critice la adresa acestui proiect propriu şi personal mi-au fost şi continuă să-mi fie
de ajutor.
în toată vara aceea fierbinte ne-am făcut obiceiul să ne întîlnim la prînz la restaurantul
nostru italian preferat de pe Sixth Avenue, puţin mai jos de Bleecker Street, unde ne aşezam la o
masă de pe trotuar, cu pălării de soare zdravene, unşi cu loţiune de plajă cu factor de protecţie
50, iar eu îi povesteam Suchitrei ce făceam şi ea punea întrebările dificile.
—înţeleg că vrei ca acest „Nero Golden" al tău să fie un soi de bărbat misterios şi e în
regulă, mi-a spus ea. îmi dau seama că nu-i nimic rău în asta. Dar care e problema pe care o
ridică acest personaj şi pe care povestea va trebui în cele din urmă s-o lămurească?
Am ştiut imediat răspunsul, deşi pînă atunci n-o recunoscusem niciodată, nici măcar în sinea
mea.
— Problema, i-am spus eu, este problema răului.
—în acest caz, a zis ea, mai devreme sau mai tîrziu - şi cu cît mai devreme, cu atît mai bine
- masca trebuie să înceapă să cadă.
Goldenii erau povestea mea, dar mi-ar fi putut-o şterpeli alţii. Scormonitorii de scandaluri ar
fi putut fura ce era al meu conform dreptului divin al primului venit, al celui care se instalează
într-un loc şi spune „de-acum acesta este teritoriul meu“. Eu eram cel care scormonise cel mai
mult prin mizerie şi mă vedeam aproape ca pe un soi de A.J. Weberman al zilelor din urmă -
Weberman fiind aşa-zisul „gunoiolog" al anilor şaptezeci din Village, omul care cotro- băia prin
gunoiul lui Bob Dylan ca să descopere înţelesul ascuns al versurilor sale şi amănunte despre
viaţa lui personală - şi chiar dacă nu am mers niciodată atît de departe, mărturisesc că m-am
gîndit la asta, m-am gîndit
45
să atac sacii de gunoi ai Goldenilor ca o miţă în căutarea unui os de peşte.
Acestea sînt vremurile în care trăim, cînd oamenii îşi ascund adevărurile, poate chiar şi de ei
înşişi, şi trăiesc cufundaţi în minciuni, asta pînă cînd aceste minciuni dezvăluie adevărurile în
feluri imposibil de anticipat. Iar acum, cînd se ascund atît de multe, acum, cînd trăim printre
aparenţe, reprezentări şi falsificări ale propriei persoane, cel ce caută adevărul trebuie să ia
lopata, să sfărîme aparenţele şi să răscolească după sîngele aflat dedesubt. Numai că spionajul
nu e o treabă uşoară. Odată Goldenii instalaţi în căminul lor luxos, bătrînul a devenit din ce în
ce mai obsedat de ideea că ar putea fi spionaţi de căutătorii de adevăr. A chemat firme de
securitate care să pieptene proprietatea, în căutarea unor dispozitive de ascultare, iar cînd
discuta probleme de familie cu fiii săi, o făcea în „limbile secrete", limbile lumii lor vechi. Era
convins că toţi ne băgăm nasul în treburile lui - şi bineînţeles că o făceam, în stilul oarecum
inocent al bîrfitorilor de la sat, conform pornirilor fireşti ale oamenilor obişnuiţi ce se adună la
fîntînă sau la dozatorul de apă şi încearcă să potrivească piese noi în puzzle-ul vieţilor noastre.
Eu eram cel mai iscoditor dintre toţi, dar, stăpînit de orbirea celor cu obsesii prosteşti, Nero
Golden nu şi-a dat seama şi mă considera - destul de eronat — un pierde-vară insignifiant, care
nu găsise încă o modalitate de a face avere şi, ca atare, putea să fie lăsat deoparte, îndepărtat din
cîmpul lui vizual şi ignorat. Ceea ce mie îmi convenea de minune.
Mărturisesc că exista o posibilitate care, chiar şi în epoca paranoică şi smintită în care
trăiam, nu-mi trecuse măcar prin minte - nici mie, nici altcuiva dintre noi. Din cauză că beau
alcool în văzul tuturor şi în cantităţi generoase, că se simţeau la largul lor printre femei fără văl
şi că, evident, nu practicau nici una din marile religii ale lumii, n-am bănuit niciodată că ar
putea fi... of, Doamne... musulmani. Sau măcar de origine musulmană. Părinţii mei au fost cei
care şi-au dat seama de asta.
46
—în era informaţiei, dragul meu, mi-a spus mama cu îndreptăţită mîndrie după ce ei doi şi-
au încheiat investigaţia pe computere, ai la dispoziţie gunoiul oricui, nu trebuie decît să ştii cum
să cauţi.
S-ar putea să pară ceva complet pe dos din punct de vedere generational, dar la noi în casă
eu eram analfabetul în ale internetului, iar părinţii mei erau superspecialiştii. Eu ocoleam
platformele de socializare şi cumpăram exemplare tipărite din New York Times şi Washington
Post de la chioşcul din colţ. Părinţii mei însă trăiau în interiorul computerelor lor, aveau
avataruri de Second Life de cînd acel univers alternativ apăruse online şi puteau găsi
„proverbialul ac electronic în e-carul cu fîn“, cum îi plăcea mamei să spună.
Ei au fost cei care au început să-mi desluşească trecutul Goldenilor, tragedia din Bombay
care îi trimisese la celălalt capăt al lumii.
—N-a fossst chiar atît de greu, mi-a explicat tata ca unui idiot. Nu vorbim de nişte anonimi.
Dacă o persssoană essste bine-cunossscută, o căutare obişnuită după imagini va fi, probabil,
sssuficientă.
—N-a trebuit decît să intrăm pe uşa din faţă, a adăugat mama cu un rînjet.
Mi-a întins un dosar.
— Poftim informaţiile, scumpule, a spus ea cu cel mai serios accent de detectiv particular.
Nişte chestii de ţi se rupe inima. Pute mai rău ca o batistă de instalator. Nu-i de mirare c-au vrut
să lase totul în urmă. Li s-a sfarîmat lumea precum Humpty Dumpty. N-au mai putut să şi-o
strîngă laolaltă, aşa că au luat-o din loc şi au venit aici, unde e plin de oameni zdrobiţi. Pot să
înţeleg. Chestii triste. O să-ţi trimitem cît de curînd factura pentru servicii.
A fost anul în care unii au susţinut că noul preşedinte e musulman, în care a apărut rahatul
ăla cu certificatul de naştere contrafăcut, iar noi n-aveam deloc intenţia să cădem în uriaşa
capcană a bigotismului. Ştiam poveştile lui Muhammad Aii şi Karim Abdul-Jabbar, iar după ce
avioanele au intrat în clădiri, am convenit cu toţii în Gardens
47
să nu îi învinovăţim pe inocenţi pentru fărădelegile vinovaţilor. Ţineam minte teama care îi
făcuse pe şoferii de taxi să-şi pună drapele mici pe bordurile maşinilor şi autocolante cu
„Dumnezeu să binecuvînteze America" pe geamul despărţitor din interior, ţineam minte şi cum
atacurile împotriva sikh-ilor cu turbane ne-au făcut să ne ruşinăm din cauza ignoranţei
compatrioţilor noştri. Vedeam tineri cu tricouri pe care scria „Nu daţi vina pe mine sînt hindus",
şi nu dădeam vina pe ei şi ne ruşinam că simţeau nevoia să poarte astfel de mesaje sectare ca să
se protejeze. Cînd oraşul s-a liniştit şi a intrat iar în ritmul lui obişnuit, am fost mîndri de
concitadinii noştri din New York pentru că-şi păstraseră capetele pe umeri, aşa că nu, nu aveam
de gînd să ne isterizăm acum din pricina acelui cuvînt. Citiserăm cărţile despre profet şi talibani
şi aşa mai departe şi nu pretindeam că înţelegem tot, dar am considerat că era de datoria mea să
mă informez despre oraşul din care veniseră Goldenii şi pe care nu voiau să-l numească. Multă
vreme locuitorii acelui oraş se mîndriseră cu armonia intercomu- nitară de acolo, iar mulţi
hinduşi nu erau vegetarieni, mulţi musulmani mîncau carne de porc, era un spaţiu rafinat, cu
elite laice, nu religioase, şi pînă şi acum, cînd acea epocă de aur era de domeniul trecutului,
extremiştii hinduşi erau de fapt cei care oprimau minoritatea musulmană, aşa că minoritatea
trebuia compătimită, nu temută. îi priveam pe Goldeni şi vedeam în ei nişte cosmopoliţi, nu
nişte bigoţi, la fel şi părinţii mei, şi asta era de ajuns şi ne făcea să ne simţim bine. Am păstrat
pentru noi cele aflate. Goldenii fugeau de o tragedie teroristă şi de o pierdere dureroasă.
Trebuiau primiţi cu braţele deschise, nu temuţi.
Dar nu puteam nega cuvintele care mi se rostogoliseră pe gură ca răspuns la provocarea
Suchitrei. Problema este problema răului.
Nu ştiam de unde răsăriseră cuvintele astea şi nici ce însemnau ele. Ştiam însă că aveam să
caut un răspuns în felul meu tintinesc, poirotesc, post-belgian, şi că, în momentul în care îl voi
găsi, voi avea povestea despre care hotărîsem că era a mea şi pe care, în consecinţă, numai eu o
puteam spune.
48
6
A fost odată un rege rău care i-a făcut pe cei trei fii ai săi să plece de acasă şi apoi i-a ţinut
prizonieri într-o casă de aur, blocînd ferestrele cu obloane de aur şi baricadînd uşile cu
mormane de lingouri americane şi saci cu dubloni spanioli şi poliţe cu ludovici de aur francezi
şi găleţi cu ducaţi veneţieni. Dar în cele din urmă copiii s-au transformat în păsări ce semănau
cu nişte şerpi înaripaţi şi au ieşit în zbor pe hornuri şi au fost liberi. Numai că atunci cînd au
ajuns în văzduh, au descoperit că nu mai pot zbura şi s-au prăbuşit dureros pe stradă, unde au
zăcut răniţi şi uluiţi în şanţ. în jurul lor s-au adunat o mulţime de oameni, care nu ştiau dacă să
se închine sau să se teamă de păsă- rile-şarpe căzute, pînă cînd cineva a aruncat prima piatră.
După aceea ploaia de pietre i-a ucis rapid pe cei trei băieţi metamorfozaţi, iar regele, singur în
casa de aur, a văzut cum tot aurul pe care-1 avea în buzunare toate grămezile toţi sacii toate
găleţile au început să strălucească din ce în ce mai puternic, pînă ce au luat foc şi au ars.
Trădarea copiilor mei m-a ucis, a zis el în timp ce flăcările se înălţau tot mai sus împrejurul lui.
Dar aceasta nu este singura versiune a poveştii. în alta fiii nu au evadat, ci au murit alături de
rege în vîlvătaie. într-o a treia variantă s-au omorît unii pe alţii. într-a patra şi-au ucis tatăl,
devenind atît paricizi, cît şi regicizi. Se prea poate chiar şi ca regele să nu fi fost cu totul rău sau
să fi avut, pe lîngă numeroasele sale trăsături îngrozitoare, şi unele nobile. în epoca noastră de
realităţi disputate cu înverşunare, cu greu ne putem pune de acord asupra a ceea ce se întîmplă
sau s-a întîmplat într-adevăr, asupra situaţiei de fapt, aşa că n-are
49
rost să mai vorbim de morala sau tîlcul acestei poveşti sau al oricărei alteia.
în primul rînd bărbatul care îşi spunea Nero Golden s-a ascuns în spatele limbilor moarte.
Vorbea cursiv greaca şi latina şi îşi obligase şi fiii să le înveţe. Conversau uneori în dialectele
Romei sau Atenei, de parcă ar fi fost nişte limbi obişnuite, două dintre multitudinea de
vocabulare din New York. Mai demult, în Bombay, le spusese „Alegeţi-vă numele clasice", iar
în alegerile făcute de aceştia putem vedea că ambiţiile fiilor erau mai literare, mai mitologice
decît năzuinţele imperiale ale tatălui. Ei nu voiau să fie regi, deşi se va observa că mezinul s-a
înveşmîntat în divinitate. Au devenit Petronius, Lucius Apuleius şi Dionis. Odată alegerea
făcută, acestea au devenit singurele nume pe care tatăl lor le-a folosit pentru ei. Gînditorul,
vătămatul Petronius, a devenit în gura lui Nero fie Petro, fie Petron, care suna ca o marcă de
benzină sau de tequila, fie Petea, variantă care a prins şi care îl trimitea din Roma antică înspre
lumile lui Dostoievski şi Cehov. Al doilea fiu, plin de viaţă, monden, artist şi om de lume, a
insistat să-şi aleagă singur porecla.
— Ziceţi-mi Apu, a cerut el, respingînd obiecţia tatălui său („Nu sîntem bengalezi!") şi
refuzînd să răspundă la alt nume, pînă ce diminutivul i-a fost acceptat.
Iar mezinul, a cărui soartă avea să fie cea mai ciudată dintre toate, a devenit pur şi simplu
„D“.
Iar acum trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra celor trei fii ai lui Nero Golden, oprindu-ne
doar ca să spunem un lucru asupra căruia, la un moment sau altul, au insistat puternic toţi cei
patru Goldeni şi anume că mutarea lor la New York nu reprezenta un exil, nu era o fugă, ci o
alegere. Ceea ce s-ar putea să fi fost adevărat în cazul fiilor, dar, aşa cum vom vedea, în cazul
tatălui tragedia personală şi nevoile intime s-ar putea să nu fi fost singurele motive. E posibil să
fi existat anumiţi oameni din a căror rază de acţiune a trebuit să iasă. Răbdare: nu îmi voi
dezvălui toate secretele în acelaşi timp.
50
.
Dandy-ul Petea - îmbrăcat conservator, dar întotdeauna elegant - avea gravate pe o placă de
bronz prinsă deasupra uşii de la dormitor nişte cuvinte ale tizului său Gaius Petronius, descris
de Plinius cel Bătrîn, Tacit şi Plutarh drept arbiter elegantiarum sau elegantiae arbiter,
judecătorul eleganţei de la curtea lui Nero: „îţi lasă în urmă casa, o, tinere, şi caută ţărmuri
străine. Dunărea îndepărtată te va cunoaşte, la fel şi recele vînt de miazănoapte, tărîmul
netulburat al lui Canopus şi cei care privesc naşterea reînnoită a lui Phoebus sau apusul lui“. Era
ciudat că alesese acest citat, fiindcă lumea exterioară îl speria. Dar omul poate visa, iar în vis
poate fi altfel decît este.
îi vedeam în Gardens de cîteva ori pe săptămînă. M-am apropiat de unii dintre ei mai mult
decît de alţii. Dar una e să cunoşti oamenii în carne şi oase şi alta, să-i aduci la viaţă. De-acum
ajunsesem în momentul în care începeam să-mi spun: nu contează, scrie orice îţi trece prin cap.
închide ochii şi derulează-ţi filmul în minte, deschide ochii şi scrie-1. Dar mai întîi trebuiau să
înceteze să-mi mai fie vecini, oameni care trăiau în Concret, şi să se transforme în personajele
mele, să fie vii în Real. Am hotărît să încep de unde începeau şi ei, cu numele lor clasice. Ca să
pricep ceva din Petronius Golden, am citit Satyricon şi am studiat satira menipee. „Critică
atitudinile mentale" suna una din însemnările pe care mi le-am făcut. „E mai bine decît să
satirizezi indivizi." Am citit cele cîteva piese satirice ajunse pînă la noi, Ciclopii lui Euripide,
fragmentele care au supravieţuit din Pescarii a lui Eschil, Căutătorii lui Sofocle, precum şi
rescrierea modernă a lui Tony Harrison, Căutătorii din Oxyrhynchus. M-au ajutat în vreun fel
aceste texte antice? Da, prin faptul că m-a îndrumat către burlesc şi obscen şi m-a îndepărtat de
nobleţea sufletească a tragediei. Mi-au plăcut satirii ce dansau în saboţi în piesa lui Harrison şi
mi-am notat: „Petea - dansator prost, atît de absurd de necoordonat, incit lumea îl găseşte
amuzant". Mai era de găsit aici şi o posibilă schemă a intrigii, căci atît în Pescari, cit şi în
Căutători satirii dau peste prunci fermecaţi - Perseu în prima piesă, Hermes în a doua.
„Păstrează deschisă
si
posibilitatea de a introduce bebeluşi cu puteri supranaturale", mi-am notat eu în caiet, iar alături,
pe margine, „??? Sau... NU“. Aşa că nu îmi erau clare nici povestea, nici misterul din miezul ei
şi nici forma. Oare suprarealismul, fantasticul, urma să joace vreun rol? în acel moment nu eram
sigur. Iar sursele clasice erau pe cît de utile, pe atît de derutante. Evident, piesele satirice erau
dionisiace, aveau probabil rădăcini în omagiile rustice aduse zeului. Băutură, sex, muzică, dans.
Aşadar, asupra cui să arunce ele cea mai puternică lumină în povestea mea? Petea „era“
Petronius, dar Dionis era fratele lui... în a cărui poveste chestiunea sexului - sau a genului, ca să
evit cuvîntul pe care Riya, remarcabila lui iubită, îl detesta atît de mult - avea să joace un rol
esenţial... şi am făcut o însemnare. „Intr-o anumită măsură, personajele fraţilor se vor
suprapune."
Pentru Apu m-am întors la Măgarul de aur, dar în povestea mea metamorfoza avea să fie
destinul altui frate. (Fraţii se suprapun din nou.) Am făcut însă următoarea însemnare preţioasă:
„Pe vremea lui Lucius Apuleius o «poveste de aur» era o figură de stil care desemna o poveste
cusută cu aţă albă, o exagerare teribilă, ceva ce evident nu era adevărat. Un basm. O minciună".
în ce priveşte copilul fermecat, în loc de acel „??? sau... NU“ de mai devreme trebuie să
spun că, fără ajutorul lui Eschil sau Sofocle, răspunsul s-a dovedit pînă la urmă a fi DA. Va
exista un copil în poveste. Fermecat sau blestemat? Cititorule, tu decizi.
Ciudăţenia tristă, genială, a bărbatului căruia îi spuneam Petea Golden le-a fost evidentă
tuturor din prima zi, cînd în lumina tot mai slabă a după-amiezii de iarnă s-a plantat de unul
singur pe o bancă din Gardens - un bărbat masiv, un soi de versiune amplificată a părintelui său,
mare, solid şi cu ochii ageri şi întunecaţi ai tatălui, ochi care păreau să scruteze orizontul. Pe sub
paltonul gros de tweed cu model în V purta un costum crem, mănuşi şi un fular portocaliu,
alături de el, pe bancă, stăteau un mixer de
cocteiluri supradimensionat şi un borcan cu măsline, iar în mina dreaptă ţinea un pahar de
martini şi, în timp ce stătea acolo în singurătatea-i monologică şi respiraţia îi atîrna fantomatic
în aerul de ianuarie, a început pur şi simplu să vorbească cu voce tare, să explice nimănui
anume teoria - pe care i-o atribuia cineastului suprarealist Luis Bunuel - conform căreia un
martini sec perfect era precum Imaculata Concepţiune a lui Hristos. In acel moment avea,
probabil, patruzeci şi doi de ani, iar eu, mai tînăr cu şaptesprezece ani decît el, m-am apropiat
încet prin iarbă, gata să ascult, îndrăgostit la prima vedere, la fel cum pilitura de fier e atrasă de
magnet, cum molia adoră flacăra fatală. Cînd m-am apropiat, am văzut în lumina apusului că
trei din copiii din Gardens se opriseră din joacă, abandonîndu-şi leagănele şi căţăratul pentru a
se holba la acest om masiv şi straniu care vorbea singur. Habar n-aveau despre ce vorbea acest
nou-venit smintit, dar le plăcea oricum spectacolul.
— Pentru a face un martini sec perfect, spunea el, trebuie să luaţi un pahar de martini, să
puneţi o măslină în el, apoi să-l umpleţi pînă sus cu gin sau, după noua modă, cu votcă.
Copiii s-au hlizit la blestemăţia acestui discurs despre alcool.
— Apoi, a continuat el, împungînd aerul cu arătătorul de la mîna stîngă, trebuie să puneţi în
apropierea paharului o sticlă de vermut într-o asemenea poziţie încît o singură rază de soare să
treacă prin sticlă şi să ajungă la paharul de martini. Apoi se bea paharul de martini.
Luă o înghiţitură flamboaiantă din pahar.
— Pe ăsta l-am pregătit mai devreme, a zis el ca să-i lămurească pe copii, care tocmai o luau
la fugă, rîzînd cu o vinovăţie încîntată.
Perimetrul delimitat de Gardens era un spaţiu sigur pentru toţi copiii din casele care aveau
acces la el, aşa că alergau pe-acolo nesupravegheaţi. După prelegerea despre martini a existat un
moment cînd unele mame din cartier au început să-şi facă griji din pricina lui Petea, dar nu era
cazul să se îngrijoreze prea tare: nu copiii constituiau viciul
S3
său de bază. Această onoare îi era rezervată alcoolului. Iar starea sa mintală nu reprezenta un
pericol pentru nimeni altcineva în afară de el însuşi, deşi putea fi deconcertantă pentru inşii mai
sensibili. Prima dată cînd a întîlnit-o pe mama, i-a zis:
—In tinereţe trebuie să fi fost o femeie frumoasă, dar acum ai îmbătrînit şi eşti toată ridată.
Noi, Unterlindenii, ne făceam plimbarea de dimineaţă prin Gardens cînd Petea, îmbrăcat în
paltonul lui gros, cu fular şi mănuşi, s-a apropiat ca să se prezinte părinţilor mei - şi aşa ceva a
fost în stare să scoată pe gură? Asta era prima lui propoziţie după „Bună dimineaţa"? M-am
enervat şi am deschis gura ca să-l cert, dar mama mi-a pus o mină pe braţ şi a dat binevoitoare
din cap.
—Da, i-a răspuns ea. Văd că eşti un om care spune adevărul.
„Tulburare de spectru": nu mai auzisem termenul pînă atunci. Cred că în multe privinţe
eram un soi de inocent, iar pentru mine autismul nu însemna altceva decît Dustin Hoffman în
Omul care aduce ploaia şi alţii asemenea, numiţi cu cruzime „savanţi idioţi", care recitau liste
de numere prime şi desenau din memorie hărţi incredibil de detaliate ale Manhattanului. Petea,
mi-a spus mama, suferea cu certitudine de o tulburare serioasă de spectru autist. Nu era sigură
dacă avea autism înalt funcţional sau Asperger. In prezent sindromul Asperger nu mai este
considerat o afecţiune separată, ci e încorporat în acest spectru pe o „scară a severităţii". Pe
vremea aceea, adică acum doar cîţiva ani, majoritatea oamenilor erau la fel de ignoranţi ca şi
mine şi mulţi dintre cei care sufereau de sindromul Asperger erau deseori etichetaţi dispreţuitor
drept „nebuni". Petea Golden va fi fost tulburat, dar nebun cu siguranţă nu era — nici pe
departe. Era o fiinţă umană extraordinară, vulnerabilă, talentată şi incompetentă.
Era împiedicat în plan fizic şi uneori, cînd era agitat, se dovedea împiedicat şi la limbă,
bîlbîindu-se, poticnindu-se şi înfuriindu-se de propria-i neputinţă. Avea, de asemenea, memoria
cea mai bună pe care o întîlnisem vreodată. îi
54
spuneai numele unui poet, de exemplu, Byron, şi timp de douăzeci de minute el recita Don Juan
cu ochii închişi. „Vreau un erou! Dorinţa-i cam ciudată, / Cînd unul tot apare, an de an. / îl
’nalţă presa-n slăvi, apoi, deodată, / Aflăm că nu e cel dorit avan."1 Mi-a povestit că la
universitate (Cambridge, de unde plecase fără licenţa în arhitectură din pricina afecţiunii de care
suferea), pornit în căutarea eroismului, încercase să fie un comunist revoluţionar, dar a
recunoscut că nu s-a străduit destul de tare să fie unul bun, ca să nu mai vorbim că avea şi
dezavantajul averii. în plus, boala lui era un obstacol în calea unei bune organizări şi a
temeiniciei, aşa că nu putea să devină un cadru destoinic de partid şi, oricum, plăcerea lui cea
mai mare nu era rebeliunea, ci polemica. Nimic nu-i plăcea mai mult decît să contrazică pe
oricine îi comunica o părere şi apoi să-l facă praf pe bietul individ utilizîndu-şi rezerva aparent
inepuizabilă de cunoştinţe obscure şi detaliate. S-ar fi certat cu un rege pentru coroana lui sau cu
o vrabie pentru o coajă de pîine. De asemenea, bea excesiv de mult. Cînd m-am pus să beau cu
el într-o dimineaţă în Gardens - începea să bea de la micul dejun —, a trebuit să-mi vărs băutura
peste o plantă cînd nu era atent. Era imposibil să ţii pasul cu el. Dar cantităţile industriale de
votcă pe care le îngurgita nu păreau să aibă vreun efect asupra creierului său haotic cablat şi
totuşi uluitor. Stătea în camera sa de la etajul de sus al casei Golden, scăldat în lumină albastră
şi înconjurat de computere, de parcă acele creiere electronice erau adevăraţii lui egali, prietenii
lui cei mai apropiaţi, şi lumea de jocuri în care intra prin ecranele acelea era lumea lui autentică,
în timp ce a noastră reprezenta realitatea virtuală.
Fiinţele umane erau creaturi pe care trebuia să le suporte, dar cu care nu avea să se simtă
niciodată în largul lui.
1. G.G. Byron, Opere. Poezia [Don Juan], traducere din limba engleză de Aurel Covaci, Editura
Univers, Bucureşti, 1987, p. 15.
55
Cel mai greu lucru pentru el - în acele prime luni, înainte să aflăm singuri răspunsurile, ceea
ce pînă la urmă i-am spus că tăcuserăm, ca să-l liniştesc, ceea ce nu s-a întîm- plat - era să aibă
grijă să nu-i scape secretele familiei: numele lor adevărate, de unde veneau, povestea morţii
mamei sale. Dacă îi puneai o întrebare directă, îţi răspundea cinstit, fiindcă îi era imposibil să
mintă. Cu toate astea, din loialitate faţă de dorinţele tatălui său, a reuşit să găsească o modalitate
de-a o face. Se antrena să folosească sintagme de evitare — „La întrebarea asta nu voi
răspunde" sau „Poate că ar trebui să întrebi pe altcineva" —, fraze pe care firea sa le putea
accepta ca adevărate şi, ca atare, îi permitea să le enunţe. E drept că uneori glisa periculos spre
trădare.
— Cît despre familia mea, a zis el într-o zi aşa, din senin, cum îi era obiceiul (conversaţia sa
consta dintr-o serie de bombe întîmplătoare care cădeau din seninul gîndirii sale), gîndeşte-te la
nebunia continuă de la palat în timpul celor doisprezece cezari, la incestul, matricidul, otrăvirile,
epilepsia de acolo, la pruncii morţi, duhoarea malefică şi, bineînţeles, să nu uităm de calul lui
Caligula. Haos, dragul meu băiat, dar cînd romanul de rînd ridica din stradă privirea spre palat,
ce vedea?
A urmat o pauză dramatică, prelungită, apoi el a continuat:
— Vedea palatul, dragul meu băiat. Vedea nenorocitul de palat, neclintit, neschimbat, acolo.
înăuntru cîrmuitorii îşi futeau mătuşile şi îşi tăiau puţele unul altuia. Afară era clar că structura
puterii rămînea neschimbată. Aşa sîntem şi noi, tata Nero şi fraţii mei. Dincolo de uşile închise,
recunosc sincer, e un iad. Adu-ţi aminte ce spunea Edmund Leach în prelegerile Reith:
„Familia, cu intimitatea ei restrînsă şi secretele bătătoare la ochi, este sursa tuturor
nemulţumirilor". Al naibii de adevărat în cazul nostru, amice. Dar cînd vine vorba de romanul
de pe stradă, strîngem rîndurile. Ne aranjăm în formaţie de ţestoasă şi mărşăluim înainte.
Indiferent ce s-ar spune despre Nero Golden - iar pînă la final se vor spune destule, şi multe
lucruri cumplite -, nu
i se putea pune la îndoială devotamentul faţă de primul său născut. Era clar că, într-un fel, Petea
avea să rămînă pentru totdeauna parţial copil, că se va poticni mereu şi va intra în tot felul de
necazuri nebuneşti. De parcă Aspergerul nu i-ar fi fost de ajuns, cînd s-a mutat printre noi, i s-a
agravat şi agorafobia. Interesant e că spaţiul comun din Gardens nu-1 speria. Fiindcă acesta era
izolat de oraş pe toate cele patru laturi, mintea lui stranie, de oglinzi frînte, îl percepea ca pe un
spaţiu interior. Dar pe străzi ieşea rareori. Apoi, într-o bună zi, s-a gîndit să se ia la trîntă cu
morile de vînt din propriul cap. Infruntîndu-şi repulsia faţă de lumea descătuşată, s-a ambiţionat
să-şi înfrîngă demonii şi a plonjat fără noimă în metrou. Cînd şi-au dat seama că dispăruse, cei
de acasă s-au panicat, iar după cîteva ore au primit un telefon de la secţia de poliţie din Coney
Island, unde era reţinut într-o celulă în care ajunsese pentru că i se făcuse frică într-un tunel şi
începuse să facă un tărăboi zdravăn, iar cînd un poliţist de la pază a urcat la staţia următoare,
Petea s-a apucat să-l numească aparatcik bolşevic, comisar politic, agent al statului secret, aşa
că i s-au pus cătuşe. Numai sosirea lui Nero într-o limuzină mare, serioasă, spăsită, a salvat
situaţia. El a explicat de ce afecţiune suferea fiul său şi, lucru altfel neobişnuit, a fost ascultat,
iar Petea a fost eliberat, fiind dat în custodia tatălui său. Asta s-a întîmplat atunci, iar mai tîrziu,
alte lucruri mai grave. Dar Nero Golden n-a şovăit nici o clipă, a căutat întotdeauna tratamente
medicale de ultimă oră şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru întîiul său născut. Cînd se vor
face socotelile, asta cu siguranţă va atîrna greu în balanţa dreptăţii pe partea sa.
Ce înseamnă eroismul în zilele noastre? Ce înseamnă ticăloşia? Cît de multe am uitat dacă
nu mai ştim răspunsul la astfel de întrebări! Ne-a orbit un nor de ignoranţă şi, în negura aceea,
mintea ciudată şi frîntă a lui Petea Golden strălucea intermitent, ca o lumină călăuzitoare
smintită. Ce personalitate ar fi putut fi! Căci era născut să fie vedetă - doar că se strecurase o
greşeală în program.
57
Da, era un vorbitor genial, dar era ca o cutie de distribuţie plină cu reţele de talk-show-uri, ce
sărea de la un canal TV la altul des şi fără nici un avertisment. Deseori era frenetic de vesel, dar
boala îi provoca o durere adîncă, căci se ruşina că nu funcţionează cum trebuie, că nu reuşeşte
să îşi revină, că se bazează pe tatăl lui şi pe o ceată de medici ca să-l menţină în funcţiune şi să-l
facă să se adune iar atunci cînd ceda.
Atîta suferinţă, îndurată atît de nobil... M-am gîndit la Raskolnikov. „Durerea şi suferinţa
sînt inevitabile pentru o inteligenţă sclipitoare şi o inimă largă. Cred că oamenii cu adevărat
mari trebuie să aibă parte de multă tristeţe pe pămînt."
Intr-o seară de vară — în timpul primei veri petrecute de Goldeni printre noi — au organizat
o serată strălucitoare, revărsîndu-se din conac pe gazonul pe care îl împărţeam cu toţii.
Angajaseră cei mai buni agenţi de publicitate şi organizatori de petreceri din oraş, aşa că acolo
şi-a făcut apariţia un asortiment consistent de „oameni de tot soiul", o proporţie însemnată de
personalităţi, dar şi noi, vecinii, iar în seara aceea Petea a fost de nestăvilit, ochii îi scîn- teiau şi
el gîlgîia ca un pîrîu. L-am urmărit cum se roteşte şi se învîrte în fineţurile croite pe Savile Row
printre şi în jurul starletei şi cîntăreţei şi dramaturgului şi tîrfei şi finanţiştilor ce comentau criza
financiară din Asia şi erau impresionaţi de felul în care Petea stăpînea sintagme precum „tom
yum gung“, termenul thailandez pentru criză, de capacitatea lui de a discuta soarta unor valute
exotice, căderea ba/ii-ului şi devalorizarea renminbi-vlxn., precum şi de abilitatea de a comenta
dacă George Soros provocase sau nu căderea economiei malaysiene facînd speculaţii cu ringgit-
ul. Poate că numai eu - sau numai tatăl lui şi cu mine - am observat disperarea din spatele
acestui spectacol, disperarea unei minţi incapabile să se disciplineze şi, astfel, scufun- dîndu-se
în carnavalesc. O minte întemniţată de ea însăşi, ispăşind o pedeapsă pe viaţă.
In seara aceea a vorbit şi a băut fără oprire şi tuturor celor care am fost de faţă ne vor rămîne
în amintire pentru
58
tot restul vieţii frînturi din discursul lui. Ce discurs extraordinar, nebunesc! N-a existat nici o
limită la subiectele abordate şi folosite ca saci de box: familia regală britanică, în special vieţile
sexuale ale prinţesei Margareta, care folosea o insulă din Caraibe drept dormitor particular, şi
prinţului Charles, care voia să fie tamponul iubitei sale, filosofia lui Spinoza (îi plăcea),
versurile lui Bob Dylan (a recitat integral „Sad-Eyed Lady of the Lowlands“ cu un asemenea
respect, de parcă ar fi fost perechea poeziei „Frumoasa doamnă fără milă"1 a lui Keats), meciul
de şah dintre Spassky şi Fischer (Fischer murise cu un an în urmă), radicalismul islamic (căruia
i se împotrivea) şi liberalismul şovăielnic (care, zicea el, facea concesii islamismului, aşa că era
şi împotriva acestuia), papa, căruia îi spunea „ex-Bene- dict“, romanele lui G.K. Chesterton (era
un admirator al Omului care era Joi), neplăcerile provocate bărbaţilor de părul de pe piept,
„tratamentul nedrept" aplicat lui Pluto, care fusese retrogradat recent la statutul de „planetă
pitică" după ce un corp ceresc mai mare, Eris, fusese descoperit în Centura Kuiper, punctele
slabe ale teoriei despre găurile negre emise de Hawking, slăbiciunea anacronică a colegiului
electoral american, prostia studenţilor americani de colegiu ne-electoral, cît de sexy fusese
Margaret Thatcher şi cei „douăzeci şi cinci la sută din americani" — de la extrema dreaptă a
spectrului politic - „care erau nebuni cu acte".
Ah, dar mai era şi adoraţia lui pentru Monty Python’s Flying Circusl Şi dintr-odată s-a
fîstîcit şi a început să se bîlbîie, căci unul dintre invitaţi, provenit dintr-o importantă familie de
proprietari de teatru de pe Broadway, venise însoţit de Eric Idle de la Monty Python, care
tocmai se bucura de o revigorare a faimei sale graţie succesului de pe Broadway al musicalului
Spamalot şi care apăruse chiar cînd Petea îi explica seninei şi elegantei sculptoriţe Ubah Tuur
(despre care vom avea mai multe de spus imediat) cît
1. Titlul original al acestei balade, scrisă de poetul romantic englez John Keats în 1819, este în
limba franceză: „La Belle Dame sans Merci".
59
de mult detesta musicalurile în general, excepţie făcînd doar Oklahoma! şi West Side Story, şi
tocmai prezenta frînturi idiosincrasice din „I Can’t Say No“ şi „Gee, Officer Krupke“ în timp ce
susţinea că „toate celelalte musicaluri sînt de rahat". Cînd l-a văzut pe tipul de la Monty Python
stînd acolo şi ascultîndu-1, a roşit violent, apoi a încercat să salveze situaţia incluzînd şi
musicalul domnului Idle printre cele binecuvîntate de el şi determinîndu-i pe toţi cei de faţă să
cînte însufleţit „Always Look on the Bright Side of Life“.
Numai că această semi-gafă i-a stricat tot cheful. Şi-a şters transpiraţia de pe frunte, s-a
repezit în casă şi a dispărut. Nu s-a mai întors la petrecere. Apoi, mult după miezul nopţii, cînd
majoritatea invitaţilor plecaseră şi numai cîţiva localnici mai stăteau în aerul cald al nopţii,
ferestrele de la camera lui Petea, de la etaj, s-au deschis brusc şi bărbatul masiv s-a căţărat afară
pe geam, legănîndu-se, beat şi îmbrăcat într-un palton lung şi negru, care îl făcea să semene cu
un student revoluţionar din epoca sovietică, în starea sa de agitaţie, s-a aşezat pe pervaz, cu
picioarele atîrnîndu-i în gol, şi a strigat înspre înalt:
— Sînt aici de unul singur! Sînt aici din cauza mea! Sînt aici din cauza nimănui altcuiva!
Sînt aici de unul singur!
Timpul a încremenit. Noi, cei din grădină, am înţepenit cu privirea îndreptată în sus. Fraţii
lui, care stăteau în Gardens alături de noi, păreau la fel de incapabili să se mişte. Tatăl său, Nero
Golden, a fost cel care s-a apropiat tiptil de el şi, apucîndu-1 din spate într-o îmbrăţişare
puternică, s-a prăbuşit împreună cu fiul său înapoi în încăpere. Nero a fost cel care a venit la
fereastră şi, înainte s-o închidă, a fluturat furios din mînă, făcîndu-ne semn să ne împrăştiem.
— N-aveţi ce vedea aici. Doamnelor şi domnilor, n-aveţi ce vedea. Noapte bună.
După acest incident, ce aducea cu o tentativă de sinucidere, o bucată de vreme lui Petea
Golden i-a fost greu să
60
iasă din camera sa cu draperiile trase, luminată de o duzină de ecrane şi o grămadă de veioze cu
becuri ce dădeau o lumină albăstruie, cameră în care a rămas zi şi noapte, dormind puţin, adîncit
în misterele sale electronice, printre care se numărau partide de şah cu adversari anonimi din
Coreea şi Japonia şi, cum am aflat mai tîrziu, un curs intensiv de istoria şi evoluţia jocurilor
video, care l-a ajutat să înţeleagă programele de jocuri de război create în anii 1940 pentru
primele computere digitale, Colossus şi ENIAC, după care a înaintat dispreţuitor de rapid prin
Tennis for Two, Spacewar! şi primele jocuri cu niveluri de dificultate, prin epoca lui Hunt the
Wumpus şi a lui Dungeons & Dragons, sărind dispreţuitor peste banalităţi ca Pac-Man şi
Donkey Kong, Street Fighter şi Mortal Kombat şi continuînd cu SimCity, World of Warcraft şi
subiectivităţile mai rafinate din Assassin’s Creed şi Red Dead Redemption, pînă la niveluri de
complexitate pe care nici unul dintre noi nu le-am fi putut ghici. Se mai uita la ficţiunile vulgare
din programele de reality TV şi trăia cu sandviciuri cu brînză Double Gloucester, pregătite chiar
de el şi încălzite pe o plită mică, şi în tot acest timp se simţea profund dezgustat de propria
persoană şi de povara pe care o avea de purtat. Apoi vremea lăuntrică i s-a schimbat şi a trecut
de la ura de sine la ura faţă de lume şi mai ales faţă de tatăl său, cea mai apropiată întruchipare a
autorităţii reprezentativă pentru această lume. Intr-o noapte din vara aceea, insomnia, prietena
mea statornică, m-a silit să mă dau jos din pat pe la 3 dimineaţa, să pun nişte haine pe mine şi să
hoinăresc prin grădina noastră comună în aerul cald al nopţii. Casele erau toate adormite - toate,
în afară de una. în reşedinţa Golden luminile erau aprinse la o singură fereastră de la etajul întîi,
în încăperea pe care Nero Golden o folosea drept birou. Nu-1 puteam vedea pe bătrîn, dar
silueta lui Petea, cu umerii lui laţi şi tunsoarea periuţă, era uşor de recunoscut. Ce m-a surprins a
fost agitaţia extremă a acelei siluete, care flutura braţele şi îşi tot muta greutatea de pe un picior
pe altul. S-a întors puţin şi atunci, privindu-1 aproape din profil, mi-am dat seama că urla furios.
61
I
Nu se auzea nimic. Ferestrele biroului erau izolate fonic. Unii dintre noi bănuiam că ar fi din
sticlă groasă, antiglonţ, o ipoteză căreia imaginea tăcută a lui Petea strigînd i-a conferit multă
credibilitate. De ce simţea Nero Golden nevoia să aibă ferestre antiglonţ? La asemenea întrebări
nu există răspuns: bogaţii din New York simt nevoia să se protejeze în feluri imprevizibile. In
familia mea de profesori universitari adoptaserăm un aer de amuzament curios cînd aveam de-a
face cu excentricităţile vecinilor noştri — pictorul veşnic îmbrăcat în pijamale de mătase,
redactorul de revistă care nu-şi dădea niciodată jos ochelarii de soare, indiferent de oră, şi aşa
mai departe. Prin urmare, nişte ferestre antiglonţ nu însemnau mare lucru. Intr-un fel, muţenia
intensifica forţa spectacolului isteric dat de Petea Golden. Sînt un admirator al cinematografului
expresionist german în general şi al operei lui Fritz Lang în special şi dintr-odată mi-au răsărit
în minte cuvintele „Doctor Mabuse“. Pe moment n-am dat nici o importanţă gîndului, fiindcă
mă preocupa mai mult o altă posibilitate: poate că Petea chiar o lua razna, nu doar metaforic, ci
cît se poate de concret. Poate că dincolo de autism şi agorafobie exista o tulburare serioasă, o
nebunie. Am hotărît ca pe viitor să-l urmăresc mai îndeaproape.
Din ce motiv să se fi certat? N-aveam cum să aflu, dar mie mi s-a părut o expresie a
răzvrătirii înverşunate a lui Petea împotriva vieţii înseşi, care îi distribuise un set de cărţi atît de
mizerabile. A doua zi bătrînul a putut fi văzut stînd gînditor pe o bancă din Gardens, tăcut,
nemişcat, inabordabil, cu chipul întunecat, ca o stană de piatră. Peste mulţi ani, cînd deja
aflasem totul, mi-am amintit că în noaptea aceea de vară din Gardens m-am gîndit la marele
film al lui Lang, Dr. Mabuse jucătorul, sub fereastra luminată şi tăcută a lui Nero Golden.
Filmul, evident, are ca subiect cariera unui geniu criminal.
Nici o aluzie la evenimentele de la petrecerea Goldenilor n-a ajuns vreodată în ziare (sau pe
site-urile de scandal sau la orice alt megafon digital născut de tehnologia recentă).
62
în ciuda concentraţiei ridicate de celebrităţi de pe lista de invitaţi, în ciuda personalului care a
servit la serată şi care s-ar fi putut simţi tentat de nişte bani cîştigaţi uşor cu un telefon lubric,
codul tăcerii sub care trăiau Goldenii părea să îi cuprindă pe toţi cei care se apropiau de ei,
astfel încît nici un susur de scandal n-a scăpat vreodată din cîmpul puternicei lor legi a tăcerii,
ce aducea cu omertâ siciliană. Nero angajase cei mai puternici membri ai tribului de agenţi
publicitari din oraş, dar sarcina lor cea mai importantă era nu să aducă, ci să îndepărteze
publicitatea, aşa că tot ce se întîmpla în casa Golden rămînea în mare parte în casa Golden.
Azi sînt convins că, în adîncul sufletului său, Nero Golden ştia că spectacolul în care el juca
rolul unui newyorkez fără trecut nu avea să ţină prea mult. Cred că ştia că pînă la urmă trecutul
nu va putea fi negat, că îl va ajunge din urmă şi va avea ultimul cuvînt. Cred că îşi folosea
imensa capacitate de bravadă pentru a amîna inevitabilul.
— Sînt un om raţional, i-a informat el pe invitaţii săi în seara crizei lui Petea.
(Avea o slăbiciune pentru discursurile encomiastice la adresa propriei persoane.)
— Un om de afaceri, a continuat. Un mare om de afaceri, dacă îmi permiteţi să spun asta.
Credeţi-mă. Daţi-mi voie să vă zic că nimeni nu se pricepe la afaceri mai bine ca mine. Americii
îi pasă prea mult de Dumnezeu ca să fie pe gustul meu, e prea învăluită în superstiţii, iar eu nu
sînt genul ăla de om. Asemenea chestii pun beţe în roate comerţului. Doi plus doi egal patru,
ăsta sînt eu. Restul nu-s decît prostii, elucubraţii. Patru plus patru egal opt. Dacă America vrea
să fie ce e în stare să fie, ce visează să fie, trebuie să-şi întoarcă faţa de la Dumnezeu şi înspre
dolari. Treaba Americii sînt afacerile. Aşa cred eu.
Aceasta era îndrăzneaţă (şi des repetata) sa declaraţie de capitalism pragmatic, care, apropo,
m-a asigurat încă o dată că noi, familia Unterlinden, avuseserăm dreptate în privinţa firii sale
nereligioase. Cu toate acestea, Nero Golden era - toţi erau - pradă unei imense plăsmuiri: ideea
că,
63
dacă hotărăsc să se schimbe, oamenii nu vor fi judecaţi pentru ce au fost sau au făcut cîndva.
Voiau să scape de responsabilităţile istoriei şi să fie liberi. Dar istoria este un tribunal în faţa
căruia pînă la urmă trebuie să se înfăţişeze toată lumea, inclusiv împăraţii şi prinţii. îmi vine în
minte felul în care Longfellow l-a parafrazat pe romanul Sextus Empiricus: morile Domnului
macină încet, dar macină extrem de mărunt.
7
Lucius Apuleius Golden sau Apu, al doilea băiat Golden cu pseudonim - nu ştiu cum se
face, dar, deşi avea deja patruzeci şi unu de ani, cuvîntul „băiat" i se potrivea mai bine decît
„bărbat" -, era doar cu un an mai mic decît fratele său Petea, cei doi avînd zilele de naştere la
mai puţin de douăsprezece luni distanţă şi fiind în aceeaşi zodie (Gemeni). Apu era un bărbat
chipeş, copilăros, cu un neastîmpăr lasciv şi răutăcios în zîmbet, un chicotit zglobiu combinat
irezistibil cu o permanentă melancolie jucată şi un monolog de lamentaţii veşnic schimbător, în
care îşi trecea în revistă eşecurile cu diverse tinere, înregistrate pe lîngă toaletele cluburilor de
noapte în vogă (şi care era felul lui de a masca o lungă serie de succese în domeniu). Părul îl
purta tuns zero, o concesie făcută cheliei care cîştiga teren, şi se înfăşură într-un şal de caşmir
imens, iar cu fratele său mai mare nu se mai înţelegea deloc. în discuţiile separate pe care le-am
avut cu amîndoi mi-au spus că în copilărie fuseseră apropiaţi, dar că relaţia lor s-a erodat pe
măsură ce au înaintat în vîrstă din pricina temperamentelor lor ireconciliabile. Apu, un hoinar
prin oraş, care explora tot ce acesta avea de oferit, nu simţea nici un pic de compasiune pentru
„problemele" lui Petea.
—Idiotul ăla de frate-meu, mi-a zis el o dată, cînd am ieşit să bem ceva, cum făceam uneori,
e aşa de fricos!
După care a adăugat:
—Ar trebui să aibă grijă. Tatăl nostru detestă slăbiciunea şi nu o vrea prin preajma lui.
Odată ce decide că eşti un papă-lapte, eşti ca şi mort pentru el. Eşti mort, futu-i.
65
Apoi, ca şi cînd tocmai ar fi auzit ce spusese, ca şi cînd şi-ar fi auzit platoşa crăpînd, s-a
repliat şi s-a corectat:
— Nu mă băga în seamă. Am băut prea mult şi, oricum, aşa vorbim noi. Vorbim multe
prostii. Nu înseamnă nimic.
Mie vorbele astea mi-au sunat a invidie. După cum puteam vedea cu toţii, Nero Golden era
cît se poate de afectuos şi grijuliu cu întîiul lui născut, cel vătămat psihic. Poate că Apu nu
căpăta de la patriarh atenţia pe care era extrem de clar că şi-o doreşte. (Mă întrebam adesea din
ce motiv cei patru Goldeni continuau să trăiască sub acelaşi acoperiş, mai ales cînd a devenit
limpede că nu se înţelegeau, dar cînd mi-am făcut curaj să-l întreb pe Apu, n-am căpătat decît
răspunsuri criptice, alegorice, care ţineau mai degrabă de O mie şi una de nopţi sau de Un
diamant mare cît hotelul Ritz decît de ceva cît de cît apropiat de adevăr. „Tatăl nostru", zicea el,
de exemplu, „e cel care ştie unde se ascunde peştera comorilor, cea care răspunde la porunca
«Sesam, deschide-te». Aşa că stăm pentru că încercăm să găsim harta". Sau: „Vezi tu, casa asta
este construită literalmente deasupra unei grămezi subterane de aur pur. Ori de cîte ori trebuie
să plătim ceva, mergem pur şi simplu în pivniţă şi mai răzuim cîte-o bucăţică". Era ca şi cum
casa exercita un soi de putere asupra lor - casa în sens genealogic sau casa concretă, căci uneori
erau greu de separat. Dintr-un motiv oarecare, ce ţinea de faptul că sîngele apă nu se face, se
simţeau legaţi unul de altul, chiar dacă sentimentele reciproce au degenerat de-a lungul
timpului, ajungînd la ostilitate făţişă. Cezarii în palatul lor, trăindu-şi vieţile ca pe un mare pariu
şi dansînd dansul morţii.)
Pofta lui Apu de America era omnivoră. A trebuit să-mi reamintesc că, evident, el şi Petea
vor mai fi fost aici cînd erau mult mai tineri şi că vor fi locuit cu părinţii lor în mansarda de pe
Broadway în timpul vacanţelor universitare, foarte probabil fără să ştie nimic despre casa
benami din apropiere, pe care tatăl lor o pregătea pentru viitorul îndepărtat. Cîte reuşite erotice
trebuie să fi avut Apu în oraşul acela mult mai tînăr şi mai neînfricat! Nu era de mirare că se
bucura de întoarcere.
66
La scurt timp după ce a sosit, m-a rugat să-i povestesc despre noaptea de noiembrie cînd
Barack Obama fusese ales preşedinte. In noaptea aceea fusesem la un bar sportiv din Midtown,
unde o bine-cunoscută mare doamnă din înalta societate a cartierului Upper East Side, o
republicană, dădea o petrecere electorală împreună cu un producător de film democrat, care se
vedea de la o poştă că locuia în centru. La 11 noaptea, cînd California a anunţat rezultatele şi l-a
împins pe Obama dincolo de linia de sosire, încăperea a explodat de emoţie şi mi-am dat seama
că nici eu, asemeni tuturor celorlalţi, nu fusesem în stare să cred că se va putea întîmpla ce se
întîmpla, chiar dacă cifrele indicaseră o victorie clară a lui Obama cu doar vreo două ore mai
devreme. Toţi ne gîndeam la posibilitatea unor noi alegeri furate1, aşa că jubilaţia s-a amestecat
cu uşurarea cînd majoritatea a fost clar stabilită. „Acum pe astea nu mai au cum să le fure“, m-
am liniştit eu şi am simţit cum îmi curg lacrimile pe obraz. Cînd m-am uitat la Apu după ce i-
am spus toate astea, am văzut că şi el plîngea.
I-am povestit că, după momentul acela măreţ din bar, am bîntuit pe străzi jumătate de
noapte. Am mers la Rockefeller Center şi în Union Square şi m-am uitat la mulţimile de tineri
asemenea mie, care radiau de convingerea că prin acţiunile lor directe schimbaseră — poate
pentru prima dată — mersul ţării. Inhalam optimismul care plutea peste tot în jurul nostru şi, ca
un literat acrit care se respectă, mi-am conturat în minte următorul gînd: „Iar acum bineînţeles
că ne va dezamăgi". N-am fost mîndru de mine, i-am spus, dar astea au fost vorbele care mi-au
venit în minte.
— Tu eşti deja extrem de deziluzionat, în vreme ce eu sînt un visător, a spus Apu, încă
înlăcrimat. Dar mie şi
1. Aluzie la controversatele alegeri prezidenţiale din 2000, cînd George W. Bush a cîştigat la o
diferenţă minimă de un singur vot în colegiul electoral după ce Curtea Supremă a respins
reluarea numărătorii voturilor din Florida.
67
familiei mele ni s-au întîmplat lucruri groaznice. Ţie şi alor tăi nu vi s-a întîmplat niciodată ceva
groaznic.
Datorită părinţilor mei, ştiam deja cîte ceva despre „lucrurile groaznice" la care se referea
Apu, dar mă mirau lacrimile lui. Putea acest relativ nou-venit în America să fie chiar atît de
ataşat de noua sa ţară, încît rezultatul unor alegeri să-l facă să plîngă? Se legase de această ţară
încă din tinereţe şi acum simţea cum îi renaşte iubirea demult pierdută? Erau lacrimi de
sentimental sau de crocodil? Am renunţat la întrebare şi mi-am zis, cînd îl vei cunoaşte mai
bine, vei afla şi răspunsul. Şi am mai făcut un pas către statutul de spion ocazional. De-acum în
mintea mea nu mai exista nici o urmă de îndoială că aceşti oameni meritau să fie spionaţi. Cît
despre ce zisese el despre mine, nu era întru totul adevărat, fiindcă pe ansamblu fusesem prins
de entuziasmul de la începuturile preşedinţiei lui Obama, dar vorbele i s-au dovedit totuşi
profetice, căci, odată cu trecerea anilor, m-am îndepărtat tot mai mult de sistem, iar peste opt
ani, cînd nişte oameni mai tineri decît mine (majoritatea tineri albi şi educaţi) şi-au exprimat
dorinţa de a face bucăţi sistemul şi de a scăpa de el, nu am fost de acord, căci soiul ăsta de gest
grandios părea o expresie a aceluiaşi lux răzgîiat pe care susţinătorii săi pretindeau că-1 urăsc,
iar cînd astfel de gesturi se puneau în practică, ele duceau inevitabil la ceva mai rău decît
sistemul înlăturat. Insă îi înţelegeam, le înţelegeam alienarea şi furia, de vreme ce în mare parte
le şi împărtăşeam, chiar dacă eu am sfîrşit într-un alt punct de pe spectrul politic, unul mai
precaut, mai nuanţat şi - în ochii generaţiei de după mine - mai demn de dispreţ.
Avea înclinaţii mistice, era atras de tot ce ţinea de spiritual, dar, cum spuneam, de obicei îşi
ascundea pasiunea în faţa noastră, măcar că nu avea nici un motiv s-o facă, deoarece
newyorkezii erau la fel de îndrăgostiţi de credinţe ciudate ca şi el. A găsit în Greenpoint o
vrăjitoare, o măe-de-santo, şi a început să se închine alături de ea, în înghesuitul ei terreiro, la
Orisha ei preferată (o zeitate minoră) şi, bineînţeles, la Oludumare, Creatorul Suprem.
68
Dar a trădat-o, deşi ea îl iniţia în vrăjitorie, şi s-a alăturat cu acelaşi entuziasm unui cabalist de
pe Canal Street pe nume Idei, un adept al metodelor interzisei Cabale Practice, care, prin
utilizarea magiei albe, încerca să influenţeze şi să modifice însăşi sfera divinului, laolaltă cu
lumea. De asemenea, a pătruns, plin de avînt şi îndrumat de prieteni cărora avîntul lui li s-a
părut seducător, în lumea iudaismului budist şi a meditat alături de cohortele tot mai mari de
„IuBu“ din oraş - compozitori de muzică clasică, vedete de cinema, yoghini. A practicat yoga
mysore, a devenit maestru al tarotului, a studiat numerologia şi cărţi găsite prin anticariate care
explorau magia neagră şi explicau cum se confecţionează pentacluri şi cercuri magice în
interiorul cărora vrăjitorul amator putea sta în siguranţă în timp ce-şi făcea farmecele.
A devenit în curînd limpede că era un pictor excepţional de talentat, cu o dexteritate tehnică
la fel de mare ca a lui Dalf (deşi folosită în scopuri mai bune), de orientare figurativă într-o
epocă a conceptualismului, iar figurile sale de bărbaţi şi femei, adesea nude, includeau sau
înconjurau, erau incluse ori înconjurate de imagini simbolice ale studiilor sale oculte, flori, ochi,
săbii, pocale, sori, stele, pentagrame şi organe sexuale bărbăteşti şi femeieşti. N-a trecut mult şi
şi-a găsit un spaţiu de atelier lîngă Union Square, unde s-a apucat să facă portrete pline de viaţă
pentru le tout New York, pentru doamnele din lumea bună (da, în principal doamne, deşi printre
ele s-au strecurat şi nişte tineri uluitori), care se bucurau peste măsură să se dezbrace pentru el şi
să fie pictate într-o lume luxuriantă cu o înaltă semnificaţie spirituală, înfăşurate în lalele sau
înotînd în rîurile Raiului sau Iadului, înainte de a se întoarce în templele Mamonei, unde
locuiau. Ca urmare a tehnicii sale remarcabile, şi-a dezvoltat rapid o fluenţă stilistică rapidă,
datorită căreia de obicei putea să finalizeze un portret într-o singură zi, ceea ce l-a făcut şi mai
drag celor ce-şi trăiau viaţa în viteză. Prima expoziţie personală a avut-o în 2010, organizată
într-un spaţiu temporar din Chelsea de Fundaţia Bruce pentru Calitate înaltă şi purtînd un titlu
luat din
69
Nietzsche, Privilegiul de a te avea în proprietate. A început să fie faimos sau, cum spunea el
însuşi cu un soi de modestie cinică amuzantă, „faimos cale de douăzeci de cvartale".
America i-a schimbat pe amîndoi, pe Petea şi Apu — America, şinele acela scindat —,
polarizîndu-i aşa cum şi America era polarizată, iar războaiele Americii, cele externe şi cele
interne, au devenit şi războaiele lor. La început însă, în vreme ce Petea a venit la New York ca
băutor inveterat cu o minte enciclopedică, pentru care traiul în lume era o problemă permanentă
din cauză că se temea de ea, Apu a venit ca artist romantic treaz şi metropolitan promiscuu, care
flirta cu tot ce era vizionar, dar avea o claritate a viziunii ce îi permitea să vadă oamenii dincolo
de aparenţe, după cum o dovedeau şi portretele lui: panica din privirea văduvei bogate şi tot mai
decrepite, ignoranţa vulnerabilă din postura campionului de box fără mănuşi, curajul balerinei
cu sînge în pantofi, care aducea cu sora cea urîtă, care-şi tăiase degetele ca să-şi poată îndesa
piciorul în condurul de cristal al Cenuşăresei. Portretele pe care le făcea nu erau nici pe departe
linguşitoare, ba uneori erau chiar foarte dure. Cu toate acestea, oamenii se înghesuiau la uşa lui
cu cecuri grase în mîini. Să fii pictat de Apu Golden, să fii ţintuit pe pînzele sale, devenise ceva
dezirabil, valoros. A devenit la modă. între timp, cînd nu era la atelier, alerga lacom prin oraş,
cuprinzîndu-1 în întregime, precum un tînăr Whitman: subteranele, cluburile, centralele
electrice, închisorile, subculturile, catastrofele, cometele în flăcări, pariorii, fabricile pe moarte,
dansurile frenetice. Era antiteza fratelui său, un agorafil nesăţios, şi a început să fie văzut ca o
făptură magică, un personaj descins din basme, deşi nimeni nu putea spune cu certitudine dacă
era fermecat sau blestemat.
Se îmbrăca mult mai flamboaiant decît fratele său mai mare şi îşi schimba des aspectul.
Purta lentile de contact în multe culori, uneori de culori diferite la fiecare ochi, şi n-am aflat
niciodată care le era culoarea naturală. Veşmintele lui înglobau toate modele de pe planetă.
Părăsea din senin şalul de caşmir şi purta în schimb o dishdasha
70
arabă, o dashiki africană, un veshti sud-indian, cămăşi viu colorate din America Latină sau,
uneori, în stilul discret al lui Petea, seriozitatea încheiată pînă sus a costumului englezesc de
tweed din trei piese, făcut la comandă. îl puteai vedea pe Sixth Avenue într-o fustă lungă sau
într-un kilt. Această versatilitate ne-a nedumerit pe mulţi în privinţa orientării sale sexuale, dar,
din cîte ştiu, era un heterosexual convenţional, deşi e drept că era un geniu al compartimentării -
îşi ţinea diferitele grupuri de prieteni în cutii sigilate şi nici unul din cei aflaţi într-o cutie nu ştia
măcar de existenţa altor recipiente -, aşa că se prea poate să fi avut o viaţă secretă, poate chiar
promiscuă, dincolo de graniţele heterosexualităţii. Totuşi, după părerea mea, e foarte improbabil
să fi fost aşa. După cum vom vedea, nu el era fratele Golden cu probleme de identitate sexuală.
Totuşi în explorările sale mistice îşi crease în mod cert o serie de afilieri ciudate, oculte, pe care
nu era interesat să le discute. Acum însă, cînd se ştie totul, pot începe să-i reconstitui viaţa pe
care a ţinut-o tăinuită.
Aveam în comun pasiunea pentru filme şi ne plăcea să ne petrecem după-amiezile de
weekend la IFC Center sau la Film Forum, unde vizionam Tokyo Monogatari, Orfeu negro sau
Le charme discret de la bourgeoisie. Din pricina filmelor îşi prescurtase numele ca să sune
precum nemuritorul Apu al lui Satyajit Ray1. Mi-a mărturisit că tatăl lui se opusese.
— Zice că sîntem romani, nu bengalezi. Dar asta-i grija lui, nu a mea.
Lui Nero Golden întîlnirile noastre cinematografice i se păreau amuzante. Cînd veneam să-l
iau pe Apu, îl găseam uneori aşteptînd în curticica din spatele casei, care dădea
1. Satyajit Ray (1921-1992), regizor indian de film, considerat unul dintre marii cineaşti ai
secolului al XX-lea. Influenţat de creaţia lui Jean Renoir şi cea a lui Vittorio de Sica, a
regizat, printre altele, faimoasa trilogie a lui Apu, un soi de bildungsroman cinematografic
avînd ca personaj central un tînăr bengalez pe nume Apurba Kumar Roy.
71
în grădina comună, şi atunci, întorcîndu-se spre casă, răcnea:
— Apuleius! Ţi-a venit iubita!
O ultimă remarcă despre numele lui: vorbea admirativ despre autorul Măgarului de aur din
secolul al doilea.
—Individul a moştenit un milion de sesterţi de la taică-său din Algeria şi tot a scris o
capodoperă.
Iar despre numele lui, dar şi al fratelui său mai mare:
— Dacă Petea e satirul sau fie şi numai imaginea satirului, atunci eu cu siguranţă sînt
nenorocitul de măgar.
(Afirmaţie urmată de o ridicare indiferentă din umeri.)
Insă noaptea tîrziu, după cîteva pahare, îşi inversa ideea. Şi părea că se potriveşte mai bine,
căci adevărul e că, dintre ei doi, el era satiricul priapic, în timp ce bietul Petea era deseori
măgarul cu urechi lungi.
In seara petrecerii organizate de Goldeni în Gardens, Petea şi Apu au cunoscut-o pe femeia
somaleză şi legăturile care ţineau clanul laolaltă au început să se destrame.
O adusese la petrecere galeristul ei, care de-acum era şi al lui Apu, deşi nu exclusiv: un
şmecher cărunt pe nume Frankie Sottovoce, care îşi dobîndise notorietatea în tinereţe, cînd
folosise un spray cu vopsea ca să scrie cu litere de treizeci de centimetri „NLF*1 pe una din cele
trei picturi monumentale cu nuferi ale lui Claude Monet de la Muzeul de Artă Modernă, ca gest
de protest împotriva războiului din Vietnam, imitînd actul vandalului anonim care în acelaşi an,
1974, scrijelise cu litere de jumătate de metru „IRA“1 2 în colţul de jos, din dreapta, al tabloului
lui Peter Paul Rubens Adoraţia magilor din capela de la King’s College din Cambridge, faptă
pentru care, atunci cînd voia să se laude cu activismul lui de extremă stingă din tinereţe,
1. National Liberation Front (Frontul de Eliberare Naţională), mai cunoscut sub numele de Viet
Cong, organizaţie politică şi militară insurgenţă comunistă din Vietnamul de Sud şi
Cambodgia din anii 1960-1970.
2. Irish Republican Army (Armata Republicană Irlandeză).
71
Sottovoce îşi asuma de asemenea responsabilitatea, ceea ce era foarte improbabil. Picturile au
fost restaurate fără probleme, IRA a pierdut războiul, Viet Congul l-a cîştigat pe al lor, iar
proprietarul de galerie de artă a ajuns să aibă o carieră distinsă, în care, printre alţii, a
descoperit-o şi promovat-o cu succes pe sculptoriţa Ubah Tuur.
în somaleză ubah înseamnă „floare" sau „inflorescenţă" şi se scrie uneori ubax, „x“
desemnînd în somaleză un sunet gutural pe care gîturile anglofone se chinuie să-l emită, o
fricativă mută rostită din faringe. Aşadar, Ubah era o concesie simplificată făcută incompetenţei
nesomalezilor. Era frumoasă în stilul femeilor din Cornul Africii, cu gîtul lung şi braţe
graţioase, iar în seara aceea lungă de vară lui Petea i-a părut a fi un copac înflorit sub crengile
căruia s-ar fi putut odihni, tămăduit de umbra ei răcoroasă, pentru tot restul vieţii. La un
moment dat femeia a început să cînte — nu o melodie somaleză ca un bocet, cum s-ar fi aşteptat
el să iasă de pe buzele acelea pline, ci chiar faimoasa odă închinată iubirii de Patti Smith,
întunecată şi plină de dorinţă, cu refrenele sale liniştitoare şi perfide, nu te mai pot răni acum,
nu te mai pot răni acum..., iar cînd a terminat de cîntat, el era deja pierdut. S-a repezit spre ea şi
s-a oprit încremenit în faţa femeii, pierdut cu totul. Copleşit de acest val de iubire imposibilă,
indescriptibilă, a început să-i trăncănească acestei proaspăt descoperite fete a visurilor sale
despre tot şi toate, despre poezie şi fizică subato- mică şi vieţile intime ale vedetelor de cinema,
iar ea l-a ascultat gravă, acceptînd toate acele afirmaţii scurtcircuitate de parcă ar fi fost absolut
fireşti şi, pentru prima dată în viaţă, el s-a simţit înţeles. Apoi a început ea să vorbească şi el a
ascultat-o vrăjit, ca o mangustă în faţa unei cobre. După aceea a fost în stare să repete cuvînt cu
cuvînt tot ce ieşise pe gura ei perfectă.
Lucrările ei timpurii, a spus tînăra, fuseseră inspirate de artiştii primitivi pe care i-a cunoscut
în timpul unei vizite în Haiti, care tăiau în două nişte bidoane de petrol, turteau cele două
jumătăţi şi apoi, cu unelte din cele mai simple — ciocane şi şurubelniţe -, le tăiau şi le
ciocăneau,
73
creînd structuri complicate, ce reprezentau crengi, frunze şi păsări. I-a vorbit mult timp lui Petea
despre felul cum folosea lampa de sudură ca să taie oţelul şi fierul în urzeli dantelate şi i-a arătat
pe telefon fotografii cu lucrările ei: resturi de maşini şi tancuri distruse (aruncate în aer?),
transformate în forme filigranate din cele mai delicate, cu metalul străpuns de aer frumos
modelat şi dobîndind astfel un caracter aerian propriu. Vorbea limba lumii artistice - război de
simboluri, opoziţii dezirabile —, un jargon extrem de abstract, iniţiatic, ca să descrie felul cum
căuta imagini pline de empatie care să creeze un echilibru şi, în acelaşi timp, o contradicţie prin
contrastul dintre idei şi materiale şi felul cum cerceta absurditatea utilizării unor elemente
radical opuse, cum ar fi un luptător în tutu de balerină. Era o vorbitoare genială, charismatică şi
aproape incomprehensibil de rapidă, îşi trecea mîna prin păr şi se ţinea de cap în timp ce vorbea,
dar în cele din urmă el a izbucnit (autismul îl obliga să spună adevărul):
— Iartă-mă, dar nu înţeleg nimic din ce zici.
A fost copleşit instantaneu de ură faţă de sine. Ce fel de idiot trebuie să fii cînd îţi stau pe
limbă cuvintele „Te iubesc“ şi tu îi oferi sclipitoarei femei dragi dispreţ în loc de adoraţie?
Acum ea o să-l deteste, şi pe bună dreptate, iar viaţa lui va fi blestemată şi lipsită de noimă.
Ea s-a holbat îndelung la el, apoi a izbucnit într-un rîs tămăduitor.
— Este un mecanism de apărare, a spus ea. Te temi că nu vei fi luat în serios dacă nu eşti
suficient de tare în teorie, mai ales dacă eşti femeie. De fapt lucrările mele sînt destul de
elocvente. împing frumuseţea înspre oribil cu intenţia de a te tulbura şi a te face să gîndeşti.
Vino la Rhinebeck şi aruncă o privire.
Pe măsură ce pun laolaltă piesele din puzzle-ul casei Golden şi încerc să reconstitui din
memorie ordinea exactă a evenimentelor din acea seară importantă, aşezîndu-le pe hîrtie aşa
cum îmi revin în amintire, sînt de-acum convins că acela a fost momentul cînd lucrurile au
început să ia o întorsătură nefericită pentru Petea, căci dorinţa de a accepta
74
invitaţia lui Ubah se războia cu demonii care îl obligau să se teamă de lumea exterioară. A făcut
un gest ciudat cu ambele braţe, pe jumătate neajutorat, pe jumătate furios, şi a început imediat
să monologheze, într-o serie rapidă de afirmaţii dezlînate, despre tot ce-i trecea prin mintea
chinuită. Dispoziţia i s-a întunecat tot mai tare pe măsură ce bătea cîmpii pe diferite teme,
ajungînd în cele din urmă să vorbească despre musicalurile de pe Broadway şi cît de tare îi
displăceau cele mai multe dintre ele. Au urmat jenantul episod Python, dispariţia sa în casă şi
apoi suferinţa de pe pervazul ferestrei. La Petea iubirea nu era niciodată foarte departe de
disperare.
Toată vara a fost trist, a stat închis în camera sa scăldată în lumină albastră, a jucat şi (cum
am aflat mai tîrziu) a creat jocuri pe computer de o imensă complexitate şi frumuseţe şi a visat
la chipul acela obsedant, ascuns în spatele unei măşti de sudură, şi la flacăra cu care tăia oţelul,
ce i se mişca în mînă în timp ce crea fantezii şi delicateţe din metal brut. Se gîndea la ea ca la un
soi de supererou, o zeiţă cu lampă de sudură, şi voia mai mult decît orice să fie cu ea, dar se
temea de călătorie — un prinţ prea copleşit de necazuri ca să poată porni în căutarea dispărutei
sale Cenuşărese. Nu putea nici s-o sune şi să-i spună ce simte. Era ca un continent de limbuţie
dezordonată care includea o zonă interzisă de paralizie orală. Şi în cele din urmă Apu a fost cel
care s-a milostivit de el şi s-a oferit să-l ajute.
—O să închiriez o maşină cu geamuri fumurii, i-a promis el. O să îţi oferim acces.
Ulterior Apu a jurat că acesta fusese singurul lui motiv: să-l ajute pe Petea să treacă graniţa
propriei frici şi să-şi încerce norocul cu fata. Dar poate că nu spunea adevărul.
Aşa că Petea şi-a făcut curaj şi a sunat-o, iar Ubah Tuur i-a invitat pe fraţi să-şi petreacă
weekendul la ea şi chiar s-a dovedit suficient de înţelegătoare ca să-i spună:
— Proprietatea e înconjurată de un gard neîntrerupt, aşa că poate o să reuşeşti să-ţi
imaginezi că e un spaţiu interior, la fel ca spaţiul comun de la voi din Gardens. Dacă
75
reuşeşti, îţi voi putea arăta nu numai lucrările din atelier, ci şi pe cele de-afară.
In lumina palidă a apusului, îmbrăcată în salopeta ei de lucru murdară, cu părul îndesat
neglijent sub o şapcă de baseball cu cozorocul la spate, cu masca de sudură, pe care tocmai şi-o
scosese, atîrnată de cot, era răpitoare fără ca măcar să se străduiască.
— Hai, vreau să-ţi arăt ceva, a zis ea, apoi l-a luat pe Petea de mînă şi l-a condus prin
domeniul ei crepuscular, înţesat cu creaţiile sale uriaşe şi complicate, ca nişte armuri dantelate
pentru nişte zei imenşi, ca nişte rămăşiţe de pe un cîmp de bătălie remodelat de elfi cu degete
uşoare, iar el a urmat-o fără să se plîngă, crezînd în existenţa gardului pe care nu îl putea vedea
în lumina din ce în ce mai slabă, nici măcar în lumina lunii pline şi strălucitoare de pe cer.
Ea a înconjurat ferma lungă şi scundă unde lucra şi i-a spus:
— Priveşte.
Acolo, la capătul domeniului, unde acesta se termina brusc, curgea Hudsonul, fluviul cel
mare şi argintiu, iar priveliştea i-a tăiat respiraţia lui Petea. Preţ de o clipă lungă nici măcar nu
s-a mai gîndit la gard, nu a întrebat dacă e împrejmuit şi apărat sau expus periculos la tot ce e
înspăimîntător pe lume, iar cînd a dat să întrebe „Există acolo...?“ şi mîna a început să-i
tremure, ea i-a ţinut-o strîns şi i-a spus:
— Fluviul e zidul. Locul ăsta e sigur pentru noi toţi.
Iar el a acceptat asta şi nu s-a temut, a rămas acolo şi
s-a uitat la apă pînă ce ea i-a condus pe cei doi fraţi înăuntru, la cină.
în lumina galbenă şi caldă a bucătăriei, Petea şi-a regăsit şinele limbut şi a mîncat curry-ul
de pui şi mango pe care îl gătise Ubah, iar dulceaţa sosului i s-a războit în gură cu condimentele
africane. Numai că în timp ce el vorbea întruna despre pasiunea sa pentru lumea jocurilor video,
împletind poveştile despre cele mai recente jocuri cu recitaluri de poezie despre rîuri, sub
influenţa fluviului strălucitor,
atenţia ei a început să slăbească. Seara s-a lungit, scenariul vizitei a fost lăsat la o parte şi Ubah
Tuur a simţit că în ea se stîrneşte ceva neobişnuit. O trădare. Cum se face că nu eşti însurat? l-a
întrebat ea pe Petea. Un bărbat ca tine! Eşti o partidă pe cinste. Numai că, în timp ce spunea
asta, privirea i-a alunecat înspre Apu. Care şedea absolut nemişcat, mi-a spus el, fără să facă
nimic, dar mai apoi Petea l-a acuzat că ar fi mormăit, mormăiai ceva, ticălosule, ţi-ai folosit
magia neagră asupra ei în timp ce el, Petea, încerca să răspundă la întrebarea lui Ubah,
bîlbîindu-se, da, cu mult timp în urmă, a fost cineva, dar de-atunci stau doar în aşteptare,
aşteptarea unui imperativ emoţional, iar ea, vorbind cu el, dar uitîndu-se la fratele lui, Şi acum
ai găsit imperativul emoţional?, cocheta, dar cu ochii la Apu, care mormăia, conform spuselor
lui Petea, deşi acesta a negat întotdeauna că ar fi mormăit ceva.
Ştiu ce-ai făcut, şobolanule, avea să ţipe Petea mai tîrziu, poate i-ai pus ceva şi în mîncare,
condimentele probabil că au ascuns gustul, vreo pulbere de maţe de găină primită de la
vrăjitoarea ta din Greenpoint, şi mormăiala aia, ce spuneai, deochi, deochi.
Iar Apu, cu o expresie serioasă pe chip, ceea ce înrăutăţea lucrurile, Unde-i acum băieţelul
preferat al tatei? Şi cum rămîne cu doi plus doi egal patru? Patru plus patru egal opt? N-am
făcut nimic. Nimic.
— I-ai tras-o, a urlat Petea.
— Ei bine, da. Asta am facut-o. îmi pare rău.
Se prea poate ca lucrurile să se fi întîmplat cu totul altfel. N-am fost de faţă. Se prea poate
ca Petea, de obicei limbut, să fi tăcut toată seara, amuţit de iubire, iar însu- fleţitul şi mondenul
Apu să fi monopolizat şi conversaţia, şi femeia. Se prea poate ca ea, Ubah, considerată unanim
o femeie plină de graţie şi politeţe, de obicei deloc nechibzuită, să se fi surprins de data aceasta
cedînd în faţa unei dorinţe puternice pentru fratele greşit, pentru cel care era artist, la fel ca ea,
pentru vedeta în devenire, pentru afemeiatul fermecător. Motivaţiile dorinţei le rămîn ascunse
chiar şi celor care doresc şi sînt doriţi. „îmi voi trăda / natura
77
nobilă minat de trădarea trupului", Bardul din Avon, sonetul 151. Şi astfel, fără să ştim de ce şi
pentru ce, îi rănim de moarte pe cei pe care-i iubim.
O casă întunecată. Podele care scîrţîie. Mişcări. Nu e nevoie să repetăm banala melodramă a
scenei. Dimineaţa, sentimentul de vinovăţie de pe ambele chipuri ale vinovaţilor, uşor de citit
precum un titlu de ziar. Masivul, greoiul Petea, zveltul Apu, tuns zero, femeia între ei, ca un nor
de furtună. Nu am ce să explic, a spus ea. Pur şi simplu s-a întîmplat. Cred că ar fi mai bine să
plecaţi amîndoi.
Şi apoi, timp de trei ore, cît a durat călătoria de întoarcere în oraş, Petea, întemniţat de teama
sa de lume în maşina cu geamuri fumurii închiriată de fratele său, a tremurat de furie umilită şi
castrată pe bancheta din spate. In astfel de momente gîndurile omului pot deveni ucigaşe.
8
La optsprezece ani după naşterea lui Apu, bătrînul a avut o aventură extraconjugală, nu a
fost grijuliu, a urmat o sarcină şi el a decis să se opună avortului, căci, după părerea lui, era
întotdeauna treaba lui să decidă. Mama era o femeie săracă, a cărei identitate nu a devenit
cunoscută (o secretară? o prostituată?), şi, în schimbul unei anumite compensaţii financiare, a
renunţat la copil, pentru ca acesta să poată fi crescut ca fiu al tatălui său, apoi a plecat din oraş şi
a dispărut din povestea fiului ei. Aşa că, precum zeul Dionis, copilul s-a născut de două ori, o
dată din maică-sa şi apoi în lumea tatălui său. Dionis zeul a fost întotdeauna un marginal, un zeu
al învierii şi venirii, „zeul care vine“. Era, de asemenea, androgin, „bărbato-femeiesc". Faptul că
acesta a fost pseudonimul ales de cel mai mic dintre fiii lui Nero Golden în jocul de-a
rebotezarea în manieră clasică arată că ştia ceva despre sine încă dinainte s-o ştie, ca să zicem
aşa. Asta deşi în acel moment motivele oferite de el pentru alegerea făcută au fost în primul rînd
că Dionis a colindat prin toată India - şi, într-adevăr, e posibil ca miticul munte Nysa, unde s-a
născut, să fi fost plasat pe subcontinent —, iar în al doilea rînd că era zeul plăcerii senzuale, nu
doar Dionis, ci şi echivalentul său roman, Bahus, zeu al vinului, dezmăţului şi extazului, care,
după părerea lui Dionis Golden, păreau ceva distractiv. Cu toate astea, a anunţat în scurt timp că
preferă să nu fie cunoscut după întregul nume divin, ci după o poreclă simplă, aproape anonimă,
formată dintr-o singură literă, D.
Integrarea sa în familie nu fusese deloc uşoară. Cu fraţii săi vitregi a avut de la început
relaţii nu tocmai bune. Toată
79
copilăria s-a simţit exclus. L-au poreclit Mowgli şi urlau comic la lună. Mama lui lupoaică era
un soi de tîrfa a junglei, a lor era lupoaica Romei. (Se pare că în acel moment cei doi fraţi mai
mari au hotărît să devină Romulus şi Remus, deşi ulterior Apu a negat asta — sau mai degrabă a
sugerat că fusese o idee ieşită din capul lui D, nu din al său.) învăţaseră latina şi greaca pe cînd
D abia învăţa să vorbească şi se foloseau de aceste limbi tainice ca să-l excludă din conversaţii.
Şi asta au negat amîndoi mai tîrziu, dar au recunoscut că felul în care mezinul intrase în familie,
precum şi diferenţa de vîrstă, creaseră dificultăţi serioase şi ridicaseră probleme de devotament
şi afecţiune firească. Acum, ca bărbat tînăr, cînd se găsea în compania fraţilor săi, D Golden
oscila între linguşire şi furie. Era clar că avea nevoie să iubească şi să fie iubit. Avea în el un
potop de sentimente care trebuia să se reverse asupra oamenilor şi spera să fie, la rîndul lui,
copleşit de un potop similar. Dacă acest gen de reciprocitate împătimită nu se materializa, îi
sărea ţandăra, făcea scandal şi se retrăgea. Cînd familia a preluat casa Golden, avea douăzeci şi
doi de ani. Uneori părea mai înţelept decît îl arăta vîrsta. Alteori se comporta ca un ţînc de patru
ani.
în copilărie, cînd îşi făcea curaj şi-i întreba pe tatăl său şi pe mama sa vitregă despre femeia
care-1 născuse, taică-său îşi repezea pur şi simplu mîinile în aer şi ieşea din încăpere. Maică-sa
vitregă se enerva.
— Las-o baltă! i-a strigat ea într-o zi fatidică. A fost o femeie lipsită de importanţă. A
plecat, s-a îmbolnăvit şi a murit.
Cum era să fii Mowgli, născut dintr-o femeie lipsită de importanţă, dată la o parte cu atîta
cruzime de tatăl lui şi apoi moartă în bezna lumii din afară - una din miriadele de săraci care
muriseră uitaţi de toată lumea? Mai tîrziu, după ce codul tăcerii a fost încălcat, am auzit de la
Apu o poveste şocantă. Existase o perioadă în care relaţia bătrînu- lui cu mama băieţilor
întîmpinase greutăţi. El îşi revărsa furia asupra ei şi ea striga, la rîndu-i, la el. M-am îndreptat
imediat de spinare şi am devenit atent, fiindcă era prima
80
dată în toate conversaţiile avute cu Goldenii cînd femeia fără chip şi fără nume, soţia lui Nero -
un rol nefericit încă din Antichitate ieşea pe scenă şi deschidea gura şi fiindcă, conform
poveştii, Nero strigase şi uriaşe, iar ea strigase şi uriaşe la el. Nu semăna cu Nero cel pe care îl
ştiam, în care forţa furiei era ţinută sub control, ieşind la iveală numai sub forma discursului
bombastic de preamărire a propriei persoane.
In orice caz, după explozie familia s-a împărţit în două tabere. Băieţii mai mari i-au luat
apărarea mamei, dar Dionis Golden a rămas neclintit de partea tatălui său şi a reuşit să-l
convingă pe patriarh că soţia lui, mama lui Petea şi Apu, nu era în stare să conducă gospodăria.
Nero şi-a chemat nevasta şi i-a poruncit să-i predea cheile, iar după aceea, o vreme, D a fost cel
care a dat instrucţiuni, a comandat ce cumpărături se vor face şi ce mîncare se va găti în
bucătării. Era o umilire publică, o dezonorare. Pentru soţia lui Nero simţul onoarei proprii era
profund legat de acel inel de fier, acel „0“ maiestuos cu diametrul de opt centimetri, de care
atîrnau vreo douăzeci de chei mari şi mici, chei de la cămară, de la seifurile din pivniţă, pline cu
lingouri de aur şi alte taine ale celor bogaţi, de la diverse alte ascunzişuri secrete de peste tot din
conac, unde pitea numai ea ştia ce: scrisori de dragoste de demult, bijuterii de nuntă, şaluri
străvechi. Era simbolul autorităţii ei domestice - mîndria ei şi respectul de sine atîrnau de acel
inel, alături de chei. Ea era stăpîna cheilor şi, fără acel rol, nu mai era nimic. La două săptămîni
după ce fusese silită de soţul ei să renunţe la inelul de chei, detronata doamnă a casei a încercat
să-şi ia viaţa. S-au înghiţit nişte pastile, doamna a fost găsită de Apu şi Petea prăbuşită la
picioarele scărilor de marmură, a venit o ambulanţă. Ea îl apucase pe Apu strîns de încheietura
mîinii şi bărbaţii de la ambulanţă au zis, vă rugăm să veniţi cu noi, e important că se agaţă de
dumneavoastră, se agaţă de viaţă.
In ambulanţă cei doi paramedici au făcut pe poliţistul bun şi poliţistul rău. — Proastă ce eşti,
îţi sperii familia în halul ăsta, crezi că noi n-avem altceva mai bun de făcut,
81
există chestii serioase de care trebuie să ne ocupăm, răni grave, urgenţe pe care oamenii nu le-au
provocat singuri, ar trebui să te lăsăm pur şi simplu să mori. — Nu, biata femeie, nu fi aşa de
dur cu ea, trebuie să fie teribil de tristă, e în regulă, draga mea, o să avem grijă de tine, totul se
va rezolva, în tot răul e şi-un bine. - La naiba cu binele, ce e aşa de rău în viaţa ei, uită-te ce casă
are, ce bani are, oamenii ăştia au impresia că sîntem proprietatea lor. - Nu-1 băga în seamă,
draga mea, aşa e el, sîntem aici ca să avem grijă de tine, acum eşti pe mîini bune. Ea încerca să
mormăie ceva, dar Apu nu-i înţelegea spusele. Ştia ce voiau să facă, încercau să o împiedice să-
şi piardă cunoştinţa, iar mai tîrziu, după spălătura stomacală, pe care a trebuit s-o urmărească şi
el din cauza mîinii încleştate ca o gheară pe încheietura lui, cînd ea era din nou conştientă, pe
patul de spital, i-a zis: Singurul lucru pe care încercam să ţi-1 spun în maşină, copilul meu, a
fost să-l pocneşti, te rog, pe ticălosul ăla obraznic drept în nas.
S-a întors acasă cumva triumfătoare, căci, bineînţeles, a fost reinstaurată la cîrma
gospodăriei, iar copilul trădător, care nu era copilul ei, i-a cerşit iertarea şi ea a spus că-1 iartă,
dar în realitate nu a făcut-o niciodată şi, atît cît a mai trăit, abia dacă i-a vorbit. Nu că el şi-ar fi
dorit cu adevărat iertarea ei. O numise pe mama lui o femeie lipsită de importanţă, aşa că merita
tot ce îi făcuse. După aceea fraţii săi i-au trîntit uşile afecţiunii în nas şi i-au spus că avea noroc
că nu sînt nişte oameni violenţi. Şi-a înghiţit mîndria şi le-a cerşit şi lor iertarea, care nu a venit
prea curînd. Dar, odată cu trecerea anilor, s-a instaurat treptat între ei o cordialitate reţinută, o
concizie a interacţiunilor pe care cei din afară o confundau cu o iubire frăţească prost exprimată,
dar care nu era decît toleranţă reciprocă.
Pluteau în văzduh întrebări nerostite, mistere nerezolvate. De ce băiatul care crescuse şi
devenise D Golden voise cu atîta disperare să conducă gospodăria, încît o umilise pe mama lui
vitregă numai pentru a-şi împlini dorinţa? Ca să-şi demonstreze apartenenţa? Sau, mai plauzibil,
ca s-o răzbune pe femeia moartă care îl născuse?
82
—Nu ştiu, mi-a răspuns Apu indiferent cînd l-am întrebat. Ştie să fie un căcăcios
extraordinar atunci cînd vrea.
Din acest sentiment acut al diferenţei, provocat de ile- gitimitatea sa, D Golden şi-a
construit o formă de elitism nietzschean ca să-şi justifice izolarea. (Cînd vine vorba de bărbaţii
Golden, veşnic dai peste ecouri ale Ubermensch-ului.)
—Cum să existe un „bine comun"? cita el din filosof în Gardens. Este o contradicţie în
termeni: ce este comun are întotdeauna foarte puţină valoare. în cele din urmă totul trebuie să
fie aşa cum este şi a fost dintotdeauna: lucrurile mari rămîn pentru cei mari, abisurile pentru cei
profunzi, nuanţele şi cutremurările pentru cei rafinaţi şi, pe scurt, tot ce este ales pentru cei
aleşi.
Mie nu mi s-a părut altceva decît o poză tipică celor tineri. Eram doar cu cîteva luni mai în
vîrstă şi îmi recunoşteam în el propria slăbiciune pentru filosofat. De fapt D era un mare pozeur,
un fel de Dorian Gray suplu, mlădios, aproape efeminat. Imaginea pe care o avea despre sine —
conform căreia, din tot tribul său, numai el era în stare să fie măreţ, numai el avea profunzimea
de caracter ce-i permitea să se cufunde în mîhnire, numai el era ales - părea să sugereze destul
de clar un om în defensivă. Dar aveam multă compasiune pentru el: mîna de cărţi pe care o
căpătase era proastă şi-apoi toţi ne construim, nu-i aşa, ziduri de protecţie şi poate că nici nu ne
dăm seama de ce vrem să ne apărăm, ce forţă va trece pînă la urmă prin ele şi ne va distruge
micile noastre vise.
Uneori mergeam cu el să ascultăm muzică. îi plăcea o cîntăreaţă roşcată pe nume Ivy
Manuel, care avea săptă- mînal un spectacol de noapte într-un local de pe Orchard Street şi
uneori purta o diademă pe cap, ca să demonstreze că era regină. Cînta versiuni la „Wild Is the
Wind", „Famous Blue Raincoat" şi „Under the Bridge" înainte de a trece la cîteva compoziţii
proprii, iar D, care stătea în faţa ei la o măsuţă rotundă şi neagră din fier, închidea ochii, se
legăna pe ritmurile lui Bowie şi Cohen şi şoptea propriile cuvinte la melodia celor de la Chili
Peppers. Uneori simt că parcă
83
nu m-am născut încă, uneori simt că nici nu vreau să mă nasc. Ivy Manuel era prietena lui, zicea
el şi nu glumea, pentru că toate fetele heterosexuale pe care le cunoştea voiau să se dea la el, dar
Ivy era lesbiană, aşa că puteau fi cu adevărat prieteni. Era cel mai frumos dintre Goldeni, cum
ar fi confirmat-o imediat orice oglindă vrăjită, şi putea fi şi cel mai seducător dintre ei. Toţi cei
din Gardens eram victimele sincerităţii lui rănite, ba chiar a devenit în curînd un personaj şi în
cartierul extins. Pretindea că îl deranjează să atragă atenţia. Oriunde merg, lumea se uită la
mine, zicea el, întotdeauna se găseşte vreunul care se uită de parcă aş fi cineva, de parcă vrea
ceva de la mine. Revino-ţi, îi spunea Ivy, nu vrea nici dracu’ nimic de la tine. El rînjea şi pleca
uşor capul, prefăcîndu-se umil. Farmecul era masca lui, ca şi a lui Apu. Dar îndărătul acestei
faţade era gîndi- tor şi deseori trist. De la bun început avea înăuntrul lui cea mai întunecată
întunecare, chiar dacă venise pe lume ca o rază de soare, cu capul acoperit de un păr blond-
deschis, aproape alb. Părul i s-a întunecat spre castaniu, văzduhurile personalităţii i s-au
înnourat şi ele şi adesea aluneca în spirale descendente de mîhnire.
Ivy nu făcea mare caz de sexualitatea ei. Fiind muziciană, nu-i plăcea să-şi atîrne etichete de
gît.
— Nu mă deranjează să recunosc că sînt lesbiană, dar nu cred că are vreo legătură cu
muzica mea, zicea ea. E treaba mea cine îmi place. Nu vreau ca lumea să nu-mi asculte muzica
din cauza asta şi nici să mi-o asculte din cauza asta.
Publicul ei era însă copleşitor de feminin: multe femei, plus tînărul fermecător căruia nu-i
plăcea ca lumea să se uite la el şi eu însumi.
Toţi Goldenii spuneau poveşti despre ei înşişi, poveşti în care informaţiile esenţiale despre
origini erau fie omise, fie falsificate. Le ascultam nu ca pe nişte povestiri „adevărate", ci ca pe
nişte indicii ale caracterului. Istorisirile pe care le spune omul despre sine îl dezvăluie aşa cum
informaţiile exacte nu o pot face. Judecam aceste anecdote la fel cum cartoforii judecă
„semnele", gesturile involuntare care trădează mîna pe care o au: te freci la nas cînd ai o
84
mînă bună, te joci cu lobul urechii cînd ai cărţi slabe. Maestrul cartofor îi urmăreşte pe toţi cei
de la masă ca să le descopere semnele. Tot aşa încercam şi eu să îi urmăresc şi să îi ascult pe
bărbaţii Golden. Cu toate astea, cînd am ieşit într-o seară cu D la localul de pe Orchard Street ca
s-o ascultăm pe Ivy Manuel cîntînd„ch-ch-ch-ch“-u\ lui Bowie sau „don’t it always seem to go“
al lui Mitchell, precum şi o melodie science-fiction simpatică de-a ei intitulată „The
Terminatordespre beneficiile călătoriei în timp pentru potenţialii salvatori ai rasei umane, iar
după aceea am stat la bere cu ei în localul gol, am ratat cel mai evident semn dintre toate. Cred
că Ivy a fost cea care a deschis subiectul tot mai complicat al identificării sexuale, iar D a
răspuns cu o poveste din mitologia greacă. Hermaphroditus era copilul lui Hermes şi al
Afroditei, iar nimfa Salmacis s-a îndrăgostit atît de tare de el, încît l-a implorat pe Zeus să îi
unească pentru totdeauna, aşa că au devenit una, amîn- doi într-un singur trup, în care însă s-au
păstrat ambele sexe. Atunci mi s-a părut că era o încercare de-a lui de a spune că se simţea
apropiat de Ivy Manuel, că erau uniţi pentru totdeauna ca prieteni. Dar el spunea de fapt ceva
mai ciudat şi n-am ştiut să-l ascult - ceva despre el însuşi.
E important de reţinut că o metamorfoză nu este niciodată întîmplătoare. Filomela, agresată
de cumnatul ei, Tereus, violată şi cu limba tăiată, şi-a luat zborul de lîngă el sub forma unei
privighetori, liberă şi cu cea mai dulce voce cîntătoare. La fel ca în povestea lui Salmacis şi
Hermaphroditus, zeii permit trupurilor să se transforme în alte trupuri sub presiunea unor nevoi
disperate - iubire, teamă, libertate sau existenţa într-un trup a unui adevăr tăinuit, ce nu poate fi
dezvăluit decît printr-o mutaţie.
Avea tot timpul în buzunar trei dolari de argint, ca să poată face hexagrame divinatorii după
străvechea carte chinezească I Ching. A făcut o hexagramă şi în seara aceea, la localul de pe
Orchard Street. Cinci linii uniforme, întrerupte, şi una uniformă şi continuă deasupra lor.
— Douăzeci şi trei, a zis el. Evident.
A pus monedele înapoi în buzunar. Nu ştiam nimic despre I Ching, dar ceva mai tîrziu în
noaptea aceea am căutat hexagramele pe Google. In epoca motoarelor de căutare toată
cunoaşterea se află doar la un gest distanţă. Hexagrama 23 se numeşte „Prăbuşirea" şi este
considerată hexagrama dezbinării. Trigrama sa internă înseamnă „tremur" şi „tunet".
— Hai acasă, a zis el şi a plecat de lingă noi fără să se uite în urmă.
L-am lăsat să plece. în mod normal nu fug după oamenii care îmi arată că s-au săturat de
tovărăşia mea. Şi poate că propriile sensibilităţi m-au împiedicat să înţeleg, căci a trecut mult
pînă ce m-am gîndit că poate va fi avut şi alte motive să se teamă că se uită lumea la el, în afară
de orgoliu, narcisism şi timiditate.
La început, întotdeauna, o durere de alinat, o rană de vindecat, un gol de umplut. Şi la final,
întotdeauna, înfrîn- gerea - durerea nealinată, rana nevindecată, golul rămas, plin de alean.
La întrebarea despre natura binelui, pe care am pus-o chiar la începutul acestei naraţiuni, pot
să dau măcar un răspuns parţial: viaţa tinerei care s-a îndrăgostit de Dionis Golden într-o după-
amiază pe un trotuar din Bowery şi care i-a rămas alături şi l-a învăluit cu acea iubire de
neclintit în tot ce a urmat — pentru mine asta este una din cele mai izbutite definiţii ale unei
vieţi bune din toate cele găsite în propria mea existenţă relativ scurtă şi relativ mărginită. „Le
bonheur ecrit ă l’encre blanche sur des pages blanches“, ne-a spus Montherlant — fericirea scrie
cu cerneală albă pe foi albe -, iar bunătatea, aş adăuga eu, este la fel de greu de exprimat în
cuvinte ca şi bucuria. Şi totuşi trebuie să încerc, căci ce au găsit - şi au păstrat - cei doi a fost
tocmai asta: fericirea creată de bunătate şi susţinută de ea, în ciuda unor circumstanţe extrem de
aspre. Asta pînă cînd nefericirea a distrus-o.
86
Chiar din ziua cînd a cunoscut-o - era îmbrăcată într-o cămaşă albă şi o fustă neagră, mulată,
şi fuma o ţigară franţuzească fără filtru pe trotuarul din faţa Muzeului Identităţii -, D a înţeles că
n-avea nici un rost să aibă secrete faţă de ea, căci ea îi putea citi gîndurile de parcă ar fi fost un
şir curgător de ştiri care i se derula iluminat pe frunte.
—Ivy a zis că ar trebui să ne cunoaştem, a spus el. Mie mi s-a părut o idee stupidă.
—Atunci de ce-ai mai venit? a zis ea, întorcînd capul şi părînd plictisită.
—Am vrut să te văd, să văd dacă aş vrea să te văd, i-a răspuns el.
Asta a părut s-o intereseze, dar numai vag.
—Ivy mi-a zis că familia ta s-a exilat într-un fel despre care n-ai chef să vorbeşti, a zis ea.
Ochii îi erau imenşi ca marea.
—Dar acum, că eşti aici, în faţa mea, văd că tu, personal, eşti probabil exilat din tine însuţi,
poate chiar din ziua cînd te-ai născut.
El s-a încruntat, evident enervat.
—Şi de unde ştii asta? a întrebat-o tăios. Eşti custode de muzeu sau şaman?
— Există un anumit gen de tristeţe care trădează înstrăinarea omului de propria identitate, i-
a răspuns ea, trăgînd din Gauloises şi semănînd cu Anna Karina din Pierrot le fou.
—Obsesia asta modernă pentru identitate mă revoltă, a replicat el, poate puţin prea apăsat. E
o modalitate de a ne mărgini pînă ajungem ca nişte străini unii faţă de alţii. L-ai citit pe Arthur
Schlesinger? El se opune perpetuării marginalizării prin afirmarea diferenţei.
Era îmbrăcat într-un pardesiu şi avea o pălărie pe cap, căci vara era aproape, dar nu sosise
încă, precum o femeie care face declaraţii de iubire mincinoase.
— Dar aşa şi sîntem cu toţii, străini.
O uşoară ridicare din umeri şi o mică grimasă.
87
— Ideea este să devenim mai precişi cînd alegem ce fel de străin vrem să fim. Şi da, l-am
citit pe bărbatul ăla alb, heterosexual şi mort. Ar trebui să vezi ce are de zis Spivak despre
esenţialismul strategic.
— Vrei să mergem să bem undeva un pahar de whisky? a întrebat-o el, încă iritat, iar ea a
continuat să-l privească ca pe un ins cam simpluţ, care avea nevoie de un sprijin inteligent.
Avea ciorapi cu dungă neagră, care îi urca pe dosul gambelor.
—Nu acum, i-a răspuns ea. Acum ar trebui să intri şi să înveţi despre lumea nouă.
— Atunci după?
— Şi nici după.
Noaptea aceea şi-au petrecut-o împreună în apartamentul ei de pe Second Avenue. Au avut
atîtea de vorbit, încît n-au făcut sex, care era oricum supraevaluat, a zis el. Ea n-a ripostat, dar a
ţinut minte. A doua zi dimineaţa el a coborît să cumpere comuri, cafea, whisky, ţigări şi ziarele
de duminică. Cheile se găseau pe o măsuţă de mahon din hol, un soi de cutie pe picioare, nu un
obiect de epocă, totuşi o imitaţie decentă. I-a ridicat capacul şi a văzut pistolul aşezat pe o
pernuţă roşie de catifea: un revolver Colt cu pat sidefiu, probabil tot o imitaţie reuşită. L-a luat,
a învîrtit butoiaşul, şi-a pus ţeava armei la tîmplă. După aceea a spus că nu a apăsat pe trăgaci,
dar ea îl urmărea prin uşa deschisă a dormitorului şi a auzit zgomotul făcut de percutorul ce
lovea camera goală a cartuşului.
— Am găsit cheile, a spus el. Mă duc să iau ceva pentru micul dejun.
— Să nu verşi nimic, a strigat ea în urma lui. Nu vreau să văd mizerie pe mocheta din hol.
O chema Riya. O fată pe cinste. Deşi nu era decît cu trei sau patru ani mai în vîrstă decît el,
avea deja o funcţie de răspundere la muzeu şi, pe lîngă asta, în unele seri mai îngîna cîntece de
amor pe Orchard Street şi îşi crease propria colecţie de haine indie, cu veşminte din dantelă
veche şi mătase neagră, adesea cu motive florale din brocart, cu
88
teme orientale, în stil chinezesc şi indian. Era pe jumătate indiană şi pe jumătate suedezo-
americană, iar lungul ei nume de familie scandinav, Zachariassen, s-a dovedit prea mult pentru
gurile americane, prin urmare şi l-a prescurtat şi, aşa cum el era D Golden, ea era Riya Z.
Toate secretele noastre încep cu alfabetul.
— Intră şi învaţă despre lumea nouă.
Pe Bowling Green se găsea un muzeu al amerindienilor şi mai existau Muzeul Italo-
American de pe Mulberry Street, Muzeul Polono-American din Port Washington şi încă două
muzee ale evreilor, în centru şi în suburbii, toate fiind muzee ale identităţii mult prea
ostentative, numai că MI, Muzeul Identităţii, umbla după trofeul cel mare, fermecătorul său
custode, Orlando Wolf, căuta identitatea însăşi, forţa aceea proaspătă şi puternică a lumii, deja
la fel de puternică ca orice teologie sau ideologie, identitate culturală şi identitate religioasă,
naţiune, trib, sectă ori familie. Era un cîmp interdisciplinar care se dezvolta rapid, iar la temelia
Muzeului Identităţii stătea problema identităţii sinelui, începînd cu şinele biologic şi mergînd
mult mai departe de-atît. Identitatea sexuală, care se scinda ca niciodată în istoria omenirii,
dădea naştere la noi lexicoane, ce încercau să lămurească noile metamorfoze.
— Dumnezeu e mort şi identitatea umple golul, i-a spus ea la intrarea în zona sexualităţii, cu
ochii plini de entuziasmul debordant al credinciosului autentic, dar adevărul e că zeii au fost
primii care au încîlcit chestia cu sexele.
Părul negru îi era tuns scurt, aproape periuţă.
— Mişto tunsoare, a zis el.
Stăteau printre vase, peceţi şi statui de piatră din Akkad, Asiria şi Babilonia.
—Mama cea Mare, spune Plutarh, a fost o entitate inter- sexuală: în ea existau ambele sexe,
încă nediferenţiate.
Poate că dacă închiria o decapotabilă veche, roşie, cu aripi albe, ar fi putut face un tur cu ea,
poate prin toată America.
—Ai văzut Oceanul Pacific? a întrebat-o el. Probabil e dezamăgitor, la fel ca orice altceva.
89
Au mers mai departe. în muzeu era întuneric, un întuneric punctat de obiecte puternic
iluminate, ca nişte exclamaţii într-o mănăstire.
— Obiectele astea din Epoca de Piatră ar putea fi pre- otese transsexuale, a zis ea. Zău c-ar
trebui să fii atent. Este la fel de important pentru cis1 ca şi pentru cei din comunitatea BF.
Cuvîntul l-a aruncat înapoi în copilărie. Dintr-odată învăţa iarăşi latina cu o concentrare
îndîrjită, ca să nimicească puterea fraţilor săi de a-1 exclude din discuţii recurgînd la limba
secretă a Romei.
— Prepoziţii care cer acuzativul, a spus el. Ante, apud, ad, adversus /circum, circa, citra, cis.
/ Contra, erga, extra, infra. Nu contează. Galia Cisalpină şi Transalpină. Am înţeles. Alpii
împart acum sexele.
— Nu-mi place cuvîntul ăsta, a zis ea.
— Care cuvînt?
— Sex.
Aha.
— Oricum, Dumnezeu nu e mort, a zis el. Cel puţin nu în America.
BF desemna trecerea de la bărbătesc la femeiesc, iar FB era opusul ei. Riya revărsa acum
asupra lui tot felul de termeni: sexualitate fluidă, bisexualitate, asexualitate, trans cu asterisc
(trans*), diferenţa dintre femeie şi femeiesc, nonconformism sexual, queer1 2, non-binar şi —
din cultura amerindiană - spirit dual. Zeiţa frigiană Cibele avea servitori BF numiţi gallae. în
sala africană se găseau okule BF şi agule FB ale tribului lugbara, amazoane transsexuale din
Abomey, regina Hatshepsut în haine bărbăteşti şi cu barbă falsă. în sala asiatică el s-a oprit în
faţa figurii de piatră a lui Ardhanarishvara, zeul pe jumătate femeie.
1. Cis sau cisgender este un termen ce defineşte o persoană care se identifică sexual prin sexul
avut din naştere. Cuvîntul este format cu prefixul latinesc cis- („de aceeaşi parte"), prin
opoziţie cu prefixul trans- („de cealaltă parte, opus").
2. Queer s-a încetăţenit ca variantă pentru discutarea aspectelor ce ţin de sexualitate şi diferitele
sale forme de manifestare.
90
— Din insula Elephanta, a zis el şi şi-a acoperit repede gura cu mina. Nu m-ai auzit spunînd
asta, a adăugat cu înverşunare sinceră.
— Mai voiam să-ţi arăt costumele fanchuan din operele chinezeşti cu travestiţi, a spus ea,
dar poate ţi-a ajuns pe ziua de azi.
— Trebuie să plec, i-a replicat el.
— Acum m-ar interesa whisky-ul ăla, a răspuns ea.
Iar a doua zi dimineaţa, la micul dejun, aşezată între
cearşafuri albe, mîncînd un corn, fumînd o ţigară şi cu un alt pahar de whisky în mînă, ea i-a
murmurat blind:
— Ştiu numele ţării pe care nu vrei s-o numeşti şi mai ştiu şi numele oraşului despre care nu
vrei să vorbeşti.
I-a şoptit cuvintele în ureche.
— Cred că m-am îndrăgostit de tine, i-a răspuns el. Dar vreau să ştiu de ce ai un pistol în
măsuţa de pe hol.
— Ca să-i împuşc pe bărbaţii care îşi închipuie că s-au îndrăgostit de mine, i-a răspuns ea. Şi
poate şi pe mine, dar în privinţa asta nu m-am hotărît încă.
— Să nu-i spui tatei ce ştii, a prevenit-o el, fiindcă probabil nu va mai fi nevoie să iei
această hotărîre.
închid ochii şi derulez filmul în minte. Deschid ochii şi îl scriu. Apoi închid din nou ochii.
91
9
Iat-o pe Vasilisa, fata rusoaică. Este frapantă. Am putea spune chiar uluitoare. Are părul
lung, întunecat. Trupul îi e şi el lung şi superb. Aleargă maratoane şi este o gimnastă excelentă,
specializată în panglică la gimnastică ritmică. Susţine că în tinereţe a fost cît pe ce să intre în
echipa olimpică a Rusiei. Are douăzeci şi opt de ani. Tinereţea şi-a trăit-o pe la cincisprezece.
Numele ei complet este Vasilisa Arsenyeva. E originară din Siberia şi pretinde că se trage chiar
din marele explorator Vladimir Arseniev, care a scris mai multe cărţi despre regiune, inclusiv pe
cea transformată în filmul Dersu Uzala de Kurosawa, dar această descendenţă nu este
confirmată, căci, după cum vom vedea, Vasilisa este o mincinoasă genială, o maestră în arta
înşelătoriei. Spune că a crescut în inima pădurii, în imensa taiga ce acoperă o mare parte din
Siberia, şi că familia ei făcea parte din tribul nanai, ai cărui bărbaţi erau vînători şi călăuze. S-a
născut în anul Jocurilor Olimpice de la Moscova şi în copilărie eroina sa a fost marea gimnastă
Nelli Kim, jumătate core- eancă, jumătate tătăroaică. Şaizeci şi cinci de ţări, inclusiv Statele
Unite, au boicotat acele jocuri de la Moscova, dar în adîncurile pădurii Vasilisa trăia departe de
politică, deşi la nouă ani a auzit despre căderea Zidului Berlinului. S-a bucurat, fiindcă începuse
să se uite prin diverse reviste şi voia să meargă în America, să fie adorată şi să trimită dolari
americani familiei rămase acasă.
Exact asta a şi făcut. A scăpat de-acasă. Iat-o aici, în America, în New York City, precum şi
— cîteodată, chiar mai des - în Florida, unde e foarte admirată şi cîştigă mulţi
92-
bani făcînd munca pe care o fac cei frumoşi. Mulţi bărbaţi o doresc, dar ea nu caută un simplu
bărbat. Ea îşi doreşte un protector. Un ţar.
Iat-o pe Vasilisa. Are o păpuşă fermecată. Cînd o versiune mai timpurie a Vasilisei, cea de
copilă, a fost trimisă de haina sa mamă vitregă la Baba Iaga, vrăjitoarea care devora copii şi
locuia în inima inimii pădurii, păpuşa fermecată a ajutat-o să scape, pentru a putea începe să-şi
caute ţarul. Aşa spune povestea. Dar mai sînt unii care o spun altfel, care zic că Baba Iaga a
mîncat-o totuşi pe Vasilisa, a înfulecat-o aşa cum înfuleca pe toată lumea, şi cînd a făcut asta,
vrăjitoarea cea bătrînă şi hîdă a dobîndit frumuseţea fetei, a devenit pe dinafară leită Vasilisa
cea Frumoasă, dar pe dinăuntru a rămas Baba Iaga cea cu colţii ascuţiţi.
Iat-o pe Vasilisa în Miami. Acum e blondă. E pe cale să-şi întîlnească ţarul.
în iarna anului 2010, cu cîteva zile înainte de Crăciun, cei patru bărbaţi Golden, alertaţi de
prognoze meteo ameninţătoare şi însoţiţi de mine şi de Fuss şi Blather, cele două asistente de
încredere ale lui Nero, au pornit spre sud de la aeroportul Teterboro la bordul a ceva ce n-am
ştiut - pînă nu mi-a spus Apu - că e numit AP de utilizatorii frecvenţi ai unor astfel de aeronave,
aşa că am scăpat de marele viscol. în oraşul pe care l-am lăsat în urmă toată lumea avea să se
plîngă în curînd de încetineala plugurilor de zăpadă şi circulau chiar acuzaţii că încetineala ar fi
fost intenţionată, ca protest împotriva tăierilor de buget impuse de primarul Bloomberg. în
Central Park a căzut zăpadă de jumătate de metru, în cîteva părţi din New Jersey a ajuns
aproape la un metru şi pînă şi în Miami a fost cel mai rece decembrie înregistrat vreodată, dar
asta n-a însemnat decît o temperatură medie de 16 grade Celsius, adică nu tocmai frig. Bătrînul
închinase cîteva apartamente într-un conac uriaş de pe o insulă privată, nu departe de Miami
Beach, şi cam tot timpul ne-a fost suficient de cald. Lui Petea i-a plăcut insula. Singurul ei
punct de contact cu coasta Floridei
93
era un port de feriboturi, iar străinii nu aveau voie să pună piciorul pe solul fermecat decît dacă
fuseseră recomandaţi de locuitori. Păuni de toate soiurile, atît păsări, cit şi oameni, umblau
ţanţoşi, fără să se teamă că se vor expune privirilor nedorite. Bogătaşii îşi dezveleau genunchii
şi secretele şi nimeni nu ducea vorba mai departe. Aşa că Petea a reuşit să se convingă că insula
era un spaţiu închis, iar teama de exterior i s-a retras mîrîind în umbră.
— Of, nici tu nu ştii ce-i un AP? Avion particular, iubitule. Cu plăcere.
Apu - Apu cel sociabil, nu D, cel de aceeaşi vîrstă cu mine - mă invitase să-i însoţesc şi
mama mi-a zis „Du-te“, deşi urma să fiu plecat de-acasă de sărbători, „bucură-te de ocazie, de
ce nu?“. In acel moment n-aveam cum să ştiu că nu voi mai putea să-l întîmpin niciodată pe
pruncul Iisus cel fictional şi nici anul nou cel real alături de părinţii mei. Nu aveam cum să
ghicesc ce se va întîmpla, dar tot mă încearcă un regret amarnic.
Apu era în elementul lui, intra în vorbă cu toată salata de bogătaşi ruşi de pe insulă şi le
ademenea nevestele să-şi facă portretul la el, de preferinţă cît mai dezbrăcate. Eu lipăiam în
urma lui ca un cîine credincios. Nevestele miliardarilor nici nu-mi remarcau prezenţa. Dar nu
era nici o problemă: invizibilitatea era o stare cu care mă obişnuisem şi pe care în majoritatea
timpului o preferam.
Iar D Golden o adusese cu el pe Riya, erau amîndoi învăluiţi unul în celălalt şi în general îşi
vedeau de ale lor. Servitorii serveau, ambientul ambienta, domnişoara Fuss se agita, aghiotanta
sa, domnişoara Blather, trăncănea1 şi sejurul Goldenilor se desfăşura fără incidente majore. Eu,
blîndul lor Tintin, eram la rîndul meu destul de mulţumit. De revelion insula a organizat o
petrecere fastuoasă pentru fastuoşii săi locuitori, cu obişnuitele focuri de artificii costisitoare,
homari de cea mai bună calitate şi dansuri sofisticate,
1. Numele celor două personaje sugerează caracterul lor, trimiţînd la verbele englezeşti to fuss
(a se agita, a face caz de ceva) şi to blather (a trăncăni, a cleveti).
94
iar Nero Golden şi-a anunţat intenţia de a intra pe ringul de dans.
Am descoperit că bătrînul era un dansator redutabil.
— Să-l fi văzut acum cîţiva ani, la a şaptezecea aniversare, mi-a spus Apu. Toate fetele
frumoase s-au aliniat şi au aşteptat să le vină rîndul, iar el a dansat cu ele vals, tango, polca,
jive, le-a aplecat, le-a învîrtit şi le-a răsucit. Dans în perechi, nu ţopăială disco, cu degetul agăţat
de bretea şi salturile într-un picior din vremurile noastre.
Acum, cînd ştiu secretele familiei, pot să-l văd cu ochii minţii în casa familiei din zona
rezidenţială Walkeshwar, pe terasa mare ce se înălţa deasupra mării, şi să îmi imaginez
frumuseţile din înalta societate a Bombay-ului dansînd fericite în braţele lui. Timp în care soţia
sa mult încercată şi nedansată — voi continua să-i spun Poppaea Sabina, respectînd preferinţele
iulio-claudiene ale familiei - priveşte dezaprobator de pe margine, însă fără să scoată o vorbă.
De-acum el era mai în vîrstă, trecuse de şaptezeci şi patru de ani, dar nu-şi pierduse nici
îndemînarea, nici echilibrul. Tinerele stăteau din nou la coadă ca să fie răsucite şi aplecate pe
spate. Una dintre ele era Vasilisa Arsenyeva, al cărei motto era inspirat din Iisus Hristos şi
preluat din Evanghelia după Matei, capitolul patru, versetul nouăsprezece. „Veniţi după Mine şi
vă voi face pescari de oameni.“ Sincronizarea i-a fost perfectă. Chiar cînd gongul a bătut Anul
Nou, la miezul nopţii sau ora vrăjitoarelor, şi-a aruncat privirea fatidică. Iar în momentul în care
a început să danseze cu el, altcineva nici n-a mai putut s-o facă. Cu ea s-a terminat rîndul.
Iat-o pe Vasilisa. Dansează cu ţarul ei. Şi-a pus braţul în jurul lui, iar expresia de pe chipul
ei spune: nu-i mai dau drumul niciodată. Cum e mai înaltă decît el, se apleacă uşor, astfel încît
să-şi apropie gura de urechea lui. Urechea lui se înclină spre gura ei, ca să înţeleagă ce-i spune.
Iat-o pe Vasilisa. îşi strecoară limba în urechea lui. Vorbeşte o limbă fără cuvinte, pe care toţi
bărbaţii o înţeleg.
Casa Vanderbilt este inima insulei. Să derulăm înapoi filmul: iată-1 pe William Kissam
Vanderbilt al II-lea pe
95
iahtul său de şaptezeci şi opt de metri lungime, făcînd o înţelegere cu dezvoltatorul imobiliar
Carl Fisher. Iahtul în schimbul insulei. O strîngere de mină pecetluieşte învoiala. Iată-1 pe Bebe
Rebozo, acuzat pe vremea scandalului Watergate c-ar fi fost „bancherul" lui Nixon, alăturîndu-
se unui grup care a cumpărat insula de la tipul care cumpărase insula de la tipul care cumpărase
insula de la Vanderbilt. Insula are un trecut. Are un observator. Are, cum am spus deja, păuni.
Are discreţie. Are golf. Are clasă.
Iar la Casa Vanderbilt, în acest sezon festiv rece, după dansul de revelion de pe ringul din
parchet fin construit între copacii împodobiţi cu ghirlande de lumini şi înconjurat de mangaluri
cu focuri aprinse, după muzica live şi femeile cu bijuterii, agenţii de pază ce păzesc bijuteriile şi
bărbaţii care cumpăraseră bijuteriile admirîndu-şi avuţia, după toate acestea, insula a avut parte
de o mult discutată poveste de dragoste de iarnă-primăvară. O poveste de dragoste din
noiembrie-aprilie. Banii mei pentru frumuseţea ta. O strîngere de mînă pecetluieşte învoiala.
De revelion se dansează, iar cînd muzica încetează, ea îi porunceşte lui Nero, du-te acasă şi
dormi, te vreau odihnit cînd o să începem cu adevărat. El se îndreaptă ascultător spre pat, ca un
copil cuminte, iar fiii săi privesc uluiţi scena. Nu poate fi adevărat, spun expresiile de pe
chipurile lor. Nu poate să se lase prostit de aşa ceva. Dar atît de mare e autoritatea lui, încît nici
unul din fii nu scoate o vorbă. In seara următoare îşi goleşte apartamentul pe care l-a închiriat
pentru el şi cele două asistente, alun- gîndu-şi angajaţii şi familia în celelalte trei locuinţe
închiriate, unde există suficiente dormitoare libere. Rămîne singur la etajul al şaptelea, de unde
priveşte vîrfurile palmierilor, plaja mică, în formă de semilună, şi apa strălucitoare de dincolo
de ea. Cina — cocteiluri de creveţi, mezeluri, salate de avocado şi varză kale, un coş de fructe şi
tiramisu la desert — e adusă într-o barcă cu motor de la un restaurant rafinat de pe malul de sud
al rîului Miami şi aşezată pe masa din sufragerie. Are gheaţă, caviar, votcă şi vin. Exact
la ora stabilită, nici un minut mai devreme sau mai tîrziu, ea apare la uşă, înveşmîntată în auriu
ca un cadou şi cu o fundă la spatele rochiei, astfel ca el s-o poată despacheta uşor.
Amîndoi sînt de acord că nu vor să mănînce.
Iat-o pe Vasilisa cea Frumoasă dăruindu-se ţarului ei.
în prima şi a doua noapte, primele două nopţi ale noului an, ea îşi demonstrează înzestrările,
îi prezintă calitatea ofertei, nu doar fizic, ci şi emoţional. Ea... şi aici mă opresc şi mă retrag
ruşinat, cuprins, ca un nou Prufrock, de un brusc sentiment de pudeur, căci, în fond, cum să
cutez eu oare?1 Să spun le ştiu pe toate, am văzut-o ca pe-o ceaţă gălbuie ce-şi freacă spinarea
de, îşi freacă botul de, să spun, lingînd cu limba colţurile serii? îndrăznesc şi, din nou,
îndrăznesc? Şi cine sînt eu, în fond? Nu sînt prinţul. Sînt lordul şambelan, plin de respect, gata
oricînd să fiu util. Aproape, uneori, Nebunul... Dar, lăsînd poezia la o parte, am mers prea
departe ca să mă opresc acum. Mi-o imaginez deja. Poate îngenunchind lîngă el pe pat. Da,
îngenunchind, cred. Întrebînd, asta voiai să spui? Sau asta? Sau asta să fi fost ce-ai vrut să spui?
El este regele. Ştie ce vrea. Şi: tot ce vrei, spune ea, oricînd vrei, este al tău. Iar în a treia
noapte ea trece la partea pragmatică, la afaceri. Ceea ce pentru el nu e un şoc. Ceea ce
simplifică lucrurile. Afacerile sînt teritoriul unde se simte în largul lui. Ea scoate un carton
tipărit, de dimensiunea unei cărţi poştale, cu căsuţe de bifat. Să trecem în revistă detaliile, zice
ea.
Evident, nu se face să stau în casa de pe Macdougal. Aceea e casa familiei, e pentru tine şi
fiii tăi. Iar eu nu îţi sînt soţie, deci nu fac parte din familie. Aşa că ai de ales între a) o reşedinţă
în West Village, convenabilă şi cu acces uşor, sau b) una în Upper East Side, pentru a păstra
ceva
1. Prufrock este personajul eponim al poemului „The Love Song of J. Alfred Prufrock“ de T.S.
Eliot. Fragmentele de versuri care apar aici sînt preluate din traducerea din limba engleză a
lui Ştefan Augustin Doinaş.
97
mai multă distanţă, ceva mai multă discreţie. Foarte bine, b), asta e şi alegerea mea. Acum,
dimensiunea apartamentului — cel puţin trei camere, nu?, şi poate încă una care să fie folosită
ca atelier artistic?, bine! Şi va fi proprietatea mea sau îl închiriem, iar în a doua variantă, pentru
cîţi ani? OK, gîndeşte-te. Trecem la maşină, iar partea asta o las întru totul pe seama ta: a)
Mercedes decapotabil, b) BMW 6, c) SUV Lexus. Ah, a), ce drăguţ, te iubesc! Acum intervine
problema magazinelor la care voi avea conturi: a) Bergdorf, b) Barneys, c) ambele.
Fendigucciprada, asta-i de la sine înţeles. Equinox, Soho House, toate Every House, vezi şi tu
lista. Chestiunea alocaţiei lunare. Trebuie să mă prezint într-o manieră demnă de tine. Vezi
categoriile: zece, cincisprezece, douăzeci. Recomand generozitate. Da, mii de dolari, iubitule.
Perfect. Nu vei regreta. Voi fi perfectă pentru tine. Vorbesc engleza, franceza, germana, italiana,
japoneza, mandarina şi rusa. Fac schi, schi pe apă, surf, atletism şi înot. Flexibilitatea tinereţii
de gimnastă, pe asta n-am pierdut-o. In zilele următoare voi şti să te satisfac mai bine decît ştii
tu însuţi şi dacă ai nevoie de echipament pentru asta, dacă trebuie construită o încăpere, o
încăpere a noastră, să-i spunem camera de joacă, mă voi asigura să fie construită impecabil şi cu
maximă discreţie. Nu mă voi mai uita niciodată la vreun alt bărbat. Nu mă va mai atinge vreun
alt bărbat şi nici nu voi tolera avansuri sau remarci nepotrivite. Tu meriţi şi trebuie să ai
exclusivitate şi o vei avea, ţi-o jur. Deocamdată asta e tot, dar mai rămîne o problemă de
rezolvat ulterior.
E vorba de chestiunea căsătoriei, spune ea, coborînd vocea pînă la nivelul ei cel mai răguşit
şi mai ispititor. Ca soţie a ta, mă voi bucura de onoare şi statut social. Numai ca soţie a ta mă
voi putea bucura de asta. Pînă atunci, da, sînt fericită, sînt cea mai credincioasă dintre femei, dar
pentru mine onoarea e importantă. înţelegi. Evident. Eşti cel mai înţelegător bărbat pe care l-am
cunoscut vreodată.
10
Repet: de-acum am mers prea departe. Trebuie să continui să-mi imaginez, să continui
voyeurismul, să mai dau un bănuţ la cinematograful ăsta de doi bani. Da, acum în imaginaţia
mea se derulează un film. Alb-negru, pe ecran mare.
(Cei trei fii ai lui Nero Golden, PETEA, APU şi D, doi dintre ei semnificativ mai în vîrstă decît
noua iubită a tatălui lor, iar al treilea cu doar patru ani mai tînăr decît ea, nu mai înţeleg nimic.
în ciuda diferenţelor dintre ei, aceasta este o problemă de familie vitală şi ei se reunesc să o
discute, dar nu le vine uşor să formuleze o strategie. Se întîlnesc departe de apartamentele
închiriate şi stau strînşi unul lîngă altul pe mica plajă a insulei, care e goală din pricina vremii
neobişnuite, a temperaturii scăzute, a vîntului puternic, a norilor vijelioşi, a ameninţării - care se
va materializa în curînd - unei ploi puternice şi îngheţate. Au căciuli, jachete şi fulare şi
seamănă cu un grup conspirativ de intelectuali cehi pe un ţărm din Boemia, supravegheaţi
îndeaproape, ca nişte trenuri.' în ciuda privirilor încruntate ale celor doi fii mai în vîrstă, RIYA
Z stă alături de D, agăţîndu-se strîns de el, de parcă s-ar teme că altfel ar lua-o vîntul pe sus.
RIYA are aceeaşi vîrstă cu Vasilisa. D şi-a dat seama de asta, dar nu o spune cu voce tare.
Aparatul de filmat îi urmăreşte în prim-planuri extreme pînă ce vorbesc, dar trece la cadre largi
cînd le auzim vocile.)
PETEA
(îşi exprimă neliniştile teoretic, în stilul lui stîngaci, inexorabil) 1
1. Aluzie la filmul din 1967 al lui Jiff Menzel, Trenuri strict supravegheate.
99
Momentul crucial al vieţii unui om mare este cînd trebuie să aleagă între a face ceea ce se
cuvine şi a face ceea ce vrea să facă. Abraham Lincoln, care era un luptător redutabil şi nu se
dădea în lături de la o încleştare pe cinste, ar fi preferat, probabil, să-şi petreacă timpul în ringul
de luptă în loc să pornească un război în care a murit aproximativ doi la sută din populaţie,
adică aproximativ şase sute douăzeci de mii de oameni, dar a trebuit s-o facă. Fără îndoială că
Marie Curie ar fi preferat să-şi petreacă timpul cu fiica ei în loc să fie ucisă de razele X, dar
ghiciţi ce a ales. Sau să luăm cazul lui Mahatma Gandhi, care în tinereţe s-a dovedit un mare
amator de costume englezeşti la comandă, ce arătau mult mai bine decît o cîrpă petrecută în
jurul mijlocului. Cîrpa însă, politic vorbind...
APU
(întrerupînd ceea ce ar fi putut deveni altfel o lungă înşiruire)
Aşa că, evident, tatăl nostru ar trebui să ştie că nu-i cazul să alerge după o... daţi-mi voie să evit
aici un cuvînt... o rusoaică, o gimnastă rusoaică.
(Cadru strîns, rotit de jur împrejurul lor pe nisipul ridicat de vînt, puţin deasupra capetelor lor,
urmărindu-i de sus ca o dronă de supraveghere.)
D
O să se însoare cu ea. Ăsta-i planul ei. Nu va renunţa, iar el nu poate rezista.
PETEA
în eventualitatea unei căsătorii, se ridică o seamă de chestiuni juridice. Se vor pune în discuţie
statutul rudelor de gradul întîi, executorii unui testament biologic1, precum şi problema mai
amplă a moştenirii. Mai intervine şi incertitudinea legată de locul unde 1
1. Testamentul biologic sau testamentul de viaţă (în engleză living will) este o declaraţie
oficială dată de un pacient care îşi manifestă astfel dorinţa de a nu primi anumite tratamente
ce l-ar putea menţine în viaţă în cazul în care şi-ar pierde
zoo
s-ar putea căsători, diferenţele dintre legislaţia Floridei şi cea a statului New York.
APU
Tatăl nostru nu e nebun. Poate că momentan e înnebunit după ea, dar în ce priveşte lucrurile
importante nu e nebun. Toată viaţa a făcut afaceri. îşi va da cu siguranţă seama că un contract
pre- nupţial tare ca fierul este un lucru de bun-simţ.
PETEA
(vocea îi creşte pînă ajunge un vaier, imitînd zgomotul tot mai puternic al vîntului)
Cine îi va vorbi despre asta?
Eu nu pot.
N-o să-i convină.
(pauză)
(pauză)
APU
Trebuie s-o facem toţi, împreună.
D
(dă din umeri, gata să plece)
Mă doare-n cot de bani. Lăsaţi-I pe bătrîn să facă ce vrea.
(El şi RIYA se întorc şi dau să plece.)
RIYA
(în gros-plan, către APU şi PETEA)
V-aţi gîndit că, poate, ea îl face fericit şi poate chiar ar reuşi să-l iubească? Dar şi dacă se
preface, tot ar putea fi ceva bun. E bun tot ce reduce cantitatea globală de nefericire sau de
nedreptate - sau ambele. Aşa că dacă ea îi reduce nefericirea, fie şi pentru un răstimp scurt, fie şi
fraudulos, tot se consideră că e un lucru bun.
controlul asupra funcţiilor corpului sau asupra creierului şi n-ar mai putea decide în privinţa
propriei persoane.
IOI
n
Mă uit la viaţa pe care v-a oferit-o. Tatăl vostru e ca un acoperiş imens şi voi vă adăpostiţi sub
el. Dacă vă îndepărtaţi de el, toţi veţi fi loviţi de furtună, numai că deocamdată el e acolo. E
acolo pînă cînd nu va mai fi. Dar nu înseamnă doar o casă în care trăiţi. E bărbat şi are nevoi
bărbăteşti, aceea de a dori şi de a fi dorit. De ce vreţi să-i refuzaţi asta? Credeţi că astfel de
nevoi încetează din pricina calendarului? Daţi-mi voie să vă spun. Nu contează ce vîrstă ai. Nu
încetează niciodată.
PETEA
(repetă ruşinat, ţopăind trist în timp ce ploaia cade peste ei)
Nu încetează niciodată, nu încetează niciodată, nu încetează niciodată, nu încetează niciodată,
nu încetează niciodată, nu încetează niciodată, nu încetează niciodată, nu încetează niciodată, nu
încetează niciodată, nu încetează niciodată, nu încetează niciodată, nu încetează niciodată...
(începe să plouă torenţial. Apă pe obiectivul aparatului de filmat. Fondu spre alb.)
102
11
Iat-o pe prietena cea mai bună şi instructoarea personală de fitness a Vasilisei, pe care o
cheamă Masha, să zicem. Masha e mignonă, mai scundă decît Vasilisa, dar foarte puternică,
lesbiană şi, inevitabil, blondă. Masha vrea să devină actriţă de cinema. Cînd aude asta, Nero îi
spune:
— Draga mea, pentru o astfel de ambiţie ai mărimea potrivită, dar eşti pe coasta greşită.
Bătrînul şi-a prelungit şederea pe insulă, iar familia şi anturajul au rămas şi ei acolo, dar se
produc restructurări ale spaţiului de cazare. Vasilisa se mută în apartamentul lui Nero împreună
cu prietena şi instructoarea ei de fitness, iar toţi ceilalţi sînt redistribuiţi în spaţiile rămase.
Nimeni nu e foarte încîntat, în afară de Nero, Vasilisa şi Masha. Apoi, în seara în care fetele se
mută la el, Nero le scoate la cină. Pe insulă se găsesc restaurante bune, numai că Nero vrea ce-i
mai bun, iar ce-i mai bun înseamnă să urce în Bentley-ul lui sport, cu Vasilisa alături şi Masha
ghemuită în spate, şi să ia feribotul pînă la faimosul restaurant italian de unde comandase
mîncarea rămasă neatinsă în noaptea primului rendez-vous. La restaurantul italian, din exces de
entuziasm, fetele beau prea multe pahare de votcă. Nero, care trebuie să conducă maşina, se
abţine. Pînă să ajungă înapoi pe insulă, fetele rîd zgomotos şi flirtează, ceea ce pe Nero nu-1
deranjează. Revenit în apartament, Nero dă şi el pe gît vreo două pahare de votcă. Apoi însă
evenimentele iau o întorsătură stranie. Instructoarea se apropie de Vasilisa cea Frumoasă şi o
sărută pe gură. Iar Vasilisa îi răspunde. Apoi în încăpere se lasă tăcerea, femeile se
îmbrăţişează, iar Nero Golden rămîne aşezat în
103
fotoliu şi priveşte, deloc excitat, ci şocat, simţindu-se ca un idiot, mai ales atunci cînd cele două
femei se ridică fără să-l bage în seamă, sting luminile din camera de zi ca şi cînd el nici n-ar fi
acolo, se duc în dormitorul lui — dormitorul lui! — şi închid uşa în urma lor.
Odată fetele plecate, primul lucru care îl înfurie e nepăsarea cu care au stins luminile. în
casa lui! Cu el de faţă! Ca şi cînd ar fi fost un nimeni, un nimic! Furia îi dezvăluie teribila sa
greşeală. Se vede ca un bătrîn amăgit şi acum i se stîrneşte mîndria, care îl face să devină iar
cine era cu adevărat, un om puternic, un titan al finanţelor, un fost magnat al construcţiilor şi
oţelului, un cap de familie, un colos stînd în curtea cea mare a casei lui de aur, un fost şi viitor
rege. Se ridică, le lasă pe cele două femei să-şi vadă de treabă în dormitor, iar el se îndreaptă cu
paşi siguri către uşa apartamentului.
Lîngă uşă există un dulăpaş în care, pe un raft de deasupra hainelor puse pe umeraşe, se află
o valiză mică de piele. Bătrînul a crezut întotdeauna în nestatornicia lucrurilor. Ştie că, oricît de
solid pare să-ţi fie pămîntul de sub picioare, în orice moment el se poate transforma în nisipuri
mişcătoare care să te înghită. Trebuie să fii întotdeauna pregătit. A fost pregătit pentru marea
mutare de la Bombay la New York şi e pregătit şi pentru această plecare mai mică. Dă jos
valijoara, se asigură că are cheile de la celelalte apartamente în buzunarul pantalonilor, unde
trebuie să fie, şi pleacă în linişte. Nu trînteşte uşa. Ştie că în apartamentul de alături, unde dorm
Petea şi mica lui suită de ajutoare, există o cămăruţă pentru servitori care e liberă. Acum Nero
nu are nevoie de nimic luxos. Are nevoie de o uşă care să se închidă, de un pat dincolo de ea şi-
atîta tot. Mîine-dimineaţă va rezolva ce trebuie rezolvat şi pînă atunci îşi va recupera toată
puterea. Capul va prelua din nou controlul asupra inimii. Intră în cămăruţă, îşi scoate sacoul,
cravata şi pantofii, cu restul nu-şi mai bate capul, apoi adoarme imediat.
A subestimat-o. A făcut o evaluare incorectă atît a propriei sale vulnerabilităţi, cît şi a
îndîrjirii de care era ea capabilă.
104
Puterea lui ascunde singurătate, pe care ea o adulmecă la fel cum un cîine de vînătoare
adulmecă prada rănită. Singurătatea înseamnă slăbiciune, iar ea e Baba Iaga în pielea Vasilisei
cea Frumoasă. Dacă vrea, poate să-l înfulece. Poate să-l înfulece chiar acum.
Eşti treaz? Of, dragul meu, îmi pare aşa de rău. Mi-e atît de ruşine de mine. M-am îmbătat,
îmi pare rău. Nu ţin deloc la băutură. îmi pare teribil de rău. Am ştiut dintotdeauna că îi place
de mine, dar nu m-am aşteptat vreodată. Am alungat-o, nu o vom mai vedea niciodată, îţi jur, a
dispărut din viaţa mea, nu mai există. Te rog, iartă-mă. Te iubesc, te rog, iartă-mă doar de data
asta şi nu va mai trebui să mă ierţi niciodată. Mă voi revanşa într-o sută de feluri, o să vezi, va fi
datoria mea zilnică să te fac să uiţi şi să ierţi. Eram beată, aşa că m-am lăsat cuprinsă puţin de
curiozitate, nici măcar nu-mi plac femeile, nu sînt din alea, nici nu mi-a plăcut, de fapt mi-am
pierdut pur şi simplu cunoştinţa şi am adormit şi cînd m-am trezit am fost bineînţeles îngrozită,
Dumnezeule, ce-am făcut, bărbatul ăla care-a fost întotdeauna aşa de bun cu mine, îmi cer scuze
din adîncul sufletului, îţi sărut picioarele, îţi spăl picioarele cu lacrimile mele şi ţi le usuc cu
părul meu, preţ de cinci secunde am crezut chiar că poate o să te excite, a fost o prostie, o
prostie cauzată de băutură, îmi pare atît de rău, cînd sînt beată, devin uşor iresponsabilă, uşor
sălbatică, de aceea nu mă voi mai îmbăta niciodată decît dacă vrei tu s-o fac, dacă vrei să fiu
uşor sălbatică şi iresponsabilă în braţele tale, atunci va fi plăcerea mea absolută să-ţi fac pe plac
în felul ăsta, iartă-mă, acceptă-mi umilinţa şi scuzele ruşinate, unde eşti, lasă-mă să vin la tine.
Lasă-mă să vin doar pentru o clipă, să-mi cer scuze în faţa ta, şi apoi, dacă îmi spui să plec, voi
pleca, fiindcă o merit, ştiu asta, dar nu mă goni fără să-mi dai o şansă să-ţi spun în faţă, iartă-
mă, am făcut ceva rău, ceva foarte rău, dar eram beată şi te rog să mă vezi stînd dinaintea ta
cuprinsă de ruşine şi poate c-o să găseşti în inima ta puterea să mă ierţi, să vezi în mine toată
iubirea toată recunoştinţa toată iubirea stînd dinaintea ta şi pentru asta poate că mă vei lăsa să
intru,
poate că nu-mi vei trînti uşa în faţă, poate că vei vedea adevărul în ochii mei şi mă vei ierta, iar
dacă nu, atunci nu am nici un drept, îmi voi pleca creştetul, voi pleca şi nu mă vei mai vedea
niciodată, nu-mi vei mai vedea ruşinea despuiată, nu îmi vei vedea trupul tremurînd şi hohotind
dinaintea-ţi de ruşine, nu mă vei mai vedea, nu voi mai putea să te ating din nou, atîtea lucruri,
nicicînd altcîndva, atîtea lucruri care nu se vor mai întîmpla nicicînd, dacă mă alungi, voi pleca,
dar poate, căci eşti un om mare, mă vei lăsa să rămîn, numai un om mare poate ierta şi n-a fost
mare lucru, o greşeală, o prostie, poate vei înţelege asta şi mă vei lăsa să rămîn, dar dă-mi voie
să vin la tine, voi veni chiar acum, aşa cum sînt, oriunde ai fi, dacă vrei să îngenunchez goală la
uşa ta, o voi face, voi face orice, tot, numai lasă-mă să vin, unde eşti, numai lasă-mă să vin.
Aşadar, acesta este momentul. Poate să-i închidă telefonul în nas, să-şi limiteze pierderile,
să fie liber. A înţeles cine e ea cu adevărat, masca a căzut, şi-a dat arama pe faţă şi toate vorbele
ei nu pot să-l facă să uite ce-a văzut sau să nu mai simtă ce-a simţit cînd au stins luminile, s-au
dus în dormitorul lui - dormitorul lui! - şi au închis uşa în urma lor. Poate să-i întoarcă spatele.
Ea a mizat totul pe această unică şansă pe care o are: că el va dori să uite ce-a văzut şi să nu
mai simtă ce-a simţit. Că va dori să aprindă lumina, să deschidă uşa dormitorului şi să o
găsească acolo, singură, aşteptînd. Că îşi va spune lui însuşi acea poveste, povestea iubirii
adevărate, şi va intra în poveste.
El nu îi închide telefonul în nas, ci o ascultă. Se întoarce în apartamentul unde ea aşteaptă.
Şi bineînţeles că ea îşi cere scuze în multe feluri şi multe din aceste feluri îi fac plăcere lui Nero,
dar asta e doar la suprafaţă. Dedesubt se află adevărul, iar adevărul este că ea îşi cunoaşte de-
acum puterea, ştie că în relaţia dintre ei este şi va fi întotdeauna cea mai puternică, iar el nu prea
mai are ce să facă în această privinţă.
Frumoasa doamnă fără milă te-a prins în mreje.
106
MONOLOGUL VASILISEI ARSENYEVA CU PRIVIRE LA IUBIRE ŞI NEVOIE
Te rog. Nu am nevoie de compasiune din pricina sărăciei originii mele. Numai cei care nu
au fost niciodată săraci îşi închipuie că sărăcia merită compasiune, iar singurul răspuns adecvat
la acest punct de vedere este dispreţul. Nu voi insista prea mult asupra greutăţilor familiei mele,
deşi au fost multe. Am avut dificultăţi în privinţa procurării mîncării, îmbrăcămintei şi căldurii,
dar, cum-necum, n-a existat niciodată vreo dificultate în privinţa procurării unor cantităţi
suficiente de băutură pentru tata - aş putea spune chiar cantităţi arhi-suficiente. Cînd eram mică,
ne-am mutat în oraşul Norilsk, lîngă fostul gulag Norillag, care, evident, s-a închis acum vreo
şaizeci de ani, dar a lăsat în urmă oraşul construit iniţial de deţinuţi. La doisprezece ani am aflat
că oraşul era interzis tuturor celor care nu erau ruşi şi, prin urmare, că nu era deloc uşor nici să
pleci de-acolo. Aşa că înţeleg opresiunea comunistă, precum şi opresiunea necomunistă care a
urmat, dar n-am nici un chef să discut despre asta. Şi nici despre alcoolismul tatălui meu.
Sărăcia este o stare dezgustătoare şi la fel de dezgustător este să nu poţi scăpa de ea. Din
fericire, am excelat în toate, atît în plan fizic, cît şi mental, aşa că am reuşit să vin în America şi
sînt recunoscătoare pentru asta, dar ştiu şi că prezenţa mea aici este rodul propriei mele trude,
aşa că nu trebuie să mulţumesc nimănui. Mă lepăd de trecut şi sînt eu însămi aici, acum,
înveşmîntată în hainele acestea. Trecutul e o valiză de carton stricată, plină cu pozele unor
lucruri pe care nu vreau să le mai văd. Nici despre abuzul sexual nu vreau să vorbesc, deşi s-a
întîmplat. A fost un unchi şi, după ce părinţii mei au divorţat, a mai fost şi un iubit de-al mamei.
închid valiza. Dacă îi trimit mamei bani acasă, o fac ca să pot spune, te rog, ţine valiza închisă.
în ce-1 priveşte pe tata, am acum facturile lui de la spital, pentru cancer. Trimit bani, dar n-am
nici o legătură. Am încheiat povestea, îi mulţumesc lui Dumnezeu că sînt frumoasă, căci asta
îmi
107
permite să scap de urîţenia din viaţa mea. Mă concentrez sută la sută la viitor. Mă concentrez la
iubire.
Cinicii susţin că oamenii numesc iubire ceea ce înseamnă de fapt nevoie. Ceea ce oamenii
numesc veşnic, tot conform cinicilor lipsiţi de iubire, înseamnă de fapt de închiriat. Eu mă înalţ
deasupra unor asemenea consideraţii, care sînt josnice. Eu cred în inima mea bună şi în puterea
ei de a iubi. Nevoia există, fără îndoială, dar ea trebuie satisfăcută - este o condiţie preliminară
fără de care iubirea nu se poate naşte. Pămîntul trebuie udat pentru ca planta să poată creşte.
Unui om mare trebuie să îi accepţi măreţia, iar el, la rîndul lui, va fi mare prin bunătatea lui şi
prin felul în care va ajunge la o înţelegere, ceea ce e firesc, s-ar putea spune că e ca udatul
pămîntului. Sînt o persoană cu picioarele pe pămînt, deci ştiu că o casă trebuie mai întîi
construită pentru a putea locui apoi în ea. Mai întîi construieşti o casă trainică, apoi trăieşti în ea
o viaţă fericită - pentru totdeauna. Asta e abordarea mea. Ştiu că fiilor lui le e teamă de mine.
Poate se tem pentru tatăl lor, poate pentru ei, dar se gîndesc numai la casă, nu şi la viaţa din
interiorul ei. Nu se gîndesc la iubire. Casa pe care o construiesc eu este casa iubirii. Ar trebui să
înţeleagă asta, dar şi dacă n-o fac, eu voi continua oricum construcţia. Da, o numesc casa de aur,
dar ce înseamnă asta dacă nu există iubire în fiecare încăpere, în fiecare cotlon al fiecărei
încăperi? Iubirea e de aur, nu banii. Ei, aceşti fii, n-au resimţit niciodată vreo nevoie. Ce nevoi
au avut ei vreodată? Vieţile lor sînt fermecate. Autoamăgirea de care dau dovadă este mare.
Pretind că îşi iubesc tatăl, dar confundă iubirea cu nevoia. Au nevoie de el. îl iubesc? Trebuie să
văd mai multe dovezi pentru a putea răspunde. El trebuie să aibă parte de iubire în viaţa lui, atît
cît mai poate.
Cel cu vrăjitoarea trebuie să înţeleagă: tatăl său este vrăjitorul din viaţa lui. Cel cu fata
ciudată trebuie să înţeleagă: tatăl său este identitatea lui. Cel smintit trebuie să înţeleagă: tatăl
său este îngerul lui păzitor.
Ei îşi fac griji pentru moştenire. Ar trebui să înţeleagă trei lucruri. în primul rînd, ar fi corect
ca, după ce îi dăruiesc
108
acestui bărbat iubirea mea, să fiu aruncată în stradă? Bineînţeles că nu, aşa că e de la sine înţeles
că trebuie stipulate anumite lucruri. în al doilea rînd, am semnat fără să comentez înţelegerea
referitoare la relaţia noastră, pe care el mi-a dat-o s-o semnez, pentru că am încredere, pentru că
am siguranţa iubirii. Aşa că toţi sînt protejaţi şi nu trebuie să-şi facă griji din pricina mea. în al
treilea rînd, cel mai mult se tem de apariţia unui frate sau a unei surori. Se tem de pîntecul meu.
Se tem de dorinţa pîntecului meu de a fi umplut. Nici măcar nu ştiu dacă tatăl lor mai e capabil
să facă alţi copii, dar se tem. La asta ridic din umeri. Ar trebui să-şi dea seama că sînt o
persoană care ştie foarte bine să se autodisciplineze. Sînt propriul meu general şi trupul meu e
infanteristul care îndeplineşte ordinele generalului. în cazul de faţă am înţeles ce mi-a spus el,
bărbatul pe care-1 iubesc. A fost limpede. La vîrsta lui nu e pregătit să se întoarcă la
începuturile experienţei de părinte, să aibă un copil, nu e pregătit de scîncetele lui, de rahatul
lui, nici să aibă un copil pe care nu va ajunge să-l vadă adult. Aşa mi-a spus. Această clauză este
inclusă în înţelegerea pe care am semnat-o. Am semnat că nu voi avea copii. Mi-am instruit
trupul, pîntecele, în consecinţă. Nu voi avea nici un copil cu acest bărbat pe care îl iubesc.
Copilul este iubirea noastră şi acel copil s-a născut deja, iar noi îl hrănim. El doreşte asta şi eu la
fel, dorinţa lui este şi a mea. Asta înseamnă iubirea. Aşa învinge iubirea nevoia. Fiii aceia, cu
nevoia lor, să facă bine să înveţe de la tatăl lor şi de la mine ce înseamnă iubirea.
MONOLOGUL BABEI IAGA DIN PIELEA VASILISEI ARSENYEVA
Aştept să-mi vină vremea. Şed, gătesc, ţes, tac cu ochii plecaţi şi îl las pe el să vorbească.
Nu mă deranjează. Aştept să-mi vină vremea.
Totul e strategie. Aceasta este înţelepciunea păianjenului. Ţese în tăcere, în tăcere. Lasă
musca să bîzîie. înainte s-o mănînc şi să intru în pielea ei, am stat întinsă pe soba
109
1
din coliba mea, coliba înălţată pe un picior de găină, am aşteptat, iar ei au venit la mine şi eu i-
am mîncat şi pînă la urmă a venit şi ea, cea pe care o doream, şi, în loc s-o înghit, am plonjat
înăuntrul ei şi am lăsat-o să mă mănînce ea pe mine. Nu contează cum par lucrurile! Tot eu am
mîn- cat-o, chiar dacă am lăsat-o să mă mănînce ea pe mine. E un şiretlic digestiv: o luare în
stăpînire a celui ce mănîncă de cel mîncat. Aşa că adio, colibă cu picior de găină din pădure!
Rămas-bun pentru vecie, miros rusesc împuţit! De-acum sînt parfumată şi înveşmîntată în
frumuseţe, iar ochii mei sînt în spatele ochilor ei, dinţii mei, în spatele dinţilor ei.
Tot ce face este înşelător, fiecare cuvînt este o minciună, căci eu sînt în interiorul ei, eu îi
trag sforile, eu ţes pînza de cuvinte şi fapte în jurul musculiţei, a bătrînului ăluia nebun. îşi
închipuie că ea îl iubeşte! Ha-ha-ha-ha-ha! Hî-hî! Bună gluma asta, tare bună.
Să vedeţi cum voi trăi de-acum! Maşini, răsfăţ culinar, blănuri. Gata cu cursele aeriene
comerciale! Urăsc cursele comerciale aproape la fel de mult ca zburatul pe picioare de găină sau
pe cozi de mătură. Scuip pe cursele comerciale. Să vedeţi cum voi trece ca o regină prin
aeroporturile pentru zboruri private şi avioane particulare! Urc în AP-ul meu şi toţi în jur se
ploconesc, caută să-mi facă pe plac şi să-mi ofere confort, bucurie, destindere. Simţiţi ce moale
îmi este patul şi ce calitate au echipamentele de sport. Am un nou instructor personal. Fără sex
cu el! Atenţie! A fost cît pe-aci.
Se ştie că în lumea tradiţională femelei îi este mai uşor să se metamorfozeze decît
masculului. Femeia pleacă din casa tatălui, îi leapădă numele ca pe o piele veche şi ia numele
soţului ca pe o rochie de mireasă. Trupul i se schimbă şi devine capabil să conţină şi să elimine
alte trupuri. Sîntem obişnuite să avem în noi alţi oameni, care să ne dicteze viitorul. Poate că
viaţa unei femei capătă sens prin astfel de metamorfoze, prin astfel de înghiţiri şi eliminări, dar
pentru un bărbat este invers. Un bărbat îşi pierde rostul cînd îşi abandonează trecutul. Deci ce
fac bărbaţii aceştia Golden, de se reped într-un asemenea hal în nonsens, în
IIO
absurditate? Care e forţa aceea atît de puternică, incit îi alungă pe bărbaţii aceştia de lingă
sensul vieţii lor? Acum sînt ridicoli. Exilatul este un om gol pe dinăuntru care încearcă să se
umple iar de bărbăţie, o fantomă ce-şi caută carnea şi oasele pierdute, o corabie în căutarea unei
ancore. Astfel de bărbaţi sînt prăzi uşoare.
...Ce? Ce zice tîmpitul ăla? Mezinul? „Este un timp al metamorfozelor multiple, al
sexualităţilor multiple, iar lumea este mai complexă decît crezi, Picior-de-Găină, Femeie-
Păianjen!“ Asta încearcă oare să-mi spună cînd se uită feroce la mine, agăţat de braţul iubitei lui
Nouvelle Vague? Rămîne de văzut, bombonică. Să vedem ce se întîm- plă pînă la urmă şi cine
rămîne în picioare, rîzînd şi fumînd o ţigară la sfîrşitul lumii. Eşti Dionis şi, recunosc, eşti cam
ciudat, dar eu sînt Baba Iaga, cea mai ciudată dintre toate. Eu sînt Baba Iaga Vrăjitoarea...
Ascund această voce adînc în mine, atît de adînc, încît pînă şi ea - eu - se poate convinge că
nu o aude, că nu e vocea sa cea mai autentică. La nivelul pielii, al limbii, vorbeşte altă voce şi ea
îşi spune o altă poveste, una în care este virtuoasă şi în care faptele îi sînt justificate, atît la
modul absolut, prin raportare la standardele morale, cît şi empiric, prin raportare la
evenimentele din jurul ei. Prin raportare la el, la bătrîn, la regele din casa de aur, la cine este el,
cum o tratează, care îi sînt cusururile. Dar iat-o, vocea din adînc vorbeşte, poruncindu-i la cel
mai adînc nivel, la nivelul moleculelor de instrucţiuni, împletită în cei patru aminoacizi
elicoidali ai fiinţei sale, care este şi a mea. Este cine este eu. Este cine sînt ea.
III
12
Mezinului Golden îi venea greu să renunţe la năravul singurătăţii. Ca produs al unei relaţii
ilicite, se simţise singur de cînd se ştia, parţial acceptat, parţial respins în casele grandioase pe
care era obligat să le numească „acasă", mai întîi în Bombay, apoi în New York. Se simţise
singur chiar şi în mijlocul unor mulţimi mari, dar acum, cînd n-o avea alături decît pe Riya, era
cuprins de senzaţii pe care la început i-a fost greu să le numească. Pînă la urmă şi-a găsit
cuvintele. Intimitate, tovărăşie. Devenea una din jumătăţile unei entităţi împreunate. Cuvîntul
„dragoste" îi părea străin pe limbă şi pe buze, ca un parazit venit în vizită de pe o altă planetă,
numai că, marţian invadator sau nu, cuvîntul îi aterizase în gură şi prinsese rădăcini. „M-am
îndrăgostit", îşi spunea în oglinda de la baie. I se părea că faţa oglindită care vorbea simultan cu
a sa aparţinea de fapt altcuiva, unei persoane pe care nu o cunoştea. Şi-a spus că devenea acea
persoană, un sine pe care nu-1 ştia. Iubirea începuse să stîrnească în el forţe care în curînd aveau
să-l transforme complet şi ireversibil. Această informaţie îi pătrunsese în gînduri şi ideea unei
transformări iminente începuse să-i modifice tot felul de lucruri în creier, la fel cum cuvîntul
„dragoste" începuse să-i afecteze vorbirea. Era însă o cunoaştere pe care şi-a reprimat-o o
vreme.
El a fost primul care s-a mutat din casa de pe Macdougal Street. „Lăsaţi-1 pe bătrîn să facă
ce vrea", le spusese el fraţilor săi în Florida, dar asta nu însemna să stea şi să vadă ce-o să se
întîmple. Intr-o bună zi Vasilisa Arsenyeva
IIZ
a sosit acolo, urmată de cantităţi mari de bagaje scumpe, care sugerau că era posibil ca Nero
Golden să nu fi fost primul ei binefăcător. Era clar că încălcase deja acordul iniţial, care nu
presupunea coabitarea. La foarte scurt timp după aceea fiul cel mai mic al lui Nero şi-a făcut
bagajele şi s-a mutat în Chinatown, unde Riya găsise un apartament mic şi curat la etajul al
doilea al unei clădiri roz-somon, cu cercevele vopsite în galben-aprins. Sub ei, la etajul întîi,
locuia Madame George „Viitorul tău în horoscop, cărţi de tarot şi glob de cristal", iar la parter
era Run Run Trading Inc., cu raţe atîrnate pe sfoară, cu copertine în dungi albastre şi roz, care
apărau de soare tăvile cu produse, şi cu ferocea sa proprietară, doamna Run, care era şi
proprietara clădirii şi refuza toate cererile de a schimba becurile de pe hol sau de a da mai multă
căldură cînd afară se făcea frig. Riya a ajuns imediat la cuţite cu doamna Run, dar nu voia să
renunţe la apartament, fiindcă în dreptul ferestrei de la camera de zi se găsea acoperişul plat al
clădirii de alături, iar în zilele cu soare puteau deschide fereastra ca să iasă pe acoperiş şi era ca
şi cînd ar fi avut o curte în cer.
începuseră să se îmbrace la fel: iarna în haine de piele, ca motocicliştii, cu ochelari de
aviator şi şepci Marlon Brando, iar uneori în dosul lentilelor întunecate ale ochelarilor el îşi
întindea fard mînjit, la fel ca ea, astfel că lumea îi credea gemeni - amîndoi palizi la faţă,
amîndoi cu înfăţişare fragilă, amîndoi evadaţi din acelaşi film de artă. Iar primăvara ea, dar şi el,
etalau freze ţepoase, vopsite în negru, iar ea, ca o Jeanne Moreau în stil goth, ieşea pe acoperiş
cu o chitară acustică mare şi cînta cînte- cul iubirii lor: „Elle avait des yeux, des yeux d’opale /
qui me fascinaient, qui me fascinaientcu o ţigară atîrnîndu-i în colţul gurii, „Chacun pour soi est
reparti / Dans le tourbillon de la vie...“
Căci aşa se transformase relaţia lor: în ceva iubitor, da, dar şi în ceva disonant, capricios, şi
asta din vina lui, spunea ea, căci ea se dăruia cu totul, o făcuse de la bun început, era genul totul
sau nimic, în vreme ce el era undeva la mijloc.
— Da, te iubesc, de aceea trăim împreună, dar nu sînt proprietatea ta, familia ta ştie multe
despre proprietăţi, dar eu nu sînt o proprietate şi trebuie să-mi înţelegi libertatea. In plus, există
lucruri importante legate de tine şi pe care nu mi le spui, iar eu trebuie să ştiu lucrurile astea.
Cînd ea vorbea aşa, pe el îl apuca ameţeala, ca şi cînd lumea întreagă s-ar fi spart în fărîme,
şi se temea foarte mult de lumea sfărîmată şi ce însemna asta pentru el, cîntecul avea dreptate,
viaţa era un vîrtej, un tourbillon. Doar că, insista el, îi spusese totul, golise toată tolba de secrete
a familiei în faţa ei, ca un copil la prima spovedanie.
— Nici nu ştiu de ce-am acceptat dorinţa bătrînului, a zis el. Faptul că am plecat de-acolo, că
am venit aici, că ne-am schimbat identităţile şi toate celelalte. Nu mama mea a murit la hotel.
Nici măcar cineva care să-mi fi plăcut. Nici nu ştiu cine a fost mama mea, a dispărut, deci e ca
şi cum ar fi omorît-o el cîndva demult. Sau ca şi cum ar fi omorît-o vreun ştab din Compania Z.
— Ce-i aia, Compania Z?
— E mafia, i-a spus el. Z vine de la Zamzama Alankar, naşul ei. Nu e numele lui adevărat.
Ea a ridicat din umeri.
— Vrei să ştii de ce ţin pistolul în sertar? O să-ţi spun. E ca într-o emisiune TV proastă.
Taică-meu, Zachariassen, s-a îmbătat şi a omorît-o pe maică-mea cînd am venit acasă de Ziua
Recunoştinţei, iar eu am fugit afară, în stradă, strigînd ajutor, poliţia, şi atunci el a tras după
mine în timp ce fugeam şi a strigat, te găsesc eu, te prind eu. Ajunsese deja psihopat în toată
regula. Fusese pilot la Northwest, dar după fuziunea cu Delta, compania încercase să se
restrîngă şi dispoziţia lui schimbătoare a făcut să fie concediat, apoi s-a apucat de băut,
schimbările alea de dispoziţie s-au agravat şi el a devenit un ins înfricoşător. Locuia cu mama în
Mendota Heights din Minnesota, o suburbie înstărită, în primul inel urban din jurul zonei
metropolitane Minneapolis-Saint Paul, mult peste ce-şi putea el permite. Mama era orfană,
părinţii ei muriseră şi îi lăsaseră ceva bani, aşa că ea cumpărase casa şi maşina şi acolo am
114
crescut eu şi am învăţat la o şcoală bună, dar după ce tata şi-a pierdut slujba, au început să o
ducă greu. Eu terminasem deja facultatea, reuşisem să fac faţă la Tufts cu o bursă şi cu tot felul
de slujbe, şi lucram aici, în oraş, iar după crimă am şters-o urgent din Mendota Heights şi am
încheiat pentru totdeauna acel capitol din viaţa mea. Cu excepţia pistolului, pe care îl păstrez. L-
au condamnat la închisoare pentru vreun milion de ani, fără drept de comutare sau reducere a
pedepsei, dar eu de arma aia nu mă despart.
A mai cîntat puţin cîntecul lor la chitară, dar nu şi cu vocea.
—Aşa că povestea mea lacrimogenă este mai tare decît a ta, a zis ea în cele din urmă. Şi-o
să-ţi spun şi de ce ai fost de acord cu planul dement al lui taică-tău. Ai fost de acord pentru că
acolo, în locul de unde vii, nu erai liber să fii cine trebuie să fii, să devii cine trebuie să devii.
— Adică ce?
— Exact asta aştept să-mi spui.
De cînd i-a povestit ce îi făcuse mamei sale vitrege, umilirea, faptul că ea aproape că-şi
luase zilele, Riya tot revenea la asta. Eşti o persoană iubitoare, zice ea, îmi dau seama că e aşa,
dar chestia asta nu pot s-o pricep, cum ai putut să te cobori atît de mult.
Cred, răspunde el, că ura poate fi o legătură de familie la fel de puternică precum sîngele sau
iubirea. Şi cînd eram mai tînăr, eram plin de ură, iar asta mă lega de familie şi de aceea am făcut
ce-am făcut.
Nu-i suficient, spune ea. Mai trebuie să fie ceva.
Limuzina ajunge la un depozit din Bushwick, unde Riya trebuie să inspecteze nişte artefacte
sud-asiatice oferite Muzeului Identităţii. Vino, îl îndemnase ea, cel puţin două dintre artefacte
au de-a face cu vizita lui Dionis în India, aşa că te vor interesa. Riya nu are încredere în
comerciant. I s-au trimis documente care atestă că articolele au fost exportate legal din India,
dar astfel de documente pot fi obţinute şi ilicit. Ea îi spune că de fapt în anii dinainte de Legea
Comorilor de Artă şi Antichităţilor era mai greu
ns
să scoţi obiecte din ţară, fiindcă lumea nu ştia pe cine să mituiască. Dar începînd din 1976
exportatorii ştiu cu ce inspectori să trateze, aşa că e mai simplu. Astfel de dubii legate de
provenienţa obiectelor complică achiziţiile. Cu toate astea, merită să arunci o privire.
Unul din obiecte este o pictură cu Dionis înconjurat de pantere şi tigri, care n-o interesează
deloc. Celălalt este un vas de marmură pe care, de jur împrejur, este sculptată o procesiune
triumfală şi vasul e minunat, cu o mulţime debordantă de satiri, nimfe şi animale, iar în mijlocul
lor, zeul. Vezi cît e de feminin, îi spune ea. E chiar la graniţa dintre sexe, aproape că nici nu ştii
dacă să-i spui zeiţă sau zeu. II priveşte pătrunzător pe D în timp ce vorbeşte şi în ochi i se citeşte
o întrebare mută, iar el se retrage uşor.
Ce, zice el. Ce-nseamnă asta. Ce vrei.
Aproape sigur e un export neautorizat, îi spune ea comerciantului, înapoindu-i vasul.
Documentaţia nu este convingătoare. Nu-1 putem achiziţiona.
Sînt în maşină, pe drumul de întoarcere. în apropiere de podul Manhattan se lucrează la
şosea, iar şirul de maşini abia se tîrăşte. Haide, spune ea, nu ai venit la mine din greşeală, nu ai
apărut la MI pentru că nu te interesa absolut deloc ce investigăm noi acolo. Cît despre mama ta
vitregă, poate există o parte în tine care doreşte să moară, o parte care nu mai vrea să trăiască, şi
poate de aceea ai împins-o pe ea pînă în pragul morţii. Despre asta trebuie să-mi povesteşti. De
ce ai vrut să intri în pielea ei? Ce parte din tine a dorit să fie ea - mama, soţia cu cheile
gospodăriei, administratoarea treburilor casnice? De ce nevoia aceea a fost atît de puternică,
încît ai făcut un lucru aşa de radical? Mda, trebuie să aflu ce-i cu toate astea. Dar înainte să aflu
eu, trebuie să afli tu însuţi.
Lasă-mă să ies din maşină, spune el. Opreşte rahatul ăsta de maşină.
Zău aşa, răspunde ea fără să ridice vocea, chiar o să te dai jos din maşină?
Opreşte dracului maşina asta nenorocită.
116
După aceea i-a venit greu să-şi amintească lupta, şi-a amintit doar senzaţiile pe care i le-au
provocat cuvintele ei, explozia din creier, vederea înceţoşată, inima bubuindu-i, tremurul
provocat de evidenta absurditate a acuzaţiilor ei, nedreptatea jignitoare a atacului. A vrut să
invoce un judecător atotputernic şi să-l implore s-o declare vinovată, dar nici un ochi din
preaînalt nu veghea asupra lor, nu putea chema nici un înger care să fi scris totul la catastif.
Voia ca ea să-şi ceară scuze. La naiba. Trebuia să-şi ceară scuze. Din plin.
S-a întors furios în casa de pe Macdougal Street, fără să spună nimic nimănui, învăluit într-o
mînie ce le-a dat tuturor de înţeles să-l lase în pace. Riya şi el n-au mai vorbit timp de patru zile.
In a cincea zi ea l-a sunat, comportîndu-se ca un adult echilibrat, aşa cum şi era. Hai acasă.
Vreau să-mi ţină cineva companie în pat. Vreau.... Compania Zzzzzz.
El a început să rîdă, nu s-a putut abţine, şi apoi a fost uşor de spus scuze, scuze, scuze.
O să mai vorbim despre asta, a zis ea.
Riya stătea pe podea şi citea o carte. Pe un raft mic din apartamentul din Chinatown ţinea
şapte cărţi, unele dintre ele faimoase - scrise de Juan Rulfo, Elsa Morante şi Anna Ahmatova -,
altele mai puţin elevate: Ouă şi şuncă verzi, Amurg, Tăcerea mieilor şi Vînătoarea lui
Octombrie Roşu. Acum hotărîse să citească din Ahmatova.
Vei auzi cum tună şi-ţi vei aminti de mine,
Te vei gîndi: veşnic a vrut furtună. Conturul
Cerului va fi de-un stacojiu închis,
Iar sufletul tău, la fel ca atunci, de flăcări cuprins.
— Cînd termin o carte, a zis ea, şi ea termină cu mine şi trece mai departe. O las pe o bancă
din parcul Columbus. Chinezii care joacă go sau cărţi, chinezii nostalgici ce fac plecăciuni
mohorîte în faţa statuii lui Sun Yat-sen, probabil că nu-mi vor vrea cartea, dar mai sînt şi
cuplurile care ies
117
de la primărie cu certificate de căsătorie şi cu stele scli- pindu-le în ochi, care hoinăresc preţ de
un minut printre biciclişti şi copii, zîmbind, conştienţi de proaspăt certificata lor iubire, şi îmi
imaginez că s-ar bucura să descopere cartea, ca un fel de dar din partea oraşului, care să
marcheze ziua asta specială - sau cartea s-ar bucura să-i descopere pe ei. La început dădeam pur
şi simplu cărţile. Luam o carte nouă, dădeam una veche. întotdeauna păstrez doar şapte. Dar
apoi am început să-mi dau seama că şi alţii lăsau cărţi acolo unde le lăsasem eu pe ale mele şi
m-am gîndit: astea sînt pentru mine. Aşa că acum îmi aprovizionez biblioteca cu darurile
întîmplătoare ale unor străini şi nu ştiu niciodată care va fi următoarea lectură, aştept ca
volumul fără adăpost să mă cheme: tu, cititorule, tu eşti pentru mine. Nu mai aleg ce citesc.
Cutreier printre poveştile abandonate ale oraşului.
El stătea în uşă, stîngaci, spăsit. Ea vorbea fără să-şi ridice privirea de pe pagină. El s-a
aşezat alături de ea, cu spatele la perete. Ea s-a aplecat spre el numai puţin, cît să li se atingă
umerii. Braţele îi erau încrucişate, palmele îi îmbrăţişau umerii. întinse un deget şi îi atinse
braţul.
— Dacă ai fuma, zise ea, am avea ceva în comun.
Cut.
— A doua zi, spune el.
E a doua zi, o zi la timpul prezent.
—Iată-ne în a doua zi, spune el. Mîine, una din cele două zile imposibile. Iată-ne aici şi este
mîine.
— Eu sînt un spirit liber, zice ea, strîmbîndu-şi dispreţuitor gura, nimic deosebit, spune gura
ei. Dar tu eşti înlănţuit peste tot. Ai voci interioare de care nu asculţi, emoţii care fierb în tine şi
pe care le suprimi, vise tulburătoare pe care le ignori.
— Nu visez niciodată, spune el, doar uneori visez într-altă limbă, visez color, dar sînt
întotdeauna vise liniştite. Marea învolburată, măreţia Himalayei, mama zîmbind deasupra mea
şi tigri cu ochi verzi.
118
—Te aud, zice ea. Cînd nu sforăi, adesea urli, dar mai degrabă ca o bufniţă decît ca un lup.
Bu-hu-hu.... aşa eşti tu.1 Aceasta este întrebarea la care nu poţi răspunde.
Se plimbă pe Bowery, iar trotuarul şi pavajul din jurul lor sînt răvăşite de lucrările de
construcţii. Un picamăr începe să bubuie şi devine imposibil să mai auzi pe cineva vorbind. El
se întoarce spre ea şi conturează vorbe din buze, tăcut, nespunînd de fapt nimic, doar
deschizîndu-şi şi închizîndu-şi chipul. Picamărul se opreşte o clipă.
— Acesta este răspunsul meu, zice el.
Cut.
Fac dragoste. Este încă mîine, încă după-amiază, dar au chef amîndoi şi nu văd nici un
motiv să aştepte pînă la lăsarea întunericului. Cu toate acestea, amîndoi închid ochii. Sexul e
ceva solitar în multe privinţe, chiar şi cînd mai e prezent şi altcineva, cineva pe care îl iubeşti şi
căruia vrei să-i dăruieşti plăcere. Şi, odată ce îndrăgostiţii îşi cunosc bine preferinţele, nu mai e
nevoie să-l vezi pe celălalt. Trupurile le sînt de-acum învăţate unul cu altul, fiecare ştie să se
mişte în feluri ce se potrivesc cu mişcările fireşti ale celuilalt. Gurile ştiu cum să se găsească.
Mîinile ştiu ce să facă. Nu mai există hurducăieli şi zdruncinături, felul în care fac dragoste e
de-acum lin.
De cele mai multe ori se întîmplă ceva, se iveşte o dificultate. Lui îi vine greu să ajungă la
erecţie şi să şi-o menţină. Pe ea o consideră copleşitor de atrăgătoare - i-o spune de fiecare dată
cînd dă greş, cînd se înmoaie iar ea îi acceptă vorbele şi îl îmbrăţişează. Uneori reuşeşte preţ de
o clipă şi încearcă s-o pătrundă, dar chiar în momentul penetrării se pleoşteşte din nou, iar
organul flasc i se turteşte de sexul ei. Nu contează, fiindcă au descoperit multe alte feluri de a
reuşi. Ea este atît de atrasă de el, încît se apropie de punctul culminant de la prima atingere, aşa
că, prin mîngîieri, sărutări şi folosindu-se de organe
1. Joc de cuvinte bazat pe similaritatea fonetică dintre strigătul bufniţei şi cuvîntul englezesc
who („cine").
119
secundare (mîini, buze, limbă), el o aduce la orgasm pînă ce ea rîde de plăcere istovită. Plăcerea
ei devine şi a lui şi adesea nici nu are nevoie să ejaculeze. E satisfăcut satis- făcînd-o pe ea. Pe
măsură ce lucrurile avansează, devin mai îndrăzneţi unul cu altul, chiar ceva mai duri, şi pînă şi
asta le face plăcere amîndurora. Ea se gîndeşte - dar nu o spune cu voce tare — că problema
obişnuită a tinerilor e că, deşi li se scoală rapid şi în mod repetat, ejaculează în două minute,
fiindcă le lipseşte răbdarea, autocontrolul sau curtoazia. Aceste ore lungi în care fac ei dragoste
sînt infinit mai plăcute. Spune în schimb (şi s-a gîndit mult înainte s-o spună): E ca şi cum am fi
două femei. Totul pare atît de sigur, atît de neinhibat, ambele. Neinhibat din cauza siguranţei.
Poftim. A spus-o. A scos-o la iveală. El stă întins pe spate şi se uită la tavan. Preţ de o clipă
lungă nu-i răspunde. Apoi:
Mda, zice el.
încă o tăcere lungă.
Mda, ce, întreabă ea, cu mîna pe pieptul lui, mîngîindu-1 cu degetele.
Mda, spune el. Mă gîndesc şi eu la asta. Mă gîndesc mult la asta.
Flashback. Voleu circular.
Este anul în care Michael Jackson a concertat în Bombay, în Mumbai. Bombay. La ştirile
TV apar imagini de la aeroport, se văd nişte bărbaţi cu turbane de culoare roz şi şofran, care
dansează frenetic în ritm de dhols1. O pancartă mare de pînză care parcă strigă, NAMASTE
MICHAEL NAMASTE DIN PARTEA AUTORITĂŢII AERONAUTICE INDIENE, atîrnă în
holul de la sosiri. Iar MJ, cu pălărie neagră pe cap şi îmbrăcat intr-un sacou roşu cu nasturi aurii,
îi aplaudă pe dansatori. „Tu eşti iubirea mea specială, India", spune el. „Dumnezeu să te
binecuvînteze." Băiatul
1. Un tip de tobe indiene cu două feţe, foarte populare mai ales în Punjab.
izo
D are doisprezece ani şi e în camera lui, unde se uită la ştiri, învaţă paşii de moonwalk şi
rosteşte cuvintele cîntecelor faimoase, ştie toate versurile, pînă la ultimul. Minunată zi! Şi apoi,
a doua zi dimineaţa, e în maşină, cu şoferul, şi se îndreaptă spre şcoală. Coboară dealul spre
Marine Drive, iar lîngă plaja Chowpatty dau de un ambuteiaj. Şi dintr-odată iată-1: MJ în
persoană, mergînd printre maşinile oprite! Vaimie vaimie vaimie vaimie. Dar nu, bineînţeles că
nu e Michael Jackson. Este un hijra1. Un hijra ca un Michael uriaş şi îmbrăcat în pălăria neagră
şi sacoul roşu cu nasturi aurii ale lui Michael. Imitaţii ieftine ale. Cum îndrăzneşti. Dă-le jos.
Nu-ţi aparţin. Atingîndu-şi cu mîna dreaptă borul pălăriei, hijra face piruete printre maşinile
prinse în ambuteiaj, iar cu stînga se ţine de ce va fi avînd între picioare. Are un casetofon
jerpelit din care se aude melodia „Bad“, iar hijra, cu faţa vopsită în alb şi cu ruj roşu pe buze,
cîntă şi el-ea. E dezgustător. E irezistibil. E înspăimîntător. Cum i se permite una ca asta? Hijra
a ajuns acum chiar în dreptul geamului lui, al tînărului milord în drum spre şcoala Cathedral,
dansează cu mine, domni- şorule, dansează cu mine. Strigă înspre geamul închis, apăsîndu-şi
buzele roşii pe sticlă. Hato, hato, strigă şoferul, fluturînd o mînă, dispari, iar hijra rîde, un rîs
înalt, dispreţuitor, în falset, şi se îndepărtează în lumina soarelui.
Voleu circular.
Cînd mi-ai arătat statuia lui Ardhanarishvara, am lăsat să-mi scape „din insula Elephanta“ şi
apoi am tăcut. Dar da, o-îl ştiu de mult. Reprezintă împreunarea dintre Shiva şi Shakti, focul şi
fierbinţeala, forţele Fiinţării şi Acţiunii din panteonul hindus, în trupul acestei unice zeităţi cu
sex dublu. Ardha, jumătate, nari, femeie, ishvara, zeu. O parte bărbat, o parte femeie. Din
copilărie mă tot gîndesc la ea-el. Dar după întîmplarea cu hijra, m-am temut. Toată lumea era
puţin speriată, puţin revoltată de aceşti hijra - şi eu la fel. E-adevărat că eram, de asemenea,
fascinat, dar mi-era
1. Numele dat în Asia de Sud transsexualilor, denumiţi uneori şi „al treilea sex“.
121
teamă şi de faptul că eram fascinat. Ce treabă aveau cu mine aceşti bărbaţi-femei? Mă
cutremura tot ce auzeam despre ei. Mai ales Operation. Aşa îi spun, Operation, în engleză. Se
ameţesc cu alcool şi opiu, dar nu-şi fac anestezie. Operaţia este făcute de alţi hijra, nu de un
medic, şi se leagă o sfoară în jurul organelor genitale, ca să se ştie clar pe unde să taie, iar apoi
se retează cu un cuţit lung şi curbat. Zona e lăsată să sîngereze, apoi e cauterizată cu ulei
fierbinte. în următoarele zile, pe măsură ce rana se vindecă, uretra este păstrată deschisă prin
înţepări repetate, în cele din urmă se obţine o cicatrice umflată, care seamănă cu un vagin şi este
folosită ca atare. Ce treabă avea asta cu mine, nici una, nu simţeam nici un fel de afecţiune
pentru organele mele genitale, dar aşa ceva, aşa ceva, ah.
Ce-ai spus mai înainte, l-a întrerupt ea. Nici un fel de afecţiune pentru organele genitale.
Nu am spus asta. Nu am spus aşa ceva.
Cut.
Riya stă pe jos şi citeşte dintr-o carte. „Conform sfinţi- lor-poeţi ai şivaismului, Shiva este
Ammai-Appar, Mamă şi Tată la un loc. Despre Brahma se spune că ar fi creat omenirea
transformîndu-se în două persoane: întîiul bărbat, Mânu Svayambhuva, şi întîia femeie,
Satarupa. India a înţeles întotdeauna androginia, bărbatul din trupul femeii, femeia din trupul
bărbatului."
D este într-o stare de agitaţie extremă, merge de la un perete alb la altul, plesneşte peretele
cînd ajunge la el, se întoarce şi o porneşte în direcţia opusă, ajunge la perete, îl plesneşte, se
întoarce, merge, ajunge, plesneşte.
Nu ştiu ce încerci să-mi faci. Slujba aia de la muzeu ţi-a sucit minţile. Ăsta sînt. Nu sînt
altcineva. Ăsta sînt eu.
Riya nu ridică privirea. Continuă să citească cu voce tare: „Puţini hijra ajung să se
stabilească în locurile de obîrşie. Respingerea şi înfierarea familiilor din care provin explică,
probabil, dezrădăcinarea. După ce se recreează ca fiinţe pe care familiile de origine le resping
adesea, hijra îşi duc de obicei aceste identităţi noi în alte locuri, unde în jurul lor se formează
noi familii, care îi adoptă".
122
încetează, strigă el. Nu sînt pregătit să aud aşa ceva. Vrei să mă tîrăşti în canal? Sînt fiul cel
mic al lui Nero Golden. M-ai auzit? Fiul cel mic. Nu sînt pregătit.
„Copil fiind, aveam obiceiuri de fată şi am fost batjocorit şi certat pentru asta.“ „M-am
gîndit adesea că trebuie să trăiesc ca un băiat şi am încercat din răsputeri, dar n-am reuşit s-o
fac.“ „Şi noi sîntem parte din creaţie."
Ea înalţă privirea din carte, o închide brusc, se ridică în picioare şi se duce chiar în faţa lui,
aşa că feţele le sînt foarte apropiate — a lui, furioasă, a ei, lipsită de orice expresie, absolut
neutră.
Ştii ceva? zice ea. Mulţi dintre ei nu recurg la Operation. Nu şi-o fac niciodată. Nu-i nevoie.
Important e cine ştiu că sînt.
Asta-i o carte pe care ai găsit-o pe-o bancă din parc? întreabă el. Chiar aşa?
Ea dă din cap încet, trist, Nu, bineînţeles că nu.
Am plecat, zice el.
Pleacă. Afară, în stradă, în după-amiaza fierbinte, totul e zgomotos, ţipător, aglomerat. E
Chinatown.
13
O insectă gigantică. O gînganie înspăimîntătoare. O goangă dezgustătoare. Intr-o bună
dimineaţă, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni
metamorfozat într-un ungeheuren Ungeziefer. Lumea nu se putea pune de acord care era cea
mai bună traducere. Natura exactă a creaturii nu e specificată clar în nuvela lui Kafka. Poate e o
goangă imensă. Femeia care face curăţenie spune că e un gîndac de bălegar. El însuşi nu pare
foarte sigur. Oricum, e ceva oribil, cu o spinare chitinoasă şi picioare mici, tremurătoare. „într-
un ungeheuren Ungeziefer.“ Ceva ce nimeni nu şi-ar dori să fie. O chestie căreia în cele din
urmă toată lumea i-a întors îngrozită spatele: şeful, familia, chiar şi preaiubita şi cîndva
iubitoarea lui soră. O chestie pînă la urmă moartă, aruncată şi scoasă cu gunoiul de femeia de
serviciu. Aşa devenea şi el, şi-a spus D, o monstruozitate - chiar şi pentru el însuşi.
O pornise spre periferie, pierdut în astfel de gînduri morbide, şi, cu toate că soarele
strălucea, avea senzaţia că este înconjurat de întuneric sau, mai precis, că este puternic luminat
de un reflector care îl dezvăluia privirilor scrutătoare şi critice ale tuturor, dar şi înconjurat de o
miasmă neagră, din pricina căreia îi era imposibil să distingă feţele judecătorilor. Numai cînd a
ajuns la uşa casei tatălui său, şi-a dat seama că paşii îl purtaseră înapoi pe Macdougal Street.
Cotrobăi în buzunar după cheie şi intră, sperînd să nu dea nas în nas cu familia. Nu era pregătit
pentru asta. Nu se simţea el însuşi. Dacă ar da cu ochii de el, poate i-ar vedea metamorfoza
scrisă peste tot pe trup şi poate că ar striga îngroziţi: Ungeziefer! Nu era pregătit pentru asta.
124
Cît de ciudat îi părea acum interiorul casei! Asta nu doar din motivul evident, anume că, de
îndată ce se mutase la ei, Vasilisa Arsenyeva, amanta tatălui său, se apucase de un proiect de
redecorare ce urmărea o „modernizare" radicală, urcînd astfel încă o treaptă pe scara intimităţii,
pînă la statutul de „concubină". Inelarul de la mîna ei stingă era încă gol, dar, după cum erau de
acord toţi băieţii Golden, probabil că nu va mai dura mult pînă ce pe el avea să strălucească un
diamant, iar după diamant urma cu siguranţă să apară şi o verighetă de aur. Era limpede că
femeia începuse să se comporte posesiv. întreaga casă fusese zugrăvită într-un sidefiu şic şi
toate obiectele vechi fuseseră sau erau înlocuite cu obiecte noi şi „exclusiviste": mobila,
covoarele, operele de artă, corpurile de iluminat, veiozele, scrumierele, ramele tablourilor. D îi
ceruse să nu se atingă de camera lui, iar ea îi respectase dorinţa, astfel că măcar acel loc îi părea
încă familiar. El ştia însă că sentimentul lui de stranietate nu izvora din aceste reamenajări, ci
din el însuşi. Dacă, în timp ce înaintă prin holul de la intrare şi apoi o apucă în sus pe scări, se
văzu copleşit de o senzaţie premonitorie, senzaţia că totul era pe punctul de a se schimba şi că
această schimbare avea să fie un soi de calamitate, motivul acestei presimţiri nu ţinea de
zugrăveala sidefie sau de canapelele secţionale de catifea argintie, nu atîrna de noile draperii din
camera de zi, nu strălucea în noul candelabru din sufragerie şi nici nu pîlpîia în noile şemineuri
pe gaz, ale căror flăcări aveau să încălzească la iarnă un pat de pietricele care va străluci de
încîntare rafinată. Era adevărat că acest mediu înnoit nu mai avea atmosfera tradiţională, de
modă veche, pe care o crease Nero Golden pentru ei la sosire. Era un mediu cuprins de o
alteritate tulburătoare, de erzaţ, pe care versiunea dinainte, şi ea un soi de imitaţie a vieţii,
reuşise s-o evite. Dar nu! Nu casa era de vină. Schimbarea era în el însuşi. El era întunericul pe
care-1 simţea în jur, el era forţa care trăgea pereţii mai aproape, care cobora tavanele, ca într-o
casă dintr-un film de groază, şi care crea un aer opresiv şi claus- trofob. Ca să spunem adevărul,
casa era mult mai luminoasă ca înainte. El era cel care se întunecase.
115
Fugea de lucrul spre care ştia că se îndreaptă. Ştia că vine, dar asta nu însemna că îi plăcea.
îl ura, nu putea scăpa de el, iar asta stîrnea furtuna de care era cuprins acum. Voia să se ducă la
el în cameră şi să închidă uşa. Voia să dispară.
Cînd mă gîndesc la D în acel moment de cotitură, îmi amintesc de Theodor W. Adorno:
„Forma cea mai înaltă de moralitate este de a nu te simţi acasă la tine acasă". Da, de a te simţi
inconfortabil în confort, neliniştit de linişte, de a pune sub semnul întrebării premisele a ceea ce
este luat de obicei - şi cu bucurie - drept firesc, de a te transforma într-o provocare în spaţiul
unde majoritatea oamenilor se simt apăraţi de provocări. Da! Aceasta este moralitatea ridicată la
un grad la care ar putea fi considerată chiar eroism. în acest caz, pentru D Golden „acasă" era un
spaţiu şi mai intim decît casa familiei: era nici mai mult, nici mai puţin decît propriul său trup.
Era un inadaptat în propria-i piele, resimţind intens această proaspăt valorizată variaţi- une a
problemei minte/trup. Şinele său non-fizic, mintea, începea să insiste să fie ceea ce trupul,
şinele său fizic, nega, iar rezultatul era un chin fizic şi mintal.
în casa Golden era linişte. D s-a oprit o clipă pe palierul de la primul etaj, în faţa
dormitorului mare al tatălui său. Uşa era închisă, dar uşa încăperii de alături, care odinioară
fusese o cameră de oaspeţi şi de-acum devenise garderoba Vasilisei Arsenyeva, era deschisă,
dezvăluind în lumina după-amiezii tîrzii şiruri după şiruri de umeraşe cu veşminte strălucitoare,
raft după raft de tocuri agresiv de înalte. Asta va fi o problemă pentru mine - vorbele îi căzură în
conştiinţă dintr-o navă spaţială plutind la limita atmosferică, puţin mai sus de linia Kârmân, ai
nişte extremităţi inferioare uriaşe, nu te putem folosi, fiindcă ai picioare prea mari, chiar te
urăsc fiindcă ai picioare prea mari. Mda, Fats Waller, cum spui tu. Iar aceste picioare mari l-au
dus, din proprie iniţiativă, chiar în mijlocul încăperii în care mirosul de paciuli e mai puternic
decît oriunde altundeva în casă, mirosul pe care ea, Vasilisa Arsenyeva, l-a adus aici ca să le
domine pe toate cele de dinainte, Vasilisa Arsenyeva cea
tăcută şi semeaţă cum sînt pisicile, care îşi lasă dîra oriunde merge. Iar mîinile lui D se întind
după aceste veşminte, el îşi îngroapă faţa în paietele parfumate, inspiră, expiră, inspiră.
întunericul din jurul lui s-a retras. încăperea a radiat o lumină care ar fi putut fi chiar şi fericire.
Cît a rămas acolo? Cinci minute sau cinci ore? Habar n-avea, atîtea emoţii l-au năpădit,
întreaga lui fiinţă un vîrtej de neastîmpăr, dar ce senzaţie minunată, cît de fine ţesăturile ce-i
atingeau obrazul, ce uluitoare senzaţie de... de extravaganţă, cum ar putea nega asta, şi ce urma
acum, care era următorul pas corect.
Apoi Vasilisa s-a ivit în uşă, privindu-1.
— Pot să te-ajut? a zis ea.
Pot să te-ajut? Serios? De parcă era într-un magazin şi ea îl acuza că a furat ceva, cît de
pasiv-agresivă era, cum stătea acolo atît de calmă, chiar zîmbind uşor, nu mă lua de sus,
cucoană, pot să te-ajut, nu, probabil că nu. OK, e în garderoba ei, îi amuşină rochiile, e-
adevărat, dar totuşi nu-i corect. Sau poate e doar o problemă lingvistică, poate e o întrebare pe
care a învăţat-o din vreun manual, nu îi înţelege inflexiunile — dacă pui întrebarea într-un
anumit fel, va suna ostil, deşi poate (să fie oare posibil?) a întrebat sincer, vrea sincer să-l ajute
şi îl întreabă cum, nu mă judecă, nu e furioasă şi chiar întinde o mînă de ajutor, nu vreau s-o
judec greşit, situaţia e deja suficient de jenantă, dar da, vine direct spre mine, acum mă
îmbrăţişează şi urmează altă frază luată din manual: „Să vedem ce putem face pentru tine".
Vasilisa a început să scoată lucruri şi să le pună pe lîngă el, asta'? asta?, a întrebat, şi apoi,
alinător:
—Tu şi cu mine sîntem la fel ca formă, a zis ea. Mlădioşi... este un cuvînt?
Da, a dat el din cap, era un cuvînt.
—Mlădioşi ca o salcie, a continuat ea, încurajată de confirmarea primită. Mama ta trebuie
să fi fost înaltă şi zveltă, ca un fotomodel.
El a încremenit.
— Mama a fost o curvă, a zis.
începuse să tremure.
— M-a vîndut tatălui meu şi a dispărut în Curvistan.
— Şşş, gata. Despre asta vorbim altă dată. Acum e momentul tău. încearc-o pe asta.
— Nu pot. Nu vreau să-ţi murdăresc hainele.
— Nu contează. Am atît de multe! Hai, dă-ţi jos cămaşa, trage-ţi asta peste cap. Vezi, numai
puţin strimtă. Cum ţi se pare?
— Pot s-o încerc pe aceea?
— Da. Bineînţeles.
(Vreau să-i las acolo preţ de un minut, să le ofer puţină intimitate, să întorc discret privirea
şi să-mi închid „eu sînt camera video a telefonului mobil" sau poate doar să întorc aparatul în
altă direcţie, iată palierul, iată scările care duc spre holul de la intrare, unde acum, după
reamenajare, cîinele balon în stil Jeff Koons stă de pază, peştele piranha marinat îşi arată colţii
de pe un perete, cuvinte de iubire strălucesc roz şi verde ţipător în neon, deasupra intrării, şi,
iată, uşa de la intrare se deschide. Intră Nero Golden. Regele s-a întors la palat. îi privesc chipul.
Se uită enervat înjur. Se aşteaptă s-o găsească acolo, gata să-l salute, unde e, nu i-a citit SMS-
ul? îşi agaţă pălăria şi bastonul în cuierul din hol şi strigă.)
— Vasilisa!
(Imaginaţi-vă că acum „eu sînt un aparat de filmat" aleargă sus pe scări, intră în încăperea
unde Vasilisa şi tînărul îmbrăcat în hainele ei stau împietriţi la auzul vocii lui, iar ea se uită la D
şi înţelege că încă se teme de tatăl lui.)
— O să mă omoare. Să vezi că mă omoară. Of, Doamne.
— Nu, în nici un caz nu te va omorî.
îi dă înapoi hainele de stradă.
— îmbracă-le. O să-i distrag atenţia.
— Cum?
— îl aduc sus...
— Nu!
— ...în dormitor şi închid uşa. Cînd mă auzi că încep să fac mult zgomot, o să ştii că poţi
pleca în siguranţă.
iz8
— Ce fel de zgomot?
—Cu siguranţă poţi ghici ce fel de zgomot. Nu cred că trebuie să fiu mai explicită.
— Aha.
Ea se opreşte în prag înainte să coboare la Nero.
— Şi... D? ’
— Ce! Adică, scuze, da, ce?
— Poate că nu sînt cu totul, sută la sută, ticăloasă.
— Da. Da. Evident. Adică nu. Evident că nu.
— Cu plăcere.
— Mulţumesc.
Ii zîmbeşte conspirativ. Ar trebui să închei scena aici, cu un prim-plan al acelui enigmatic
zîmbet de Mona Lisa.
Mai tîrziu.
S-a împăcat cu răbdătoarea şi înţelegătoarea Riya şi iată-i împreună cu Ivy Manuel în
localul jamaican de la colţul dintre Houston şi Sullivan, bînd cocteiluri periculoase noaptea
tîrziu. Sau, ca să reimaginăm scena: trei persoane stau la o masă simplă, rotundă, într-un atelier
complet întunecat, îşi beau băuturile (cocteilurile periculoase sînt acceptabile chiar şi pe tărîmul
incertitudinii), iar lumea nu există, doar ei, în timp ce discută chestiuni profunde de limbaj şi
filosofie. (Aluzie intenţionată la filmul lui Jean-Luc Godard Le gai savoir, 1969, cu Jean-Pierre
Leaud şi Juliet Berto. Considerat de unii prea didactic, deşi uneori didacticismul este necesar.)
La început D este deprimat şi îl citează pe Nietzsche (autor al volumului Die frohliche
Wissenschaft), punînd „întrebarea schopenhaueriană, Are existenţa vreun sens?, întrebare care
va avea nevoie de vreo două secole ca să poată fi măcar auzită în toată profunzimea sa“. Treptat
însă cele două femei îl înveselesc, îl încurajează, îl sprijină, îl alintă, iar apoi, după ce el
încuviinţează scurt din cap şi zîmbeşte precaut, îl iniţiază încetul cu încetul în vocabularul
viitorului său, un viitor în care pronumele „lui“ nu va mai fi al lui. Primul şi cel mai important
cuvînt este tranziţie. în muzică, o modulaţie de moment de la o cheie la alta. în fizică, o
modificare într-un
129
atom, nucleu, electron etc. de la o stare cuantică la alta, însoţită de emanaţie sau absorbţie de
radiaţie. în literatură, un pasaj dintr-un text care leagă cu naturaleţe două subiecte sau secţiuni.
în cazul de faţă... în cazul de faţă, procesul prin care o persoană adoptă permanent
caracteristicile exterioare sau fizice ale sexului cu care se identifică, altele decît cele ale sexului
care i-a fost dat la naştere. Acest proces poate sau nu să includă acţiuni cum ar fi terapia
hormonală şi operaţia de modificare a sexului.
— Nu te gîndi la operaţie, îi spun femeile. Nici să nu-ţi treacă prin cap. Deocamdată nu
sîntem nici măcar pe-aproape de acel punct.
{In momentul cînd va fi filmată scena, actriţele pot hotărî ce replică îi revine fiecăreia.
Deocamdată să presupunem însă că Riya vorbeşte prima, apoi Ivy şi aşa mai departe.)
— Trebuie să te lămureşti cine eşti. Pentru asta există ajutor specializat.
— Deocamdată ai putea fi TG, TS, TV, CD. Orice simţi că ţi se potriveşte.
Transgen, transsexual, travestit, cross-dresser.
— Nu trebuie să mergi nici un pas mai departe de ce simţi că ţi se potriveşte.
— Pentru asta există ajutor specializat.
— Pe vremuri oamenii se trezeau cu etichete atîrnate de nume. Cum ar fi TS Ivy sau CD
Riya. Mai exista şi Schimbarea de Sex. „Uite, vine Sally cea cu Schimbare de Sex.“ între timp
comunitatea „trans“ s-a maturizat. Acum e doar Sally sau cum o mai fi chemînd-o. Gata cu
compartimentarea.
— Trebuie însă să te gîndeşti la pronume. Cuvintele sînt importante. Dacă renunţi la „el“, cu
ce îl vei înlocui? Ai putea alege pronumele „ei“. Asta dacă decizi că nu vrei să te identifici nici
ca femeie, nici ca bărbat. „Ei“ reprezintă o identitate de gen necunoscută. Foarte tainică.
— Mai există şi ez.
— Mai există şi lei, suedezul hen, universalele ve, ne, per, thon şi Mx.
— Vezi, există multe variante.
— Thon, de exemplu, este o combinaţie de that şi one.
— Mx este în loc de Ms şi se pronunţă mix. Asta mie, personal, îmi place.
— Evident, nu e vorba doar de pronume. Ţi-am spus cîte ceva la muzeu, cînd ne-am văzut
prima dată. Cuvintele sînt importante. Trebuie să fii sigur de identitatea ta, în afară de cazul în
care eşti sigur că eşti nesigur, iar atunci poate că eşti fluid.
— Sau poate trans-feminin, pentru că te-ai născut bărbat, te identifici cu multe aspecte ce ţin
de feminitate, dar nu simţi că eşti cu adevărat femeie.
— Cuvîntul „femeie" este detaşat de biologic. La fel şi cuvîntul „bărbat".
— Sau, dacă nu te identifici cu feminitatea sau masculinitatea, poate că eşti non-binar.
— Deci nu-i nici o grabă. Ai multe de luat în calcul.
— Multe de învăţat.
— Tranziţia este ca o traducere. Te muţi dintr-o limbă într-alta.
— Unii prind limbile din zbor. Pentru alţii e greu. Dar pentru asta există ajutor specializat.
— Gîndeşte-te la tribul navajo. Ei recunosc patru sexe. Pe lîngă cel bărbătesc şi cel
femeiesc, există nâdleehi, spiritul dublu, născut bărbat, dar funcţionînd ca femeie, sau invers,
evident.
— Poţi fi ce alegi să fii.
— Identitatea sexuală nu este un dat. Este o alegere.
Pînă acum D n-a scos nici un cuvînt. In cele din urmă
vorbeşte.
— Argumentaţia nu era cumva pe dos? Că nu alegi să fii homosexual, ci e o necesitate
biologică? Iar acum spunem că totuşi este o alegere?
— Alegerea unei identităţi, spune Ivy Manuel, nu e totuna cu alegerea unei cutii de cereale
la supermarket.
— A spune „a alege" poate însemna şi „a fi ales".
— Dar asta de-acum e o alegere?
Pentru asta există ajutor specializat. Cu ceva ajutor, alegerea îţi va deveni clară.
— Iţi va deveni necesară.
— Deci nu va fi totuşi o alegere?
— Nu-i decît un cuvînt. De ce te cramponezi atîta de asta? Nu-i decît un cuvînt.
întuneric.
14
în ziua nunţii, una din cele mai fierbinţi zile din vara aceea, cu avertismente de uragane în
prognoza meteo, Nero Golden s-a dus la şapte dimineaţa, cum făcea de obicei, să joace tenis la
clubul de la intersecţia dintre Fourth şi Lafayette cu trei membri ai grupului său intim de
prieteni / parteneri de afaceri / clienţi. Aceşti bărbaţi misterioşi - cred că erau cinci cu totul -
arătau la fel: duri, cu pielea cafenie de la expunerea prelungită la raze de soare scumpe de prin
locuri scumpe, cu părul din ce în ce mai rar, pieptănat peste cap, proaspăt bărbieriţi, cu fălci
puternice, pieptul lat şi picioare păroase. în echipamentul alb de sport, arătau ca o trupă de
puşcaşi marini, atîta doar că puşcaşii marini nu şi-ar fi permis niciodată astfel de ceasuri. Am
numărat două Rolexuri, un Vacheron Constantin, un Piaget şi un Audemars Piguet. Masculi alfa
puternici şi bogaţi. Nu ni i-a prezentat niciodată şi nici nu i-a invitat în Gardens la o şuetă. Erau
amicii lui. Şi-i păstra pentru sine.
Cînd îi întrebam pe fiii bătrânului cum îşi făcuse acesta averea, primeam de fiecare dată alt
răspuns. „Construcţii." „Afaceri imobiliare." „Seifuri şi case de bani." „Firmă de pariuri online."
„Comerţ cu fibre textile." „Transport de mărfuri." „Investiţii de capital de risc." „Pînzeturi."
„Producţie cinematografică." „Vezi-ţi de treaba ta.“ „Oţel." După ce părinţii mei, profesorii, au
descoperit şi mi-au spus cine e Nero, am început, pe cît mi-a stat în putinţă, să investighez
discret adevărul sau neadevărul acestor afirmaţii extrem de diverse. Am aflat că bărbatul pe care
îl cunoşteam sub numele de N.I. Golden îşi formase obiceiuri secretoase cu
133
mult timp înainte de a ajunge printre noi, iar reţeaua de faţade false, intermediari şi corporaţii
fantomă pe care le înfiinţase pentru a-şi proteja afacerile de curiozitatea lumii era prea complexă
ca s-o pot pătrunde eu, un tînăr căruia nu îi stătea capul decît la filme. Era amestecat într-o
grămadă de chestii şi avea o reputaţie de prădător de temut. Se înfăşură în anonimitate benami,
dar cînd făcea o mişcare, toată lumea ştia cine era jucătorul. Pe vremuri, în ţara care nu putea fi
numită, avusese o poreclă: „Cobra". Mi-am zis că, dacă voi reuşi vreodată să fac un film despre
el, poate că acesta ar trebui să fie titlul. Sau, poate, Regele Cobră. Dar, după deliberări
îndelungi, le-am lăsat deoparte pe toate. Aveam deja titlul care îmi trebuia.
Casa Golden.
Investigaţiile m-au dus la celebra escrocherie Spectru 2G, care ajunsese de curînd pe prima
pagină a ziarelor din ţara care nu putea fi numită. Se părea că în acea ţară fără nume membri
corupţi ai guvernului fără nume vînduseră licenţe pentru frecvenţe de telefonie mobilă unor
corporaţii favorizate de ei la nişte preţuri uluitor de mici, iar companiile favorizate astfel
acumulaseră profituri ilicite de aproximativ douăzeci şi şase de miliarde de dolari. Conform
revistei Time, pe care la vremea aceea lumea încă o mai citea, această înşelătorie se situa pe
locul al doilea în topul celor zece abuzuri de putere majore, imediat după afacerea Watergate.
Am citit numele şi istoricul companiilor care căpătaseră licenţele şi am dat peste acelaşi gen de
păienjeniş preferat şi de Nero, un sistem încîlcit de companii aflate în proprietatea altor
companii în care alte companii cumpărau un număr semnificativ de acţiuni. Bănuiala mea era că
Nero s-ar fi aflat în spatele celei mai mari dintre aceste companii, Eagle Telecom, care
fuzionase cu o firmă germană, Verbunden Extratech, şi apoi îşi vînduse patruzeci şi cinci la sută
din acţiuni către Murtasin din Abu Dhabi, care o redenumise Murtasin-EV Telecom.
Autorităţile erau în plin proces de declanşare a procedurilor de urmărire penală împotriva
multora dintre noii deţinători de licenţe într-o serie de tribunale speciale, înfiinţate de Biroul
Central
134
de Investigaţii. Acesta a fost momentul în care mi s-a aprins beculeţul. Nu crezusem niciodată
că Nero ar fi putut concepe nişte planuri atît de elaborate de a părăsi ţara fără să aibă vreun
motiv — nu avea cum să fi prevăzut moartea soţiei sale în atacul terorist de la vechiul şi
faimosul hotel iar posibila sa implicare în acest imens scandal oferea un motiv mult mai
convingător pentru care să se fi apucat de pregătiri în caz că trebuia s-o ia din loc. Evident că n-
am îndrăznit să-i prezint făţiş bănuielile mele. Dar filmul meu imaginar - sau ciclul de filme la
care visam - devenea mult mai atractiv: un thriller financiar şi politic sau o serie de astfel de
thrillere, cu vecinii mei în rolurile principale. Era foarte entuziasmant.
Nunţile mă fac întotdeauna să mă gîndesc la filme. (Totul mă face să mă gîndesc la filme.)
Dustin Hoffman în Absolventul, dînd cu pumnii intr-un perete de sticlă dintr-o biserică din
Santa Barbara ca s-o întoarcă pe Katharine Ross de la altar. Bunicuţe dansînd în New Delhi în
timpul anotimpului ploios din Nuntă în vremea musonului. Vinul vărsat, de rău augur, în
Vînătorul de cerbi. Mireasa împuşcată în cap în ziua nunţii din Kill Bill: voi. 2. Peter Cook
oficiind ceuemonia de căsătouie în Miueasa puinţesă. Banchetul de neuitat din Pămîntul galben
al lui Chen Kaige, la care invitaţilor la o nuntă ţărănească chinezească din sărăcită provincie
Shaanxi li se servesc peşti de lemn în loc de mîncare adevărată, pentru că peşti adevăraţi nu se
găseau, dar e important să ai peşte pe masă la o nuntă, însă cînd Nero Golden s-a însurat cu
Vasilisa Arsenyeva, la ora patru după-amiază, în cartierul istoric Macdougal- Sullivan Gardens,
mi-a venit inevitabil în minte cea mai faimoasă dintre toate scenele de nuntă filmate vreodată,
atîta doar că de data asta nu dansa Connie Corleone cu tatăl ei, ci patriarhul cu tînăra lui
mireasă, timp în care eu îmi imaginam cum magnifica melodie italo-americană compusă pentru
acea scenă de Carmine Coppola, tatăl regizorului, se înalţă şi acoperă muzica din acel moment
din Gardens, care, lamentabil de banal, era o înregistrare a celor de la Beatles cîntînd „In My
Life“.
Să derulăm filmul înapoi cu cîteva ore: după ce s-a întors de la partida de tenis, extrem de
transpirat, ca întotdeauna - transpira imediat, după cum recunoştea singur, „Nu trebuie decît să
urc scările în fugă şi cămaşa mi-e leoarcă" -, după ce şi-a dat jos tricoul şi s-a înfăşurat în
halatul moale şi negru, Nero şi-a convocat cei trei fii la o întrevedere în biroul lui.
— Aveţi în minte întrebări pe care vreau să le discut, le-a spus el. Cel mai important lucru
este că nu se schimbă nimic. In primul rînd sînt în continuare tatăl vostru, iar în ce vă priveşte
pe voi doi, o voi iubi întotdeauna pe răposata voastră mamă, la fel ca înainte, asta în al doilea
rînd, iar în privinţa ta, fiul meu cel mai mic, îmi pare în continuare rău de cele întîmplate, dar
asta o ştii deja, şi eşti fiul meu la fel cum sînt şi ceilalţi doi, asta în al treilea rînd. Aşadar, statu-
quo, ca să înţelegeţi. De asemenea, ca să lămurim şi chestiunile practice, vă daţi seama că există
un contract prenupţial destul de crunt, pe care Vasilisa l-a semnat fără şovăială. Nu vă faceţi
griji: moştenirea voastră e în siguranţă. Se menţine statu-quoul. In plus, după ce v-am fost tată
atîtea decenii, nu mă tentează să am încă un copil. Pentru mine bebeluş e un cuvînt vulgar. Nici
în această privinţă ea nu are vreo obiecţie. Nu va exista un al patrulea frate. Nu va exista o
primă soră. Statu-quo. Vă fac această promisiune azi, în ziua nunţii mele. Vouă nu vă cer decît
s-o acceptaţi pe soţia mea. Nu vînează nimeni averi şi nici nu face nimeni copii care să vă fure
moştenirea. Nu mă obligă nimeni să vă dau acest raport, dar am decis eu s-o fac. Vă cer, la
vîrsta mea, binecuvîntarea. Nu e necesară, dar v-o cer. Vă cer, vă rog să-i daţi voie tatălui vostru
să mai aibă parte de un pic de fericire.
In grădină, după ce judecătorul a venit, şi-a făcut treaba şi a plecat, iar Nero şi Vasilisa au
fost declaraţi soţ şi soţie, i-am urmărit din nou dansînd cum dansaseră în Florida, iar bătrînul şi-
a lepădat anii în timp ce se mişca, teribil de drept, de sprinten, cu paşi foarte relaxaţi, foarte
atent la partenera sa, cu limbajul dansului şoptindu-şi cuvintele magice şi făcîndu-1 să pară
iarăşi tînăr. Iar ea, în braţele
136
lui, şi-a descătuşat puterea frumuseţii, şi-a apropiat buzele de urechea lui, şi-a arcuit spinarea
goală, s-a îndepărtat de el, apoi s-a apropiat şi iar s-a îndepărtat şi tot aşa, ritmic, copleşindu-1
cu cea mai puternică vrajă dintre toate, seducţia lui vino-şi-pleacă. Vasilisa îl lăsa s-o strîngă în
braţe şi s-o conducă la dans şi ne spunea fără să fie nevoie să ne-o spună: sînt neînfricată, este al
meu, i-am poruncit prin toată puterea fermecătoare a trupului meu să mă ţină atît de strîns în
braţe, încît nu m-ar putea lăsa să cad nici dacă ar vrea.
Acesta nu-i un dans, m-am gîndit eu, este o încoronare.
Fiii lui Nero Golden se uitau şi luau aminte. Petea privea dintr-un loc aproape ascuns, din
spatele toboganului şi cadrului de căţărare pentru copii, ţinîndu-se de barele acestuia ca de nişte
gratii de închisoare. La un moment dat m-am dus lîngă el şi mi-a zis:
—Cantitatea de iubire pe care o deţine tatăl nostru este limitată. Nu creşte şi nici nu scade.
Acum, că va fi împărţită la mai mulţi, nouă ne va rămîne mai puţină.
însă ori de cîte ori Vasilisa se uita în direcţia lui, Petea zîmbea larg.
— E mai înţelept să nu o supărăm pe noua regină, a spus el solemn, ca şi cînd mi-ar fi
împărtăşit un secret de stat. Ar putea hotărî în orice clipă să ne osîndească la moarte.
Fratele lui, Apu, stătea la umbra unui copac, înconjurat de obişnuitul grup de personaje
artistice din centru, pictori, amatori de cluburi şi italieni, iar alături de el, fumînd ţigară de la
ţigară şi îmbrăcat în obişnuitul său smoching de catifea şi o cămaşă albă cu guler rîndunică, se
afla Andy Drescher, faimosul cîrcotaş de profesie, pentru care Apu avea o slăbiciune
inexplicabilă. Andy era o legendă a New Yorkului, care nu mai publicase nimic după cele două
volume de poezie ale lui din anii optzeci, dar reuşea cumva să ducă un trai bun în cele mai
selecte eşaloane ale oraşului, fără a avea vreo sursă vizibilă de venit sau alte mijloace de
întreţinere. Mi-1 imaginam într-un apartament minuscul dintr-un bloc fără lift şi fără apă caldă,
mîncînd hrană de
137
pisică din conservă şi periindu-şi apoi fineţurile din catifea ca să apară la cele mai elegante
serate, unde le arunca zîmbete resemnate şi pline de dorinţă unor tineri frumoşi şi îşi lătra acru
faimoasele cîrcoteli. Lista lucrurilor şi oamenilor de care se plîngea creştea constant şi pe ea se
aflau în acest moment mersul la cinema, primarul Bloomberg, conceptul de căsătorie, atît
hetero, cît şi homosexuală, ideea că te-ai putea uita la televizor în loc să faci sex, aparatele de
tot felul, dar mai ales smartphone-urile, East Village, panourile inspiraţionale din atelierele
creatorilor de modă (pe care le numea furt organizat), turiştii şi scriitorii care publicau cărţi. în
ziua aceea a insultat-o pe biata Riya (dar el insulta de fapt pe toată lumea), bătîndu-şi joc de
Muzeul Identităţii, unde lucra ea, şi de ideea că puteai alege să fii de orice sex aveai chef să fii.
—Săptămîna viitoare o să-mi cumpăr un apartament de zece milioane de dolari, i-a zis el
Riyei. întreabă-mă cum de mi-1 pot permite.
Riya a căzut în capcană şi l-a întrebat.
— Ei, de-acum sînt trans-miliardar, a venit răspunsul. Mă identific ca bogat, aşadar sînt
bogat.
După aceea Riya a stat aproape de D şi au urmărit împreună momentul triumfal al reginei
dansului, Frumoasa învîrtindu-se la nesfîrşit în braţele Bestiei iubitoare, înconjurată de Gardens
şi de noi toţi, invitaţi şi neinvitaţi, reali şi ficţionali, în timp ce în jur se lăsa seara şi şiragurile de
beculeţe din copaci accentuau senzaţia de atmosferă fermecată gen Disney. Părinţii mei,
profesorii, dansau fericiţi împreună, neavînd ochi decît unul pentru celălalt, iar tristul U Lnu
Fnu de la Naţiunile Unite şi domnul Arribista din Argentina şi adevăraţii aristocraţi din
Gardens, Vito şi Blanca Tagliabue, baron şi baroneasă de Selinunte, şi eu alături de ei, eram toţi
fericiţi că puteam să stăm laolaltă, apropiaţi mai tare graţie lubrefierii cu şampania oferită din
abundenţă, să ne înfruptăm din mîncarea excelentă furnizată de cel mai bun serviciu de catering
din oraş şi să ne simţim fericiţi şi uniţi măcar în acel scurt şi minunat răstimp din afara timpului
pe care îl poate crea uneori o
138
nuntă. Pînă şi cei cinci jucători de tenis cu ceasuri scumpe au afişat rînjete pe feţele lor care nu
erau făcute pentru a zîmbi, au dat din cap, într-un spirit de camaraderie aproximativă, înspre cei
din Gardens şi au aplaudat dansul monarhilor.
Exista însă şi un grup care se ţinea deoparte şi, pe măsură ce muzica se revărsa, înserarea se
lăsa şi veselia creştea, ei păreau să se strîngă tot mai tare laolaltă, ca şi cînd ar fi încercat să ne
spună: nu vă apropiaţi, păstraţi distanţa, noi nu sîntem de-ai voştri. Erau nişte bărbaţi cu păr
pomădat, puţin cam prea lung la ceafă, bărbi scurte, ţepoase, un limbaj corporal ce denota că nu
se simt în largul lor, purtau smochinguri cam strîmte şi cu manşetele albe ale cămăşii ieşite prea
tare de sub mîneci - bărbaţi fără femei, care beau apă sau suc sau nimic, îşi tîrşîiau picioarele şi
fumau din greu şi atunci m-am gîndit brusc că, poate, intuiţia mea cu Naşul nu se datora doar
faptului că văzusem trilogia de prea multe ori, poate chiar era ceva la mijloc, căci aceşti indivizi
arătau ca şi cum ar fi nişte suplicanţi, ca şi cum ar fi venit la ziua cea mare a şefului ca să-i
poată săruta inelul. Sau — şi-acum chiar mă lăsam furat de clişeele filmelor cu gangsteri -
arătau de parcă ar fi fost înarmaţi pînă-n dinţi. Mi-am derulat filmul în minte: din buzunarele
interioare umflate ale acelor costume prost croite ieşeau brusc la iveală pistoale şi sîngele
împroşca tragedie peste ziua nunţii.
Nu s-a întîmplat nimic din toate astea. Am fost informaţi că aceşti domni activau în
industria hotelieră şi erau parteneri de afaceri ai domnului Golden. Parcă ni se spusese că se
ocupă de comerţul cu ulei de măsline: un adevăr, poate, dar nu întregul adevăr.
Cel mai mare dintre fiii mirelui stătea lîngă masa acoperită cu o faţă de masă aurie, unde
tăvile cu gustări îi aşteptau pe cei înfometaţi, şi înainta metodic printr-un şir de cîrnăciori în
foitaj. Deodată mi-a venit o idee. M-am apropiat şi i-am spus pe un ton cît mai indiferent:
— Hei, Petea... ce ştii despre Spectru 2G?
139
i
Peste chip îi trecu o undă de nelinişte, poate din cauză că „spectru" avea o altă rezonanţă
imediată pentru el, dar poate şi pentru că memoria sa extraordinară şi instinctul de a spune
adevărul se luptau cu legămîntul de taină făcut de Goldeni. In cele din urmă a decis că răspunsul
nu intra sub incidenţa legămîntului şi, ca atare, nu era interzis.
— Tărăboi din telecomunicaţii, a zis el. Să-ţi recit lista companiilor implicate? Adonis,
Nahan, Aska, Volga, Azure, Hudson, Unitech, Loop, Datacom, Telelink, Swan, Allianz, Idea,
Spice, S Tel, Tata. Trebuie adăugat că în 2008 Telenor a cumpărat un pachet majoritar în
compania de telecomunicaţii a grupului Unitech şi în prezent operează douăzeci şi două de
licenţe sub numele de Uninor. Datacom operează ca Videocon. Sistema, o companie cu sediul
în Rusia, deţine pachetul majoritar în Telelink şi e în curs de a-i modifica numele în MTS. Swan
a fost iniţial o filială a grupului Reliance. Idea a cumpărat Spice. Atît Bahrain
Telecommunications, cît şi Sahara Group deţin un număr semnificativ de acţiuni la S Tel. Este
în desfăşurare un PIP, un proces de interes public, care va ajunge în cinând la Curtea Supremă.
E de aşteptat ca măcar un ministru, precum şi cîţiva directori de corporaţii, să fie condamnaţi la
ani buni de închisoare. Spectru 2G de cinci megahertzi este evaluat, ca preţ pe megahertz...
—Văd că n-ai zis nimic de Eagle, Verbunden Extratech sau Murtasin, am spus eu.
— înşiram doar companiile care au fost menţionate în scandal, mi-a răspuns el. Corporaţiile
pe care tocmai le-ai pomenit nu au fost acuzate de nereguli şi nici nu s-au iniţiat acţiuni penale
împotriva lor. Te gîndeşti să scrii un scenariu de film despre proliferarea uluitoare şi, inevitabil,
parţial mînjită de corupţie a telefoanelor mobile în acea ţară îndepărtată? Dacă da, trebuie
neapărat să joci în rolul principal. Fiindcă arăţi grozav de bine, Rene, zău că da, ar trebui să fii
vedetă de cinema.
Asta era o chestie nouă, care îl apucase în vara aceea. Petea hotărîse de curînd, pe baza
dovezilor oferite exclusiv de ochii lui, că eram cel mai chipeş bărbat din lume. Prima
140
dată a declarat că arătam „mai bine decît Tom Cruise“, apoi am devenit „mult mai chipeş decît
Brad Pitt“, iar mai nou eram „de o sută de ori mai splendid decît George Clooney ăla“. Sic
transit gloria, Tom, Brad, George, m-am gîndit eu. Petea nu avea nici un fel de dorinţe de natură
homosexuală. Pur şi simplu spunea ce credea, la fel ca întotdeauna, iar eu nu puteam decît să-i
mulţumesc.
—Ceva de genul ăsta, i-am răspuns. Dar nu cred că e acolo vreun rol pentru mine.
— Ridicol, a spus el. Scrie unul urgent. Un rol mare. Protagonistul poveştii de amor. Eşti
grozav de sexy, Rene. Vorbesc serios. Eşti o bombă erotică.
Poate că nunţile ne fac pe toţi sentimentali.
Nu mi-a scăpat că la un moment dat, în veselia nopţii, Nero Golden nu mai era de faţă, dar
fereastra biroului său era luminată, iar bărbaţii în smochinguri prost croite dispăruseră şi ei.
Petea se afla pe ringul de dans. Era un dansator prost, cu o lipsă de coordonare atît de absurdă,
încît lumea îl găsea amuzant, iar cei cinci jucători de tenis încercau parţial să-şi ascundă
rînjetele dispreţuitoare de bărbaţi alfa, dar, din fericire, purtat de muzică, Petea nu părea să-i
observe. Apoi Vasilisa a dansat cu prietenele ei, toate încîntătoare, toate agente imobiliare,
transpunînd în stil newyorkez dansuri căzăceşti ce implicau luminări, eşarfe, bătăi din palme,
cizme şi aruncatul picioarelor în sus. Cuşmele de blană şi uniformele militare fuseseră înlocuite
cu rochii de voal şi piele de femeie, dar nu s-a plîns nimeni şi noi am dansat în cerc în jurul
fetelor, am bătut din palme la unison şi am strigat „Hei! Hei!“ cînd ni s-a spus s-o facem, am
băut votcile care ni s-au dat şi da, Rusia era grozavă, cultura rusă era minunată, ce distracţie
rusească trăgeam cu toţii, apoi a reapărut Nero Golden în costum de cazac complet, aşa că pînă
la urmă a existat măcar o cuşmă de blană şi o manta militară albastră cu vipuşcă şi nasturi aurii,
iar fetele au dansat în jurul lui ca în jurul unui căpitan, al unui rege, ceea ce şi era, iar el şi-a
fluturat sabia şaşka deasupra capetelor lor şi noi am
dansat în jurul lor, am băut, am mai strigat „Hei! Hei!“ şi aşa s-au căsătorit Nero şi frumoasa
lui.
Insă domnii din industria hotelieră îmbrăcaţi în smochingurile acelea urîte nu s-au mai
întors.
După miezul nopţii în Gardens s-a strecurat o ceaţă ciudată de vară, care a făcut ca locul să
arate ca scena unei povestiri japoneze cu fantome, poate Ugetsu sau Kwaidan. Oaspeţii
plecaseră cu toţii, iar resturile de la petrecere fuseseră înlăturate de harnicii angajaţi ai firmei de
catering, cărora Nero Golden însuşi le oferise bacşişuri generoase. Doar un felinar mai atîrna de
creanga unui copac, iar luminarea din el fîsîia, gata să se stingă. Am auzit un singur strigăt al
unei vietăţi ce părea să fie o bufniţă, dar e posibil să mă fi înşelat. Pe cer o lună palidă lucea
anemic printre norii de furtună care se adunau. Se apropia un uragan. Totul era calm înainte de
furtună.
La fel ca în alte dăţi, insomnia m-a scos din pat. Mi-am pus pe mine blugii şi o bluză de
trening, am ieşit în ceaţa de afară, care s-a îndesit brusc, şi m-am trezit singur în viitoare, de
parcă tot universul ar fi dispărut şi n-aş mai fi rămas decît eu. Apoi am auzit de undeva de
departe un sunet care se repeta, devenind tot mai puternic cu fiecare repetiţie. Era sunetul scos
de un om cuprins de o nefericire cumplită, care hohotea incontrolabil. O jale care-ţi rupea
inima.
M-am apropiat tiptil, în timp ce curiozitatea din mine se lupta cu instinctul mai nobil de a
respecta intimitatea bărbatului care plîngea. Cum nu puteam fi sigur că voi trece cu totul
neobservat în ceaţa aceea, m-am străduit să mă strecor prin tufişuri, simţindu-mă puţin ruşinat
(dar numai puţin, trebuie să recunosc) de victoria dorinţelor mele voyeuriste. In cele din urmă l-
am zărit şi, mărturisesc, am fost şocat să-l recunosc pe protagonistul serii, cel în jurul căruia se
învîrtise totul, pe mire însuşi îngenuncheat în iarba umedă, îmbrăcat în pijamaua sa scumpă,
lovindu-se cu pumnii în piept şi jelind ca o bocitoare profesionistă la o înmormîntare. Oare ce-1
minase aici la aceste ore mici,
142
ce-1 făcuse să-şi părăsească patul conjugal ca să urle la luna tot mai palidă? M-am strecurat cit
de aproape am îndrăznit şi am auzit - sau cel puţin aşa mi s-a părut - următoarele cuvinte:
„Iertare! V-am ucis pe amîndouă".
Acum daţi-mi voie să vă spun că nu cred în ce susţin cei cu înclinaţii spre mistic sau
supranatural. Nu îmi bat capul cu nici un fel de rai, iad, purgatoriu sau vreo altă destinaţie de
vacanţă postumă. Nu cred că mă voi reîncarna într-un gîndac de bălegar şi nici în George
Clooney sau cine o fi urmaşul lui la fel de frumuşel. în ciuda entuziasmului lui Joyce, Nietzsche
şi Schopenhauer, metempsihoză sau trans- migraţia sufletelor mă lasă rece. Unchiul Boonmee
care-şi aminteşte fostele vieţi al cineastului thailandez Apichatpong Weerasethakul a fost,
probabil, filmul meu preferat în acel an, dar nu cred că unchiul Boonmee sau eu am mai fost de
serviciu aici, pe Pămînt. Nu mă interesează seminţele demonice. Damien, Carrie, Copilul lui
Rosemary, puteţi rămîne pe raftul cu literatură de consum. N-am vreme nici de îngeri sau
diavoli, nici de creaturi de prin lagune albastre. Acestea sînt motivele pentru care nu pot să-mi
explic ce s-a întîm- plat în noaptea aceea şi încerc să-mi spun că totul a fost o halucinaţie
cauzată de doza prea mare de Ambien pe care am luat-o (dar care n-a reuşit să mă adoarmă) şi
de faptul că am bîntuit apoi ameţit prin ceaţă: un soi de coşmar în stare de trezie. Dar silueta
spăsitului Nero a fost cît se poate de reală, iar ce am văzut, ce ştiu că am văzut, ce cred că ştiu
că am văzut, deşi mintea mea raţională respinge această idee, a fost că în jurul lui ceaţa se aduna
ca un fel de ectoplasmă şi forma două siluete umane, siluete de femei, care stăteau în picioare în
faţa bărbatului îngenuncheat şi-i ascultau regretele amare. Siluetele n-au rostit nici o vorbă şi
nici nu s-au întrupat, ci au rămas vagi şi nedefinite, dar gîndul care mi-a trecut prin minte, la fel
de clar de parcă cineva ar fi rostit cuvintele, a fost acela că erau cele două mame ale fiilor săi,
soţia ucisă la hotelul Taj şi sărmana femeie abandonată care renunţase la copil şi care, conform
doamnei Golden, avusese parte de o moarte anonimă,
143
în singurătate, într-unul din acele locuri unde se duc să moară cei nevoiaşi.
Iertare! V-am ucis pe amîndouă. Cum ar putea fi înţeleasă o astfel de rugăminte făcută în
noaptea nunţii? Ca o expresie a sentimentului de vinovăţie care-1 încerca din pricină că era din
nou fericit în timp ce morţii nefericiţi îi zăceau la picioare? Sau ca o descoperire a faptului că
trecutul bîntuitor îi domina mult mai puternic emoţiile decît prezentul superficial, oricît de tînăr
şi frumos ar fi fost el? Şi unde era în acest moment noua doamnă Golden, ce credea ea oare
despre soţul ei, care bolborosea dinaintea fantomelor din grădină? Un început nu tocmai
promiţător, trebuie s-o recunoaştem. M-am îndepărtat prin ceaţă şi m-am întors în pat, unde,
lucru ciudat, am căzut imediat într-un somn adînc.
A doua zi dimineaţa Vasilisa a anunţat următoarea etapă a planului ei de a curăţa şi reînnoi
casa de sus pînă jos. Afară cu vechiturile! Să apară lucruri noi! Lămpi noi în loc de cele vechi!
Iar el, bătrînul, a încuviinţat. Dar ce avea ea în minte nu era o simplă redecorare a interiorului.
—In Rusia, a zis ea, nu sîntem atît de proşti încît să credem că nu există demoni.
Asta cu mine de faţă (devenisem deja un vizitator frecvent şi bine-venit).
— Scuză-mă, Rene, înţeleg că eşti sceptic, dar realitatea nu este o problemă de alegere.
Realităţii nu-i pasă ce crezi tu în această privinţă. Lumea e aşa cum a fost dintotdeauna. Dacă te
duci într-o biserică ortodoxă din Rusia, o să vezi oameni aduşi de familiile lor, oameni cu
diavolul în ochi, făpturi pline de ură, indivizi care hulesc, indivizi obsceni, indivizi cu multă
răceală în suflet. Apoi începe. Mai întîi vine preotul cu apa sfinţită şi o aruncă şi rosteşte
pasajele din Sfintele Scripturi în care Iisus, el alungă demonii şi, Dumnezeule, ei chiar ies, voce
de bărbat iese din femeie, trupul se cutremură şi şuieră şi scoate ţipete de răzbunare împotriva
preotului şi, vezi tu, apa sfinţită îi arde şi mulţi scot sunete ca de animale, de vacă, de urs, de
porc. Se vomită şi se cade pe jos. E groaznic, dar e bine. în casa
144
asta lucrurile stau altfel. Poate că nu oamenii sînt posedaţi, ci casa însăşi. Aţi adus răul cu voi
din fosta voastră ţară şi acum s-a vîrît în pereţi, în covoare, în cotloanele întunecate, ba chiar şi
în veceuri. Aici locuiesc fantome, poate astea ale voastre, poate şi altele, mai de demult, care
trebuie alungate. Dacă vrei să te uiţi cînd vine preotul, îţi dau voie, ştiu că eşti un tînăr creativ în
căutare de material, dar să stai acolo, lîngă Sfînta Maria, şi cînd începe, să nu spui decît
cuvintele din rugăciunea inimii, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine, păcătosul". Nu contează că nu crezi, numai să le spui, şi vorbele astea te vor apăra de rău.
Proaspăt instalată la loc de cinste în spaţioasa „cameră mare“ de la parterul casei Golden, cu
chipul mîngîiat de un vînt ce se înteţea şi intra pe ferestrele franţuzeşti care dădeau spre
Gardens, un vînt îmbibat de făgăduinţa ploii: o copie timpurie impecabilă a icoanei
Feodorovskaia a Maicii Domnului, al cărei original se afla la palatul Alexandru, în capela mică
din stînga dormitorului ultimei ţarine din dinastia Romanovilor, Alexandra, care se ruga ore
întregi la Sfînta Fecioară în fiecare zi. Era ceva surprinzător. Fiii lui Nero Golden nu făceau un
secret din lipsa lor de credinţă religioasă şi, cu toate că nu l-am auzit pronunţîndu-se pe această
temă, presupusesem că şi tatăl lor le împărtăşea convingerile, ba chiar fusese izvorul
indiferentei lor nere- ligiozităţi. Totuşi această imagine sfîntă reprezenta cadoul de nuntă al lui
Nero pentru tînăra lui soţie, iar acum el stătea fără să cîrtească alături de ea în faţa Maicii
Domnului, cu mîinile împreunate şi capul plecat, indicînd că exorcizarea putea începe, ba chiar
le ceruse să vină aici şi celor trei Goldeni mai tineri, care aşteptau cu expresii serioase pe chip,
după cum fuseseră instruiţi. Şi iată-1, ca la un semn, şi pe preotul ortodox rus, o barbă într-un
cort, care a început să psalmodieze şi să împroaşte apă sfinţită deasupra noastră, a tuturor, şi
chiar în acel moment şi-a făcut apariţia şi uraganul Irene, văzduhul s-a întunecat, cerurile s-au
deschis şi un fulger strălucitor a umplut încăperea. Preotul a strigat în ruseşte şi Vasilisa i-a
tradus cuvintele.
145
Slăviţi-l pe Domnul, căci s-a săvîrşit.
La care Nero Golden a strigat şi el tare „închideţi uşile!“ şi fiii lui s-au repezit către
ferestrele franţuzeşti, iar dacă eu am văzut în asta o reacţie pragmatică la vîntul şi ploaia
puternice, Vasilisa şi preotul au înţeles cu totul altceva. Barba s-a cutremurat, cortul din jurul ei
a tremurat, s-au revărsat nişte cuvinte ruseşti însufleţite şi noua doamnă Golden le-a tradus şi
parafrazat triumfal:
— închideţi uşile împotriva ploii, dar nu mai e nevoie să le închideţi împotriva demonilor,
căci aceştia au fost alungaţi din bărbatul meu şi nu se vor mai întoarce niciodată.
Orice se va fi întîmplat în dimineaţa aceea - şi rămîneam profund sceptic în privinţa
autenticităţii exorcizării —, sigur e că s-a terminat cu plimbările nocturne ale lui Nero, s-a
terminat cu plînsul în iarba verii. Din cite ştiu eu, fantomele celor două femei nu i s-au mai
înfăţişat. Sau, dacă au facut-o, el şi-a controlat sentimentele, le-a întors spatele şi nu i-a pomenit
soţiei de aceste vizite.
In acea seară din încăperea sa personală s-a auzit vioara Guadagnini, la care cînta — cît se
poate de corect — profund emoţionanta ciaconă a lui Bach.
în seara de luni cînd au început necazurile, Nero Golden şi-a însoţit soţia, pe Vasilisa, la
restaurantul ei rusesc preferat din cartierul Flatiron, la o cină în cinstea lui Mihail Gorbaciov,
care vizita oraşul cu scopul de a strînge fonduri pentru fundaţia sa caritabilă de luptă împotriva
cancerului. Au fost aşezaţi la masa de onoare, alături de miliardarul emigrat a cărui soţie avea
înclinaţii artistice şi de miliardarul emigrat care a plătit bani grei ca să intre în afaceri cu ziare
chiar cînd ziarele începeau să dea faliment, dar care, din fericire, mai deţinea şi o echipă de
baseball, şi de miliardarul emigrat cu un portofoliu zdravăn de acţiuni în Silicon Valley şi o
soţie cu nişte silicoane la fel de zdravene, iar la mesele din apropiere stăteau miliardari mai
puţin importanţi, cu iahturi mai mici şi cluburi de fotbal şi canale de televiziune prin cablu şi
soţii care nu erau chiar atît de impresionante. Pentru Vasilisa Arsenyeva, fata
146
din Siberia, faptul că se găsea în acest grup de elită reprezenta dovada că viaţa sa era în sfîrşit
împlinită şi a insistat să îşi facă fotografii cu toţi ruşii aceia de seamă (şi, bineînţeles, cu soţiile
lor), ca să le trimită imediat prin telefon mamei sale.
înainte să plece de-acasă, cînd era gata îmbrăcată şi arăta aproape criminal de atrăgător,
Vasilisa a îngenuncheat la picioarele bărbatului ei, i-a deschis fermoarul de la pantaloni şi l-a
servit încet şi expert, „căci“, i-a explicat ea, „cînd un bărbat ca tine însoţeşte o femeie ca mine
într-o încăpere ca asta, trebuie să ştie în ce raporturi se află cu ea“. A fost o greşeală de calcul
neobişnuită - deşi de obicei era foarte pricepută la calcule sexuale —, căci rezultatul a fost acela
că nu l-a făcut pe Nero Golden mai puţin suspicios, ci mai mult, aşa că la restaurant i-a urmărit
fiecare mişcare cu ochi de vultur din ce în ce mai prost dispus, iar pe măsură ce s-au servit
diferitele feluri de mîncare — heringi în şube roşii, sarmale cu carne de vită, colţunaşi, găluşte
şi urechiuşe ucrainene, pelmeni cu viţel, vită Stroganoff, votcă infuzată cu smochine şi agrişe,
blinii, caviar -, gelozia i-a sporit, de parcă ea s-ar fi împărţit în bucăţele pe care le servea tuturor
bărbaţilor prezenţi pe şerveţele roşii de hîrtie, pentru a fi mîncată ca un aperitiv mic şi delicios,
cu o furculiţă de cocteil. Bineînţeles că la masa de onoare toţi bărbaţii erau însoţiţi de neveste,
aşa că toată lumea se comporta cu discreţie, iar miliardarul cu soţia cu înclinaţii artistice i-a zis
că avusese noroc s-o cucerească pe „Vasilisa noastră" şi miliardarul cu ziarele lipsite de succes
şi echipa de baseball plină de succes i-a zis că „E ca şi fiica noastră". Miliardarul din Silicon
Valley cu soţia siliconată a zis şi el „Numai Dumnezeu ştie cum ai pus mîna pe ea“ şi a făcut un
gest obscen cu mîinile, sugerînd ceva mare în pantaloni, însă toată lumea băuse deja multă
votcă, aşa că n-a existat nici o intenţie jignitoare şi nici nu s-a simţit nimeni jignit, erau doar
nişte discuţii ca între bărbaţi. Dar după o vreme Nero a observat că Vasilisa le făcea cu mîna
unor persoane din capătul celălalt al sălii, care îi răspundeau, şi că toate acele persoane erau
147
bărbaţi, iar unul anume ieşea în evidenţă, un ins relativ tînăr, poate de vreo patruzeci de ani,
înalt, musculos, cu păr încărunţit ciudat, înainte de vreme, şi cu ochelari de soare pe nas, deşi
era noapte, un individ care putea fi antrenor de tenis sau - ceea ce, din motive uşor de înţeles,
pentru Nero Golden era varianta cea mai josnică - instructor personal. Sau poate că era frizer,
homosexual, ceea ce ar fi fost în regulă. Sau, mda, vreun alt miliardar, mai tînăr decît restul,
unul care, de exemplu, îşi comandase un iaht roşu imens la şantierul naval Benetti din
Viareggio, Italia, şi avea o slăbiciune pentru hiper-maşinile de un milion şi jumătate de dolari,
denumite după zeii Quechua ai vîntului, şi pentru fete pline de viteză care să se asorteze la ele.
Era o posibilitate care nu putea fi ignorată.
— Scuză-mă, a spus ea, merg numai să-mi salut prietenii.
Apoi a plecat, iar el a urmărit-o cu privirea, pe ea,
îmbrăţişările, săruturile în aer, nimic nelalocul lui, dar ceva nu-i mirosea a bine, poate ar trebui
să meargă şi să-i studieze îndeaproape pe aceşti prieteni, aceşti aşa-zişi prieteni ai ei. Poate ar
trebui s-o studieze mai îndeaproape şi pe blonda aceea care nu se vedea bine, partenera tipului,
miniona aceea blondă întoarsă cu spatele la el, îi vedea musculatura braţelor, da, şi-o amintea,
căţeaua. Poate n-ar strica să-i smulgă dracului capul de pe umeri.
Apoi însă Gorbaciov a început să converseze cu el.
— Aşadar, domnule Golden, aş zice că de-acum, cu frumoasa
dumneavoastră soţie rusoaică, aproape că sînteţi unul de-al nostru şi văd că sînteţi şi om cu
greutate, aşa că daţi-mi voie să vă întreb...
Atîta doar că nu Gorbaciov vorbea, ci interpretul lui, pe care-1 chema, poate, Pavel şi care
se iţea din spate pe deasupra umărului lui Gorbaciov ca un al doilea cap, vorbind atît de repede
după fostul preşedinte, încît parcă erau sincronizaţi, ceea ce însemna fie că era cel mai grozav şi
mai rapid interpret din cîţi au existat vreodată, fie că inventa chestii în engleză, fie că Gorbaciov
spunea întotdeauna cam aceleaşi lucruri. în orice caz, dată fiind iritarea sa imensă şi tot mai
intensă provocată de purtarea Vasilisei,
48
Nero Golden n-avea de gînd să se lase interogat de oaspetele de onoare, aşa că l-a întrerupt ca
să-i pună la rîndul său o întrebare.
—Am nişte parteneri de afaceri în Leipzig, în fosta Germanie Democrată, a zis el. Mi-au
spus o poveste interesantă şi mi-ar plăcea să aflu ce credeţi despre asta.
Chipul lui Gorbaciov a devenit serios.
— Care-i povestea? a întrebat al doilea cap, Pavel.
— în timpul tulburărilor din 1989, a început Nero Golden, cînd protestatarii s-au refugiat în
Thomaskirche, biserica lui Bach, şeful partidului comunist est-german, Herr Honecker, a vrut să
trimită soldaţi cu arme automate care să omoare pe toată lumea şi cu asta ar fi pus capăt
revoluţiei, gata. Dar pentru că se punea problema folosirii armatei împotriva civililor, a trebuit
să vă sune ca să vă ceară acordul, pe care l-aţi refuzat, iar după cîteva zile a căzut Zidul
Berlinului.
Nici Gorbaciov, nici cel de-al doilea cap nu au scos o vorbă.
— Aşadar, a continuat Nero Golden, întrebarea mea este următoarea. Cînd aţi primit acel
telefon şi vi s-a pus acea întrebare, refuzul a fost unul instinctiv şi automat... sau a trebuit să vă
gîndiţi?
— Care e rostul acestei întrebări? au zis Gorbaciov-Pavel, cu nişte expresii sumbre pe chip.
— Dea ridica problema valorii vieţii omeneşti, a răspuns Nero Golden.
— Şi care este părerea dumneavoastră în această privinţă? au întrebat cei doi Gorbaciovi.
— Ruşii ne-au învăţat întotdeauna, a spus Nero - iar de-acum ostilitatea lui voită nu mai
putea fi pusă la îndoială -, că viaţa individuală nu valorează mare lucru cînd sînt în joc raţiuni de
stat. O ştim de la Stalin, dar şi de la umbrela cu vîrf otrăvit care l-a omorît pe Gheorghi Markov
la Londra, şi de la otrăvirea cu poloniu a refugiatului KGB-ist Aleksandr Litvinenko. Mai apar
şi cîte un ziarist lovit de maşină aici, altul mort subit dincolo, deşi acestea sînt chestiuni
secundare, în privinţa valorii umane ruşii sînt deschizători de drumuri. Anul acesta
evenimentele din lumea arabă o confirmă şi în
149
curînd o vor confirma din nou. Osama e mort, nici o problemă. Gaddafi s-a dus, paf, ducă-se.
Dar vom vedea că şi revoluţionarilor, şi lor li se apropie sfîrşitul. Viaţa merge mai departe, plină
de cruzime faţă de cei mulţi. Cei vii nu au cine ştie ce importanţă cînd vine vorba de problemele
lumii.
La masă se lăsase tăcerea. Al doilea cap al lui Gorbaciov începu să vorbească, deşi
Gorbaciov însuşi nu spusese nimic.
— Gheorghi Markov era bulgar, a zis al doilea cap. Gorbaciov a răspuns
foarte încet, în engleză.
— Nu este cadrul potrivit pentru o astfel de conversaţie, a spus el.
— îmi voi lua la revedere, a răspuns Nero, dînd din cap. A înălţat braţul şi
soţia lui s-a ridicat imediat de la masa
prietenilor ei, urmîndu-1 spre ieşire.
— O seară nemaipomenită, a zis el către toţi cei din încăpere. Vă
mulţumim.
CADRU LARG. O STRADĂ DIN MANHATTAN. NOAPTE.
(Un BĂRBAT RELATIV TÎNĂR, poate de vreo patruzeci de ani, înalt, musculos, cu păr
încărunţit ciudat, înainte de vreme, şi cu ochelari de soare pe nas, deşi era noapte, un individ
care putea fi antrenor de tenis sau instructor personal, merge pe Broadway alături de partenera
lui, o minionă BLONDĂ care seamănă cu un alt instructor personal, îndreptîndu-se către Union
Square, trece pe lîngă cinematograful AMC Loews de la colţul cu Nineteenth Street, pe lîngă
ABC Carpet, pe lîngă numărul 860 de pe Broadway, unde s-a aflat cel de-al treilea şi penultimul
sediu al studioului lui Andy Warhol, The Factory, apoi pe lîngă al doilea sediu, clădirea Decker
de la colţul cu Sixteenth Street. Avînd în vedere faptul că sînt singuri, că nu le asigură nimeni
paza, probabil că el nu e miliardar, nu are un iaht roşu imens şi nici o hiper-maşină de un milion
şi jumătate de dolari. Este doar un tip obişnuit, care merge cu o fată prin oraş după lăsarea
întunericului.
Se aude muzică. în mod surprinzător, este o melodie de la Bollywood, „Tuhi meri shab hai", iar
versurile sînt subtitrate. Numai tu eşti noaptea mea. Numai tu eşti ziua mea. Cîntecul face parte
150
din coloana sonoră a unui film cu Kangana Ranaut, lansat în 2006. Titlul filmului este
Gangster.)
NARATORUL (voce din off)
Conform publicaţiei The New York Times, numărul omuciderilor din America a atins un
maximum alarmant în anii '90, dar acum a revenit la aproape cele mai scăzute niveluri din
istorie. Există temeri că epidemia dependenţei de heroină şi revirimentul confruntărilor violente
dintre găştile de cartier ar putea face ca numărul victimelor să crească iarăşi în unele oraşe:
Chicago, Las Vegas, Los Angeles, Dallas, Memphis. într-o notă mai optimistă însă, în New
York City s-a înregistrat o scădere a lor cu douăzeci şi cinci la sută comparativ cu anul trecut.
(Bărbatul cu ochelari de soare şi femeia cu braţe musculoase traversează acum parcul şi se află
între statuia lui George Washington şi intrarea la metrou.
Cîntecul continuă din ce în ce mai tare şi nu mai are nevoie de subtitrare.)
CÎNTEC
Oh oh oh oh oh oh oh oh Oh oh oh oh oh oh oh Oh oh oh oh oh oh oh oh Oh oh oh oh oh oh oh
(Cînd BĂRBATUL RELATIV TÎNĂR şi BLONDA trec pe lîngă intrarea de la metrou, din ea
iese, mişcîndu-se rapid, un AL DOILEA BĂRBAT, cu o cască de motociclist pe cap, care
scoate un pistol cu amortizor şi îi trage BĂRBATULUI RELATIVTÎNĂR un glonţ în ceafă. în
timp ce acesta se prăbuşeşte şi BLONDA deschide gura, dînd să ţipe, AL DOILEA BĂRBAT o
împuşcă foarte rapid şi pe ea, tot cu un singur glonţ,între ochi. Ea cadeîn genunchi şi rămîne
aşa,îngenuncheată, cu capul plecat, moartă. BĂRBATUL RELATIVTÎNĂR zace întins pe burtă
în faţa ei. AL DOILEA BĂRBAT se îndepărtează rapid, dar fără să fugă, înspre colţul dintre
Fourteenth Street şi University, trecînd pe lîngă zona jucătorilor de şah, cu arma încă în mînă.
Acolo nu se află nici un jucător de şah, e prea tîrziu. Se află însă un
MOTOCICLIST care îl aşteaptă. AL DOILEA BĂRBAT aruncă arma în containerul de gunoi
de la colţul străzii, se suie pe motocicletă şi o şterg amîndoi. Abia acum, după ce motocicleta a
dispărut, ies şi POLIŢIŞTII din maşinile lor parcate în jurul pieţei şi se îndreaptă rapid către
femeia îngenuncheată şi bărbatul căzut.)
Cut.
INTERIOR. DORMITORUL LUI NERO GOLDEN. NOAPTE.
(VASILISA doarme dusă în patul lor imens, cu tăblie cu decoraţiuni aurite, în stil rococo. Ochii
lui NERO sînt şi ei închişi. Apoi, într-un CADRU DE EFECT, el „iese din trup" şi se duce la
fereastră. Acest sine fantomă este transparent. Aparatul de filmat, aflat în spatele lui, vede prin
el draperiile groase, pe care el le dă uşor la o parte, ca să se uite în jos, înspre Gardens. NERO
cel „în carne şi oase" continuă să doarmă în pat.)
NERO
(voce din off)
Spun asta cît încă mă mai aflu în deplinătatea tuturor facultăţilor mele mintale. Ştiu că într-un
moment ulterior din povestea mea mi se va pune sub semnul întrebării sănătatea mintală şi,
poate, pe bună dreptate. Dar nu acum, nu încă. Mai am timp să-mi recunosc prostia şi să accept,
de asemenea, că aruncă asupră-mi o lumină deloc măgulitoare. Să-mi las eu capul sucit atît de
uşor de o feţişoară frumoasă! Acum înţeleg cît de profund îi este egoismul, cît de reci calculele
şi, prin urmare, şi inima.
(NERO fantoma se întoarce calm înapoi în pat şi„intră" în NERO cel „în carne şi oase", iar apoi
există un singur NERO, cel întins cu ochii închişi alături de soţia lui adormită.
Telefonul ei începe să sune pe vibraţii. Ea nu se trezeşte ca să răspundă.
Telefonul vibrează a doua oară şi de data asta NERO deschide ochii, dar fără să se mişte.
A treia oară VASILISA se trezeşte, geme, se întinde după telefon.
Acum se trezeşte complet, se ridică în pat şi îşi duce îngrozită mîna liberă la faţă. Vorbeşte la
telefon rapid, în ruseşte, pune întrebări. Apoi tace şi lasă telefonul din mînă.
Rămîn amîndoi aşa preţ de o clipă lungă, ea ridicată în capul oaselor în pat şi cu o expresie
îngrozită pe chip, el întins, calm, cu ochii deschişi, uitîndu-se la tavan.
Apoi ea se întoarce încet, îl priveşte şi expresia de pe chip i se schimbă. Singura emoţie care i se
citeşte acum pe faţă este teama. Nu spun nici unul nimic.)
Cut.
iS3
PARTEA A II-A
15
DESPRE ŞOARECI ŞI URIAŞI, PROCENTE ŞI ARTĂ
Apu Golden a auzit despre marea manifestare a protestatarilor împotriva aroganţei băncilor,
care începuseră să ocupe un spaţiu în aer liber din cartierul financiar, şi cînd s-a dus să arunce o
privire, îmbrăcat în pantaloni scurţi kaki, cămaşă înflorată şi pălărie cu boruri largi, ca să nu iasă
prea tare în evidenţă, a fost fermecat de caracterul carnavalesc al mulţimii, de bărbi, de capetele
rase, de biblioteca ambulantă, de săruturi, de mirosuri, de activiştii înflăcăraţi, de boşorogii
trăsniţi, de bucătari, de tineri şi bătrîni.
— Pînă şi poliţiştii păreau să zîmbească, mi-a spus el. Mă rog, unii dintre ei, ca să fim
sinceri, ceilalţi erau obişnuiţii indivizi de Cro-Magnon pe care, cînd îi vezi, îţi vine să treci
strada ca să-i ocoleşti.
I-au plăcut aspectele vizuale şi literare ale evenimentului - recitalurile de poezie, pancartele
făcute din cutii vechi de carton, pumnii decupaţi şi V-urile de la „victorie" - şi cel mai mult l-a
impresionat sprijinul oferit protestatarilor de morţii cei preaputernici.
— A fost minunat, mi-a zis el, să-l văd pe Goethe întins printre sacii de dormit, pe G.K.
Chesterton stînd la coadă la supă, pe Gandhi fluturînd din degetele mîinilor ridicate în semn de
aplauze tăcute, un gest numit „scăpărare" - mă rog, de fapt e Ghandi, evident, nimeni nu mai
ştie să scrie, ortografia e o chestie prea burgheză. Pînă şi Henry Ford e acolo şi cuvintele îi
înaintează în valuri în mulţime prin metoda microfonului uman.
157
M-am dus cu el, deoarece entuziasmul său vesel era molipsitor, am urmărit admirativ viteza
şi precizia cu care creionul lui imortaliza scena plină de viaţă şi da, bineînţeles, fantomele
nemuritoare din mulţime se regăseau şi ele în desene, Goethe enunţînd sentenţios „Nimeni nu
este mai înrobit decît acel care se crede liber în robia sa“, iar „Ghandi“ recitîndu-şi poezia
răsuflată: „La început te vor ignora, apoi bla bla bla, apoi vei cîştiga“.
— N-a spus niciodată asta, a subliniat Apu. E doar o memă care circulă pe internet, dar ce
poţi să faci, nimeni nu mai ştie nimic, cum spuneam, cunoaşterea e şi ea o chestie burgheză.
îmbrăcaţi în frac, Chesterton şi Henry Ford păreau nelalocul lor acolo, dar au avut şi ei parte
de un public respectuos şi au pus punctul pe i, ca să zic aşa, cu remarcile lor: „Se iroseşte o
cantitate enormă de ingeniozitate modernă pentru a găsi scuze comportamentului de nescuzat a
celor puternici", era de părere bătrînul G.K, iar H. Ford, plasat lîngă linia de asamblare, striga:
„Dacă această naţiune ar pricepe cum funcţionează sistemul nostru bancar şi monetar, cred că s-
ar stîrni o revoluţie chiar mîine-dimineaţă".
— E impresionant cum ne-a transformat internetul pe toţi în filosofi, a zis Apu.
Eu, unul, preferam declamaţiile scrise pe cartoane de un gânditor anonim care părea motivat
în primul rînd de foame. „Intr-o bună zi săracilor nu le va mai rămîne nimic de mîncat în afară
de bogaţi", ne dojenea el, iar o altă bulă scrisă pe carton exprima aceeaşi idee, dar mai concis:
„Mîncaţi un bancher". Acest gînditor purta o mască Anonymous, faţa albă, zîmbitoare şi cu
mustaţă a lui Guy Fawkes, popularizată de fraţii Wachowski în V de la vendetă, dar cînd l-am
întrebat despre bărbatul al cărui chip îl purta, a recunoscut că nu auzise niciodată despre
Complotul prafului de puşcă şi nu ştia de „remember, remember the fifth of November"1. Cam
aşa era această aşa-zisă revoluţie. Apu a desenat totul.
1. Versuri populare despre Gunpowder Plot (Complotul prafului de puşcă) din 1605, în care un
grup de complotişti catolici a
Şi-a prezentat lucrările într-un spaţiu deţinut de Frankie Sottovoce în Bowery, un mediu mai
„îndrăzneţ" decît galeriile lui Sottovoce din Chelsea. A fost o expoziţie comună, a lui împreună
cu Jennifer Caban, cea mai remarcabilă artistă-activistă din acel moment al controverselor, care
la vernisaj s-a întins cît era ea de lungă într-o cadă plină cu bani falşi, şi n-a durat mult pînă ce
amîndoi au fost atît lăudaţi, cît şi ridiculizaţi pentru spiritul partizan de care dădeau dovadă.
Apu s-a împotrivit atît fotografiilor în cadă, cît şi acuzaţiilor de partizanat.
—Pentru mine aspectul estetic primează întotdeauna, a încercat să susţină.
Dar spiritul vremurilor nu-1 asculta şi în cele din urmă a cedat şi el în faţa descrierilor care
i-au fost făcute şi a celebrităţii politice conferite de acestea.
—Poate că acum sînt faimos pe mai mult de douăzeci de cvartale, a meditat el. Poate că de-
acum sînt vreo treizeci şi cinci sau patruzeci.
în casa de pe Macdougal Street proaspăta notorietate Agitprop a lui Apu nu s-a bucurat de
prea mult respect. Nero Golden n-a spus nimic, nu l-a lăudat şi nici nu l-a criticat, dar linia
subţire a buzelor lui spunea la fel de mult ca orice cuvinte. I-a lăsat soţiei sale sarcina de a se
dez- lănţui. Vasilisa, care stătea pe jos în camera de zi, înconjurată de reviste ilustrate de
decoraţiuni interioare, s-a oprit din treabă ca să-l facă pe Apu cu ou şi cu oţet ruseşti.
— Cerşetorii ăia din stradă, pentru ce fac zgomot şi mizerie? îşi închipuie că puterea pe care-
o atacă e atît de slabă, încît va tremura în faţa gunoaielor? Sînt ca un şoarece care îl calcă pe un
uriaş pe picior. Uriaşul nu simte nimic şi nici măcar nu se oboseşte să strivească şoarecele. Cui
îi
plănuit să arunce în aer Camera Lorzilor cu ajutorul cîtorva zeci de butoaie cu praf de puşcă
plasate în subsolurile clădirii. Printre complotişti s-a numărat şi Guy Fawkes, a cărui mască
stilizată a fost folosită în numeroase proteste, inclusiv în cadrul mişcării antiguvernamentale şi
anti -establishment Occupy din Statele Unite din anul 2011.
i
pasă, la o adică? Şoarecele o va lua curînd la fugă. Ce-o să facă şoarecii cînd vine iarna?
Vremea îi va zdrobi. Nici nu trebuie să-şi irosească alţii vreun efort. în plus, n-are nici un lider
armata asta de ţărănoi pe care-i iubeşti. N-are nici un program. Prin urmare, ăştia nu înseamnă
nimic. Sînt un şoarece fără cap. Sînt un şoarece mort care nici măcar nu ştie că e mort.
Azvîrli o revistă înspre el, numai pe jumătate în glumă.
— Scuză-mă, dar cine te crezi? îţi închipui că dacă o să vină revoluţia asta a lor, te vor
include în sfîntul lor procent de nouăzeci şi nouă la sută pentru că le-ai făcut nişte desene? La
mine în ţară cam ştim ce se întîmplă cînd vine revoluţia. Ar trebui să îngenunchezi cu mine în
faţa icoanei Feodorovskaia, ca să ne rugăm Maicii Domnului să ne mîntuiască, să nu fim
omorîţi în vreo pivniţă fără geamuri de armata şoarecelui fără cap.
De-acum se vedea o schimbare în Vasilisa Golden. Uneori, cînd lumina îi cădea pe chip
într-un anume fel, îmi amintea de Diane Keaton în rolul ei din Naşul, de chipul, mintea şi inima
ei, încremenite de nevoia zilnică de a nu crede ce vedea zilnic în faţă. Dar „Kay Adams“
crezuse că „Michael Corleone“ e un om bun atunci cînd se măritase cu el. Vasilisa însă se
măritase — ca să zicem aşa — chiar cu personajul lui Marlon Brando, aşa că nu-şi făcea iluzii
în privinţa lipsei de scrupule, imoralităţii şi secretelor întunecate care constituie inevitabilii
consiglieri ai bărbaţilor puternici, iar cînd lumina îi cădea altfel pe chip, era clar că de fapt nu
era Diane Keaton. Era un complice. îl bănuia de infracţiuni teribile şi ajunsese la o înţelegere cu
ea însăşi să lase bănuiala deoparte din pricina vieţii pe care şi-o alesese, viaţă pe care o
considera demnă de frumuseţea ei. Şi, poate, din pricină că se temea. Credea încă în puterea pe
care o avea asupra lui, dar de-acum credea şi în puterea lui şi ştia că dacă încerca să se înfrunte
cu el, consecinţele puteau fi... extreme pentru ea. Nu venise în această casă pentru a se
confrunta cu nişte consecinţe extreme, aşa că trebuia să-şi modifice strategia. Nu fusese
niciodată o ageamie în
160
străinătate.1 Dar după crimele din Union Square devenise mai dură. înţelegea mai clar cine era
bărbatul cu care împărţea patul şi ştia că în anumite situaţii va trebui să tacă dacă voia să
supravieţuiască.
DESPRE FAMILIE: UN INTEROGATORIU
— Vă întreb din nou, domnule: de ce şi-ar părăsi un om ţara, de ce şi-ar schimba numele şi
de ce ar lua-o de la început la celălalt capăt al lumii? - Cum de ce? De durere, domnule, o durere
care l-a smuls din sine, din cauza morţii unei soţii preaiubite. De durere şi din nevoia de a o lăsa
în urmă, iar o lăsare în urmă se înfăptuieşte prin lepădarea de sine. - Plauzibil. Cu toate astea, nu
întru totul convingător. Cu toate astea, rămîne întrebarea: ce-i cu pregătirile de plecare
anterioare tragediei? E nevoie de o explicaţie şi pentru ele, nu-i aşa? - Căutaţi deci un subtext?
Bănuiţi nişte mişculaţii, ţepe, sforării? - Nevinovat pînă la proba contrarie. Acestui patriarh nu i
s-au adus nici un fel de acuzaţii în scandalul Spectru 2G. Trebuie să recunoaştem asta. Ca să nu
mai vorbim că, dacă ar încerca să se ascundă de lege, un om care şi-a schimbat numele s-ar
strădui să se dea la fund, nu-i aşa? Un asemenea individ nu s-ar da în spectacol în noua lui ţară,
nu-i aşa? Pe cînd acest individ exact asta face, se dă în spectacol tot mai mult şi mai insistent şi
cu mai multă vigoare, nu-i aşa? - Aşa e, domnule. Ceea ce, aşa cum spuneţi, ar sugera
nevinovăţie. Dar ne-am mai putea gîndi şi la parabola cu scorpionul şi broasca. Scorpionul
acţionează conform naturii sale chiar şi atunci cînd o asemenea acţiune este sinucigaşă. în plus -
sau ca o confirmare -, individul e plin de tupeu. Dă senzaţia că e sigur de propria-i
invincibilitate, că nu se îndoieşte de invulnerabilitatea sa. Dacă a încălcat într-adevăr anumite
legi sau, cum să spunem, s-a îndepărtat de anumiţi oameni — căci adversarii cei mai periculoşi
nu sînt neapărat din
1. Aluzie la romanul lui Mark Twain din 1869 The Innocents Abroad (Ageamiii în străinătate).
161
categoria celor care respectă legea atunci poate fi sigur că a ieşit din raza lor de acţiune. Raza de
acţiune a adversarilor periculoşi nu este infinită. Vor fi fiind ei periculoşi în propria ogradă, dar
nu le vine uşor să se extindă dincolo de ea şi nici nu încearcă s-o facă. - Sau aşa presupun. Nu e
domeniul meu de specialitate. - Este clar însă că Nero se simte din ce în ce mai sigur pe el şi,
înarmat cu această încredere tot mai accentuată, face pe scorpionul, se etalează, trîmbiţează şi,
cum se zice astăzi, îşi impune marca. - Un cuvînt cu multe înţelesuri, domnule, inclusiv
următoarele: un semn distinctiv, ars cu fierul roşu, cu care pe vremuri se însemnau răufăcătorii
sau sclavii. Un obicei, o trăsătură sau o calitate care pricinuieşte cuiva o ruşine sau o dezonoare
publică. Un timbru. O piatră vopsită în alb. - Rămîne de văzut care din aceste înţelesuri se
aplică în cazul de faţă.
Ca să continuăm: pînă la alegerile din 2012 devenise limpede că Nero Golden nu intenţiona
să ducă o viaţă liniştită. Din mulţimea de oale în care îşi băgase nasul în timpul vieţii sale
anterioare, lumea construcţiilor şi afacerilor imobiliare i se potrivea cel mai bine şi rămînea
punctul său forte, astfel încît cuvîntul GOLDEN, un cuvînt aurit, colorat în auriu în neoane
strălucitoare, aurii, şi cu litere mari, aurii, a început să apară pe şantierele de peste tot din oraş,
ba chiar şi din afara oraşului, iar purtătorul acestui nume a început să fie considerat un nou
jucător redutabil în acea elită extrem de selectivă, cea a micului grup de familii şi corporaţii care
controlau domeniul construcţiilor în acest oraş de aur, New York.
— Familii, domnule? Cînd vorbiţi de „familii", vreţi cumva, dacă-mi permiteţi să mă
exprim cu delicateţe, să spuneţi famiglie? - Nu, domnule, sau nu neapărat. în 2012 domeniul era
mult mai curat decît înainte. în anii ’90 toate companiile de construcţii aparţineau mafiei şi
licitau la preţuri mult umflate. în prezent influenţa celor Cinci Familii s-a diminuat mult. Pe
unele din şantierele lui Nero lucrau şi muncitori care nu erau în sindicat. în urmă cu douăzeci de
ani aceşti muncitori ar fi fost omorîţi. - Aşadar, vorbiţi
l62
acum despre persoane respectabile: Doronin, Sumaida, Khurana, Silverstein, Stern, Feldman,
adică aristocraţia imobiliară. — Nu în întregime, domnule, după cum spuneam. Mafia
dăinuieşte. Acum, că totul s-a sfîrşit şi toate au ieşit la lumină, putem menţiona afacerile
ascunse ale lui Nero Golden cu parteneri ca urmaşii din Philadelphia ai lui Petruchio Leone
„Puişor", cu Arcimboldo Antonioni, „Micul Archie" din Atlantic City, şi cu Federico
Bertolucci, „Fred Nebunul" din Miami. Am putea, de asemenea, să menţionăm că în New York
cîteva dintre turnurile Golden au fost construite de compania Ponţi & Quasimodo Concrete Co.
- „P&Q" -, o firmă în care era foarte implicat Francesco Palermo, „Frankie Grăsunul", despre
care se spunea că ar fi unul din capii familiei Genovese. - Se ştie asta? - Acum, la finalul acestei
affaire Golden, se ştie. în plus, era foarte clar că Nero Golden se simţea în largul lui atunci cînd
colabora cu aceşti indivizi şi familiile din spatele lor. - în largul lui. - Domnule, elocvent de
confortabil.
încă două întrebări şi gata: aveau Puişor, Micul Archie, Fred Nebunul şi Frankie Grăsunul
bărbii umflate, acoperite de bărbi scurte? Şi erau cumva posesorii unor smochinguri prost croite,
pe care le purtau uneori seara? - Domnule: da, aveau.
Iată-1 pe Nero Golden ridicînd embargoul împotriva presei şi prezentîndu-şi casa cea
frumoasă unui fotograf de la o revistă ilustrată gratuită. (Gata cu secretele, de-acum totul va fi la
vedere.) Iată-1 pe Nero Golden prezentîndu-şi soţia cea frumoasă unei alte reviste de acest fel.
Spune că soţia îi este sursă de inspiraţie, principiu călăuzitor, izvor al „reînnoirii" sale. Sînt un
om bătrîn, zice el, şi poate că ar fi vremea ca oamenii de vîrsta mea s-o lase mai moale: să ne
plimbăm cu iahtul, să jucăm golf, să ne petrecem iernile în Florida. Să predăm ştafeta. Pînă de
curînd am fost gata să fac exact aşa, deşi Dumnezeu ştie că pe fiii mei nu prea îi interesează
afacerile familiei. Mezinul lucrează acum la un club de tinere pentru fete din Lower East Side,
dacă vă puteţi închipui una ca asta. Face treabă bună şi e în regulă, dar poate că am şi eu nevoie
de el, puţină atenţie, vă rog.
63
Apoi am un artist şi-l mai am pe Petea. Cam asta e situaţia. Dar de-acum astfel de lucruri nu mă
mai preocupă, căci am renăscut. Unele femei pot avea influenţa asta. Femei ca doamna Golden,
care este elixirul vieţii şi care poate înnegri din nou părul unui bărbat, îi poate întări abdomenul,
îi poate face picioarele iarăşi sprintene, iar creierul... da, şi creierul de afacerist i-1 poate ascuţi
din nou, ca pe-un brici. Uitaţi-vă la ea! Puteţi să-mi puneţi la îndoială spusele? I-aţi văzut
pozele din Playboy? Evident că nu-i nici o ruşine, de ce s-ar ruşina cineva? A-ţi stăpîni trupul,
a-1 îngriji şi a-1 face perfect, a nu vedea nici urmă de dezonoare în frumuseţe, asta înseamnă să
te eliberezi. Ea este idealul femeii eliberate şi, de asemenea, idealul soţiei. Ambele feţe ale
monedei. Da, un bărbat norocos. Cu siguranţă. Ea e lozul cel mare, nu încape îndoială.
16
DESPRE IUBIRE: O TRAGEDIE
în ziua cînd au murit părinţii mei, eu nu mă aflam în maşină. Era weekendul de dinaintea
Zilei Eroilor1 şi ei tocmai plecau din oraş, dar eu m-am răzgîndit în ultimul moment şi am rămas
acasă, pentru că Suchitra Roy voia s-o ajut să editeze un videoclip pentru o casă de modă
italiană. Evident, eram îndrăgostit de Suchitra, oricine ieşea în calea acestui dinam uman se
îndrăgostea măcar un pic de ea, şi mult timp mă simţisem prea intimidat de energia ei, de
imensitatea personalităţii acelei femei cu părul negru flu- turîndu-i în vînt pe Sixth Avenue, cu
fusta albastră-aurie strălucindu-i deasupra tenişilor de ultima modă, cu braţele întinse într-o
duzină de direcţii, precum o zeiţă hindusă ce cuprindea întregul oraş în îmbrăţişarea ei... prea
intimidat ca să recunosc că mă îndrăgostisem de ea, dar de-acum nu mai exista nici o îndoială în
această privinţă şi singura problemă era cînd i-o voi spune sau dacă i-o voi spune. O voce
interioară îmi şoptea „Fă-o acum, prostule!", dar o a doua voce, deseori mai puternică, vocea
laşităţii mele, susţinea că eram prieteni de prea mult timp, că după o vreme devenea imposibil
să mai transformi prietenia în iubire, că dacă încercai s-o faci şi dădeai greş, rămîneai şi fără
prietenie, şi fără iubire, şi iată-1 şi pe Prufrock al lui Eliot reapărîndu-mi în minte şi
zbuciumîndu-se cu propria-mi voce interioară, să cutez eu oare, şi, în ce privea
1. Memorial Day, ultima zi de luni din mai, cînd se comemorează soldaţii americani care şi-au
pierdut viaţa în război.
165
problema teribilă şi terifiantă a unei declaraţii de iubire, oare-ar fi avut vreun rost / Dacă una,
aşezînd o pernă sau aruncînd un şal pe jos, / întoarsă către geam, ar fi rostit: / „Nu, / Nu asta am
dorit“d
Am hotărît să rămîn şi să lucrez cu ea, iar cînd vom termina editarea, să ieşim la o bere şi
atunci îmi voi declara iubirea. Da. Aşa voi face. Prin urmare, nu am urcat în maşină cu părinţii
mei şi din această cauză sînt încă în viaţă. Viaţa şi moartea sînt ambele lipsite de sens. Se
întîmplă sau nu din motive care n-au nici o greutate, din care nu învăţăm nimic. Nu există
înţelepciune în lume. Sîntem cu toţii pionii destinului. Iată pămîntul în toată frumuseţea sa şi
iată-ne pe noi, atît de norocoşi să fim aici împreună şi atît de proşti şi ce ni se întîmplă este o
prostie imensă şi nu ne merităm norocul prostesc.
Sînt complet incoerent. Să vă povestesc despre şosea.
Autostrada Long Island era o şosea plină de poveşti de familie şi cînd o porneam vara pe
Old Stone Highway către reşedinţa noastră împrumutată din Springs - al cărei proprietar era una
dintre eminenţele de la Columbia University, care, după ce făcuse boala Lyme şi suferise cîţiva
ani, nu mai voia să călătorească în împărăţia căpuşelor -, bifam toate reperele bine-cunoscute. în
cimitirul din Mineola aveam o stră-mătuşă şi un stră-unchi în a căror direcţie postumă înclinam
respectuos capul. Great Neck şi Little Neck ne aminteau de Gatsby şi, cu toate că nu treceam
prin Remsenburg, unde P.G. Wodehouse trăise atîţia ani în exilul său postbelic din Anglia,
deseori ne imaginam în timpul călătoriei un univers fictiv în care personajele lui Fitzgerald şi
Wodehouse se vizitau reciproc. Bertie Wooster şi Jeeves ar fi dat buzna în lumea rarefiată din
East Egg şi West Egg, neghiobul de Bertie intrînd în pielea raţionalului Nick Carraway, iar
Reginald Jeeves, gentlemanul gentlemanului şi geniul care mînca peşte şi-l admira pe Spinoza,
găsind o modalitate de a-i oferi lui Jay Gatsby un 1
1. Adaptare după traducere din engleză a lui Ştefan Augustin Doinaş.
166
final fericit alături de Daisy Buchanan, un final după care acesta tînjea atît de mult. Apoi Dix
Hills — tata îl pronunţa întotdeauna cu accent franţuzesc, într-o încercare nu tocmai reuşită de a
face o glumă de tată belgian. Dee Iilz. Iar eu spuneam, întotdeauna spuneam, că îmi sună ca un
nume de vedetă dintr-o telenovelă difuzată în timpul zilei. Şi Wyandanch - cînd treceam pe
lîngă ieşirea spre Wyandanch, unul dintre părinţi începea inevitabil povestea căpeteniei tribului
montaukett sau a sac/iem-ului1 cu acel nume care i-a vîndut aproape toată partea de est, East
End, a insulei Long Island unui englez pe care-1 chema Lion Gardiner, iar apoi a murit de
ciumă. Deseori Wyandanch apărea iarăşi în conversaţie cînd ajungeam în East End şi părinţii
mei îşi aminteau de povestea lui Stephen Talkhouse, urmaşul lui Wyandanch, care mergea în
fiecare zi optzeci de kilometri pe jos între Montauk, Sag Harbour şi East Hampton. Iar între
Wyandanch şi Talkhouse treceam pe lîngă un indicator care ne îndruma către o doamnă
amerindiană complet fictivă, Shirley Wading River. în realitate acel indicator te trimitea înspre
două comunităţi diferite, una numită Wading River, iar cealaltă Shirley, dar Shirley Wading
River a devenit un personaj important în legendele noastre de familie. Cum eram amatori de
S.F., o puneam uneori laolaltă cu căpeteniile post-apocaliptice Trei Bombe de Hidrogen şi Face
Multă Radiaţie din povestirea clasică „Spre est“ din 1958 a lui William Tenn, iar alteori ne-o
imaginam uriaşă, precum mama lui Grendel, sau ca pe un soi de wandjina sau străbun gigantic
de tip australian, care modela ţinutul în timp ce mergea.
în maşină ascultau radioul. Postul cu hituri vechi, 101.1, pentru muzică, WNYC pentru
cuvinte, pînă ce semnalul se pierdea, iar apoi aşteptau să apară pe scală East Hampton Music,
semn că weekendul era gata să înceapă, cu nopţi de soft rock şi roll de homari, asta fiind o altă
glumă de-a tatei. Răstimpul dintre posturile de radio din New York şi WEHM îl umpleau cu
cărţi audio, iar în anul acela plănuiseră să-l 1
1. Şef de trib amerindian din America de Nord.
167
asculte pe Homer. Cred - nu am cum să ştiu sigur, dar cred - că în momentul cînd au plecat în
excursia de Ziua Eroilor, ajunseseră la cartea a patra din Odiseea, în care Telemah soseşte la
palatul lui Menelau în ziua cînd fiica acestuia, fiica regăsitei Elena din Troia, se mărită cu fiul
lui Ahile.
Aşa că poate ascultau pasajul în care Menelau povesteşte despre ziua cînd Elena venise la
calul cel mare de lemn, bănuind că înăuntru se aflau războinici greci, şi, cu o imensă şi
seducătoare viclenie, imitase atît de senzual vocile tuturor soţiilor acestora (mi-o imaginez
întinzînd mîna şi mîngîind erotic pîntecele bestiei de lemn în timp ce vorbea), încît Diomed,
Menelau însuşi, ba chiar şi Ulise au vrut să iasă pe loc din cal. Ulise însă s-a oprit şi i-a oprit şi
pe tovarăşii săi, cu excepţia lui Anticleu, care era pe punctul de a striga şi ar fi făcut-o negreşit
dacă Ulise nu i-ar fi astupat gura cu mîini vînjoase şi nu l-ar fi ţinut aşa, sugrumîndu-1, conform
unora dintre versiunile poveştii, ca să-i protejeze pe grecii ascunşi. Da, poate că tocmai acel
moment nemuritor le răsuna în urechi cînd ţeava de metal care se afla pe şosea care pur şi
simplu se afla pe şosea ţeava de metal futu-i căzută din vreun nenorocit de camion şi s-a oprit
şoferul camionului nu evident că nici nu ştia măcar ce se întîmplase nu probabil că nu îşi
asigurase cum se cuvine încărcătura nu evident că nu deoarece pe şosea
ţeava de metal
de pe banda pentru vehiculele cu pasageri pentru că aceştia erau părinţii mei iubiţii mei
singurii mei şi nu erau vitezomani nu domnule preferau să meargă încet şi sigur pe banda fără
intrări sau ieşiri banda pentru vehicule cu pasageri banda înţeleaptă marcată cu un romb fiindcă
de ce cui îi pasă de ce dar de data asta n-au fost deloc în siguranţă din cauza ţevii de metal care
se rostogolea
mă apropii de oroare trebuie să fac o pauză ca să îmi revin şi poate că voi scrie mai tîrziu.
Nu.
68
Mai tîrziu nu există.
Acum.
Ţeava avea trei metri. S-a rostogolit în calea altei maşini, care, conform rapoartelor oficiale,
i-a imprimat o traiectorie oblică. Ţeava s-a învîrtit, a reuşit cumva să se ridice vertical, s-a
rostogolit prin aer, a izbit parbrizul maşinii părinţilor mei şi l-a lovit pe tata în cap, omorîndu-1
pe loc. Scăpată de sub control, maşina a ieşit de pe banda pentru autovehiculele cu pasageri în
calea traficului rapid, iar în ciocnirile în lanţ care au urmat a fost ucisă şi mama. Ca să-i poată
scoate din maşină, serviciile de urgenţă au trebuit să trimită după cleştele de descarcerare, dar în
acel moment amîndoi erau deja morţi. Trupurile le-au fost duse la spitalul North Shore
University din Plainview, în comitatul Nassau, unde amîndoi au fost declaraţi decedaţi pe loc.
La miezul nopţii, chiar după ce îi mărturisisem, plin de teamă, Suchitrei Roy că o iubesc în
barul englezesc de la colţul dintre Bleecker şi LaGuardia şi după ce am aflat neaşteptata veste că
şi ea nutrea sentimente profunde pentru mine, am primit telefonul.
în anul acela multă vreme am încetat cu totul să gîndesc. Nu auzeam decît cum fîlfîie
tunător aripile uriaşe ale îngerului morţii. M-au salvat doi oameni. Unul a fost noua mea iubită,
geniala şi afectuoasa Suchitra.
Al doilea a fost domnul Nero Golden.
Cu grija care le stătea în fire - DAR CARE NU LE-A SALVAT VIEŢILE, NU,
NEPĂSAREA ALTORA ŞTERGE PROPRIA NOASTRĂ GRIJĂ, NEPĂSAREA UNEI ŢEVI
CARE SE RIDICĂ, IZBEŞTE FAŢA TATĂLUI MEU, CARE E DOAR VAG REFLECTATĂ
ÎNTR-A MEA, NOI, CEI CARE VENIM DUPĂ, SÎNTEM FALSURI FĂCUTE DUPĂ CEI
AUTENTICI, CARE NE-AU PRECEDAT ŞI AU DISPĂRUT PE VECIE, PROSTEŞTE,
FĂRĂ ROST, MĂCELĂRIŢI DE O ŢEAVĂ OARECARE SAU DE O BOMBĂ ÎNTR-UN
CLUB SAU DE O DRONĂ -, părinţii mei şi-au lăsat treburile în ordine. Existau toate
documentele juridice necesare, atent elaborate şi redactate, prin care mi se proteja statutul de
unic moştenitor, mai exista o asigurare ce acoperea suma pe care statul urma s-o ceară acelui
moştenitor şi mai rămăseseră şi ceva bani. Aşa că deocamdată nu eram nevoit să-mi schimb
reşedinţa, deşi, probabil, casa va trebui vîn- dută la un moment dat, în viitorul nu foarte
îndepărtat. Era prea mare pentru mine, valora mult, nu avea să-mi fie uşor să plătesc cheltuielile
de întreţinere şi impozitele pe proprietate şi ET CETERA MI SE RUPEA. Mergeam pe străzi
cuprins de o furie oarbă şi dintr-odată toată mînia care se aduna în atmosferă s-a revărsat şi în
mine, o simţeam, mînia celor morţi pe nedrept, a tinerilor împuşcaţi pentru că au intrat în casa
scărilor şi erau negri, a copilului împuşcat într-un parc fiindcă se jucase cu un pistol de plastic şi
era negru, a tuturor negrilor care mureau zilnic în America, urlînd că meritau să trăiască, şi mai
simţeam şi furia Americii albe fiindcă trebuia să suporte un negru într-o casă albă, şi ura
spumegîndă a homofobilor, şi înverşunarea indignată a ţintelor acestei uri, furia de om de rînd a
tuturor celor care fuseseră traşi pe sfoară în stil Fannie Mae şi Freddie Mac de dezastrul bulei
imobiliare, toată vrajba unei ţări furios de scindate, unde toată lumea credea că are dreptate, că
luptă pentru cauza dreaptă, că durerea lor e unică şi trebuie să li se acorde atenţie, trebuie să li
se acorde în sfîrşit atenţie, lor şi numai lor, şi am început să mă întreb dacă eram într-adevăr
fiinţe morale sau doar nişte sălbatici care îşi defineau propriile intoleranţe drept norme morale,
drept unice moduri de viaţă. Acei dragi belgieni plecaţi dintre noi mă crescuseră cu credinţa că
„drept“ şi „nedrept" erau idei care-i veneau firesc animalului uman, că aceste concepte erau
înnăscute în noi, nu construite. Noi credeam că există un „instinct moral" programat genetic în
ADN, la fel cum era, conform lui Steven Pinker, şi „instinctul lingvistic". Acesta era răspunsul
familiei noastre la acuzaţiile religioase că indivizii fără religie nu puteau fi creaturi morale, că
numai structura morală a unui sistem religios validat de un soi de Arbitru Suprem putea să le
ofere fiinţelor umane o înţelegere clară a binelui şi răului. Reacţia părinţilor mei era să spună
„Prostii" sau o expresie pe care
170
o învăţaseră de la nişte prieteni australieni şi o adoptaseră cu încîntare: „Borîtură de cal“.
Moralitatea preceda religia, iar religia era modalitatea prin care strămoşii noştri răs- punseseră
acestei nevoi înnăscute. Iar dacă aşa stăteau lucrurile, atunci rezulta că era întru totul posibil să
duci o viaţă bună în plan moral, să ai un simţ acut al binelui şi răului, Iară să-l laşi pe Dumnezeu
şi harpiile sale să pătrundă în încăpere.
—Problema e că, spunea mama, stînd aşezată pe o bancă din Gardens, deşi sîntem
programaţi să ne dorim o etică, programul nu ne spune ce înseamnă de fapt binele şi răul.
Aceste categorii subzistă goale în creierul nostru şi trebuie să le umplem, dar cu ce? Gîndire.
Judecată. Chestii din astea.
— Eu, unul, a adăugat tata, care se plimba încoace şi încolo prin faţa ei, am constatat că unul
din principiile generale ale comportamentului uman este acela că în aproape orice situaţie toţi
oamenii cred că au dreptate, iar potrivnicul lor se înşală.
La care mama a replicat rapid:
—Trăim vremuri în care aproape că nu mai există consens asupra vreuneia dintre
problemele existenţiale, nu putem cădea de acord nici măcar care este situaţia, iar cînd natura
realităţii este pusă astfel sub semnul întrebării, inevitabil se va întîmpla la fel şi cu natura
binelui.
Cînd se porneau aşa, erau ca nişte dansatori sau jucători de badminton, cuvintele li se
împleteau armonios, rachetele de badminton lansau lin fluturaşul înainte şi înapoi, înainte şi iar
înapoi.
— Deci ideea că avem un instinct etic nu implică şi faptul că ştim în ce ar trebui să constea
această etică. Dacă lucrurile ar sta aşa, filosofii n-ar mai avea de lucru şi am trăi într-o lume mai
puţin învrăjbită, zicea tata, arătînd de-acum cu degetul spre mine, înţelegi? pricepi lucrurile
astea?, iar eu dădeam din cap ca un şcolar, da, tată, da, mamă, pricep, sîntem cu toţii de acord,
sînt lucruri cunoscute.
— Da, dar ai ştiut că există un cuvînt pentru asta? m-a întrebat tata.
Un cuvînt pentru ce, tată.
— Definiţie: presupusa abilitate înnăscută a minţii umane de a înţelege principiile de bază
ale eticii şi moralei. Un termen tehnic din filosofie, care semnifică principiul înnăscut din
conştiinţa morală a fiecărui om, cel care îl îndreaptă spre bine şi îl înfrînează de la rău.
Nu, tată, care e cuvîntul acela.
—Sindereză, a zis mama. Ai auzit vreodată un cuvînt mai grozav?
—Nu există un cuvînt mai grozav, a încuviinţat tata. Să-l ţii minte, băiete. Cel mai grozav
cuvînt din lume.
Erau voci pe care nu aveam să le mai aud niciodată.
Şi s-au înşelat. Rasa umană era sălbatică, nu morală. Eu trăisem într-o grădină fermecată,
dar sălbăticia, absurditatea, furia se năpustiseră peste zidurile ei şi uciseseră tot ce mi-era mie
mai drag.
Nu mai văzusem niciodată un trup fără viaţă înainte să văd cadavrele părinţilor mei la morga
din Mineola. Trimi- sesem haine pentru ei, unul dintre practicanţii Suchitrei îmi făcuse acest
serviciu, şi alesesem sicriele online, selec- tînd - previzibil - cutii absurd de scumpe în care să
fie incineraţi. La noi acasă era plin de profesori universitari, bărbaţi şi femei, care mă ajutau.
Aveam tot sprijinul din lume, oferit de experţi de vîrf din domeniile artei sumeriene, fizicii
subatomice, legislaţiei Primului Amendament şi literaturii din Commonwealth. Dar cînd a
trebuit să mă uit la cadavre, nu m-a putut ajuta nimeni. Suchitra m-a dus pînă acolo în Jeepul ei
îmbătrînit şi, pentru că nu puteam vorbi în nici un caz despre ce trebuia să vorbim, ne-am apucat
de umor negru şi ne-am amintit de „cadavrele săptămînii“, cei mai siniştri morţi din serialul
HBO Sub pămint S.R.L. Preferata mea era tipa care ieşise într-o seară cu gaşca de prietene şi a
scos capul prin trapa culisantă a limuzinei închiriate ca să-şi exprime fericirea, intrînd cu capul
direct în bena unei automacarale. Iar apoi faţa ei turtită le va da mult de furcă protagoniştilor
serialului.
A urmat o încăpere luminată strident, cu două tărgi metalice pe roţi şi două fiinţe întinse sub
cearşafuri, două fiinţe care, întinse pe o suprafaţă diferită, una mai moale, se împreunaseră
cîndva cu bucurie - poate cu stîngăcie - poate nu — îmi era imposibil să mi-i imaginez pe
părinţii mei ca pe nişte împătimiţi ai sexului acrobatic, dar nici nu voiam să fie nişte
incompetenţi stîngaci -, rezultatul fiind această entitate găunoasă, golită de gîndire, care stătea
acum lingă tărgi, ca să confirme că ei doi nu mai erau în stare de actul care o adusese pe lume
sau de orice altceva.
La morgă făcuseră tot ce le stătuse în putinţă. Mai întîi m-am dus la mama şi cei de-acolo îi
îndepărtaseră teroarea de pe chip, precum şi cioburile de sticlă şi bucăţile de metal ce o vor fi
străpuns, şi, cu toate că era mai machiată decît fusese în toată viaţa ei, era ea, am recunoscut-o,
şi părea - sau cel puţin m-am putut convinge că părea - împăcată. M-am întors spre tata, iar
Suchitra a venit, şi-a lipit obrazul de spinarea mea şi m-a cuprins cu braţele pe după mijloc. OK,
am zis, OK, şi am ridicat cearşaful. Apoi am izbucnit în sfîrşit în plîns.
A doua zi după incinerare, Nero Golden a traversat Gardens, a venit la noi acasă - nu avea
nici o noimă să spun „la „mine acasă": părinţii mei erau prezenţi în fiecare colţişor al casei - şi a
bătut cu bastonul în ferestrele franţuzeşti. A fost ceva atît de neaşteptat - regele care bate la uşa
muritorului de rînd rămas orfan -, incit la început l-am văzut ca pe o plăsmuire ireală a
imaginaţiei mele. După moartea părinţilor mei, îmi slăbise simţul realităţii. Tot în Gardens
locuia o doamnă în vîrstă, doamna Stone (în patru camere cu tavan înalt de la etajul principal al
unei clădiri cu cite un apartament pe fiecare nivel), care vorbea adesea despre stafii. N-am mai
pomenit-o pînă acum şi probabil că o voi lăsa în plata Domnului după această apariţie
episodică, dar era o doamnă căreia copiii din Gardens îi spuneau Pălăria, pentru că iubea
pălăriile de soare cu boruri largi, şi era văduvă de mulţi ani, răposatul ei soţ fiind un fermier din
Texas care găsise petrol pe proprietatea sa şi
renunţase imediat la vite pentru traiul în înalta societate şi o colecţie de timbre de renume
internaţional. Doamna Stone mă încolţise şi ea lîngă locul de joacă ca să-mi vorbească despre
durerea provocată de pierdere. La fel ca naşterea unui copil, o moarte în familie le dădea
străinilor sau cvasi-străinilor permisiunea să te abordeze şi să se lanseze în solilocvii.
— Pe soţul meu nu l-am mai văzut niciodată după ce-a murit, mi s-a confesat ea. Pare-se că
s-a bucurat să plece. Nici o încercare de contact, niciodată. Cît trăieşti, înveţi. Dar într-o seară
am văzut pe Macdougal Alley un adolescent în livrea - un puşti negru în veşminte destul de
elegante - mergînd în genunchi. De ce merge în genunchi, m-am întrebat, locul acesta nu are
nici un fel de trecut religios. In cele din urmă am înţeles. De fapt nu mergea în genunchi. De-a
lungul timpului nivelul aleii se ridicase, iar el mergea la vechiul nivel al solului şi eu nu-1
puteam vedea decît pînă la genunchi. Poate că era un tînăr grăjdar şi se ducea la muncă la
vechile grajduri, care erau acolo în anii 1830 şi deserveau zona Washington Square North. Sau
un servitor, probabil angajat de Gertrude Whitney, care, ştii, locuia acolo cînd şi-a înfiinţat
muzeul. In orice caz, era o fantomă, una foarte concretă. Şi asta nu-i tot.
M-am scuzat şi am plecat. Dar în acele zile triste poveştile cu stafii din cartier păreau să mă
urmărească. Fantoma lui Aaron Burr bîntuia prin Village în căutare de curve. Fantome
muzicale, fantome teatrale, îmbrăcate în costumele de scenă, dădeau reprezentaţii iarna pe
Commerce Street. Vechiul meu sine nu era interesat, dar noul meu sine orfan lăsa oamenii să-şi
spună poveştile, iar noaptea încercam să aud rîsul părinţilor mei răsunînd în încăperile goale.
Asta era starea mea sufletească atunci cînd l-am văzut pe Nero Golden la ferestrele franţuzeşti,
aşa că m-am gîndit: „O vedenie". Dar el era aievea, în carne şi oase.
— îmi permiţi să intru, a zis el înainte să-i permit.
După ce a intrat, şi-a sprijinit bastonul de un perete,
s-a aşezat în fotoliul preferat al tatei şi a zis:
174
—Sînt un om direct, domnule Rene, vorbesc fără ocolişuri şi n-am găsit niciodată un
corcoduş pe după care să merite să o dau. Aşadar, îţi voi spune că, în ceea ce priveşte pierderea
suferită, este pierderea ta. Părinţii tăi nu mai sînt, deci nu-ţi face griji pentru ei, nu mai există.
Fă-ţi griji pentru tine. Nu-i vorba doar de faptul că eşti rănit şi trebuie să te vindeci. E vorba şi
de faptul că, odată cu moartea bătrînilor, nimic nu mai stă între tine şi mormînt. Asta înseamnă
bărbăţia. Eşti de-acum în capul rîndului şi mor- mîntul se deschide în aşteptarea ta. Aşadar,
bagă-ţi minţile în cap, învaţă să fii bărbat. Dacă doreşti, mă ofer să te ajut.
Era un discurs cu o retorică impresionantă. Dacă îşi pusese în gînd să îmi alunge mîhnirea
iritîndu-mă, reuşise. Dar, înainte să pot spune ceva, a ridicat o mînă poruncitoare.
—îţi văd reacţia pe chip, unde s-a aşezat un nor tunător ce ameninţă să stîrnească o furtună.
împrăştie-1! Te enervezi degeaba. Tu eşti tînăr, eu sînt bătrîn. îţi cer să înveţi de la mine. Ţara ta
e tînără. Omul gîndeşte altfel cînd are milenii în spate. Tu n-ai nici măcar două sute cincizeci de
ani. îţi mai spun şi că n-am orbit încă, aşa că văd că te interesează casa mea. Te iert, deoarece
cred că eşti un tip oarecum de treabă, iar alternativa ar fi să te omor, ha-ha. Cred că acum, dacă
tot ai devenit bărbat, poţi învăţa de la toţi Goldenii, şi cei buni, şi cei răi, ce să faci şi ce să nu
faci. De la Petea, cum să lupţi împotriva a ceea ce nu se întîmplă din vina ta, cum să-ţi joci
cărţile cînd ai o mînă proastă. De la Apu, poate, cum să nu fii ca el. E posibil ca el să nu fi putut
deveni profund. De la Dionis, copilul meu tulburat, învaţă despre ambiguitate şi durere.
— Şi de la dumneata?
—în ce mă priveşte, domnule Rene, probabil ai ghicit deja că nu sînt întotdeauna un sfînt.
Sînt dur şi lăudăros, sînt obişnuit să deţin o poziţie înaltă şi să iau ce-mi doresc, iar ce nu-mi
doresc, dau la o parte. Dar cînd eşti în faţa mea, trebuie să-ţi pui următoarea întrebare: se poate
să fii şi bun, şi rău? Poate omul să fie bun cînd este rău? Dacă e să-l credem pe Spinoza şi să
acceptăm că totul e determinat de necesitate, pot necesităţile să-l îndemne pe om
către fărădelegi ca şi către faptele bune? Ce înseamnă un om bun în această lume deterministă?
Mai înseamnă ceva adjectivul acesta? Cînd afli răspunsul, să mă anunţi şi pe mine. Dar înainte
să se întîmple toate astea, în seara asta ieşim în oraş şi bem.
Mai tîrziu:
— Moartea. Ne confruntăm cu ea, o acceptăm, mergem mai departe, a zis Nero Golden. Noi
sîntem viii, deci trebuie să trăim. Ne simţim vinovaţi, dar nu-i bine. Vinovăţia rămîne şi ne face
rău.
Ne aflam la restaurantul Russian Tea Room - făcea el cinste cu nişte pahare de votcă rece ca
gheaţa în mînă. L-a ridicat pe al lui în semn de salut şi l-a dat pe gît. L-am dat şi eu pe-al meu.
Pentru asta eram acolo - şi pentru mîncare: blinii, caviar, găluşte, pui ă la Kiev. Mîncam doar ca
să putem bea mai mult.
— Dacă nu sîntem beţi cînd mergem acasă, mi-a spus Nero Golden, înseamnă că am dat
greş. Trebuie să fim într-un asemenea hal, încît să nu mai ştim exact cum am ajuns acasă.
Mi-am plecat solemn capul:
— De acord.
încă un pahar dat pe gît.
— Răposata mea soţie, ca să luăm cazul ei...
Nero a aţintit aspru un deget spre mine:
— Nu te preface că nu ştii povestea. Sînt conştient că am limbuţi în familie. Nu contează.
Aşadar, moartea ei: o mare tristeţe, dar nu tocmai o tragedie, nu s-a ridicat la nivelul tragediei.
încă un pahar.
— Să mă corectez. O tragedie personală, evident. O tragedie pentru mine şi fiii mei. Dar
marea tragedie e universală, nu-i aşa?
— Aşa-i.
— Deci. Asta voiam să spun. Partea care m-a doborît, m-a doborît şi mi-a schimbat complet
viaţa, nu a fost moartea în sine, ci responsabilitatea. Mea. Responsabilitatea
176
mea, asta-i problema. Asta mă bîntuie cînd umblu noaptea prin Gardens.
Ajunsesem deja într-un punct în care începusem să cred că e de datoria mea să-l consolez,
deşi scopul ieşirii fusese unul exact opus.
— V-aţi certat, am spus eu. Se mai întîmplă. Asta nu-ţi pune dumitale în circă povara morţii
ei. Intr-un univers etic numai ucigaşul se face vinovat de crimă. Aşa şi trebuie să fie, altfel
universul ar fi absurd din punct de vedere moral.
Stătea tăcut şi bea, iar ospătarii aşteptau în apropiere, gata să mai aducă votcă dacă era
nevoie.
— Să-ţi dau un exemplu diferit, am spus eu pe un ton trufaş, de pe înălţimile gîndirii,
simţindu-mă întru totul copilul părinţilor mei. Să presupunem că sînt un ticălos.
— Complet ticălos?
— Complet şi categoric. Şi împuţit.
— Bine, îmi imaginez.
— Să presupunem că vin în fiecare zi în faţa casei tale şi te înjur, pe tine şi familia dumitale.
— Şi vorbeşti urît?
— Mai urît nici că s-ar putea. Vă înjur pe tine şi pe cei dragi dumitale cu cele mai
mizerabile cuvinte care există.
— Evident, aşa ceva ar fi intolerabil.
— Aşadar, ai o puşcă în casă.
— De unde ştii?
— E o ipoteză.
— Aha, o ipoteză. Excelent. Am înţeles. O puşcă ipotetică.
— Şi pui mîna pe această armă prezumtivă şi ştii ce faci?
— Te împuşc.
— îmi tragi un glonţ în inimă, mă omori şi ghici ce eşti.
— Sînt fericit.
— Eşti un ucigaş.
— Sînt şi fericit, şi ucigaş.
— Te faci vinovat de crimă, iar la tribunal nu te poţi apăra spunînd, onorată instanţă, era un
ticălos.
— Nu?
177
— Atunci cînd sînt omorîţi, nici măcar ticăloşii nu sînt responsabili pentru moartea lor.
Numai ucigaşul poartă responsabilitatea crimei.
— Asta e filosofie?
— Mai vreau votcă. Filosofia e în sticlă.
— Chelner!
După încă un pahar, a devenit sentimental.
— Eşti tînăr, mi-a zis. Habar n-ai ce înseamnă responsabilitatea. Habar n-ai ce înseamnă
vinovăţia sau ruşinea. Nu ştii nimic. N-are importanţă. Părinţii tăi au murit. Despre asta e vorba.
— Mulţumesc, am spus eu, după care nu mai ţin minte nimic.
Sfirşit.
— La început, a spus Suchitra, aşezată lîngă mine pe pat, în timp ce eu gemeam că mă doare
capul, la început a fost Partidul Comunist Indian oficial - PCI. Dar India are o problemă
demografică şi partidele de stînga ignoră anticoncepţionalele. Aşa că după PCI a apărut PCI
(M), Partidul Comunist Indian (Marxist), şi PCI (M-L), adică Partidul Comunist Indian
(Marxist-Leninist). Prea multe partide? Iubitule, distracţia abia începe. încearcă să ţii pasul.
Acum avem Partidul Comunist Indian (Marxist- Leninist) de Eliberare, plus Partidul Comunist
Indian (Marxist-Leninist) Naxalbari, precum şi Partidul Comunist Indian (Marxist-Leninist)
Janashakti, dar şi Partidul Comunist Indian (Marxist-Leninist) Steaua Roşie, şi să nu uităm de
Partidul Comunist Indian (Marxist-Leninist) Echipa Centrală sau de Centrul Comunist
Revoluţionar Indian (Marxist-Leninist-Maoist), ca să nu mai vorbim de Partidul Comunist al
Statelor Unite ale Indiei sau de Partidul Comunist Indian (Marxist-Leninist) Drapelul Roşu sau
de Partidul Comunist Indian (Marxist-Leninist) Noua Democraţie sau de Partidul Comunist
Indian (Marxist- Leninist) Noua Iniţiativă sau de Partidul Comunist Indian (Marxist-Leninist)
Somnath sau de Partidul Comunist Indian (Marxist-Leninist) Al Doilea Comitet Central sau
78
de Partidul Comunist Indian (Marxist-Leninist) Bolşevic. Te rog, continuă să fii foarte atent.
Proliferează şi alte grupuleţe. A existat un Centru Comunist Maoist care a fuzionat cu Grupul
Războiul Poporului şi au format Centrul Comunist Maoist Indian. Sau poate Centrul Comunist
Maoist Indian a fuzionat cu Partidul Comunist Indian (Marxist-Leninist) Războiul Poporului şi
s-a înfiinţat Partidul Comunist Indian (Maoist). Astfel de diferenţe sînt greu de făcut. îţi spun
toate astea ca să îţi explic hotărîrea părinţilor mei bengalezi, doi întreprinzători dinamici cu
înclinaţii capitaliste blocaţi în Calcutta printre aceşti Ravana1 cu multe capete ai Partidului
Comunist Indian (Uraniu- Plutoniu), focoasele nucleare ale stîngii, hotărîrea lor, deci, de a fugi
şi de a se stabili în statul Georgia, în Alpharetta, o suburbie a Atlantei, unde m-am născut eu.
Probabil că s-ar fi dovedit o idee bună - de fapt a fost o idee bună în plan economic, căci au avut
succes cu o multitudine de întreprinderi, de la saloane de înfrumuseţare, magazine de haine şi o
agenţie imobiliară pînă la servicii de vindecare psihică, deci au proliferat şi ei, după cum vezi.
Din păcate însă, instituţiile politice ale dreptei hinduse erau şi ele fertile şi se înmulţeau în jurul
lor pe roditorul pămînt american. S-au ivit filiale expatriate ale organizaţiei naţionaliste
Rashtriya Swayamsevak Sangh, a înflorit Vishwa Hindu Parishad, a prosperat partidul
Bharatiya Janata, ca şi organizaţiile de colectare a fondurilor care canalizau dolarii în direcţia
acestor grupuri. Părinţii mei au scăpat dintr-un vîrtej şi au fost prinşi într-altul, iar cînd au
început să meargă la dineurile de gală date de Rashtriya Swayamsevak Sangh şi să vorbească
admirativ despre individul lat în umeri căruia îi spuneau NaMo, mi-a fost clar că, dacă-i iubesc
cu adevărat, trebuie să-i părăsesc şi să scap pe cont propriu. Aşa că mi-am pus coada pe spinare
1. Demon de prim rang din mitologia hindusă. Apare în Ramayana ca adversar al prinţului
divin Rama, căruia îi răpeşte soţia, pe Sita, declanşînd astfel un război al zeilor. Pînă la
urmă Ravana va fi înfrînt şi nimicit cu săgeata magică a lui Indra.
179
şi am ajuns la New York, unde acum trudesc din răsputeri să te fac să rîzi, aşa că în acest
moment ai putea să fii amabil şi să zîmbeşti măcar.
— Şi asta numeşti tu leac pentru mahmureală, am zis eu.
In ce priveşte truditul din răsputeri: Suchitra tăcea asta în fiecare zi, în fiecare minut al
fiecărei zile. N-am cunoscut niciodată pe cineva care să muncească măcar pe jumătate cît ea şi
să mai aibă totuşi timp de plăcerile vieţii, categorie în care am avut norocul să fiu inclus. Se
trezea devreme, intra imediat în priză, fugea la birou, îşi punea toată energia în munca de peste
zi, făcea jogging pe malul Hudsonului sau peste podul Brooklyn şi înapoi, iar apoi reuşea să
apară proaspătă ca un trandafir şi de două ori mai elegantă la evenimentele serii, fie că era vorba
de un vernisaj, o proiecţie de film, un chef aniversar, o seară de karaoke, o cină cu mine, ba
chiar mai avea suficient avînt ca să facă şi dragoste după aceea. Era la fel de plină de energie şi
ca iubită, chiar dacă nu era foarte originală - dar nu mă plîngeam. Nici eu nu eram tocmai un
zeu al erotismului şi în acel moment iubirea acestei femei bune mă ajuta să nu cad în hăul
negru. Afecţiunea aspră a lui Nero Golden şi nopţile în care beam votcă cu el, pe de o parte, şi
iubirea generoasă, super-accelerată, a Suchitrei Roy, pe de altă parte, m-au ajutat să răzbesc în
acele zile. Mi-am amintit de povestea doctorilor din ambulanţă, care făcuseră pe poliţistul bun şi
poliţistul rău după încercarea de sinucidere a doamnei Golden, şi mi-am dat seama că de data
asta eu eram cel pus sub pază ca să nu-şi ia zilele.
S-A FĂCUT ÎN CER O TĂCERE SAU CÎINELE ÎN BARDO
New Yorkul mi-a fost tată şi mamă toată vara aceea, pînă ce am învăţat să trăiesc fără
părinţi şi să-mi accept poziţia de adult la capul rîndului care aşteaptă să vadă ultima
reprezentaţie, aşa cum mă îndemnase Nero s-o fac. Ca de obicei, m-a ajutat un film, Det sjunde
inseglet
180
(A şaptea pecete) al lui Ingmar Bergman, pe care marele regizor l-a considerat „inegal", dar pe
care noi, ceilalţi, îl veneram. Cavalerul (Max von Sydow, care avea să-l joace şi pe plictisitorul
artist Frederick din Hannah şi surorile ei, precum şi pe nemuritorul Ming Necruţătorul din Flash
Gordon) se întoarce acasă din cruciade şi pe drum joacă şah cu Moartea cu glugă neagră pentru
a amîna inevitabilul, astfel încît să-şi mai poată vedea o dată soţia înainte să moară. Un cavaler
distrus şi un nobil cinic, variantele neamuzante ale lui Bergman pentru Don Quijote şi Sancho
Panza, căutînd pui de ciocîrlan în cuiburi de mai an.1 Bergman avea nişte probleme religioase de
rezolvat, căci venea dintr-o familie foarte credincioasă, dar eu n-aveam nevoie să judec filmul în
astfel de termeni. Titlul era preluat din Apocalipsa Sfîntului loan Teologul. „Cînd a rupt mielul
pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape jumătate de ceas" (Apocalipsa 8,1).1 2 în ce
mă priveşte, tăcerea din ceruri, faptul că Dumnezeu nu apare, constituia adevărul viziunii laice
asupra universului, iar o jumătate de ceas reprezenta o viaţă de om. Ruperea celei de-a şaptea
peceţi ne dezvăluia că Dumnezeu nu era nicăieri şi nu avea nimic de spus, iar Omului îi era dat
răstimpul scurtei sale vieţi ca să realizeze - la fel cum îşi dorea şi cavalerul să realizeze — o
faptă însemnată. Soţia pe care eu doream s-o văd înainte să mor era visul de a deveni cineast.
Fapta însemnată era filmul pe care visam să-l fac, filmul meu despre lumea mea din Gardens,
presărat cu fiinţe reale şi imaginare, ca într-o distribuţie de ansamblu3 de-a lui Altman, şi cu
Goldenii în casa lor din partea cealaltă, vizavi
1. Miguel de Cervantes, Don Quijote, traducere din limba spaniolă de Edgar Papu, Editura
Minerva, Bucureşti, 1987, voi. IV, p. 345.
2. Fragment preluat din traducerea Noului Testament realizată de Dumitru Cornilescu.
3. Tip de distribuţie în cinematografie în care, conform viziunii regizorale, actorilor principali li
se atribuie o importanţă aproximativ egală şi, în consecinţă, perioade aproximativ egale de
prezenţă scenică pe parcursul filmului.
18
de casa mea. „Fapta“ era călătoria şi „soţia“ era scopul. I-am spus ceva de genul ăsta Suchitrei,
iar ea a dat grav din cap.
— Ar fi cazul să termini scenariul şi să te apuci să strîngi bani.
Iar între timp marea metropolă mă strîngea la pieptul ei şi încerca să-mi dea lecţii de viaţă.
Barca de pe lacul de unde plecase Stuart Little îmi amintea de frumuseţea inocenţei, locul de pe
Clinton Street unde Judith Mălină încă era vie, iar actorilor din Teatrul ei Viu încă le mai făcea
plăcere să se dezbrace, îmi vorbea despre o lipsă de respect, o atitudine provocatoare de modă
veche, iar în Union Square jucătorii de şah jucau partide în şir şi poate că şi Moartea juca acolo
partide fulger, în care se pierdeau vieţi de parcă nici n-ar fi contat, sau partide lente, fără
cronometru, unde îngerul negru se putea preface că respectă viaţa, continuînd însă să-şi
recruteze parteneri pentru al său danse macabre. Absenţele îmi vorbeau în aceeaşi măsură ca şi
prezenţele: magazinele de pantofi dispărute de pe Eighth Street ori excentricitatea dispărută din
Upper West Side, unde Maya Schaper avusese cîndva magazinul Cheese and Antiques1, iar dacă
o întrebai de ce, îţi răspundea: „Pentru că astea sînt lucrurile care-mi plac“. Oriunde mergeam,
oraşul mă cuprindea în braţele lui şi îmi şoptea vorbe alinătoare în ureche.
In seara celui de-al doilea vernisaj al lui Apu în galeria lui Sottovoce din Bowery, la un
cvartal distanţă de Muzeul Identităţii (Apu expunea acum tablouri inteligente şi dinamice şi de o
mare virtuozitate tehnică şi pline de energie şi în stil pop-art şi mie nu îmi spuneau nimic),
întreg oraşul erau împînzit cu picturile uriaşe ale lui Laurie Anderson, în care era reprezentată
experienţa de patruzeci şi nouă de zile a mult iubitului ei terier Lolabelle în bardo, spaţiul dintre
moarte şi reîncarnare în tradiţia budistă tibetană. Suchitra şi cu mine stăteam în faţa uneia din
imaginile cele mai mari ale acelui căţel drăgălaş, care ne privea cu
1. Brînză şi obiecte de epocă (engl.).
182
ochi mari din viaţa de dincolo, cînd brusc mi s-au format în minte cuvintele „e în regulă", pe
care apoi le-am rostit cu voce tare.
— E în regulă, am zis şi pe faţă mi s-a lăţit un rînjet. E în regulă, e în regulă, e în regulă.
O umbră s-a desprins din mine şi viitorul părea iar posibil, fericirea arăta iar imaginabilă şi
viaţa începea din nou. Abia mult mai tîrziu, cînd mi-am reamintit acea seară, mi-am dat seama
că era la patruzeci şi nouă de zile după moartea părinţilor mei.
Nu cred în bardo. Dar vă spun cum a fost.
„FLASH! TE IUBESC! DAR NU AVEM DECÎT
PAISPREZECE ORE CA SĂ SALVĂM PĂMÎNTUL!"
în seara aceea m-am lăsat pradă unui soi de euforie, am ameţit de entuziasm la gîndul că mi-
am iertat părinţii pentru că au murit şi pe mine pentru că am rămas în viaţă. M-am întors cu
Suchitra acasă, în Gardens, şi am ştiut că venise momentul să fac lucrul interzis. îmbătaţi deja
de viaţă, am deschis pachetul de Lună Afgană îndelung păstrat şi am inhalat. De îndată ni s-a
deschis al treilea ochi din glanda pineală, exact cum spusese tata că se va întîmpla, şi am înţeles
tainele lumii. Am văzut că lumea nu era nici lipsită de sens şi nici absurdă, că de fapt avea un
sens şi o formă profunde, dar că pînă în acel moment forma şi sensul ne fuseseră ascunse, pitite
în hieroglifele şi esote- rismele puterii, căci era în interesul stăpînilor lumii să le ascundă sensul
tuturor oamenilor, cu excepţia celor iluminaţi. Am mai înţeles şi că nouă ne revenea misiunea
de a salva planeta şi că forţa care avea să o salveze era iubirea. Cu capetele vîjîind, am înţeles că
Max von Sydow în rolul lui Ming Necruţătorul, acel personaj dictatorial, capricios şi prost
îmbrăcat în mantia lui roşu-aprins, de geniu rău dintr-o carte de benzi desenate ştiinţifico-
fantastice, venea să cucerească rasa umană şi că dacă uneori chipul lui Ming devenea neclar şi
începea să semene cu cel al lui Nero Golden, asta era ceva nedrept, avînd în vedere bunăvoinţa
183
cu care mă tratase în ultimul timp, dar putea omul să fie şi rău, şi bun în acelaşi timp, ne-am
întrebat noi, iar Luna Afgană ne-a răspuns că uniunea contrariilor şi contradicţia ireconciliabilă
reprezentau misterul cel mai profund dintre toate. Noaptea aceasta era dedicată iubirii, ne-a spus
Luna Afgană, în noaptea aceasta trebuia să sărbătorim trupurile vii şi să ne luăm rămas-bun de
la trupurile pierdute ale celor iubiţi şi plecaţi dintre noi, dar a doua zi dimineaţa, după ce va
răsări soarele, nu vom mai avea timp de pierdut.
184
17
Dacă datorai băncii un dolar, erai un ratat cu cont descoperit. Dacă datorai un miliard, erai
bogat şi banca lucra pentru tine. Era greu de ştiu cit de bogat era de fapt Nero Golden. Pe
vremea aceea numele lui apărea peste tot, de la hotdogi la universităţi comerciale, şi se învîrtea
chiar şi prin Centrul Lincoln, unde se gîndea să doneze o unitate pentru renovarea sălii Avery
Fisher dacă cei de-acolo lăsau de izbelişte vechea denumire şi puneau sus, pe clădire, numele
Golden cu litere mari de aur. O unitate era o prescurtare pe care numele său o utiliza pentru „o
sută de milioane de dolari", o sută de milioane de dolari fiind preţul intrării în lumea celor cu
adevăraţi bogaţi. Pînă ce nu aveai o unitate, erai un nimeni. Numele lui plimba unitatea prin
oraş, gata să se aşeze pe Festivalul de Film Tribeca, dar ar fi costat mult mai puţin de o unitate
întreagă, aşa că festivalul a ajuns să pară doar un mărunţiş. Ce îşi dorea numele lui cel mai tare
şi mai tare era să apară sus de tot pe stadionul Yankee. Asta ar dovedi că numele lui cucerise
New Yorkul. După aceea putea foarte bine să-l pună şi în vîrful clădirii primăriei.
Am presupus că adusese cu el fonduri zdravene cînd venise în vest, dar circulau zvonuri
stăruitoare că toate companiile sale erau profund îndatorate, că întreaga mega-afacere cu
numele lui era o pungăşie şi că umbra care îi însoţea numele oriunde îl scotea la plimbare era
falimentul. Mă gîndeam la el nu ca la un locuitor al New Yorkului, ci al oraşului invizibil
Octavia, pe care Marco Polo i-1 descrie lui Kubilai-Han în cartea lui Calvino, un oraş-păianjen
atîrnînd
185
într-o pînză uriaşă deasupra unei prăpăstii dintre doi munţi. „Viaţa locuitorilor din Octavia este
mai puţin nesigură decît în alte oraşe", a scris Calvino. „Ei ştiu că pînza nu poate rezista prea
mult." Mă mai gîndeam la el şi ca la unul din personajele acelea de desene animate, cum ar fi,
poate, Wile E. Coyote, care gonesc tot timpul şi ajung peste marginea canioanelor, dar merg
mai departe, sfidînd gravitaţia, pînă ce se uită în jos şi abia atunci cad. Conştientizarea faptului
că încearcă imposibilul e cea care provoacă finalul catastrofal. Probabil că Nero Golden a mers
mai departe din cauză că nu s-a uitat niciodată în jos.
Luni în şir am fost ocupat cu lichidarea casei şi am dus tot ce voiam să păstrez într-un
depozit din lanţul Manhattan Mini Storage de pe West Side, cel cu panourile amuzante de pe
zidul dinspre autostradă: „New Yorkul are şase echipe sportive profesioniste şi pe cei de la
Mets1", „Dacă nu-ţi plac căsătoriile între homosexuali, nu te căsători cu un homosexual" sau
„«în casa Tatălui Meu sînt multe încăperi» (loan 14,2). E clar că Iisus nu era newyorkez" şi „Nu
uita, dacă pleci din oraş, va trebui să trăieşti în America". Da, ha-ha, m-am prins, dar în general
aveam iarăşi o dispoziţie sumbră, pe care încercam să n-o etalez cînd era şi Suchitra de faţă,
numai că ea ştia prin ce trec. Apoi a venit şi momentul cînd am pus casa în vînzare şi Vasilisa
Golden s-a apropiat de mine în Gardens, m-a cuprins cu braţul pe după umeri, m-a sărutat pe
obraz şi mi-a zis, lasă-mă să te ajut, hai să păstrăm afacerile în familie, ceea ce era o ofertă atît
de amabilă, încît am dat prosteşte din cap şi am lăsat-o pe ea să se ocupe de vînzare.
Repet, în acel an mi-a fost greu să fiu obiectiv în privinţa Goldenilor. Pe de o parte aveam
parte de generozitatea lui Nero, iar acum şi de cea a soţiei lui. Pe de alta, nu prea existau dubii
că era un susţinător înfocat al campaniei prezidenţiale lansate de Mitt Romney, iar comentariile
pe care le făcea despre preşedintele în funcţie şi soţia lui erau la limita intoleranţei: „Evident că-
i plac homosexualii, doar
1. Echipă profesionistă de baseball din New York.
186
e însurat cu un bărbat“ - acesta fiind doar un exemplu benign. Ne spunea deseori amuzanta lui
„glumă republicană" cu individul alb şi vîrstnic care la un moment dat, după încheierea
mandatului actualei administraţii, se apropie de santinela de la Casa Albă cîteva zile la rînd şi de
fiecare dată cere să-l întîlnească pe preşedintele Obama. Cînd apare a treia sau a patra oară,
ofiţerul exasperat îi spune, Domnule, reveniţi mereu şi eu vă spun mereu că domnul Obama nu
mai este preşedintele Statelor Unite şi nu mai locuieşte la această adresă. Deci ştiţi asta şi totuşi
vă întoarceţi, puneţi aceeaşi întrebare şi primiţi acelaşi răspuns, aşa că de ce tot întrebaţi? Iar
bătrînul alb îi răspunde: O, îmi place pur şi simplu s-o aud.
Inghiţeam toate astea, deşi mă temeam pentru Nero, mă temeam că latura sa întunecată avea
s-o copleşească pe cea luminoasă. I-am dat să citească „Umbra", minunata poveste a lui Hans
Christian Andersen despre bărbatul a cărui umbră se desprinde de el, călătoreşte prin toată
lumea, devine mai rafinată decît fostul „proprietar", se întoarce şi o seduce pe prinţesa cu care
bărbatul era logodit, se însoară cu ea şi, împreună cu prinţesa (destul de lipsită de scrupule), îl
condamnă la moarte pe bărbatul real. Voiam ca el să înţeleagă pericolul în care i se afla sufletul
— dacă i se permite unui om nereligios să folosească un astfel de cuvînt —, dar nu era amator
de literatură, aşa că mi-a înapoiat cartea în care se afla povestea fluturînd indiferent din mină.
— Nu-mi plac basmele, a zis el.
Dar apoi... cei doi, soţul şi soţia, m-au convocat în faţa lor şi mi-au comunicat hotărârea pe
care o luaseră în privinţa mea.
— Trebuie să vii să locuieşti aici, cu noi, a zis Vasilisa Golden. E o casă cu multe încăperi şi
doi dintre cei trei băieţi nu prea mai stau aici, iar al treilea e Petea, care abia dacă iese din
camera lui. Aşa că avem loc suficient pentru tine şi ne vei fi un tovarăş minunat.
— Temporar, a spus Nero Golden.
— Cu fata cine ştie ce se poate întîmpla, a subliniat Vasilisa. Te muţi cu ea, hotărîţi să vă
despărţiţi - numai
187
timpul o va arăta. Mutarea asta va mai elimina din stres. Acum n-ai nevoie de stres.
— Pe moment, a spus Nero Golden.
Era o ofertă cu adevărat generoasă - ce-i drept, pe termen scurt -, făcută cu cea mai mare
sinceritate. Nu vedeam cum aş fi putut s-o accept. Am deschis gura ca să mă opun şi Vasilisa a
înălţat o mină de împărăteasă.
— Nici nu se pune problema să refuzi, a zis ea. Du-te, fă-ţi bagajele şi o să trimitem nişte
oameni să le aducă.
Aşa se face că în toamna anului 2012 m-am mutat în casa Golden, temporar, pe moment,
simţindu-mă pe de o parte profund recunoscător, ca un iobag căruia i s-a oferit o cameră la
palat, şi pe de alta ca şi cînd aş fi încheiat un pact cu diavolul. Singura modalitate de a afla care
senzaţie se apropia mai mult de adevăr era să descifrez toate misterele din jurul lui Nero, să-i
înţeleg atît prezentul, cît şi trecutul, astfel incit să pot să-l judec cu adevărat, iar pentru asta
poate că era intr-adevăr mai bine să fiu în interiorul zidurilor decît în afara lor. Ei au deschis
porţile, m-au tras în lumea lor şi apoi am devenit calul troian ajuns înăuntrul Troiei. Şi în
interiorul meu se aflau Odiseu şi războinicii. Şi, alături de mine, Elena acestui Ilion american.
Şi, pînă să ni se termine povestea, aveam să-i trădez şi pe ei, şi pe femeia pe care o iubeam, şi
pe mine. Şi turnurile cu vîrfu- rile în nori aveau să fie cuprinse de flăcări.
„Băieţii", fiii lui Nero, veneau să-l vadă în fiecare zi şi aveau întrevederi neobişnuite, ce
dezvăluiau imensa autoritate pe care el o avea asupra lor, căci nu erau nişte întîlniri dintre tată şi
fii, ci mai degrabă nişte temenele cu căciula în mînă făcute de supuşi dinaintea stăpînului lor.
Mi-am dat seama că orice reprezentare cinematografică, evident ficţionalizată, va trebui să
explice această ciudată relaţie autoritaristă. O parte din explicaţie era, fără îndoială, de natură
financiară. Nero era generos cu banii, aşa că Apu a reuşit să-şi găsească o locuinţă în Montauk
şi petrecea săptămîni în şir pictînd şi chefuind acolo. în Chinatown tînărul D Golden dădea
impresia că trăieşte pe bani puţini
188
şi mai nou muncea ca voluntar la un club de fete din Lower East Side, ceea ce însemna că
trebuia să se bazeze pe salarul Riyei, dar, după cum m-a informat grabnic Vasilisa, adevărul era
că D primea bani de la tatăl lui.
— Acum are multe cheltuieli, a zis ea, dar a refuzat să-mi dea alte detalii, după obiceiul
casei Golden, ai cărei locatari nu discutau unii cu alţii problemele importante, ca şi cînd ar fi
fost secrete, deşi erau foarte conştienţi că toţi ştiu tot ce se întîmplă.
Dar, m-am gîndit eu, poate că aceste întrevederi dintre tată şi fii erau şi un fel de spovedanii,
în care „băieţii" îşi mărturiseau „păcatele" şi erau „iertaţi" într-o oarecare măsură, în schimbul
unor penitenţe şi ispăşiri numai de ei ştiute. Aşa va trebui scrisă partea asta, mi-am spus. Sau - o
posibilitate şi mai interesantă - poate că fiii erau şi ei preoţii părintelui lor, nu doar viceversa.
Poate îşi cunoşteau reciproc tainele şi îşi ofereau reciproc iertare şi linişte sufletească.
De obicei în casa cea mare era linişte, ceea ce mie îmi convenea de minune. Mi se oferise o
cameră la ultimul etaj, cu lucarne ce dădeau spre Gardens, şi eram cît se poate de mulţumit şi
ocupat. Pe lîngă proiectul meu cinematografic pe termen lung, lucram cu Suchitra la o serie de
scurtmetraje video pentru o reţea de filme la cerere prin cablu, în care o serie de nume bine-
cunoscute din cinematografia independentă discutau despre momentele lor preferate din filme:
scena ştampilării feselor din Trenuri atent supravegheate de Jiri Menzel (preferam această
traducere mai formală a titlului, în loc de Trenuri atent urmărite), Toshiro Mifune prezentîndu-şi
personajul, un samurai jerpelit şi plin de mîncărimi, din pelicula lui Kurosawa Sanjuro, prima
scenă a lui Michael J. Pollard din Bonnie şi Clyde al lui Arthur Penn („mizerii în conducta de
combustibil... gata, le-am suflat"), păunul desfăcîndu-şi penele din coadă în Amarcord al lui
Fellini, copilul care cade pe fereastră şi sare în picioare, teafar, în L’argent de poche (Bani de
buzunar) al lui Truffaut, momentele de final din Escrocul lui Robert Rossen („Grăsanule, dar
chiar te pricepi să joci biliard." „Şi
tu la fel, Fast Eddie.“), precum şi preferatul meu, jocul cu beţe de chibrituri din filmul lui Alain
Resnais L’annee deraiere ă Marienbad (Anul trecut la Marienbad), în care apare Sacha Pitoeff
cu un chip cenuşiu, ca de Dracula („Nu e un joc dacă nu poţi pierde." „O, de pierdut pot să
pierd, dar n-o fac niciodată."). înregistrasem deja un număr de tineri şi talentaţi actori şi
producători americani (Greta Gerwig, Wes Anderson, Noah Baumbach, Todd Solondz, Parker
Posey, Jake Paltrow, Chloe Sevigny) ce îşi exprimau admiraţia pentru aceste filme clasice, iar
eu îmi perfecţionam abilităţile de editare pe laptop şi aranjam materialul în bucăţi percutante de
cîte trei minute, care să fie apoi incluse pe o serie de website-uri. Suchitra lăsa munca asta pe
seama mea, fiindcă ea îşi pregătea primul film în calitate de scenarist-regizor, trecînd aşadar
dincolo de zona de producţie, şi eram amîndoi adînc cufundaţi în proiectele pe care le aveam,
aşa că ne întîlneam seara, cînd ne povesteam întîmplările de peste zi, mîncam repede şi prea
tîrziu şi făceam dragoste sau pur şi simplu adormeam epuizaţi unul în braţele celuilalt, fie în
mansarda mea de artist, fie în garsoniera ei. Aşa mi-am regăsit drumul spre bucurie în perioada
de după tragedie.
în clipele de răgaz studiam relaţiile din casa Golden. Oamenii de la curăţenie, ajutoarele de
la bucătărie sau meşterul Gonzalo veneau şi plecau atît de discret, încît păreau virtuali, copii
fantomă ai post-realităţii. Cele două doamne dragon erau cît se poate de concrete - soseau în
fiecare dimineaţă zbîrnîind de eficienţă, se închideau într-o încăpere de lîngă biroul lui Nero şi
nu mai ieşeau decît seara, cînd plecau zumzăind ca nişte viespi printr-o uşă deschisă. Toate
zgomotele păreau înfundate, de parcă legile fizicii ar fi lucrat cu mănuşi între acei pereţi.
Nero însuşi stătea mai mult în biroul de acasă, deşi Golden Enterprises îşi aveau sediul
principal în centru, într-un zgîrie-nori aflat - în chip iritant - în proprietatea lui Gary „Verde"
Gwynplaine, un bădăran al cărui nume Nero nici nu suporta să-l pronunţe şi căruia îi plăcea să-
şi spună Joker din cauză că se născuse cu un păr inexplicabil
190
de verde. Cu pielea lui albă, buzele roşii şi înveşmîntat într-o haină violet, Gwynplaine se etala
ca o copie a faimosului răufăcător din benzile desenate şi asemănarea părea să-i facă mare
plăcere. Lui Nero proprietarul clădirii i se părea insuportabil şi mi-a spus într-o seară aşa, din
senin şi fără nici o explicaţie - căci aşa îi era obiceiul, să îşi lase trenul gîndurilor să iasă din
cînd în cînd din tunelul gurii, iar oricine se afla în imediata sa apropiere devenea gara în care
oprea scurt:
—One world.1 Cînd ne dau drumul să intrăm, eu voi fi primul la uşă.
Mi-a luat o clipă ca să-mi dau seama că nu vorbea despre panglobalism, ci despre One
World Trade Center, complexul de clădiri care urma să fie dat în folosinţă abia peste vreo doi
ani, şi despre intenţia lui de a pleca din clădirea Jokerului pentru a se muta în noul turn construit
pe locul tragediei.
—La etajele de sus pot prinde o ofertă fantastică, m-a lămurit el. Primele cincizeci-şaizeci
de etaje, OK, le pot umple uşor, dar mai sus? După cele întîmplate, nimeni nu mai vrea să
închirieze în zona aceea de spaţiu aerian. Deci o afacere grozavă. Cea mai grozavă din oraş. Tot
spaţiul acela gol, care trebuie ocupat şi nu-1 vrea nimeni. Eu, unul, umblu după chilipir. E sus în
cer? Nici o problemă. Dacă preţul e mic, mă bag imediat. E un chilipir. Fulgerul nu loveşte de
două ori în acelaşi loc.
Angajaţii nu-1 vedeau decît rareori. Şi-a lăsat părul să crească. Am început să mă întreb cît
de lungi îi erau unghiile de la picioare. După înfrîngerea lui Romney, dispoziţia i s-a stricat şi
mai tare şi nici soţia lui, nici ceilalţi din casă nu prea îl mai vedeau. A început să doarmă pe o
canapea extensibilă din birou şi comande pizza noaptea tîrziu. Tot noaptea îşi suna şi angajaţii
din diferite ţări - adică presupuneam că îi sînt angajaţi - şi din Manhattan. Regula lui era că te
putea suna la orice oră din zi şi din noapte şi se aştepta să fii treaz şi dispus să discuţi despre
1. O singură lume (engl.).
orice ar fi avut el chef: afaceri, femei sau vreun subiect din ziar. Vorbea ore în şir cu partenerii
telefonici, iar ei trebuiau să accepte asta. Intr-o seară, în Gardens, cînd era într-o dispoziţie mai
plăcută, mi-am pus pe chip cel mai nevinovat zîmbet şi l-am întrebat dacă se gîndea vreodată la
Howard Hughes1.
— Ciudatul ăla, mi-a răspuns. Ai noroc că am o slăbiciune pentru tine. Să nu mă compari
vreodată cu ciudatul ăla.
In acelaşi timp însă a început să se ascundă şi mai mult de privirile celorlalţi. Vasilisei nu-i
rămînea decît să-şi petreacă zilele prin saloane de înfrumuseţare sau la cumpărături pe Madison
şi să ia prînzul cu prietenele la Bergdorf sau Sânt Ambroeus. Ignoră prea multă vreme o femeie
frumoasă şi vei da de bucluc. Ce înseamnă prea multă vreme? Cinci minute. Dacă depăşeşti o
oră, catastrofa e inevitabilă.
Casa devenise atît expresia frumuseţii Vasilisei, cît şi a intensităţii nevoii sale. Pe pereţii
sidefii atîrnase oglinzi mari, compuse din pătrate de oglindă mai mici, unele oblice, altele
fumurii, aproape negre, care sugerau, precum cubiştii, nevoia mai multor perspective simultan.
în camera mare a fost instalat un şemineu nou, care ameninţa zilele friguroase cu incandescenţa
sa. Pe podele, covoare noi, mătăsoase la atingere, de culoarea oţelului. Casa era limba ei. îi
vorbea lui Nero prin felul în care o renovase, ştiind că e un bărbat influenţat de ambianţă, şi îi
spunea fără cuvinte că, dacă un rege are nevoie de un palat, pentru a fi autentic, palatul are
nevoie de o regină.
1. Unul dintre milionarii întreprinzători ai Americii din secolul al XX-lea, fost aviator,
constructor de avioane, producător de filme etc., renumit atît pentru reuşitele sale - nu doar
financiare -, cît şi pentru stilul excentric de viaţă. în ultimii ani ai vieţii a fost asaltat de
obsesii, printre care teama de boli şi germeni, a trăit lungi perioade în izolare absolută şi a
devenit dependent de morfină şi alte analgezice. A murit în 1976, la vîrsta de 71 de ani.
Şi, încetul cu încetul, metoda a funcţionat. Pînă la Crăciun Nero îşi revenise după victoria în
alegeri a preşedintelui şi îşi construise un puternic discurs polemic împotriva candidatului
învins, cel mai prost candidat posibil, spunea el la ora mesei, gesticulînd agresiv cu furculiţa
spre noi ca să-şi sublinieze ideea, nu existase niciodată, în toată istoria candidaturilor
prezidenţiale, un candidat mai slab, nici nu poţi să-i spui candidat, nici măcar nu fusese o
confruntare, individul abandonase înainte de primul pumn, aşa că data viitoare hai să nu mai
facem greşeala de a nominaliza un clovn, hai să ne asigurăm că va fi cineva cu prestigiu, care să
dea impresia că poate conduce. Data viitoare. Fără îndoială.
Pînă la ceremonia de învestire, atmosfera din casa Golden se îmbunătăţise mult. Nu am avut
voie să urmărim festivităţile la televizor, dar regele şi regina au fost într-o dispoziţie jovială şi
au flirtat jucăuş. Ştiam că vremea interioară a lui Nero Golden era schimbătoare, că
vulnerabilitatea lui sexuală în faţa farmecelor soţiei nu făcea decît să crească odată cu vîrsta şi
că dormitorul era locul unde Vasilisa izbutea să obţină modificările necesare în meteorologia
personală a soţului ei. Dar pe atunci nu ştiam ce ştiu acum - şi anume că el nu se simţea bine.
Vasilisa s-a dovedit un geniu al sincronizării, şi-a adulmecat şansa şi a acţionat. înaintea
noastră, a tuturor, ea a văzut ce a devenit ulterior trist de evident pentru noi toţi: că era tot mai
slăbit, că se apropia momentul cînd nu avea să mai fie cel care fusese odinioară. Ea a mirosit
acel prim indiciu al slăbiciunii viitoare, ca un rechin care miroase o singură picătură de sînge în
apă, şi a atacat.
Totul e strategie. Aceasta este înţelepciunea păianjenului.
Totul e mîncare. Aceasta este înţelepciunea rechinului.
MONOLOGUL PĂIANJENULUI CĂTRE MUSCĂ SAU AL RECHINULUI CĂTRE PRADA
SA
Vezi pentru că a fost făcut special din acele cristale speciale care strălucesc în acel fel
special cînd le luminează
193
flăcările, strălucesc ca nişte diamante din peştera lui Aii Baba care n-am ştiut că de fapt se
cheamă Sesam da acesta era numele peşterii ai ştiut mă rog aşa am citit într-o revistă deci cînd
spune Sesam deschide-te, se adresează peşterii pe nume iar eu am crezut întotdeauna că e un
cuvînt magic, sesam!, mă rog nu contează despre foc vorbesc acum despre focul pe care l-am
făcut ca să reprezinte focul din inima ta focul din tine pe care-1 iubesc. Ştii asta. Ştiu că ştii.
Aşa că iată-ne cum sîntem deja de-o vreme, eşti fericit, fericirea ta este marele proiect al vieţii
mele, aşa că sper că vei spune da, acum trebuie să mă întrebi şi pe mine dacă sînt fericită şi îţi
voi răspunde da, dar. Acum vei întreba cum pot să spun dar cînd ştiu unde eram cînd m-ai găsit
şi unde sînt acum şi sînt de acord că mi-ai oferit tot ce ai mi-ai oferit viaţa pe care o am dar
totuşi răspunsul meu este da, dar, totuşi da există şi un dar. Nu trebuie să întrebi despre ce e
vorba sigur ştii. Sînt o femeie tînără. Sînt gata să fiu mai mult decît iubită deşi a-ţi fi iubită
rămîne cel mai important lucru pentru mine, tu rămîi cel mai important pentru mine, dar îmi
doresc de asemenea, ştii ce îmi doresc, să fiu mamă. Şi da înţeleg că asta încalcă termenii
înţelegerii noastre deoarece am promis că voi renunţa la asta pentru tine şi iubirea noastră va fi
copilul nostru dar trupul vrea ce vrea el şi inima la fel, nu poate fi făcută să renunţe. Aşa că asta
este poziţia mea dragul meu şi dilema pe care o am şi nu văd decît o soluţie deşi îmi fringe
inima aşa că îţi spun cu inima frîntă că avînd în vedere respectul imens pe care îl am faţă de tine
precum şi respectul pe care îl am faţă de propria mea onoare care mă obligă să onorez termenii
înţelegerii pe care o avem trebuie să te părăsesc dragul meu. Te iubesc teribil de tare dar din
pricina nevoilor pe care trupul meu tînăr şi inima mea frîntă le au trebuie să plec şi să găsesc o
modalitate de a avea cumva un copil deşi mă distruge gîndul că nu va fi cu tine este singurul
răspuns pe care l-am putut găsi, aşa că, dragul meu, trebuie s-o spun. Adio.
In jocul de şah mutarea cunoscută sub numele de gambitul damei nu este folosită aproape
niciodată, deoarece
194
sacrifică piesa cea mai puternică de pe tablă de dragul unui avantaj poziţional riscant. Numai
marii maeştri ar încerca o manevră atît de îndrăzneaţă, pentru că sînt capabili să prevadă multe
mişcări ulterioare şi să ia în considerare toate variantele, fiind astfel siguri de reuşita
sacrificiului - eliminarea reginei pentru a ucide regele. In mult discutatul „meci al secolului",
Bobby Fischer, jucînd cu negrele, a folosit cu consecinţe devastatoare gambitul damei împotriva
lui Donald Byrne. Cît timp am locuit în casa Golden, am aflat că Vasilisa Arsenyeva Golden
studia cu asiduitate Jocul minţii" şi putea să-mi prezinte faimosul mat în douăzeci şi două de
mutări din partida în care marele maestru rus Mihail Tal şi-a sacrificat dama pentru a-şi zdrobi
adversarul, un anume Aleksandrs Koblencs. Jucam şah cu Vasilisa în după-amiezile leneşe în
care Suchitra era ocupată cu filmările şi ea cîştiga întotdeauna, dar îmi arăta apoi cum o făcuse
şi insista să-mi îmbunătăţesc nivelul de joc. Acum, gîndind retrospectiv, îmi dau seama că mă
învăţa şi jocul vieţii şi că a mers pînă într-acolo încît mi-a arătat mutarea pe care urma s-o facă
încă înainte de-a o face. Cînd i-a cerut divorţul lui Nero Golden, i-am înţeles profunzimea
inteligenţei. Aceea a fost mutarea cîştigătoare.
L-a zguduit rugămintea ei şi prima lui reacţie a fost să recurgă la bădărănie, certîndu-se în
gura mare cu ea pe palierul de lîngă biroul său, ceea ce i-a făcut pe servitorii fantomă din casă
să fugă undeva la adăpost, şi explicîndu-i fără menajamente că, dacă pleacă, aranjamentul
financiar dintre ei avea să fie revocat şi că, în afară de o garderobă elegantă şi cîteva bibelouri,
va pleca cu mîna goală.
—Să vedem cît de departe ajungi cu astea, a lătrat el şi a intrat înapoi în vizuină, trîntind uşa
în urma lui.
încet, fără să încerce măcar să deschidă uşa trîntită, ea a intrat în încăperea garderobă şi a
început să împacheteze. M-am dus s-o văd.
— Unde o să mergi? am întrebat-o.
în acel moment, cînd şi-a întors flacăra arzătoare a privirii spre mine, am văzut-o pe regina
vrăjitoare demascată pentru prima dată şi chiar m-am tras un pas înapoi. Ea a
95
izbucnit în rîs, dar nu era rîsul ei obişnuit, de fată frumoasă, ci cu totul altceva, ceva mult mai
sălbatic.
— N-o să merg nicăieri, a mîrîit Vasilisa. Va veni la mine tîrîndu-se în genunchi, mă va
implora să rămîn şi va jura că o să-mi ofere ce-şi doreşte inima mea.
S-a lăsat noaptea, noaptea care îi sporea puterea. în casă era linişte. Petea stătea în camera
lui, scăldat în lumina albastră, pierdut în sine şi în spatele monitoarelor de computer. Uşa de la
dormitorul mare era deschisă şi Vasilisa şedea cu spatele drept pe marginea sa de pat, îmbrăcată
de plecare, cu o valijoară de voiaj închisă la picioare, cu mîinile împreunate în poală, cu toate
luminile stinse în cameră, în afară de o veioză mică, care îi scotea în evidenţă silueta zveltă. Eu,
spionul, stăteam şi aşteptam în pragul uşii de la camera mea. Iar la miezul nopţii profeţia i s-a
împlinit. Ticălosul bătrîn s-a tîrît înfrînt în faţa ei, ca să-i recunoască măreţia, s-o implore să
rămînă şi să-i accepte condiţiile. A rămas în faţa ei în picioare, cu capul plecat, pînă ce Vasilisa
a ridicat braţele, l-a tras în jos spre ea şi au căzut pe perne, după care ea i-a îngăduit din nou
iluzia că este stăpîn în propria-i casă, deşi atît el, cît şi ceilalţi ştiau că de fapt ea e cea care stă
pe tron.
— Un copil.
— Da.
— Iubitul meu. Vino.
A stins veioza.
18
Cînd mi-am început drumul în viaţă, cu modelul vieţii părinţilor mei drept stindard sub care
navigam, mi-am promis că voi face tot ce îmi stă în putinţă ca să fiu - şi mărturisesc aici public
cuvîntul pe care obişnuiam să-l folosesc în sinea mea — minunat. Ce altceva merita să fiu? Am
respins toate variantele stupide, prozaice, monosilabice, vulgare ale lui Rene, mi-am îndreptat
atenţia către o personalitate enciclopedică excepţională şi m-am îmbarcat pe imaginarul meu
Argo în căutarea acelei lîni de aur, fără să am cît de cît habar unde s-ar putea afla Colchisul meu
personal (în afară de faptul că, probabil, era în apropierea unui cinematograf) sau cum să
navighez în acea direcţie (în afară de faptul că aparatul de filmat era, probabil, obiectul cel mai
apropiat de o cîrmă pe care îl aveam la dispoziţie). Apoi m-am trezit iubit de o femeie deosebită
şi stînd în pragul vieţii din lumea filmului, cea pe care mi-o doream. Şi, ajuns în această situaţie
fericită, am făcut tot ce mi-a stat în puteri ca să distrug ce construisem.
Reporterul de pe front se confruntă zilnic cu o dilemă: să participe sau să nu participe? O
alegere destul de dificilă atunci cînd ţara ta se număra printre combatanţi, cînd poporul tău era
implicat, aşadar, prin extensie, erai şi tu implicat. Uneori însă bătălia care se ducea nu era a ta.
De fapt nici măcar nu era un război, ci mai degrabă un meci de box la care te-ai trezit din
întîmplare cu un loc lîngă ring. Iar apoi, din senin, unul din boxeri a întins un braţ, ca un amant,
şi te-a invitat să li te alături pentru o partidă în trei. Vino. într-un asemenea moment un om
întreg la
197
cap — sau măcar precaut — ar intra în marşarier şi ar ieşi de-acolo cît ar putea de repede.
Eu n-am făcut-o. îmi dau seama că asta nu mă pune într-o lumină favorabilă. Ceea ce
urmează, relatarea felului în care m-am alăturat războiului, este şi mai puţin admirabil. Căci mi-
am trădat nu numai gazda în propria lui casă şi femeia pe care o iubeam şi care mă iubea, ci m-
am trădat şi pe mine însumi. Iar cînd am făcut-o, am înţeles că întrebările pe care Nero Golden
mă rugase să le iau în considerare cînd mă gîndeam la el mi se potriveau şi mie. Poate omul să
fie bun cînd este rău? Pot coexista binele şi răul şi, dacă da, mai înseamnă ceva aceste cuvinte
atunci cînd sînt împinse într-o alianţă atît de inconfortabilă şi, poate, ireconciliabilă? E foarte
posibil, mi-am zis, ca atunci cînd binele şi răul s-au separat, ambele să fi devenit la fel de
distructive, ca sfîntul să fie o figură la fel de înfiorătoare şi de periculoasă ca răufăcătorul
declarat. Numai că atunci cînd dreptatea şi nedreptatea se amestecau în proporţiile potrivite,
exacte, ca nişte whisky cu vermut dulce, rezultatul era clasicul cocteil Manhattan al animalului
uman (da, cu cîţiva stropi de aperitive amare şi o coajă de portocală stoarsă — şi puteţi
alegoriza cum vreţi aceste ingrediente, ba chiar şi cuburile de gheaţă din pahar). însă nu îmi
fusese niciodată foarte limpede cum să înţeleg acest concept de tip yin-yang. Poate oamenii îşi
spuneau că natura umană este formată dintr-o uniune a contrariilor tocmai pentru a-şi explica
raţional imperfecţiunile. Poate era prea frumos totul, iar în realitate faptele rele le copleşeau pe
cele bune. Nu conta, de exemplu, că Hitler se purta frumos cu cîinii.
Iată cum a început totul: Vasilisa m-a rugat, cum mai facea uneori în răstimpul cît am locuit
în casa Golden, s-o însoţesc într-o tură de cumpărături prin magazinele de modă luxoase de pe
Madison Avenue, fiindcă am încredere în gustul tău, iubitule, şi Nero nu vrea decît chestii sexy,
cu cît mai expus, cu atît mai bine, ceea ce nu e în regulă, nu-i aşa, noi ştim asta, uneori ce e
ascuns este mai ispititor decît ce se dezvăluie. Sincer vorbind, cumpărarea hainelor era una din
activităţile care îmi plăceau cel mai puţin. Cînd
îmi cumpăram mie haine, o făceam rapid, online. Intr-un magazin la modă interesul îmi pierea
repede. Suchitra nu era neapărat împotriva modei — avea o serie de prieteni care lucrau în
domeniu şi purta hainele primite de la ei cu naturaleţe şi eleganţă -, dar era categoric împotriva
zăbo- vitului prin magazine, acesta fiind unul din multele motive pentru care am îndrăgit-o.
Pentru Vasilisa însă casele rochiilor splendide reprezentau teatrul ei şi mie mi-a revenit sarcina
să-i fiu publicul spectator şi să-i aplaud intrările în scenă cu spatele arcuit, cînd se uita ba peste
umăr, ca să se vadă în oglindă, ba înspre oglinda umană care eram eu, apoi iarăşi spre ea, timp
în care un mic cîrd de vînzătoare gîngureau şi băteau din palme. Şi, ce-i drept, arăta excepţional,
indiferent ce punea pe ea, era una din cele două sute şi ceva de femei din America pentru care
erau făcute hainele acelea, era ca un şarpe care îşi putea pune şi lepăda multe piei diferite,
lunecînd dintr-una într-alta, lingîndu-şi colţurile buzelor cu limba despicată, adaptîndu-se şi
lăsîndu-se adorată, îmbrăcîndu-se ca să te dea gata, aşa cum fac şerpii.
în după-amiaza aceea frumuseţea ei strălucea mai mult ca de obicei, scînteia peste poate, de
parcă tocmai ea, care nu trebuia să se străduiască deloc în privinţa înfăţişării, se străduia mult
prea tare. în multe magazine vînzătorii şi vînzătoarele — Fendi-vinii, Gucci-ştii, Prada-torii —
au reacţionat oferindu-i mai multă adulaţie decît le stătea în firea lor profesională. Ea a primit-o
ca pe ceva ce i se cuvenea, ca pe ceva firesc. Iar după această revărsare de adoraţie, a năvălit în
restaurantul de la etajul al şaselea al clădirii Bergdorf Goodman, unde li s-a adresat angajaţilor
pe numele mic, a ignorat şi, ignorînd, s-a bucurat de atenţia admirativă a unor femei subţiri şi
scumpe de diverse vîrste, şi-a ocupat locul la „masa ei“ de la fereastră, s-a aplecat puţin în faţă,
cu coatele pe masă şi mîinile împreunate sub bărbie, şi, privindu-mă drept în ochi, a pus
întrebarea catastrofală:
— Rene, pot să am încredere în tine? Adică încredere sută la sută? Pentru că trebuie să am
încredere în cineva şi cred că nu te am decît pe tine.
199
După cum spuneau vechile manuale de gramatică latină, era o întrebare nonne, care cere
răspunsul „da“, acesta fiind şi singurul tip de întrebări pus de Vasilisa Golden, întrebări „da“:
vrei să vii cu mine la cumpărături, arăt bine, vrei să-mi închei fermoarul, ţi se pare frumoasă
casa, ai chef de-o partidă de şah, mă iubeşti. Era imposibil să spui nu, aşa că, evident, am spus
da, dar recunosc că mi-am ţinut metaforic pumnii la spate, cu degetele încleştate. Ce pui de
năpîrcă eram! Nu contează, toţi scriitorii sînt hoţi şi pe vremea aceea munceam din greu.
— Evident, am spus. Despre ce-i vorba?
Şi-a deschis poşeta plic, a scos o scrisoare împăturită şi mi-a întins-o peste masă.
— Şşşt, m-a avertizat ea.
Două foi de hîrtie de la un laborator de diagnosticare din Upper West Side, cu rezultatele
feluritelor analize medicale făcute de Vasilisa şi Nero Golden. A luat înapoi foaia cu analizele
ei.
— Asta nu-i importantă, a spus ea, cu mine totul e sută la sută în regulă.
M-am uitat la hîrtia care îmi rămăsese în mînă. Nu ştiu să descifrez astfel de documente şi
probabil că pe chip mi se citea confuzia, fiindcă ea s-a aplecat mult spre mine peste masă.
— Este o spermogramă, a şuierat. O analiză a spermei.
Aha. Aveam dinaintea ochilor tot felul de măsurători şi
comentarii. Cuvintele nu însemnau nimic. Motilitate. Oligo- zoospermie. Vitalitate
ACCEPTABILĂ.
— Ce zice? am murmurat eu.
A lăsat să-i scape un oftat exasperat: oare bărbaţii erau chiar în halul ăsta de neajutoraţi pînă
şi atunci cînd venea vorba de chestiuni atît de relevante pentru bărbăţia lor? A vorbit foarte
încet, conturînd cuvintele exagerat din buze, ca s-o pot înţelege. înseamnă că e prea bătrln ca să
mai facă un copil. Nouăzeci şi nouă la sută sigur.
Am înţeles atunci stresul pe care îl simţea şi care o făcuse să se ambaleze, cu volumul dat
mult prea tare. Făcuse marea ei mutare, Nero cedase - iar acum se întîmpla treaba asta.
200
—Parcă a făcut-o dinadins, a adăugat ea cu aceeaşi voce foarte joasă. Atîta doar că eu ştiu
că nu ştie. îşi închipuie că-i un tigru, o maşinărie, că poate face copii doar uitîndu-se cum nu se
cuvine la o femeie. Va fi o lovitură grea pentru el.
— Şi tu ce-ai de gînd să faci?
— Mănîncă-ţi salata, a spus ea. Vorbim după prînz.
în parc era zăpadă pe jos şi un orator, un om al străzii, se lamenta pe aleea ce ducea spre
carusel. Era un ramolit, asta era individul ăla ameţit de cuvinte: un bărbat alb cu o barbă deasă,
căruntă, o căciulă de lină trasă pînă peste sprîncene, salopetă de blugi, mănuşi fără degete,
ochelari cu lentile rotunde şi fără rame, ă la John Lennon - arăta de parcă ar fi cîntat la scîndura
de spălat rufe într-o formaţie de instrumente improvizate din Sud. Vocea însă nu îi trăda nici o
inflexiune sudistă, iar domnul avea o teorie pe care şi-o prezenta cu un vocabular destul de
flamboaiant. Vieţile personale ale bărbaţilor şi femeilor din America, a insistat el să ne spună,
erau suprimate de vieţile publice ale armelor, care dobîndiseră facultatea gîndirii şi voiau nici
mai mult, nici mai puţin decît să decimeze şi, într-un final, să cucerească rasa umană. Trei sute
de milioane de arme vii în America - un număr egal cu cel al populaţiei umane - încercau să-şi
creeze un pic de Lebensraum elimi- nînd cantităţi semnificative de fiinţe umane. Armele se
treziseră la viaţă! Aveau de-acum propriile minţi! Voiau să facă exact ce le stătea în fire să facă,
adică şi anume şi cum ar veni, să împuşte. Aşadar, aceste pistoale vii le permiteau domnilor să-
şi spulbere puţele în timp ce pozau pentru selfie-uri în pielea goală, pac!, îi încurajau pe taţi să-
şi împuşte copiii din greşeală la poligoane de tragere sută la sută sigure, din greşeală?, el nu
credea una ca asta!, pac!, îi ispiteau pe copiii mici să-şi împuşte mamele în cap în timp ce ele se
aflau la volanul SUV-ului familiei, bum!, şi nici măcar nu ajunsese încă la subiectul uciderilor
în masă, ra-ta-ta-ta-ta-ta!, Florida, futu-i, ra-ta-ta-ta-ta-ta! Nici măcar nu începuse să vorbească
despre pistoalele poliţailor, care se trezeau la viaţă şi îi sileau pe poliţai să ia vieţile unor negri,
sau despre pistoalele veteranilor smintiţi, care
201
îi forţau pe aceşti veterani smintiţi să împuşte cu sînge-rece poliţişti. Nu! Nici măcar nu
începuse să vorbească despre asta. Ce ne spunea el azi, aici, în parcul iernatic, era că ne invadau
maşinăriile ucigaşe. Arma neînsufleţită devenise însufleţită, ca o jucărie ce prinde viaţă intr-un
film de groază, ca şi cînd de-acum ursuleţul de pluş putea gîndi — şi ce gîndea el oare? Voia să-
ţi sfîşie beregata. Cum mai putea cineva să se gîndească la mărunta sa viaţă cînd se întîmpla tot
rahatul ăsta?
Am pus vreo doi dolari în cutia goală de conserve pe care o avea la picioare şi am mers mai
departe. Nu era momentul să intervină în discuţie şi al Doilea Amendament1.
— Să-ţi spun ce am de gînd să fac, a zis Vasilisa. Am de gînd să-l protejez pe Nero şi să nu-i
spun nimic despre toate astea, iar tu, apropo, vei face acelaşi lucru. Stai jos aici. O să dregem
noi formularul.
Stăteam la una din mesele de lingă carusel. în spatele nostru caruselul propriu-zis era închis,
fiindcă era iarnă. Ea şi-a scos stiloul şi a modificat metodic cifrele scrise de mină.
— Motilitate I, numeral roman, a zis ea. E de rău. Asta înseamnă motilitate zero, iar fără
motilitate nu se poate înainta. înţelegi ce vreau să spun. Dar dacă pun un V după I, devine
Motilitate IV, care e perfectă, e OK, e de nota zece. Iar aici, concentraţia spermei, 5 milioane pe
mililitru, e foarte puţin, dar dacă pun un 1 mic înainte de 5, avem 15 milioane, ceea ce e normal,
conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, am verificat. Şi aşa mai departe, aici, aici şi aici.
Mai bine, mai bine şi mai bine. Vezi? Acum stă bine. Acum este întru totul capabil să fie tată.
A bătut chiar din palme. Zîmbetul de fericire care i s-a întins pe chip era atît de puternic,
incit aproape că ar fi putut convinge persoana asupra căreia se dezlănţuia (adică eu) că ficţiunea
era adevăr, că falsificarea unui diagnostic
1. în interpretarea preferată a majorităţii populaţiei americane, al Doilea Amendament
garantează dreptul de a deţine şi de a purta arme.
102
va modifica într-adevăr diagnosticul în lumea reală. Aproape, dar nu tocmai.
— Asta s-ar putea să-i menajeze egoul, am zis, dar barza tot n-o să aducă nici un copil, aşa-
i?
— Bineînţeles că nu, mi-a răspuns ea.
— Şi-atunci ce? Vei continua o vreme să te prefaci că încercaţi şi apoi o să-l convingi să
adoptaţi?
— Adopţia nici nu intră în discuţie.
— Atunci nu pricep.
— Voi găsi un donator.
— Un donator de spermă.
— Da.
— Cum îl vei face să accepte aşa ceva dacă nu ştie că propria lui spermă nu-i bună de
nimic?
— Nu va fi niciodată de acord cu asta.
— O să recurgi la un donator de spermă fără să-i spui şi lui? Cum e posibil? Nu trebuie
semnate nişte acte? Nu-i nevoie şi de consimţămîntul lui?
— Nu-şi va da niciodată consimţămîntul.
— Atunci cum?
S-a întins peste masă şi mi-a luat mîinile într-ale ei.
— Dragul meu Rene, a spus ea, aici intri tu în scenă.
Mai tîrziu.
— Nu vreau copilul unui străin, mi-a zis Vasilisa. Nu vreau să rămîn însărcinată cu o
spatulă. Vreau s-o fac de-adevăratelea, cu cineva în care am încredere, cu cineva pe care îl simt
ca făcînd parte din familie, cu cineva care e un ins chipeş şi minunat şi ar putea să mă excite cu
uşurinţă - şi să nu te jenezi că spun asta. Te rog s-o iei ca pe un compliment. Vreau s-o fac cu
tine.
— Vasilisa, am început eu. E o idee îngrozitoare. Asta ar însemna nu numai că-1 înşeli pe
Nero, ci şi că eu i-aş face o chestie murdară Suchitrei.
— Nu-i vorba de nici o trădare, mi-a replicat ea. Şi nu vom face nimic murdar - decît dacă
aşa o să preferăm noi. Nu am deloc intenţia să mă amestec în povestea ta de amor. E doar o
chestie pe care ai face-o în particular, pentru mine.
203
Mai tîrziu.
— Nero, Rene, a zis ea uşor visătoare. E ca şi cum aţi avea acelaşi nume, aceleaşi silabe,
aproape aceleaşi, doar că inversate. Vezi? E un semn al destinului.
A început să ningă uşor: fulgii lăsîndu-se lin, lin lăsîndu-se.1 Vasilisa şi-a ridicat gulerul
hainei şi, fără să mai rostească vreo vorbă, şi-a vîrît mîinile adînc în buzunare şi a pornit-o
hotărîtă spre apus. învăluit în alb, naratorul vostru uluit a trăit ceea ce avea să descrie ulterior
drept o experienţă extracorporală. I s-a părut că aude o muzică fantomatică, de parcă din
caruselul închis ar fi răzbătut „tema Larei“ din Jivago. I s-a părut că pluteşte pe deasupra
umărului său drept, privindu-se în timp ce o urma neajutorat pe Vasilisa prin parc, înspre
Columbus Circus, şi trupul lui renunţa la sine şi devenea al ei, gata să-i asculte poruncile, de
parcă ea ar fi fost un bokor1 2 din Haiti, iar lui i se dăduse la prînzul de la Bergdorf Goodman
aşa-numitul castravete al zombilor, care îi tulburase gîndurile şi îl transformase în sclavul ei pe
viaţă. (Sînt conştient că, prin faptul că trec la persoana a treia şi pretind că mi s-a destrămat
voinţa, încerc să mă absolv de judecata morală. Mai sînt conştient şi că „n-a avut încotro" nu
este o apărare foarte convingătoare. Acordaţi-mi însă măcar această circumstanţă atenuantă: sînt
conştient.)
Fantezia lui — a mea — în stil Julie Christie s-a risipit şi a fost înlocuită de filmul lui
Polanski Cuţitul în apă. Cuplul care invită un autostopist la ei în barcă. Pînă la urmă femeia se
culcă cu acel intrus. Era clar că eu, jenat, mă vedeam în rolul autostopistului, al treilea vîrf al
unui triunghi. Poate cuplul din film avea o căsnicie nefericită. Femeia se simţea evident atrasă
de autostopist şi nu a opus deloc rezistenţă. Autostopistul era o pagină albă pe care cei doi
1. Fragment din faimosul pasaj de încheiere al povestirii „Cei morţi", ultima povestire din
volumul Oameni din Dublin (1914) al lui James Joyce.
2. Vrăjitor sau vrăjitoare voodoo.
104
soţi şi-au scris povestea. La fel eram şi eu cînd o urmam pe Vasilisa, pentru ca ea să-şi poată
scrie povestea viitorului aşa cum hotărîse că trebuie scrisă. Iată-ne ajunşi pe West Sixtieth
Street, unde a intrat rapid pe uşile hotelului de cinci stele de acolo. Am urmat-o în lift şi am
urcat la etajul al cincizeci şi doilea, evitînd holul de la etajul al treizeci şi patrulea. Avea deja
cheia de la cameră. Totul fusese plănuit dinainte şi eu, cuprins în continuare de acea stranie
pasivitate apatică, n-am avut suficientă voinţă ca să împiedic ce urma să se întîmple.
— Intră repede, mi-a zis ea.
Mai tîrziu.
Există o afirmaţie pe care i-am atribuit-o întotdeauna lui Franţois Truffaut, deşi acum, cînd
caut, nu găsesc nici o dovadă că el a spus-o. Aşadar, Truffaut apocrif: „Arta cinematografului
constă în a îndrepta aparatul de filmat înspre o femeie frumoasă". în timp ce mă uitam la silueta
Vasilisei Golden conturată în dreptul unei ferestre în spatele căreia curgeau apele iernatice al
Hudsonului, mi s-a părut că e una din zeiţele ecranului, evadată din filmele pe care le adoram,
care tocmai cobora de pe ecran în sala de cinema, ca Jeff Daniels în Trandafirul roşu din Cairo.
M-am gîndit la Ornella Muţi fermecîndu-1 pe Swann în filmul lui Schlondorff despre Proust, la
Faye Dunaway în rolul lui Bonnie Parker, care îl seduce pe Clyde Barrow interpretat de Warren
Beatty cu tresăririle senzuale ale gurii, la Monica Vitti în filmul lui Antonioni, pitită erotic într-
un colţ şi murmurînd „No lo so“, la Emmanuelle Beart înveşmîntată doar în frumuseţe în La
belle noiseuse. M-am gîndit la „Godardete", la Seberg din Cu sufletul la gură şi la Karina din
Pierrot le fou şi la Bardot din Le Mepris, iar apoi am încercat să mă dojenesc, amintindu-mi de
puternicele critici feministe aduse noului val din cinematografie, de teoria Laurei Mulvey
despre „privirea masculină", care susţine că spectatorii au fost condiţionaţi să vadă aceste filme
din perspectiva bărbatului heterosexual, ce reduce femeia la statutul de obiect etc. Mi-a mai
venit în minte şi
205
Mailer, el însuşi prizonier al sexului, dar l-am alungat de îndată. în ce priveşte subiectul
conştiinţei mele de sine: da, sînt conştient că trăiesc prea mult în minte, sînt prea adîn- cit în
filme, în cărţi şi artă, astfel încît deciziile inimii mele, trădările adevăratei mele firi, îmi rămîn
uneori de neînţeles. în evenimentele pe care trebuie să le descriu acum am fost nevoit să mă
confrunt direct cu cine eram de fapt şi apoi să mă bazez pe mila femeiască pentru a o scoate la
capăt. Şi iat-o pe Vasilisa stînd în faţa mea: regina mea demonică, pierzania mea, viitoarea
mamă a copilului meu.
Mai tîrziu.
La început atitudinea ei a fost foarte pragmatică, directă, aproape agresivă.
— Vrei să bei ceva? Crezi că te ajută? Nu fi copilandru, Rene. Sîntem amîndoi adulţi. Ia-ţi
ceva de băut. Adu-mi şi mie un pahar. Votcă. Gheaţă. Cutia de gheaţă e plină. Aşadar! Să bem
pentru planul nostru, care, într-un fel, e unul măreţ. Zămislirea vieţii. Pentru ce altceva existăm
pe pămînt? Specia insistă să se perpetueze. Hai să ne-apucăm de treabă.
De asemenea, după două votci, nu doar una:
— Întîlnirea de azi e numai ca să spargem gheaţa. Ziua de azi nu e potrivită să rămîn
însărcinată. De azi încolo te voi informa cînd ovulez şi tu o să ai grijă să fii disponibil. Ştiu
întotdeauna cu precizie cînd mi se întîmplă, nu întîr- zii, sînt ca trenurile din Italia lui Mussolini.
Apartamentul acesta ne va sta mereu la dispoziţie. Uite o cheie. Ne vom întîlni aici de trei ori în
fiecare ciclu. în restul timpului relaţia noastră va fi la fel ca şi pînă acum. Trebuie să accepţi,
nici nu se pune problema.
Era tonul pe care îl folosea cînd vorbea cu angajaţii din casă şi asta aproape că m-a trezit din
vis.
— Nu, iubitule, nu adopta o atitudine negativă, a spus ea, luînd o cu totul altă voce, joasă şi
ispititoare. Sîntem aici amîndoi, ceea ce înseamnă că am luat deja toate deciziile importante. A
venit momentul plăcerii, iar de-acum înainte vei avea parte de multă plăcere, te asigur de asta.
—Da, am spus eu, dar probabil că în glas mi se strecurase o urmă de îndoială, căci ea şi-a
amplificat volumul sexual.
—Bineînţeles că da, dragul meu, şi eu la fel, fiindcă uită-te la tine ce băiat superb eşti! Să
mergem chiar acum în dormitor. Nu mai pot aştepta nici o clipă.
Ce cartoforă profesionistă era! Cît de repede îşi revenise după ce primise o mînă neaşteptat
de proastă! Căci rezultatele spermogramei trebuie să fi reprezentat o lovitură teribilă, una
devastatoare pentru planurile ei de viitor - numai că, în ciuda caracterului neaşteptat al crizei,
acţionase imediat, intuitiv, pentru a-i ascunde soţului ei informaţia. Iar apoi, fără să şovăie,
pariase totul pe mine, bazîndu-şi încrederea pe felul în care îmi judecase caracterul şi pe
propria-i putere de seducţie (vedea în mine atît seriozitate, ceea ce însemna că putea avea
încredere că nu-i voi trăda secretul, cît şi slăbiciune, ceea ce însemna că nu voi fi în stare să
rezist remarcabilelor ei farmece). Şi asta deşi ştia foarte bine că, dacă stratagema o să dea greş şi
soţul ei o să afle adevărul, nu va mai fi în stare să-şi menţină poziţia actuală, ba chiar risca să fie
în pericol. Şi eu riscam acelaşi lucru. M-a implicat în uneltirile ei fără să-i pese de siguranţa
mea, de viitorul meu. Dar nu pot s-o condamn, căci mi se părea irezistibilă, eram copleşit de
faptul că-şi oferea trupul, aşa că m-am vîrît de bunăvoie în capcană. Iar acum eram captiv în
acea capcană: eram complicele ei, la fel de compromis moral ca şi ea, şi nu mai aveam de ales,
trebuia să merg pînă la capăt şi să-i păstrez secretele, care erau şi ale mele. Aveam la fel de mult
de pierdut ca şi ea.
M-a tras peste ea pe pat.
— Din plăcere ies copii frumoşi, a zis. Dar plăcerea e bună şi de dragul ei înseşi.
Cut.
207
19
— Nu-mi place de Goldenii ăştia ai tăi, a zis Suchitra. Am tot vrut să-ţi spun. Va trebui să te
muţi cît de curînd.
Mi-a dat mai multe amănunte la de-acum obişnuitul cocteil de seară din pubul în stil britanic
de lingă Washington Square: whisky irlandez cu gheaţă pentru ea, votcă şi sifon pentru mine.
— De fapt nu am absolut nimic împotriva fiilor, dar tatăl... nu-i genul meu. Şi nici nevastă-
sa. însă în primul rînd e vorba de casa aia. îmi dă fiori. Nu pot să-ţi spun de ce. Parcă-i conacul
familiei Addams. Nu-ţi dă senzaţia asta cînd eşti acolo? Parcă-i o casă cu fantome. Bogătaşi
dezrădăcinaţi care îşi neagă istoria şi cultura şi numele. Şi schema le iese, datorită unei anomalii
de pigmentaţie ce le permite să treacă neobservaţi. Ce fel de oameni sînt ei, de îşi neagă rasa?
Nu mă interesează dacă trăieşti sau nu în ţara strămoşilor tăi. Nu susţin nici un fel de chestie
nativistă şi anti-imigraţie, dar cînd te prefaci că ţara aia nu există, că nici tu n-ai existat
niciodată acolo, că ea nu înseamnă nimic pentru tine şi nici tu pentru ea, eu am senzaţia că au
acceptat să fie, într-un fel, morţi. De parcă şi-ar trăi viaţa de apoi cît sînt încă vii. Mi-i imaginez
culcaţi în sicrie noaptea. Nu, evident că nu chiar aşa, dar înţelegi ce vreau să zic.
Suchitra era o newyorkeză atipică.
—Am dintotdeauna trei reguli pentru iubiţii mei, mi-a spus ea cînd am devenit iubiţi.
Cîştigă-ţi propriii bani, ia-ţi propriul apartament şi nu mă cere de nevastă.
Ea însăşi trăia modest, în chirie, într-un apartament de două camere din Battery Park City.
208
—De fapt locuiesc într-o singură încăpere, a subliniat ea. Pe cealaltă au ocupat-o hainele şi
pantofii.
Era o cameră pe colţ, cu ferestre mari, astfel că rîul devenea opera de artă de pe peretele ei,
cu ceaţa plutind în zori, blocurile de gheaţă ale iernii urmate de primele vele ale primăverii, de
cargoboturi, remorchere, feriboturi, de ambarcaţiuni de curse ale clubului gay de iahting, cu
steagul în culorile curcubeului, iar inima i se umplea de iubire pentru oraş ori de cîte ori admira
priveliştea, niciodată aceeaşi, vîntul, lumina şi ploaia, dansul soarelui şi al apei, precum şi
apartamentul din clădirea de vizavi, cu un telescop mare de alamă la fereastră şi cu vedere
directă spre patul ei, apartament despre care se zvonea că ar fi un refugiu de-al lui Brad Pitt, pe
care îl folosea ca să scape de nevastă-sa, în vreme ce doamna verde cu torţa supraveghea totul
din apropiere, luminînd lumea.
— Metropola este concubina mea, mi-a spus ea de la bun început. Ar fi geloasă dacă s-ar
muta un tip cu mine.
Toate astea îmi conveneau de minune. Prin natura mea, preferam să am în jurul meu spaţiu
şi linişte şi îmi plăceau femeile independente, aşa că nu mi-a fost greu să-i îndeplinesc
condiţiile. In privinţa căsătoriei eram cu totul relaxat, aşa că i-am acceptat bucuros poziţia
fermă, în consonanţă cu a mea. Acum însă mă trezisem în zugzwang-ul cu care se confruntă
pînă la urmă toţi mincinoşii, perfizii şi escrocii: poziţia de pe tabla de şah în care trebuie să muţi
şi nu ai la dispoziţie nici o mutare bună. Era începutul primăverii şi piaţa imobiliară începuse să
mişte. Apăruse un cumpărător serios pentru fosta noastră casă familială şi tranzacţia era aproape
încheiată, iar Vasilisa adopta un ton cît se poate de pragmatic cînd vorbea cu mine. Nici vocea
şi nici chipul ei nu trădau nimic despre viaţa noastră secretă. îmi căpătasem moştenirea şi
capitalul meu era pe punctul de a înregistra o creştere substanţială odată cu vînzarea. Instinctul
îmi spunea să rămîn deocamdată unde sînt, ulterior să închiriez ceva şi să caut pînă ce găsesc o
locuinţă potrivită pe care să mi-o cumpăr. Aşadar, îndemnul Suchitrei de a mă muta era cît se
poate de rezonabil, numai
209
că se opunea propriilor mele dorinţe. Din trei motive făţişe şi unul ascuns, m-am opus.
Bineînţeles că pe primele trei i le-am împărtăşit.
— (a) Casa e liniştită, i-am spus eu. Lucrez bine în ea. Am destul spaţiu de mişcare şi sînt
lăsat în pace. Apoi, (b), ştii că oamenii ăştia sînt în miezul a ceea ce încerc să creez. Da, ceva
nu-i în regulă cu bătrînul, dar începe să-i placă să mă aibă prin preajmă şi am senzaţia că s-ar
putea să se deschidă în orice clipă în faţa mea, aşa că merită să mai aştept puţin. Cred că Petea e
o mare povară pentru el şi, de asemenea, că vîrsta îl ajunge din urmă, fiindcă se comportă dintr-
odată ca un om foarte bătrîn. Şi apoi mai este şi (c), adică faptul că mi-am petrecut toată viaţa în
Gardens şi cînd mă voi muta din casa Golden, nu voi mai avea acces acolo. Nu ştiu dacă sînt
pregătit s-o fac, adică să trăiesc fără spaţiul acela magic.
Suchitra n-a comentat.
— OK, a spus ea binedispusă. Tatonam doar terenul, îmi spui tu cînd eşti pregătit.
Trădătorului îi e teamă că i se citeşte vinovăţia pe chip. Părinţii mei mi-au spus întotdeauna
că nu sînt în stare să ţin un secret şi că atunci cînd mint, ei văd o lumină roşie pîlpîindu-mi pe
frunte. începusem să mă întreb dacă vedea şi Suchitra lumina aceea şi dacă îndemnurile ei de a
pleca din casa Golden izvorau cumva din suspiciunea că timpul petrecut sub acel acoperiş nu
era întru totul nevinovat. Temerea mea cea mai mare era că va observa vreo diferenţă sexuală.
Nu considerasem niciodată sexul un sport olimpic, ci vedeam în excitare şi atracţie efectele
profunzimii sentimentelor dintre parteneri, a trăiniciei legăturii lor. Suchitra împărtăşea şi ea
această opinie. Nu era o iubită prea răbdătoare. (Avea un program atît de încărcat, încît n-avea
timp să zăbovească la nimic.) între noi preludiul era minim. Noaptea mă trăgea spre ea şi
spunea „Intră în mine chiar acum, asta vreau", iar după aceea se declara satisfăcută, fiindcă era
genul de femeie care ajungea rapid şi des la orgasm. Eu hotărîsem să nu mă simt în nici un fel
minimalizat de acest lucru, deşi m-aş fi putut considera
210
aproape irelevant pentru tot ce se întîmpla. Era pur şi simplu o persoană prea iubitoare ca să-mi
jignească intenţionat bărbăţia.
Cu Vasilisa însă lucrurile stăteau cu totul altfel. Rendezvous-utile noastre aveau întotdeauna
loc după-amiaza, în clasica perioadă franţuzească cinq-ă-sept. Nu dormeam împreună. Nu
dormeam deloc. în plus, partidele de sex erau întru totul orientate spre obiectivul dorit, erau
dedicate procreării, ceea ce mă îngrozea şi, în acelaşi timp, mă excita, deşi ea mă asigura
constant că acest copil nu va fi o povară pentru mine, că nu îmi va schimba deloc viaţa. Era doar
procreaţie, fără responsabilitate. în mod ciudat, ideea mă făcea să mă simt mai prost, nu mai
bine.
— Văd că va trebui să mă străduiesc din răsputeri ca să te fac să te simţi mai relaxat în
privinţa asta, a spus ea în cuibuşorul nostru de la hotel, cu vedere spre parc.
Era ferm convinsă că zămislirea copiilor necesita o excitare maximă şi se credea o
specialistă în domeniu.
— Puiule, a zis ea cu o voce răguşită, ştiu să fiu şi neastîmpărată, aşa că trebuie să-mi spui
toate dorinţele tale secrete, iar apoi eu o să le fac să devină realitate.
Ce a urmat a fost sex de un soi cum nu mai făcusem niciodată, mai nestăvilit, mai
experimental, mai extrem şi - în chip ciudat - mai plin de încredere. Trădătorii laolaltă: în cine
am fi putut avea încredere dacă nu unul în altul?
Suchitra. Oare avea să observe, în timpul partidelor noastre de sex mai puţin dramatic, că
trupul începe să mi se mişte în alte feluri, pentru că a învăţat alte obiceiuri şi cere mut alte
satisfacţii? Cum ar putea să nu observe? Căci trebuie să fi fost altfel, totul mi se părea altfel,
pentru mine acele trei zile pe lună schimbaseră totul. Şi ce să mai zic de căderile mele lunare de
energie după hîrjonelile de după-amiază? Cum să le explic - pe ele şi regularitatea cu care se
repetau? Cu siguranţă bănuia ceva. Nu avea cum să nu bănuiască. Ar fi fost imposibil să-i
ascund astfel de schimbări tocmai ei, prietenei mele celei mai intime.
Nu părea să fi observat nimic. Noaptea discutam despre muncă şi adormeam. Relaţia noastră
nu fusese niciodată
ni
de tipul celor în care trebuie să faci sex în fiecare noapte, altfel cine ştie ce se întîmplă. Ne
simţeam în largul nostru unul cu altul, eram mulţumiţi doar să ne ţinem în braţe şi să ne
odihnim. De cele mai multe ori asta se întîmplă în apartamentul ei. (N-avea nimic împotrivă să
stau acolo atîta timp cît nu se punea problema să mă mut cu ea.) Nu prea îi plăcea să vină şi să
stea în casa Golden. Prin urmare, nu ne petreceam toate nopţile împreună - nici pe departe.
Aşadar, pînă la urmă nu mi-a fost prea greu să-mi ascund urmele. Deschidea însă tot timpul
subiectul plecării mele din casa de pe Macdougal Street.
— Ai putea căpăta oricînd acces la Gardens prin alţi vecini, susţinea ea. Multora dintre ei le-
a plăcut de părinţii tăi şi au fost în relaţii bune cu ei.
— Am nevoie să petrec mai mult timp cu Nero, i-am replicat eu. Vreau să dau de capătul
poveştii. Un om care îşi şterge toate punctele de referinţă, care nu mai vrea să fie legat de nimic
din istoria sa. O entitate plutind în derivă, fără ancoră sau parîme. E interesant, nu?
— Mda, a zis ea. OK.
Apoi s-a întors pe partea cealaltă şi a adormit.
Mai tîrziu.
— Şi curtezana? m-a întrebat Suchitra. Pe ea cît de des o vezi?
— Ea cumpără haine şi le vinde ruşilor mansarde de lux, i-am răspuns eu.
— Am vrut odată să fac un documentar despre curtezane, a continuat ea. Madame de
Pompadour, Nell Gwynn, Mata Hari, Umrao Jaan. M-am documentat mult. Poate voi resuscita
proiectul.
Era clar că avea bănuieli.
— Bine, i-am răspuns eu. Mă mut.
Cut.
Cînd mă uitam la lumea din jurul meu, îmi vedeam propria slăbiciune morală oglindită în
ea. Părinţii mei crescuseră într-o lume de basm, fiind ultima generaţie lipsită
212
de grija şomajului din ultima epocă a sexului fără temeri şi în ultimul moment al politicii fără
religie, dar anii petrecuţi în basm îi stabilizaseră, îi întăriseră, le inculcaseră convingerea că
puteau transforma şi îmbunătăţi lumea în care trăiau prin acţiunile lor directe şi le permiseseră
să mănînce din mărul Raiului, care le-a dăruit cunoaşterea binelui şi răului fără să-i facă
victimele vrăjii din ochii pulsînd în cercuri ai Şarpelui, ochi ca ai lui Kaa din Cartea junglei, ce
fredona 1ncrede-te în mine. Acum în schimb groaza se răspîndea peste tot cu mare viteză, iar
noi închideam ochii sau o îmblînzeam. Nu eu sînt autorul acestor cuvinte. Printr-una din acele
coincidenţe stranii ale traiului într-un orăşel mărunt, cum e traiul din Manhattan, acelaşi orator
bombastic din Central Park a trecut azi pe Macdougal Street, chiar pe sub fereastra mea,
vorbind despre trădare, trădarea suferită de el din partea familiei, a angajatorilor, a prietenilor, a
oraşului, a ţării şi universului, dar şi despre groaza care se răspîndea, iar noi ne-am ferit
privirea... ca şi cum conştiinţa mea s-ar fi transformat într-un om al străzii smintit, care vorbea
singur, fără scuza unor căşti de telefon mobil atîrnîndu-i din urechi. Vreme caldă, cuvinte reci.
Era o făptură în carne şi oase sau îl plăsmuise sentimentul meu de vinovăţie? Am închis ochii,
apoi i-am deschis iar. Se îndepărta, luînd-o spre Bleecker Street. Poate era altcineva.
Aveam încă momente cînd faptul că rămăsesem orfan părea să se reverse din mine şi să
umple lumea sau măcar acea parte din ea care intra în cîmpul meu vizual. Momente smintite.
Mi-am permis să cred că fusesem victima unui astfel de dezechilibru cînd am consimţit să fiu
părtaş la periculosul plan al Vasilisei Golden. Mi-am permis să cred că jalea pentru planetă, care
îmi umplea tot mai mult gîndu- rile, se născuse din mărunta mea pierdere şi că lumea nu merita
să fie căinată într-un asemenea hal. Dacă reuşeam să mă salvez din prăpastia morală unde
ajunsesem, lumea îşi va rezolva singură problemele, gaura din stratul de ozon se va închide,
fanaticii se vor retrage în labirinturile lor întunecate de sub rădăcinile copacilor şi în tranşeele
de pe
fundul mării, soarele va străluci din nou şi o muzică luminoasă va umple văzduhul.
Da, venise momentul să mă mut. Dar ce urma să rezolve mutatul? Continuam să fiu
dependent de cele trei după-amiezi pe lună de la etajul al cincizeci şi doilea. Rodul planului
Vasilisei întîrzia mai mult decît se aşteptase şi ea începu să se plîngă. Mă acuza că nu am o
abordare pozitivă a demersului nostru. îl deocheasem cumva, trebuia să mă adun, să mă
concentrez şi, mai presus de toate, trebuia să mi-o doresc. Dacă nu mi-o doream, nu avea cum
să iasă. Cum nu se simţea întru totul dorit, copilul nu se grăbea să apară.
— Nu-mi refuza asta, mi-a zis ea. Poate că nu vrei decît să mi-o tragi, da? Aşa că lungeşti
lucrurile. Foarte bine atunci, îţi promit să mă culc cu tine şi după. Măcar din cînd în cînd.
Cînd vorbea în felul ăsta, îmi venea să plîng, dar lacrimile n-ar fi făcut decît să-i întărească
şi mai mult convingerea că refuzam cumva să-i ofer sperma mea cea mai puternică şi că, în ceea
ce o privea, eram lipsit de onoare biologică. Intrasem pe un tărîm al nebuniei şi voiam să se
termine odată totul şi nu voiam să se termine, voiam să rămînă însărcinată, ba nu, nu voiam, ba
da, voiam, ba nu.
Şi apoi s-a întîmplat. Iar ea mi-a întors spatele pentru totdeauna, lăsîndu-mă distrus.
îndrăgostit de altă femeie, da, dar distrus de pierderea superbei noastre plăceri trădătoare.
în filmul pe care îl imaginam, opera ce urma să ilustreze trădarea supremă, acţiunea trebuia
să se mute în acest moment de la Vasilisa la soţul ei. Aşadar: Vasilisa a ieşit din apartamentul
de la etajul al cincizeci şi doilea, uşa s-a închis şi asta a fost tot.
— Arta cere trădare şi e mai tare decît trădarea, fiindcă trădarea e transformată în artă.
Corect, da? Corect?...
Anşeneu lent.
— Ştii de unde vin, a spus Nero Golden, îngustîndu-şi privirea. Ştiu că ştii. Mai nou nimeni
nu mai e în stare să ţină ceva sub roşa.
114
Mă adusese noaptea tîrziu la el în birou, în sanctuarul său, fiindcă voia să vorbească. Eram
şi entuziasmat, dar şi înfricoşat. înfricoşat, pentru că mă întrebam dacă era pe punctul de a-mi
pune în faţă nişte informaţii legate de înfăptuirile mele cu doamna Golden. Oare ne urmărise,
avea cumva pe birou un dosar cu fotografii făcute de vreun detectiv particular? Gîndul era
profund tulburător. Şi entuziasmat, pentru că putea fi ocazia pe care o tot aşteptam, momentul
confesiv în care un bărbat care îmbătrîneşte, sătul de şinele necunoscut în care se înfăşurase,
voia să fie iarăşi cunoscut.
— Da, domnule, i-am răspuns.
—Nu-mi spune aşa ceva! a strigat el, aproape binedispus. Continuă să te prefaci că eşti un
amărît mic şi ignorant şi prefă-te surprins cînd îţi spun ceva. în regulă?
— N-am nimic împotrivă, i-am zis.
Treptat, degradarea stării de sănătate a lui Nero Golden ne-a devenit clară tuturor în timpul
sarcinii soţiei sale. Se apropia de finalul celui de-al optulea deceniu de viaţă şi mintea îşi
începea lenta trădare. Nero continua să iasă din casă în fiecare dimineaţă la ora opt, îmbrăcat în
echipament de tenis alb, imaculat, şi cu o şapcă albă de baseball pe cap, şfichiuind cu racheta
prin văzduh cu aerul lui obişnuit, „nu vă puneţi cu mine", şi continua să se întoarcă după
nouăzeci de minute, transpirat şi radiind un soi de mulţumire cu fălcile strînse. într-o bună zi
însă, nu cu mult înainte de convocarea mea la ore tîrzii, avusese loc un episod nefericit. Nero
tocmai trecea strada, cînd o maşină, un Corvette de colecţie, a trecut pe roşu la intersecţia dintre
Bleecker şi Macdougal şi a dat peste el. L-a lovit foarte uşor, numai atît cit să-l doboare la
pămînt, fără să-i rupă nici un os. Reacţia lui a fost aceea că a sărit în picioare, l-a iertat imediat
pe vinovat, a refuzat să facă vreo recla- maţie sau plîngere şi l-a invitat pe şofer, un alb
nepăsător, cu o coamă de păr cărunt şi ondulat, la el acasă, la o cafea. Comportamentul acesta
era şocant de atipic pentru firea lui, aşa că toată lumea a început să-şi facă griji. însă a mai
L
durat ceva timp pînă ce a fost diagnosticată gravitatea problemei.
— N-am nimic, n-am nimic, a spus Nero după incidentul cu Corvette-ul. Nu mai faceţi atîta
caz. Am avut doar grijă de individ, fiindcă se vedea că era zguduit. Ce altceva să fi făcut?
Iar acum eram singur cu el, în vizuina lui, după lăsarea întunericului. Oare ce mă aştepta?
Mi-a oferit un trabuc. L-am refuzat. Un coniac. L-am refuzat şi pe acesta. N-am fost niciodată
amator de coniac.
— Bea ceva, mi-a poruncit, aşa că am acceptat un păhărel de votcă.
— Prosit, a zis el, ridicînd propriul pahar cu un gest energic. Pînă la fund.
Am dat votca pe gît, dar am observat că el abia îşi lipise buzele de marginea paharului de
coniac.
— încă unul, a zis.
M-am întrebat dacă încerca să mă îmbete din nou.
— Imediat, i-am răspuns, acoperindu-mi paharul cu palma stîngă. Să nu ne grăbim.
S-a aplecat în faţă, m-a plesnit peste genunchi şi a dat din cap.
— Bine, bine. Un om cu capul pe umeri... Să-ţi spun o poveste, a continuat el. A fost odată
ca niciodată în Bombay - vezi? numesc acest vechi oraş cu vechiul său nume şi, de cînd am
ajuns în America, e pentru prima dată cînd acest cuvînt îmi iese pe gură, ar trebui să te simţi
onorat că o fac în prezenţa ta -, aşadar, a fost odată un bărbat pe care-1 chema Don Corleone.
Nu, evident că nu era numele lui adevărat, dar numele lui nu ţi-ar spune nimic. Nici chiar
numele pe care-1 folosea nu era de fapt numele lui adevărat. Un nume nu înseamnă nimic, e
doar o cheie, cum se spune pe-aici, o modalitate de a avea acces la personalitatea individului.
„Don Corleone" te ajută să-ţi faci idee ce fel de om era. E felul meu de a-ţi oferi acces la
personalitatea lui. Atîta doar că acest Don n-a omorît niciodată pe nimeni şi nici n-a tras
vreodată cu arma. Vreau să-ţi povestesc despre tipul ăsta. Se trăgea de undeva din sud, dar, ca
toată lumea,
zi 6
sfîrşise în marele oraş. Origini umile. Umile de tot. Taică-său avea un atelier de reparat biciclete
lingă piaţa Crawford. Băiatul îl ajuta pe tati să repare biciclete, se uita la maşinile mari care
treceau pe lingă ei, vrrrum!, Studebaker, vrrrum!, Cadillac, şi se gîndea, într-o bună zi, într-o
bună zi... ca toată lumea. A crescut, a lucrat la docuri, unde a descărcat marfă... un hamal ca
oricare altul, de şaptespre- zece-optsprezece ani, dar pus pe căpătuială. De prin locurile sfinte
ale musulmanilor se întorceau vapoare cu pelerini, iar pelerinii aduceau marfa de contrabandă.
Radiouri, ceasuri elveţiene, monede de aur. Bunuri supuse taxelor vamale. Unor taxe vamale
mari. Don Corleone îi ajuta să strecoare aceste bunuri în chiloţi, în turban, te miri pe unde. Ei îl
răsplăteau. Aşa a adunat nişte fonduri.
După o clipă de răgaz, Nero a continuat:
— Urmează o întîlnire norocoasă cu un pescar contrabandist din Daman. Un anume domn
Bakhia. La vremea aceea Daman era colonie portugheză. Controale lejere. Bakhia şi Don
Corleone au început să aducă în India prin Daman produse de contrabandă din Dubai şi Aden,
profitînd de graniţele prost păzite. O afacere avantajoasă. Don Corleone a urcat în ierarhia
socială. S-a împrietenit cu capii altor familii mafiote. V. Mudaliar, K. Lala et cetera. Apoi s-a
făcut amic cu politicienii, inclusiv cu un anume Sanjay Gandhi, fiul Indirei. Toate astea sînt
adevărate. Prin anii 1970 ajunsese mare mahăr, era baştan. Avea pe urme un tînăr ofiţer de
poliţie care nu se lăsa mituit. Un ins cinstit. Cinstea e un mare dezavantaj în slujba aia. Un
anume inspector Mastan. Don Corleone a tras sfori ca să-l detaşeze într-o fundătură, iar cînd
ofiţerul era deja în avion, Don Corleone a urcat la bord doar ca să-i facă la revedere, flutu- rînd
mina. Drum bun, Mastan. Călătorie plăcută. Tupeist. Chiar aşa. Pe vremea aceea era foarte sigur
pe el... Don Corleone trăia şi bine, şi cumpătat. Avea cele mai bune costume, cele mai bune
cravate, cele mai bune ţigări — State Express 555 - şi un Mercedes-Benz. O vilă ca un palat pe
Warden Road, dar de locuit locuia doar într-o singură încăpere, pe terasa de sus. Cinci metri pe
trei. Nu mai mult.
La parter era un du-te-vino de vedete de cinema, căci investise mulţi bani în filme. S-au făcut
cel puţin trei filme despre viaţa lui, cu cei mai talentaţi actori în rolurile principale. S-a şi însurat
cu o starletă. O chema Goldie. Dar pe la mijlocul anilor 1970 a decăzut. Sanjay Gandhi s-a
dovedit a fi un prieten prefăcut şi Don Corleone a ajuns să stea un an şi jumătate la pîrnaie. Asta
l-a turtit rău de tot. A renunţat cu totul la contrabandă. Mai întîi a devenit credincios, la fel ca
pelerinii contrabandişti care îi oferiseră şansa să se apuce de afaceri. Apoi a intrat în politică. La
mijlocul anilor 1990, odată cu ascensiunea celei mai puternice familii mafiote, Compania Z a
lui Zamzama Alankar, a avut loc şi primul atac terorist în Bombay, iar lumea a bănuit că e
implicat, dar el era prea fricos ca să facă asemenea chestii. Nevinovat, nevinovat, nevinovat.
Anul următor, infarct, mort. O poveste straşnică.
— Chiar a fost moarte naturală? am întrebat eu. Bănuiesc că avea mulţi duşmani.
— în acel moment nu ar mai fi meritat să-l omori, a răspuns Nero Golden.
Tăcere prelungită.
— Şi asta e povestea pe care ai vrut să mi-o spui, am zis eu în cele din urmă. Pot să întreb de
ce?
Tăcere prelungită.
— Nu, a zis el.
Cut.
Parcă m-ar fi tachinat cu bună ştiinţă. Iată lumea în care crescuse - evident că aceasta era o
parte din mesajul pe care îl enunţa. Dar prin asta recunoştea că fusese implicat în acea lume sau
explica de ce într-un final o respinsese şi o lăsase în urmă? Sau ambele? Fusese implicat, dar
de-acum voia să renunţe, ceea ce presupunea să plece departe, suficient de departe ca să nu-1
mai poată găsi nimeni. Numai pe baza spuselor lui nu puteai şti nimic sigur. în plus, fiindcă
eram uşurat că nu mi se pusese în faţă dosarul acela de care mă temeam, în care s-ar fi aflat
dovezi ale rendez-vous-urilor mele cu nevastă-sa, am acceptat recunoscător povestea cu
218
Don Corleone aşa cum mi-a fost spusă, am mai băut o votcă şi m-am retras. Un bătrîn care-şi
depăna trecutul - nu era primul şi nici nu avea să fie ultimul. începea să uite prezentul -
mărunţişuri, unde-şi pusese cheile, întîlniri, zile de naştere -, dar avea cine să-i amintească de
mai toate lucrurile astea, iar memoria trecutului părea să-i devină tot mai clară. Bănuiam — şi
speram — că vor mai fi întrevederi nocturne precum cea care tocmai se încheiase. Voiam să-i
aflu toate poveştile, aveam nevoie de ele, pentru ca într-un final să-l pot modela.
Vestea că va fi tată a părut să-l însenineze pe Nero, deoarece îi sublinia forţa nediminuată a
masculinităţii, iar acum părea să aibă nevoie de asta. In ceea ce priveşte afacerile, o vreme forţa
aceea a părut neafectată, după cum ne-o dovedeau imensele şantiere deschise în Manhattan, în
West Side. Uriaşul proiect de reamenajare a zonei Hudson Yards fusese iniţiat de Related
Companies LP şi Goldman Sachs, în colaborare cu Oxford Properties Group Inc. A demarat pe
baza unui împrumut imobiliar de 475 milioane de dolari, obţinut de întreprinderea mixtă
Related/Oxford de la „diverşi parteneri". Sînt aproape sută la sută sigur că, ascuns sub numele
unei companii oarecare, Nero Golden era şi el unul dintre creditori, alături de marii jucători:
Starwood Capital Group al lui Barry Sternlicht şi comerciantul de produse de lux Coach. Prima
investiţie în proiectul de reamenajare de douăzeci şi şase de acri o făcuse cu cîţiva ani mai
devreme, în cadrul programului de investiţii EB-5, care le permitea imigranţilor în Statele Unite
să investească un anumit capital şi să primească în schimb dreptul de rezidenţă şi, într-un final,
cetăţenia. Toate astea explicau pînă la urmă cum de reuşiseră Nero şi fiii lui să se mute în
America într-un timp atît de scurt şi să aibă drepturi integrale de muncă şi rezidenţă încă de la
sosire. Ulterior, în anul cînd Vasilisa a rămas gravidă, Golden a mai făcut o investiţie sub forma
unei creditări de tip mezanin, care semăna cu o a doua ipotecă, numai că împrumutul era
garantat de acţiunile companiei care deţinea proprietatea, nu de proprietate. Aşadar, teoretic
vorbind, dacă
ng
proprietarul nu reuşea să-şi plătească dobînzile, Nero ar fi putut prelua acţiunile în doar cîteva
săptămîni şi, odată ce deţinea acţiunile, putea dobîndi şi controlul asupra proprietăţii. Din cîte
ştiu, asta nu s-a întîmplat. Dar, îndatorat sau nu, super-investitor sau datornic cu miliarde de
dolari, el paria pe cele mai mari mize din cel mai tare joc imobiliar din oraş.
Numele entităţii care acorda împrumutul de tip mezanin era GOW Holdings. După anul 68
d.Hr., cînd împăratul roman Nero a murit şi astfel s-a sfîrşit dinastia iulio-clau- diană, a urmat
anul 69 d.Hr. sau „Anul celor patru împăraţi", în care succesorul imediat al lui Nero, Galba, a
fost detronat de Otho, care, la rîndul lui, a fost înlăturat de Vitellius, care n-a rezistat nici el prea
mult şi a fost înlocuit de cel ce avea să devină primul împărat al dinastiei flaviene, adică
Vespasian. Galba-Otho-Vitellius-Vespasian: G-O-V-V.
Ceva mai tîrziu în acel an, cînd Vasilisa i-a născut lui Nero un fiu, copilul a primit numele
de Vespasian, de parcă Nero ar fi intuit că pruncul se trăgea dintr-o altă spiţă şi că în cele din
urmă avea să-şi întemeieze propria dinastie.
Eu, evident, n-am scos o vorbă.
AŞTEPTÎNDU-L PE VESPASIAN
în perioada sarcinii soţiei sale, pe cînd aştepta naşterea micului împărat Vespasian, Nero
Golden a devenit obsedat de penisul lui Napoleon Bonaparte. Ar fi trebuit să fie un indiciu
suficient de puternic al deteriorării stării lui mintale pentru a declanşa semnale de alarmă, dar a
fost tratat cu îngăduinţă de familie, ca un fel de hobby amuzant al unui bătrînel. Cînd nu era
prins cu afacerile, cu viaţa care înmugurea în pîntecele Vasilisei sau cu responsabilităţile de
părinte al celorlalţi trei fii ai săi, Nero pornea în căutarea membrului imperial francez. Cu
privire la asta, putem relata următoarele: după moartea lui Bonaparte pe insula Sfînta Elena, s-a
efectuat o autopsie în cadrul căreia, din motive azi necunoscute, s-au prelevat diferite organe,
inclusiv falusul său deloc impresionant. Micul Napoleon a ajuns în
220
cele din urmă în mîinile (poate că aici ar trebui să refor- mulez) unui preot italian şi apoi a fost
vîndut mai departe, s-a aflat o vreme în proprietatea unui librar londonez, după aceea a traversat
oceanul, poposind prima dată la Philadelphia, apoi la New York, unde a fost expus la Muzeul de
Artă Franceză în 1927 şi a fost descris de o publicaţie drept „un ţipar zbîrcit“ şi de revista Time
ca - nici mai mult, nici mai puţin — „o bucată jerpelită de şiret din piele de căprioară". In 1977
a fost cumpărat la o licitaţie de cunoscutul urolog John Lattimer, în încercarea acestuia de a
conferi demnitate profesiei pe care o practica, iar la moartea sa a trecut în proprietatea fiicei lui,
împreună cu alte bunuri, cum ar fi chiloţii lui Hermann Goring şi gulerul însîngerat al cămăşii
pe care o purta preşedintele Lincoln la teatrul Ford în seara cînd a fost asasinat. Toate aceste
suveniruri se aflau acum în Englewood, New Jersey. Organul lui Napoleon era învelit în pînză
şi ţinut într-o casetă cu monograma N pe capac, care, la rîndul ei, se afla mtr-o valiză dintr-o
magazie şi toate astea îl enervau pe ero, care dorea ca organului să-i fie acordată onoarea
iperială pe care o merita.
— Iată ce trebuie să se întîmple, mi-a spus el. Eu îl voi i npăra, îl vom înapoia poporului
francez, iar tu vei face ( documentar - tu şi iubita ta. Eu voi duce personal ] ipientul la Paris, voi
intra în Hotel des Invalides şi mă \j apropia de sarcofagul lui Bonaparte, unde voi fi intimii at de
înalţii demnitari ai Republicii, poate chiar de j şedinţe, şi îi voi implora să-mi permită să pun
recipien- ţ pe sarcofag, astfel încît Napoleon să se reunească într-un 1 fl cu bărbăţia sa pierdută.
Voi declara într-un scurt c mrs că fac asta în calitate de american, ca un soi de ] ompensă pentru
Statuia Libertăţii, darul făcut de Franţa . iericii.
Nu glumea. A reuşit cumva să facă rost de numărul de afon fix al reşedinţei din Englewood şi a
sunat-o pe pusă masă pe fiica domnului Lattimer, care i-a închis efonul în nas. După aceea le-a
pus pe cele două femei agon - donşoara Blather şi cumătră Fuss - să încerce
22.1
ele, ceea ce au şi făcut pînă cînd au fost acuzate de hărţuire de către persoana de la celălalt capăt
al firului. Acum se gîndea serios să meargă personal în New Jersey, cu carnetul de cecuri în
mînă, ca să încerce să încheie tranzacţia. Vasilisa a avut nevoie de toată puterea ei de
convingere pentru a-1 împiedica s-o facă.
—Dragul meu, proprietara nu vrea să vîndă, a spus ea. Dacă te înfiinţezi la uşa ei, ar avea
tot dreptul să cheme poliţia.
— Banii vorbesc, a mormăit Nero. Poţi cumpăra reşedinţa de-o viaţă a unui om la prima oră
a dimineţii şi îl poţi face să se mute pînă la prînz dacă-i oferi preţul potrivit. Poţi cumpăra şi un
guvern dacă ai suficienţi bani lichizi. Şi eu nu pot să cumpăr o puţă de cinci centimetri?
— Nu mai insista, i-a zis soţia lui. Nu asta este important acum.
In acel an am fost cu toţii implicaţi în eforturile de a-i abate atenţia de la subiect. Era
neîndoielnic că Nero nutrea sentimente ambigue faţă de fiul pe care fusese silit să-l aibă. De
asemenea, era incontestabil că şi eu, adevăratul autor al acestei noi direcţii narative, nutream
sentimer •> profund ambigue faţă de faptul că eram, ca să zic aş., scriitorul fantomă
nerecunoscut al acelei vieţi noi. Despre sentimentele Vasilisei nu pot să spun nimic. Uneori era
enigmatică precum un sfinx. în ce-i priveşte pe ceilalţi bărbaţi Golden, acum e momentul să se
spună mai multe despre reacţiile lor. De exemplu, acesta a fost anul în care Apu Golden a
început să spargă tot felul de obiecte pentru a-şi crea operele sale de artă tot mai politice,
expunînd lucruri sfărîmate pentru a reprezenta societatea sfărîmată şi furia oamenilor în faţa
acestei sfărîmări.
— Vieţile oamenilor sînt zdrobite, a spus el, aşa că sînt dispuşi să facă totul bucăţi, fiindcă,
la o adică, de ce dracu’ n-ar face-o?
Şi se părea că în anul acela, oriunde mergeam, dădeam peste oratorul din parc. în cel de-al
doilea trimestru de sarcină al Vasilisei a trecut prin cadru în faţa cinematografului SVA de pe
Twenty-Third Street, unde filmam împreună cu Suchitra
222
un interviu pe stradă cu Werner Herzog pentru seria mea de scurtmetraje video cu momente din
filmele clasice. Exact în clipa cînd am rostit titlul Aguirre, mînia lui Dumnezeu, bătrînul
vagabond a trecut prin spatele meu şi al lui Herzog, arătînd exact - dar exact - la fel ca marele
nebun cu privirea rătăcită, Zorn Gottes Klaus Kinski, şi bombănind despre viteza tot mai mare a
răului, despre muntele tot mai înalt al răului, care se înălţa chiar în mijlocul oraşului, dar cui îi
păsa? îi păsa măcar cuiva din America? Copiii spulberau puţele taţilor cu pistoalele în dormitor.
Băga cineva de seamă? Era la fel ca încălzirea globală, flăcările Iadului topeau marile calote
glaciare ale răului şi nivelurile răului creşteau peste tot în lume, neputînd fi stăvilite de nici un
fel de diguri. Bum! Bum! a strigat el, revenind la o temă mai veche. Armele monstruoase sînt pe
urmele voastre, roboţii Decepticon, Terminatorii, atenţie la jucăriile copiilor voştri, atenţie la
pieţe şi malluri şi palate, atenţie la plaje, biserici şi şcoli, căci au pornit-o în marş, bum! bum! -
şi chestiile alea chiar omoară\
— Individul ăsta e fantastic, a zis Herzog cu o admiraţie sinceră. Trebuie să-l includem în
film şi poate că-1 voi intervieva chiar eu.
20
—Iată ce îţi voi mărturisi bucuros, frumosule, a zis Petea Golden cit se poate de serios. Nu
mai simt nici urmă de dragoste frăţească. In plus, consider greşită opinia general acceptată
conform căreia afecţiunea profundă dintre fraţi este înnăscută şi inevitabilă, iar lipsa ei aruncă o
lumină proastă asupra celui care nu o simte. Nu e ceva determinat genetic, ci mai degrabă o
formă de şantaj social.
Rareori era invitat cineva în vizuina lui Petea, dar cu mine făcuse o excepţie, poate şi pentru
că rămîneam, după unica lui părere, cel mai chipeş bărbat de pe planetă, aşa că stăteam în
lumina albastră din camera lui, printre computere şi veioze cu braţ mobil, după ce i-am acceptat
invitaţia de a mînca un sandvici cu brînză Double Gloucester încălzit, şi încercam să spun cît
mai puţine, căci am înţeles că avea chef să vorbească, iar ce avea el de spus merita întotdeauna
atenţie, chiar şi atunci cînd Petea era ceva mai smintit decît de obicei.
— In Roma antică, a început el, de fapt în toate marile imperii ale lumii şi în toate epocile,
oamenii de care trebuia să te temi cel mai tare erau fraţii tăi. Atunci cînd se punea problema
succesiunii, de obicei aveai de ales: ucide sau vei fi ucis. Iubire? Prinţii aceia ar fi rîs la auzul
cuvîntului dacă l-ai fi menţionat.
L-am întrebat ce i-ar răspunde lui William Penn, ce avea de spus despre ideea imortalizată
în numele oraşului Philadelphia, care prosperase în primii săi ani de existenţă pentru că
reputaţia de loc tolerant pe care o avea atrăsese oameni de mai multe credinţe şi profesii şi
crease relaţii mai bune cu triburile locale de amerindieni decît prin alte părţi.
124
— Ideea că toţi oamenii sînt fraţi este imprimată profund în multe opere filosofice şi în
majoritatea religiilor, m-am aventurat eu.
— Poate că trebuie să ne străduim să iubim omenirea în general, mi-a răspuns el pe o voce
cu inflexiuni ce arătau plictiseală extremă. Dar pentru mine „în general" e ceva mult prea
general. Sînt foarte precis în privinţa lucrurilor care nu-mi plac. Vorbesc aici despre doi indivizi
născuţi şi unul nenăscut: ei sînt ţinta ostilităţii mele, care s-ar putea să fie nemărginită, cine ştie?
Mă refer acum la desfacerea legăturilor de sînge, nu la dez-brăţişarea întregii specii - şi, te rog,
nu încerca să-mi ţii prelegeri despre Eva mitocondrială sau despre LUCA1, masa vîscoasă de
trei miliarde şi jumătate de ani care a fost ultimul nostru strămoş universal comun. Cunosc
foarte bine arborele genealogic al speciei umane şi al vieţii pe pămînt de dinainte de Homo
sapiens, iar a insista acum asupra acestor genealogii ar însemna să înţelegi complet greşit ce
vreau să spun. Ştii ce-ţi zic eu de fapt. Doar fraţii mi-i detest. Acum, cînd mă gîndesc la copilul
pe care va trebui să-l salut în curînd, acest lucru mi-a devenit foarte clar.
N-am putut scoate o vorbă, deşi am simţit că în pieptul meu se stîrneşte un val de furie
paternă. Pare-se că în timp ce fiul meu - tainicul meu fiu Golden - înmugurea în pîntecul maică-
sii, viitorul său frate Petea îşi formase deja o părere proastă despre el. Am vrut să protestez, să
apăr copilul şi să-i atac duşmanul, dar în problema de faţă purtam blestemul tăcerii. Iar Petea
trecuse deja la altă idee. Voia să ştiu că lua o decizie crucială, că se hotărîse să-şi vindece frica
de lumea exterioară şi apoi să părăsească pentru totdeauna casa de pe Macdougal Street,
devenind astfel ultimul dintre cei trei fii ai lui Nero Golden care îşi lua zborul. Dintre toţi, lui i-
ar fi venit cel mai greu să facă una ca asta, dar îmi dezvăluia acum nebănuite rezerve de voinţă,
îl îmboldea o forţă puternică şi, pe măsură ce vorbea, am
l. LUCA este acronimul denumirii în engleză a strămoşului menţionat în text: Last Universal
Common Ancestor.
înţeles că acea forţă era ura, îndreptată în primul rînd împotriva lui Apu Golden, ura înfiripată
pe malurile fluviului Hudson în noaptea cînd fratele lui o sedusese pe Ubah sau fusese sedus de
ea, de frumuseţea somaleză care modela metale, ura tot mai mare nutrită de lungile singurătăţi
scăldate în lumină albastră, care îl împingea intr-un final să acţioneze. Avea să se lecuiască de
agorafobie şi să plece de-acasă. Mi-a arătat placa ce stătea deasupra uşii vizuinii lui. îţi lasă in
urmă casa, o, tinere, şi caută ţărmuri străine.
— Cîndva eram convins că se referă la mutarea în America, mi-a zis el, dar în casa asta
sîntem tot acasă, de parcă am fi adus acel acasă cu noi. Acum, în sfîrşit, sînt gata să urmez
îndemnurile marelui meu tiz. Chiar dacă nu neapărat pe ţărmuri străine, de-aici tot mă voi muta,
fie şi intr-un apartament numai al meu.
Am reţinut informaţia şi-atîta tot. Ştiam amîndoi că agorafobia e cea mai mică dintre
problemele lui Petea. Despre problema mai mare a decis să nu vorbească acum. Dar i-am citit
pe chip o mare dîrzenie. Era evident că hotărîse să depăşească şi dificultăţile ridicate de
problema mai mare.
A doua zi în casa Golden a apărut un vizitator nou, care după aceea a revenit zilnic, la ora
trei fix, un individ bine făcut, cu o freză blondă şi înfoiată, tenişi Converse, un zîmbet care
insista să-şi proclame profunda sinceritate, un accent australian şi - cum a remarcat Nero
Golden - o puternică asemănare cu fostul campion de la Wimbledon Pat Cash. Era
hipnoterapeutul lui Petea, individul căruia îi revenea sarcina de a-1 scăpa de frica de spaţii
deschise, îl chema Murray Lett.
—Dacă mă strigaţi, repetaţi1, îi plăcea lui să spună - o glumă din tenis care nu servea (vai!)
decît să-i accentueze asemănarea cu fosta vedetă de la antipozi.
1. Joc de cuvinte pornind de la sensul cuvîntului let în tenis, unde indică repetarea serviciului
cînd mingea atinge fileul.
226
Petea n-a fost uşor de hipnotizat, căci voia întruna să comenteze la sugestiile
hipnoterapeutului şi, în plus, îi displăceau unele inflexiuni australiene din vocea bărbatului,
precum şi simţul umorului, dar şi alte lucruri. Primele şedinţe au fost dificile.
— Nu sînt în transă, îl întrerupea Petea pe domnul Lett. Mă simt relaxat şi într-o dispoziţie
bună, dar îmi controlez întru totul mintea.
Sau, altădată:
— Uf, pînă la urmă aproape că reuşisem. Dar tocmai mi-a intrat o muscă în nas.
Petea observa prea multe. Era unul din impedimentele cele mai serioase care-i stăteau în
cale. în timpul unei vizite în încăperea cu lumină albastră, cînd a părut deodată dispus să discute
despre sindromul Asperger, i-am pomenit faimoasa povestire a lui Borges, „Funes, omul care
ţine minte tot“, cu un bărbat care nu putea uita nimic, iar el mi-a zis:
— Da, aşa sînt şi eu, numai că nu e vorba doar despre ce s-a întîmplat sau ce au spus
oamenii. Scriitorul ăla al tău e prea cufundat în vorbe şi fapte. Trebuie să adaugi mirosurile,
gusturile, zgomotele, ba chiar şi sentimentele. Şi privirile, formele, modelele formate de maşini
pe stradă, şi mişcările întreţesute ale pietonilor, şi tăcerile dintre notele muzicale, şi efectul
fluierelor de cîini asupra cîinilor. Toate astea îmi gonesc permanent prin creier.
Aşadar, un soi de super-Funes, blestemat să îndure o suprasarcină senzorială multiplă. Era
greu să-ţi imaginezi lumea lui interioară, să-ţi închipui cum putea suporta cineva senzaţiile care
dădeau năvală ca nişte călători ce se reped în metrou la orele de vîrf, cacofonia asurzitoare de
suspine, claxoane, explozii şi şoapte, vîlvătaia caleidoscopică de imagini, izul de duhori
amestecate. Probabil că aşa era Infernul, carnavalul damnaţilor. Am înţeles în acel moment că a
spune că Petea trăieşte într-un soi de iad e exact opusul realităţii, căci de fapt în Petea trăia un
soi de iad. Odată ce am înţeles asta, mi-am dat seama — ruşinîndu-mă că n-o făcusem mai
devreme - de imensa tărie şi marele curaj cu care Petronius Golden înfrunta lumea în fiecare zi
şi am simţit i
i “7
mai multă înţelegere pentru ocazionalele sale revolte dezlănţuite împotriva vieţii, cum fusese
episodul cu pervazul ferestrei sau cel din metroul spre Coney Island. De asemenea, mi-am
permis să mă întreb: dacă această imensă forţă a caracterului său ar ajunge să fie concentrată pe
ostilitatea împotriva fratelui său vitreg nenăscut (de fapt, după cum ştim, nu îi era deloc frate,
dar deocamdată să lăsăm deoparte acest gînd), împotriva fratelui său vitreg tulburat şi, mai
presus de toate, împotriva trădătorului său frate bun, de ce răzbunări cumplite ar fi oare capabil?
Trebuia să-mi fac griji pentru siguranţa fiului meu sau acest instinct nu era decît o dovadă a
intoleranţei mele reflexe faţă de afecţiunea de care suferea Petea? (Era greşit să-i spun
afecţiune? Poate că „realitatea lui Petea" sună mai bine. Cît de dificil devenise limbajul, ce teren
minat era! Bunele intenţii nu mai erau deloc o scuză.)
Să vorbim acum despre băutură. Aici sînt pe un teren ceva mai solid. Petea avea o problemă
cu alcoolul, asta nu putea fi tăinuit. Bea mult şi bea singur şi era un beţiv melancolic, dar
aceasta era modalitatea pe care o găsise ca să-şi reducă la tăcere infernul interior şi să doarmă
sau, mai precis, să-şi piardă cunoştinţa şi să petreacă nişte ore într-o stare de inconştienţă
fericită. O singură dată mi-a dat voie să fiu martor la derapajul său în uitare de fiecare noapte, la
începutul celui de-al treilea trimestru de sarcină al Vasilisei Golden, cînd mi-a spus că „are
nevoie de sprijinul meu", iar în ora de dinainte de a-şi pierde cunoştinţa am auzit, cu o jenă tot
mai accentuată, ba chiar cu repulsie, în ce măsură incapacitatea de a controla potopul de
murmure ce se revărsa din el sau de a-şi cenzura propriul debit lingvistic, în ce măsură deci
această incapacitate ducea - atunci cînd la tumultul de informaţii se adăuga şi alcoolul - la un
solilocviu de tipul fluxului conştiinţei, în care se vedea cît de mult asimilase fragmentarea
tensionată din cultura americană şi făcuse astfel din ea o componentă a propriei vătămări. Ca să
mă exprim mai clar, şinele lui nocturn şi beat dezvăluia o alunecare înspre extremele atitudinilor
conservatoare. Un alter ego în stil Breitbart şi Fox News1 trăncănea şi bolborosea, îmboldit de
alcool, ajutat de izolare şi de furia sa pe de-a-ntregul justificabilă împotriva lumii: Obamacare,
teribil!, individul care a deschis focul în mallul din Maryland, nu politizaţi incidentul!, creşterea
salariului minim, scandalos!, căsătoria între persoanele de acelaşi sex, ceva nefiresc!, refuzul
din motive religioase de a-i servi pe cei din comunitatea LGBT din Arizona, din Mississippi,
libertate!, crimele poliţiei, autoapărare, Donald Sterling, libertate de exprimare!, împuşcături în
campusul din Seattle împuşcături în Vegas împuşcături intr-un liceu din Oregon, nu armele
omoară oamenii! înarmaţi profesorii! Constituţia! libertate!, ISIS şi decapitările, Jihadi John,
dezgustător!, nu avem nici un plan!, eliminaţi-i pe toţi!, nu avem nici un plan\, ah, şi Ebola!
Ebola! Ebola!1 2 Toate astea şi multe altele curgeau intr-un torent incoerent, în care se amesteca
şi ostilitatea faţă de Apu: dacă Apu o apuca la stingă, atunci Petea va merge spre dreapta, ca să-l
contracareze, orice ar susţine Apu, Petea va respinge, va construi un univers moral care să
inverseze realitatea fratelui său, negrul era alb, dreptatea era nedreptate, jos era sus şi înăuntru
era afară, în acel an Apu însuşi a fost ţinta cîtorva dintre monoloagele lui Petea şi a reacţionat cu
blîndeţe, refuzînd să muşte momeala.
— Lasă-1 să spună ce vrea, mi-a zis el. Ştii că are o problemă cu conexiunile acolo sus.
1. Breitbart News şi Fox News sînt organizaţii media cu o foarte accentuată orientare
conservatoare.
2. Obamacare este numele sub care este cunoscută reforma sistemului de sănătate propusă de
preşedintele american Barack Obama. Donald Sterling este fostul proprietar al echipei de
baschet Los Angeles Clippers, eliminat din NBA pentru comentariile sale rasiste. Celelalte
aluzii din delirul lui Petea sînt la numeroasele atacuri cu arme de foc care au loc în Statele
Unite şi care reînvie sistematic polemicile legate de al Doilea Amendament, precum şi la
controversele ce înconjoară legalizarea căsătoriei între persoanele de acelaşi sex.
219
Şi-a lovit fruntea cu degetul, indicînd creierul lui Petea.
—E unul din cei mai inteligenţi oameni pe care-i cunosc, am spus eu — şi chiar o credeam.
Apu a făcut o grimasă.
— E o inteligenţă smintită, mi-a replicat. Aşa că nu se pune la socoteală. Eu, unul, încerc să
înfrunt o lume smintită acolo, afară.
— Zău că se străduieşte din răsputeri, am încercat eu. Hipnoterapie et cetera.
Apu nu m-a luat în serios.
— Cheamă-mă cînd încetează să mai vorbească de parcă ar fi la ceai, cu o tichie de nebun pe
cap. Cheamă-mă cînd încetează să mai fie elefantul republican din încăpere.
Mult mai îngrijorătoare decît ostilitatea volubilă a lui Petea faţă de convingerile politice ale
lui Apu era fobia - dezvăluită la beţie - pe care o resimţea faţă de cei cu alte identităţi sexuale.
Această fobie părea să aibă şi ea rădăcini în istoria familiei. Din violenţa limbajului folosit, pe
care mă feresc să-l reproduc aici, era clar că armistiţiul încheiat cu sine însuşi cu mult timp în
urmă, pentru a-i putea ierta lui D Golden comportamentul faţă de mama lui, nu mai funcţiona,
iar furia sa lua forma unei înverşunări vehemente împotriva confuziei sexuale tot mai mari a
fratelui său vitreg. A început să-i arunce acestuia vorbe grele, cum ar fi „nefiresc", „pervers" şi
„bolnav". Aflase cumva despre după-amiaza din garderoba Vasilisei, iar complicitatea femeii la
experimentele făcute de D cu alteritatea l-a determinat pe Petea să îşi îndrepte agresivitatea
verbală şi asupra ei. Copilul a devenit ţinta acestei părţi din furia lui. Repet, îmi făceam griji
pentru siguranţa copilului nenăscut.
In cele din urmă hipnoza a început să funcţioneze. Hipno- terapeutul cu freză înfoiată,
domnul Lett, a început să păşească mai sprinten în tenişii Converse.
— Cum merge? l-am întrebat pe cînd pleca la finalul unei şedinţe.
Era atît de încîntat, încît a început să turuie cu puternicul său accent:
230
— Foarrti bini, mulţumesc. Cum am crrezut merreu că va fi. A durrat doarr un pic. In astfel
de situaţii rrecurrg la o metodologii prroprrii, pi cari am numit-o Puterri Prro- grramată
Perrsonal, pi scurrt, PPP. Ideia i să lucrrezi cu perrsoana pas cu pas şi să îi sporreşti încrrederea
în sini, precum şi ce eu numesc auto-conştientizarri. Fiecarri pas pi carri îl facim pi calea PPP
va sporri încrredirrea perr- soanei în sini. Am avansat deja mult pi calea asta. Da, indiscutabil.
Lucrrurrile stau foarrti bini. Ideia i să îi ofi- rrim prrietenului nostrru nişti dovezi tangibili, pi
cari să li poată rriprroduci permanent, aii capacităţii lui di a-şi contrrola prrocesili mentali. Di a-
şi stăpîni rriacţiili fizici şi emoţionali. Odată ce va şti că e în starri di asta, va fi sigurr că poati
ţini sub contrrol şi contactili cu lumea exterrioarră. Pas cu pas. Asta e soluţia. Ce îi oferr eu ieste
abilitatia di a alegi cum vrrea să rreacţionezi la cei din jurrul lui, la chestiili carri se pot întîmpla
acum sau în viitorr sau în orrişce situaţii s-arr putea ivi. Sînt foarrti optimist. La rrevederri.
în cadrul procesului de preluare a controlului, Petea a studiat structurile a ceea ce el numea
„spaţii magice": pentagrama ocultă şi eruv-ul1 evreiesc. Dacă a putut accepta că insula aceea
privată de lîngă Miami sau proprietatea îngrădită din nord a lui Ubah Tuur, unde avusese loc
nefericita întîmplare, erau aşa ceva, atunci cu siguranţă era capabil să-şi construiască şi singur
astfel de spaţii magice. Aşa i-a venit ideea cercului de cretă din jurul insulei Manhattan. Voia să
străbată pe jos întreaga insulă şi să traseze el însuşi cercul. O va face fără nici un ajutor şi, ca să
sporească puterea cercului, urma să presare şi usturoi pe măsură ce înainta. Ca să-i fie mai uşor
să-şi înfrîngă temerile, va purta ochelari negri, cu lentile foarte întunecate, şi o glugă. De
asemenea, va asculta muzică la volum foarte mare în căşti izolate fonic şi va bea multă apă.
Nimeni
1. Spaţiu închis delimitat de o linie simbolică, în interiorul căruia evreilor ortodocşi le sînt
permise anumite activităţi care în mod normal sînt interzise în zilele de sabat.
altcineva nu putea face asta în locul lui. Era ceva ce trebuia să înfăptuiască singur.
Cînd a aflat de planul lui, hipnoterapeutul Lett s-a bucurat şi l-a susţinut, oferindu-se să
cumpere el batoanele de cretă şi căpăţînile de usturoi. însă Nero Golden s-a îngrijorat şi a dat
cîteva telefoane.
Ziua aleasă pentru această aventură a mijit fierbinte şi umedă sub un cer fără nori. Petronius
Golden a coborît din camera sa cu lumină albastră, îmbrăcat aşa cum promisese şi avînd
întipărită pe chip dîrzenia sumbră a unui mara- tonist etiopian. Murray Lett îl aştepta la intrarea
în casă şi, înainte ca Petea să iasă în stradă, a încercat să-i aducă aminte cît de mult progresase,
enumărîndu-i realizările pe degete.
— Ţini minţi! Avans majorr în autoeficienţî! Capacitati de concentrrarri şi di focalizarri mult
sporită! îmbunătăţirri urriaşă a autonomiei şi încrredirrii în tini! Un managiment al strresului
mult mai bun! Un managiment al furriei mult mai bun! Prrogrresi imporrtanti în contrrolul
impulsurrilor! Eşti prregătit.
Petea, aflat în acea stare de concentrare sporită la care se referea Lett, asculta Nine Inch
Nails în căşti, aşa că nu l-a auzit. Ducea pe un umăr o gentuţă cu cretă şi avea în spinare un
rucsac îndesat cu apă cu aromă de cocos la cutie, fructe, sandviciuri, batoane energizante şi
copane fripte de pui. De asemenea, mai avea şi trei perechi de şosete de schimb. Mărşăluitorii
cu experienţă de pe internet îl preveniseră că picioarele ude în şosete transpirate au tendinţa să
facă băşici, care te împiedicau să-ţi termini parcursul, într-o mînă ducea o pungă cu usturoi
zdrobit. în cealaltă flutura un baston în vîrful căruia prinsese cu bandă adezivă prima bucată de
cretă. Buzunarele îi erau pline cu role de bandă adezivă, ca să poată înlocui bucăţile de cretă ori
de cîte ori era necesar.
— Nu uita di comporrtamentul social! i-a strigat Murray Lett cînd şi-a dat seama într-un
final că nu fusese auzit. Evită să ti închizi în tini. Fă contact vizual. Sînt lucrrurri imporrtanti,
ţini minţi!
Dar Petea era în lumea lui şi contactul vizual nu părea inclus în planurile sale.
— încă un lucrru! a strigat Murray Lett şi de data asta Petea i-a făcut favoarea de a-şi scoate
căştile pentru a-1 asculta. Sperr că stai mai bini cu somnul, a continuat el cu o voce mai joasă.
în plus, iarrtă-mă că ti întrreb, darr prro- blema cu incontinenţa, p-aia am eliminat-o, correct?
Petea Golden a mers pînă intr-acolo incit şi-a dat ochii peste cap, şi-a pus căştile înapoi pe
urechi, a părut satisfăcut că Axl Rose îl înlocuise pe Trent Reznor, a plecat capul, a ieşit pe uşă
şi a urcat în taxiul Uber care îl aştepta ca să-l ducă la punctul de pornire ales, zona South Street
Seaport, lăsîndu-1 pe domnul Lett în urmă.
—Brravo, a strigat terapeutul după el. Sînt mîndrru di tini. Bună treabă.
Nero Golden stătea şi el în uşă, însoţit de doamnele Blather şi Fuss - şi de mine.
— Ia-o încet, i-a spus el fiului său. Nu te grăbi. Fă-o lejer. Nu-i un concurs.
După ce maşina l-a dus pe Petea de-acolo, Nero a vorbit ceva la telefon. Oamenii lui urmau
să aştepte în vehicule de-a lungul traseului. Fiecare pas al lui Petea avea să fie supravegheat.
„Marea plimbare" în jurul insulei Manhattan înseamnă vreo cincizeci de kilometri.
Şaptezeci de mii de paşi. Douăsprezece ore dacă nu eşti extrem de rapid. Douăzeci de parcuri.
Nu l-am însoţit pe Petea, dar mi-am dat seama imediat că acest moment va fi un punct
culminant al filmului la care visam, imaginarul meu film Golden. Muzică răsunătoare pe
coloana sonoră: Metal Machine a lui Lou Reed, Zeppelin, Metallica, trupele cu umlaut -
Motorhead şi Motley Criie. Mărşăluitorul mărşăluieşte şi fiecare pas îi e marcat de sunete de
tamburină (care se fac cumva auzite peste zgomotul muzicii heavy metal - nu lămurisem încă
partea asta). în parcuri trece pe lingă figurile importante din viaţa lui, care îl privesc. Să fie oare
fantome, ectoplasme ale imaginaţiei sale vătămate? Iat-o pe mama sa în parcul Nelson A.
Rockefeller - cu siguranţă, o fantomă sau o amintire.
*33
Iată-1 acum pe Apu alergînd pe lîngă el pe promenada East River. Ceva mai încolo, în parcul
Riverside, D Golden şi Riya stau încremeniţi, urmărindu-1 cum trece, fixîndu-1 cu privirea
goală a fantomelor. în jurul lor, copacii bîntuiţi, înspăimîntaţi. Ubah Tuur stă ca o santinelă în
parcul Inwood Hill de lîngă Shorakkopoch Rock, care marchează locul unde cîndva, demult,
sub cel mai mare liriodendron din Manhattan, Peter Minuit a cumpărat insula cu şaizeci de
guldeni, iar în parcul Cari Schurz, chiar lîngă Gracie Mansion, iată-1 şi pe înfoiatul Lett, care îl
încurajează. Poate că Lett era într-adevăr acolo. Petea, bărbatul tamburină, înaintează,
îndepărtîndu-se de ghearele răsucite ale durerii nebune. Şi, pe măsură ce merge, se transformă.
După şaisprezece kilometri, în parcul West Harlem Piers, aruncă creta şi încetează să mai
traseze linia care l-a urmat fidelă pînă acum, iar cînd trece de reşedinţa primarului, aruncă şi
usturoiul. Ceva s-a schimbat în el. Nu mai simte nevoia să-şi marcheze teritoriul. Marşul însuşi
constituie marca sa, iar finalizarea lui îi va desăvîrşi eruv-ul invizibil şi nepieritor.
Cînd se întoarce la locul de pornire, clătinîndu-se uşor, cerul s-a întunecat. Şi, privit în cele
din urmă de goeletele Lettie G. Howard şi Pioneer şi de cargobotul Wavertree, Petea începe să
danseze cu picioarele bandajate, încet, fără să-i pese de ochii aţintiţi asupra lui. Sub cerul de
diamant, cu o mînă fluturîndu-i liberă. A scăpat de blestem. De unul dintre ele. Şi poate că a
învăţat ceva despre puterea lui, despre capacitatea de a înfrunta şi alte provocări şi de a se înălţa
deasupra lor. Uitaţi-vă la chipul lui de-acum: are expresia unui sclav eliberat.
— Şi cu ura ce s-a întîmplat?
— O, ura a rămas.
2
34
21
După marea plimbare a lui Petea Golden, am fost siliţi să recunoaştem că hipnoterapeutul
Murray Lett făcea minuni, în ciuda frezei, accentului şi încălţărilor lui, şi am învăţat astfel lecţia
compasiunii, anume că adevărul se ascunde adesea dincolo de aparenţe şi că un om poate
însemna mult mai mult decît trăsăturile pe care i le putem caricaturiza cel mai uşor. Căci Petea
era de-acum ca un om absolvit de o crimă pe care n-o comisese niciodată şi pentru care fusese
condamnat pe viaţă. Chipul îi era iluminat de o bucurie gravă, ce recunoştea nedreptatea
suferinţei de care avusese parte şi, în acelaşi timp, accepta cu o neîncredere pe cale să se stingă
faptul că se eliberase de ea. Şi, cînd a pornit-o în această nouă viaţă, Lett a fost omul pe care s-a
bazat, în care a avut încredere, lăsîndu-1 să-l călăuzească prin lumea a cărei deschidere faţă de
el i se părea o comoară intangibilă - aceeaşi lume unde noi, ceilalţi, trăiam atît de uşor şi adesea
atît de indolent, fără să-i observăm carnavalul zilnic de minunăţii, pe care Petea le strîngea
acum la piept ca pe nişte daruri. însoţit de Murray Lett, s-a dus să-şi cumpere provizii la
D’Agostino, Gristedes şi Whole Foods, a stat cu Murray Lett pe terasele cafenelelor din Union
Square şi Battery Park, s-a dus cu Murray Lett la primul său concert în aer liber, în parcul Jones
Beach, unde cîntau Soundgarden şi preferaţii săi de la Nails, a fost pe stadion cu Murray Lett şi
a scandat „Mulţumim, Derek“ într-unul din ultimele momente jucate de Derek Jeter pe terenul
de baseball din Bronx. Şi tot cu Murray Lett şi-a ales noua locuinţă, un apartament mobilat de la
etajul al treilea al unei clădiri de cinci etaje de pe Sullivan Street,
135
construită din metal şi sticlă, în stil Mondrian, apartament pe care l-a închiriat pentru un an „şi
apoi mai vedem", a zis el încrezător, „poate va veni momentul să-mi cumpăr ceva".
Abia în acel moment am descoperit - şi m-am simţit ca un idiot fiindcă nu-mi dădusem
seama mai devreme - că în tot acest timp Petea cîştigase sume imense de bani, căci era creatorul
şi unicul proprietar al unor jocuri electronice de mare succes, pe care toată lumea le juca pe
telefoane sau computere.
Era o informaţie senzaţională. Ştiam cu toţii că juca încontinuu jocurile acelea, uneori şi cîte
paisprezece sau cincisprezece ore pe zi. Cum de nu ne trecuse nici unuia prin minte că făcea
mult mai mult decît să-şi irosească orele tulburi cu un lucru pentru care mintea sa ciudată şi
genială era înzestrată de la natură? Cum de n-am ghicit că învăţase de unul singur să scrie cod
de programare, devenind cu rapiditate extrem de versat în misterele acestuia, şi că, pe lîngă
faptul că juca la nesfîrşit astfel de jocuri, le şi inventa? Cum de-am fost atît de orbi şi n-am
văzut că descoperise în el însuşi un geniu al secolului al douăzeci şi unulea şi ne lăsase pe noi,
ceilalţi, în urma sa, zbătîndu-ne în mileniul al doilea? Asta dovedea cît de tare îl
nedreptăţiserăm atunci cînd îl lăsaserăm ore în şir în plata Domnului zi de zi, cînd îi
permiseserăm să stea încuiat, naufragiat în încăperea lui, ca o versiune contemporană a
vechiului trop gotic, nebuna de la mansardă, propria noastră Bertha Antoinetta Mason, prima
doamnă Rochester, despre care Jane Eyre spunea că seamănă cu un „vampir". Şi în tot acest
timp! In tot acest timp! Petea cel economicos şi tainic nu-şi schimbase cu nimic stilul de viaţă,
nu-şi cumpărase nimic, ci se ridicase pe culmile Everestului acelui univers secret şi, drept să
zic, ne întrecuse pe toţi. încă o lecţie pentru noi: să nu-ţi subestimezi niciodată semenii. Plafonul
unui om este podeaua altuia.
Toţi aveau secrete, toţi bărbaţii Golden. Poate cu excepţia lui Apu, care era ca o carte
deschisă.
236
Era anul detestabilului scandal Gamergate. în lumea jocurilor izbucnise războiul - bărbaţi
împotriva femeilor, „identitatea de jucător" împotriva diversităţii - şi numai un Neanderthal
tehnologic ca mine fusese în stare să scape din vedere toată zarva asta. Cumva, nu-mi dau
seama cum, Petea reuşise să se ţină departe de încăierare, deşi cînd a consimţit în cele din urmă
să discute cu mine despre asta, a etalat nişte opinii foarte ferme despre felul în care comunitatea
bărbaţilor din lumea jocurilor pe computer reacţionase la o serie de critici emise de nişte femei,
chipurile, înfumurate - voci critice din media şi dezvoltatori independenţi de jocuri -, făcîndu-le
publice adresele şi numerele de telefon şi supunîndu-le şi altor agresiuni, inclusiv unui număr
mare de ameninţări cu moartea, în urma cărora unele dintre ele s-au văzut nevoite să-şi
părăsească locuinţele.
— Problema nu e una de natură tehnologică, mi-a zis el. Şi nici nu are o soluţie tehnologică.
E o problemă de natură umană, în speţă natura umană masculină, şi ţine de libertatea pe care
anonimatul le-o conferă oamenilor, aceea de a-şi da frîu liber celor mai josnice porniri ale
acestei naturi. Eu, unul, fac doar jocuri pentru copii. Sînt un teritoriu neutru. Sînt Elveţia. Nu
mă deranjează nimeni. Vin doar în vizită şi schiază pe versanţii mei.
Autismul înalt funcţional îl ajutase să devină un creator de jocuri uluitor şi eu am început să
trec în revistă posibilele beneficii. Principalele aplicaţii „baller“ - prin care te puteai conecta cu
prietenii, ca să jucaţi împreună - furnizau venituri de vreo unsprezece-douăsprezece milioane de
dolari pe lună. Vechea redută Candy Crush Saga, de care auzisem pînă şi eu, producea şi ea
vreo cinci milioane şi jumătate. Jocurile de război, care îşi generau o mare parte din venit prin
achiziţii în cadrul aplicaţiei şi mai puţin de zece la sută din reclame, mai aducea, poate, vreo
două milioane, chiar două şi jumătate. Pe lună. I-am citit lui Petea lista primelor cincizeci de
jocuri pentru iOS şi Android.
— E vreunul dintre ele al tău? l-am întrebat.
137
Pe chip i s-a ivit un rînjet larg.
— Nu pot să te mint, a spus el, arătînd spre jocul de pe primul loc. L-am făcut cu securea
mea.
Deci peste o sută de milioane de dolari numai din acel titlu.
— Ştii ceva? i-am zis. Tocmai am încetat să-mi mai fac griji pentru tine.
Existau studii care arătau că autismul poate fi „depăşit", că unii pacienţi mai norocoşi intră
în grupul celor cu RO („rezultate optime"), ai cărui membri nu mai prezintă simptomele
autismului, şi că un IQ ridicat determină mai des un astfel de rezultat. Evident, studiile erau
controversate, dar multe familii ofereau dovezi personale în această privinţă. Cazul lui Petea era
diferit. Nu intrase în grupul RO şi nici nu şi-o dorise. Autismul înalt funcţional şi reuşitele lui
erau strîns legate. Cu toate acestea, în urma plimbării sale regeneratoare în jurul Manhattanului,
a părut tot mai capabil să-şi controleze simptomele, mai puţin deprimat, mai puţin predispus la
crize, mai puţin speriat de ideea de a locui singur. îl avea alături pe amicul său Murray Lett,
tatăl lui avea grijă să-l viziteze zilnic, iar el continua să-şi ia medicamentele prescrise, aşa că
era... funcţional. în ce priveşte victoria sa recentă asupra fricii de lumea exterioară, nimeni nu
ştia cit de durabilă avea să se dovedească ea sau cit de mult va fi dispus Petea să se îndepărteze
de casă. Dar, pe ansamblu, demult nu mai fusese într-o formă atît de bună ca acum. Părea chiar
posibil să nu ne mai facem griji din pricina lui.
Continua să bea prea mult. Asta ne-a îngrijorat mai puţin decît ar fi trebuit, poate şi din
cauză că era o problemă mult mai familiară.
După aceea mi-am făcut o vreme griji pentru mine. Copilul urma să se nască în curînd şi
adevărul e că nu mai suportam situaţia în care mă găseam, aşa că m-am străduit să-i fac pe plac
Suchitrei şi m-am mutat din casa Golden. Şi da, părinţii mei avuseseră relaţii strînse cu mulţi
vecini din Gardens şi, spre marea mea bucurie, prietenul lor, diplomatul din Myanmar pe care,
pentru a-1 concepe mai
138
uşor, l-am rebotezat U Lnu Fnu - văduvul trist cu ochii înfundaţi în orbite şi ochelari pe nas,
care fusese cît pe ce să devină al doilea secretar general birmanez al ONU, după U Thant, dar
eşuase -, aşadar, acest domn m-a primit în casa lui cu braţele deschise.
—îmi va face mare plăcere, a zis el. Apartamentul e mare şi cînd locuieşti singur în el, ai
senzaţia că eşti o muscă bîzîind în interiorul unui clopot. îmi aud propriul ecou şi nu-i un
zgomot care să-mi placă.
Adevărul e că alesesem perfect momentul, căci avusese o vreme un chiriaş în dormitorul
pentru oaspeţi, iar cînd l-am întrebat dacă aş putea închiria acea cameră, chiriaşul tocmai era
gata să plece. Insul era pilot, îl chema Jack Bonney şi îi plăcea să spună că pilota avioane pentru
„cea mai mare companie de care n-ai auzit niciodată", Hercules Air, care de obicei transporta
mărfuri, dar acum accepta şi militari, şi alţi clienţi.
— Nu demult, mi-a povestit el, l-am avut la bord pe premierul britanic, cu tot cu gărzile lui
de corp, şi am întrebat, oare n-ar trebui să călătorească cu echivalentul vostru pentru Air Force
One1? Iar ăia de la pază mi-au zis, noi n-avem aşa ceva. Şi am dus şi mercenari în Irak, aia a
fost o chestie. Dar vrei să ştii care-a fost cea mai tare chestie pe care am transportat-o vreodată?
De la Londra în Venezuela, valută venezueleană în valoare de două sute de milioane de dolari,
pe care o tipăriseră britanicii, cine-ar fi crezut, nu? Şi încă o ciudăţenie. încărcau paleţii la
Heathrow fără nici un fel de pază, mă uit eu în jur, dar nu văd decît angajaţii obişnuiţi ai
aeroportului, nu tu escortă armată, nu tu nimic. Apoi ajungem la Caracas şi, uau, o întreagă
operaţiune militară! Aruncătoare de grenade, tancuri, indivizi înspăimîntă- tori în costume
blindate şi cu arme ieşind din ei, îndreptate în toate direcţiile. Dar la Londra, nimic. Asta m-a
îngrozit.
După ce a plecat şi eu m-am instalat confortabil, U Lnu Fnu mi-a făcut o vizită în cameră şi
mi-a zis cu vocea lui atentă şi delicată:
1. Avionul prezidenţial american.
— M-am bucurat de tovărăşia lui, dar mă bucur şi că tu eşti mai liniştit din fire. Domnul
Bonney e un om bun, dar trebuie să aibă grijă la trăncăneala asta continuă a lui. Pereţii au
urechi, dragul meu Rene. Pereţii au urechi.
Se îngrijea de bunăstarea mea şi o dată, după ce mi-a cerut permisiunea, mi-a vorbit sfios
despre respectul pe care-1 avea faţă de părinţii mei şi cit de bine îmi înţelegea durerea provocată
de pierderea lor. Suferise şi el o pierdere, a adăugat timid. Suchitra se bucura de noua mea
locuinţă, dar, văzînd că eram în continuare amărît, m-a abordat altfel:
— De cînd te-ai mutat din conacul familiei Addams, arăţi ca o curcă plouată. Sigur nu ţi-e
dor de nişte prăjituri ruseşti?
Vorbea pe un ton relaxat, dar era clar că voia cu adevărat să ştie răspunsul.
Am liniştit-o, iar ea, cum era un suflet încrezător, a încheiat toată discuţia cu o glumă.
— Mă bucur că ai reuşit să rămîi în Gardens, a zis. îmi închipui cît de lungă ţi-ar fi fost faţa
dacă nu ţi-ar fi ieşit aranjamentul.
Dar fiul meu, fiul meu. Mi-era imposibil să mă îndepărtez de el şi imposibil să-i rămîn
aproape. Vasilisa Golden, însărcinată în ultima fază, aproape gata să nască, ieşea zilnic la
plimbare în Gardens cu babuşca de maică-sa cu batic pe cap, un clişeu aterizat aici pentru a
sprijini melodrama, iar eu mă gîndeam: fiul meu se află în mîinile unor oameni cărora engleza
nici măcar nu le e limbă maternă. Era un gînd nedemn, numai că, în dramatismul paternităţii
mele frustrate, nu mai aveam decît gînduri nedemne. Să dau oare totul în vileag? Să-mi ţin
gura? Ce-ar fi mai bine pentru băiat? Mă rog, cel mai bine pentru el ar fi să ştie cine e tatăl lui
adevărat. Recunosc însă şi că îmi era frică - şi nu puţin - de Nero Golden, frica pe care o simte
artistul tînăr, la început de carieră, în faţa omului de lume împlinit şi puternic, chiar şi în starea
lui actuală, de deteriorare lentă. Oare ce-ar face el? Cum ar reacţiona? Copilul ar fi pus în
pericol? Dar Vasilisa? Dar eu? ...Eu sigur aş fi, mi-am zis. I-am răsplătit generozitatea pe care
mi-o arătase după ce-am rămas orfan lăsîndu-i nevasta gravidă. La
240
cererea ei, e drept, dar n-ar accepta o asemenea scuză şi îmi era frică de pumnii lui, căci măcar
cu pumni tot avea să se lase. Dar cum să rămîn tăcut o viaţă întreagă? N-aveam răspunsuri, în
schimb întrebările mă bombardau zi şi noapte şi nu găseam nici un adăpost antiaerian.
Mă simţeam ca un prost - de fapt mai rău, ca un copil neastîmpărat care făcuse un mare
pocinog şi se temea de pedeapsa adulţilor - şi n-aveam cu cine să discut despre asta. Pentru
prima dată în viaţă simţeam o oarecare preţuire pentru obiceiul catolic al confesiunii şi pentru
iertarea divină care îi urma. Dacă aş fi găsit atunci un preot şi dacă o suită de mea maxima culpa
ar fi redus la tăcere interogaţia neîntreruptă dinăuntrul meu, aş fi apucat-o bucuros pe această
cale. Dar nu era nici unul prin preajmă. N-aveam nici o legătură cu lumea bisericească. Părinţii
mei nu mai erau şi noua mea gazdă, U Lnu Fnu, în ciuda faptului că era o prezenţă liniştită şi
liniştitoare, precum şi un diplomat cu experienţă, se arătase deja nemulţumit de limbuţia fostului
său chiriaş şi eram sigur că se va feri oripilat de materialul emoţional radioactiv de care trebuia
să mă descarc. Suchitra, evident, nici nu intra în discuţie. Ştiam foarte bine şi că dacă nu mă
linişteam repede, o să-şi dea seama că aici era ceva în neregulă, iar asta ar fi fost cea mai
proastă variantă posibilă de dezvăluire a adevărului. Nu, adevărul nu trebuia dezvăluit.
Adevărul urma să distrugă prea multe vieţi. Trebuia să găsesc o modalitate de a-mi reduce la
tăcere vocea posesivă, vocea iubirii paterne, care-mi urla în urechi şi voia ca secretul să-i fie
cunoscut. Atunci un terapeut? Adică figura duhovnicească a vremurilor noastre. Detestasem
întotdeauna ideea de a cere ajutorul unui străin pentru a-mi cerceta propria viaţă. Eu eram aşa-
zisul povestitor, aşa că uram gîndul că altcineva mi-ar putea înţelege mai bine povestea. Viaţa
necercetată nu merită trăită, a spus Socrate şi a băut cucuta, dar eu considerasem întotdeauna că
o astfel de cercetare trebuie să fie una a sinelui făcută de sine, adică autonomă, aşa cum orice
individ autentic trebuie să fie autonom, să nu se bazeze pe altcineva pentru explicaţii sau iertare,
să rămînă liber. In asta consta
241
idealul umanist renascentist al sinelui, exprimat, de exemplu, în De hominis dignitate - Despre
demnitatea omului a lui Pico della Mirandola. Ei bine! Această nobleţe spirituală zburase pe
fereastră în momentul în care Vasilisa a anunţat că e însărcinată. Din acel moment se stîrnise în
mine un uragan sălbatic, pe care nu-1 puteam potoli deloc. Venise poate clipa să-mi înghit
mîndria şi să caut sprijinul specialiştilor? Mi-a trecut prin minte gîndul să apelez la Murray Lett,
dar mi-am dat imediat seama că e o idee tîmpită. în cercul de prieteni ai părinţilor mei se găseau
nişte psiho- terapeuţi excelenţi. Poate ar fi fost o idee bună să îl contactez pe unul dintre ei.
Poate că aveam nevoie de cineva care să-mi despovăreze sufletul de ceea ce ştiam şi să-mi pună
povara într-un loc sigur şi neutru, de un genist psihologic care să dezamorseze bomba
adevărului. Aşa că mă luptam cu demonii din mine, dar, după multă zbatere interioară, am luat
totuşi hotărîrea - bună sau rea - să nu apelez la un străin şi să-i înfrunt singur pe demonii aceia.
între timp locuitorii din Gardens erau absolut captivaţi de drama ce se desfăşura la reşedinţa
Tagliabue, vizavi de casa Golden, unde mult încercata soţie Blanca Tagliabue se săturase să
rămînă acasă cu copiii în timp ce soţul ei, Vito, ieşea în oraş şi se plictisise de asigurările sale
(sincere, cred) că îi fusese absolut fidel, aşa că începuse o relaţie cu înstăritul rezident
argentinian al cartierului, Carlos Hurlingham, pe care îl poreclisem „domnul Arribista" într-una
din schiţele mele de scenariu. îşi lăsase copiii în grija bonelor şi zburase cu AP-ul lui senor
Hurlingham ca să arunce o privire faimoasei cascade Iguazu de la graniţa dintre Argentina şi
Brazilia, precum şi, evident, să se bucure şi de alte activităţi tipice emisferei inferioare, dacă tot
era pe-acolo. Vito era copleşit de furie şi durere şi bîntuia prin Gardens revărsîndu-şi furia şi
durerea, spre imensa desfătare a tuturor vecinilor. Dacă nu aş fi fost atît de preocupat de
propriile-mi greutăţi, m-aş fi desfătat şi eu văzînd că toate personajele disparate din naraţiunea
mea despre Gardens începeau să se conecteze şi să se combine într-o formă coerentă. în acel
moment însă nu-mi păsa decît de propria
tristeţe şi n-am reuşit să ţin pasul cu desfăşurarea teleno- velei Tagliabue-Hurlingham.
Dar asta nu conta prea mult. în cel mai bun caz, erau nişte personaje secundare, care poate
că nici nu aveau să supravieţuiască la montaj. Mai grav era că, în nefericirea mea, l-am scăpat
din ochi pe Petea Golden. Nu zic că aş fi putut împiedica ce a urmat dacă aş fi fost mai vigilent.
Poate că Murray Lett ar fi trebuit să intuiască totul. Poate că n-ar fi reuşit facă nimeni nimic.
Dar tot îmi regret neglijenţa.
Galeriile Sottovoce, două spaţii ample în partea de vest a oraşului, pe Twenty-First Street şi
Twenty-Fourth Street, erau amîndouă ocupate de unul din evenimentele majore ale sezonului:
expoziţia cu lucrări inedite ale lui Ubah Tuur. Piesele uriaşe, care aminteau de monştrii de metal
ai lui Richard Serra, doar că erau crestate şi transformate de cuţite de flăcări în superbe modele
dantelate, astfel încît păreau nişte versiuni gigantice, din metal ondulat şi ruginit, ale structurilor
de piatră perforată jali din India, stăteau sub lumina unor reflectoare ca nişte rude mai jucăuşe şi
mai imaginative ale rigidelor „santinele" extraterestre din filmul 2001 al lui Kubrick. în galeria
de pe Twenty-First Street am dat de debordantul Frankie Sottovoce, rubicond şi cu părul cărunt
în vînt, fluturînd din braţe şi chicotind de încîntare.
—Un mare succes. Numai cei mai importanţi colecţionari şi marile muzee. E o vedetă.
M-am uitat în jur după artistă, dar nu era pe-acolo.
— Tocmai ai ratat-o, mi-a spus Sottovoce. A fost aici cu Apu Golden. Trebuie să mai vii. Ei
sînt tot timpul aici. în majoritatea dimineţilor. O ştii de la petrecerea din Gardens. E minunată.
Incredibil de inteligentă. Şi frumoasă, Dumnezeule.
A fluturat slab o mînă, de parcă încerca să-şi revină după ce fusese pîrjolit de flacăra
frumuseţii ei.
— E o forţă, a conchis el şi s-a îndepărtat în pas săltat ca să seducă pe altcineva mai
important.
Mi
Apoi s-a oprit şi s-a întors iar spre mine, căci pofta de bîrfă îi învinsese pe moment spiritul
negustoresc.
— A, să ştii c-a venit şi celălalt Golden. Fratele mai mare, ştii tu.
Şi-a ciocănit tîmpla cu degetul, vrînd să sugereze: „Ăla nebun“.
— A văzut-o aici cu Apu şi nu cred că s-a bucurat prea mult. A dispărut ca un liliac din iad.
Să fie oare la mijloc vreo mică rivalitate? Hmm? Hmm?
Şi-a lansat rîsul prostesc, chicotitul ăla subţire al lui, şi dus a fost.
Atunci ar fi trebuit să-mi dau seama. Atunci ar fi trebuit să văd cu ochii minţii mareea
stacojie năvălind pe chipul lui Petea cînd şi-a dat seama că, după ce trecuse atîta timp, femeia pe
care o iubea, femeia pe care Apu i-o furase, distrugîndu-i singura şansă la fericire pe care o
avusese vreodată, rămînea în braţele fratelui său. Noaptea aceea perfidă, petrecută odată,
demult, sub acoperişul lui Ubah, i-a reînviat proaspătă şi clară în minte, de parcă s-ar fi petrecut
chiar atunci. Odată cu amintirea, i s-a redeşteptat şi furia, iar odată cu ea, setea de răzbunare. N-
a trebuit decît să-i zărească o clipă pe Ubah şi Apu ţinîndu-se de mînă, iar ce a urmat a urmat cu
îngrozitoarea inevitabilitate a unui foc de armă după ce apeşi pe trăgaci. Ar fi trebuit să-mi dau
seama că vor apărea necazuri. Dar mă gîndeam la altele.
FDNY, departamentul de pompieri din New York City, trimite 44 de unităţi şi 198 de
pompieri la un incendiu grav. Probabilitatea ca două astfel de incendii să izbucnească în aceeaşi
noapte, la trei cvartale distanţă unul de altul, este extrem de redusă. Probabilitatea ca aceste
incendii să fie accidentale este... neglijabilă.
La galeriile Sottovoce securitatea era tratată foarte serios. In timpul cît erau deschise pentru
public, acolo existau agenţi de pază, camere video şi un sistem electronic de siguranţă care
încuia şi bloca toate intrările în douăzeci de
244
secunde. Aceasta era „Situaţia A“. „Situaţia B“, care acoperea intervalul dintre ora închiderii şi
momentul cînd galeriile se deschideau iar a doua zi, implica utilizarea unor raze laser care
declanşau alarme dacă erau întrerupte, a unor camere de supraveghere care transmiteau
informaţii către centrul de comandă al companiei de pază şi protecţie, unde ecranele erau
urmărite douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şi a unor grilaje de titan şi uşi glisante
din oţel, fiecare dintre ele fiind controlată de un sistem de închidere digital dublu, cu două fante
pentru cârduri de identitate şi două tastaturi plasate sub ele - şi nici unul dintre administratori nu
ştia toate codurile de acces. Pentru a deschide porţile, era necesară prezenţa a doi angajaţi cu
vechime ai galeriilor Sottovoce. Fiecare folosea propriul său card şi îşi tasta codul personal. Lui
Frankie Sottovoce îi plăcea să spună că trebuia să fii un geniu ca să spargi un asemenea sistem.
— Locul ăsta e o fortăreaţă, se lăuda el. Nici eu nu pot să intru dacă trec pe-aici noaptea şi
trebuie să mă uşurez.
Ce anume s-a întîmplat? în toiul nopţii, pe la ora trei şi douăzeci, un Chevrolet Suburban cu
geamuri fumurii şi fără plăcuţe de înmatriculare a oprit în faţa galeriei de pe Twenty-Fourth
Street. Era cert că şoferul mai vizitase galeria şi a utilizat ceea ce declaraţia publică a
departamentului de poliţie newyorkez descria drept „un echipament foarte sofisticat de copiere"
pentru a clona cârdurile şi a descoperi codurile de acces. Uşile de oţel s-au ridicat, grilajele de
titan s-au deschis, apoi s-au scos dopurile unor canistre din plastic pline cu benzină, ce au fost
aruncate în interiorul galeriei şi aprinse, probabil cu acelaşi tip de lampă de sudură utilizată
pentru a crea sculpturile expuse înăuntru. în timp ce incendiul răbufnea în afară, maşina a
plecat, apoi a urmat o procedură asemănătoare la galeria de pe Twenty-First Street. A existat un
singur martor, un beţivan în care era greu să ai încredere şi care l-a descris pe şoferul
Chevroletului drept un bărbat cu o glugă neagră şi ochelari întunecaţi.
2
4S
— Arăta ca Musca, a spus martorul. Da. Acum, dacă mă gîndesc mai bine, îmi amintesc că
avea braţele acoperite cu păr, care-i ieşea de sub mîneci, la fel ca Musca.1
Cum mărturia sa aluneca tot mai tare în detalii ştiin- ţifico-fantastice, martorului i s-a
mulţumit şi i s-a permis să plece. Alţi martori n-au putut fi găsiţi. Singura şansă a anchetei ar fi
fost să identifice maşina, dar aceasta nu a fost găsită imediat. Iar pînă ce s-au stins incendiile,
sculpturile au fost distruse iremediabil.
INTERIOR. NOAPTE. APARTAMENTUL LUI PETEA GOLDEN. DORMITORUL.
(PETEA stă în capul oaselor în pat, cu gluga neagră şi ochelarii încă pe cap şi cu cearşafurile
trase pînă sub bărbie. Hohoteşte incontrolabil. îşi scoate ochelarii şi îi azvîrle în celălalt capăt
al camerei. Pe noptieră, sticle de băutură deschise.)
INTERIOR. NOAPTE. APARTAMENTUL LUI PETEA GOLDEN. CAMERA DE ZI.
(încă hohotind, aproape urlînd de durere, PETEA începe să-şi van- dalizeze noua locuinţă.
Aruncă o veioză, care se izbeşte de perete şi se face ţăndări. Ridică un fotoliu şi îl azvîrle pe
urmele veiozei. Apoi se ghemuieşte pe podea, cu capul în mîini.)
INTERIOR. ZI. APARTAMENTUL LUI PETEA. CAMERA DE ZI.
(Mixaj pînă a doua zi dimineaţa, cu PETEA în aceeaşi poziţie.
Sună SONERIA. Insistent. PETEA nu se mişcă.)
Cut.
EXTERIOR. ZI. ÎN FAŢA „CLĂDIRII MONDRIAN".
1. Trimitere la filmul SF Musca (The Fly) din 1986, regizat de David Cronenberg, cu Jeff
Goldblum în rolul Muştei, un savant care, din cauza unei mărunte scăpări din timpul unui
experiment, se transformă într-o fiinţă hibrid, un om-muscă.
246
(NERO GOLDEN sună la uşă. Trecere la PRIM-PLAN cu chipul lui NERO, care vorbeşte
direct în camera de filmat. Pe fundal auzim ding-dongul soneriei pe care Nero continuă să
apese.)
NERO
Evident, înţeleg imediat că el a fost. Arată ăia desenul la televizor şi cînd îl văd, îmi dau seama
pe loc. Nu-i nici o Muscă. E Petronius. Şi maşina, l-a scos plăcuţele de înmatriculare, dar e
maşina mea. Eu însumi i-am dat cheile cînd s-a mutat în noul lui apartament. E un şofer bun,
prudent. Ce tată se aşteaptă ca fiul lui să facă aşa ceva? O ţinem în garajul subteran de sub
blocul zgîrie-nori al universităţii, pe Bleecker, la numărul 100, subînchiriem locul de parcare de
la un profesor de jurnalistică al cărui apartament e la etajul al nouăsprezecelea. Cunosc maşina,
îmi cunosc fiul, cunosc femeia. Normal. E femeia pe care i-a furat-o frate-său. Asta-i răzbunare.
Un lucru îngrozitor, dar, la urma urmei, e bărbat.
Cut.
INTERIOR. NOAPTE. APARTAMENTUL LUI PETEA.
(Apartamentul e vraişte, dar PETEA l-a lăsat pe MURRAY LETT să intre. El, PETEA, stă în
continuare cocoşat, ghemuit pe podea, în fundalul cadrului. LETT stă pe podea, alături de
PETEA, cu braţele pe umerii lui. PETEA vorbeşte întruna. Nu-i auzim monologul.)
RENE
(voce din off)
Aparatul de sudură l-a cumpărat online. Asta a fost uşor. După ce a dat jos plăcuţele de
înmatriculare, s-a dus la un magazin din Queens, unde a cumpărat canistrele de plastic. Apoi s-a
dus la un alt magazin drive-through, în comitatul Nassau, unde a umplut canistrele. în ceea ce
priveşte spargerea sistemelor de securitate, a spus doar că a fost foarte uşor. Poate că nu se
aşteptase la valul de vinovăţie care l-a doborît imediat după atacuri. Aproape că s-a înecat în el.
Colapsul a fost foarte dur. A devenit nervos, isteric, deprimat, beat. Terapeutul a vrut să-l pună
sub supraveghere, ca să nu se sinucidă.Taică-său a angajat personal medical care să stea lîngă el
zi şi noapte.
247
(Trecere la PETEA, care vorbeşte furios, dar deocamdată auzim doar naraţiunea lui RENI:. Din
cînd în cînd buzele lui PETEA se sincronizează cu vocea lui RENI:.)
RENI:
Izbucnirea de furie a fost îndreptată în primul rînd împotriva lui însuşi, căci se simţea copleşit
de vinovăţie şi ruşine. A vorbit însă mult şi despre ura lui aprigă împotriva fratelui său. A zis că
sentimentele lui faţă de Apu se închegaseră în cocoloaşe de ură atît de dense, încît n-ar fi putut
fi dizolvate decît de sîngele fratelui său şi poate că nici asta n-ar fi fost de ajuns, poate că ar fi
trebuit şi să se cace cît mai des pe mormîntul rînced al lui Apu. în paginile cu infracţiuni ale
ziarelor ieftine citise despre bărbaţi care ţinuseră ani în şir femei întemniţate şi şi-a zis, de ce n-
aş face şi eu asta, l-aş putea pune în lanţuri, l-aş ţine la subsol, lîngă boiler şi rezervorul de apă
caldă, şi l-aş tortura ori de cîte ori aş avea chef. în zilele de după incendii PETEA a băut pînă şi-
a pierdut cu totul simţul măsurii. Şi-a pierdut, de asemenea, şi minţile.
Cut.
EXTERIOR. ZI. BIROUL LUI NERO. CASA GOLDEN.
(NERO GOLDEN stă cu spatele la fereastră, avînd pe chip o expresie prevestitoare de furtună,
iar cele două DOAMNE DRAGON îi aşteaptă indicaţiile.)
NERO
Să-mi căutaţi cel mai bun avocat pledant de drept penal din America. Să-l găsiţi azi şi să mi-l
aduceţi aici.
(Uşa se deschide şi în prag apare VASILISA GOLDEN, cu mîinile pe pîntec. NERO se întoarce
spre ea, furios că e deranjat, dar expresia de pe chipul ei îl reduce la tăcere.)
E timpul.
VASILISA
Cut.
148
22
Primăvară, ultimele bucăţi de gheaţă dispărute de pe Hudson, vele vesele răsar peste tot în
apele de weekend. Secetă în California, Oscaruri pentru Omul pasăre, dar în Gotham nu mai
există supereroi. Jokerul a apărut la televizor ca să-şi anunţe candidatura la preşedinţie, alături
de restul Brigăzii Sinucigaşilor. Rămăsese încă peste un an şi jumătate din mandatul actualului
preşedinte, dar deja îmi lipsea şi deveneam nostalgic după prezent, după aceste vremuri bune în
care s-a legalizat căsătoria între persoanele de acelaşi sex, s-a inaugurat o linie de feribot spre
Cuba, iar la baseball cei de la Yankees au cîştigat şapte partide la rînd. Neputînd să-l urmăresc
pe flecarul cu păr verde cum îşi rosteşte imposibila declaraţie, mi-am îndreptat atenţia către
paginile cu infracţiuni şi m-am apucat să citesc despre omucideri. Un individ înarmat a
împuşcat un medic în El Paso şi apoi s-a sinucis. Un bărbat şi-a împuşcat vecinii, o familie
musulmană, după o ceartă pentru un loc de parcare. Un cuplu din Detroit, statul Michigan, a
pledat „vinovat" la acuzaţia că şi-ar fi torturat fiul în pivniţă. (Asta nu era de fapt o crimă, dar
rămînea o poveste bună, aşa că intra la socoteală.) In Tyrone, statul Missouri, un ucigaş a
împuşcat şapte oameni şi apoi s-a transformat pe sine în a opta victimă. Tot în Missouri un
anume Jeffrey L. Williams a împuşcat doi poliţişti în faţa sediului poliţiei din Ferguson. Un
ofiţer de poliţie pe nume Michael Slager l-a împuşcat şi ucis pe Walter Scott, un bărbat de
culoare neînarmat, în North Charleston din Carolina de Sud. în absenţa lui Batman, doamna
Clinton şi senatorul Sanders s-au oferit
249
ca alternative la Brigada Sinucigaşilor. într-un restaurant Twin Peaks din Waco, statul Texas —
Mîncare! Băuturi! Privelişti minunate! —, nouă oameni au murit într-o răfuială între
motociclişti şi alţi optsprezece au ajuns la spital. Inundaţiile şi tornadele au făcut ravagii în
Texas şi Arkansas, lăsînd în urmă şaptesprezece morţi şi patruzeci de dispăruţi. Şi era abia luna
mai.
— Dostoievski şi-a luat toate intrigile din articolele cu crime ale ziarelor, a spus gînditoare
Suchitra. „PROPRIE- TĂREASĂ UCISĂ DE STUDENT." Nu ştiu cum o fi sunînd în ruseşte.
Şi... bingo! Crimă şi pedeapsă.
Ne luam micul dejun - macchiato proaspăt, făcut acasă, şi gogoşi-croasanţi, pentru care
stătuserăm la coadă la patiseria de pe Spring Street la ora cinci şi jumătate - aşezaţi la masa din
colţul cu ferestre ce dădeau spre sud, către port, şi spre vest, către celălalt mal al fluviului.
Atunci mi-am dat seama că sînt fericit, că găsisem fiinţa care îmi aducea bucurie sau că ea îmi
dăduse voie să o găsesc. Asta însemna, probabil, şi că nu-i voi putea spune niciodată adevărul
despre copil, ceea ce făcea ca Vasilisa Golden să mă aibă la mînă pentru totdeauna. Ce-i drept,
dacă Vasilisa şi-ar fi dezvăluit secretul, dincolo de faptul că mi-ar fi distrus şansa de a duce o
viaţă bună, şi-ar fi făcut praf propria strategie. Dar poate că era atît de sigură pe ea, încît nu mai
conta. Depăşise, nu-i aşa, drama episodului cu Masha, instructoarea sa. Iar Nero era tot mai
bătrîn şi se temea tot mai mult să nu trăiască şi să nu moară singur... Am alungat aceste gînduri,
căci mi-am dat seama că mă lăsam pradă paranoiei. Vasilisa nu va scoate o vorbă. Şi
deocamdată, în timp ce îmi mîncam gogoaşa-croasant şi citeam cronicile de film din ediţia de
duminică a ziarului The Times, mă simţeam satisfăcut şi mă bucuram s-o las pe Suchitra să
gîndească cu voce tare, cum îi plăcea să facă în aceste clipe rare de răgaz din agenda ei fără
pauze. Din asociaţiile astea libere de idei de duminică dimineaţa, cînd îşi lăsa mintea să zburde
în voie, se năşteau adesea proiecte pe care voia să le realizeze.
— E adevărată? am întrebat-o eu. Chestia cu Dostoievski?
250
Atît i-a trebuit. A dat cu gravitate din cap, mi-a făcut semn să termin eu gogoaşa ei în timp
ce mesteca bucata pe care o avea în gură, a înghiţit şi şi-a dat drumul:
— Adevărul este un concept atît de tipic pentru secolul al douăzecilea! întrebarea e dacă te
pot convinge să crezi această afirmaţie, dacă pot s-o repet de destule ori ca să pară adevărată.
întrebarea e dacă pot minţi mai convingător decît adevărul. Ştii ce-a spus Abraham Lincoln?
„Pe internet se găsesc multe citate inventate." Poate că ar trebui să renunţăm la documentare.
Poate ar trebui să amestecăm genurile, să fim puţin queer în privinţa lor. Poate că documentarul
parodic este forma de artă a prezentului. Aş da vina pe Orson Welles pentru asta.
—Teatrul radiofonic Mercury, am răspuns eu, intrînd în joc. Războiul lumilor. La radio.
Asta se întîmpla demult. Pe vremea aceea oamenii mai credeau în adevăr.
—Fraieri, a spus ea. îl credeau pe Orson. Totul începe de undeva.
— Iar azi şaptezeci şi doi la sută din republicani cred că preşedintele e musulman.
— Azi dacă o gorilă moartă de la grădina zoologică din Cincinnati candidează la preşedinţie,
ea va obţine cel puţin zece la sută din voturi.
— Azi atît de mulţi australieni declară la recensămînt că sînt de religie „Jedi“, încît a devenit
oficială.
— Azi singurul ins despre care crezi că te minte este expertul, cel care chiar se pricepe la
ceva. El e cel pe care nu trebuie să-l credem, pentru că aparţine elitei, iar elitele sînt împotriva
oamenilor de rînd, elitele vor distruge oamenii de rînd. Să ştii adevărul înseamnă să aparţii
elitei. Vei găsi mai mulţi oameni care să te creadă cînd spui că ai văzut chipul lui Dumnezeu
într-un pepene roşu decît dacă găseşti veriga lipsă, fiindcă dacă eşti om de ştiinţă, aparţii elitei.
Emisiunile TV de tip reality sînt făcături, dar le accepţi pentru că nu-s de elită. Emisiunile de
ştiri... astea-s de elită.
— Nu vreau să aparţin elitelor. Sînt din elită?
—Trebuie să mai munceşti la asta. Trebuie să devii postfactual.
— E acelaşi lucru cu ficţionalul?
— Ficţiunea e elitistă. Nu o crede nimeni. Postfactualul e creat de troli, ţine de era
informaţiei, de piaţa de masă. Asta vor oamenii.
— Plauzibilitatea e de vină. Stephen Colbert e de vină.
Aşa sunau glumele noastre de duminică, dar de data
asta mie mi s-a aprins un beculeţ. Marele meu proiect centrat pe familia Golden trebuia scris şi
filmat în stil documentarist, dar scenarizat şi interpretat de actori. în momentul în care mi-a
venit ideea, mi-a apărut în minte şi scenariul şi după cîteva săptămîni aveam deja o primă
versiune a lui, pînă la sfîrşitul anului aveam să fiu selectat la atelierul pentru scenarişti de la
festivalul Sundance, iar în anul următor... dar entuziasmul mă face să înaintez prea repede.
Derulez înapoi pînă la acea duminică de primăvară. Fiindcă tot atunci, dar ceva mai tîrziu,
aveam o întîlnire cu fiul meu.
Da, mă jucam cu focul, însă programul instalat fiinţei umane e puternic şi îşi urmăreşte
nestăvilit ţelurile. Mă îngrozea gîndul că aş putea să n-am nici un fel de contact cu cineva care
era singe din sîngele meu, aşa că, după ce m-am mutat din casa Golden, am început să-l
linguşesc cu neruşinare pe Nero Golden, pentru care nou-născutul, primul lui copil după multă
vreme, devenise în egală măsură o obsesie. I-am spus că vreau să mă asigur că vom păstra
legătura, date fiind bunăvoinţa de care dăduse dovadă şi generozitatea pe care mi-o arătase, de
parcă am fi fost rude, astfel incit acum chiar simţeam că sîntem înrudiţi (v-am avertizat că am
fost neruşinat), şi i-am sugerat să continuăm proaspătul nostru obicei de a ne întîlni la masă -
sau, poate, la ceai - în Russian Tea Room.
— Apropo, ar fi grozav dacă ai aduce şi copilul, am adăugat cu nevinovăţie.
Bătrînul a muşcat momeala, aşa că am putut să-mi văd micuţul crescînd, să mă joc cu el şi
să-l ţin în braţe. Nero venea la Tea Room cu copilul şi cu bona, iar aceasta îmi
152-
dădea bebeluşul fără să protesteze şi dispărea în vreun cotlon al restaurantului.
—E uimitor ce bine te descurci cu micuţul, mi-a zis Nero Golden. Am senzaţia că te
încearcă şi pe tine dorinţa de a avea urmaşi. Tipa aia a ta e minunată. Poate n-ar strica s-o laşi
gravidă.
Mi-am strîns fiul în braţe.
—E în regulă, i-am răspuns. Deocamdată micuţul ăsta e mai mult decît suficient.
Mama copilului nu era prea încîntată de strategia mea.
— Aş prefera să dispari, mi-a spus Vasilisa la telefon. Băiatul are părinţi excelenţi, care îi
oferă tot ce îi trebuie, ba chiar mai mult de-atît, ceea ce tu, evident, nu poţi face. Nu ştiu ce
motive ai, dar bănuiesc că sînt de natură financiară. E scăparea mea, ar fi trebuit să discutăm
problema de la bun început. Bine atunci, dacă ai o sumă în minte, spune-mi-o şi o să vedem în
ce măsură corespunde cu suma la care mă gîndesc eu.
— N-am nevoie de banii tăi, i-am zis. Vreau doar să iau ceaiul cu fiul meu.
A urmat o tăcere în care i-am auzit şi suspiciunea, şi uşurarea.
— Bine, a zis ea în cele din urmă, profund iritată. Numai că nu e fiul tău.
In după-amiaza aceea Suchitra s-a arătat şi ea puţin nedumerită de interesul pe care îl arătam
bebeluşului.
— E vreun soi de aluzie voalată? m-a întrebat în stilul ei direct. Fiindcă dă-mi voie să-ţi
spun că am o carieră în ascensiune şi în momentul de faţă nu am de gînd să mi-o întrerup numai
ca să fiu mama cuiva.
— Ce să zic? Pur şi simplu îmi plac copiii, i-am răspuns eu. Iar cînd vine vorba de copiii
altora, partea grozavă e că poţi să te joci cu ei, iar cînd ai terminat, îi dai înapoi.
Reuşiseră să-l scape pe Petea de închisoare. Faptul că nu fusese nimeni în clădire, aşa că nu
se înregistraseră victime umane, a făcut ca infracţiunea să fie clasificată drept incendiu provocat
de gradul al treilea, adică o infracţiune de
clasa C. Pentru o infracţiune de clasa C codul penal al statului New York prevedea o
condamnare de minimum unu pînă la trei ani şi maximum cinci pînă la cincisprezece ani de
închisoare. însă dacă se dovedea că existaseră circumstanţe atenuante, judecătorii puteau da
sentinţe alternative, care presupuneau reducerea sau chiar anularea pedepsei cu închisoarea.
„Cel mai bun avocat pledant" din America susţinuse cu succes că trebuia luat în calcul şi
autismul înalt funcţional al lui Petea. Nu a apelat la argumentul crimei pasionale, care în Franţa,
de exemplu, s-ar fi putut dovedi eficient. Petea a fost obligat să facă o evaluare psihiatrică,
urmată de un tratament, a fost pus sub supraveghere comunitară, cu plata cheltuielilor aferente,
şi i s-a impus să plătească integral pentru daunele provocate. Nero l-a angajat permanent pe
Murray Lett, iar terapeutul a renunţat la ceilalţi clienţi şi s-a mutat în apartamentul lui Petea, ca
să-l protejeze de răul pe care şi l-ar fi putut face singur şi ca să lucreze împreună cu el la
rezolvarea numeroaselor sale probleme. Tribunalul a validat rolul lui Lett, ceea ce a uşurat
lucrurile. Toate astea rezolvau latura penală şi Petea s-a prezentat conştiincios, aşa cum i se
ceruse, la ofiţerii supraveghetori, s-a supus controalelor antidrog inopinate, a consimţit să fie
monitorizat electronic printr-o brăţară prinsă la gleznă, a acceptat prevederile stricte ale
eliberării condiţionate şi şi-a făcut orele de muncă în folosul comunităţii fără să se plîngă,
ocupîndu-se de întreţinerea clădirilor publice, unde i s-a permis să lucreze în interior datorită
agorafobiei sale recrudescente şi unde a tencuit, zugrăvit, ciocănit în tăcere, fără comentarii,
pasiv, detaşat - sau părînd detaşat - de propriul trup, lăsîndu-şi mădularele să-şi facă treaba, în
timp ce gîndurile îi fugeau altundeva sau nicăieri.
Problema despăgubirilor pentru daunele provocate a fost ceva mai complicată. Frankie
Sottovoce intentase un proces civil pentru daune, aflat încă în desfăşurare, în care îi citase atît
pe Petea, cît şi pe Nero. Ubah Tuur nu era implicată. A reieşit că Sottovoce îi cumpărase
lucrările de la bun început, încă dinainte de vernisaj, aşa că în momentul incendiului erau
2-S4
în proprietatea lui. Ea îşi căpătase deja banii. Galeria era asigurată, dar avocaţii lui Sottovoce
susţineau că exista o diferenţă uriaşă între suma plătită de compania de asigurări şi valoarea
operelor lui Tuur pe piaţa liberă. în plus, clădirile trebuiau renovate din temelii, iar în perioada
cînd nu vor putea fi organizate expoziţii din pricina lucrărilor se vor înregistra pierderi
semnificative de venit. Aşadar, rămînea pe rol un proces de multe milioane de dolari - deşi
veniturile lui Petea din aplicaţiile boiler ar fi fost suficiente ca să acopere daunele -, iar avocaţii
familiei Golden recurgeau la toate tergiversările permise de lege, în speranţa că în cele din urmă
îl vor aduce pe Sottovoce la masa negocierilor, pentru a ajunge la o înţelegere mai acceptabilă,
şi utilizau în acelaşi timp toate chichiţele sau (cu un termen, poate, mai potrivit) subterfugiile
legislative pentru ca Petea să nu ajungă în închisoare în timp ce ei negociau chestiunile
financiare.
Apu Golden a fost primul care a intuit că, oricare va fi fost deznodămîntul procesului civil,
incendiul lui Petea vătă- mase profund nu doar cele două galerii ale lui Sottovoce, ci şi casa
Golden. (Pusese, de asemenea, capăt şi relaţiei lui cu Frankie Sottovoce, care i-a spus fără
menajamente să-şi caute altă gazdă pentru lucrările lui artistice.) L-am vizitat în atelierul din
Union Square şi m-a servit cu ceai verde chinezesc din Hangzhou şi o farfurie plină cu bucăţi
mari de brînză italiană.
— Vreau să-ţi vorbesc ca unui frate, mi-a spus el. Ca unui frate onorific, căci asta eşti în
momentul de faţă. Uită-te la familia noastră. Pricepi ce zic? Uită-te numai. îmi pare rău s-o zic
atît de direct, dar sîntem un dezastru. Este începutul prăbuşirii casei Usher.1 Nu m-ar mira dacă
pînă la urmă casa de pe Macdougal Street va crăpa în două şi se va prăbuşi, înţelegi ce zic?
Mda. Am presimţiri sumbre.
N-am zis nimic. El abia îşi începuse discursul.
1. Aluzie la nuvela din 1839 a lui Edgar Allan Poe „Prăbuşirea casei Usher".
i5S
— Romulus şi Remus, a continuat. Aşa ne considera D, care era atît de preocupat să se
simtă lăsat deoparte, incit n-a văzut niciodată cit de greu mi-a fost să fiu fratele lui Petea, cit de
mult m-am străduit să-i asigur o copilărie fericită - sau cit mai fericită în situaţia dată. M-am
jucat cu trenuleţe şi maşini electrice pînă la vîrste mari pentru că îi plăceau lui. Toţi am făcut-o.
Inclusiv tata. Iar acum, că s-a prăbuşit şi s-a ales praful, parcă am dat greş cu toţii. El s-a
prăbuşit şi de galerii s-a ales praful. El e acolo, dărîmat, cu australianul ăla, şi cine ştie dacă se
mai poate aduna vreodată. Iar D... habar n-am ce-o mai fi şi cu el! Sau de-acum trebuie să spun
„cu ea“? Nu ştiu. Măcar el ştie? Sau ea? E-o nebunie. Apropo, ştiai că nu mai ai voie să spui
„nebun"? Nici „dement" sau „dus cu pluta". Cuvintele astea sînt jignitoare pentru cei care suferă
de boli psihice. Ştiai că acum există un cuvînt urît pentru aceste cuvinte urîte? Nici eu nu ştiam.
Chiar dacă spui ceva de genul „chestia asta e dementă" şi, pentru numele lui Dumnezeu, nici
măcar nu te gîndeşti la bolnavii mintal, se pare că tot îi jigneşti. Cine inventează lucrurile astea?
Ar trebui să încerce să trăiască aşa o vreme şi atunci să vedem dacă nu vor simţi totuşi nevoia să
se descarce. Să vedem dacă nu vor simţi nevoia să spună, da, scuze, dar „bun" înseamnă ceva şi,
prin urmare, şi „nebun" înseamnă ceva. Să fii sănătos la cap e ceva ce există, deci există şi
nesănătos la cap. Dacă există, folosim şi cuvintele potrivite. Aşa funcţionează limbajul. E vreo
problemă? Sau sînt eu ticălos? Sînt nebun?
Schimbase brusc subiectul. în ultimele zile ale protestului din parcul Zuccotti Apu se certase
cu mulţi dintre cei implicaţi în mişcarea Occupy Wall Street, în parte din pricina frustrării
pricinuite de anarhia lor lipsită de lideri şi de direcţie, în parte şi pentru că - a zis el - „îi
interesează mai mult să pozeze decît să obţină rezultate. E ca şi chestia cu limbajul. Nu te
supăra, dar atunci cînd cureţi prea tare limbajul, îl omori. Mizeria înseamnă libertate. Trebuie să
laşi un pic de murdărie. Purificare? Mie nu-mi place cum sună".
(într-un moment ulterior al documentării mele m-am întîlnit cu cîţiva protestatari şi cei mai
mulţi nu-şi aminteau de Apu. Singurul care îl ţinea minte a spus: „A, da, pictorul ăla bogat care
avea obiceiul să vină ca să dobîndească un soi de legitimare de pe stradă. Individul nu mi-a
plăcut niciodată".)
Am bănuit că tirada lui Apu îşi avea originile în ceva de natură personală, căci în esenţă el
nu era un om condus de idei. Cherchez la femme, m-am gîndit, iar femeia i-a ieşit pe gură chiar
în clipa următoare.
— Uite, Ubah e adeptă convinsă, a zis el. Pricepi ce zic. Vezi ce-ţi iese pe gură. Ai grijă ce
vorbeşti. Umblă ca pe ouă. La fiecare pas ai putea călca pe-o mină. Bum! Bum! Ţi-e limba în
pericol ori de cîte ori deschizi gura. Nici nu pot să-ţi spun cît e de obositor.
— Deci nu mai sînteţi împreună?
—Nu fi prost! mi-a răspuns el. Pot să spun asta tară să îi jignesc pe cei mai puţin
inteligenţi? Mă rog, o spun oricum. Bineînţeles că mai sîntem împreună. E aşa de grozavă, că
nu pot s-o las. Dacă ea vrea să am grijă ce vorbesc, mă rog, OK, am grijă, cel puţin cît e ea prin
preajmă, numai că apoi, din nefericire, vine şi contrareacţia, fiindcă trebuie să-mi dau drumul
cînd nu-i ea de faţă. Dar nu mi-a fost uşor s-o păstrez, a trebuit să muncesc ceva după ce boul de
frate-meu i-a distrus toată expoziţia. Toată expoziţia, înţelegi? N-au mai rămas din ea decît nişte
fiare bune de aruncat. Ştii cît durează să creezi lucrările alea? Luni de zile. Evident că a fost
furioasă, iar ăla e frate-meu, ce naiba! O vreme nici n-a putut să-mi vorbească. Dar acum e mai
bine. S-a calmat. în esenţă, e o fiinţă calmă, o fiinţă bună. Ştie că n-a fost vina mea. Asta vreau
să spun: Petea şi cu mine n-am fost niciodată Romulus şi Remus. Eu doar încercam să ţin
lucrurile laolaltă - viaţa de familie, copilăria iar acum toate s-au dus pe copcă, totu-i distrus.
A clătinat din cap, amintindu-şi de unde plecase.
— A, da. Scuză-mă, m-am abătut un pic pe drumul furiei. Să revin. Ce voiam să spun la
început, motivul pentru care m-am aşezat la ceai şi brînză cu tine, e că familia mea a
157
ajuns o epavă şi tu, fratele meu care nu mi-eşti frate, eşti singurul membru al ei cu care pot
vorbi despre asta. Dintre ceilalţi fraţi, unul e incendiator şi celălalt nu ştie dacă îmi e frate vitreg
sau soră vitregă. Iar taică-meu, în afară de faptul că îmbătrîneşte şi a început s-o ia razna, şi-a
pierdut minţile cu totul cu femeia aia, soţia lui — îmi vine greu şi să rostesc cuvîntul -, iar acum
apare şi copilul ăsta, că nici nu pot să mă gîndesc la el ca la un frate. Frate vitreg. Fratele meu
vitreg, pe jumătate rus. Intr-un fel, îl învinovăţesc pe bebeluş pentru toate cele întîmplate. Apare
el şi lumea se destramă. E un blestem. Mă face să înnebunesc, zău, şi aici eu sînt ăla normal.
Dar nu-i aşa, sînt eu ţîfnos, ceea ce e normal, după cum ştie toată lumea. Nu de asta te-am
invitat la mine. Ştiu că nu crezi în asemenea lucruri, totuşi ascultă-mă. Am început să văd
fantome.
Era finalul perioadei politice a lui Apu. Aproape că am izbucnit în rîs. Pentru prima dată de
cînd ajunsesem la el, mi-am coborît privirea pe noua pînză la care lucra şi m-am bucurat să văd
că se eliberase de influenţa covîrşitoare a artiştilor Agitprop contemporani - Dyke Action
Machine!, Otabenga Jones, Coco Fusco - şi că revenise la iconografia dinainte, mult mai bogată
şi mai vie, inspirată de tradiţiile mistice ale lumii. Una dintre lucrări mi-a reţinut în mod
deosebit atenţia, un tablou mare, panoramic, în nuanţe aprinse de portocaliu şi verde, un portret
triplu, în mărime naturală, cu vrăjitoarea lui preferată, acea măe-de-santo din Greenpoint,
încadrată de zeităţile ei favorite, Orisha şi Oludumare. La Apu misticismul şi drogurile
psihotrope se combinau întotdeauna, ceea ce explica, probabil, şi apariţia vedeniilor.
— Te-ai apucat de-acum de ayahuasca, asta vrei să spui? l-am întrebat.
Apu s-a tras în spate, prefăcîndu-se şocat.
— Glumeşti? Nu i-aş înşela niciodată pe măe şi amicii ei.
(în practicile şamanice ayahuasca era asociată cu religia
Santo Daime din Brazilia, iar unii chiar numeau drogul acesta daime, în cinstea acelui sfînt.)
— Oricum, nu viziuni divine am avut eu.
Uneori era greu să-ţi dai seama dacă vorbea în sens concret sau figurat.
— Vino să vezi, mi-a zis.
La celălalt capăt al atelierului se găsea o pînză mare, acoperită cu un cearşaf pătat de
vopsele. Cînd a dat la o parte cearşaful, am văzut o scenă extraordinară: o panoramă imensă şi
detaliată a Manhattanului, din care dispăruseră toate maşinile şi toţi pietonii, un oraş pustiit,
populat doar de figuri străvezii, bărbaţi îmbrăcaţi în alb şi femei în culoarea şofranului. Aveau
pielea verzuie şi unii pluteau puţin deasupra solului, iar alţii, în văzduh. Aşa că da, fantome, dar
ale cui?
Apu a închis ochii şi a tras adînc aer în piept. Apoi, cînd a expirat, a zîmbit uşor şi a deschis
larg porţile trecutului.
— Timp îndelungat, a început el, ne-a controlat prin bani, banii pe care ni-i dădea ca să ne
întreţinem, banii pe care ni-i promitea ca moştenire, iar noi am făcut tot ce ne-a cerut. Dar ne-a
controlat şi cu altceva, mult mai puternic decît banii. E vorba de ideea de familie. El era capul şi
noi, membrele, iar trupul face tot ce-i porunceşte capul. Aşa am crescut noi, după modelul
tradiţional. Loialitate absolută, supunere absolută, fără comentarii. Pînă la urmă situaţia s-a mai
relaxat, dar a mers aşa multă vreme, chiar şi cînd eram deja adulţi. Nu sîntem copii, dar vreme
îndelungată săream cînd sărea şi el, ne aşezam cînd ne spunea să ne aşezăm, rîdeam şi plîngeam
cînd ne spunea, rîdeţi sau plîngeţi. Ne-am mutat aici în primul rînd pentru că a zis el, acum ne
mutăm. Dar aveam toţi propriile noastre motive pentru care i-am acceptat planul. Evident, Petea
are nevoie de mult sprijin. Pentru D, chiar dacă nu şi-a dat seama, America a însemnat calea
către metamorfoza asta pe care şi-o doreşte sau nu, nu ştiu sau el nu ştie, dar cel puţin aici poate
să exploreze posibilitatea. în ce mă priveşte, au existat anumite persoane de care trebuia să scap.
încurcături. Nu financiare, deşi am avut şi datorii la jocurile de noroc. Astea sînt deja istorie.
Dar aveam greutăţi sentimentale. O femeie mi-a frînt inima, alta era puţin nebună, nebună în
sensul bun în majoritatea timpului, însă nu întotdeauna, şi, poate, puţin
159
periculoasă pentru mine, nu fizic, ci - iarăşi - sufleteşte, iar o a treia mă iubea, dar se ţinea tot
timpul după mine şi mă sufoca. M-am despărţit de toate sau ele de mine, nu contează, numai că
n-au dispărut. Nimeni nu dispare vreodată. M-au înconjurat ca nişte elicoptere dotate cu
reflectoare îndreptate în jos, spre mine, şi m-au prins în razele lor intersectate ca pe un evadat ce
încearcă să fugă. Apoi un prieten de-al meu, un scriitor, scriitor bun, mi-a zis ceva care m-a
speriat de moarte. Mi-a zis: gîndeşte-te la viaţă ca la un roman, să zicem un roman de patru sute
de pagini, şi apoi imaginează-ţi cîte pagini din carte ţi-ai consumat deja. Şi nu uita că după un
anumit punct nu e o idee prea bună să introduci un personaj principal nou. După un anumit
punct nu mai poţi scăpa de personajele pe care le ai deja. Aşa că poate c-ar trebui să te gîndeşti
la o modalitate de a introduce acel personaj nou pînă nu-i prea tîrziu, fiindcă toată lumea
îmbătrîneşte, pînă şi tu. Mi-a spus toate astea chiar înainte ca tata să decidă că trebuie să ne
mutăm. Aşa că atunci cînd tata a luat acea hotărîre, eu mi-am zis, ştii ceva, e minunat. E chiar
mai bine decît să încerc să introduc un personaj nou aici, unde fostele iubite mă înconjoară cu
reflectoarele lor. Acum am şansa să arunc la gunoi toată cartea şi să încep să scriu o poveste
nouă. Oricum vechiul roman nu era prea bun. Zis şi făcut. Iată-mă aici, iar acum văd fantome,
fiindcă atunci cînd încerci să scapi de tine însuţi, problema e că te iei cu tine pe traseu.
Abia acum am observat pe pînză figurile plutitoare ale femeilor elicopter şi am văzut silueta
mică şi neagră a unui bărbat chircit dedesubtul lor, singura figură-umbră din acea lucrare fără
umbre. Bărbatul bîntuit şi fantomele trecutului său, care îl bîntuiau. Iar prezentul, mi-am dat
seama acum, era instabil, clădirile erau strîmbe şi distorsionate, ca şi cînd ar fi fost văzute
printr-un geam cu sticlă veche, neregulată. Acest peisaj urban m-a trimis cu gîndul la Cabinetul
doctorului Caligari. Şi mi-am reamintit imediat că mi-1 imaginasem mai demult pe Nero
Golden sub chipul genialului răufăcător Doctor Mabuse. N-am pomenit de
z6o
asta, dar l-am întrebat despre expresionismul german. A clătinat din cap.
— Nu, distorsiunea nu e referenţială. E concretă.
Avea o problemă la retină: degenerescenţă maculară.
— Din fericire, tipul umed, pentru că pentru cel uscat nu există tratament, îţi pierzi pur şi
simplu vederea şi gata. Tot din fericire, numai la ochiul sting. Dacă îl închid, totul arată normal.
Dar dacă îl închid pe cel drept, lumea se transformă în aşa ceva.
A îndreptat cu un zvîcnet degetul mare spre tablou.
—De fapt cred că ochiul sting e cel care vede adevărul, a adăugat el. Vede totul distorsionat
şi deformat. De fapt aşa şi e totul în jur. Ochiul drept vede ficţiunea normali- tăţii. Aşa că am
adevăr şi minciuni - cite un ochi pentru fiecare. E bine.
In ciuda obişnuitei sale atitudini sardonice, vedeam limpede că e agitat.
— Fantomele sînt reale, a zis el, adunîndu-şi puterile. Nu ştiu de ce, dar mă simt mai bine
cînd spun asta cuiva ca tine, care nu e spiritual.
(îi zisesem cîndva că, poate, acest cuvînt, „spiritual", care era folosit acum pentru orice, de
la religie la diete cu exerciţii fizice şi suc de fructe, ar trebui lăsat să se odihnească măcar vreun
secol.)
—Şi n-are nimic de-a face cu drogurile. Jur. Apar aşa, pur şi simplu, în toiul nopţii, dar şi în
mijlocul zilei, în dormitor sau pe stradă. Nu sînt niciodată opace. Văd prin ele. Uneori parcă
bîzîie, pîrîie, se destramă, ca o imagine video proastă. Alteori sînt clare şi bine definite. Nu
înţeleg. Nu fac altceva decît să-ţi spun ce văd. Am senzaţia că-mi pierd minţile.
— Spune-mi exact cum se întîmplă, l-am rugat.
—Uneori nu văd nimic, mi-a răspuns el. Uneori doar aud lucruri. Cuvinte greu de distins,
dar cîteodată şi foarte clare. Alteori apar şi imagini. Partea ciudată e că nu vorbesc neapărat cu
mine. Fostele iubite în jurul meu, da, evident, dar în rest e ca şi cum fiecare şi-ar vedea de viaţă,
numai că eu sînt exclus din acele vieţi, pentru că m-am exclus
161
singur, şi am senzaţia acută că am făcut ceva rău. Toate figurile sînt de-acasă, din fosta ţară,
înţelegi? Toate.
Zîmbetul îi dispăruse de pe chip. Părea foarte tulburat.
— Am citit despre astfel de vedenii, a continuat el. Ioana d’Arc. Sfîntul loan Teologul.
Există asemănări. Uneori e dureros. Uneori apariţia parcă vine din interior, din regiunea
buricului, şi mi-e smulsă din trup. Alteori dă senzaţia că este întru totul din exterior. Adesea
leşini după aceea. Este epuizant. Asta am avut să-ţi împărtăşesc. Spune-mi ce crezi.
—Nu contează ce cred eu, i-am răspuns. Spune-mi de ce crezi tu că se întîmplă aşa ceva.
— Cred că nu am plecat bine, a zis el. Eram într-o stare proastă. Am plecat fără să fiu
împăcat. Iar acum îţi va fi greu să accepţi ce o să spun. Spiritele familiare, zeităţile locului, sînt
furioase pe noi. Există un mod corect şi unul greşit de a face astfel de lucruri, iar eu, noi, noi
toţi, ne-am smuls pur şi simplu de-acolo, am rupt pur şi simplu colţul foii pe care stăteam, iar
asta e o formă de agresiune. Trecutul trebuie potolit. în momentul de faţă am senzaţia acută că
de-acum înainte nu ştiu încotro să mă îndrept. Mi se pare că nici nu mi se mai deschide vreun
drum în faţă. Sau că, pentru a putea înainta, mai întîi ar trebui să fac un drum înapoi. Asta cred
eu.
— Ce vrei să spui? l-am întrebat. Adică nu poţi aduce nişte ofrande ca să îmbunezi pe cine-o
face aşa ceva? Eu nu mă pricep deloc la asemenea treburi. Mă simt blocat.
— Trebuie să mă întorc, mi-a răspuns el. Oricum, Ubah vrea să meargă în vizită. Aşa că poţi
s-o iei ca pe o combinaţie de excursie turistică şi leac pentru dorul de casă. Consideră că e
nevoia mea de a afla dacă acolo mai există un acolo al meu. în felul ăsta nu vei fi nevoit să-ţi
primej- duieşti viziunea raţionalistă asupra lumii.
Ultimele cuvinte le rostise aproape furios. Dar apoi pe chip i s-a lăţit un rînjet, compensînd
duritatea tonului.
— Ce crezi că s-ar întîmplă dacă nu te-ai duce?
— Dacă nu m-aş duce, cred că o forţă întunecată din trecut ar străbate lumea în zbor şi
probabil că ne-ar distruge pe toţi.
z6i
— Aha.
— Poate că-i prea tîrziu. Poate că, oricum, forţa întunecată s-a hotărît deja. Dar o să încerc.
Iar între timp Ubah poate să se plimbe seara pe Marine Drive, să vadă grădinile suspendate de
pe dealul Malabar, să viziteze un studio de filme şi, de ce nu, poate că vom face şi o excursie în
exterior, ca să vedem mormîntul lui Taj Bibi1 din Agra.
— Aveţi de gînd să plecaţi curînd?
— în seara asta, a zis el. înainte să fie prea tîrziu.
1. Jagat Gosaini (Taj Bibi) a fost una dintre soţiile împăratului mogul Jahangir. A murit în 1619
şi a fost îngropată în Agra, în Aram Bagh, cea mai veche grădină mogulă din India, aflată la
cîţiva kilometri de faimosul Taj Mahal.
23
De fiecare dată cînd mai aflam cite ceva despre trecutul Goldenilor, deveneam conştient de
golurile din povestea familiei. Existau lucruri care nu se spuneau şi era greu să găseşti o cale de
a smulge vălul ce le acoperea povestea. Apu părea să se teamă de ceva, dar, orice va fi fost acel
ceva, cu siguranţă nu era o fantomă. Mai degrabă secrete ruşinoase de familie. M-am trezit
gîndindu-mă - nu pentru prima dată - la povestea pe care mi-o spusese Nero Golden în seara
aceea în biroul lui, povestea lui „Don Corleone".
In aceeaşi zi, un pic mai tîrziu, i-am spus Suchitrei:
— Tare aş vrea să-i pot însoţi în călătoria asta. S-ar putea să fie o parte importantă a
poveştii.
— Dacă ai decis să faci un documentar parodic, atunci inventeaz-o, mi-a răspuns ea.
Am rămas puţin şocat.
— S-o inventez aşa, pur şi simplu?
— Ai imaginaţie, mi-a zis Suchitra. Imaginează-ţi-o.
„O poveste aurită", mi-am amintit eu. La romani: o fantasmagorie, o istorie trăsnită. O
minciună.
Întîmplarea face - dar n-a făcut - că marele sitarist Ravi Shankar a folosit toată viaţa doar
patru astfel de instrumente, iar pe unul din cele patru l-a învăţat pe George Harrison de !a
Beatles cîte ceva despre sitar, lecţiile s-au desfăşurat în un apartament din marele hotel de lîngă
port şi de-acum A Shankar nu mai era, dar sitarul rămăsese într-o vitrina sticlă, uitîndu-se
binevoitor cum se perindă clienţii apart mtului. Marele hotel fusese renovat frumos după atrociu
' atacului terorist, soliditatea
164
vechii clădiri de piatră îi permisese să rămînă în picioare, nezdruncinat, iar interiorul arăta mai
bine ca niciodată, dar jumătate din camere erau mereu neocupate. în jurul marelui hotel fuseseră
instalate bariere, detectoare de metale şi alte aparate triste ce ţin de pază şi securitate, iar acele
mecanisme de protecţie reaminteau oroarea petrecută acolo şi constituiau exact opusul unei
invitaţii. în interiorul hotelului multe magazine faimoase din zona comercială au raportat o
scădere a vînzărilor la jumătate sau chiar mai mult. Terorismul avea drept rezultat frica şi, cu
toate că mulţi şi-au exprimat hotărîrea de a susţine marele hotel de lîngă port în perioada
renaşterii sale, limbajul fără menajamente al cifrelor spunea că nu se străduiseră suficient.
Perechile de îndrăgostiţi şi doamnele din lumea bună nu se mai răsfăţau cu ceai şi gustări în
Salonul Mării şi mulţi străini mergeau şi ei altundeva. Puteai reface structura clădirii, dar nu îi
puteai recupera farmecul vătămat.
Ce caut eu aici? a întrebat-o bărbatul care acum îşi spunea Apuleius Golden pe Ubah Tuur
în timp ce sitarul lui Ravi Shankar asculta. Asta-i clădirea unde a murit mama. Asta-i oraşul pe
care am încetat să-l iubesc. Sînt oare într-atît de nebun, încît cred în fantome şi zbor la celălalt
capăt al lumii... pentru ce? Pentru un soi de exorcizare? E o tîmpe- nie. Parcă aştept să se
întîmple ceva. Ce s-ar putea întîm- pla? Nimic. Hai să facem pe turiştii şi apoi să mergem înapoi
acasă. Pentru cafea putem merge la Leopold, iar pentru artă, la muzeul Bhau Daji Lad şi la
muzeul Prince of Wales, căruia refuz să-i spun muzeul Chhatrapati Shivaji1, pentru că ăla nu
dădea doi bani pe operele de artă. Hai să mîncăm gustări de la tarabele de pe plaja Chowpatty şi
să ne stricăm stomacul ca nişte străini autentici. Hai să cumpărăm nişte brăţări de argint la
bazarul Chor, să ne uităm la frizele tatălui lui Kipling, să mîncăm crabi cu usturoi în cartierul
artiştilor Kala Ghoda, să ne întristăm că s-a închis magazinul de muzică Rhythm House şi să
jelim, de asemenea, cafeneaua Samovar. Hai să mergem la clubul Blue Frog
1. Războinic şi conducător indian din secolul al XVII-lea.
i6s
pentru muzică, la Aer pentru priveliştea de sus a oraşului, la Aurus pentru priveliştea mării, la
Tryst pentru lumini, la Trilogy pentru fete şi la Hype ca să ne dăm în stambă. Futu-i. Sîntem
aici. Hai s-o facem.
Calmează-te, i-a zis ea. Pari uşor isteric.
O să se-ntîmple ceva, i-a răspuns el. N-am fost adus degeaba de la celălalt capăt al lumii.
In holul de la intrare o femeie încîntătoare s-a repezit la el.
Groucho! a strigat ea. Te-ai întors!
Apoi a văzut-o pe înalta şi frumoasa somaleză care o privea.
A, scuzaţi pe mine, a spus ea. îl ştiu pe ăsta de cînd era mic. Lui frate-său mai mare îi
spuneam Harpo.
S-a ciocănit cu degetul în tîmplă.
Bietul băiat. Iar ăsta e Groucho, pentru că era întotdeauna îmbufnat1 şi fugea după femei.
Nu mai spune, a zis Ubah Tuur.
Trebuie să facem un chef! a continuat femeia încîntătoare. Sună-mă, iubitule! Sună-mă! O
să adun pe toată lumea.
A plecat în grabă, vorbind la telefon.
Sprîncenele lui Ubah Tuur s-au ridicat întrebător spre Apu.
Nu mai ţin minte cum o cheamă, i-a zis el. Parcă nici n-aş fi cunoscut-o vreodată.
Groucho, a spus amuzată Ubah Tuur.
Da, a răspuns Apu. Iar lui D i se spunea Chico. Noi eram fraţii Marx, futu-i. îngheţată,
îngheţată. Nu vreau să fiu membru în nici un club care mă acceptă ca membru. Apare în orice
contract, se cheamă clauza de sănătate mintală. Ha-ha-ha... nu mă prosteşti tu pe mine. Nu
există Moş Crăciun. Cît ai cere ca să intri într-o gură de canal deschisă? Numai taxa de intrare.
M-am simţit minunat, dar nu de data asta. Te-aş omorî pentru bani. Ha-ha-ha. Nu, îmi eşti
prieten. Pe tine te-aş omorî gratis. A meritat să fug pînă pe cealaltă parte a globului ca să scap
de asta.
1. In limba engleză grouchy înseamnă îmbufnat, morocănos.
266
Excursia asta deja îşi merită banii, a spus Ubah Tuur. Nici n-am ieşit încă din hotel şi uite că
aflu despre tine chestii pe care nu le-am ştiut niciodată.
De cînd caut o fată ca tine, a zis el grouch-eşte. Nu pe tine, ci una ca tine.
Cut.
Abia făcuseră cîţiva paşi pe faleza de la Apollo Bunder, mergînd înspre Poarta Indiei1, cînd
Ubah s-a oprit şi i-a arătat lui Apu un cvartet de bărbaţi aproape comici, tran- spirînd în
costume, cu pălării negre pe cap, cămăşi albe, cravate înguste, negre, şi ochelari de soare pe nas.
Doi dintre ei mergeau în urma lor şi doi, pe partea cealaltă a drumului.
Se pare că avem drept tovarăşi nişte profesionişti ai crimei, a spus ea. Sau nişte fraţi Blues,
cum preferi.1 2
Cînd li s-au adresat, bărbaţii din cvartet le-au răspuns respectuos.
Domnu-yj, sîntem partenerii unor parteneri de afaceri ai măreţului vostru tată, a zis cel care
semăna cel mai mult cu Quentin Tarantino în rolul domnului Brown. Avem sarcina de a vă
asigura paza şi protecţia personale şi am primit ordine să o facem cu maximă discreţie şi
subtilitate.
Cine v-a dat această sarcină? a întrebat Apu enervat, bănuitor şi încă îmbufnat.
Domnu-ji, stimatul vostru tată, pe canale specifice. Stimatul vostru tată n-a ştiut de decizia
pe care aţi luat-o, de a vă întoarce, şi acum, cînd a aflat că v-aţi întors, îşi face
1. Apollo Bunder este zona unui fost debarcader din portul Bombay / Mumbai, odinioară
centrul unei intense activităţi comerciale. Traficul comercial a scăzut la începutul secolului
XX, cînd autorităţile au decis ridicarea unei construcţii monumentale, numită Poarta Indiei
(Gateway of India), în cinstea vizitei regelui George al V-lea.
2. Aluzie la filmele Reservoir Dogs (Profesioniştii crimei), regizat de Quentin Tarantino, şi The
Blues Brothers, în regia lui John Landis. Protagoniştii ambelor filme se îmbracă în ţinute
asemănătoare cu cele descrise aici.
267
griji pentru siguranţa voastră şi doreşte să se asigure că nu vi se va întîmpla nimic rău.
Atunci vă rog să-l informaţi pe stimatul meu tată, pe aceleaşi canale specifice, că n-am
nevoie de bonă, iar după ce-aţi făcut-o, voi, domnilor, puteţi să vă luaţi tălpăşiţa.
Domnul Brown arăta mai amărît ca niciodată.
Noi nu sîntem în poziţia de a da indicaţii, a zis el. Noi doar ne supunem.
Erau în impas. în cele din urmă Apu a ridicat din umeri şi le-a întors spatele.
Staţi măcar în urmă, a spus el. Păstraţi distanţa. Nu vreau să vă văd în faţa ochilor. Dacă
întorc capul, daţi-vă rapid la o parte. Să nu vă văd. Este valabil şi pentru prietena mea. Daţi-vă
la o parte.
Domnul Brown a înclinat capul cu un soi de tristeţe blîndă.
OK, domnu-ji, a răspuns el. O să ne străduim.
Apu şi Ubah au stat şi s-au uitat la ambarcaţiunile din port.
E ridicol, a spus Apu. înţeleg că a pus să fie urmărit Petea cînd a pornit-o în plimbarea aia
lungă, fiindcă e Petea, dar pe mine trebuie să înceapă să mă trateze ca pe un adult.
în felul ei neimpresionabil, Ubah a început să chicotească.
Cît a durat călătoria încoace, m-am gîndit, aha, India, voi fi şocată de sărăcie, poate e chiar
mai rău decît acasă ori la fel de rău, numai că altfel, oricum va trebui să mă adaptez. Nici prin
cap nu mi-a trecut că, de îndată ce punem piciorul în oraş, o să păşim direct într-un film de
Bollywood.
Cut.
După cină, cînd s-au întors la hotel, în holul de la intrare îi aştepta un domn cu păr cărunt şi
profil acvilin, îmbrăcat într-un costum crem, cu o cravată în culorile unui club de crichet şi o
borsalină în mîini. Vorbea o engleză de gentleman englez, deşi nu era englez.
268
Mă iertaţi, îmi cer scuze. Sper că nu vă deranjez foarte mult, vi s-ar părea o îndrăzneală prea
mare dacă v-aş ruga să-mi acordaţi cîteva minute din timpul dumneavoastră?
Despre ce este vorba?
S-ar putea, ar fi cumva posibil, într-un cadru ceva mai discret, credeţi că ar fi o îndrăzneală
prea mare? Departe de ochi şi de urechi?
Ubah Tuur a început chiar să aplaude.
Cred că tu ai pus la cale totul, i-a spus ea lui Apu. Ca să mă distrezi şi să mă prosteşti, să mă
faci să cred că tot timpul e aşa. Bineînţeles, domnule, s-a întors ea către bărbatul în costum
crem. Ne va face plăcere să vă primim în apartamentul nostru.
Voleu.
în apartament. Bărbatul stătea stînjenit lîngă vitrina cu sitarul lui Ravi Shankar, jucîndu-se
cu borul pălăriei şi refuzîndu-le invitaţiile de a lua loc.
Nu cred că îmi veţi recunoaşte numele, a început el. Mastan. Sînt domnul Mastan.
Nu, îmi pare rău, nu cunosc acest nume.
Nu mai sînt tînăr, a continuat domnul Mastan. Dumnezeu mi-a dăruit peste şaptezeci de ani
de viaţă. Dar cu aproape o jumătate de secol în urmă, pe cînd eram un tînăr ofiţer de poliţie la
DCI, Departamentul de Combatere a Infracţiunilor, am avut o... s-ar putea spune o relaţie cu un
partener de afaceri al tatălui dumneavoastră.
Alt partener al unui partener, a zis Apu. O zi plină de ei.
Iertaţi-mă că vă întreb, a spus domnul Mastan, dar v-a povestit vreodată ceva stimatul
dumneavoastră tată despre acest partener, bărbatul pe care îl poreclise în glumă Don Corleone?
De-acum Apu a devenit foarte tăcut, atît de profund de tăcut, încît tăcerea lui părea o formă
de limbaj. Domnul Mastan a dat respectuos din cap.
M-am întrebat adesea cît de mult ştiau fiii despre afacerile tatălui, a zis el.
Eu sînt artist, a răspuns artistul. Nu mă interesează afacerile.
Evident, evident. E cit se poate de firesc. Artistul trăieşte pe un plan superior, nu se lasă
impresionat de nişte bani murdari. Eu, unul, am admirat întotdeauna spiritul boem, deşi, vai, nu
mă caracterizează.
Ubah a observat că, după ce digerase cuvintele „ofiţer de poliţie" şi „Don Corleone", acum
Apu asculta cu atenţie.
îmi permiteţi să vă povestesc despre propria mea legătură cu partenerul de afaceri al tatălui
dumneavoastră, dorc-ul?
Vă rog.
Spus aşa, pe scurt, domnule, mi-a distrus viaţa. îl anchetam, domnule, din pricina diferitelor
sale fărădelegi foarte grave. Era gata să-l găbjesc, ca să zic aşa. De asemenea, cum eram tînăr,
nu dobîndisem încă înţelepciunea oraşului. Nu puteam fi mituit, domnule, şi nici corupt. Fără
îndoială că mulţi bărbaţi importanţi m-ar fi descris ca pe un obstacol, o frînă pusă roţilor
societăţii, împiedicîndu-le să fie unse şi să meargă cum trebuie. Poate că e adevărat, dar aşa
eram eu. Imposibil de corupt, imposibil de mituit - un obstacol. Partenerul tatălui
dumneavoastră a discutat cu nişte persoane mai puţin intransigente din eşaloanele superioare,
aşa că mi s-a luat cazul şi am fost exilat. Aţi auzit de poetul Ovidiu, domnule? L-a supărat pe
Augustus Cezar, aşa că a fost surghiunit la Marea Neagră şi nu s-a mai întors niciodată la Roma.
Asta a fost şi soarta mea: să mă veştejesc ani de zile, fără speranţe de avansare, într-un orăşel
din munţi, în statul Himachal Pradesh, cunoscut pentru producţia sa de ciuperci şi aur roşu,
adică roşii, şi pentru faptul că a fost locul de exil al celor cinci Pandava1. Eram şi eu un mic
Pandava în exilul meu cu ciuperci şi roşii. După mulţi ani, norocul mi-a surîs. Soarta a făcut ca
un domn din acea regiune, al cărui nume nu îl voi dezvălui aici, să remarce că sînt cinstit, aşa că
am plecat din poliţie
1. Fiii r -elui Pandu, personaje principale ale marii epopei hinduse
Maha<. -ta.
xyo
şi am început să supraveghez recoltele de ciuperci şi roşii, ca să împiedic pierderile provocate
de contrabandă. Cu timpul, domnule, am plecat din munţi şi am avut succes în domeniul
securităţii şi al investigaţiilor. îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-am descurcat. Acum am ieşit la
pensie şi fiii mei muncesc în locul meu, dar tot stau cu urechea la pîndă, domnule, aşa fac.
De ce aţi venit să-mi spuneţi povestea asta? a întrebat Apu.
Nu, nu, domnule, vă înşelaţi, iar eu sînt de vină că am vorbit prea mult şi am lungit această
întîlnire, care ar fi trebuit să fie mult mai scurtă. Am venit doar să vă spun două lucruri. Primul
este că, deşi nu mai sînt poliţist, iar Don Corleone, cel care mi-a distrus viaţa, nu mai trăieşte,
îmi caut în continuare dreptatea.
Ce are asta de-a face cu mine?
Are de-a face cu tatăl dumneavoastră, domnule. El e într-o poziţie înaltă, mult mai înaltă
decît aş spera eu vreodată să am, dar chiar şi la vîrsta asta, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu
puterea legii, îl voi distruge. A fost partenerul şi complicele marelui meu duşman, don-ul, şi e
singurul care a mai rămas, prin urmare.
Aţi venit să mă ameninţaţi - pe mine şi familia mea. Cred că abuzaţi de ospitalitatea mea.
Nu, domnule, iar am vorbit prea mult şi m-am abătut de la idee. Nu am venit să vă ameninţ.
Am venit să vă previn.
în legătură cu ce?
O familie atît de apropiată de lumea interlopă, a zis domnul Mastan. Şi după aceea uite-o că
îşi ia catrafusele şi o şterge fără să spună măcar „la revedere". E posibil ca o astfel de familie să
fi lăsat în urmă în acest oraş persoane care se simt jignite. Jignite şi cu afaceri neterminate.
Poate şi cu convingerea că au fost lăsate baltă într-o situaţie neplăcută, parţial şi datorită
acţiunilor stimatului dumneavoastră părinte. Aceşti oameni care se simt jigniţi nu sînt mari şi
tari, ca tatăl dumneavoastră. Sau poate că sînt măricei pe teritoriul lor, dar rămîn mici la scară
mondială.
Au ceva putere prin vecinătate, dar e o putere locală. Tatăl dumneavoastră s-ar putea să le fi
scăpat. Dar dumneavoastră, din candoare sau prostie sau aroganţă sau nesăbuinţă, v-aţi întors.
Cred c-ar fi mai bine să plecaţi, a spus Ubah Tuur.
Iar după ce domnul Mastan a făcut o plecăciune şi şi-a luat rămas-bun, i-a zis lui Apu:
Cred că ar fi mai bine să plecăm şi noi. Cît mai repede.
Astea-s tîmpenii, i-a răspuns el. Nu-i decît un bătrîn ranchiunos care încearcă să se răzbune.
E o ameninţare lipsită de substanţă. Găunoasă.
Oricum, eu vreau să plec. Filmul s-a terminat.
Brusc, el a încetat să se mai opună.
Bine, a zis. De acord. Să mergem.
Cut.
George Harrison cînta la sitar în melodiile „Within You Without You“, „Tomorrow Never
Knows", „Norwegian Wood" şi „Love You To". Toate zborurile plecau în toiul nopţii, aşa că
pînă ce au împachetat şi s-au pregătit de plecare, s-a lăsat întunericul, iar ei au stat în întuneric,
imaginîndu-şi-i pe George şi Ravi Shankar aşezaţi unde şedeau ei acum şi compunînd muzică.
O vreme nu au scos nici un cuvînt, dar apoi au vorbit.
O să-ţi spun ceva ce mi-a zis tata cînd eram tînăr, a început Apu. Fiule, mi-a zis el, cea mai
puternică forţă din viaţa acestei ţări nu este guvernul, nici religia şi nici instinctul antreprenorial.
Cea mai puternică forţă este mitaşicorupţia. Le pronunţa aşa, într-un cuvînt, ca
electromagnetismul. Fără mităşicorupţie nu s-ar întîmpla nimic. Mitaşicorupţia unge roţile
naţiunii şi tot ea e soluţia la problemele naţiunii. Există terorism? Aşază-te la masă cu şeful
teroriştilor, semnează un cec în alb, împinge-1 peste masă şi spune: adaugă cîte zerouri vrei. în
momentul cînd a încasat acel cec, problema e rezolvată, căci în ţara noastră există onoare cînd
vine vorba de mităşicorupţie. Odată cumpărat, un om rămîne cumpărat. Tata a fost un realist.
Cînd acţionezi la
un asemenea nivel, inevitabil îţi va bate la uşă un don sau altul, fie ca să-ţi ofere, fie ca să-ţi
ceară mită. Nu ai cum să rămîi cu mîinile curate. După ce ne-am mutat peste oceane, tata mi-a
spus că nici în America lucrurile nu stau mult mai bine. Avem şi aici versiuni proprii ale unor
Puişor, Micul Archie, Fred Nebunul, Frankie Grăsunul. Şi ei cred în onoare. Aşa că s-ar putea
ca lumile astea să fie mai puţin diferite decît credem noi.
Ţi-a vorbit despre toate astea.
Nu foarte des, a zis Apu. Dar o dată sau de două ori ne-a ţinut discursul despre
mităşicorupţie. Toţi l-am auzit de cîteva ori şi îl ştiam bine. Mai mult de-atît nu m-am băgat în
ale lui.
Cum te simţi acum, că plecăm atît de repede. Am întîlnit, cîţi, doi oameni. Nici nu mi-ai
arătat unde ai mers la şcoală. N-am cumpărat nici un film piratat. Nici n-am apucat să ajungem
aici.
Mă simt uşurat.
De ce uşurat?
Nu mai simt nevoia să fiu aici.
Şi ce crezi despre faptul că te simţi uşurat? Că te bucuri să pleci? Nu-i o senzaţie ciudată?
Nu neapărat.
De ce?
Fiindcă am ajuns să cred în nestatornicia absolută a sinelui. Am ajuns să cred că, sub
presiunea exercitată de viaţă, poţi să încetezi pur şi simplu să mai fii cine ai fost şi să rămîi doar
cel care ai devenit.
Nu sînt de acord.
Trupurile ni se modifică tot timpul. Părul, pielea, tot. Pe parcursul unor cicluri de şapte ani,
fiecare celulă din care sîntem făcuţi e înlocuită de altă celulă. La fiecare şapte ani devenim sută
la sută diferiţi. De ce n-ar sta lucrurile la fel şi cu şinele? Au trecut aproape şapte ani de cînd am
plecat de-aici. De-acum sînt altcineva.
Nu sînt convinsă de fundamentele ştiinţifice ale spuselor tale.
Nu de ştiinţă vorbesc eu. Vorbesc de suflet. De suflet, care nu e făcut din celule. Fantoma
din mecanism.1 Ce zic eu e că, în timp, vechea fantomă pleacă şi în locul ei se instalează una
nouă.
Deci peste şapte ani nu voi mai şti cine eşti.
Iar eu nu voi mai şti cine eşti tu. Poate va trebui s-o luăm de la capăt. Poate sîntem
schimbători. Pur şi simplu aşa stau lucrurile.
Poate.
Cut.
Noaptea era umedă. Pînă şi ciorile adormiseră. Domnul Brown cel cu faţa tristă şi ceilalţi
profesionişti ai crimei aşteptau afară, cu ochelarii de soare pe nas, deşi era întuneric.
Am lăsat taxiul să plece, a zis domnul Brown. E datoria noastră să vă ducem la aeroportul
internaţional Chhatrapati Shivaji, fost Sahar.
Ce enervant din partea ta, a zis Apu. N-avem nevoie de voi.
Va fi o onoare pentru noi, i-a răspuns domnul Brown. Uitaţi, vă aşteaptă trei berline
Mercedes-Benz. Capul convoiului, maşina voastră şi ariergarda. Vă rog. Pentru Domnia
Voastră, tot ce-i mai bun, domnu-yi. Maybach clasa S, un fel de avion particular pentru şosele.
Aşa scrie în cartea tehnică. Vă voi însoţi chiar eu în acest vehicul de lux.
Pe cînd părăsea oraşul întunecat, acesta şi-a ascuns natura în faţa lui, i-a întors spatele, tot
aşa cum întorsese şi el spatele oraşului. Faţadele clădirilor erau sumbre şi distante. Au traversat
golful Mahim pe podul Sea Link, dar apoi au ieşit de pe autostrada Western Express mult prea
repede, înainte de ieşirea spre aeroport.
De ce aţi luat-o pe aici? a întrebat Apu Golden şi atunci domnul Brown s-a întors, şi-a scos
ochelarii de soare şi nu a mai fost nevoie de nici un răspuns.
1. Aluzie la cartea lui Arthur Koestler The Ghost in the Machine (1967).
174
E o chestiune de afaceri, a spus domnul Brown. Nu e ceva personal. Un client a licitat mai
mult decît altul. Un client de la care nu am mai primit de lucru de mult timp în dauna altuia, a
unuia stabil. Domnule, ideea este să i se transmită un mesaj stimatului vostru tată-ji. N-am nici
o îndoială că va înţelege mesajul.
Nu pricep, a strigat Ubah. Ce mesaj?
Domnul Brown a răspuns grav:
Mesajul spune: acţiunile tale, domnule, au complicat foarte mult lucrurile pentru noi, asta
deşi noi te-am prevenit să nu acţionezi. Dar, după ce totuşi ai acţionat, ai pus între noi oceane şi
continente, iar noi nu am avut nici mijloacele şi nici voinţa de a te urma. Acum însă ai făcut
nesăbuinţa de a-i permite fiului tău să se întoarcă. Cam acesta ar fi, în linii mari, mesajul. îmi
cer scuze, doamnă, sînteţi un martor nevinovat, nu-i aşa, o victimă colaterală. Regret nespus.
Maşinile intrară pe un pod nesemnificativ peste rîul Mithi, pe la marginea imensei mahalale
Dharavi, iar în Mercedesul-Maybach argintiu şi lucios muzica era dată la maximum. Nişte
bogătaşi care se distrau. Ce altceva. De ce nu. Nici nu s-a pus problema să se audă focurile de
armă. Oricum, au folosit amortizorul.
24
La tropice înmormîntările se fac repede, dar anchetarea crimelor de către poliţie provoacă
inevitabil întîrzieri. Am mers la casa Golden în fiecare zi după aflarea veştii şi mi s-a părut că
tragedia oprise timpul în loc. Nimeni şi nimic nu părea să se mişte, cu excepţia încăperii în care
domnişoara Blather şi domnişoara Fuss organizau repatrierea trupurilor, dar pînă şi biroul lor
părea învăluit într-o pînză a tăcerii. Petea se întorsese acasă, ca să fie aproape de tatăl lui, dar în
majoritatea timpului stătea închis în camera cu lumină albastră, alături de australian. D Golden
şi-a petrecut şi el mai toată vremea în casă, pierdut în vreun colţ, înveşmîntat în negru şi cu Riya
ţinîndu-1 de mînă. Nimeni nu vorbea. Preţ de o clipă întîmplarea a stîrnit vuiete în afara casei.
Frankie Sottovoce era peste tot, jelind moartea sculptoriţei sale vedetă. Cei din familia moartei,
toţi înalţi şi graţioşi, cu o ţinută ca a unor santinele regale, stăteau în spatele lui Sottovoce la
televizor, cuprinşi de o tristeţe fără lacrimi. Nero Golden nu a apărut în public, dar tuturor celor
din casă ne era clar că se frînsese ceva în el, că nu avea să-şi revină uşor după mesajul primit.
De cealaltă parte a lumii era, de asemenea, şi zgomot, şi linişte. Au apărut poliţişti şi autopsii şi
ziarişti şi şuieratul de sirene care însoţeşte o moarte violentă, dar cei ce cunoscuseră familia
înainte de mutarea ei la New York au rămas invizibili, nu s-a auzit nici o vorbă din partea lor, ca
şi cînd tăcerea s-ar fi lăsat, ca un giulgiu, şi peste lumea pierdută a Goldenilor. Femeia
neidentificată care îl salutase pe Apu în holul de la intrarea în hotel se făcuse nevăzută. Celelalte
trei femei despre care vorbise acesta, fostele iubite pe care
276
şi le imaginase învîrtindu-se pe deasupra lui, nu au venit să-l bocească. Părea că oraşul le
întorsese spatele celor plecaţi - atît expatriaţilor, cît şi morţilor. Dacă domnul Brown şi tovarăşii
săi vor fi fost prinşi, nouă nu ne-a spus-o nimeni. Ştirea a încetat să mai apară pe primele pagini
ale ziarelor. Groucho era mort. Viaţa mergea mai departe.
După cum era de aşteptat, cele două femei dragon din casa Golden s-au arătat întru totul la
înălţimea sarcinii primite, aceea de a repatria trupurile urgent, de îndată ce vor fi eliberate de
autorităţile din Mumbai. A fost angajată o firmă prestigioasă şi cu un nume complicat —
PFPIEF, Pompe Funebre Programul Internaţional de Expediţii Funebre -, care a aranjat rapid
toate pregătirile pentru transport, cu tot cu sicriele ermetice şi containerele de expediţie
acceptate de autorităţile americane. Firma s-au ocupat de documente, a făcut rost de traduceri
autorizate în engleză ale certificatelor de deces, de autorizaţii scrise din partea autorităţilor
locale pentru preluarea trupurilor neînsufleţite, şi a găsit un interval rapid de expediţie, astfel
încît Apu şi Ubah să se întoarcă la New York cît mai curînd posibil. Pe pista de la aeroportul
JFK a avut loc o despărţire tristă. Frankie Sottovoce şi familia artistei somaleze au preluat
trupul lui Ubah şi l-au dus să-l înmormînteze conform obiceiurilor lor. Apu a revenit pe
Macdougal Street.
A fost un rămas-bun straniu şi deprimant. Sicriul ermetic nu a fost deschis. Trupul nu fusese
îmbălsămat, aşa că legislaţia statului New York nu permitea deschiderea coşciugului. Cînd Nero
a refuzat să încuviinţeze orice formă de slujbă religioasă şi a solicitat incinerarea în locul
înmormîn- tării, directorul PFPIEF şi-a plecat capul şi a sugerat să-i acorde familiei o oră, după
care să revină. Ulterior avea să aducă şi cenuşa. Sau putea şi să se debaraseze de ea, dacă asta
era dorinţa familiei.
— Nu, a spus Nero. Aduceţi-o înapoi.
Directorul şi-a plecat din nou capul.
— Dacă îmi permiteţi, a spus el blind. Nu există nici o lege în acest stat care să impună unde
să păstraţi sau să împrăştiaţi cenuşa. O puteţi păstra într-o criptă, într-o firidă,
177
într-un mormînt sau acasă, într-un recipient, după cum consideraţi de cuviinţă. Dacă hotărîţi să
o împrăştiaţi, faceţi cum doriţi, dar evitaţi să o faceţi într-un loc unde ar putea fi văzută de alţii.
Cenuşa rezultată în urma incinerării nu este periculoasă, aşa că nu prezintă riscuri pentru
sănătatea publică. Imprăştierea pe un teren privat presupune acordul proprietarului, iar dacă
doriţi să o împrăştiaţi pe domeniul public, ar fi recomandabil să verificaţi ordonanţele locale în
privinţa zonării. în cazul în care doriţi s-o împrăştiaţi în largul coastei sau portului New York,
trebuie să luaţi în considerare reglementările Agenţiei pentru Protecţia Mediului privind
înmormîntările în mare...
— încetează, i-a tăiat-o Nero Golden. încetează imediat şi pleacă urgent.
în ora ce a urmat nu s-a rostit nici un cuvînt. Vasilisa l-a dus pe Vespasian sus, iar noi,
ceilalţi, am rămas lîngă sicriu, aşezaţi sau în picioare, fiecare cu propriile gînduri. în timpul
acelei ore cumplite mi-am dat seama că, prin moartea sa, Apu mă convinsese în cele din urmă
de ceva ce respinsesem pe parcursul prieteniei noastre şi anume că inefabilul uman coexista
invariabil cu ceea ce putea fi cunoscut efectiv şi că oamenii ascundeau taine pe care explicaţiile
nu le puteau lămuri. Oricît am încercat, nu am reuşit să înţeleg uşurinţa cu care, dintre toţi
Goldenii, tocmai el a consimţit să-şi lepede pielea indiană şi să se îndrepte spre vest, să vină din
oraşul său în Village. Bătrînul avea suficiente fapte întunecate în propriul trecut, Petea era într-
adevăr îndeajuns de vătămat, iar Dionis avea îndeajuns de multe dorinţe secrete de împlinit în
viitor ca să-şi poată justifica alegerea, dar Apu fusese profund implicat în viaţa oraşului său de
baştină, iubise şi fusese iubit, iar dezamăgirile din dragoste nu păreau o explicaţie satisfăcătoare
pentru disponibilitatea lui de a pleca. Vocea raţiunii dinăuntrul meu sugera că, dintre toţi fiii lui
Nero, el văzuse cel mai clar dincolo de umbrele tatălui său şi îl înspăimîntase ce descoperise
acolo - şi poate că aceasta era o parte din adevăr. Poate că şi ceea ce-mi spusese despre educaţia
sa de tip tradiţional, unde hotărîrile tatălui erau pur şi simplu
278
legi ce trebuiau respectate, jucase un rol aici. Dar o altă voce, vocea pe care el o sădise în mine
şi pe care o respinsesem, mă făcea acum să-mi imaginez o altă scenă, în care Apu stătea cu
picioarele încrucişate şi, probabil, medita pe terasa mare de marmură a vechii reşedinţe
familiale de pe deal, ţinînd ochii închişi şi privind în sine sau înspre locul unde îşi căuta
călăuzirea, şi, cum stătea aşa, a auzit o altă voce, nu vocea care îmi şoptea mie sau poate aceeaşi
voce sau poate propria sa voce sau o voce plăsmuită sau poate, cum se exprimase el, se
conectase la ceea ce crezuse dintotdeauna că se afla acolo, sunetul universului, înţelepciunea a
tot ce exista, vocea în care avea încredere, iar vocea aceea i-a spus „Du-te“. Aşa că, la fel ca
Ioana D’Arc, la fel ca Sfîntul loan, la fel ca acel „Apu Golden“ pe care îl inventase şi pe care
fantomele fostului său eu îl vizitaseră la New York, la fel ca misticul care era, ascultîndu-şi
vocile sau sub impulsul momentului, cum am spune noi, scepticii, s-a dus.
Experienţa mistică exista. Am înţeles asta. Cînd şinele meu raţional avea să se impună din
nou, cu siguranţă îmi va spune da, de acord, dar asta-i o experienţă interioară, subiectivă, nu
obiectivă. Dacă aş fi stat lîngă Apu în atelierul din Union Square, nu i-aş fi văzut fantomele.
Dacă aş fi îngenuncheat lîngă el pe terasa aceea din Walkeshwar în urmă cu şapte ani şi
jumătate, Forţa nu mi s-ar fi adresat. Nu toată lumea poate deveni cavaler Jedi. E drept că mulţi
australieni susţin că ei pot. Şi poate că Apu a învăţat cum să utilizeze şi să aibă încredere în ceea
ce denumise cîndva nivelul spiritului. Dar eu nu, cu siguranţă nu.
Timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi după întoarcerea lui Apu, casa Golden a
rămas în doliu, inaccesibilă, cu draperiile trase şi cu obloanele închise şi ziua, şi noaptea, iar
dacă venea sau pleca cineva, o făcea eteric, ca fantomele. Nero dispăruse. Bănuiam că Petea se
mutase înapoi la el şi poate că terapeutul Lett îi era alături, dar toate astea erau doar speculaţii.
Petea Golden nu s-a apropiat de sicriul fratelui său cît timp acesta a stat în camera
179
mare din casa Golden, nu l-a iertat, nu i-a mai rostit niciodată numele şi nu a întrebat niciodată
ce s-a întîmplat cu trupul lui Ubah, dacă exista vreun mormînt pe care să-l poată vizita, nu, n-a
întrebat niciodată. Unele răni nu se vindecă. Locatarii din Gardens şi-au văzut de viaţă şi au
respectat această retragere a casei rănite din mica lor lume. Nici eu nu m-am dus să-i vizitez,
deşi dorinţa de a-1 vedea pe micul Vespasian era la fel de puternică. M-am gîndit o dată s-o sun
pe Vasilisa şi s-o rog să-mi ofere ocazia de a sta un pic cu el, dar ştiam ce răspuns brutal voi
primi, aşa că mi-am ţinut gura. Eram oricum foarte ocupat. Suchitra şi cu mine nu ne mai
vedeam capul de treburi. în sezonul acela politic am fost atraşi în lumea videourilor de natură
politică şi am filmat în principal pentru asociaţii de femei, luîndu-le apărarea celor de la
Planned Parenthood1 şi atacînd nepăsarea republicanilor cînd venea vorba de problemele
femeilor. Deveneam faimoşi. în acel an filmele noastre au cules toate premiile Pollie pentru
publicitate politică, mai ales unul în care o copilă, victimă a traficului de persoane şi a
exploatării sexuale, îşi spunea povestea. Suchitra - care îşi prescurtase numele în Suchi Roy
pentru a-i uşura pronunţia - se transforma într-o mică vedetă mediatică, iar eu mă bucuram că îi
eram asistent. Aşa că m-am îndepărtat de moarte şi m-am îndreptat spre viaţă. Dar în acel an
viaţa se făcuse gălăgioasă şi chiar alarmantă. Dincolo de lumea închisă din Gardens, lucrurile
deveneau tot mai ciudate.
Cînd ieşeai din acest cocon fermecat - şi de-acum tragic -, descopereai că America părăsise
realitatea şi intrase în universul benzilor desenate. DC era atacat de DC, spunea Suchitra.1 2 în
Gotham şi dincolo de el era anul Jokerului.
1. Organizaţie non-profit care oferă asistenţă ginecologică şi care e privită cu suspiciune de
segmentul conservator al societăţii americane, din cauză că această asistenţă include servicii
ca educaţia sexuală, contracepţia şi avortul.
2. DC reprezintă atît DC Comics, o editură americană specializată în cărţi şi reviste de benzi
desenate, cît şi Washington, DC,
180
Cruciatul cu mantie dispăruse - nu era o epocă a eroilor dar duşmanul său de moarte, în tunică
mov şi pantaloni vărgaţi, era omniprezent, vizibil încîntat că scena îi rămăsese doar lui şi
acaparînd reflectoarele cu o desfătare evidentă. Scăpase de Brigada Sinucigaşilor, penibila sa
concurenţă, dar le îngăduia cîtorva subordonaţi să se închipuie viitori membri ai administraţiei
Jokerului. The Penguin, The Riddler, Two-Face şi Poison Ivy s-au aliniat în spatele Jokerului în
arenele pline ochi, legănîndu-se ca nişte cîntăreţe de doo-wop în timp ce liderul lor vorbea
despre frumuseţea inegalabilă a pielii albe şi a buzelor roşii în faţa unui public adorator, cu
peruci verzi înfoiate pe cap şi scandînd la unison „Ha! Ha! Ha!“.
Originile Jokerului erau subiect de controversă şi lui chiar părea să-i facă plăcere că
permitea unor versiuni contradictorii să-şi dispute eterul, dar asupra unui lucru toată lumea era
de acord, atît susţinătorii înfocaţi, cît şi duşmanii înverşunaţi: era nebun de legat. Un lucru
uluitor, care făcea ca acest an electoral să fie unic, era că lumea îl susţinea tocmai pentru că era
nebun, nu în ciuda acestui fapt. Ceva ce ar fi descalificat orice alt candidat îl transforma pe
acesta în eroul adepţilor săi. Şoferi de taxi sikh şi cowboy de rodeo, blonde înverşunate din
mişcarea de extremă dreaptă şi neurochirurgi de culoare, toţi erau de acord, îi adorăm nebunia,
n-o să auzim de la el eufemisme de păm- pălău, nu stă să se gîndească atunci cînd vorbeşte şi
zice tot ce vrea să zică, jefuieşte orice bancă are chef, omoară pe oricine are chef, e omul nostru.
Acel bat-knight negru şi-a luat zborul! începe o nouă zi şi va fi o minunăţie! Aclamaţi cu toţii
Statele Unite ale Jokerului! SUJ! SUJ! SUJ!
A fost un an cu două bule. într-una din ele Jokerul ţipa şi mulţimile venite să rîdă la
comandă rîdeau la comandă.
capitala Statelor Unite, unde se află sediul principalelor instituţii politice federale. Personajele
care vor fi menţionate în pasajele următoare — Jokerul, The Penguin, The Riddler, Bat-knight
etc. - sînt preluate din acest univers al benzilor desenate.
z8i
In bula aceea clima nu se schimba, iar topirea calotei arctice nu era decît o nouă oportunitate de
investiţii imobiliare. în bula aceea ucigaşii cu arme de foc îşi exercitau drepturile
constituţionale, iar părinţii copiilor ucişi nu erau patrioţi. In bula aceea, dacă locuitorii săi aveau
să cîştige, preşedintele ţării vecine de la sud, ţară care trimitea în America violatori şi criminali,
avea să fie silit să plătească pentru un zid care să despartă cele două naţiuni, un zid menit să-i
ţină pe criminalii şi violatorii de la sud de graniţă acolo unde le era locul. Infracţiunile o să
înceteze, duşmanii ţării o să fie răpuşi instantaneu şi fără replică, expulzările în masă o să fie un
lucru bun, reporteriţele nu vor mai fi demne de încredere, deoarece le curge sînge pe te miri
unde, se va dovedi că părinţii unor eroi morţi în luptă sînt în cîrdăşie cu islamismul radical,
tratatele internaţionale nu vor mai trebui respectate, Rusia o să ne fie prietenă, ceea ce nu va
avea nimic de-a face cu oligarhii ruşi care susţineau afacerile dubioase ale Jokerului, înţelesurile
cuvintelor se vor schimba, falimentele multiple vor ajunge să însemne o imensă pricepere în
afaceri, trei mii cinci sute de procese împotriva ta vor ajunge să însemne talent pentru afaceri,
tragerea în ţeapă a antreprenorilor o să demonstreze ce tip tare eşti, iar o universitate coruptă
avea să-ţi ateste devotamentul faţă de educaţie. Şi, în timp ce al Doilea Amendament va fi sacru,
Primul va înceta să fie astfel, aşa că oricine îl va critica pe lider va suferi consecinţe, iar negrii
vor accepta toate astea, pentru că ce dracu’ ar avea de pierdut. în bula aceea cunoaşterea
însemna ignoranţă, sus era jos şi cea mai potrivită persoană căreia să-i dai pe mînă codurile
nucleare era hlizitul cu păr verde piele albă gură roşie care a întrebat de patru ori la o întrunire
informativă militară de ce era chiar aşa de rău să foloseşti arme nucleare. In bula aceea cărţile
de joc cu lame pe margini erau ceva amuzant şi florile de butonieră care împroşcau acid pe
feţele oamenilor erau ceva amuzant şi a dori să te culci cu fiică-ta era ceva amuzant şi sarcasmul
era amuzant chiar şi atunci cînd ceea ce trecea drept sarcasm nu era sarcastic şi minciuna era
amuzantă şi ura era amuzantă şi prejudecăţile
erau amuzante şi hărţuirea era amuzantă şi anul era sau aproape era sau avea să fie în curînd,
dacă glumele ieşeau cum trebuie, o mie nouă sute optzeci şi patru.
în cealaltă bulă, aşa cum mă învăţaseră părinţii mei mai demult, se găsea oraşul New York.
Cel puţin pe moment în New York mai domnea un soi de realitate şi newyorkezii mai reuşeau
să recunoască un escroc cînd îl aveau în faţă. în Gotham ştiam cine e Jokerul şi nu voiam să
avem de-a face cu el şi nici cu fiica după care îi curgeau balele şi nici cu fiica pe care n-o
menţiona niciodată şi nici cu fiii care omorau elefanţi şi leoparzi ca să se distreze.
— Voi cuceri Manhattanul! a ţipat Jokerul, atîrnat de vîrful unui zgîrie-nori, dar noi am rîs
de el şi nu de glumele lui bombastice, iar el a trebuit s-o pornească la drum cu circul său înspre
locuri unde lumea încă nu se prinsese cine e el de fapt sau, şi mai rău, ştia cine e şi tocmai de
aceea îl iubea, înspre acel segment al ţării care era la fel de nebun ca el.
Oamenii lui. Prea mulţi ca să putem sta liniştiţi.
A fost anul marii confruntări dintre fantezia smintită şi realitatea cenuşie, între, pe de o
parte, la chose en soi, lucrul în sine, poate de nepătruns, dar probabil existent, lumea aşa cum
era, indiferent de ce se spunea despre ea sau cum era văzută, Ding an sich, ca să utilizăm
termenul kantian, şi, pe de altă parte, acest personaj de benzi desenate care trecuse din pagină pe
scenă — un imigrant ilegal, m-am gîndit eu - şi al cărui plan era să transforme întreaga ţară,
într-un chip fals amuzant, într-un roman grafic înfiorător, de factură recentă, plin de crime
întunecate şi evrei renegaţi şi muişti şi pizde, cuvinte pe care îi plăcea să le folosească uneori
numai ca să isterizeze elitele liberale. O carte de benzi desenate în care alegerile erau fraudate şi
presa era coruptă şi tot ce urai era o conspiraţie împotriva ta, dar pînă la urmă! Ura! Ai cîştigat,
peruca înfoiată s-a transformat în coroană şi Jokerul a devenit Rege.
Rămînea de văzut dacă în noiembrie se va dovedi că ţara are o mentalitate newyorkeză sau
va prefera să-şi pună perucile verzi înfoiate şi să rîdă. „Ha! Ha! Ha!“
25
Pe cînd desfăşurarea tragediei abătute asupra casei Golden se îndreaptă spre ultimele acte,
eu îmi îndrept atenţia — acum! dar atunci mi-am neglijat datoria! - asupra vieţii tot mai chinuite
a lui Dionis Golden. Era greu să menţii un contact regulat cu [el]. (Foloseam în continuare
pronumele masculine cînd mă gîndeam la [el], deşi păreau tot mai inadecvate, aşa că, într-un
gest de recunoaştere a ambiguităţii [lui], am pus pronumele acestea în paranteze drepte. în
absenţa unor indicaţii clare din partea [lui] - „încă nu ştiu care-mi sînt pronumele11, mi-a zis [el]
uşor jenat -, aceasta era soluţia mea provizorie. Lumea lui D, lumea în care D se simţea
oarecum în siguranţă, se strîm- tase şi se reducea acum la două locuri şi jumătate: clubul de fete
Two Bridges de pe Market Street, lîngă cele trei locuri de joacă din unghiul format de podul
Manhattan şi autostrada FDR, unde lucra ca voluntar patru zile pe săp- tămînă, şi apartamentul
din Chinatown, unde locuia împreună cu Riya Z. Uneori mai mergeau la localul de noapte de pe
Orchard Street, unde cînta Ivy Manuel cea cu părul de foc - aici era jumătatea de loc din zona
[lui] sigură -, numai că aici apăreau probleme precum felul în care să se îmbrace, cine i-ar putea
aborda, ce ar putea să spună, precum şi timiditatea tot mai mare şi mai paralizantă a lui D. La 2-
Bridge problema ţinutei era rezolvată de uniforma unisex a clubului, o cămaşă cu guler alb
purtată peste şalvari negri şi tenişi negri în picioare, dar în orice alt loc D habar n-avea cum să
se prezinte. După aventura din garderoba Vasilisei, [el] acceptase că hainele de femei îi
provoacă plăcere şi
184
găsise curajul să-i mărturisească Riyei cele întîmplate, apoi şi lui Ivy, şi discutaseră situaţia.
—Foarte bine, a zis Riya. Este un prim pas. Gîndeşte-te că e începutul următorilor tăi trei
ani sau cam aşa ceva. Gîndeşte-te la tranziţie ca la un soi de magie care se desfăşoară lent.
Propriile tale o mie şi una de nopţi, în care încetezi să mai fii broscoiul care nu vrei să fii şi te
transformi, poate, în prinţesă.
— Dar nu trebuie să mergi mai departe decît dacă o vrei, a adăugat Ivy. Poate că eşti doar un
broscoi care vrea să arate drăguţ în roz.
[El] primea ajutor specializat, care însă nu îi era de prea mare ajutor. Voia tot timpul să
polemizeze cu Specialista. A refuzat să-mi spună cine era Specialista, folosindu-mă în schimb
ca să-şi reverse frustrările înfrînate în preajma Riyei, care era obsedată de identitate, care se
dedicase ideii de fluiditate transmorfică a sinelui şi care uneori părea puţin cam prea dornică să
vadă că tranziţia BF a [lui] D se petrece într-adevăr şi că este o metamorfoză completă. Aş fi
putut să[-l] ajut. Poate că aş fi reuşit să previn ce s-a întîmplat mai apoi. Poate că toţi am fi
reuşit. Sau poate că pur şi simplu D Golden nu era potrivit vieţii de pe pămînt.
îmi imaginez că următoarea conversaţie are loc într-o încăpere goală, albă cu negru, ca o celulă
de închisoare, vorbitorul stă cu chipul lipsit de expresie pe un scaun drept de metal, iar
anchetatorul [lui], Specialista, este un android extrem de sofisticat, un soi de combinaţie dintre
Alicia Vikander din Ex Machina şi supercomputerul Alpha Soixante din Alphaville al lui
Godard. Nu o auzim vorbind pe nici una din siluetele din încăpere. Nu se aude nici un zgomot
de fundal. Nu auzim decît Monologul, deşi cînd Monologul reproduce vorbirea directă,
mişcările făcute de buzele siluetelor din încăpere corespund uneori - dar nu întotdeauna -
naraţiunii. Scena are ceva ce aminteşte de o întrevedere dintre un deţinut şi avocatul [lui], venit
într-o zi de vizită la închisoare. Nu ar surprinde pe nimeni dacă vorbitorul ar purta salopetă
portocalie (în caz că scena ar fi filmată
color) sau lanţuri la încheieturile mîinilor şi la glezne. De
asemenea, scena mai are ceva care, dacă e filmată cum se
cuvine, ar putea părea amuzant.
MONOLOGUL LUI D GOLDEN REFERITOR LA PROPRIA [LUI] SEXUALITATE ŞI
ANALIZA ACESTUIA DE CĂTRE SPECIALISTĂ
Capitolul unu. încă de la început Specialista îmi pune aşa, direct, prima întrebare, cînd erai
copil, preferai rozul sau albastrul?
Sincer să fiu, sînt uimit de întrebare. Chiar se mai întreabă aşa ceva în acest moment al
istoriei omenirii, zic eu, albastru sau roz?
Ai răbdare, fă-mi pe plac, spune ea, de parcă ea ar fi pacientul şi eu, psihanalistul.
Fiindcă acum sînt într-o dispoziţie îndărătnică, îi răspund că Diana Vreeland, redactor la
Vogue, a zis odată că rozul este bleumarinul Indiei, aşa că în India roz şi albastru sînt acelaşi
lucru.
De ce întrebarea ţi se pare atît de iritantă, vrea ea să ştie, e doar o alegere între două culori.
S-ar putea să te întreb şi dacă preferai să te joci cu trenuleţele sau cu păpuşile. Ţi-ar conveni mai
mult să răspunzi la întrebarea asta.
Acum trebuie să deschid o paranteză şi să spun că n-am fost niciodată marxist, dar direcţia
ei de atac mi-a provocat puternice sentimente anticapitaliste. Credeam, i-am răspuns eu, că am
depăşit categoriile materialiste impuse de piaţă, roz pentru fete, albastru pentru băieţi, trenuleţe
şi puşti pentru băieţi, păpuşele şi rochiţe pentru fete. De ce încerci să mă împingi iar înspre acest
discurs răsuflat şi depăşit?
Răspunzi cu ostilitate vizibilă, a zis ea. Am atins un punct sensibil, care declanşează această
revărsare de sentimente?
OK, am spus, uite care-i adevărul, culoarea mea preferată a fost şi rămîne galbenul. Un timp
am încercat să înjur în galben, precum prietenul lui Stephen Dedalus, blestemat să-ţi fie
bastonul galben, dar nu mi-am putut păstra obiceiul.
286
Bun, a zis ea, facem progrese, galbenul e la mijlocul paletei, între albastru şi roz. Mie mi s-a
părut o prostie imensă, o prostie de Neanderthal, de Cro-Magnon, dar mi-am muşcat limba şi n-
am zis nimic. Poate că toată treaba asta nu-i de mine, m-am gîndit.
Cît despre cealaltă întrebare, i-am spus, n-am avut niciodată un set de trenuleţe. Fraţii mei
au avut unul şi m-am uitat la ei cum se joacă, deşi erau prea mari pentru jucării. La fel era şi cu
maşinuţele electrice, era jenant, zău aşa, maturizaţi-vă şi voi. Vezi tu, eu eram fratele vitreg
mult mai mic. Eu aveam o pereche de animale din lemn de santal pentru cada de baie, pentru că
apa le eliberează parfumul. Un elefant şi o cămilă din lemn de santal. Inventam aventuri cu
prietenii mei de santal şi în fiecare seară aveam altă poveste la ora băii. Ce ascunde elefantul în
trompă, de ce urăşte cămila deşertul şi aşa mai departe. Poate că ar fi trebuit să le scriu. între
timp pe cele mai multe le-am uitat. Aşadar, ca să-ţi răspund la întrebări, dacă trebuie să aleg
între păpuşi şi trenuri, ei bine, aleg animale păpuşi din lemn de santal. Dar nu le-am îmbrăcat
niciodată. Doar le-am spus poezii şi le-am udat.
Şi am continuat aşa, ea dîndu-mi ghes, eu dînd înapoi. La un moment dat i-am povestit
episodul cu mama vitregă şi cheile de la casă. Recunosc: a fost cel mai rău lucru pe care l-am
făcut vreodată. I-am spus-o şi Specialistei. I-am mărturisit regretul meu. Pe ea însă n-o interesau
regretele mele, ci a pornit-o pe acelaşi drum ca şi Riya atunci cînd ne-am certat şi eu m-am dat
jos din maşină. Ura nu explica îndeajuns de ce făcusem una ca asta, a zis ea. într-un final i-am
dat de capăt. Să presupunem că aş sugera, a spus ea, că voiai să fii stăpîna casei. Să presupunem
că aş sugera că asta ar fi explicaţia. Care e prima ta reacţie. Aşa că prima mea reacţie a fost
bum!, am şters-o de-aici, nu ţine, şi cînd aproape ajung la uşă, mă întreabă încet, ce ai de gînd
să faci în loc de asta, iar eu mă opresc, mîna întinsă mi se îndepărtează de clanţa uşii, mă întorc,
mă aşez şi îi spun: poate că ai dreptate. Şi-atunci în ce mă transformă asta. Cine sînt.
187
Sîntem aici tocmai ca să aflăm acest lucru, a spus Specialista.
Capitolul doi. Mai pun nişte întrebări despre jucării şi culori. Cîndva, demult, îi zic eu, dacă
unui băiat îi plăceau rozul şi păpuşile, părinţii se temeau că e homosexual şi încercau să-i
stîrnească interesul pentru chestii băieţeşti. Adică s-ar putea să aibă îndoieli legate de orientarea
lui sexuală, dar nu le-ar trece prin cap să-i pună sub semnul întrebării identitatea sexuală. Acum
parcă lucrurile merg în cealaltă extremă. în loc să spui despre copil că-i poponar, încerci să-l
convingi că e fată.
Bine, a spus ea, atunci eşti gay? Te simţi atras de alţi bărbaţi? Nu, i-am răspuns. Probabil e
singurul lucru de care sînt sigur că nu sînt. Bun, atunci hai să nu mai încercăm să descîlcim
motivaţiile unor părinţi imaginari şi să ne concentrăm pe ce ne interesează, adică pe tine. Dacă
nu eşti un bărbat homosexual, atunci eşti o femeie homosexu- ală?
Poftim, am zis.
Eşti lesbiană, a întrebat Specialista.
Nu sînt încă în tranziţie şi trăiesc cu o femeie heterose- xuală, i-am răspuns.
în primul rînd, nu discutăm aici sexualitatea iubitei tale, care s-ar putea să fie şi ea una
complexă, iar tu s-ar putea s-o simplifici după cum îţi convine, dar nu ăsta-i subiectul. Şi, în al
doilea rînd, întrebarea nu se referă la ce faci, ci la cine eşti. Nu-i totuna să spui sînt un bucătar
care face pizza, sau să spui, sînt o persoană căreia îi place mîncarea bună.
Eşti ciudată, i-am spus Specialistei.
Nu eu sînt subiectul, mi-a răspuns Specialista.
Cum să fiu lesbiană, am protestat. E imposibil fizic.
De ce.
Din motive evidente.
Atunci, două întrebări. Prima: te-ai simţit atras vreodată de o lesbiană? De o femeie care
preferă să facă dragoste cu alte femei?
288
Au fost momente, am răspuns. Unul sau două. Nu le-am dat atenţie.
De ce.
Din motive evidente. Nu ar fi fost interesate să se culce cu mine.
De ce.
Of, să fim serioşi.
Prea bine. A doua întrebare. Ce înseamnă să fii femeie?
E o întrebare buimăcitoare, care dintr-odată mă face să mă simt foarte străin. în majoritatea
ţărilor de pe glob nici nu cred că poate fi pusă. Au devenit americanii mai confuzi în această
privinţă? Ai de gînd să mă întrebi despre toaletele separate? Ai de gînd să aduci în discuţie
interzicerea Monoloagele vaginului la colegiul Mount Holyoke?
Nu cumva eşti tu confuz în această privinţă?
Ştiu ce înseamnă să fii femeie. Nu ştiu dacă şi eu sînt femeie. Sau dacă vreau să fiu una. Sau
dacă am curaj să devin una. Mi-e foarte teamă că nu am curajul necesar. Mi-e foarte teamă în
general.
De ce ţi-e teamă.
De partea concretă a schimbării. De dramatismul ei, de extremismul transformării, de
înfiorătoarea sa vizibilitate. De privirea altora. De judecata altora. De injecţii. De operaţie. De
operaţie în primul şi-n primul rînd. E firesc, nu?
Nu cunosc înţelesul acestui cuvînt, „firesc". E un cuvînt care a fost folosit greşit atît de mult
timp, încît e mai bine să-l evităm. Un alt exemplu este cuvîntul „sex".
Trăiesc cu cineva care ar fi de acord cu tine.
Dă-mi voie să-ţi prezint o propoziţie. „Trupul femeii nu există."
Prin care, evident, nu vrei să spui că trupul femeii nu există. Pentru că există femei, asta nu
se poate nega, şi există trupuri, ceea ce este, de asemenea, adevărat din punct de vedere
obiectiv, iar termenii sînt incluşi unul în celălalt. Ergo...
înţelegi ce vreau să spun chiar în timp ce mă contrazici. Noi existăm, la fel şi trupurile
noastre, iar noi ne locuim
trupurile, dar nu sîntem nici definiţi, nici restricţionaţi de ele.
Şi aşa ajungem la problema distincţiei dintre minte şi trup. Sugerezi că ar trebui să
respingem ideea că ar exista o realitate unică şi unificatoare, fie substanţă, fie esenţă, astfel incit
ne este imposibil să separăm mintea de trup. Ar fi o abordare monistă şi nu-ţi place? îl preferi pe
Descartes şi dualitatea lui. Dar este femeie - sau chiar femelă - doar o categorie mentală? Nu
există nici o dimensiune fizică? Şi acest sex neîntrupat, această entitate imaterială, ne-fizică,
este oare incapabilă de schimbare, cu toate că tocmai din cauză că e imaterială ar trebui să fie la
fel de nestatornică precum fumul sau vîntul? Sau sîntem pe teritoriu religios - sau, poate,
aristotelian - şi sexul, la fel ca intelectul, este o însuşire a sufletului? Mi-am făcut temele. Dar
mi-e greu să înţeleg.
Am să explic foarte simplu. Faptul că te naşti cu organe genitale şi aparat reproducător
femeieşti nu înseamnă că eşti femeie. Faptul că te naşti cu organe genitale bărbăteşti nu
înseamnă că eşti bărbat. Decît dacă alegi să fii astfel. Aceasta este propoziţia la care aş vrea să-
mi răspunzi. Că nu există nimic categoric femeiesc într-un vagin. Şi nici nu eşti exclus din
femeiesc dacă posezi un organ bărbătesc. O femeie transsexuală cu penis tot femeie este. Poţi fi
de acord cu asta sau nu?
Vrei să spui că s-ar putea să nu fie nevoie de operaţie.
De castrare.
Pînă şi cuvîntul doare.
Nu şi dacă asta alegi.
Am revenit deci la alegere.
Aş putea propune să-i zicem libertate. Aş putea spune, este dreptul tău.
Ştiu cîte ceva despre alegere. Provin dintr-o familie care a ales să se transforme. Eu mi-am
ales numele cu care mă numeşti. Eu am ales să părăsesc lumea care m-a creat şi să vin într-o
lume în care poate aş reuşi să mă creez eu însumi. Sînt în favoarea alegerii. Deja am fost
transformat o dată de alegerea făcută. Dar.
190
Dar.
Dacă susţin că sînt femeie, dar îmi păstrez organul masculin, şi apoi mă aflu printre lesbiene
şi vreau să fac sex, dar ele nu vor să aibă de-a face cu o persoană cu organ sexual masculin,
atunci cum sînt femeie, de vreme ce alegerea mea, aceea de a fi femeie, nu e acceptabilă pentru
alte femei.
Dacă reacţionează cineva astfel faţă de tine, atunci persoana respectivă este FRET.
FRET.
Feministă radicală ce exclude transsexualii.
Şi asta e ceva rău.
în cadrul discuţiei pe care o avem, da, e ceva rău.
Deci iei aceste femei cu vaginuri care nu vor să facă sex cu femei cu penisuri, le pui eticheta
asta urîtă, zici că sînt oameni răi şi cum mă ajută asta pe mine.
Te ajută să îţi susţii alegerea făcută.
Pentru că eu am dreptate şi ele se înşală.
De patruzeci de ani, în Michigan se organizează un festival privat al femeilor, un loc unde
femeile se adună, cîntă, gătesc, discută şi stau pur şi simplu împreună, iar unele dintre aceste
femei au făcut posibilă mişcarea de eliberare a femeilor. Sînt femei cis, majoritatea femei mai în
vîrstă, femei revoluţionare la vremea lor. Dar ele refuză să le permită femeilor trans cu organe
bărbăteşti să participe la eveniment, aşa că s-a stîrnit o dispută care e pe punctul de a se
transforma în confruntare fizică. Activistele transsexuale campează lîngă festival, vin înarmate,
planifică proteste şi tulburări şi uneori le şi pun în practică - graffiti, ţevi de alimentare cu apă
întrerupte, cauciucuri tăiate şi fluturaşi cu fotografii ale penisurilor lor. Aş sugera că în această
dispută femeile cu vagin greşesc, fiindcă nu se pot adapta unei alte epoci, în care o femeie cu
vagin este doar un tip posibil de femeie, iar alte tipuri de femeie sînt la fel de femei ca şi ele.
Dacă alegi să fii american şi dobîndeşti cetăţenia, nu trebuie să renunţi la tot ce ţine de cel care-
ai fost înainte. Tu însuţi ai devenit american, dar cînd eşti întrebat, spui că te simţi străin,
aşadar, într-un fel, ţi-ai
zgi
păstrat latura străină intactă. Dacă alegi să fii femeie, ai aceeaşi libertate. Iar cînd cineva
încearcă să te excludă din grupul pe care ţi l-ai ales, ai dreptul să protestezi.
Dar dacă nu văd aceste alegeri ca pe nişte alegeri. Dar dacă am învăţat de la comunitatea
gay că homosexualitatea e înnăscută, că unii oameni se nasc aşa, deci ea nu poate fi aleasă sau
respinsă. Dar dacă aş detesta ideea reacţionară că poţi reeduca un homosexual în aşa fel incit să
aleagă altceva şi să renunţe la homosexualitate. Dar dacă nu înţeleg de ce aceste alegeri pe care
le propui, aceste nuanţe multiple referitoare la sexualitate, n-ar face de fapt parte din aceeaşi
ideologie reacţionară, căci orice ai alege, poţi să te răzgîndeşti, iar femeia are dreptul să-şi
schimbe părerea. Dar dacă aş sugera că identitatea mea este doar problematică şi dureroasă şi
confuză, că nu ştiu cum să aleg sau ce să aleg şi nici dacă de alegere am eu nevoie. Dar dacă nu
trebuie decît să încerc, împleticit şi orbeşte, să aflu ce sînt şi nu ce aleg să fiu. Dar dacă eu cred
că există un eu sînt şi că trebuie să-l găsesc. Dar dacă aici e vorba de descoperire, nu de alegere,
dacă trebuie să aflu cine am fost dintotdeauna, nu să aleg o aromă din vitrina cu îngheţate a
identităţii sexuale. Dar dacă sînt de părere că, în caz că acel eu sînt al unei femei înseamnă că nu
poate să facă sex cu o femeie cu organ sexual bărbătesc, atunci noi trebuie să-i respectăm
opţiunile. Dar dacă îmi fac griji că ar putea izbucni un război civil în partea asta a diviziunii
sexuale şi, după părerea mea, ar fi războiul greşit. Dar dacă sîntem toate tipuri diferite, nu
identice, de femei, iar diferenţierile, inclusiv cele de natură sexuală, sînt OK şi nu neapărat
habotnice sau nocive. Dar dacă sîntem o federaţie de state existenţiale diferite şi trebuie să
respectăm drepturile statelor în aceeaşi măsură în care le respectăm pe cele ale uniunii. Simt că-
mi pierd minţile încercînd să le lămuresc pe toate şi nici măcar nu ştiu cuvintele care-mi trebuie,
folosesc cuvinte pe care le ştiu, dar parcă sînt tot timpul greşite. Dar dacă încerc să trăiesc într-o
ţară periculoasă, a cărei limbă nu am învăţat-o. Atunci ce.
292
Atunci aş zice că trebuie să muncim ca să destrămăm tavanul de bumbac din capul tău.
Adică.
Lenjeria intimă e făcută din bumbac. Ce se află în chiloţii unei femei transsexuale
acţionează ca o axă a oprimării şi marginalizării ei. între ghilimele.
Cineva i-a spus iubitei mele o glumă, despre cum să devii transmiliardar. Mă identific ca
miliardar, deci sînt bogat, a spus el. Cum i-ai răspunde?
Că nu e deloc amuzant.
[El] a ajuns pînă în prag, dar în încăpere n-a intrat niciodată. Prins între teamă şi limbaj, s-a
trezit că nu e în stare să se mişte, dar nici unde era nu putea rămîne. Semnalele de alarmă erau
destul de clare. Riya a primit un telefon de la clubul de fete 2-Bridge în care cei de-acolo i-au
spus, nu fără compasiune, că trebuiseră să-[l] roage să nu mai vină, pentru că începuse să le
sîcîie pe fete cu tot felul de întrebări extrem de personale şi ele nu se mai simţeau în largul lor
cu [el] prin preajmă. Atmosfera din club era relaxată şi, în acelaşi timp, angajată, fetele se
simţeau confortabil şi munceau din greu în cadrul unor programe de justiţie socială sau educaţie
ecologică, învăţau arte digitale sau audio, făceau cursuri introductive de ştiinţă, tehnologie,
inginerie şi matematică, ajutau la buna funcţionare a uimitorului planetariu din clădire (un dar
de la un binefăcător bogat), studiau dansul ori nutriţia. [îl] vizitasem acolo la începutul
perioadei de voluntariat, înainte să intre pe panta descendentă, şi arăta fericit în preajma fericirii
lor, iar atitudinea lor relaxată în privinţa diversităţii sexuale părea să-[l] ajute. Gay sau hetero,
cis sau trans, cu sau fără asterisc, queer sau asexual, nimic din toate astea nu constituia o
problemă. La început a fost ceva încurajator, chiar entuziasmant, dar pe măsură ce s-a
confruntat cu propriile [lui] obstacole în calea tranziţiei, cu temerile [lui] fizice şi sociale,
precum şi cu greutăţile pe care le întîmpina cu noul limbaj, nu [l]-a ajutat deloc gîndul că s-ar
putea să sufere de probleme generaţionale, ceea ce
193
însemna că generaţia care venea după [el] nu era deloc tulburată. M-am gîndit la primii
Neanderthali din Moştenitorii, cartea lui William Golding, care priveau cu furie şi invidie opacă
noua rasă umană, Homo sapiens, mai rafinată şi stăpînitoare a focului, în momentul cînd a
apărut prima dată şi, practic, i-a condamnat pe ei, pe înaintaşi, la pieire. Aşa că [el] a început să
vadă în sine o entitate primitivă, iar în fetele de la 2-Bridge pe noii oameni, care erau mai buni
decît [el], dar şi înlocuitorii [lui] viitori, care puteau merge acolo unde [el] nu putea şi puteau
pătrunde pe tărîmul făgăduinţei, care [lui] îi era interzis de limitele propriilor percepţii. Aşa că a
început să le hărţuiască, să le încolţească la cantină, la uşile sălilor de curs, la joacă, pe terenul
de softball din apropiere sau pe ringul de hochei, cerîndu-le răspunsuri pe care ele nu le aveau,
sfaturi pe care ele nu ştiau să le dea, şi necăjindu-le cu agresivitatea [lui]. îndepărtarea [lui] a
devenit inevitabilă. [El] a acceptat-o fără să se împotrivească.
Ne-am luat ochii de la [el]. Nu există nici o îndoială în această privinţă. Ar fi trebuit să-i
vedem fragilitatea tot mai accentuată şi poate că i-am văzut-o, dar am preferat să ne uităm în
altă parte. După uciderea lui Apu, Nero Golden s-a retras din societate intr-un întuneric a cărui
cauză aparentă era evidentă, dar al cărui înţeles mai tainic avea să devină limpede abia ulterior.
Ţinea urna cu cenuşa fiului său pe birou şi se zvonea că îi vorbeşte încontinuu, în fiecare zi.
Cele două femei dragon aveau acces la el şi Nero îşi facea timp şi pentru Petea, întotdeauna îşi
făcea timp pentru copilul lui cel mai clar tulburat şi l-a iertat şi l-a susţinut constant pe Petea în
timp ce acesta îşi croia lent drumul de întoarcere de la incendiile provocate la şinele său mai
bun. Dar pentru fostul său mezin, aflat în derivă şi gata să se prăbuşească, nu prea mai avea
nimic de oferit, îi avea în schimb pe micul Vespasian şi o soţie ce găsea nenumărate modalităţi
de a insista asupra drepturilor speciale pe care le avea micuţul la afecţiunea tatălui său. îi
spuneau micul Vespa, de parcă ar fi fost un scuter care i-ar fi putut purta pe amîndoi înapoi spre
fericire. în preajma
194
micului Vespa chipul lui Nero era uneori îmblînzit de un zîmbet. Vasilisa îşi trata soţul cu
aceeaşi grijă maternă cu care îşi copleşea comoara de copil, pe de o parte (sînt sigur de asta)
pentru că îi vedea durerea şi voia să i-o aline, dar pe de altă parte (n-am nici o îndoială) din
motive egoiste. Dintre noi toţi, ea vedea cel mai clar declinul acestui bărbat intimidant şi feroce.
Vedea cum i se agravează amnezia, cum îi scapă din mînă frîiele carului de luptă, şi înţelegea
că, încet-încet, devenea şi el copilul ei, fapt pe care era dispusă să-l accepte, căci răsplata ce o
aştepta la finalul proiectului era una foarte mare. (Opinia mea despre Vasilisa se înrăutăţise
considerabil după naşterea copilului şi din pricina zidului pe care îl ridicase ulterior între mine
şi fiul meu.) Mama Vasilisei locuia şi ea în casă, dar Nero era pornit împotriva ei şi Vasilisa o
ţinea ascunsă pe babuşca ei cu batic, transformînd-o de fapt în bona micului Vespa. Era clar că
în relaţia dintre ele mama nu avea nici o putere. Făcea ce i se spunea. Dar şi ea îşi aştepta
vremea. Ştia şi ea ce joc se juca acolo. Stătea în umbră, îi cînta băiatului cîntece ruseşti şi îi
spunea poveşti ruseşti, poate chiar şi povestea Babei Iaga, vrăjitoarea, astfel încît să crească
ştiind cum stau lucrurile. Dacă ar fi putut citi cărţi pentru copii în engleză, ar fi spus că
Vespasian era hoţoaica aurie1.
1. The Golden Snitch, mingea preţioasă din jocul de quidditch imaginat de J.K. Rowling în
ciclul de romane pentru adolescenţi Harry Potter.
2-9S
26
Mi-am luat şi eu ochii de pe D Golden. Cit au durat vara şi toamna, Suchitra şi cu mine am
fost ocupaţi cu Batwoman. In acel an electoral suprarealist, brusca noastră promovare la statutul
de vedete ale publicităţii politice, graţie sistemului de premii video, atrăsese atenţia grupurilor
de susţinere progresiste şi a comitetelor de acţiune politice cu bani mulţi, care o sprijineau pe
formidabila şi eminent de competenta, dar nu prea simpatizată adversară a Jokerului.
Videoclipul animat pe care l-am făcut pentru un astfel de grup de susţinere cu ajutorul cîtorva
dintre cei mai buni artişti care l-au desenat vreodată pe Joker a devenit viral, îl înfăţişa pe
ticălos rînjind în centrul New Yorkului, decla- mînd strident propoziţii pe care întruchiparea sa
politică le rostise cu adevărat şi bătîndu-şi joc de propriul partid, „Tîmpiţii! Şi dac-aş împuşca
pe cineva în Times Square, tot n-aş pierde nici un vot!“, pînă ce o supereroină în costum de
Batman cobora în zbor, îl punea într-o cămaşă de forţă şi îl dădea pe mîna bărbaţilor în halate
albe de la casa de nebuni. Aşa s-a născut Batwoman în variantă politică, după care candidata sau
oamenii ei au distribuit videoclipul pe pagina oficială a campaniei de pe reţelele de socializare,
unde a fost accesat de trei milioane de ori în primele douăzeci şi patru de ore, iar pînă la urmă
am făcut trei continuări, care s-au bucurat cam de acelaşi succes. Alegerile au devenit o
confruntare dintre Batwoman şi Joker-Batwoman, care îi controla latura întunecată, dar o
folosea ca să lupte pentru bine, dreptate şi valorile americane - un lider care putea împiedica
ţara să se transforme într-o glumă sinistră. Noi am definit lupta, care a devenit ce am spus noi că
este.
296
Ideea cu Batwoman i-a aparţinut Suchitrei, deşi o bună parte din scenarii le făceam eu sau le
făceam împreună. Eram o echipă bună, dar eu mă tot întrebam ce vede ea la mine. Eram foarte
inegali, neîntrerupta ei strălucire creativă era teribil de luminoasă, mult mai luminoasă decît
mărunta mea luminiţă, aşa că au existat momente cînd mă simţeam animăluţul ei de companie.
Intr-o noapte, tîrziu de tot, după ce-am terminat treaba, am băut suficient de mult ca să-i pun
această întrebare, iar ea a izbucnit în rîs şi a hohotit îndelung.
—Ce pereche mai sîntem şi noi! a zis. Amîndoi nesiguri - şi nici unul nu-i conştient de
nesiguranţa celuilalt.
Chiar nu-mi dădeam seama? Eu eram cel educat, eu eram intelectualul, eu eram cel care
vedea legături şi referinţe, ecouri şi argumente şi forme. Ea ştia doar să îndrepte aparatul de
filmat în direcţia dorită şi să facă o grămadă de alte chestii tehnice. Ceea ce era o subestimare
absurdă, dar acum vorbea propria ei nesiguranţă. I-am amintit numai unul dintre lucrurile
frumoase învăţate de la ea. O imagine are formă, la fel şi sunetul, la fel şi montajul, la fel şi
drama. Simţul filmului este arta care asigură coincidenţa tuturor celor patru forme. Astfel
adaptase ea teoriile lui Serghei Eisenstein, regizorul filmelor Aleksandr Nev ski şi Crucişătorul
Potemkin.
—OK, a recunoscut ea cu un rînjet cînd i-am amintit. Da, OK, chestia aia n-a fost tocmai
rea.
Astfel de mărturisiri - senzaţia mea de inferioritate creativă, sentimentul ei de micime
intelectuală - ne-au apropiat şi mai tare. Aşa-i făcut omul: ne îndrăgostim de punctele tari ale
celuilalt, dar iubirea se adînceşte pînă la permanenţă cînd ne îndrăgostim de slăbiciunile
celuilalt. Am descoperit iubirea aflată chiar sub iubirea noastră precum apa sub un strat de
gheaţă şi am înţeles că pînă în acel moment, deşi ne distraserăm de minune, nu facuserăm
altceva decît să patinăm la suprafaţă şi că abia acum am ajuns la profunzimea profunzimii. Nu
mai simţisem niciodată aşa ceva, nici ea, mi-a zis Suchitra şi ne-am uitat unul la altul, cuprinşi
de un soi de incredulitate fericită. Aşa că aici îmi
*97
concentram eu atenţia. în timp ce familia Golden se prăbuşea, eu mă înălţăm. Ne-am înălţat,
mieluşica mea şi cu mine, şi, precum şoimul din musicalul Oklahoma!, am trasat cercuri leneşe
în văzduh.
— A, ca fapt divers, a zis ea cîndva în toiul acestei fericiri, mai ţii minte cele trei reguli pe
care probabil le-am menţionat la un moment dat?
— „Cîştigă-ţi propriii bani, ia-ţi propriul apartament şi nu mă cere de nevastă." Da, ce-i cu
ele?
— Cred că ar putea fi negociabile.
— Ah.
— „Ah“? Serios? Asta-i tot ce ai de spus?
— Mă gîndeam doar cum să-i dau vestea gazdei mele, U Lnu Fnu, i-am răspuns eu.
— Somn cumpăr uneori de la Whole Foods din Union Square, mi-a spus U Lnu Fnu. Dar n-
au întotdeauna. Dacă n-au, iau din Chinatown. Necesare, de asemenea, sînt tăie- ţei subţiri, sos
de peşte, pastă de peşte, ghimbir, coadă de banană, lămîiţă, ceapă, usturoi, făină de năut. Stai jos
şi ai răbdare, te rog. Acesta este micul dejun tradiţional la mine în ţară: mohinga. Stai jos, te
rog.
— Domnule U, am început eu.
M-a oprit ridicînd blajin un braţ.
— Acum, la final, trebuie să te corectez, a spus el. Ştii, acest „U“ nu e un nume, ci un titlu
onorific acordat bărbaţilor mai în vîrstă care deţin poziţii înalte. Şi călugărilor. Aşadar,
„domnule U“ este ca şi cum ai spune „domnule Sir“. Lnu a fost numele tatălui meu, pe care l-
am preluat şi eu. Spune-mi Fnu. Aşa e cel mai bine.
— Domnule Fnu...
— Fnu. De-acum sîntem prieteni. Mănîncă-ţi mohinga.
— Fnu.
— Ştiu ce vrei să-mi spui. Vrei să te muţi cu prietena, aşa că îmi dai preaviz, dar fiindcă eşti
îndrăgostit de Gardens, vrei să mă întrebi dacă n-ai putea păstra cheia de la intrare. Şi pentru că
eşti politicos şi ştii că locuiesc singur, îmi vei
spune că ai ajuns să ţii mult la mine, că vrei să vii cit mai des în vizită şi alea, alea alea.
— Te-ai uitat la Seinfeld?
— La toate episoadele, iar acum şi la reluări.
— De unde ştiai?
— De la prietena ta, ea m-a sunat, fiindcă ştie că rămîi fără glas cînd trebuie să ceri ceva.
Ceva ce îmi va face plăcere să ofer. Păstrează cheia. Evident, voi închiria altcuiva camera, dar
eşti întotdeauna bine-venit.
— E aşa de frumos în Gardens în perioada asta.
— Nu mă voi întoarce niciodată acasă, a zis bătrînul diplomat. Nici măcar în Myanmarul
transformat al lui Daw Aung San Suu Kyi. în orice călătorie vine un moment cînd călătorul se
aşază pe malul rîului, conştient că drumul s-a terminat. Vine o zi cînd acceptă că ideea
întoarcerii este o iluzie.
— îmi pare rău, am zis, nefiind în stare să găsesc alte vorbe mai bune.
—în plus, Goldenii sînt teribil de interesanţi, nu-i aşa? a spus înveselit U Lnu Fnu, bătînd
chiar din palme şi dezvăluind o latură răutăcioasă, pînă atunci nebănuită, a caracterului său. Se
dezintegrează chiar în timp ce te uiţi la ei, iar mai nou eu am o grămadă de timp să mă uit.
Ce fel de om eram eu dacă, luînd micul dejun cu peşte şi tăieţei cu un singuratic domn
birmanez (myanmarez) în vîrstă, puteam pretinde că iubirea mea pentru Gardens e doar de
natură nostalgică şi horticolă? Ce fel de om plănu- ieşte să trăiască împreună cu femeia care îl
iubeşte, îşi păstrează posibilitatea de a intra în spaţiul secret unde copilul lui secret putea fi găsit
în fiecare zi într-un cărucior, păzit de o fioroasă matroană rusoaică, dar în acelaşi timp îşi
tăinuieşte paternitatea chiar şi în faţa adevăratei lui iubiri? Ce fel de om, crescut chiar în acel
spaţiu de nişte oameni cu principii, crescut ca să fie sincer şi onest, cedează atît de iute la auzul
unui cîntec de sirenă? Poate că toţi oamenii erau nişte trădători. Poate că oamenii buni erau doar
nişte trădători care nu au ajuns încă la răscrucea
2
99
propriilor drumuri. Sau poate că dorinţa mea de a generaliza plecînd de la propriul
comportament nu era decît o modalitate de a-mi găsi justificări pentru ceva ce făcusem cu prea
multă uşurinţă.
Cit priveşte faptul că Suchitra îmi sunase gazda: era un gest de iubire sau unul puţin ciudat?
Ştia mai multe decît bănuiam? Şi dacă da, ce însemna comportamentul ei? Bineînţeles însă că
nu ştia nimic despre băiat. Aşa ne transformă secretele vinovate pe toţi în paranoici.
Pe măsură ce fericirea personală îmi sporea, îmi sporea şi simţul autocritic şi totuşi, şi totuşi,
în ciuda a tot ce s-a întîmplat, aici, în Gardens, se găsea fiul meu. Cum să-i întorc spatele şi să
mă îndepărtez, chiar dacă mă îndreptam spre o viaţă plină de iubire? De-acum deplîngeam des,
foarte des, ziua cînd îmi permisesem - ziua cînd alesesem! - să mă las atras pe orbita casei
Golden, dînd dovadă de atîta lipsă de intuiţie, încît am ajuns să cred că erau şi aveau să-mi fie
subiecte şi paşapoarte către viitorul cinematografic, că eu o să fiu cel ce deţine controlul asupra
naraţiunii. Mi-a scăpat din vedere că eu eram subiectul, nu vreunul dintre bărbaţii familiei
Golden, şi că felul în care avea să se termine povestea va dezvălui mai multe despre mine decît
despre oricine altcineva. Ca atîţia alţi tineri, rămîneam în multe privinţe un secret pentru mine
însumi şi pentru cei care mă iubeau, iar astfel de secrete trebuie dezvăluite înainte de final.
După Hybris vine Nemesis: Adrasteia, ineluctabila. Un bărbat bun poate să fie un bărbat rău
şi o femeie rea poate să fie bună. A-ţi fi infidel ţie, tinereţe!, aceasta-i trădarea cea mai înaltă.
Pînă şi cea mai solidă fortăreaţă poate fi cucerită printr-un asediu. Iar cerul la care ne uităm se
poate prăbuşi, muntele în mare se poate sfărîma. Şi, o, Prospero!, în cele din urmă magia-ţi
crudă te va devora, asta dacă nu o vei elibera, aşa cum ai făcut cu Ariei. Dacă nu îţi vei fringe
bastonul.
Copilul fermecat din Pescarii lui Eschil s-a dovedit a fi supereroul Perseu. Copilul fermecat
din Căutătorii lui Sofocle s-a dovedit a fi zeul Hermes. Acum iată-1 pe Vespasian,
300
botezat după un împărat, copilul fermecat din Gardens şi din inima mea. Trebuia să-l părăsesc
pentru a supravieţui? Trebuia să-l eliberez?
Centrul corecţional Clinton Oaks din Jefferson Heights era singura închisoare de maximă
securitate din statul Minnesota. însă după evadarea a doi deţinuţi, anchetatorii au aflat că
gardienii de-acolo omiteau adeseori să-şi facă rondurile de pază şi introduceau date false în
evidenţa închisorii, pretinzînd că făcuseră acele ronduri, cînd de fapt lucrurile nu stăteau aşa. Nu
mai puţin de nouăsprezece gardieni au fost ulterior sancţionaţi pentru aceste omisiuni. Şi totuşi
nu neglijenţa gardienilor a fost principalul element care a permis evadarea deţinuţilor. Iubirea
— sau, oricum, sexul şi dorinţa - s-a dovedit a fi elementul principal. Deţinuţii, criminalii
condamnaţi Cari Zachariassen şi Peter Coit, care stăteau în aceeaşi celulă şi erau condamnaţi pe
viaţă, fără dreptul de reducere a pedepsei, lucrau în atelierul de croitorie al centrului, unde s-au
împrietenit cu o angajată a închisorii, doamna Francine Otis, o femeie măritată, mamă a doi
băieţi. Prietenia lor s-a adîncit - ca să nu folosim un limbaj mai dur -, iar Otis, după cum a
recunoscut ea însăşi ulterior, a avut relaţii cu ambii bărbaţi într-o debara de lingă bancul lung şi
îngust de lucru al atelierului de croitorie. Ulterior Otis le-a adus bărbaţilor uneltele necesare,
inclusiv scule pentru tăierea metalului, iar ei au purces la punerea în practică a planului. Au tăiat
găuri dreptunghiulare în oţelul din spatele celulelor, sub priciurile suprapuse, şi au pus
manechine făcute din bluze de trening în pat, ca să-i păcălească pe gardieni cînd aceştia îşi
făceau rondul. (Deşi, după cum s-a stabilit ulterior, în noaptea aceea gardienii n-au făcut nici un
rond.) Gaura din peretele celulei dădea intr-un culoar nefolosit, pe unde nu se mai patrula de ani
buni. Au coborît pe el cinci etaje, pînă la o conductă de abur care nu funcţiona, căci vremea era
caldă în acea perioadă a anului, au făcut o gaură în conductă, apoi s-au tîrît prin ea pînă la o
gură de canal aflată în exterior, la o sută douăzeci de metri de zidurile
301
închisorii, unde, cu ajutorul uneltelor procurate de Francine Otis, au tăiat închizătoarea şi lanţul
de oţel cu care era prins capacul gurii de canal şi astfel au reuşit să scape.
Urmărirea a durat trei săptămîni şi a implicat peste opt sute de poliţişti, elicoptere şi cîini de
urmă. După cum a mărturisit mai tîrziu Otis, Zachariassen şi Coit plănuiseră iniţial să se
întîlnească cu ea intr-un punct de pe Route 35, unde ea le promisese că îi va aştepta cu haine,
bani şi arme, amăgindu-se, biata de ea, că o vor lua cu ei, astfel incit să poată începe în Canada
o viaţă nouă, plină de iubire şi sex. In cele din urmă însă cei doi au hotărît să nu meargă la
întîlnire, ceea ce de fapt a fost un noroc pentru femeie, căci intenţia lor era să îi ia lucrurile pe
care le va aduce şi apoi să o omoare. Pe parcursul următoarelor trei săptămîni au fost zăriţi de
cîteva ori, cîinii le-au adulmecat urmele, într-o cabană din pădure s-au găsit urme de ADN, iar
intr-un final au fost încolţiţi în pădurea Kabetogama, nu departe de graniţa cu Canada. Coit a
fost prins în viaţă, dar Zachariassen a fost ucis pe cînd se împotrivea arestării, sfîrşind cu trei
gloanţe în cap. Canalele naţionale de ştiri au urmărit îndeaproape căutarea.
Ne-am luat ochii de pe D Golden fiindcă am crezut că Riya Z e cu [el] în fiecare zi, că ochii
ei vor vedea tot ce trebuie văzut. Dar vreme de trei săptămîni, imediat după ce tatăl ei a evadat
din Clinton Oaks, în fiecare clipă a fiecărei zile şi nopţi, pînă ce acesta a fost împuşcat în
pădurea Kabetogama, Riya şi-a ieşit din minţi. Toate acestea au coincis cu momentul în care D
a fost rugat să se retragă de la clubul 2-Bridge. A fost furtuna perfectă: D a avut cea mai multă
nevoie de ea exact atunci cînd ea se concentra în altă direcţie.
Au spus la ştiri că încearcă să ajungă în Canada, dar e-un rahat, a zis ea iraţional. încearcă să
ajungă la mine.
In faţa lui D se afla o Riya pe care n-o mai văzuse niciodată, înspăimîntată, nesigură, cu
scîntei scăpărîndu-i în jurul trupului. Era singurul lucru în care [el] crezuse, în ea îşi găsise
stînca miracolelor. Iar apoi ea s-a sfărîmat, iar [el] n-a putut îndura aşa ceva.
3oz
De ce-ar veni aici, în oraş? E prea departe, riscul e prea mare, iar în oraş va fi cu siguranţă
văzut şi prins.
în oraş mergi dacă vrei să te ascunzi, i-a răspuns ea. La ţară, prin orăşele sau pe cîmpuri şi
prin păduri toată lumea te vede şi ştie ce-i cu tine. în oraş eşti invizibil, pentru că nimănui nu-i
pasă.
Dar noi sîntem la o jumătate de ţară distanţă. Nu va veni.
Mi-a promis că va veni. Va veni.
Zachariassen n-a venit. Fugea către graniţă printr-o pădure din nord. însă, în ciuda
rapoartelor care arătau că fusese văzut departe de New York, Riya rămînea convinsă că se
îndrepta spre ea, aşa că şi-a scos revolverul Colt cu pat sidefiu, l-a încărcat, l-a pus în poşeta
plic şi după aceea s-a comportat ca o pisică pe acoperişul fierbinte. Colegii de la Muzeul
Identităţii i-au văzut agitaţia, privirea înnebunită, tulburarea - şocantă la cineva de obicei atît de
calm - şi toţi au venit cu cîte o soluţie: poate i-ar prinde bine o vacanţă, poate era nefericită în
relaţia ei de-acum, poate n-ar strica să ia kava kava, care e sută la sută naturală, pe bază de
plante, şi în mod cert o va ajuta să se relaxeze.
Noaptea nu dormea aproape deloc, ci stătea lîngă fereastra dormitorului, parcă aşteptînd să-
şi vadă părintele ucigaş urcînd dintr-o clipă într-alta pe acoperişul plat de afară, şi de cîteva ori
era cît pe-aci să împuşte o pisică. De asemenea, a făcut de cîteva ori ceva ce nu mai făcuse
niciodată, adică a consultat-o pe Madame George, travestitul de la parter, de la salonul „Viitorul
tău în horoscop, cărţi de tarot şi glob de cristal", iar cînd Madame George a asigurat-o că
viitorul ei se arăta lung şi luminos, i-a zis: ceva nu-i în regulă, mai dă-mi o dată în cărţi, şi cu
toate că ghicitoarea a adăugat, iubitul tău, pe el adu-1 la mine, pentru el îmi fac eu griji, ea nu a
făcut-o, fiindcă s-a gîndit că ştie problemele lui D, n-are nevoie de ajutorul unui travestit ca să-l
înţeleagă, şi acum, cel puţin de data asta, nu era vorba de el, era vorba de ea şi de ticălosul de
taică-său, care venea după ea în toiul nopţii. S-a dus să discute cu scorpia de proprietăreasă
303
a clădirii roz cu galben şi a început să-i spună doamnei Run pe un ton vehement, mult prea
vehement, că era cazul să instaleze în clădire un sistem de securitate serios, cu interfon video,
cu alarmă şi cu încuietori mai bune, atît în exterior, cît şi în interior, că acum putea intra oricine,
iar oraşul era dur şi periculos, şi s-a oprit din urlat numai cînd doamna Run i-a zis:
— Dacă vii la mine ceri bec în hol, mai gîndesc. Vii la mine ca un vampir jiangshi ţopăind
şi cu ţipat în gură, îţi spun într-un minut, şterge-o din casa mea imediat. Aşa că alege acum.
Riya a amuţit, a încremenit şi a rămas gîfîind în hol. Doamna Run a pocnit din degete pe sub
nasul ei, i-a întors spatele şi a dispărut în magazinul Run Run Trading, unde a aţintit cu o privire
furioasă raţele atîrnate acolo. Iar Riya, transpirată şi respirînd greu, n-a înţeles nici atunci că îşi
pierduse minţile de teamă, dar D Golden, care o privea tot mai îngrijorat din capul scărilor, a
înţeles-o cît se poate de clar şi asta [l]-a distrus şi pe [el].
Cele trei săptămîni de nebunie a Riyei i-au accentuat şi [lui] tulburarea interioară. Zilele şi
le petrecea singur în apartament, iar nopţile îi erau năpădite de frica ei dătătoare de
claustrofobie. De propria [lui] frică, frica de sine [însuşi], sporită de frica Riyei faţă de umbra
tatălui ei. Pînă la urmă umbrele s-au dovedit prea puternice şi au pus stăpînire pe mintea şi
spiritul [lui]. Şi nici unul din noi n-a fost prin preajmă, ca să vedem ce se întîmplă sau ca să-[l]
ajutăm.
Am mers să-[l] mai văd o dată, deşi n-am ştiut că va fi ultima. Pe cînd Riya era la serviciu,
într-un efort de a-şi păstra slujba, în ciuda groazei aproape isterice provocate de închipuita
apropiere a evadatului Zachariassen, [l]-am scos la plimbare prin Chinatown. Pe o bancă din
Kimlau Square, o piaţă aflată la intersecţia a opt străzi, sub privirea mîndră şi binevoitoare a
locotenentul Benjamin Ralph Kimlau din escadrila 380 de bombardament a celei de-a cincea
flotile aeriene americane, eroul de război căzut în 1944 în lupta aeriană împotriva Japoniei, D
Golden mi-a mărturisit că nu reuşeşte să împace elementele ce se războiau
în interiorul [lui]. în ziua aceea purta o cămaşă în carouri, pantaloni de doc cu multe buzunare şi
ochelari de soare, se rujase discret şi îşi pusese o şapcă de baseball roz peste părul lung, care îi
ajungea acum pînă mai jos de umeri.
— Uită-te la mine, s-a tînguit [el]. Nefericit în haine de bărbat, prea înspăimîntat ca să ies
într-o rochie, cu gura rujată şi o şapcă roz... ce gest mărunt şi amărît.
Am repetat şi eu ce îi spunea toată lumea — pas cu pas, transformarea e o călătorie
fermecată de o mie şi una de nopţi -, dar [el] n-a făcut decît să dea din cap.
—Eu n-o să am parte de nici un „Sesam, deschide-te“. Nici un povestitor nemuritor n-o să-
mi spună povestea penibilă.
Am stat aşa şi-am aşteptat ceea ce ştiam că o să urmeze.
—De-acum îl visez în fiecare noapte pe acel hijra din copilărie, îmbrăcat ca Michael
Jackson, făcînd piruete pe stradă, lovind în geamurile maşinii, strigînd „Dansează cu mine!“.
Mă trezesc scăldat în sudori reci. Adevărul e că ştiu ce vrea să spună hijra, el ea insistă că
trebuie să fie totul sau nimic. Dacă ai de gînd s-o faci, trebuie s-o faci pînă la capăt. Operaţia şi
tot restul, ca un adevărat hijra. Orice altceva pare o minciună, ca atunci cînd te deghizezi în
Michael Jackson, deşi nu eşti decît o prostituată de pe plaja Chowpatty. Dar, of, Doamne.
Adevărul e că sînt prea slab, prea speriat, prea îngrozit. Poate că Apu e norocosul, a zis [el].
S-a uitat în jur.
— Unde sîntem? a întrebat. M-am rătăcit.
[L]-am condus înapoi la apartament. Şi aşa mi-[l] amintesc acum, eşuat pe o bancă, la
intersecţia a opt străzi, cu maşinile apropiindu-se şi îndepărtîndu-se, conştient că nu putea
deveni erou în războiul [lui] intim şi incapabil să aleagă o direcţie, nemaiştiind drumul spre
casă.
L-au omorît pe Zachariassen, ştirea s-a difuzat la jurnalele TV de seară, iar Riya s-a calmat
instantaneu, ca şi cum ai fi apăsat pe un întrerupător, a scos pur şi simplu un oftat adînc, şi-a
expirat toată nebunia, a devenit iarăşi
30 5
cea dinainte, „adevărata11 Riya, eliberată de impostura creată de frică, şi s-a scuzat în faţa
tuturor pentru nebunia temporară de care fusese cuprinsă. Revenim la serviciile normale,
asigura ea pe toată lumea, nu vă faceţi griji pentru mine. Şi bineînţeles, bineînţeles, nu ne-am
făcut griji. Şi toţi, în afară de D Golden, am uitat de pistol.
[El] şi-a orchestrat o sosire spectaculoasă la casa Golden, coborînd dintr-o limuzină
Daimler, aleasă anume ca să amintească de vehiculul ce îi adusese pe Goldeni pe Macdougal
Street cînd veniseră să-şi ia în stăpînire noua casă. Un şofer în livrea i-a ţinut portiera şi D a
coborît pe o scăriţă, astfel încît picioarele lui, încălţate în pantofi Walter Steiger cu tocuri
curbate, să-şi poată găsi drumul pînă la nivelul străzii fără să se împiedice. [El] - ba nu! de-
acum se cuvenea să schimbăm pronumele şi să spunem simplu, ea, a ei, ea însăşi! -, prea bine,
deci ea purta o rochie de seară Alaîa lungă, stacojie, peste care pletele ei curgeau în cascadă,
strălucind ispititor în lumina soarelui, şi în mînă ţinea o poşetă mică Mouawad, încrustată cu
pietre preţioase. Şi, în ţinuta aceasta cuceritoare, întinzîndu-i cheia şoferului ca să-i descuie uşa
de la intrare, D Golden a intrat pentru ultima oară în casa tatălui ei - şi, probabil, pentru prima
dată ca ea însăşi, cu adevăratul ei sine, şinele care se temuse întotdeauna că ar putea fi şi pe care
îi fusese atît de greu să-l elibereze.
Nero stătea pe palierul din capul scărilor, cu ochii aprinşi, încadrat de domnişoarele Blather
şi Fuss.
— Copiii regilor se nasc ca să-şi omoare taţii, a zis el. De asemenea, veşmintele acelea îi
aparţin soţiei mele.
A apărut şi Vasilisa Golden, care s-a oprit alături de soţul ei.
— Aha, deci ăsta e hoţul pe care-1 căutam, a spus ea.
D n-a ridicat privirea şi nici n-a răspuns. A înaintat
graţioasă prin casă, îndreptîndu-se către ferestrele franţuzeşti, şi a ieşit în Gardens. Ehei, ce
fîlfîit de perdele s-a stîrnit la ferestre! Ai fi zis că toţi locatarii din Gardens
voiau să privească. D nu le-a acordat deloc atenţie, ci s-a îndreptat doar spre banca unde odată,
cu ani în urmă, se aşezase fratele ei Petea şi îi făcuse pe copii să rîdă cu poveştile lui. S-a aşezat
şi ea, ţinînd în poală poşeta plic furată - poşeta Riyei -, cu mîinile împreunate peste ea, şi a
închis ochii. Copiii se jucau prin Gardens, iar ţipetele şi rîsul lor constituiau coloana sonoră a
tăcerii ei. Nu se grăbea. Aştepta.
Vito Tagliabue, soţul părăsit şi încornorat, a ieşit să-şi exprime solidaritatea cu ea, să-i
salute curajul şi s-o felicite pentru gustul vestimentar, dar apoi n-a ştiu ce să mai zică. Ea a
înclinat graţioasă capul, acceptîndu-i atît salutul, cit şi felicitările, şi dîndu-i de înţeles că
întrevederea se încheiase. Baronul de Selinunte s-a retras cu faţa spre ea, ca în prezenţa unui
monarh, de parcă a-i întoarce spatele ar fi însemnat o încălcare a protocolului, iar cînd s-a
împiedicat şi a căzut peste tricicleta multicoloră din plastic uitată acolo de un puşti, incidentul a
conferit o notă veselă, de comedie ieftină, acestui moment altfel foarte sobru. Buzele lui D au
tresărit, schiţînd un zîmbet mic, dar inconfundabil, după care, calmă, fără grabă, ea şi-a reluat
meditaţia.
în film aveam să-i alternez nemişcarea cu o scenă cu mişcări accelerate: Riya vine acasă, îşi
găseşte şifonierul deschis şi în dezordine, observă lipsa poşetei plic în care îşi ţinea pistolul şi
un bilet lăsat pe noptieră, o singură foaie de hîrtie împăturită în două. Apoi Riya iese alergînd în
stradă, încearcă să oprească un taxi, nu apare nici unul, apoi iată unul, dar care nu opreşte, şi în
cele din urmă reuşeşte să urce într-unul.
După ce copiii au intrat ca să mănînce sau să se odihnească sau ce vor mai fi făcînd copiii în
ziua de azi în faţa vreunui ecran, D Golden a deschis ochii, s-a ridicat în picioare şi a început să
se plimbe.
în taxi Riya îl îndeamnă pe şofer să se grăbească, iar el protestează, staţi jos, doamnă,
dumneavoastră sînteţi pasagerul şi eu sînt şoferul, lăsaţi-mă să conduc. Ea se lasă înapoi pe
banchetă şi închide ochii (montaj paralel: în
307
Gardens, o reluare a momentului în care D deschide ochii), iar pe coloana sonoră auzim vocea
lui D citindu-şi biletul de adio.
D GOLDEN (voce din off)
Nu fac asta din pricina greutăţilor din propria mea viaţă. O fac din pricină că e ceva în neregulă
cu lumea, ceea ce mi se pare insuportabil. N-aş putea spune exact de ce, dar lumea oamenilor nu
funcţionează bine. Indiferenţa oamenilor faţă de cei din jur. Lipsa lor de bunătate. Este o mare
deziluzie. Sînt o fiinţă pătimaşă, dar nu mai ştiu cum să comunic cu alţii. Nu mai ştiu cum să te
ating, Riya, deşi eşti omul cel mai bun pe care îl cunosc. în Vechiul Testament Dumnezeu a
distrus Sodoma, dar eu nu sînt Dumnezeu şi nu pot distruge Sodoma. Nu pot decît să mă elimin
pe mine dintre zidurile ei. Dacă Adam şi Eva au venit pe lume în Grădina Raiului, atunci e cît se
poate de nimerit ca eu, care sînt atît Adam, cît şi Eva, să plec din această lume tot într-o grădină.
Mă gîndesc la Maurice Ronet din Le feu follet (1963) al lui Louis Malle, care se plimbă şi el cu
un pistol prin oraşul lui, Paris, dezamăgit de rasa umană şi apropiindu-se de sinucidere.
A străbătut Gardens cu un pas lent, elegant, pe toată lungimea lor, de la un capăt la altul, iar
apoi, la capătul opus proprietăţii lui Nero, fostul ei cămin, şi în dreptul fostei mele case
familiale, s-a întors cu măreţia unei regine. După aceea a pornit-o înapoi, a făcut jumătate din
drum, s-a oprit şi şi-a deschis poşeta.
Şi, pentru că e un film, în acest moment Riya trebuie să dea buzna prin ferestrele franţuzeşti ale
casei Golden şi să strige.
(De-acum apăruseră chipuri la toate ferestrele. Lăsînd orice discreţie la o parte, locuitorii din
Gardens stăteau ţintuiţi în dosul geamurilor, în aşteptarea ororii. După ţipătul Riyei Z, nimeni n-
a mai scos o vorbă, Riya însăşi a rămas fără cuvinte. în acel moment D Golden avea ceva din
alura unui gladiator, avea aerul unui războinic
308
ce aştepta ca degetul mare al împăratului să dea verdictul. încet, cu grijă, învăluită în
singurătatea hotărîrii pe care o luase şi cu tihna oferită de limpezimea de pe urmă, ea a scos
Coltul cu pat sidefiu din poşeta încrustată cu pietre preţioase, şi-a pus vîrful ţevii la tîmplă şi a
tras.)
309
27
Flota grecească a trebuit s-o pornească spre Troia pentru a o recupera pe necredincioasa
Elena, aşa că mînioasa zeiţă Artemis a trebuit îmbunată ca să lase să bată un vînt molcom, aşa
că a trebuit să fie sacrificată Ifigenia, fiica lui Agamemnon, aşa că mama ei îndurerată,
Clitemnestra, sora Elenei, a trebuit să aştepte întoarcerea soţului ei din război ca să-l omoare,
aşa că fiul lor, Oreste, a trebuit să-şi răzbune tatăl omorîndu-şi mama, aşa că eriniile au trebuit
să-l urmărească pe Oreste şi aşa mai departe. Tragedia reprezintă intervenţia în treburile
omeneşti a inexorabilului, care putea fi de natură externă (un blestem de familie) sau internă (un
defect de caracter), dar în ambele cazuri evenimentele aveau să-şi urmeze cursul implacabil. Era
însă în firea naturii umane să conteste ideea de inexorabil, deşi cuvintele care desemnau
superputerea tragediei - destin, kismet, karma, soartă - erau extrem de feroce în toate limbile.
Era în firea naturii umane să insiste asupra intervenţiei şi voinţei omului şi să creadă că
întîmplarea ce-şi băga nasul în treburile omeneşti explica mai bine rateurile acelei intervenţii şi
acelei voinţe decît existenţa în naraţiune a unui model predestinat şi implacabil. Veşmîntul
straniu al absurdului, ideea lipsei de sens a vieţii, ni se părea multora dintre noi o mantie
filosofică mai atrăgătoare decît robele sumbre ale tragedianului, care, atunci cînd erau purtate,
deveneau atît dovada, cit şi instrumentele predestinării. Dar tot în firea naturii umane — o
trăsătură la fel de puternică a contradictoriului animal uman ca şi opusul ei — era să accepte cu
fatalism că exista intr-adevăr o ordine
310
firească a lucrurilor şi să-şi joace cărţile primite fără să se plîngă.
Două urne cu cenuşă umană pe biroul lui Nero Golden: rezultatul unei inexorabilităţi tragice
sau o nenorocire dublă, cumplită, dar întîmplătoare? Apoi Jokerul cel smintit care se legăna sus,
în vîrful de la Empire State Building, cu ochii lacomi aţintiţi asupra Casei Albe: reprezenta el
consecinţa unei concatenări extraordinare de ghinioane imprevizibile sau produsul a peste opt
ani de neruşinare publică, a cărei întrupare şi apogeu era? Tragedie sau întîmplare? Şi existau
căi de salvare pentru familie şi pentru ţară sau era mai înţelept să te resemnezi şi să-ţi accepţi
soarta?
în fiecare zi Nero Golden petrecea ore întregi uitîndu-se la cenuşa fiilor săi şi cerîndu-i
răspunsuri. Ca să-i mai aline tristeţea, Vasilisa îl informa necontenit cum evolua micul
Vespasian, primele lui cuvinte, primii lui paşi, dar bătrînul era inconsolabil.
—Mă uit la el, mă uit la Petea şi mă întreb care dintre ei urmează, a spus el.
Vasilisa i-a răspuns ferm:
—în ce-1 priveşte pe fiul meu, el este în siguranţă. îl voi apăra cu preţul vieţii mele şi el va
creşte şi va deveni un bărbat puternic şi minunat.
El a ridicat privirea la ea din scaun, cu o oarecare dezaprobare lăptoasă, dar şi cu
vulnerabilitate, ba chiar slăbiciune în ochi.
— Dar Petea al meu? a întrebat el. Nu-1 vei apăra şi pe el?
Vasilisa a venit şi i-a pus o mînă pe umăr.
—Cred că de-acum criza lui Petea a trecut, a spus ea. Ce-a fost mai rău s-a întîmplat deja,
iar el e în continuare cu noi şi va fi din nou bine, cum era înainte.
— Să moară fiii înaintea tatălui e ca şi cînd s-ar lăsa noaptea în vreme ce soarele e încă pe
cer, a spus Nero.
—Deasupra casei tale străluceşte un soare nou, un minunat prinţ tînăr, aşa că ziua care
începe e una luminoasă, i-a răspuns ea.
Vara se terminase. Săptămînile de arşiţă s-au transformat în umiditate înnorată. Oraşul
zumzăia cu obişnuitu-i
311
farmec de septembrie, reîncarnarea sa anuală de toamnă, dar Suchitra şi cu mine ne aflam în
Telluride, la festivalul de film. Seria noastră de interviuri video despre momentele preferate din
filme clasice se transformase într-un documentar decent, Bucăţile cele mai bune, în care apăreau
cîteva nume mari ce vorbeau despre scenele lor preferate din filme — nu doar Werner Herzog,
ci şi Emir Kusturica, Michael Haneke, Jane Campion, Kathryn Bigelow, Doris Dorrie, David
Cronenberg şi, în ultimul său interviu, regretatul Abbas Kiarostami -, şi fuseserăm selectaţi ca
să-l prezentăm în weekendul premergător Zilei Muncii la prestigiosul regal cinematografic, care
se desfăşura în munţii Colorado, în oraşul unde Butch Cassidy şi Sundance Kind au jefuit prima
bancă, iar spiritele blînde (şi mai puţin blînde) ale lui Chuck Jones, Bugs Bunny şi Daffy Duck
vegheau asupra noastră, a tuturor. Chiar şi acolo, în acel paradis al cineaştilor, discuţia s-a
îndreptat uneori spre cei morţi, căci era anul în care Starman, Purpuriul, Vînătorul de Cerbi,
Tînărul Frankenstein („Iată-1 pe «Frankensteen!»"), R2D2, Pasărea pe Sîrmă şi The Greatest
ne-au părăsit cu toţii.1 Dar aveam filmele care să ne ocupe minţile şi ochii - La La Land, Primul
contact, Manchester by the Sea —, aşa că moartea s-a retras puţin, măcar cît a durat festivalul,
pentru că viaţa reală, cum ştiam prea bine cu toţii, era nemuritoare, viaţa reală era chestia aia
fără de moarte care strălucea în întuneric acolo sus, pe ecranul argintiu.
Revenit în oraş într-o stare de exaltare puternică, graţie primirii favorabile de care se
bucurase filmul nostru la Telluride, m-am dus să-i prezint condoleanţe lui Nero şi mă gîndeam
chiar să-l invit la Russian Tea Room, la nişte votcă şi blinii, ca să-l răsplătesc pentru
generozitatea sa beată din perioada de după ce rămăsesem orfan. Mărturisesc
1. Vedete ale muzicii, cinematografului şi sportului decedate în 2016, în ordinea menţionării:
David Bowie, Prince, Michael Cimino (regizorul filmului Vînătorul de cerbi), Gene Wilder,
Kenny Baker (vocea din spatele robotului R2D2 din Războiul stelelor), Leonard Cohen şi
Muhammad Aii.
că pe ansamblu eram mult prea entuziasmat de triumful nostru din Munţii Stîncoşi şi poate că
nu mă străduisem suficient să adopt o atitudine îndeajuns de îndoliată în acel cămin peste care
se abătuseră atîtea calamităţi, dar cînd am intrat în reşedinţa Golden şi l-am găsit pe marele
Nero în camera de zi, luîndu-şi ceaiul, servit în cele mai bune ceşti de porţelan din casă,
împreună cu vagabondul apocaliptic care îmi amintise de Klaus Kinski şi părînd să ia în serios
trăncăneala individului, mărturisesc că n-am reuşit să-mi stăpînesc rîsul, căci acest Fitzcarraldo
la preţ redus, care îşi pusese pe cap un joben jerpelit pentru această ocazie şi îşi sorbea
zgomotos ceaiul dintr-o ceaşcă rară de porţelan Meissen, semăna acum uimitor de tare cu
Pălărierul Nebun, iar Nero, ce se apleca încordat spre el, aducea convingător cu Iepurele de
Martie.
Rîsul meu l-a făcut pe Kinski să se ridice, cuprins de ceea ce ştiam din îndelungata mea
familiarizare cu operele lui RG. Wodehouse că era mînie indignată.
—Vă amuz? a întrebat el pe un ton la fel de sever ca al uneia din nemaipomenitele mătuşi
ale lui Bertie Wooster.
Am dat din mîini, nu, nu, deloc, şi m-am controlat.
— Nu-i nimic amuzant în ce am venit eu să spun, a bubuit Kinski, îndreptîndu-şi din nou
atenţia asupra gazdei sale. „Pe jos am să m-aşez şi triste lucruri am să spun de moartea regilor."
Cuvintele lui Richard al II-lea al lui Shakespeare sunau ciudat în gura unui vagabond
american aşezat pe un scaun Louis XV şi care bea ceai Lapsang dintr-o ceaşcă Meissen, dar nu
contează.
— Stai jos, Rene, mi-a zis Nero, făcîndu-mi semn să mă apropii şi bătînd cu palma în
canapea. Bea nişte ceai şi ascultă-1 pe individul ăsta. E al naibii de bun.
în purtarea lui Nero apăruse o duioşie proaspătă, neliniştitoare. A zîmbit, dar a fost mai
degrabă o dezvelire a dinţilor decît o dovadă de plăcere. Vocea îi era blîndă, dar era ca o
mănuşă de catifea ce ascundea dureroasa rană deschisă din gîndurile lui.
313
— Va fi rău, a zis Kinski brusc şi cana i-a tremurat în mînă. Muntele răului este mai înalt
decît cea mai înaltă clădire din lume şi armele s-au trezit toate la viaţă. Aud cum America strigă,
unde-i Dumnezeu? Dar Dumnezeu e plin de mînie pentru că v-aţi îndepărtat de la calea Lui. Tu,
America! - şi aici, lucru ciudat, a arătat direct spre Nero —, l-ai hulit pe Dumnezeu şi acum
Dumnezeu te pedepseşte.
— L-am hulit pe Dumnezeu şi acum Dumnezeu mă pedepseşte, a repetat Nero şi cînd am
aruncat o privire în direcţia lui, am văzut că avea lacrimi adevărate în ochi.
Bărbatul ăsta cufundat în criză, care se vedea clar că nu are nici un Dumnezeu, invitase la el
acasă pe acest negustor de baliverne duhnind a alcool şi era cu adevărat afectat de escatologia
lui ţicnită. Plec şi eu cinci zile, m-am gîndit, iar cînd mă întorc, constat că lumea s-a smintit.
— Nero, am dat eu să spun, bărbatul acesta...
...dar el mi-a făcut semn cu mîna să tac.
— Vreau să-l ascult, a insistat. Vreau să-l ascult pînă la capăt.
Aşa că ne-am mutat din Roma în Grecia, iar bărbatul care luase numele ultimului dintre cei
doisprezece cezari, disperat să audă răspunsuri, era acum captivat de Oedip rege în variantă
newyorkeză şi stătea alături de propria sa versiune a orbului Tiresias profeţind catastrofe.
Kinski striga mai departe, dar îi auzisem numărul de destule ori ca să fiu plictisit de el şi nu i-
am mai dat atenţie. Apoi Vasilisa a apărut în prag şi a pus capăt reprezentaţiei.
— Ajunge, a poruncit ea şi arătătorul ei, îndreptat spre Kinski, l-a redus la tăcere şi l-a
demolat.
Mi-am imaginat un fulger de energie ştiinţifico-fantastic, ca de Darth Sidious, emanîndu-i
din deget. Ceaşca a început să tremure periculos în mîinile vagabondului, dar insul a lăsat-o pe
masă intactă şi a sărit agitat în picioare.
— Ce-aţi zice de vreo doi dolari? a mai avut impertinenţa să întrebe. Cum rămîne cu
onorariul meu?
— Pleacă, i-a zis ea, altfel chemăm poliţia şi se va ocupa ea de onorariul tău.
314
După ce individul a plecat, Vasilisa s-a întors spre Nero şi i-a vorbit pe acelaşi ton autoritar,
de soră-şefă Ratched, pe care-1 folosise şi cu Kinski.
— Să nu mai faci aşa ceva, a zis ea.
Aha, m-am gîndit. Sîntem în cuibul de cuci.1
Pînă în acest moment naraţiunea mea nu l-a urmărit pe Nero Golden în vizitele sale regulate
la un apartament de pe York Avenue, unde se întîlnea cu prostituata lui preferată, donşoara
Loulou. Eu, unul, n-am văzut în viaţa mea interiorul unui bordel, n-am plătit pe nimeni pentru
sex, ceea ce denotă, probabil, probitate morală, dar şi, invers, o inocenţă naivă, un soi de
neajuns în povestea bărbăţiei mele. Lipsa de experienţă în domeniu a făcut ca imaginaţiei mele
să-i fie greu să-l urmărească pe Nero în aceste excursii, urcînd pe cine ştie ce scări înguste,
luminate de becuri roşii, pînă în cine ştie ce budoar parfumat şi capitonat. Ştiam că făcuseră
întotdeauna parte din viaţa lui de adult şi că, înainte de a o cunoaşte pe actuala lui soţie, îşi
povestea uneori, cu vulgaritate, isprăvile celor mai dubioşi membri ai grupului său de
pocherişti, cei doi vulpoi argintii pe care îi chema, poate, Karlheinz şi Giambologna sau, poate,
Karl-Otto şi Giambattista, nu mai ştiu - un playboy neamţ şi unul italian, ultraconservatori din
punct de vedere politic, puterile Axei de la masa de joc, în jachete cafenii de piele şi cu eşarfe
viu colorate, doi indivizi ale căror neveste bogate muriseră în condiţii misterioase şi le lăsaseră
toţi banii lor. în ce priveşte pragmatismul asocierii cu tribul fetelor de companie, erau cu toţii de
aceeaşi părere: ele puteau fi programate între şedinţe, nu trebuia să le ţii minte zilele de naştere
şi puteai folosi aceeaşi poreclă pentru toate, donşoara Gigi, donşoara Sprinţara, donşoara
Bombonica sau donşoara Loulou. Numele pe care ţi le spuneau fetele
1. Aluzie la romanul Zbor deasupra unui cuib de cuci al lui Ken Kesey, în care sora-şefă
Ratched impune un regim dictatorial în ospiciul unde lucrează pentru a menţine ordinea
printre bolnavi.
erau oricum false. Iar pentru tariful potrivit - în marketing asta se numea PUV, propunere unică
de vînzare - făceau orice le cereai şi dup-aia îşi ţineau gura. In serile lor de pocher Nero şi cei
doi playboy, Karl-Friedrich şi Giansilvio, se lăudau cu isprăvile sexuale pe care le convinseseră
să le înfăptuiască pe damele lor de moravuri uşoare şi elogiau forţa atletică, graţia gimnastică,
flexibilitatea de contorsi- onistă ale tîrfelor lor preferate. Numai Nero vorbea despre inteligenţa
curvei.
— E filosoafă, spunea el. Mă duc la ea pentru înţelepciune.
Asta îi făcea pe Karl-Theodor şi Giambenito să rîdă behăit.
— Şi pentru futai! răgeau ei la unison.
—Da, şi pentru futai, încuviinţa Nero Golden. Dar filosofia e un beneficiu suplimentar.
— Spune-ne, strigau ei, împărtăşeşte-ne şi nouă din înţelepciunea curvei tale.
—De exemplu, răspundea Nero Golden, mi-a spus: îţi dau voie să-mi cumperi trupul pentru
că nu ţi-ai vîndut sufletul.
— Asta nu-i înţelepciune, a zis Gianluca. E linguşire.
— Vorbeşte şi despre lume, a continuat Nero, şi e convinsă că se apropie o mare catastrofă şi
că numai din prăbuşirea completă a tot ce există se va naşte o nouă ordine.
— Asta nu-i înţelepciune, a zis Karl-Ingo. E leninism.
Apoi izbucneau toţi în hohote şi strigau:
— împărţiţi cărţile!
Acum, în perioada declinului său — a deteriorării sale mentale, e drept că una lentă -, Nero
îşi vizita mult mai rar aleasa în oraş. Mergea totuşi la ea din cînd în cînd, poate din cauză că
voia să-i asculte adevărurile învăţate în viaţa ei grea, tot aşa cum se arătase dispus să-l asculte
pe vagabondul Kinski. în urma dublei pierderi pe care o suferise, rătăcea printr-o negură a lipsei
de sens şi căuta peste tot o modalitate prin care să facă lumea să aibă noimă din nou. Era încă în
stare să funcţioneze destul de bine atîta timp cît se afla printre cunoscuţi. Dezvoltase o relaţie cu
un şofer de limuzină haitian, un androgin pe nume Claude-Marie,
316
pe care-1 avea acum pe statul de plată, căci ştia că e atît competent, cit şi discret şi, prin urmare,
putea să meargă cu el din Macdougal Street pe York Avenue, să-şi facă treaba acolo şi să se
întoarcă fără nici o problemă. Numai că în ziua despre care trebuie să vorbesc acum Claude-
Marie era la tribunal, ca parte într-un proces de divorţ urît, şi a trimis-o în locul lui pe mătuşica
Mercedes-Benz. Numele adevărat al mătuşicii Benz era unul franco-creol şi necunoscut.
Automobilul după care îşi luase numele şi pe care-1 folosea acum era un cadou de la rudele ei
admirative. Fusese o şoferiţă bună şi îndemînatică la vremea ei, dar acum, ajunsă la vîrsta
încărunţirii, devenise excentrică. Conducea imprevizibil, aşa că Nero a ajuns la uşa donşoarei
Loulou puţin cam zguduit.
— Bună, măscărici mic, a zis el.
Era numele lui de alint pentru ea.
— A venit măscăriciul tău mare.
—Eşti trist, i-a zis ea cu accentul franţuzesc fals pe care îi plăcea să-l adopte. Poate o să te
pedepsesc puţin şi mă pedepseşti şi tu puţin şi-apoi te simţi mai bine, comme toujours?
—Trebuie să mă aşez o clipă, a zis el. Un şofer ciudat. Mi-a fost, recunosc, mi-a fost teamă.
— Te gîndeşti numai la moarte, cheri, i-a spus ea. E de înţeles. O inimă frîntă de două ori nu
se vindecă aşa uşor.
Nero nu ştia cine era femeia aceasta în afara încăperii cu canapea roşie şi cuvertură aurie de
aici, dar nici nu-i păsa. Persoana din interiorul încăperii îi era de ajuns. Căuta duhovnici şi
filosofi. Sexul, care mai nou devenise oricum dificil, era aproape irelevant. în el se stinsese o
lumină şi excitarea erotică îi părea ca un oraş nostalgic dintr-o ţară lăsată demult în urmă.
—De ce s-au întîmplat aceste lucruri şi ce semnifică ele? a întrebat-o el.
—Viaţa e ieftină, i-a răspuns ea. I-ai spus-o chiar tu domnului Gorbaciov. Aşa mi-ai
povestit.
— Am spus că aşa cred ruşii. Dar sînt bătrîn şi, inevitabil, viaţa devine preţioasă, nu?
317
— Un băiat e omorît fiindcă vinde ţigări pe stradă, pac\ O fată e omorîtă pentru că se joacă
cu o puşcă de plastic la un loc de joacă, bufi Şaizeci de oameni împuşcaţi în Chicago de Ziua
Independenţei,pac-pac-pac\ Un băiat bogat îl omoară pe taică-său fiindcă i-a tăiat alocaţia
lunară, zap! O fată dintr-o mulţime care dansează roagă un străin să nu se mai frece de fundul ei
şi el îi trage un glonţ în plină figură, ia de-aici, curvă, mori. Şi nici n-am ajuns încă pe Coasta de
Vest. Tu comprends?
— Violenţa există. Ştiu asta. Rămîne problema valorii.
— Adică faci o excepţie în cazul tău şi al celor dragi ţie. în acest caz ei trebuie să se afle în
interiorul unui cerc magic, unde ororile lumii nu îi pot atinge, iar cînd o fac, este o eroare a
realităţii.
— Acum eşti pur şi simplu răutăcioasă. Ce ştii tu.
— în fiecare zi sînt mai aproape de moarte decît tine, bătrîne, şi tu eşti foarte bătrîn, a zis ea,
îmbrăţişîndu-1 cu afecţiune. Şi sînt măscăriciul tău, aşa că pot să-ţi spun adevărul.
—Crede-mă, i-a zis el. Ştiu mult mai multe decît tine despre moarte. Viaţa nu ştiu eu de
unde s-o apuc.
—Dă-mi voie să apuc asta, a replicat ea şi a schimbat subiectul.
După întrevederea lor lucrurile s-au înrăutăţit, pentru că mătuşica Mercedez-Benz dispăruse
fără urmă. S-a aflat mai tîrziu că parcase după colţ şi adormise, iar căştile telefonului îi căzuseră
din urechi, aşa că nu-1 auzise cînd o sunase. Nero a sunat la uşa donşoarei Loulou, panicat,
profund tulburat, incapabil să rezolve situaţia, iar Loulou a trebuit să coboare, să oprească un
taxi şi să urce alături de el ca să-l ducă acasă. Cînd au ajuns pe Macdougal Street, el încă mai
tremura, aşa că, oftînd, ea s-a dat jos din maşină, l-a ajutat să iasă şi a sunat la uşă. Donşoara
Loulou era o femeie înaltă şi frapantă din ţara căreia ea insista să-i spună „L’Indochine“ şi şi-a
păstrat cumpătul cînd Vasilisa Golden însăşi a deschis uşa.
— Doamnă, i-a zis ea, soţul dumneavoastră nu se simte în apele lui.
318
După un moment de tăcere, Vasilisa i-a răspuns cu vulgaritate.
— Spune-mi, a întrebat ea, i se mai scoală?
— Dacă nu ştiţi asta, doamnă, i-a răspuns donşoara Loulou, întorcîndu-se să plece, cu
siguranţă nu eu voi fi cea care să vă informeze.
28
în Sheppey, piesa de teatru din 1933 a lui Somerset Maugham, vorbeşte Moartea: „A fost
odată un negustor în Bagdad care şi-a trimis servitorul la piaţă să cumpere de-ale gurii şi nu
după mult timp servitorul s-a întors, alb la faţă şi tremurînd, şi a zis, Stăpîne, chiar acum, cînd
eram la piaţă, m-a îmbrîncit o femeie din mulţime şi cînd m-am întors, am văzut că mă
îmbrînceşte Moartea. S-a uitat la mine şi a făcut un semn ameninţător. Aşa că împrumută-mi
calul dumitale ca să plec din oraşul ăsta şi să scap de ce mi-e scris. O să plec la Samarra şi-acolo
Moartea nu mă va găsi. Negustorul i-a împrumutat calul, iar servitorul s-a aruncat în şa, şi-a
înfipt pintenii în coastele animalului şi dus a fost cît de iute l-a putut purta armăsarul. Apoi
negustorul s-a dus în piaţă, m-a văzut stînd în mulţime, a venit la mine şi mi-a zis: De ce ai
făcut semnul ăla ameninţător către servitorul meu azi-dimineaţă, cînd l-ai văzut? N-a fost un
semn ameninţător, am zis eu, a fost doar o tresărire de surpriză. M-am mirat să-l văd în Bagdad,
căci în seara asta aveam întîlnire cu el în Samarra".
Cred că toţi aveam senzaţia că va mai muri cineva. în acele ultime săptămîni nu l-am văzut
prea des pe Petea, poate că nu l-a văzut nimeni în afară de australian, dar sînt convins că şi el
ştia, că vedea Moartea ameninţîndu-1 în piaţă, aşa că a încercat cu disperare s-o ocolească, să
încalece armăsarul împrumutat şi să galopeze către Samarra, închipuindu-şi că scapă de ceea ce
de fapt se grăbea să întîlnească. Ultimul dintre cei trei bărbaţi Golden care îl însoţiseră pe tatăl
lor în America, radiind o măreţie atît de
3zo
princiară, o stranietate atît de puternică, a găsit în moartea fraţilor săi motivaţia de care avea
nevoie ca să supravieţuiască şi a făcut un efort imens să-şi readucă viaţa pe un făgaş oarecum
normal, să întoarcă spatele Morţii şi să îmbrăţişeze viaţa.
Pisica a fost ideea lui Nero. Aflase cumva, primise un mesaj de undeva din acel vacarm
nonstop al multiversului informaţiei, că tovărăşia pisicilor le poate fi de ajutor adulţilor autişti şi
astfel se convinsese că o felină l-ar putea salva pe Petea. Fuss şi Blather s-au conformat şi i-au
arătat fotografii online cu pisici disponibile imediat, iar cînd a văzut rîsul alpin alb, Nero a bătut
din palme şi a zis: „Asta e“. Blather şi Fuss au încercat să-l convingă că un rîs alpin e mai mult
sălbăticiune decît animal de companie, oare n-ar fi Petea mai fericit cu o persană drăguţă,
grăsuţă, leneşă, ciocolatie sau gri, au sugerat ele, dar Nero a rămas de neclintit, în noua sa
manieră oarecum vagă, aşa că ele au renunţat, au plecat la magazin să cumpere pisica şi au adus
monstrul acasă. S-a dovedit că Nero îşi cunoştea fiul. Petea s-a îndrăgostit imediat de pisică, a
botezat-o Leo, deşi era femelă, şi a luat-o la sînul său, dispărînd cu ea în încăperea cu lumină
albastră. Leo era o mîţă care putea prinde pasărea în zbor, al cărei tors era ca un răget şi care a
ştiut, cu instinctul ei de sălbăticiune, să-şi găsească drumul prin jungla suferinţei interioare a lui
Petea pînă la un loc bun din inima lui. Iar noaptea, cînd în casă era linişte şi numai fantomele
celor morţi mai bîntuiau pe coridoare, pisica îi îngîna lui Petea la ureche şi îi reda astfel ce
pierduse demult: darul binecuvîntat al somnului.
Lumea de dincolo de casa bîntuită începuse să pară o minciună. Afară era lumea Jokerului,
lumea noii realităţi care începea să se instaureze în America, adică lumea unui neadevăr radical:
falsitate, stridenţă, bigotism, vulgaritate, violenţă, paranoia şi, privind în jos la toate astea din
turnul său întunecat, o creatură cu piele albă, păr verde şi buze de un roşu aprins. în interiorul
casei Golden tema centrală era fragilitatea vieţii, caracterul năprasnic al morţii şi reînvierea
lentă şi fatală a trecutului. Uneori, noaptea, Nero
3U
putea fi văzut stînd în întuneric la uşa întîiului său născut, cu capul plecat, cu mîinile
împreunate, într-o postură care putea fi luată drept una de rugăciune dacă nu s-ar fi ştiut atît de
bine că Nero e necredincios. Care putea fi luată drept cea a unui tată care îşi implora fiul, nu şi
tu, rămîi în viaţă, rămîi în viaţă.
N-am ştiut de unde va veni moartea. N-am ghicit că fusese deja în casă cel puţin o dată.
După ce pleca de la uşa închisă a fiului său, Nero se întorcea în birou, îşi scotea din toc
vioara Guadagnini şi cînta ciacona lui Bach. De cealaltă parte a uşii închise, Petea avea grijă de
rîs, iar cantitatea de băutură pe care o consuma parcă scăzuse, deşi foarte puţin. Şi nu mai scotea
ţipete îngrozite în somn.
Procesul cu Sottovoce s-a încheiat brusc cu o înţelegere amiabilă pentru douăzeci şi cinci la
sută din suma pretinsă iniţial de acesta. Frankie Sottovoce nu se simţea bine. Avea ceva la
inimă, o aritmie, iar pe lîngă problemele medicale, avea şi o suferinţă a sufletului. Sclipirea din
ochi i se stinsese, iar bine-cunoscutul său fluturat flamboaiant din braţe ajunsese un fîlfîit fără
vlagă. Moartea lui Ubah însemnase pentru el o lovitură grea. Era clar că o iubea în taină, dar nu
i-o mărturisise niciodată, căci văzuse cît de implicată era în relaţia cu Apu. Oricît ar părea de
ciudat pentru cineva care îşi petrecea zilele în acel mediu de pepinieră, în acea reţea care era
lumea artelor, şi care radia o bonomie extrovertită, Sottovoce avusese o viaţă personală discretă
şi adesea singuratică. Fusese însurat pentru scurt timp, nu avea copii, divorţase demult şi locuia
într-un apartament scump de la hotelul Mercer, unde comanda cina în cameră ori de cîte ori
prezenţa sa nu era necesară la vreun eveniment artistic. Deşi era prietenos, avea puţini prieteni
şi îi vorbise odată în Gardens lui Vito Tagliabue despre tatăl acestuia, Biaggio, şi despre
îndelungata sa detenţie la Grand Hotel et Des Palmes din Palermo.
— Bietul tău părinte a murit de unul singur şi trupul i-a fost găsit nu de cei care îl iubeau, ci
de un angajat al
311
hotelului, a zis el. Aşa se va întîmpla şi cu mine. îmi vor aduce în cameră un hamburger şi un
pahar cu vin roşu şi vor descoperi că au ajuns prea tîrziu cu cina de pe urmă.
După moartea lui Ubah, sentimentele sale tăinuite faţă de ea l-au copleşit. Acum, că avîntul
răzbunător i se potolise, era dispus să accepte că valoarea lucrărilor distruse fusese compensată
îndeajuns de asigurare şi că procesul de milioane de dolari intentat Goldenilor se declanşase din
pricina vîrtejul de emoţii care-1 încercaseră atunci.
—Nu îmi mai pasă, le-a spus el avocaţilor. Haideţi să încheiem socotelile.
în perioada aceea nu l-am văzut decît o dată, la vernisajul lui Matthew Barney din
Gladstone, şi am fost şocat să văd cît de mult se schimbase, cît de palid şi de vlăguit era.
—Mă bucur să te văd, tinere, m-a salutat el, dînd molatic dintr-o mînă. Mă bucur să văd că
mai sînt oameni cu rezervorul de benzină plin şi motoarele turate la maximum.
Am înţeles că de fapt vorbea despre el, că rezervorul lui era golit şi că funcţiona din inerţie.
Am încercat să deschid subiectul pe care nu-1 menţiona.
— A fost o femeie extraordinară, am zis.
A părut furios - în stilul său istovit din ultima vreme.
— Şi ce dacă? a zis. Moartea nu e ceva extraordinar. Toată lumea ajunge la ea. Arta e
extraordinară şi aproape nimeni nu poate ajunge la ea. Moartea e doar moarte.
După finalizarea procesului s-a terminat şi cu munca în folosul comunităţii. Scăpat şi de
această corvoadă, Petea părea evident revigorat. A ieşit din camera lui cu terapeutul Lett, cu
pisica cuibărită în căuşul braţului stîng îndoit, şi, găsindu-şi tatăl aşteptîndu-1 în faţa uşii,
copleşit de o iubire jalnică, şi-a pus mîna dreaptă pe umărul lui Nero, l-a privit hotărît în ochi şi
i-a zis:
— Vom fi bine cu toţii.
A repetat propoziţia de treizeci şi şapte de ori, de parcă şi-ar fi distribuit-o pe Twitter. De
parcă ar fi vrut s-o adeverească prin forţa repetiţiei, să alunge Umbra prin afirmarea şi
reafirmarea categorică a Luminii. Eram acolo în ziua aceea,
m
pentru că, după o pauză îndelungată, Petea îmi trimisese un SMS, rugîndu-mă să vin. Avea
nevoie de martori şi ştiam că acesta e rolul meu în povestea Goldenilor. Sau fusese, pînă cînd,
în momentul în care m-am suit în patul Vasilisei, am trecut graniţa care separă reporterul de
participant. Asemeni unui jurnalist care aruncă o grenadă din tranşee, de-acum eram soldat şi,
ca orice soldat, o posibilă ţintă.
— Bună, frumosule, mi-a zis el cînd m-a văzut. Ai rămas cel mai chipeş bărbat de pe
planetă.
Ceva din decorul cu Petea din ziua aceea m-a făcut să mă gîndesc la o pictură veche în ulei -
poate Rondul de noapte. Stăteam în lumina aurie şi în umbrele luminoase ale lui Rembrandt şi
ne simţeam - sau poate doar îmi imaginam eu că ne simţim — ca nişte paznici ai lumii mult
încercate. Petea, cu rîsul lui alpin, cu australianul amabil, cu tatăl încruntat şi cu zîmbetul său
mare şi strîmb. Şi cu servitori plasaţi în colţurile ramei. Am fost oare singurul din casa Golden
care a auzit în ziua aceea fîlfîitul aripilor fatale, oftatul anticipativ al groparului vinovat1,
căderea lentă a cortinei de la finalul piesei? De-acum scriu con- tracronometru, iar aceste
cuvinte vin la puţin timp după oamenii din ele, scriu dublu, căci încerc, de asemenea, să termin
intr-un final scenariul Golden, ficţiunea pe care am plăsmuit-o despre aceşti bărbaţi care, la
rîndul lor, s-au ficţionalizat, iar cele două se amestecă una cu alta pînă cînd nu mai ştiu sigur ce
e real şi ce am inventat. în ceea ce numesc „real“ nu cred în fantome şi îngeri ai morţii, dar
fantomele şi îngerii morţii continuă să se reverse în plăsmuirea mea ca o gloată fără bilete care
dă buzna să intre la un meci important. Stau pe falia dintre lumea mea exterioară şi cea
interioară, călare pe crăpătura ce există în toate, sperînd să se strecoare ceva lumină prin ea.1 2
1. Aluzie la cîntecul „I Want You“ al lui Bob Dylan („The guilty undertaker sighs / The
lonesome organ grinder cries...").
2. Aluzie la melodia „Anthem" a lui Leonard Cohen şi la versurile „There is a crack, a crack in
everything / That’s how the light comes in".
314
în casă luna aceea a părut încremenită în timp, un timp al aşteptării, şi personajele erau
captive în uleiul de pe pînză, pozînd, dar incapabile să se mişte. Iar afară, pe stradă, era o
invazie de jokeri, clovni ţicniţi cu guri despicate, ce speriau copiii - sau cel puţin fantomele lor o
făceau. Foarte puţini locuitori ai oraşului au susţinut că văzuseră cu adevărat în toamna aceea un
clovn care-ţi dădea fiori, dar peste tot auzeai zvonuri despre ei, zvonurile îşi puneau peruci
înspăimîntătoare, scornelile bîntuiau pe străzi hli- zindu-se, etalînd degete verzi, de vrăjitoare, la
ambele mîini şi vestind cu voci ascuţite sfîrşitul lumii, ziua de apoi. Clovni fantomatici într-o
realitate ireală. Nebunia escatologică venea la vot şi Jokerul însuşi urla într-o oglindă, agresorul
urla împotriva agresiunii, propagandistul acuza întreaga lume de propagandă, hărţuitorul se
plîngea că fusese hărţuit, înşelătorul arăta cu un deget înşelător către rivala lui şi o acuza de
înşelăciune, o joacă de copii devenise mizerie naţională - ştiu că sînt, dar tu ce eşti? - şi zilele
treceau, sănătatea mintală a Americii se războia cu sminteala ei, iar cei ca mine, care nu credeau
în superstiţii, umblau cu mîinile în buzunare, ţinînd pumnii strînşi.
Iar în cele din urmă am avut totuşi parte de-un clovn înfricoşător.
După o lungă perioadă de răceală, Vasilisa a vrut să vorbim. M-a dus în Gardens şi s-a
asigurat că sîntem departe de orice ureche curioasă. Proaspăta nuanţă autoritară ce i se distingea
în voce mi-a dat de înţeles că încă îşi mai juca rolul de soră-şefă, că de-acum înainte voia să fie
clar că ea e la cîrmă.
—Nu mai e bărbatul care era, a zis ea. Trebuie să mă obişnuiesc cu asta. Dar e tatăl
copilului meu.
Asta mi-a spus-o în faţă, privindu-mă drept în ochi! Era de un tupeu uluitor şi am simţit că
încep să văd roşu dinaintea ochilor.
—Dacă mă contrazici, a spus ea, ridicînd o mină înainte să apuc să spun eu ceva, te omor.
Fii sigur că ştiu pe cine să sun.
3*5
M-am întors şi am dat să plec.
—Opreşte-te, mi-a zis. Nu aşa vreau să se desfăşoare discuţia noastră. Vreau să-ţi spun că
am nevoie de tine ca să mă ajuţi cu el.
Auzind una ca asta, am izbucnit în rîs.
— Eşti într-adevăr un om extraordinar, am spus. Asta dacă eşti într-adevăr om. E
impresionant că aceste două remarci pot să-ţi iasă pe gură aşa, una după alta. Impresionant nu
înseamnă şi că îţi dovedesc apartenenţa la rasa umană.
— îmi dau seama că între noi există probleme, mi-a zis ea. Dar Nero nu ştie şi pentru el îţi
cer eu ajutorul. Din pricina durerii din el, dar şi a degradării minţii. Care e lentă, medicamentele
îl ajută, dar tot e inevitabilă. Avansează, îmi fac griji pentru el. Rătăceşte aiurea. Am nevoie de
cineva care să-l însoţească. Chiar dacă se duce la femeia aia, vreau să te duci şi tu cu el. Nero
caută răspunsuri. Viaţa i-a devenit un chin şi vrea o soluţie la misterul ei. Nu vreau să găsească
soluţia în braţele femeii ăleia.
— Nu pot, i-am răspuns eu. Lucrez la un film. E o perioadă foarte aglomerată.
— Nu vrei. Asta zici de fapt. Ai devenit egoist.
— Ai multe resurse, am continuat. Oameni care-ţi stau la dispoziţie. Foloseşte-te de ei. Nu
sînt angajatul tău.
I-am vorbit dur. N-aveam chef să-mi dea ea ordine.
Era îmbrăcată într-o rochie lungă, albă, mulată pe bust şi largă de la talie în jos, cu un guler
înfoiat de dantelă. S-a sprijinit de un copac şi imediat mi-a venit în minte Elvira Madigan,
eroina eponimă a frumosului film regizat de Bo Widerberg, iubita osîndită ce merge pe sîrmă
într-o pădure. Vasilisa a închis ochii şi a vorbit cu o voce ca un oftat.
— Totul este aşa o prefăcătorie! a spus ea. Numele de familie nu e de fapt nume de familie.
Donşoara Loulou nu este Loulou. Poate că nici eu nu sînt eu, iar femeia aceea care joacă rolul
mamei mele e doar o actriţă pe care-am angajat-o să facă asta. înţelegi ce zic? Nimic nu este
real.
316
Erau doar nişte gînduri împrăştiate, dar am văzut că, dincolo de stăpînirea de sine de care
dădea dovadă, era şi ea pradă propriului chin.
—Numai copilul meu este real, a adăugat ea. Şi prin el voi ajunge în cele din urmă şi eu
într-un punct real.
A clătinat din cap.
—Pînă atunci toată lumea joacă un soi de teatru. Poate chiar şi tu. Te-ai transformat într-un
soi de duhovnic al familiei ăsteia, dar nu eşti preot, cine eşti de fapt, ce vrei, poate ar trebui să
fiu bănuitoare, poate că eşti Iuda.
Apoi a rîs.
—îmi pare rău, a spus răstit şi a dat să se îndepărteze. Sîntem toţi cu nervii la pămînt.
Situaţia se va îmbunătăţi cîndva. Şi da, du-te, stai cu fata ta, care nu ştie nimic despre nimic şi e
mai bine aşa.
Evident, era tot o ameninţare de-a ei, m-am gîndit eu, urmărind-o cum se retrage. Nu mă va
„omorî", dar dacă era nevoită, îmi va distruge fericirea spunîndu-i Suchitrei ce făcusem. Am
înţeles atunci că, oricît m-ar costa, eu trebuia să fiu cel care i-o spune. Trebuia să găsesc curajul
necesar ca să-i mărturisesc adevărul şi să sper că iubirea noastră era suficient de puternică
pentru a-i supravieţui.
Şi Elvira Madigan, m-am gîndit. Alt pseudonim. Nu asta era identitatea reală a danezei
damnate care mergea pe sîrmă. Hedvig Jensen, aşa o chema în realitate. Avea un nume cît se
poate de comun.
Da, fusesem atras în lumea de plăsmuiri a Goldenilor şi numai adevărul mă mai putea
elibera.
Pisica Leo era pentru Petea ceea ce fusese pana fermecată pentru Dumbo. Cu rîsul în braţe,
Petea a devenit iar bărbatul genial de ciudat pe care-1 cunoscuserăm prima dată, cel care se
plimba prin Gardens, vorbea cu voce tare oricui era dispus să-l asculte şi îi făcea pe copii să
rîdă. Era o toamnă blîndă, o vreme frumoasă în vremuri nebune, aşa că paltonul i-a rămas în
şifonier, dar avea o eşarfă în culorile curcubeului înfăşurată neglijent în jurul gîtului şi îşi etala
galeria de costume scandaloase: costumul crem cu
revere largi, în care îşi făcuse apariţia în mijlocul nostru, un costum la trei rînduri, verde ca un
spiriduş, cînd voia să-l întrupeze pe Oscar Wilde, şi o ţinută ciocolatie la două rînduri, ciocolată
neagră cu carouri de ciocolată cu lapte. Intr-o mînă ţinea shakerul de cocteiluri, în cealaltă,
paharul de martini, iar borcanul cu măsline stătea pe bancă, la fel ca înainte. Acum însă lîngă
borcanul cu măsline se găsea un iPad şi copiii gravitau în jurul lui precum planetele în jurul
soarelui, în timp ce Petea le arăta versiunile beta ale celor mai recente jocuri create de el şi îi
încuraja să le joace. Jocurile erau de-acum poveştile lui, iar copiii plonjau încîntaţi în ele,
călătorind spre lumile din mintea lui Petea. Preţ de cîteva zile frumoase, gîndurile despre moarte
au fost date la o parte şi cartea luminoasă a vieţii s-a deschis la o pagină nouă.
— îţi dai seama, sper, că acesta a devenit un film despre tine şi că băieţii ăştia Golden sînt
diferite aspecte ale propriei tale firi, mi-a zis Suchitra.
— Nu, nu-i adevărat, am protestat eu.
— într-un sens bun, a continuat ea. Filmul se transformă astfel într-o mărturie mai personală.
Toate personajele sînt autorul. Ca la Flaubert. Madame Bovary, c’est moi.
— Dar eu nu sînt artist, i-am răspuns, nu sînt confuz din punct de vedere sexual, nu sînt
autist, nu sînt o vînă- toare de zestre rusoaică, nu sînt un bătrîn puternic care se senilizează.
Nu am adăugat şi „nu sînt copil", căci, evident, copilul era parte din mine. Cincizeci la sută.
O mare parte. O mare parte la care nu aveam acces. O taină vinovată pe care tot nu găsisem
curajul necesar să i-o mărturisesc.
Eram în cabina de montaj de la studioul audio digital de pe West Twenty-Ninth Street şi
Batwoman, încremenită în stop-cadru, ne privea de pe ecran în programul AVID. Al patrulea -
şi ultimul - Bat-videoclip era în stadiul final de producţie. Jokerul încerca să stîrnească o
insurecţie care urma să distrugă democraţia americană. Pe un stadion
318
MetLife plin ochi, gloate de clovni ţicniţi îşi urlau ura spre ceruri. Ce putea face o singură
Batwoman, cît o fi fost ea de înverşunată? Ei bine, de voi depinde. „Votaţi pentru primul Bat-
preşedinte al Statelor Unite. Pentru că alegerile acestea nu sînt o glumă."
—Duci întrebările lor cu tine oriunde mergi. întrebarea referitoare la viaţa lui Apu... ţii mine
ce ţi-a zis taică-său? E necesar să fii profund sau poţi rămîne tot timpul la suprafaţă? Chiar şi tu
trebuie să răspunzi la această întrebare. D Golden - după cum a spus, de asemenea, taică-său - a
reprezentat ambiguitatea şi durerea. Simt şi în tine o anumită ambiguitate. Simt că te chinuie o
durere. în ce-1 priveşte pe Petea, el se închistează singur, nu-şi poate depăşi natura, deşi îşi
doreşte extrem de tare să fie liber. Şi poate că jocurile lui, jocurile pe care le inventează, îi oferă
această libertate. Acela e locul unde nu se mai teme. Poate că trebuie să-ţi găseşti şi tu un astfel
de loc. Stai în prag de-atîta timp şi poate că a venit vremea ca în cele din urmă să intri pe uşă.
Iar bătrînul...
—Ai de gînd să-mi spui că semăn şi cu el? E un monstru, chiar şi în starea degradată de
acum...
—Este învăluit în tragedie - şi tu la fel. El şi-a pierdut fiii, tu ţi-ai pierdut părinţii. Această
durere te defineşte şi te face să te închizi faţă de cei din jurul tău. Asta cred eu.
— Ne certăm acum? am întrebat-o.
Cuvintele ei mă loviseră în plin.
—Nu, a zis ea, privindu-mă uimită - şi era sinceră. De ce crezi asta? Spun doar ce văd.
— Eşti destul de dură cu mine.
— Văd pur şi simplu cine poţi fi şi vreau s-o vezi şi tu. Fii profund. Asumă-ţi tragedia.
Găseşte-ţi libertatea. Lămu- reşte-ţi ambiguitatea, oricare va fi fiind ea. Poate are ceva de-a face
cu mine.
„Trebuie să-i spun despre copil", mi-am zis în sinea mea. „Asta mă face să mă închid în
mine."
— Nu, i-am spus. în ceea ce te priveşte, sînt sigur. Cît se poate de sigur. Nu sînt deloc
ambiguu.
319
revere largi, în care îşi făcuse apariţia în mijlocul nostru, un costum la trei rînduri, verde ca un
spiriduş, cînd voia să-l întrupeze pe Oscar Wilde, şi o ţinută ciocolatie la două rînduri, ciocolată
neagră cu carouri de ciocolată cu lapte. Intr-o mînă ţinea shakerul de cocteiluri, în cealaltă,
paharul de martini, iar borcanul cu măsline stătea pe bancă, la fel ca înainte. Acum însă lîngă
borcanul cu măsline se găsea un iPad şi copiii gravitau în jurul lui precum planetele în jurul
soarelui, în timp ce Petea le arăta versiunile beta ale celor mai recente jocuri create de el şi îi
încuraja să le joace. Jocurile erau de-acum poveştile lui, iar copiii plonjau încîntaţi în ele,
călătorind spre lumile din mintea lui Petea. Preţ de cîteva zile frumoase, gîndurile despre moarte
au fost date la o parte şi cartea luminoasă a vieţii s-a deschis la o pagină nouă.
— Iţi dai seama, sper, că acesta a devenit un film despre tine şi că băieţii ăştia Golden sînt
diferite aspecte ale propriei tale firi, mi-a zis Suchitra.
— Nu, nu-i adevărat, am protestat eu.
— Intr-un sens bun, a continuat ea. Filmul se transformă astfel într-o mărturie mai
personală. Toate personajele sînt autorul. Ca la Flaubert. Madame Bovary, c’est moi.
— Dar eu nu sînt artist, i-am răspuns, nu sînt confuz din punct de vedere sexual, nu sînt
autist, nu sînt o vânătoare de zestre rusoaică, nu sînt un bătrîn puternic care se senilizează.
Nu am adăugat şi „nu sînt copil", căci, evident, copilul era parte din mine. Cincizeci la sută.
O mare parte. O mare parte la care nu aveam acces. O taină vinovată pe care tot nu găsisem
curajul necesar să i-o mărturisesc.
Eram în cabina de montaj de la studioul audio digital de pe West Twenty-Ninth Street şi
Batwoman, încremenită în stop-cadru, ne privea de pe ecran în programul AVID. Al patrulea -
şi ultimul - Bat-videoclip era în stadiul final de producţie. Jokerul încerca să stîrnească o
insurecţie care urma să distrugă democraţia americană. Pe un stadion
328
MetLife plin ochi, gloate de clovni ţicniţi îşi urlau ura spre ceruri. Ce putea face o singură
Batwoman, cît o fi fost ea de înverşunată? Ei bine, de voi depinde. „Votaţi pentru primul Bat-
preşedinte al Statelor Unite. Pentru că alegerile acestea nu sînt o glumă."
—Duci întrebările lor cu tine oriunde mergi. întrebarea referitoare la viaţa lui Apu... ţii mine
ce ţi-a zis taică-său? E necesar să fii profund sau poţi rămîne tot timpul la suprafaţă? Chiar şi tu
trebuie să răspunzi la această întrebare. D Golden - după cum a spus, de asemenea, taică-său - a
reprezentat ambiguitatea şi durerea. Simt şi în tine o anumită ambiguitate. Simt că te chinuie o
durere. în ce-1 priveşte pe Petea, el se închistează singur, nu-şi poate depăşi natura, deşi îşi
doreşte extrem de tare să fie liber. Şi poate că jocurile lui, jocurile pe care le inventează, îi oferă
această libertate. Acela e locul unde nu se mai teme. Poate că trebuie să-ţi găseşti şi tu un astfel
de loc. Stai în prag de-atîta timp şi poate că a venit vremea ca în cele din urmă să intri pe uşă.
Iar bătrînul...
—Ai de gînd să-mi spui că semăn şi cu el? E un monstru, chiar şi în starea degradată de
acum...
— Este învăluit în tragedie - şi tu la fel. El şi-a pierdut fiii, tu ţi-ai pierdut părinţii. Această
durere te defineşte şi te face să te închizi faţă de cei din jurul tău. Asta cred eu.
— Ne certăm acum? am întrebat-o.
Cuvintele ei mă loviseră în plin.
—Nu, a zis ea, privindu-mă uimită - şi era sinceră. De ce crezi asta? Spun doar ce văd.
— Eşti destul de dură cu mine.
—Văd pur şi simplu cine poţi fi şi vreau s-o vezi şi tu. Fii profund. Asumă-ţi tragedia.
Găseşte-ţi libertatea. Lămu- reşte-ţi ambiguitatea, oricare va fi fiind ea. Poate are ceva de-a face
cu mine.
„Trebuie să-i spun despre copil", mi-am zis în sinea mea. „Asta mă face să mă închid în
mine."
—Nu, i-am spus. în ceea ce te priveşte, sînt sigur. Cît se poate de sigur. Nu sînt deloc
ambiguu.
3^-9
— OK, a zis ea, închizînd subiectul şi deschizîndu-şi chipul într-un zîmbet mare, larg. Bine.
Hai s-o terminăm pe Batwoman.
Zap! Pac! Puf! - Ia d-aci, tîmpit hlizit ce eşti! - Au! Nu-i corect! De ce toată lumea e
împotriva mea? Auuuu! E cît se poate de clar! Toată lumea minte! Numai clovnul spune
adevărul! - Buf! - Au!
330
29
Intr-o noapte, la scurt timp după sinuciderea lui D Golden, eveniment care a făcut o gaură
neagră în Paradis pentru noi toţi, Riya Zachariassen, cunoscută ca Riya Z, s-a trezit dintr-un vis
îngrozitor şi şi-a dat seama că pierduse controlul asupra imaginii pe care-o avea asupra lumii.
Nu-şi amintea tot, dar era aproape sigură că în vis ducea un tablou foarte valoros printr-un
muzeu mare şi la un moment dat l-a scăpat, rama s-a rupt, sticla s-a spart şi ea a reuşit cumva
chiar să-şi vîre şi un picior prin pînză, dar poate că asta era doar o amintire dintr-un film, visele
sînt alunecoase ca ţiparii. Cînd s-a trezit, visul în sine n-a mai fost important, dar ea a înţeles că
tabloul reprezenta tot ce crezuse ea despre felul în care mergeau lucrurile, despre realitatea ei,
iar acum acesta se stricase şi în curînd o va căuta cineva, va da vina pe ea pentru că l-a stricat şi
apoi va fi concediată.
Unui necredincios ca mine îi vine greu să înţeleagă momentul cînd credinţa moare în inima
omului. Pe credinciosul îngenuncheat, care îşi dă brusc seama că nu are nici un motiv să se
roage, pentru că nimeni nu ascultă. Sau pur şi simplu erodarea lentă a certitudinii, pînă cînd
îndoiala devine mai puternică decît speranţa: tot mergi pe malul unui rîu pe care seceta îl seacă,
pînă ce într-o bună zi vezi că a rămas o albie uscată şi nici un strop de apă care să-ţi astîmpere
setea ce te cuprinde. Pot să-mi imaginez senzaţia, dar nu pot s-o simt decît dacă o asociez cu
sfîrşitul iubirii. Te trezeşti într-o bună dimineaţă şi te uiţi la persoana care doarme în pat lîngă
tine, cu acel sforăit uşor, familiar şi,
331
pînă acum, mult iubit, şi te gîndeşti, nu te mai iubesc, nici pe tine, nici sforăitul tău. Solzii care
cad de pe ochii lui Saul în Faptele Apostolilor — sau nişte chestii care seamănă cu solzii, „au
căzut de pe ochii lui un fel de solzi", ne spune Noul Testament - erau solzii necredinţei, după
care Saul a văzut limpede şi a fost botezat imediat. Dar imaginea funcţionează şi invers. Acele
chestii ca nişte solzi au căzut de pe ochii Riyei, care a văzut limpede că realitatea ei fusese o
iluzie, că fusese falsă. Mai bine de-atît nu reuşesc să explic.
A rămas nemişcată, întinsă lîngă locul gol unde fusese iubitul ei. Urîse întotdeauna
sandalele Birkenstock în care, în ciuda protestelor ei, D insista să-şi vîre picioarele cînd erau
acasă, dar acum nu era în stare să le mute de la locul lor, de la marginea aceea a patului. Erau
amîndoi suficient de demodaţi ca să mai aibă telefon fix, un telefon care nu suna niciodată. Pe
mesageria vocală era înregistrată vocea [lui] D - „Riya şi D la telefon, lasă-ţi mesajul după ton“
- şi nu reuşea să se convingă să şteargă mesajul. Dacă stătea complet nemişcată şi nu gîndea,
mai c-ar fi crezut că [el] se va întoarce din baie şi se va întinde înapoi în pat. Dar nu putea
înceta să gîndească, aşadar ştia că una ca asta nu se va întîmpla. S-a întîmplat însă că n-a mai
crezut ce crezuse că crede. Aşa că habar n-avea ce să mai creadă.
Prin profunzimea suferinţei ei, Riya cea serioasă îmi amintea cumva de Winona Ryder —
nu adolescenta zurlie în stil goth, Winona din Viaţă de stafie, dansînd în văzduh şi mlădiindu-şi
trupul pe un calipso frumos cîntat de Belafonte, ci mai degrabă Winona din Vîrsta inocenţei,
foarte disciplinată şi mai puţin inocentă decît părea. în filmul lui Scorsese - mărturisesc că n-am
citit romanul lui Edith Wharton - Michelle Pfeiffer e femeia nonconformistă, cea care adoptă un
stil nou, modern, şi ajunge să sufere teribil din cauza asta, fiind în cele din urmă învinsă de
manevrele senin-conservatoare ale Winonei Ryder. Să presupunem însă că personajul Winonei
ar fi fost cel care a adoptat noul şi că într-o bună zi s-ar fi trezit că nu mai ştie cum erau şi cum
ar trebui să fie lucrurile. Acea Winona ar fi putut apărea în acest film. Aşa era
331
acum Riya: Winona mea rescrisă, mai rătăcită şi mai devastată decît a fost vreodată originalul,
în derivă pe valuri, fără colac de salvare.
Ideilor noi le este greu să se nască. Ideile noi despre bărbaţi şi femei şi despre felul în care
multe fiinţe umane se găseau undeva între cele două cuvinte şi aveau nevoie de noi vocabulare
ca să fie descrise şi să aibă sentimentul că sînt văzute, că sînt posibile şi acceptabile, aceste idei
au fost elaborate şi exprimate de o grămadă de oameni buni, din cele mai generoase motive. Iar
alţi oameni minunaţi, oameni foarte inteligenţi, aşa cum era şi Riya Z, adoptaseră gîndirea cea
nouă, şi-o însuşiseră şi se străduiseră din răsputeri să o pună în practică şi s-o includă în noul fel
de a fi al lumii.
Dar apoi, într-o noapte, Riya a deschis ochii şi şi-a dat seama că se răzgîndise.
CIORNE ALE DEMISIILOR SCRISE DE RIYA ZACHARIASSEN CĂTRE MUZEUL
IDENTITĂŢII (NETRIMISE)
Dragă [numele angajatorului],
Prin prezenta te informez că, în conformitate cu, avînd în vedere şi luînd în considerare, ca
urmare a obligaţiilor mele contractuale, în vederea unei eliberări complete de responsabilităţile
avute şi cu referire la o dată definitivă, după ce zilele de concediu acordate şi nefolosite au fost
scăzute. Şi proiecte neterminate, şi un transfer eficient, şi cu recunoştinţă şi apreciere pentru şi
în speranţa că şi aşa mai departe. în urma unei reevaluări radicale şi a unei evoluţii a gîndirii ce
a dus la incompatibilitatea actualei mele poziţii cu valorile. Ca urmare, interesele Muzeului vor
fi mai bine servite după plecarea mea.
Cu stimă, sfîrşit.
Sau:
Pe cînd eram copilă în Minnesota şi începea să mă preocupe gîndul de a trăi o viaţă etică, m-am
gîndit la India, o parte
333
L.
atît de importantă a propriei mele moşteniri, şi m-am întrebat cine suferă cel mai mult de pe
urma nedreptăţii din India, iar răspunsul pe care l-am dat la vîrsta de opt ani a fost: caprele.
Vacile erau sacre, dar caprele erau sacrificate pentru carne şi nimănui nu-i păsa. Am hotărît că
îmi voi dedica viaţa îngrijirii şi protejării acestor făpturi behăitoare pe care nu le iubea nimeni.
Apoi am crescut şi, evident, m-am răzgîndit, dar am rămas cu obiceiul de a găsi lucrul care are
nevoie de devotamentul meu şi apoi de a mă dedica fără rezerve acestuia. După capre au urmat
alte obsesii timpurii: contracepţia, bolile autoimune, tulburările alimentare, lipsa apei potabile.
Vîrsta maturităţii mele a coincis cu zorii Erei Identităţii şi discuţiile, problemele şi inovaţiile din
şi din jurul subiectului m-au convins că îmi găsisem vocaţia, iar cînd s-a ivit ocazia să lucrez la
Muzeu a fost ca un vis devenit realitate şi aşa mi s-a părut în fiecare zi pînă acum. Vă
mărturisesc însă o slăbiciune a minţilor pasional-obsesive. Se poate întîmpla ca într-o bună zi să
te trezeşti şi să-ţi dai seama că, ştii ceva, nu mai îmi pasă chiar atît de mult de acel lucru. Nu mi
se mai potriveşte. Capre cîndva adorate, prezervative, bulimie, apă, pur şi simplu nu mă mai
interesaţi. Aşa stă treaba acum cu mine şi identitatea. Mi-a trecut. La revedere.
Sau:
Simt nevoia să gîndesc şi oraşul e plin de zgomot.
Sau:
Recunosc că sînt o entitate plurală. Sînt fiica răposatului meu tată psihotic. Sînt, de asemenea,
cea care îl jeleşte pe iubitul meu mort. Alternativ, fac parte din tribul celor subţiri. în plus - sau
în sens invers -, sînt cercetător. Sînt, în egală măsură, brunetă. Am unele păreri, dar nu şi altele.
Mă pot defini în multe feluri. Iată ce nu sînt: nu sînt un singur lucru. Cuprind mulţimi.1 Mă
contrazic? Foarte bine,
1. Aluzie la poemul lui Walt Whitman „Song of myself ‘ („Cîntec despre mine"), conform
traducerii lui Mihnea Gheorghiu, în
334
mă contrazic. A fi plural, a fi multiform este ceva unic, bogat, neobişnuit, şi aşa sînt eu. Este o
falsitate să fii îndesat în nişte definiţii înguste. Cînd ţi se spune, dacă nu eşti un singur lucru,
atunci nu eşti nimic, ţi se spune o minciună. Muzeul Identităţii este prea implicat în această
minciună. Nu mai pot lucra acolo.
Sau:
Bănuiesc că identitatea în sens modern - naţională, rasială, sexuală, politizată, asaltată — a
devenit o serie de sisteme de gîndire, iar unele dintre ele l-au împins pe D Golden să-şi ia viaţa.
Adevărul e că identităţile noastre sînt incerte şi poate că e mai bine să rămînă aşa, poate că e
mai bine ca şinele să continue să fie un haos şi o harababură, să rămînă contradictoriu şi
ireconciliabil. In fond, poate că D n-a fost decît un bărbat cu nişte sentimente feminine şi ar fi
trebuit să i se permită să rămînă unde era, nu să fie împins înspre tranziţie de nişte oameni ca
mine. Nu să fie împins înspre o feminitate pe care n-a putut nici s-o respingă cu totul, dar - pînă
la urmă - nici să o suporte. Nu să fie împins înspre moarte de nişte oameni ca mine, care au
acceptat ca ideea nouă despre real să fie mai puternică decît cea mai veche idee din lume:
iubirea noastră.
D mi-a spus o poveste despre un hijra din Bombay care acasă se îmbrăca bărbăteşte şi era bărbat
pentru mama şi tatăl lui/ei, iar apoi îşi schimba hainele şi devenea femeie cînd ieşea din casă.
Aşa ceva ar trebui să fie normal. Flexibilitatea ar trebui să fie normală. Iubirea trebuie să
prevaleze, nu dogmele sinelui.
Eram dispusă să trec cu D prin toate schimbările şi să rămîn cu [el] cînd avea să le încheie. Am
fost iubita [lui] cît era bărbat şi eram dispusă să rămîn iubita ei pe parcursul tranziţiei şi a
dobîndirii noului ei sine. Ce îmi spune asta despre mine, despre fiinţele umane, despre realitatea
de dincolo de dogmă? îmi spune că iubirea e mai puternică decît sexualitatea, mai puternică
decît definiţiile, mai puternică
Walt Whitman, Cîntec despre mine (Song of myself), Editura Univers, Bucureşti, 1976, p. 78.
335
decît şinele. Asta am învăţat. Identitatea - şi mai ales teoria identităţii de gen - este o îngustare a
umanităţii şi iubirea ne arată cît de deschişi putem fi. în amintirea iubitului meu mort, resping
politica identităţii şi adopt politica iubirii. Iată ce a răspuns filosoful Bertrand Russell cînd a fost
întrebat ce sfat ar da generaţiilor viitoare. A spus: „Iubirea înseamnă înţelepciune". înţeleg însă
că trăim vremuri controversate. Dacă trebuie să existe o bătălie, atunci lăsaţi-o să înceapă.
SCRISOAREA DE DEMISIE TRIMISĂ Dragă Orlando,
Cum ţi-am spus chiar acum la tine în birou, trebuie să-mi dau demisia din slujba pe care o am.
îmi vine foarte greu să explic de ce şi e o decizie grea, aşa că sînt gata să mă aşez lîngă tine şi s-
o mai discutăm dacă vrei. Poate, aşa cum spui, sufăr o reacţie de durere extremă, prin urmare
gîndurile îmi sînt confuze şi îmi voi schimba părerea după ce voi avea timp să jelesc şi să
meditez pe îndelete la cele întîmplate. A fost foarte drăguţ din partea ta că mi-ai sugerat să
recurg la consiliere şi să-mi iau concediu fără plată, dar cred că e mai bine să plec. îţi
mulţumesc pentru tot. Toate cele bune,
Riya
Pe platformele de socializare furtuna s-a stîrnit imediat. (Pentru cineva ca mine, care nu e
deloc în pas cu vremurile, care nu rezonează nici cu propria generaţie, nici cu următoarea, e
inevitabil să se întrebe: înainte de orice altceva, de ce să faci publice toate lucrurile astea? De ce
să spui unei mulţimi de străini că treci printr-o reevaluare dureroasă şi profund intimă a propriei
gîndiri? Dar înţeleg că aceasta nici măcar nu mai poate fi considerată o întrebare.) Armata
invizibilă a universului electronic s-a năpustit asupra ei din toate părţile. Indivizi anonimi, cu
inimi pure şi lipsiţi de orice simţ al ipocriziei, şi-au apărat certitudinile referitoare la identitate
în timp ce se ascundeau sub nume false.
336
„Deci ce părere ai acum despre femeile albe care se îmbracă în Pocahontas de Halloween? Care
e poziţia ta faţă de albii machiaţi ca să arate ca negrii? Astea sînt OK?“ „Acum eşti şi FREP1, nu
doar FRET? Poate nici măcar nu mai eşti o FR. Ce eşti? Mai eşti ceva?“ Şi mult limbaj vulgar.
Şi, în mod repetat, „Şterge-ţi contul“. Blamarea a venit atît de la prieteni, cît şi de la străini, atît
de la extrem de militantele cercuri ale politicilor de gen în care se învîrtise atît de firesc atît de
multă vreme şi care acum o acuzau de trădare, cît şi din lumea creatorilor de modă
independenţi, unde fusese un soi de vedetă în ascensiune, dar şi de la cîţiva dintre foştii ei colegi
de la Muzeul Identităţii, „problema cu noua ta poziţie nu e neapărat că e greşită sau că e atît de
retrogradă, ci că e gîndită atît de prost. E extrem de proastă. Şi noi, care credeam că tu eşti cea
deşteaptă".
De partea cealaltă a Atlanticului, într-un alt teatru de războaie ale identităţii, premierul
britanic îngusta definiţia identităţii britanice în aşa fel încît să excludă multiplicitatea,
internaţionalismul, lumea ca domiciliu al sinelui. Numai mica Anglie trebuia să-i definească pe
englezi. în acea polemică îndepărtată despre identitatea naţiunii se ridicau voci puternice care se
opuneau îngustimii mîrîite a premierului. Dar aici, în America, s-a gîndit Riya, aici, în limba
identităţii de gen, singurele cuvinte care nu existau, singurele cuvinte de nerostit erau „Nu sînt
sigură de nimic din toate astea. Am îndoieli". Astfel de vorbe te puteau elimina din spaţiul
public.
Ivy a înţeles - Ivy Manuel, care se împotrivise întotdeauna ideii de a fi înseriată într-o
categorie.
— Lasă-i dracului dacă nu înţeleg, a zis ea. Vino încoace şi hai să tragem dracului o alergare
pe malul fluviului, să bem dracului ceva şi să cîntăm dracului un cîntec nelalocul lui, „My Boy
Lollipop“ sau vreun rahat de genul ăsta.
O nouă întîlnire cu vagabondul Kinski înainte de marea lui scenă, la care voi ajunge la
timpul potrivit, ar fi trebuit
1. Feministă radicală ce exclude prostituatele.
337
r
să mă avertizeze că punea ceva la cale. Dar dorinţa noastră de a crede în caracterul obişnuit al
vieţii obişnuite, în normalitatea cotidianului, este atît de mare, încît nu mi-am dat seama. Dădea
tîrcoale prin faţă pe la Red Fish, clubul de muzică de pe Bleecker, unde un cîntăreţ din Insulele
Feroe urma să cînte o serie de melodii originale inspirate de videoclipuri de pe YouTube - în
engleză şi nu în feroeză, spre norocul publicului. Ce putea să-l intereseze pe Kinski din toate
astea - YouTube, Insulele Feroe, muzică? Orice va fi fost, iată-1 acolo, dînd tîrcoale. Hei, are
careva un bilet în plus, un bilet de care n-aveţi nevoie şi l-aţi putea dona pentru o cauză bună?
El era cauza bună la care se referea. Eu eram acolo deoarece colaboratorul american al cîntăre-
ţului feroez era un prieten de-al meu, iar Kinski, văzînd o faţă cunoscută, s-a luminat şi s-a
însufleţit.
— Poţi să faci asta pentru mine, a zis el. Alte chestii nu contează. Asta e important. Tipul
de-aci. Poezie şi avioane, ai auzit de asta? Frumos. Ştiai că a înregistrat un album în casa unde a
murit Ingmar Bergman? I-ai ascultat conferinţa TED1? Uau.
Acestea erau cuvintele cele mai coerente (poate cu excepţia citatului din Shakespeare de la
ceaiul luat în casa Golden) şi singurele gînduri nonapocaliptice pe care le auzisem vreodată
ieşindu-i pe gură.
— Şi tu cum de ştii toate astea? l-am întrebat.
Chipul i s-a întunecat şi, ca să-i ţină companie, i s-a
degradat şi limbajul.
— Du-te dracului, a zis el. Nu contează cum.
De-acum mă făcuse curios şi întîmplarea făcea să am
un bilet în plus în buzunar, fiindcă, evident, Suchitra lucra pînă tîrziu.
— Dacă vrei să intri, i-am zis, am nevoie de poveste.
Şi-a plecat privirea spre trotuar şi şi-a tîrşîit picioarele.
1. Conferinţele TED (Technology, Entertainment, Design) sînt o serie de videoconferinţe
organizate la nivel global pentru promovarea „ideilor care merită răspîndite". Se bucură de o
mare popularitate, facilitată şi de difuzarea gratuită online.
338
—Amicul meu mi-a zis de el, a mormăit apoi. La baza aeriană Bagram. Pe vremuri.
— Eşti veteran, am spus eu, sincer surprins.
— Vrei dovezi? a mîrîit el. Leagă-mă la ochi şi dă-mi o puşcă automată AR-15 demontată.
O să-ţi dau dovezi de n-o să le poţi duce.
Acela a fost momentul în care, dacă radarul mi-ar fi funcţionat, ar fi trebuit să-mi dau seama
că nimic nu era în regulă aici, că aveam în faţă un om aflat pe marginea hăului. Dar m-am simţit
vinovat că nu ştiusem de stagiul lui militar şi apoi mi-am acutizat greşeala punîndu-i o întrebare
despre „amicul" lui şi primind răspunsul pe care ar fi trebuit să ştiu că-1 voi primi.
— Nu s-a mai întors. O ambuscadă în Pakhtunkhwa. Acum îmi dai căcatul ăla de bilet.
L-am urmărit în timpul concertului. Cîntecele erau pline de duh, chiar amuzante, dar lui îi
curgeau şiroaie de lacrimi pe faţă.
La scurt timp după acea întîlnire muzicală - poate după două zile, poate după trei — Kinski
a pus mina pe o armă automată, exact aşa cum ceruse retoric în faţă la Fish. Conform declaraţiei
făcute ulterior la spitalul Mount Sinai Beth Israel - ca să fiu mai exact, ar trebui să spun
spovedania de pe patul de moarte -, nici n-a cumpărat, nici n-a furat arma. A susţinut că fusese
răpit intr-un parc şi răpitorii i-au dat arma şi apoi l-au eliberat. Era o poveste neplauzibilă, ba
chiar absurdă, spusă cu bîiguieli incoerente şi oftaturi, şi, după părerea mea, n-ar fi trebuit luată
în serios nici pentru o secundă dacă n-ar fi fost următoarele două lucruri: în primul rind era o
mărturisire pe patul de moarte şi trebuia să i se confere greutatea şi solemnitatea cuvenite, iar în
al doilea rînd ieşea din gura lui Kinski şi, avînd în vedere nebuniile care mai ieşiseră pe gura
aceea, cea de acum nu era cu nimic mai smintită decît restul, aşa că exista o mică şi nebunească
şansă de a fi adevărată.
în linii mari, iată care era versiunea lui Kinski. Cînd îl cuprindea melancolia, a spus el, se
ducea prin zonele mărginaşe şi rătăcea prin spaţiile relativ goale ce se găseau în
339
9
părţile de nord ale parcului. Acolo l-a prins o ploaie torenţială şi s-a adăpostit sub un copac,
cuibărindu-se acolo pînă ce s-au mai potolit stihiile. (Notă: în ziua respectivă avusese loc intr-
adevăr o schimbare a vremii, cîteva zile de căldură atipică şi cer senin lăsaseră locul unei ploi
reci.) în acest moment, din pricina deteriorării rapide a stării sale fizice, relatarea devenea
fragmentată şi neclară. - A fost abordat de (doi? trei? mai mulţi?) indivizi îmbrăcaţi în clovn -
sau Jokeri, el a folosit ambii termeni — care l-au prins, i-au pus un sac pe cap şi l-au legat. -
Sau nu l-au legat, dar l-au dus de-acolo pe jos. - Sau nu fusese un sac, ci un soi de cîrpă cu care
l-au legat la ochi. — N-a putut vedea unde merge din pricina sacului. - Sau a cîrpei cu care
fusese legat la ochi. - Apoi s-a trezit într-o dubă, cîrpa i-a fost scoasă de pe ochi şi un alt bărbat,
deghizat şi el în clovn - sau Joker -, i-a vorbit despre - ce? - recrutare. Chestii legate de alegerile
prezidenţiale. Lipsa lor de legitimitate. Erau furate. Era o lovitură orchestrată de mass-media -
de nişte puternice interese corpor atiste - de China -, iar americanii trebuiau să-şi ia ţara înapoi.
Era greu de spus dacă acestea erau sentimentele lui Kinski sau el repeta doar ce i-ar fi spus
Jokerul şef în dubă. - Apoi, la un moment dat, cuvintele: „Putem învăţa de la teroriştii
musulmani. Din sacrificiul lor de sine". - Urma multă incoerenţă, un amestec de
autocompătimire, disperare şi vechile lui profeţii despre o apocalipsă iminentă. - „N-ai pentru ce
să trăieşti." - „America." - Şi cam asta a fost tot. Echipa medicală a intervenit şi i-a întrerupt
depoziţia. Au urmat procedurile de intervenţie medicală urgentă. N-a mai scos o vorbă şi nici n-
a mai rezistat mult. Cele de mai sus reprezintă efortul meu de a însăila o poveste coerentă din ce
s-a spus în presă şi ce am reuşit eu însumi, cu oarecare dificultate, să scot la iveală.
îi murise prietenul - de fapt cine ştie cîţi prieteni - şi el se întorsese din armată cu minţile
tulburate. Pierduse legătura cu cei care ar fi putut avea grijă de el, decăzuse în toate privinţele şi
ajunsese un vagabond care bătea cîmpii despre arme. De-a lungul anilor în care drumurile ni s-
au
340
intersectat, discursul ţicnit i s-a schimbat. La început părea să fie împotriva armelor, temîndu-se
de proliferarea lor în America şi venind cu ideea că armele sînt vii. Apoi a introdus şi fervoarea
religioasă şi şi-a intensificat retorica apocaliptică. Iar în cele din urmă, cu sau fără clovni, cu sau
fără Jokeri, cu sau fără răpire, a devenit o slugă a puştii însăşi, a puştii calde ce aducea fericirea,
şi i-a urmat îndemnul, bang bang trage trage, aşa că au murit oameni şi a murit şi el.
Căci un lucru nu putea fi contestat: Kinski a atacat parada de Halloween şi rafalele de armă
automată pe care le-a declanşat au avut ca rezultat şapte morţi şi nouăsprezece răniţi înainte ca
un poliţist să-l împuşte şi pe el. Purta o mască de Joker şi o vestă antiglonţ - rămasă, probabil,
de pe vremea stagiului militar din Afganistan —, astfel că rănile nu l-au răpus imediat. A fost
dus la Urgenţe, la spitalul MSBI, şi a trăit îndeajuns cît să facă depoziţia de mai sus sau ceva
asemănător, dar trebuie spus că, după părerea personalului medical, mintea îi era serios
tulburată şi nimic din ce spusese nu putea fi luat de bun.
Pe lista morţilor s-au remarcat două nume: domnul Murray Lett şi domnul Petronius
Golden, ambii din Manhattan, NY.
De Halloween, locuitorii din Gardens îşi organizau de obicei propria sărbătoare, atîrnau
şiraguri de beculeţe în copacii bătrîni, instalau o staţie audio în faţa casei editorului revistei de
modă şi îşi lăsau copiii să alerge în voie şi să se joace „Ne daţi ori nu ne daţi". Mulţi adulţi se
costumau şi ei. Era o modalitate de a ne bucura de eveniment fără să ne aventurăm în mijlocul
imenselor mulţimi ce se adunau în apropiere, pe Sixth Avenue, pentru a urmări parada sau
pentru a participa la ea.
Probabil că Petea s-ar fi mulţumit cu petrecerea din Gardens, dar pisica Leo voia să meargă
la paradă, aşa i-a zis Petea lui Murray Lett, şi ce voia Leo primea. Iar el se simţea bine, aşa a zis
Petea, chiar foarte bine! Simţea că depăşise cu adevărat perioada de criză, că putea s-o lase
341
în urmă, voia să deschidă larg braţele în faţa vieţii şi în acea zi de luni, în ajunul Zilei Tuturor
Sfinţilor, viaţa era acolo, mărşăluia pe Sixth Avenue îmbrăcată în schelete, zombi şi curve.
—Chiar şi cu petrecerea din Gardens, casa asta tot e prea funebră, a strigat el. Hai să ne
găsim nişte costume tari de tot şi să ne dăm tari de tot la paradă.
Teama de spaţiile deschise i se stinsese, a zis el, şi-apoi, cînd era aşa de aglomerat, spaţiul
din Village oricum nu părea prea deschis. Australianul Murray Lett nu adoptase niciodată pe
deplin exagerările Halloweenului american. Fusese invitat odată la o petrecere în Upper West
Side şi se dusese costumat intr-un cap imens de marţian imaginat de Tim Burton în Atacul
marţienilor. l-a fost foarte cald în capul acela şi n-a putut să mănînce şi nici să bea. Intr-un alt an
se costumase în Darth Vader, îşi pusese o armură din plastic foarte voluminoasă, din cauza
căreia nu prea s-a putut aşeza, şi un coif negru cu o cutie de alterare a vocii, care i-a creat
aceleaşi probleme ca şi capul din Atacul marţienilor în privinţa căldurii şi accesului la mîncare
şi băutură. Aşa că în ultimii ani rămăsese acasă şi sperase să nu-i sune nici un copil la uşă. Dar
Petea nu putea fi refuzat.
—Ne vom costuma în romani! a strigat el. Evident, fiind Petronius, eu voi fi Trimalchio,
gazda banchetului din Satyricon, iar tu... tu poţi fi unul din petrecăreţi. Vom avea costume
inspirate din Fellini. Vom purta togi. Şi cununi de laur pe cap, şi carafe de vin în mîini.
Minunat! Vom alerga spre viaţă, ne vom adăpa la izvoarele ei şi pînă dimineaţă ne vom îmbăta
de-atîta viaţă!
Cînd i-am aflat planul, m-am gîndit, desigur, la Marele Gatsby, pe care Fitzgerald era gata
să-l intituleze Trimalchio în West Egg, şi gîndul m-a întristat, căci mi-a reamintit de nopţile de
rîsete cu părinţii mei, precum şi, inevitabil, de îngrozitorul lor sfîrşit, aşa că pentru un scurt
răstimp am căzut din nou pradă tristeţii. Veselia lui Petea era însă molipsitoare şi mi-am zis, da,
de ce nu, după toate cite au fost, un pic de veselie nu strică, iar dacă Petea vrea să fie
341
preţ de o noapte amantul entuziasmat al vieţii, atunci da! Lasă-1 să-şi poarte toga şi să ţopăie de
entuziasm.
Era aproape imposibil să obţii costume în ultimul moment, dar pentru asta existau Fuss şi
Blather şi, oricum, o togă nu era decît un cearşaf de pat cu ambiţii. S-au găsit sandale romane şi
lauri şi un mănunchi de nuiele de mesteacăn legate cu fundă roşie - fasciile romane -, pe care
Petea avea să-l ţină în mînă ca simbol al autorităţii sale consulare. Pentru Murray Lett s-a găsit
o tichie anacronică de bufon cu clopoţei şi mi-am dorit tare mult să accepte să le poarte, ca să-l
poată reînvia pe Danny Kaye în Bufonul regelui şi să-i rostească propoziţiile de scrîntit limba:
„Piatra crapă capul caprei în patru. Cerce cei ce cer cercei". A ales însă o togă, ca să fie la fel ca
Petea, iar dacă Petea avea să ţină fasciile, atunci Lett urma să ducă pisica.
Zis şi făcut. în aceste veşminte imperiale au plecat ei din Gardens, s-au îndepărtat de casa
aceea împovărată de moarte şi s-au îndreptat către parada ce sărbătorea viaţa. Şi astfel, fugind
de moarte înspre viaţă, au dat peste moartea care-i aştepta, după cum profeţise povestea de
demult, în Samarra, adică pe Sixth Avenue, între Fourth Street şi Washington Place. Moartea
costumată în Joker, cu o puşcă automată AR-15 în mîini. Clănţănitul moale al armei nici nu s-a
auzit în vacarmul mulţimilor, al claxoanelor, al mesajelor transmise la megafon şi al muzicii.
Apoi oamenii au început să cadă şi cruda realitate necostumată a stricat petrecerea. Nu avem
nici un motiv să credem că Petea sau Murray Lett ar fi fost vizaţi direct. în America armele se
treziseră la viaţă, iar moartea era darul lor aleatoriu.
Şi pisica, rîsul alpin. Aici, în prim-plan: braţul întins al romanului mort, fasciile scăpate din
mînă. (O pastişă intenţionată la cadrul cu braţul inert al lui King Kong după ce a fost doborît, în
finalul filmului original din 1933.) Iar Leo îşi dezvelea colţii şi scuipa ură către oricine
îndrăznea să se apropie. Cînd totul s-a sfîrşit, cînd ţipetele s-au stins, cînd mulţimea ce alerga şi
se prăbuşea s-a potolit şi a fost împrăştiată, cînd cei morţi şi cei răniţi de gloanţe, precum şi cei
striviţi în picioare de groază, au fost duşi în locurile
343
cuvenite, cînd pe bulevard n-au mai rămas decît gunoaiele purtate de vînt şi maşinile de poliţie,
cînd s-a terminat de-a binelea, pisica dispăruse şi nimeni nu l-a mai văzut vreodată pe rîsul alpin
Leo.
Iar regele, singur în casa de aur, a văzut cum tot aurul pe care-l avea în buzunare toate
grămezile toţi sacii toate găleţile au început să strălucească din ce în ce mai puternic, pînă ce au
luat foc şi au ars.
PARTEA A III-A
30
Adevărul e că sperasem să am o viaţă mai calmă. Chiar şi în timp ce visam să ajung, într-un
moment minunat din viitor, într-o poziţie cu adevărat notabilă, speram să am parte de mai multă
îngăduinţă de-a lungul călătoriei. Nu am înţeles atunci că Scylla şi Charybda, cei doi monştri
mitici printre care corabia lui Odiseu a trebuit să treacă în strîmtoarea Messina, unul „explicat
raţional" drept o stîncă uriaşă şi celălalt, drept o viitoare înspăimîntătoare, simbolizează pe de o
parte restul lumii (stîncile de care ne izbim şi ne scufundăm) şi pe de altă parte întunericul ce se
învolburează în noi înşine (care ne trage în jos şi ne îneacă). Acum, că filmul meu Casa Golden
este în sfîrşit gata şi e pe punctul de a-şi face debutul în circuitul de festivaluri - însuşi faptul că
l-am dus la bun sfîrşit după aproape un deceniu de lucru la el şi după tulburările din viaţa mea
personală de la sfârşitul acestei perioade pare un miracol -, ar trebui să încerc să exprim ce am
învăţat din această experienţă. De exemplu, despre lumea filmului am învăţat că atunci cînd
cineva cu bani îţi spune „Ador proiectul ăsta. II ador. E atît de creativ, atît de original - nu are
termen de comparaţie. Te voi susţine sută-n mie, cît de mult pot, te sprijin fără rezerve, o mie
unu la sută, e genial", în traducere asta practic înseamnă „Salut". Şi am mai învăţat să-i admir pe
toţi cei care au reuşit să treacă linia de sosire şi să ajungă în cinematografe cu filmele lor,
oricare vor fi fost acele filme, Cetăţeanul Kane sau Barul lui Porky XXII sau Cretini XIX, nu
contează, aţi făcut un film, aveţi respectul meu. In ce priveşte viaţa de dincolo de film, am
347
învăţat că sinceritatea e cea mai bună atitudine. Mai puţin atunci cînd nu este.
Sîntem aisberguri. Nu în sensul că sîntem reci, ci fiindcă sîntem în mare parte ascunşi în
adine şi că partea ascunsă din noi poate scufunda Titanicul.
In zilele de după atacul de Halloween mi-am petrecut o mare parte din timp în Gardens,
punîndu-mă la dispoziţia Goldenilor, gata să-i ajut cu orice. Cu încuviinţarea Suchitrei,
petreceam cîteva nopţi pe săptămînă în apartamentul domnului U Lnu Fnu. Nu închiriase încă
fosta mea cameră şi mi-a zis că se bucură să aibă companie în aceste „groaznice momente,
groaznice momente". în ce o priveşte, în acele ultime ceasuri înainte ca ţara să voteze, Suchitra
lucra practic cîte douăzeci de ore pe zi în studiourile de montaj, editînd înregistrări pe care
echipa de campanie a democraţilor voia să le folosească. Era un membru de bază al grupului
Femei din Mass-Media şi organizaţia îşi oferise, practic, pe gratis serviciile taberei democrate.
Mi-a mărturisit că e epuizată, copleşită şi puţin deprimată şi poate că ar fi trebuit să înţeleg că
era aşa în mare parte din vina mea. Dar motivele pentru care mă aflam în Gardens nu erau doar
altruiste, ci şi prădalnice, căci aveam o puternică bănuială că povestea pe care începusem s-o
spun era pe punctul de a-mi oferi deznodămîntul ce îi lipsea în acel moment, iar dacă stăteam la
pîndă, ascuns în tufişurile din Gardens ca un leu înfometat în ierburile înalte de la rădăcina unui
acacia de pe o cîmpie africană, prada îmi va trece alergînd prin faţă. Cum aveam deja o poveste
ticsită de morţi, nu mi-a trecut prin minte că s-ar putea să fie în plină desfăşurare şi o tentativă
de asasinat. Vito Tagliabue a fost primul care mi-a atras atenţia asupra posibilităţii ca Nero
Golden să nu fie de fapt - sau nu exclusiv — victima demenţei senile care avansa lent şi că
adevărul era că soţia lui îl otrăvea încet.
într-o oarecare măsură, viaţa din Gardens mă făcuse întotdeauna să mă gîndesc la filmul în
spatele ferestrei. Toţi priveam pe geam şi îi urmăream pe ceilalţi, toţi eram
348
puternic luminaţi la ferestrele noastre ca nişte miniecrane de cinema încadrate într-un ecran mai
mare şi ne jucam drama spre desfătarea vecinilor, ca şi cînd actorii din filme s-ar fi putut uita la
alte filme în timp ce acele filme îi urmăreau, la rîndul lor, pe ei. Acolo, în spatele ferestrei,
James Stewart locuia în apropiere, la adresa fictivă „West Ninth Street 125“, care în lumea reală
ar fi Christopher Street 125 - adică Ninth Street la vest de Sixth Avenue -, dar spaţiul din
Gardens ar fi fost la fel de potrivit. Aveam de gînd să introduc în versiunea mea filmată cîţiva
locatari care să reprezinte nişte omagii voite la adresa personajelor din grandiosul film al lui
Hitchcock: domnişoara Torso, dansatoarea extrovertită, domnişoara Lonelyhearts, fata bătrînă,
şi aşa mai departe. Poate chiar şi un comis-voiajor ce vinde bijuterii, rol în care să fie distribuit
un actor ce seamănă cu Raymond Burr. N-avusesem de gînd să dezvolt o intrigă care să includă
şi o tentativă de asasinat, dar aşa se întîmplă cu poveştile, îşi iau zborul în direcţii neaşteptate şi
nu poţi decît să te agăţi de coada lor. Aşa se face că într-o bună zi, cum treceam prin Gardens,
mergînd de la clădirea domnului U Lnu Fnu către casa Golden, Vito Tagliabue şi-a scos pe uşa
din dos capul frumos, cu păr pomădat şi lucios, pieptănat pe spate, şi, spre imensa mea
surprindere, mi-a zis:
— Pssst!
Sunetul m-a oprit din drum şi mărturisesc că m-am încruntat.
—Scuză-mă, am spus eu, ca să lămuresc lucrurile. Chiar ai zis „Pssst“?
— Si, a şuierat el, făcîndu-mi semn să mă apropii. E vreo problemă?
— Nu, i-am răspuns, apropiindu-mă. Atîta doar că n-am mai auzit niciodată pe nimeni zicînd
„Pssst“.
M-a tras în bucătărie şi a închis uşa dinspre grădină.
— Voi ce ziceţi atunci? Nu-i un cuvînt american?
Avea un aer agitat.
— O, probabil am zice „Hei!“ sau „Mă scuzaţi" sau,„Aveţi un minut?"
349
— Nu-i acelaşi lucru, a decretat Vito Tagliabue.
— Mă rog, am zis eu.
— Mă rog, a încuviinţat el.
— Voiai ceva de la mine?
— Da. Da. E important. Dar e greu de spus. Evident, îţi vorbesc strict confidenţial. N-am
nici o îndoială în privinţa integrităţii tale şi sînt sigur că nu vei spune că ai auzit-o de la mine.
— Despre ce-i vorba, Vito?
— E o bănuială. Ziceţi bănuială, nu? Da, o bănuială.
I-am făcut semn cu mîna, te rog, continuă.
— Vasilisa asta. Soţia lui signor Nero. E o ţipă dură. N-are scrupule. Ca toate...
S-a oprit. M-am gîndit că urma să îşi exprime propria amărăciune: „ca toate soţiile" sau „ca
toate femeile".
— ...ca toate rusoaicele.
— Ce vrei să spui, Vito?
— Vreau să spun că o să-l omoare. II omoară chiar acum. îi văd faţa cînd se plimbă pe-aici.
Nu e vorba de declinul ce vine cu vîrsta. E altceva.
Fosta lui soţie, Bianca Tagliabue, se mutase vizavi, în casa noului ei iubit, Carlos
Hurlingham, „domnul Arribista" al meu. Cei doi porumbei se afişau în fiecare zi în Gardens,
umilindu-1 pe Vito, scoţîndu-i ochii cu iubirea lor. Dacă era cineva care să se gîndească la
crimă, m-am gîndit eu, acela numai Vito putea să fie. I-am făcut însă jocul o vreme.
— Cum poate face aşa ceva? l-am întrebat.
A ridicat teatral din umeri.
— Nu ştiu. Nu cunosc amănuntele. Dar văd că arată bolnav. Bolnav într-un fel dubios. Poate
ţine de medicaţie. Probabil ia multe medicamente. Aşa că n-ar fi greu. Da, ceva ce ţine de
medicaţie, sînt sigur. Aproape sigur.
— Dar de ce ar face una ca asta? am insistat.
A ridicat iarăşi din umeri şi a dat din mîini.
— E cît se poate de clar, a zis apoi. De-acum toţi ceilalţi moştenitori, toţi au dispărut. Nu
mai rămîne decît copilul ei. Şi dacă, din întîmplare, şi Nero - aici şi-a tras scurt degetul prin faţa
gîtului -, atunci cine moşteneşte? în latină
3S°
există expresia cui bono, cine beneficiază. înţelegi? Este cit se poate de limpede.
în miezul chestiunii se afla copilul meu. Fiul meu, în vîrsta de doi ani şi jumătate, care abia
dacă mă cunoştea, care îmi tot uita numele, căruia nu-i puteam trimite daruri, cu care nu puteam
să mă joc în Gardens sau în altă parte, moştenitorul averii altui bărbat, paşaportul către viitor al
mamei lui. Fiul meu, în al cărui chip micuţ îl vedeam atît de clar pe al meu. Mă miram că
nimeni nu observa puternica asemănare, că în realitate lumea spunea că seamănă leit cu taică-
său care nu era taică-său — o victorie a aparenţelor asupra adevărului. Oamenii văd ce cred că
trebuie să vadă.
Şi-apoi Vespasian... ce nume mai era şi ăsta? Mă irita tot mai mult. „Micul Vespa“, ce să
spun! Vespa era un scuter pe care Audrey Hepburn îl conducea nesăbuită prin Cetatea Eternă în
Vacanţă la Roma, cu un Gregory Peck panicat pe locul din spate. Fiul meu merita un sprijin mai
bun în viaţă decît ghidoanele acelor vedete. Merita cel puţin numele unui mare maestru al
cinematografiei, Luis, Kenji, Akira sau Serghei, Ingmar, Andrzej, Luchino sau Michelangelo,
Francois, Jean-Luc, Jean sau Jacques. Sau Orson, Stanley, Billy ori măcar - oricît ar suna de
prozaic - Clint. începusem să visez, pe jumătate serios, că îl răpesc sau că fug cu Federico ori
Alfred al meu şi evadăm în lumea cinematografiei, plonjăm în filme, invers decît Jeff Daniels în
filmul lui Woody Allen, spargem al patrulea zid şi pătrundem în interiorul peliculelor în loc să
ieşim din ele în lumea reală. Cui îi trebuia lumea reală cînd puteai să străbaţi deşertul în urma
cămilei lui Peter O’Toole sau, împreună cu astronautul Keir Dullea din pelicula lui Kubrick, să
omori computerul nebun HAL 9000 în timp ce acesta cînta „Daisy, Daisy, give me your answer,
do“l Ce rost mai avea realitatea cînd puteai ţopăi împreună cu un leu şi o sperietoare de ciori pe
cărarea de cărămizi galbene sau puteai coborî o scară maiestuoasă alături de Gloria Swanson,
gata pentru prim-planul filmat de domnul DeMille? Da, fiul meu şi cu mine, mînă în mînă, vom
admira fesele şi sînii imenşi ai
curvelor din Roma lui Fellini, vom sta amărîţi pe vreun trotuar roman, jelind o bicicletă furată,
sau vom sări în maşina timpului DeLorean a lui Doc Brown, ne vom întoarce în viitor şi vom fi
liberi.
Dar aşa ceva nu era posibil. Eram prinşi cu toţii în plasa Vasilisei, iar copilul mai mult decît
oricine altcineva, copilul era mutarea ei cîştigătoare. M-am întrebat o clipă cît de lipsită de
scrupule putea fi Vasilisa. Oare pusese cumva la cale morţile a doi dintre cei trei băieţi Golden
şi s-ar fi ocupat şi de-al treilea dacă acela nu şi-ar fi luat singur viaţa? Era clar că văzusem prea
multe filme şi mă lăsam pradă aceleiaşi melodrame ca şi nefericitul şi mîniosul soţ părăsit Vito
Tagliabue. Am scuturat din cap, ca să mi-1 limpezesc. Nu, probabil nu era o asasină şi nici nu
angajase asasini. Nu era decît - „decît!“ - o făptură uneltitoare şi manipulatoare, care se apropia
de momentul victoriei în războiul pe care-1 ducea.
Proaspăta legătură ce s-a aprofundat între Nero şi Riya după cele trei morţi a iscat o
încruntătură siberiană pe faţa frumoasă (chit că uşor împietrită) a celei de-a doua doamne
Golden, însă pe mine nu m-a surprins deloc. Tatăl triplu văduvit de copii nu avea pe nimeni cu
care să-i jelească pe Apu sau Petea, dar durerea Riyei la pierderea lui D era la fel de mare ca a
lui. Nici o limbă din cele ştiute de ei nu avea vreun cuvînt care să denumească un părinte al
cărui copil a murit, nu exista nici un echivalent pentru „văduv" sau „orfan", nici un verb care să
exprime această pierdere. „Indoliere" nu e un cuvînt precis, dar trebuiau să se mulţumească şi
cu-atît. Stăteau împreună în biroul lui Nero, cuprinşi de tăcerea pierderii suferite, o tăcere ca o
conversaţie în care se spunea tot ce trebuie, ca James Joyce şi Samuel Beckett cuprinşi de o
tristeţe mută — atît pentru lume, cît şi pentru ei înşişi. Nero era şubred, uneori se plîngea de
ameţeli, alteori de greţuri, aţipea şi se trezea din nou de cîteva ori pe seară. îl lăsa memoria.
Uneori uita că e şi Riya acolo. Dar alteori devenea iar individul alert de pe vremuri. Graficul
declinului său nu era o linie dreaptă.
Avea momente mai bune şi momente mai proaste, deşi direcţia dominantă era, inevitabil,
descendentă.
într-o seară Riya l-a dus la fosta armurărie din Park Avenue, devenită centru cultural, unde,
într-un semicerc de unsprezece turnuri înalte de ciment, bocitori profesionişti din toată lumea
puneau în scenă multitudinea de sunete a celei mai tăcute dintre tăceri, moartea. Intr-unui din
turnuri un acordeonist orb cîntayarauîes, cîntece de jale din Ecuador, iar trei bocitori
cambodgieni care supravieţuiseră încercărilor khmerilor roşii de a le stîrpi breasla dădeau o
reprezentaţie cu ritualul denumit kantomming, cîntînd la flaut şi la gonguri mari şi mici.
Reprezentaţiile nu erau lungi, durau, poate, vreo cincisprezece-douăzeci de minute, dar ecourile
lor au rezonat în Riya şi Nero mult timp după ce-au plecat de acolo. Nero n-a spus decît:
— Pasărea aceea a fost de ajutor.
într-unul din turnuri, aşezată pe o lespede de ciment, stătea singură un soi de pasăre uriaşă,
ce aducea cu un cocoş: un bocitor din Burkina Faso, ascuns complet în costumul de pasăre, cu
un cap de pasăre tras peste capul său şi cu clopoţei la glezne, care zornăiau uşor cînd îşi mişca
picioarele. Bocitorul-pasăre nu scotea nici un sunet, în afară de clinchetul slab ce se auzea
uneori, şi stătea nemişcat, tresărind doar din cînd în cînd, iar prezenţa lui gravă şi blîndă a fost
suficient de puternică pentru a lecui măcar o părticică din durerea Riyei şi a lui Nero.
—Vrei să mai mergem? l-a întrebat Riya pe Nero după ce au ieşit.
— Nu, i-a răspuns el. Ce-i prea mult strică.
într-o seară, după multe alte seri de tăcere, Nero a vorbit, în birou era întuneric. Nu aveau
nevoie de lumină.
— N-ar trebui să renunţi la slujbă, fiica mea, a zis el.
începuse să-i spună astfel. Afirmaţia, făcută fără nici o
introducere sau ezitare, a luat-o pe nepregătite.
—Ştii ceva? Mulţumesc, dar astea sînt lucruri pe care nu le înţelegi, a zis ea cam prea răstit.
Sînt treburile mele - sau au fost multă vreme.
353
— Ai dreptate, i-a replicat el. Problema sexualităţii mă depăşeşte. Bărbat, femeie, nici o
problemă. Homosexuali, OK, ştiu că există. Dar în lumea astalaltă, în care există bărbaţi cu
organe construite chirurgical şi femei fără organe de femeie, în lumea asta m-ai pierdut. Ai
dreptate. Sînt un dinozaur şi nici mintea nu mai mi-e sută la sută ce-a fost. Tu, în schimb... tu
ştii lucrurile astea pe toate feţele. Ai dreptate. Astea sînt treburile tale.
Ea n-a răspuns. Ajunseseră să se simtă la largul lor în tăcere. N-avea de ce să-i răspundă.
—Ştiu că e din cauza lui, a spus el. Te simţi vinovată, aşa că îţi părăseşti domeniul.
— Domeniul meu, a zis ea. Ar trebui să fie un loc blind, un adăpost unde să existe
înţelegere. în loc de asta, e o zonă de război. Eu, una, aleg pacea.
— Dar nu eşti împăcată, i-a răspuns el. Cu o mare parte din subiectul ăsta al identităţii n-ai
nici o problemă. Negri, hispanici, femei, toate astea sînt în regulă. Zona aceea dintre sexe, pe ea
o numeşti tu zonă de război. Dacă vrei să fie pace acolo, poate că tu ar trebui să fii cea care
aduce pacea. Nu fugi de luptă.
Nero a auzit o întrebare în tăcerea ei.
— Ce, crezi că nu sînt în stare să mă informez şi eu puţin? a zis el. Din cauză că, încetul cu
încetul, creierul îmi slăbeşte şi se strîmtează ca o cămaşă ieftină ce intră la apă, acum crezi că
nu-mi mai funcţionează deloc? N-am murit încă, draga mea. Nu încă.
— Bine.
— Ia-ţi concediu fără plată. Gîndeşte-te. Nu renunţa.
— Bine.
— Eu, a spus Nero, să ştii că şi eu mi-am schimbat identitatea.
Mai tîrziu, după plecare Riyei, bătrînul rămîne singur în încăperea întunecată. Sună
telefonul. Se gîndeşte dacă să răspundă sau nu, întinde mîna, şi-o retrage, o întinde iar,
răspunde.
Da.
354
Golden sahib.
Cine-i acolo.
Nu cred că vă mai amintiţi de numele meu. Am fost o bucăţică mică de tot într-o tigaie
foarte mare.
Cum te cheamă.
Mastan. Fost inspector la DCI Mumbai, iar după aceea în Himachal Pradesh. Apoi în
sectorul privat. Actualmente pensionar.
Pauză.
Mastan. Ţin minte.
Este o onoare pentru mine. Că un seth1 mare-mare î/ aminteşte. Ce memorie, domnule.
Propriul dumneavoas* fiu nu şi-a amintit. Un bărbat mult mai tînăr.
L-ai cunoscut pe unul din fiii mei.
Domnule, în Mumbai, domnule. Se dă drept Apse dădea. îmi cer scuze pentru stîngăcia
lingvis/ doleanţe pentru pierderea suferită.
De unde ai numărul.
Domnule, am fost ofiţer de poliţie şi ap' ‘
sectorul privat la pază şi securitate. Astfel 1.
obţine. ot
Pauză. ' Şi
Ce doreşti. azit
Doar să discutăm, domnule. N-? n în
o putere, sînt la pensie, aici sînt r
dicţie, nimic, caz închis, şi sînt ~iseşte
nic, iar eu, nimeni. Numai să 7 :siunii,
liniştesc înainte să-mi vină/ ock ura
mea. / tora le-a
Iar eu de ce ar trebu’’ dar Eric
în caz că doriţi s$K m Cinema
v-au omorît băiatu/ de re faptul
interesa. /
Pauză lungă./ mula expresi-
Mîine-dimin ales în Statele
aorate pe baza
J
--------------7 S(? ,izor şi actor
1. Formulă dt rus
materială.
3S7
— Ai dreptate, i-a replicat el. Problema sexualităţii mă depăşeşte. Bărbat, femeie, nici o
problemă. Homosexuali, OK, ştiu că există. Dar în lumea astalaltă, în care există bărbaţi cu
organe construite chirurgical şi femei fără organe de femeie, în lumea asta m-ai pierdut. Ai
dreptate. Sînt un dinozaur şi nici mintea nu mai mi-e sută la sută ce-a fost. Tu, în schimb... tu
ştii lucrurile astea pe toate feţele. Ai dreptate. Astea sînt treburile tale.
Ea n-a răspuns. Ajunseseră să se simtă la largul lor în tăcere. N-avea de ce să-i răspundă.
—Ştiu că e din cauza lui, a spus el. Te simţi vinovată, aşa că îţi părăseşti domeniul.
— Domeniul meu, a zis ea. Ar trebui să fie un loc blînd, un adăpost unde să existe
înţelegere. în loc de asta, e o zonă de război. Eu, una, aleg pacea.
— Dar nu eşti împăcată, i-a răspuns el. Cu o mare parte din subiectul ăsta al identităţii n-ai
nici o problemă. Negri, hispanici, femei, toate astea sînt în regulă. Zona aceea dintre sexe, pe ea
o numeşti tu zonă de război. Dacă vrei să fie pace acolo, poate că tu ar trebui să fii cea care
aduce pacea. Nu fugi de luptă.
Nero a auzit o întrebare în tăcerea ei.
— Ce, crezi că nu sînt în stare să mă informez şi eu puţin? a zis el. Din cauză că, încetul cu
încetul, creierul îmi slăbeşte şi se strîmtează ca o cămaşă ieftină ce intră la apă, acum crezi că
nu-mi mai funcţionează deloc? N-am murit încă, draga mea. Nu încă.
— Bine.
— Ia-ţi concediu fără plată. Gîndeşte-te. Nu renunţa.
— Bine.
— Eu, a spus Nero, să ştii că şi eu mi-am schimbat identitatea.
Mai tîrziu, după plecare Riyei, bătrînul rămîne singur în încăperea întunecată. Sună
telefonul. Se gîndeşte dacă să răspundă sau nu, întinde mîna, şi-o retrage, o întinde iar,
răspunde.
Da.
354
Golden sahib.
Cine-i acolo.
Nu cred că vă mai amintiţi de numele meu. Am fost o bucăţică mică de tot într-o tigaie
foarte mare.
Cum te cheamă.
Mastan. Fost inspector la DCI Mumbai, iar după aceea în Himachal Pradesh. Apoi în
sectorul privat. Actualmente pensionar.
Pauză.
Mastan. Ţin minte.
Este o onoare pentru mine. Că un seth1 mare-mare îşi aminteşte. Ce memorie, domnule.
Propriul dumneavoastră fiu nu şi-a amintit. Un bărbat mult mai tînăr.
L-ai cunoscut pe unul din fiii mei.
Domnule, în Mumbai, domnule. Se dă drept Apu. Adică se dădea. îmi cer scuze pentru
stîngăcia lingvistică. Condoleanţe pentru pierderea suferită.
De unde ai numărul.
Domnule, am fost ofiţer de poliţie şi apoi am lucrat în sectorul privat la pază şi securitate.
Astfel de lucruri se pot obţine.
Pauză.
Ce doreşti.
Doar să discutăm, domnule. N-am nici o autoritate, nici o putere, sînt la pensie, aici sînt
Statele Unite, nici o jurisdicţie, nimic, caz închis, şi sînteţi un om extrem de puternic, iar eu,
nimeni. Numai să lămurim nişte lucruri. Să mă liniştesc înainte să-mi vină sfîrşitul. Numai
pentru liniştea mea.
Iar eu de ce ar trebui să mă întîlnesc cu dumneata.
în caz că doriţi să aflaţi identitatea persoanelor care v-au omorît băiatul. Bănuiesc că numai
asta vă poate interesa.
Pauză lungă.
Mîine-dimineaţă. La ora nouă.
1. Formulă de adresare în India care sugerează bogăţie, bunăstare materială.
3SS
Fix, sahib. Nici mai devreme, nici mai tîrziu. Mulţumesc anticipat.
E mult mai tîrziu, Riya doarme, dar e trezită de telefonul mobil. Spre marea ei surpriză, cel
care o sună e Nero Golden.
Poţi să vii?
Acum? E miezul nopţii.
Trebuie să vorbesc şi acum ştiu cuvintele necesare, pe cînd mîine poate că nu le voi mai şti.
Lasă-mă o clipă.
Fiica mea, am nevoie de tine acum.
31
în curînd avea să împlinească optzeci de ani şi începuse să uite întîmplările foarte recente,
dar trecutul îi strălucea tot mai luminos în amintire, ca aurul din albia Rinului. Rîul gîndirii sale
nu mai era limpede, apa îi devenise un şuvoi tulbure şi noroios, şi în el conştiinţa îşi pierdea
încet controlul asupra cronologiei, nu mai ştia sigur ce fusese atunci şi ce, acum, ce era adevărat
şi ce se născuse pe tărîmul fanteziei. Biblioteca timpului era în dezordine, categoriile îi erau
amestecate, fişele, răvăşite sau distruse. Avea zile bune şi zile proaste, dar cu fiecare zi care
trecea, vremurile de demult străluceau mai limpede decît săptămîna trecută. Iar apoi trecutul l-a
sunat la telefon în toiul nopţii şi tot ce îngropase s-a ridicat brusc din mormînt şi l-a năpădit şi a
dat şi el, la rîndul lui, un telefon. în ce a urmat am auzit un alt ecou dintr-un film de Hitchcock.
Nu mai eram în spatele ferestrei. Intram în lumea Mărturisirii.
(Ţineţi minte Mărturisirea ? Un criminal îşi mărturiseşte crima unui preot catolic care, prin
legămintele confesiunii, este obligat să păstreze secretul ucigaşului. Hitchcock ura tehnicile
Metodei1 folosite de Montgomery Clift şi unora le-a displăcut lipsa completă de umor a
filmului, dar Eric Rohmer şi Claude Chabrol l-au lăudat în Cahier du Cinema pentru
„maiestuozitate“, arătînd cum, avînd în vedere faptul
1. Serie de tehnici actoriceşti folosite pentru a stimula expresivitatea şi autenticitatea scenică,
populare mai ales în Statele Unite şi în domeniul cinematografiei şi elaborate pe baza
„sistemului Stanislavski", al cunoscutului regizor şi actor rus Konstantin Stanislavski (1863-
1938).
3S7
că preotul e redus la tăcere, filmul depinde de expresivitatea actorului. „Numai acele priviri ne
oferă acces la misterele gîndurilor sale. Ele sînt mesagerii cei mai valoroşi şi mai fideli ai
sufletului." Riya Zachariassen, care traversa acum Manhattanul în goană, în toiul nopţii, nu era
preot, dar urma să asculte o confesiune. Va păstra secretul ? Dacă da, cum vor comunica
privirile şi expresia feţei ei ceea ce ştie ? Iar faptul că ştie secretul îi va pune viaţa în pericol ?)
Trecutul, trecutul lui lăsat în urmă de pe celebrul deal. Dealul fusese dintotdeauna un loc
magic, de cînd fratele lui Ram, Lakshman, străpunsese pămîntul cu o săgeată şi adusese acolo
îndepărtatul Gange, ca să le potolească setea. Un izvor subteran a ţîşnit la suprafaţă şi cei doi au
băut. în rezervorul Banganga încă mai era apă dulce. în sanscrită baan înseamnă săgeată, iar
Ganga, evident, fluviul mamă. Trăiau printre poveştile vii ale zeilor.
Iar după zei au venit britanicii, în speţă onorabilul Mountstuart Elphinstone, guvernatorul
oraşului între 1819 şi 1827, cel care a construit primul bungalow pe deal, după care toţi mai-
marii oraşului i-au urmat exemplul. Nero îşi amintea dealul copilăriei sale, un loc cu mulţi
copaci şi conace scunde, elegante, cu acoperişuri de ţiglă roşie ce se zăreau prin frunziş. A
pornit-o în amintire prin Grădinile Suspendate şi şi-a urmărit băieţii jucîndu-se în Gheata
Bătrînei1 din parcul Kamala Nehru. Primul bloc s-a construit pe deal în anii 1950 şi oamenii au
rîs de el. L-au botezat cutia de chibrituri, pentru că arăta ca o cutie uriaşă de chibrituri pusă în
picioare. Cine ar vrea să locuiască în aşa ceva, îşi băteau ei joc, uitaţi-vă, ce urîţenie. Dar
clădirile machis au continuat să se înalţe şi bungalow-urile să dispară. Asta însemna progres.
Dar nu aceasta era povestea pe care voia el să i-o spună. Voia să termine povestea începută în
faţa mea în ziua aceea de demult, în biroul lui.
(I-a deschis chiar el Riyei. S-au dus în biroul întunecat şi s-au aşezat în beznă. Ea n-a zis
nimic sau aproape nimic. El avea o poveste lungă de spus.)
1. Construcţie ce reproduce o gheată, inspirată din poezioara
pentru copii „A fost odată o bătrînă ce trăia într-o gheată".
358
L-a cunoscut pe bărbatul căruia a început să-i spună Don Corleone cam în acelaşi timp cu
lansarea filmului Naşul, pe vremea cînd acesta abia se iniţia în lumea producţiei
cinematografice. în anii aceia toată lumea îi spunea acestui don Sultanul Ameer. Organizaţia sa
criminală se numea Compania S, „S de la Sultan, Super şi Stil“, după cum îi plăcea lui să se
laude. Era un infractor serios, un maestru contrabandist, dar lumea îl iubea, pentru că nu accepta
să fie ucişi oameni şi, în adîncul sufletului, era de fapt un soi de asistent social. îi ajuta pe
săracii din mahalale şi pe negustorii mărunţi. E-adevărat că se ocupa de prostituţie. Avea
bordeluri în Kamathipura, da, el le administra. Jefuia şi bănci. Nimeni nu-i perfect. Aşa că da, în
ansamblu puteai zice că era un soi de Robin Hood - mai mult sau mai puţin. Ceea ce nu-i
adevărat, nu întru totul, pentru că nu poţi compara nişte operaţiuni la o scară atît de imensă cu o
mînă de bandiţi cu arcuri şi săgeţi din Marea Britanie, din pădurea Sherwood, dar lumea îl
considera un tip de treabă, mai degrabă bun decît ticălos. El a fost primul gangster celebru.
Cunoştea pe toată lumea, era văzut peste tot. Poliţişti, judecători, politicieni, toţi erau pe statul
lui de plată. Umbla prin oraş liber şi fără frică. Şi fără gangsteri ca el, jumătate din filmele iubite
de public nu ar fi fost făcute. Erau investitori serioşi aceşti mafioţi. Poţi să întrebi orice mare
producător de filme. Mai devreme sau mai tîrziu, mafia venea în vizită cu sacii de bani în mîini.
El a instruit noua generaţie, toţi băieţii din zonă au fost crescuţi de el. Ştia Zamzama
Alankar ceva despre contrabandă care să nu fi fost învăţat de la Sultanul Ameer? I-a instruit pe
Zamzama (poreclit PK, „puşca lui Kim“, sau pur şi simplu Tunul1), pe Picioruşe, pe Degeţele,
pe Căpăţînă - toţi, ţipi din cei mai tari. Ei cinci erau îndrăgostiţi de filme,
1. Zamzama (Zam-Zammah) este de fapt numele unui tun care există în realitate, fabricat în
1757 şi expus astăzi în faţa muzeului din Lahore. „Puşca lui Kim“ este o trimitere la
romanul lui Rudyard Kipling, Kim, în care personajul eponim încalecă ţeava acestui tun.
359
iar Sultanul Ameer avea o iubită care era stea de cinema - o fată pe nume Goldie, a băgat bani
cu găleata în tot felul de pelicule răsuflate numai ca s-o facă vedetă aşa că, evident, au intrat toţi
în industria cinematografică. Pe vremea aceea nimeni nu îi spunea Bollywood, asta s-a inventat
mult mai tîrziu. Industria cinematografică din Bombay. Bombay talkies, filme din Bombay. Aşa
i se zicea, pur şi simplu.
(Bombay Talkie, dacă mi se permite să intervin scurt, a fost şi rămîne filmul meu preferat al
duoului Ismail Merchant - James Ivory, mai ales bucata muzicală şi de dans „Maşina de scris
ţac ţac ţac“, în care dansatorii fac piruete pe tastele uriaşei „maşini a sorţii“, iar regizorul
explică: „Cînd dansăm pe ele, noi, oamenii, apăsăm literele şi povestea care se scrie astfel este
povestea sorţii noastre Da, toţi ne dansăm poveştile pe maşina de scris a vieţii.)
Aşadar, fiind implicat în lumea acestor Bombay talkies, Don Corleone a ajutat nişte vedete
în declin să-şi regăsească calea spre succes. De exemplu, pe Parveen Babi, dar şi pe Helen. Era
prieten cu Raj Kapoor şi Dilip Kumar. Contrabandiştii lui îşi vedeau de contrabandă, hoţii de
furat, curvele de curvăsărit, iar judecătorii, politicienii şi poliţiştii făceau ce li se spunea, dar pe
ecranul argintiu de la cinematograful Maratha Mandir filmul lui, Kuch Nahin Kahin Nahin
Kabhi Nahin Koi Nahin (Nimic Nicăieri Niciodată Nimeni), a deţinut recordul pentru cel mai
mare număr de săptămîni de reprezentaţii consecutive - asta, evident, pînă a apărut afurisitul ăla
de film, The Bride Stripped Bare by Her Bachelors, Even, şi a doborît toate recordurile. Dar
Sultanul Ameer / Don Corleone se mîndrea cu KN4, cum poreclise lumea cel mai mare succes
al său, era realizarea lui cea mai de preţ, spunea el şi folosea şi un nume special pentru film:
„Tot peste Tot Totdeauna Toţi“ sau „T4“, pentru că de fapt asta şi era, de toate pentru toţi. Şi e
drept că iubita lui, Goldie, n-a ajuns niciodată pe culmea gloriei, numele ei n-a fost niciodată
scris cu litere mai mari decît titlul, cum se spune la Hollywood, dar era fericită. El i-a cumpărat
o casă mare în Juhu, chiar lîngă cea a măreţului
360
Dev Anand1, aşa că îl putea invita pe acel zeu în viaţă la ceai şi samosa2.
Şi Nero? Nero era doar un om de afaceri, îşi consuma aproape toată energia cu compania sa
de construcţii, care se înălţa în lume odată cu clădirile lui, şi, la fel ca toţi cei din acel oraş
visător, era obsedat de filme. Pe don l-a cunoscut în casa lui cutare de pe plaja Juhu - sau poate
a unei cutare, n-are importanţă. Ajunge să spunem că era una din cele două sau trei mari
amfitrioane care dominau viaţa de noapte a sclipitorului oraş. S-au înţeles grozav de la bun
început, iar la finalul petrecerii Sultanul Ameer i-a zis:
— Mîine mă duc la Smita să-i povestesc noul meu film, ce-ar fi să vii şi tu?
Cu aceste cuvinte l-a sedus iremediabil pe Nero şi viaţa omului de afaceri a luat-o pe un cu
totul alt făgaş.
Superstarurile - ultrastarurile! - nu citeau scenarii. Te duceai la ele, le relatai subiectul
filmului, le spuneai povestea din el şi aveai grijă ca rolul superstarului să pară elementul central
indispensabil al întregului proiect. Smita era una dintre cele mai iubite actriţe ale vremii. Nu era
doar o frumuseţe şi un sex-simbol, ci şi o actriţă minunată, de mare forţă. Conform standardelor
locale, ducea o viaţă scandaloasă, avînd o relaţie netăinuită cu un actor celebru, care era însurat.
în cele din urmă puritanismul şi oprobriul aveau s-o alunge din cinematografie, iar ea, rănită,
avea să se retragă din lume, dar asta urma să se întîmple mai tîrziu, acum era cea mai mare
dintre toate, pe culmea muntelui Kailash3, o zeiţă a zeiţelor, neîntrecută. Pentru Nero întîlnirea
cu ea a constituit unul din marile evenimente din viaţa lui, deşi povestitul nu a mers prea bine,
deoarece rolul presupunea ca Smita să îmbătrînească în
1. Important actor, scenarist, regizor şi producător de film indian.
2. Produse de patiserie tipic indiene, umplute cu tot felul de ingrediente (legume, brînză etc.).
3. Vîrf din Himalaya, pe care adepţii hinduismului îl consideră casa lui Shiva.
361
U_______________________________________________________
timpul filmului de la şaptesprezece pînă la vreo cincizeci şi cinci de ani.

— Vezi tu, i-a zis nemuritoarea dou-ului, îţi sînt recunoscătoare că ai venit la mine cu
povestea asta, fiindcă majoritatea rolurilor nu se extind, nu-i aşa, şi ce-mi doresc eu, ca artistă,
este să extind, să dezvolt, aşa că filmul ăsta... îl ador. Pur şi simplu îl ador. Există doar vreo
două mărunţişuri, OK, vreau să le spun clar de la început, să le spun făţiş, căci totul trebuie
lămurit sută la sută înainte să înceapă filmările, nu-i aşa, cînd sîntem pe platou trebuie să
mergem toţi în aceeaşi direcţie, deci pot să-ţi spun?
—Bineînţeles, a răspuns Sultanul Ameer, de-asta sîntem aici. Te rog.
Ea s-a încruntat şi s-a uitat în direcţia lui Nero.
— Şi el cine e? a vrut ea să ştie.
Sultanul Ameer a plesnit din limbă şi a făcut un gest dispreţuitor cu mîna.
— Nu-1 băga în seamă, a răspuns. E şi el acolo.
Asta i-a mai descreţit fruntea actriţei. Apoi celesta făptură s-a întors iar spre don şi i-a spus:
— Vezi tu, înţeleg din povestea ta că personajul devine mama unei fete de nouăsprezece ani.
Eu, una, n-am jucat niciodată — niciodată în viaţa mea\ - rolul unei mame de adolescent. Asta e
problema mea. înţelegi că alegerile pe care le fac, filmele pe care le aleg, influenţează zdravăn
încasările anuale ale întregii noastre branşe mult iubite, aşa că trebuie să fiu foarte atentă, nu-i
aşa? Aud o voce, o voce a publicului care mă iubeşte! — a vedetei care sînt! - şi vocea aceea
îmi spune...
— Povestea poate fi modificată, a întrerupt-o Sultanul Ameer. Spune-i vocii să nu mai
vorbească.
Dar era prea tîrziu.
— „Nu“, îmi spune vocea. „O datorezi lumii."
Nero, care stătea tăcut în colţ, care era şi el acolo, asculta fermecat. Cînd au părăsit
compania divinei, i-a zis Sultanului Ameer:
— îmi pare rău că nu i-a plăcut.
Sultanul Ameer a pocnit din degete.
— O să-i placă. Nu-i greu să modifici povestea. Şi, poate, cu un Mercedes şi o valijoară
plină de bani negri pe bancheta din spate... ta-dam! Treaba-i ca şi făcută.
A bătut din palme.
Nero tocmai începuse să dea din cap că înţelege, cînd don-ul a adăugat:
— Asta poate reprezenta investiţia ta în proiect.
— Mercedesul?
— Şi valiza. Valiza-i foarte importantă.
Aşa a început totul. în următorii cîţiva ani Nero şi-a dezvoltat o profitabilă afacere paralelă,
ca spălător de bani şi bancher al don-ului. Cum s-a întîmplat aşa ceva? A alunecat pur şi simplu
în direcţia asta, împins de obsesia lui pentru lumea filmelor. Praf de stele în ochi, capul sucit de
extravaganţa filmelor şi toată lumea făcea bani gîrlă. Sau, mai precis, Nero avusese întotdeauna
o latură mai nelegiuită. în fond, afacerile din construcţii nu erau tocmai curate, erau răsucite ca
un tirbuşon, cum spunea W.H. Auden. Pe atunci începuse şi explozia din domeniul
construcţiilor şi peste tot în oraş se înălţau clădiri înalte, cutii de chibrituri, iar Nero era chiar în
miezul acestei transformări. în goana de a pune mîna pe văzduh pentru înălţarea unor zgîrie-
nori, cîte legi vor fi fost ignorate sau încălcate, cîte buzunare vor fi fost căptuşite pentru a nu
apărea probleme! Clădirile se înălţau şi se tot înălţau, mult peste numărul de etaje autorizate de
autorităţile locale. Chiar dacă după aceea furnizorii de electricitate sau de apă sau de gaz
ameninţau că întrerup alimentarea la etajele care n-ar fi trebuit să existe, se găseau întotdeauna
modalităţi de liniştire a acestor spirite agitate. Valijoara pregătită pentru vedeta de cinema nu a
fost nici pe departe prima de acest fel pentru Nero. Adevărul e că multe din noile clădiri erau
pur şi simplu ilegale, construite fără proiecte autorizate corespunzător şi fără să se conformeze
codurilor în vigoare. Nero se făcea şi el vinovat de astfel de fărădelegi, la fel ca toată lumea,
nimeni nu era inocent, şi, la fel ca atîţia alţi mari constructori, avea şi el prieteni în poziţii înalte,
astfel încît, la fel ca toată lumea, a scăpat şi el basma curată, indiferent ce-a făcut.
363
— Constructorul este legea, îi plăcea lui să spună. Iar legea este: nu te opri din construit.
Etică? Transparenţă? Erau cuvinte străine, cuvinte pentru cei ce nu înţelegeau cultura
oraşului sau stilul de viaţă al locuitorilor săi.
Acesta era Nero. O ştia şi el, o ştiau şi fiii lui. Aşa merg lucrurile în lume. Prietenia cu Don
Corleone, cunoscut şi ca Sultanul Ameer, a desferecat carcera în care stătea la pîndă, aşteptînd
să fie descătuşată, fărădelegea mai gravă. La petrecerile pe care le dădea Nero veneau de-acum
starlete şi prin băi se priza cocaină, iar el s-a transformat dintr-un simplu constructor de zgîrie-
nori, tras la patru ace şi anost, cu servietă şi planuri de execuţie, într-una din figurile importante
ale oraşului. Odată cu noua lui poziţie, i-au sporit şi afacerile, iar odată cu noile afaceri, i s-a
înălţat şi poziţia şi tot aşa, la nesfîrşit. în această perioadă şi-a dezvoltat stilul direct şi vulgar de
autopromovare care încă îl mai învăluia în anii petrecuţi la New York, ca o haină din blană de
prost gust. Şi-a mutat familia în reşedinţa luxoasă din Walkeshwar. Şi-a cumpărat un iaht. A
avut legături amoroase. Numele îi strălucea pe cerul nopţii din suburbia Andheri pînă în
cartierul Nariman Point. Viaţa era bună.
Existau multe feluri în care puteau fi spălaţi banii. Pentru sume mai reduse se practica
smurfing-ul, ce presupunea împărţirea banilor murdari în cantităţi mici şi utilizarea lor pentru
achiziţionarea de ordine de plată sau cecuri, care erau mai apoi redepozitate în diferită bănci, tot
în sume mici, şi retrase ulterior ca bani curaţi. Nero recurgea la această metodă pentru chestii
precum valijoarele cu bani. Dar pentru proiectele mari era necesară o metodă de o anvergură
mai mare, iar afacerile imobiliare constituiau vehiculul ideal. Pentru cunoscători Nero a devenit
regele neîncoronat al flipping-ului, pe care-1 practica în două variante, flipping unu“ şi flipping
doi“. flipping unu“ presupunea cumpărarea unor proprietăţi imobiliare de lux foarte scumpe cu
bani negri şi apoi revînzarea acestor proprietăţi cu profit, deoarece preţurile creşteau vertiginos.
Banii din vînzare
364
erau bani albi, curaţi ca lacrima, flipping doi“ însemna cumpărarea proprietăţii, cu acordul
vînzătorului, la un preţ mai mic decît preţul pieţei şi achitarea diferenţei pe sub mînă, cu bani
negri, după care se trecea la operaţiunea „flipping unu“. Nero conducea cea mai mare firmă de
intermedieri imobiliare din oraş, care în argoul lumii interlope a ajuns să fie cunoscută drept
„Flipistan", ţara unde banii murdari plecau în vacanţă ca să se cureţe şi să revină cu un bronz
frumos, curat şi cinstit. Pentru un preţ corespunzător, evident. Nero se folosea de Flipistan
pentru propriile afaceri cu bani negri, dar ori de cîte ori membrii Companiei S îi solicitau
serviciile, obţinea comisioane generoase din tranzacţii.
Apoi peste Don Corleone s-a prăbuşit cerul. Sanjay Gandhi, fiul prim-ministrului, care îi
fusese cîndva tovarăş de pahar, s-a luat de Sultanul Ameer în timpul guvernării autoritare din
anii stării de urgenţă instituite de mama sa, iar naşul Companiei S a fost condamnat în tribunale
controlate de Sanjay, nu de el, şi a fost închis pentru un an şi jumătate, în mod ciudat, de îndată
ce starea de urgenţă a luat sfîrşit şi Sanjay a decăzut din graţii, don-ul a fost eliberat. Era însă alt
om, în închisoare îşi pierduse curajul, în schimb îl găsise pe Dumnezeu. Deşi erau de aceeaşi
credinţă, Nero era musulman doar cu numele şi acest nou Corleone cucernic nu îi era pe plac.
Don-u\ a renunţat la viaţa de gangster şi a încercat - fără succes - să intre în politică. Cei doi
bărbaţi s-au îndepărtat unul de altul. în anii 1980 Sultanul Ameer era veştejit, aproape uitat, şi
îşi începea lunga luptă împotriva cancerului care pînă la urmă l-a răpus, în vreme ce Nero era
mare grangur. Dar undeva începuse să se iţească un grangur şi mai mare.
înainte de a deveni faimos, Zamzama Alankar a fost cunoscut pentru mustaţa lui, o
excrescenţă atît de deasă şi de ameninţătoare, încît părea un organism parazitar cu rădăcini
undeva în adîncul capului său, poate chiar în creier, care-i creştea pe nas în jos pînă cînd ieşea în
lumea de afară, ca un extraterestru ce-i ajungea pe buza de sus şi
365
aducea informaţii despre imensa şi periculoasa putere a noii sale gazde. Cu mustaţa aceea
cîştigase un concurs la el acasă, în satul de coastă Bankot, dar Zamzama urmărea o pradă mult
mai mare. Era fiul unui poliţist din acea comună îndepărtată, situată pe ţărmul Mării Arabiei,
lîngă un fort vechi, dar, poate şi din cauză că relaţia cu severul său tată s-a stricat în timpul
copilăriei lui, n-a avut niciodată prea multă răbdare faţă de lege sau faţă de cei care o aplicau,
fie pe apă, fie pe pămînt. La început s-a făcut cunoscut prin rolul central jucat în sistemul
hawala, prin care banii erau transferaţi dintr-un loc într-altul prin viu grai, fără documente
însoţitoare. Suma transferată era dată unui intermediar hawala în punctul A, care, în schimbul
unui mic comision, comunica primirea acesteia unui intermediar din punctul B, care plătea o
sumă identică de bani destinatarului dacă acesta cunoştea parola. Astfel banii „circulau fără să
circule", după cum se spunea în lumea hawala, şi dacă era nevoie, puteau exista mai multe
verigi în lanţ. Sistemul era popular, deoarece comisionul plătit de client era mult mai mic decît
cel din sistemul bancar obişnuit şi, în plus, procedeul putea evita probleme precum o rată de
schimb fluctuantă. Lanţul hawala îşi stabilea propriile rate de schimb şi toată lumea le respecta.
întreaga reţea se baza pe onestitatea intermediarilor din toată ţara, ba chiar din toată lumea.
(Dacă un intermediar hawala acţiona necinstit, ar fi fost o nesăbuinţă să parieze pe faptul că va
apuca să trăiască foarte mult.) Sistemul era ilegal în India, deoarece, la fel ca smurfing-ul şi
flipping-ul, era o modalitate eficientă de a spăla banii, dar Zamzama a continuat să-l utilizeze pe
scară largă şi nu doar pe subcontinentul indian, ci şi în Orientul Mijlociu, în Cornul Africii, ba
chiar şi în anumite zone din Statele Unite. Totuşi hawala nu i-a fost de ajuns. Voia să se aşeze
pe kursi, adică pe tronul lumii interlope, şi, odată Sultanul Ameer ieşit din ecuaţie, a încercat să
preia puterea, ajutat de locotenenţii săi, Căpăţînă, Degeţele şi Picioruşe. S-a confruntat cu
concurenţa asociaţilor unui şef de bandă rival, pe nume Javed Greasy, dar a îndepărtat în curînd
această opoziţie cu ajutorul unei tehnici care i-a
366
şocat profund pe membrii organizaţiei criminale relativ non-violente a Sultanului Ameer.
Numele acestei tehnici era crima. Trupul lui Javed Greasy şi cele ale familiei sale, întinse ca
nişte peşti pe o lespede de pe plaja Juhu la reflux, au reuşit nu doar să rezolve chestiunea
conducerii, ci şi să transmită un mesaj întregului oraş - atît celui subteran, cît şi celui vizibil.
începe o nouă eră, spuneau cadavrele, în oraş apăruseră un nou jucător şi noi reguli. Compania
S era de-acum Compania Z.
Fratele lui, Salloo, cunoscut drept Salloo Cizmă, îl ajutase pe Zamzama să pună piciorul în
oraş, luînd în vizor un cap de mafie din cartierul Dongri, cunoscut ca Taţi Jyoti. El şi o mînă de
oameni de-ai săi i-au înconjurat pe Taţi şi oamenii lui şi i-au bătut măr cu sticle goale de băuturi
răcoritoare Campa-Cola şi Limca. Aşa au scăpat de Taţi, care n-a mai fost văzut niciodată în
oraş, dar a urmat un război mult mai serios împotriva găştii pashtunilor din Afganistan, care se
apucase de cămătărie şi avea birouri pe aleea numită ideal Readymoney1, dar trecuse rapid la
şantajul mărunt, obligîndu-i pe proprietarii de magazinaşe şi pe micii întreprinzători să plătească
o taxă de protecţie - atît în mahalale, cît şi în pieţe. Preţurile din croitorii, ceasornicării, frizerii
şi pielării au crescut, ca să acopere sumele plătite acestor rackeţi. Prostituatele de pe Falkland
Road s-au văzut nevoite să-şi mărească şi ele tariful. Costurile şantajului nu puteau fi absorbite
de nişte firme cu marje de profit atît de mici, aşa că au fost transferate clientului. Astfel, o bună
parte din locuitorii oraşului s-au trezit că plătesc un impozit în plus, un impozit pe gangsteri, ca
să spunem aşa. Dar ce puteai să faci? N-aveai încotro, trebuia să scoţi banii.
Pashtunii au hotărît, de asemenea, să-i elimine pe Cizmă şi Tun - adică pe Zamzama - şi l-au
angajat pentru asta pe Manny, un dacoit sau bandit de prima mînă din Madhya Pradesh.
Întîmplarea a făcut că Salloo Cizmă avea o prietenă dansatoare, pe Charu, şi într-o noapte, pe la
începutul anilor 1980, a luat-o de la ea de-acasă, din Bombay Central,
1. Bani lichizi (engl.).
367
şi a dus-o cu Fiatul său la un cuibuşor de nebunii din Bandra. Numai că Manny şi cei din gaşca
pashtunilor erau pe urmele lui şi au înconjurat Fiatul la o benzinărie unde Salloo Cizmă se
oprise pe drum. Cu o gentileţe autentică, Manny şi tovarăşii săi au rugat-o pe Charu să coboare
din maşină şi să dispară. După aceea l-au împuşcat pe Cizmă de cinci ori şi l-au lăsat mort. S-au
îndreptat cît au putut de repede către sediul lui Zamzama de pe Pakmodia Street, ca să-l ia prin
surprindere înainte să-i ajungă la urechi vestea morţii fratelui său, dar clădirea era bine păzită şi
a urmat o bătălie în toată regula. Zamzama n-a păţit nimic. Curînd după aceea şefii pashtunilor
au fost arestaţi şi acuzaţi de uciderea lui Cizmă. Pe cînd se aflau la tribunal, un asasin al
Companiei Z, un mercenar creştin pe nume Derek, a dat buzna în sala de judecată şi i-a omorît
cu o armă automată.
In anii 1980 cel puţin cincizeci de gangsteri din Compania Z şi din gaşca pashtunilor au fost
ucişi în războiul dintre cele două grupări. în cele din urmă însă mafia afgană a fost eliminată şi
naşul Zamzama şi-a căpătat tronul.
După moartea fratelui său mai mare, Zamzama a luat hotărîrea să renunţe la tot ce înseamnă
viaţa personală.
— E o slăbiciune să ai iubită, l-a auzit Nero spunînd. E o slăbiciune să ai familie. La alţii e
ceva preţios. Dar şefului nu i se poate permite aşa ceva. Eu sînt motanul care umblă singur.1
Singur, cu excepţia unei gărzi de corp permanente de doisprezece oameni, de fapt treizeci şi
şase de oameni grupaţi cîte doisprezece, în trei ture de opt ore. Plus o echipă de şoferi pricepuţi
la evitarea urmăritorilor, plasaţi la volanele limuzinelor Mercedes blindate, experţi în curăţirea
urmelor, adică în tehnica de a te asigura că nu urmărea nimeni convoiul de automobile. (Tot cîte
trei ture, cu patru şoferi pe schimb.) Uşa de la intrarea casei lui era din oţel masiv, ferestrele
erau şi ele antiglonţ şi erau dotate cu obloane groase de metal, iar pe acoperiş se găseau tot
timpul oameni
1. Posibilă aluzie la Kipling - mai precis, la povestirea acestuia „The Cat Who Walked by
Himself
368
înarmaţi pînă-n dinţi. Oraşul era condus de un bărbat care trăia într-o cuşcă, una construită chiar
de el. Făcîndu-se invulnerabil pe sine, a transformat vulnerabilităţile altor persoane, familii şi
bunuri materiale în pietre de temelie ale puterii şi bogăţiei sale.
(Nu sînt specialist în industria cunoscută azi sub numele de Bollywood, dar ea îşi iubeşte
filmele cu gangsteri la fel de mult cum îi iubeşte pe gangsteri. Cinefilul care intră în acest
univers ar face bine să înceapă cu Compania, filmul lui Raj Gopal Varma, Atacul din
Lokhandwala al lui Apoorva Lakhia, Atacul din Wadala al lui Sanjay Gupta sau A fost odată în
Mumbaai şi A fost odată în Mumbaai 2 ale lui Milan Luthria. >rA“-ul suplimentar din
„Mumbaai“ ilustrează o nouă modă numerologică. Oamenii adaugă sau scot vocale ca să-şi facă
numele - în cazul de faţă titlurile de film - mai norocoase şi mai de succes: Shobhaa De, Ajay
Devgn1, Mumbaai. Nu sînt în măsură să comentez asupra eficienţei sau lipsei de eficienţă a unor
astfel de modificări.)
Aibak, filmul despre Qutbuddin Aibak, primul rege din Dinastia Sclavilor1 2, şi despre
construirea minaretului Qutb, a arătat branşei cinematografiei că noul naş era cît se poate de
serios. Drama istorică cu buget mare fusese proiectul de-o viaţă al unuia din aristocraţii de la
Bollywood, producătorul A. Kareem, şi avea în distribuţie trei din cei „şase băieţi şi patru fete“
care, în limbajul obişnuit, erau ultrastarurile momentului. Cu două săptămîni înainte de
începerea filmărilor principale, Kareem, el însuşi musulman, a primit un mesaj care-1 informa
că filmul propus era o insultă la adresa Islamului, deoarece îl numea sclav pe noul conducător,
şi în care i se cerea să suspende imediat proiectul sau, alternativ, să plătească unui reprezentant
al Companiei Z, care va apărea la momentul potrivit, o „taxă de
1. Shobhaa De este jurnalistă şi romancieră indiană, iar Ajay Devgn este actor, regizor şi
producător de filme din India.
2. Dinastie indiană (1209-1290) fondată de Qutbuddin Aibak, fost general mameluc al
sultanului Muhammad Ghori.
369
permisiune/iertare" în valoare de zece milioane de rupii, în bancnote uzate, cu serii
neconsecutive. Kareem a convocat imediat o conferinţă de presă şi şi-a bătut joc în public de
Zamzama Alankar şi de banda lui.
— Pparveniţii ăştia cred că se ppot ppune cu mine? a strigat Kareem, pronunţînd toate „p“-
urile ca pe nişte oclu- zive apăsate. Atît sînt de ignoranţi, că nu ştiu că ambele nume sub care
este cunoscută dinastia, Mamluk sau Ghulam, înseamnă „sclav". Proiectul nostru este o
producţie remarcabilă, o transpunere cinematografică de referinţă a istoriei noastre. Nu ne poate
opri o şleahtă de imbecili.
Patru zile mai tîrziu, un grup mic, dar înarmat pînă în dinţi, avîndu-i în frunte pe Căpăţînă şi
Degeţele, locotenenţii lui Zamzama, a dat buzna în spaţiul păzit din Mehrauli, de lingă
autenticul minaret Qutb, unde se construise un platou de filmare foarte sofisticat, şi i-au dat foc.
Filmul nu s-a mai făcut niciodată. La scurt timp după distrugerea platoului de filmare, A.
Kareem s-a plîns de dureri puternice în piept şi a murit literalmente de inimă rea. Doctorii care
i-au examinat trupul neînsufleţit au spus că organul îi plesnise pur şi simplu în piept. Nimeni nu
şi-a mai bătut vreodată joc de Zamzama Alankar.
Nero a continuat să-l invite pe Zamzama la petrecerile de la el de-acasă şi numele
importante din industria cinematografică au continuat să vină şi ele. Zamzama însuşi a început
să dea cele mai extravagante petreceri văzute vreodată, ducînd avioane întregi de invitaţi în
Dubai, şi toată lumea mergea. Aşa trebuie să fi fost şi în perioada de glorie a lui Al Capone -
opulenţa misterioasă, atracţia pericolului, cocteilul ameţitor de teamă şi dorinţă. Petrecerile lui
Zamzama erau prezentate în toate ziarele, cu vedetele strălucind în ţinutele lor de seară elegante.
Poliţia stătea cu braţele încrucişate. Iar uneori, în dimineaţa de după vreun mare foc de artificii
de la o mare sărbătoare, cineva bătea la uşa vreunui producător adormit într-o cabină de pe
vreun iaht al Companiei Z, mahmur după noaptea dinainte, poate chiar în compania vreunei
starlete prea proaste ca să-şi dea seama că acesta nu e niciodată drumul spre celebritate, iar
37°
în prag se aflau Căpăţînă şi Picioruşe, cu un contract pe care producătorul trebuia să-l semneze
şi prin care îşi ceda toate drepturile de difuzare în străinătate la cel mai recent film al său, în
condiţii extrem de dezavantajoase, şi cei doi îi puneau la tîmplă o armă mare, ca să-l convingă,
şi de-acum se terminase cu gentileţea, nimeni nu-i spunea starletei goale din pat să pună ceva pe
ea şi s-o întindă. Chef în faţă, afaceri în spate, acesta era stilul Companiei Z. Multe din
celebrităţile de la Bollywood ceruseră şi primiseră protecţie din partea poliţiei, dar nu puteau şti
niciodată sigur dacă era suficient, dacă nu se va dovedi că bărbaţii în uniformă erau vînduţi lui
Zamzama şi armele menite să-i protejeze se vor îndrepta spre cel protejat, nu spre oraşul
periculos şi impenetrabil. Şi legea? Legea a închis ochii aproape complet. Din cînd în cînd mai
erau aruncaţi în închisoare peştii mici, ca să se închidă gura opiniei publice. Peştii cei mari
continuau să înoate liberi în mare.
Fiica mea, fiica mea, a zis Nero. Eu eram printre cei mai răi, fiindcă pe mine n-au încercat
niciodată să mă şantajeze. Le spălam banii de bunăvoie, iar ei mă tratau bine din punct de
vedere financiar, şi eu am acceptat situaţia, asta-i viaţa, m-am gîndit, şi poate că aşa şi era, dar
lumea e un loc rău, tu trebuie să cauţi o lume mai bună decît cea făcută de noi.
El n-a fost victima vreunei încercări de jecmănire, dar nici n-a fost nevoie. Ameninţările,
tentativele de asasinat şi asasinatele acelor ani îl înfricoşaseră de moarte. Avea multe de pierdut.
Avea proprietăţi valoroase, avea clădiri ce se înălţau peste tot în oraş, avea soţie şi fii. Avea
toate slăbiciunile pe care le căuta şi de care avea nevoie Zamzama. Oamenii Companiei Z nici
măcar nu trebuiau să-i pomenească aceste slăbiciuni. Ele erau legătura nerostită dintre mafie şi
Nero. Ce era el pentru ei? Ei aveau haine murdare şi el le spăla. Era un dhobi. Chiar aşa îi şi
spuneau piticul Căpăţînă, Degeţele cel cu păr portocaliu şi Picioruşe, care avea cele mai mari
labe ale picioarelor pe care le văzuse cineva vreodată.
371
—Hei, dhobi\ îi ziceau ei la telefon. Avem ceva de spălat pentru tine. Vino şi dup-aia du-te
la ghat1.
Cînd se întîlnea cu ei, pocneau din degete.
— Du-i la spălat, îi porunceau. Iute, iute.
Zamzama era mai politicos, însoţea întotdeauna numele
adevărat al lui Nero cu apelative care indicau respectul. Sahib, ji, janab. La el respectul era o
modalitate de a-şi exprima dispreţul. Semnificaţia respectului era: „Eşti proprietatea mea,
căcănarule, şi ai face bine să nu uiţi asta“. Nero nu avea nevoie să i se amintească. Erou nu era.
Nu voia să-şi piardă familia sau degetele de la picioare. Nu exista nici o şansă să uite.
Ticăloşii se revărsau de pe ecranele cinematografelor, dădeau buzna în sălile de spectacol,
imenşi cît lumea, se repezeau pe culoare şi ţîşneau în stradă cu puştile aruncînd flăcări, iar el
avea senzaţia vinovată că industria era de vină, ea crease aceşti monştri, îi făcuse fascinanţi şi
sexy, iar acum ei luau oraşul în stăpînire. Bombay merijaan, s-a gîndit el, fredonînd cîntecul,
Bombay, viaţa mea, dragul meu, unde-ai dispărut — fetele de pe Marine Drive în răcoarea
înserării, cu cununi de iasomie în păr, seratele de jazz improvizat de pe digul Colaba sau din
Churchgate, cînd îi ascultau pe Chic Chocolate, saxofonul lui Chris Perry şi vocea Lornei
Cordeiro, plaja Juhu înainte ca indivizi ca el s-o înconjoare cu clădiri, mîncarea chinezească,
oraşul frumos, cel mai grozav oraş din lume. Dar nu, nu era aşa, cîntecul care pentru acest oraş
însemna ceea ce „New York, New York“ însemna pentru cealaltă metropolă, avertizase
dintotdeauna că era un oraş nemilos, în care se trăia greu, asta tot din vina cîntecului, cartoforii,
ticăloşii, hoţii şi oamenii de afaceri corupţi despre care vorbea cîntecul se revărsaseră din
versuri la fel cum actorii săriseră de pe ecrane şi se aflau acum printre noi, băgînd spaima în
oamenii cinstiţi, oameni precum fata naivă din cîntec, cea care
1. Dhobi - persoană care se ocupă cu spălatul şi face parte din casta cea mai de jos în sistemul
de caste indian. Ghat - treptele care duc la rîu.
372-
apăra oraşul, „ah, inima mea, e uşor să trăieşti în acest oraş", dar pînă şi ea avertiza, „ai grijă,
vei culege ce-ai semănat, vei culege exact ce-ai semănat".
(Da, era vina filmelor, era vina cîntecului. Da, dă vina pe artă, Nero, dă vina pe
divertisment. E mult mai simplu decit să dai vina pe oameni, pe actorii veritabili ai dramei. E
mult mai plăcut decît să dai vina pe tine.)
A continuat să le facă pe toate - valijoare, smurfing, flipping. A fost chiar de acord să devină
unul din capetele unui lanţ hawala, cu mulţi bani la mijloc, cînd a fost „rugat frumos" de însuşi
Zamzama Alankar — cu un mic torent de sahib, janab şi ji - la o petrecere de la piscina clubului
Willingdon. N-au încercat niciodată să mă şantajeze. N-a fost nevoie. Era unealta benevolă a lui
Zamzama. Se imagina rege în oraş, dar nu era decît un amărît de infanterist. Zamzama Alankar
era regele.
Şi nu spunea tot adevărul despre şantaj. Recunoştea asta. Adevărul era că n-au încercat
niciodată să stoarcă bani de la el. Dar ce au stors a fost mult, mult mai rău.
Zamzama, Tunul, nu era un bărbat sentimental. Conform legendei - era un ins ce dădea
mare atenţie consolidării aspectelor lui legendare -, Picioruşe răpise odată un codoş al mafiei pe
nume Moosa Şoricelul, care îşi băgase nasul în treburile anumitor fete ale companiei, îl vîrîse
într-un container de metal de la docuri, apoi închinase o ambarcaţiune care a dus containerul
pînă în marginea cea mai îndepărtată a portului, unde l-a aruncat pe fundul mării. Două zile mai
tîrziu, mama Şoricelului a apărut la televizor, plîngînd de ţi se rupea inima.
— Faceţi-mi rost de numărul ei de telefon chiar acum, a zis el şi într-un minut, în timp ce ea
era încă intervievată în direct la televiziune, a sunat-o.
Uluită, femeia a răspuns şi în ureche i-a răsunat vocea lui Zamzama, care i-a spus:
—Căţea ce eşti, şoricelul tău e acum peştişor şi dacă nu încetezi cu zgomotul ăla, o să
ajungi şi tu keema în curînd. Kaboom!
373
I
Keema înseamnă carne tocată. „Kaboom“ era formula preferată de rămas-bun a lui
Zamzama şi oricine o auzea în ureche ştia exact cu cine vorbeşte. Plînsul femeii a încetat, paf,
aşa, din senin, şi ea n-a mai vorbit niciodată cu vreun jurnalist.
Nu avea răbdare nici cu nostalgiile după trecut de genul Bombay meri jaan, la care era
predispus Nero.
— Oraşul ăla de vise nu mai există demult, i-a spus el lui Nero fără prea multe ocolişuri. Tu
însuţi ai construit peste el şi în jurul lui, tu însuţi ai zdrobit vechiul sub nou. In Bombayul
visurilor tale totul era iubire, pace şi gîndire laică, nici urmă de spirit sectar, hinduşi-musulmani
bhai bhai, toţi oamenii sînt fraţi, nu? Ce căcat! Eşti om de lume, ar trebui să judeci mai bine.
Oamenii sînt oameni, dumnezeii lor sînt dumnezeii lor şi lucrurile astea nu se schimbă, iar ura
dintre triburi persistă şi ea acolo. Totul se reduce la ce se găseşte la suprafaţă şi la adîncimea
unde se ascunde ura. în oraşul ăsta, Mumbai, am cîştigat războiul între bande, dar ne aşteaptă un
război şi mai mare. Acum în Mumbai nu au mai rămas decît două bande. Banda adevărată,
mafia, sînt eu. Compania Z, numai noi sîntem asta. Iar noi sîntem... cît? poate nouăzeci şi cinci
la sută musulmani. Oameni ai cărţii. Dar mai există şi găştile politice, iar astea-s în primul rînd
hinduse. Politica hindusă conduce administraţia municipală şi politicienii hinduşi îşi au propriile
găşti hinduse. Raman Fielding, îţi spune ceva numele ăsta? Cunoscut şi sub numele de
Mainduck Broscoiul? înţelegi? Atunci înţelege şi următorul lucru: la început ne-am luptat
numai pentru teritoriu. Bătălia asta s-a terminat. Acum urmează războiul sfînt. Kaboom.
Sultanul Ameer descoperise religia tîrziu în viaţă, dar experienţa lui a fost una de natură
mistică, sufistă. Pe la începutul anilor 1990 Zamzama Alankar devenise adeptul unei versiuni
mult mai încrîncenate a religiei lor comune. Persoana responsabilă pentru această schimbare
profundă a viziunii lui Zamzama asupra vieţii şi a gamei sale de interese era un predicator
demagog pe nume Rahman, fondator şi secretar al unei organizaţii militante care-şi avea
374
sediul în oraş, îşi spunea Academia Azhar şi era dedicată răspîndirii gîndirii unui provocator
indian din secolul al nouăsprezecelea, imamul Azhar din Bareilly, oraşul care dădea numele
sectei barelvi, sectă a cărei lumină călăuzitoare era predicatorul Rahman. Academia se făcuse
cunoscută în oraş prin faptul că organizase demonstraţii împotriva partidului de guvernămînt,
demonstraţii pe care partidul de guvernămînt le numise „răzmeriţe", dar care cel puţin
demonstrau faptul că Academia putea să scoată foarte rapid în stradă o gloată semnificativă şi
apoi s-o dezlănţuie. Spre consternarea lui Nero, Zamzama a început să repete papagaliceşte
aproape toate ideile demagogului Rahman. Imoralitatea şi decadenţa. Ostilitatea malefică şi
degenerarea. Trebuie confruntate direct de. învăţăturile pure şi imaculate ale. Perspectiva
corectă asupra. Adevărata splendoare şi glorie a. Responsabilitatea noastră de a salva societatea
de. Beneficiul învăţăturilor de geniu ale. Hotărîrea noastră este mai mare decît. Modul nostru de
viaţă în lumea de aici şi în lumea de apoi este unul ştiinţific. Lumea nu înseamnă nimic, este
doar o poartă spre măreţia de dincolo. Viaţa asta nu înseamnă nimic, doar o dregere a vocii
înainte să începem cîntecul nemuritor de dincolo. Dacă ni se cere să ne sacrificăm vieţile, nu
sacrificăm nimic, doar ne dregem glasul. Dacă ni se cere să ne ridicăm, ne vom ridica cu făcliile
dreptăţii în mîini. Vom ridica mîna cea dreaptă a lui Dumnezeu şi ei vor simţi palma Lui
puternică pe obraji.
—La naiba, Zamzama, i-a zis Nero cînd s-au întîlnit la bordul iahtului lui Zamzama, care se
numea Kipling şi era locul preferat al lui Tunului pentru discuţii confidenţiale. Ce te-a apucat?
Am avut întotdeauna impresia că eşti un om de lume, nu o călugăriţă.
—Gata, s-a terminat cu vremurile cînd trăncăneam degeaba, i-a răspuns don-ul cu o nuanţă
nouă în voce, care lui Nero i s-a părut ameninţătoare. Se apropie vremea faptelor cutezătoare.
Şi, dhobi, să nu te mai prind că rosteşti blasfemii în faţa mea.
Era pentru prima dacă cînd Nero era degradat de la sahib la dhobi. Nu i-a plăcut deloc cum
sună.
37S
S-a terminat şi cu petrecerile în Dubai. Casa din spatele uşii de oţel era de-acum plină de
rugăciuni. Unui om cu firea lui Nero i se părea bizar. Poate că venise timpul, s-a gîndit el, să se
desprindă puţin de Compania Z. O separare completă ar fi fost imposibilă, din pricina influenţei
pe care o exercita mafia asupra sindicatelor din construcţii şi, mai mult chiar, asupra forţei
„imigrante" de muncă neorganizată în sindicate, care venea în oraş de peste tot din ţară, fără
acte sau statut legal. Dar poate lucrase destul în partea cu banii. Făcuse destul smurfing, flipping
şi hawala. Era de-acum un magnat în toată regula şi se putea debarasa de aceste portofolii mai
dubioase.
Lui Zamzama i-a zis:
—Cred că îmbătrînesc şi sînt prea obosit ca să mai lucrez cu bani. Aş putea instrui pe cineva
care să-mi ia locul.
Zamzama a rămas tăcut un minut întreg. Kipling, ancorat, cu vela mare coborîtă şi prins în
parîme, se legăna uşor pe valuri. Soarele apusese şi luminile din Back Bay sclipeau în jurul lor
într-un arc de frumuseţe pe care Nero nu încetase niciodată să-l aprecieze. Apoi capul mafiei a
vorbit.
—îţi place formaţia americană de rock’and’roll clasic Eagles? a întrebat el. Glenn Frey,
Don Henley et cetera, et cetera, et cetera?
Şi, fără să aştepte vreun răspuns, a continuat:
— Welcome to the Hotel California.
La care, spre consternarea lui Nero, don-ul a început să cînte - tare, fals, într-o manieră ce i-
a stîrnit teama lui Nero:
— Cheia poţi s-o predai oricînd, dar de plecat nici să nu-ţi treacă prin gînd.1
Acela a fost începutul marelui întuneric, a zis Nero în întunericul din biroul său din casa
Golden. După acea discuţie m-am simţit în iad. Sau poate că eram de mult timp în iad, dar acum
îi simţeam flăcările arzîndu-mi tălpile.
1. Versurile finale ale cîntecului citat: „You can check out any time you like, but you can never
leave".
376
în acelaşi timp însă, ştii care-i chestia cea mai amuzantă cu cîntecul ăla despre hotel? Nici
măcar nu era adevărat. Căci plecarea, cînd, unde, cum, a devenit atît subiectul lui, cît şi al meu.
Te-am şocat, i-a zis el. Eşti oripilată de mine - şi nici n-ai auzit încă partea cea mai rea. Te-a
înspăimîntat ce ţi-am spus şi nu ai în minte decît o întrebare. L-ai iubit pe copilul meu. Pe bietul
meu copil tulburat. L-ai iubit pe copilul meu şi acum întrebi, întrebi fără cuvinte, îţi văd ochii
întrebînd în întuneric. Cît din toate astea au ştiut copiii mei.
în ce-1 priveşte pe iubitul tău, el n-are nici o vină în cele ce ţi le-am spus pînă acum. Nu se
născuse încă sau era prea mic. Cît despre ceilalţi, au crescut într-o anumită zonă socială, zona
marilor afaceri din marele oraş, şi ştiau ce implică asta. Dacă nu ungi, nu faci nimic. Au ştiut
despre Don Corleone, da. Dar el a fost un individ popular. Pentru ei toate astea erau ceva
normal, ca şi pentru ceilalţi. Le plăcea şi lumea filmelor. Vedete de cinema la noi acasă.
Uşurinţa cu care poţi sta alături de actriţe, vedete de cinema. Ca şi cînd ar fi pătruns şi ei în
ecranul argintiu. Toate astea erau plăcute şi ce dacă erau şi don-i acolo, doar toată lumea ştia.
Nimănui nu-i păsa. Pe vremea Sultanului Ameer nu te judeca nimeni. Dar cînd Alankar a
preluat controlul, le-am ţinut ascunsă implicarea mea. Cu cît ştiau mai puţine, cu atît mai bine.
Zamzama era un alt soi de individ şi mi-am păstrat familia departe de el. Treburile mele erau
treburile mele şi accept că mi se pot aduce critici, nu încerc nici să-mi justific, nici să-mi apăr
deciziile şi acţiunile, doar le prezint. Iubitul tău avea şapte ani în 1993 şi douăzeci şi doi în
2008, cînd am venit la New York. Trebuie să spun că, dintre toţi trei, el a fost întotdeauna cel
mai absorbit de sine. Războiul lui se purta în interior, acum îmi dau seama de asta. Şi-a aţintit
tunurile asupra lui de atunci şi pînă. Pînă. Aşadar, lui mi-era uşor să-i ascund lucruri. Nu cred că
a aflat vreodată lucrurile pe care trebuia să i le ascund. La fel şi cu băiatul meu cel mare, băiatul
meu vătămat, Harpo, aşa îi
377
spuneau, oraşul poate fi nemilos, da, şi pentru el marea întrebare a vieţii era la el în cap, o
întrebare fără răspuns. Şi pe el îl absolv. Mai rămîne Apu. Apu, care pe vremea aceea era
Groucho. Drept să-ţi zic, cred că Apu ştia. Ştia, dar nu voia să ştie, de aici şi băutura, drogurile,
ca să se asurzească, să se orbească, să-şi piardă cunoştinţa. N-am vorbit niciodată cu el despre
partea întunecată. Nu m-a întrebat.
— Dacă tata ar fi dentist, mi-a zis el o dată, mi-ar păsa oare cîte plombe sau extracţii de nerv
a făcut azi - sau cui? Deci aşa te văd eu pe tine. Eşti dentist cînd te duci la serviciu, dar acasă
eşti tata. De asta are nevoie familia ta de la tine. Nu de plombe, ci de iubire părintească.
I-am spus foarte puţine. Numai lucruri de suprafaţă, pe care le ştia toată lumea. Mită,
corupţie. Mărunţişuri. Dar cred că a ghicit şi lucrurile mari. Cred că asta explică la el dezmăţul,
băutura, femeile, drogurile.
Acasă nu era chiar aşa de artist. Avea stilul de viaţă al unui artist, dar nu şi etica muncii. Era
boem, dar în Boemia se face sticlă minunată. El de făcut făcea foarte puţine lucruri în afară de
sex şi dă-mi voie să-ţi spun ceva, deşi ţi se va părea vulgar, să mă ierţi, dar drogurile nu te fac
un amant mai bun, chiar dacă aşa crezi. Deci poate că nu era foarte eficient nici la acest capitol.
Cînd a venit în America, s-a curăţat imediat. (Pocneşte din degete.) Aşa, pur şi simplu. Am fost
impresionat. Era alt om, aşa că au început să-i meargă toate din plin. Talentul i-a ieşit la iveală
şi i l-a văzut toată lumea. Eu l-am văzut pentru prima dată. Nu bănuisem niciodată că are atît de
mult talent.
Toţi trei au avut abilitatea asta, de a închide cartea trecutului şi de a trăi în prezent. Este un
mare dar. Eu, unul, închid cartea prezentului şi trăiesc mai mult în trecut.
Rămîne însă problema zumzăitului din urechile lui Apu, a vocilor, uneori şi a vedeniilor lui.
Folosise mult timp halucinogene. Ai putea spune, dacă aşa judeci lucrurile, că l-au făcut mai
sensibil la cele nevăzute, că i-au dezvăluit calea către lumea viziunilor, că i-au deschis - cum le
zice? — porţile percepţiei. Sau ai putea spune că astea-s aiureli.
378
Sau că era vătămat. Că şi el era vătămat la creier, în centrul fiinţei sale. Trei fii şi toţi vătămaţi
la creier, în centrul fiinţei lor! Nu-i o soartă prea echitabilă pentru un tată. Nu-i drept. Şi totuşi
asta a fost soarta mea. Apu avea vedenii şi auzea voci. Deci era şi el nebun.
Prin urmare, cred că ştia ce fac, dar a căzut la înţelegere cu sine însuşi să nu ştie. De aceea s-
a întors acolo cu femeia lui şi nu a stat să se gîndească mai întîi. S-a întors acasă şi a murit. Cînd
a murit, cred că a ştiut ce l-a omorît şi de ce. Cred că a ştiut că era consecinţa faptelor mele. Şi
eu înţeleg asta. Mesajul a fost expediat şi eu l-am primit. întunericul se adînceşte. Nu mai e mult
pînă la final. De aceea vorbesc în noaptea asta. Ca să se poată spune totul.
Există două lucruri despre care trebuie să vorbesc şi ele s-au întîmplat la o distanţă de
cincisprezece ani unul de altul. 1993, 2008. Astea sînt datele.
în decembrie 1992 Nero era din nou pe Kipling, împreună cu Zamzama Alankar. Moscheea
construită de Babar, primul împărat mogul, în oraşul Ayodhya din nordul ţării, tocmai fusese
distrusă de militanţii hinduşi, care pretindeau că se înălţa pe locul mitologic în care se născuse
zeul Rama, cel de-al şaptelea avatar sau cea de-a şaptea reîncarnare a lui Vishnu. în Mumbai s-
au iscat revolte. Mai întîi s-au răsculat musulmanii, apoi susţinătorii extremistului hindus Shiv
Sena i-au atacat drept răspuns, iar poliţia, a spus Zamzama, era clar părtinitoare, clar pro-Sena şi
„anti-noi“. Revoltele erau pe cale să se stingă, dar furia lui Zamzama era vulcanică şi nu
cunoştea limite.
Ultima picătură, a strigat el la Nero. Paharul s-a umplut, iar acum se va sparge.
Nu-i înţelept să te amesteci în astfel de treburi. Con- centrează-te pe punctele tale forte.
Afacerile merg bine.
Nu-i o chestiune ce ţine de înţelepciune. Este o chestiune ce ţine de necesitate. Iar să
distrugi o moschee sfîntă pentru că se zvoneşte că acolo s-ar afla locul de origine al unei
379
fiinţe imaginare, uite, asta e o dovadă de lipsă de înţelepciune.
Ei nu cred că-i fîcţională.
Se înşală.
Alankar avusese contacte cu persoane îngrijorate dintr-o ţară vecină. Vecinii credeau cu
tărie că trebuie să se acţioneze.
S-a elaborat un plan, a zis Alankar. în prima săptămînă din ianuarie vecinii vor trimite pe
mare o încărcătură semnificativă de arme, muniţie şi explozibil hexogen înspre coasta Konkan.
Locul de acostare este Dighi. Tu va trebui să pregăteşti valijoarele pentru paza de coastă, astfel
încît să lase nesupravegheat un culoar pe mare prin care bărcile cu motor să poată pătrunde cu
încărcătura.
Eu, Zamzama? Nu-i genul meu de afaceri. Politică? Nu, nu, nu. Nu-mi cere aşa ceva.
Da, da, da. Casa ta e foarte bine fortificată, nu-i aşa? Am văzut-o. Porţi masive de metal cu
deschidere comandată, sisteme de alarmă, paznici. Probabil că ai tăi se simt în siguranţă acolo.
Se simt în siguranţă? Probabil că da. Mai ies şi pe-afară? Desigur, doar locuiesc în Mumbai, au
o viaţă împlinită. O viaţă fericită. Felicitări.
Tu şi cu mine sîntem parteneri de multă vreme. Nu se face să-mi vorbeşti aşa.
Ai devenit atît de prosper, atît de bogat, bravo ţie. Ar fi mare păcat să-ţi intre muncitorii în
grevă. Ar fi tragic dacă s-ar stîrni vreun incendiu.
Deci n-am de ales, trebuie s-o fac. Prea bine, o voi face.
De asemenea, va mai veni o încărcătură peste alte cîteva săptămîni, la Shekhadi. Aceeaşi
procedură.
Planul vecinilor impunea o înşiruire bine determinată de acţiuni. Mai întîi vor avea loc nişte
crime. în Dongri, fostul teritoriu al lui Taţi Jyoti, cel alungat din oraş după ce fusese bătut cu
sticle de băuturi răcoritoare, trăia o comunitate de aşa-numiţi mathadi, lucrători care cărau
greutăţi pe cap. Aceştia erau oameni fără adăpost, dormeau pe străzi, aşa că erau uşor de racolat.
Urmau să fie racolaţi mai mulţi lucrători din aceştia care cărau greutăţi pe cap, după care
380
li se vor tăia beregatele cu nişte cuţite mici, astfel încît să pară că ar fi vorba de un ritual
religios. Dongri era o zonă sensibilă din punct de vedere sectar şi vecinii era convinşi că astfel
de omoruri rituale vor face ca opoziţia să se revolte în număr mare. Opoziţia era bine organizată
şi era susţinută de poliţie, dar avea să înfrunte o rezistenţă armată puternică. In anumite puncte
fierbinţi vor fi livrate arme în avans. Se vor folosi grenade, se vor folosi şi bombe. Iar apoi
bombele vor scoate în stradă mulţimi şi mai mari şi acele mulţimi vor fi întîmpinate cu arme
automate şi mai mult explozibil. Şi se va dezlănţui un pîrjol care se va întinde în toată ţara, iar
vecinii se vor bucura, pentru că ticăloşilor li se va fi dat o lecţie.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, a zis Zamzama, îi vom căptuşi zdravăn pe ticăloşi.
A fost ultima dată cînd Nero a urcat la bordul lui Kipling. Se apropia momentul cînd trebuia
să se întoarcă pe ţărm, dar şeful Companiei Z mai avea un lucru de spus.
Noi doi, a început el, s-ar putea să nu ne mai întîlnim niciodată. După aceste evenimente nu
voi mai putea rămîne în ţară. Situaţia ta e mai uşoară. Am fost întotdeauna atent în ce te
priveşte, aşa că, după cum ştii, între noi există un şir lung de intermediari, poţi nega fără nici o
reţinere orice legătură, deci cred că va fi în regulă să rămîi aici cu soţia ta, cu familia ta. Dar,
pentru orice eventualitate, poate că n-ar strica să-ţi faci şi o strategie de evacuare.
Zamzama a avut dreptate. Cei doi bărbaţi nu s-au mai întîlnit niciodată. Şi a avut dreptate şi
în privinţa strategiei de evacuare.
Evenimentele din 12 martie 1993 au fost relatate pe larg şi nu va fi nevoie să intrăm în prea
multe detalii. Automobile şi scutere capcană. O bombă la subsolul Bursei. Trei bazaruri, trei
hoteluri, aeroportul, un cinematograf, biroul de paşapoarte, o bancă, toate kaboom, kaboom,
kaboom. Chiar şi Mahim, colonia pescarilor, kaboom. Un taxi a explodat la Poarta Indiei — un
kaboom dat naibii.
381
►
Totuşi vecinii trebuie să fi fost dezamăgiţi. S-au înregistrat multe pierderi de vieţi, dar
războiul civil la care speraseră nu a avut loc. Oraşul şi naţiunea şi-au păstrat cumpătul. S-au
făcut arestări, lucrurile s-au potolit, s-a reinstaurat pacea. Zamzama Alankar plecase împreună
cu locotenentul său Degeţele şi cei doi au fost declaraţi Inamicul public nr. 1 şi Inamicul public
nr. 2. Se credea că s-au stabilit în cele din urmă ca oaspeţi în ţara vecină, iar Zamzama a
continuat să conducă de la distanţă Compania Z. Vecinii însă susţineau că nu ştiu unde s-ar
putea afla fugarii.
în anii care au urmat, în lumea interlopă a avut loc o scindare majoră. Atacurile poliţiei
împotriva Companiei Z au atins cote nemaiîntîlnite. Toate aranjamentele şi înţelegerile au fost
stricate şi întreg edificiul a fost foarte aproape de o dezintegrare completă. însă telefoanele prin
satelit şi sistemele securizate de comunicare online au continuat să funcţioneze, aşa că
Zamzama a putut să-şi transmită ordinele şi să-şi conducă şleahta, dar nu era un pic prea arogant
din partea lui şi a lui Degeţele să transmită ordine de la distanţă în timp ce alţii, nu ei, o
încasau? Treptat, distanţa dintre cei doi lideri absenţi şi cei doi rămaşi la faţa locului, Căpăţînă
şi Picioruşe - care fuseseră acuzaţi de gangsterism şi terorism şi au tras sfori cinci ani ca să
obţină un verdict de închidere a cazului din lipsă de dovezi, ceea ce le-a permis să rămînă în
libertate, numai că între timp trăiseră cinci ani sub ameninţarea legii -, deci această distanţă a
început să dea naştere la resentimente. La finalul celor cinci ani Compania Z era tot Compania
Z, loialitatea membrilor ei rămăsese neştirbită, dar toată lumea ştia că de-acum exista o Aşchie
Z, un grup a cărui loialitate era direcţionată în primul rînd către pitic şi individul cu număr uriaş
la pantofi, şi, cu toate că se instaurase un soi de armistiţiu între ei doi şi cei doi care stăteau la
vecini, era clar că relaţiile lor erau tot mai reci.
Nero a fost chemat la o întrevedere cu Căpăţînă şi Picioruşe. întrevederea nu a avut loc pe
un iaht luxos din port, ci într-un basti din inima mahalalei Dharavi, unde a
382
fost dus de nişte indivizi care nu i-au adresat nici o vorbă şi nici nu păreau să aibă chef de taifas.
Odată ajuns la reşedinţa din mahala, Căpăţînă a dat din cap în semn de salut, iar Picioruşe i-a
arătat o cărămidă cu un deget de la picior.
Stai jos, a zis Picioruşe.
Deci iată ce ştim noi despre tine, a spus Căpăţînă.
Tu eşti dhobi, a spus Picioruşe.
Tu speli ce e murdar.
Aşadar, e greu de crezut că n-ai ştiut nimic. Noi n-am ştiut nimic. Asta e o problemă pe care
trebuie s-o lămurim cu şefu’. Dar tu? Tu n-ai ştiut nimic? Ne vine tare greu să credem.
Dimaag-urile noastre sînt încurcate.
Totuşi. Greierele noastre mai ştiu următoarele, (a) şi (b). (A) nu-ţi place politica. Şi (b) nu te
interesează religia.
Aşadar, aici există un echilibru. Pe de o parte, pe de altă parte.
S-a decis să-ţi acordăm prezumţia de nevinovăţie.
Iată deci care este poziţia noastră. Această acţiune a afectat Compania. De-acum înainte
intenţionăm să nu ne mai implicăm în astfel de operaţiuni.
I-am spus asta şefului şi lui Degeţele.
Sînt de acord.
Un nou început. O întoarcere la lucrurile de bază. Nu ne mai îndepărtăm de domeniul nostru
de maximă specializare.
în acest moment însă există în Companie un mare deficit de încredere. Iar încrederea noastră
în tine este, cum să zic.
Compromisă.
Zdruncinată.
Terminată.
O încredere neîncrezătoare nu este demnă de încredere.
Este suspiciune.
Cu toate astea, ţi-am acordat prezumţia de nevinovăţie.
Vezi mai sus.
383
Ca urmare, ne distanţăm pur şi simplu de tine. Tu vezi-ţi de viaţa ta, noi ne vedem de a
noastră.
Dar dacă laşi să scape vreo informaţie despre noi.
O să-ţi retezăm penisul.
Şi penisurile fiilor tăi.
Şi i le vom vîrî în gură nevestei tale.
Iar eu o să i-o trag pe la spate.
în timp ce eu o să-i tai beregata din faţă.
Eşti liber. Poţi pleca.
Pleacă repede.
înainte să ne răzgîndim.
Chestia aia cu penisul pare o idee tare bună.
Nu, nu. Glumeşte doar. Adio, dhobi.
Adio.
Au trecut cincisprezece ani. Cincisprezece ani e un răstimp îndelungat, îndeajuns de lung ca
să uiţi lucrurile pe care vrei să le laşi în urmă. Fiii i-au crescut, la fel şi averea, iar umbra lumii
subterane, umbra care se ridică din adînc, nu mai plana asupra casei lui. Viaţa a continuat, cu
urcuşurile şi coborîşurile ei. îşi elaborase o strategie de evacuare, dar nu a fost nevoit să recurgă
la ea, nu a fost nevoit să plece de-acasă, nu a fost nevoit să-şi sfîrtece lumea în două şi să arunce
la gunoi o jumătate din ea. Cincisprezece ani. Un răstimp destul de lung ca să te relaxezi.
Apoi a venit anul 2008. Şi în august 2008, la aeroport, în timp ce stătea la coada de la
controlul paşapoartelor după o călătorie de afaceri la New York, Nero a văzut o fantomă.
Fantoma stătea la coada paralelă cu a lui şi nu mai avea părul portocaliu, care îi fusese cîndva
trăsătura distinctivă. Acum era negru, ca al tuturor celorlalţi. în afară de păr însă, era cu
siguranţă el. Inamicul public nr. 2. Nero l-a privit uluit pe Degeţele. Fără îndoială că avea să fie
capturat imediat, că va fi împuşcat dacă încerca să se opună. Privirile celor doi s-au întîlnit şi
Nero s-a încruntat înspre mega-şeful Companiei Z, arătîndu-şi nedumerirea. Degeţele doar a
ridicat degetul mare (care, trebuie s-o spunem, era
384
un deget mare foarte mic), în semn că totul era în regulă, şi i-a întors spatele. S-au apropiat de
ferestrele ghişeelor de control. Ofiţerii în uniformă examinau cu atenţie documentele, în stilul
super-birocratic pe care toţi funcţionarii mărunţi din India îl aduseseră la perfecţiune. Iar cînd
Degeţele nu mai avea în faţă decît o singură persoană, s-a întîmplat ceva extraordinar. întreaga
reţea de computere din zona controlului paşapoartelor a căzut, bum! Aşa, pur şi simplu. Toate
monitoarele s-au întunecat. Au urmat cîteva momente de consternare, timp în care ofiţerii de la
controlul paşapoartelor au încercat să-şi reseteze aparatele, iar alţi ofiţeri alergau încoace şi-
ncolo. Blocajul computerelor era pe cît de complet, pe atît de misterios. Oamenii care aşteptau
la coadă au început să-şi piardă răbdarea. în cele din urmă un ofiţer superior a făcut un semn şi
rîndurile au început să se mişte. Toţi cei care aşteptau au fost lăsaţi să treacă, s-a făcut doar un
control manual, Degeţele a trecut şi el şi dus a fost, iar peste două minute, cînd Nero s-a
apropiat şi el de ghişeu, bum!, toate computerele au pornit iar. Compania Z nu îşi pierduse
îndemînarea.
De ce îşi asumase Degeţele imensul risc al întoarcerii? De ce îl trimisese Zamzama aici?
Aceste gînduri l-au ţinut pe Nero treaz pînă tîrziu, iar la două noaptea a primit răspunsul,
deoarece, pentru prima dată după un deceniu şi jumătate, telefonul mobil i-a sunat în
succesiunea codată care aducea necazuri. Trei apeluri, pauză, un apel, pauză, două apeluri,
pauză, iar cînd suna a patra oară, trebuia să răspundă.
Alo, a zis el.
Vocea lui Degeţele în ureche, ca ghearele Diavolului care îl trăgeau în jos, înspre abis.
încă o dată, a spus Degeţele. Ultima dată.
Regiunea de Vest a Pazei de Coastă Indiene era împărţită în cinci centre zonale, numite
District Head Quarters. DHQ 2 era departamentul Mumbai şi se mîndrea cu trei posturi de pază
de-a lungul liniei ţărmului: la Murud Janjira, Ratnagiri şi Dahanu. Fiecare post avea la
dispoziţie un
385
număr de vedete de patrulare în larg, vedete de patrulare de-a lungul coastei, vedete de patrulare
rapide şi ultrarapide, precum şi cîteva ambarcaţiuni de patrulare şi interceptare mai mici şi chiar
mai rapide. Existau, de asemenea, elicoptere şi avioane de supraveghere. Dar marea e o
întindere vastă şi, cu o organizare corespunzătoare, poţi să laşi anumite zone nesupravegheate.
O astfel de operaţiune necesita un număr mare de valijoare.
Despre ce e vorba de data asta.
Nu întreba. Ocupă-te doar de aranjamente.
Şi dacă refuz.
Nu refuza. Şeful nu stă bine cu sănătatea. Vecinii nu sînt tocmai cele mai bune gazde.
Situaţia sa este strict controlată, iar resursele financiare i se epuizează. E convins că nu i-a mai
rămas mult timp. îşi doreşte această ultimă faptă măreaţă. Nu are de ales. Vecinii insistă. Au
ameninţat că o să-l dea afară.
Au trecut cincisprezece ani. Am părăsit jocul ăsta de foarte mult timp.
Welcome to the Hotel California.
N-o s-o fac.
Nu refuza. Ţi-o cer frumos. Am spus te rog. Te rog, nu refuza.
înţeleg.
In 23 noiembrie 2008 zece ucigaşi înarmaţi cu arme automate şi grenade de mînă au plecat
cu barca din duşmănoasa ţară vecină de la vestul ţării care nu poate fi numită. In rucsacuri
duceau muniţie şi droguri puternice: cocaină, steroizi, LSD şi seringi. In călătoria spre oraşul
care nu poate fi numit au deturnat un vas de pescuit, şi-au abandonat ambarcaţiunea iniţială, au
adus două bărci gonflabile la bordul vasului de pescuit şi i-au spus căpitanului încotro să
meargă. Cînd s-au apropiat de ţărm, l-au omorît pe căpitan şi au urcat în bărcile gonflabile.
Ulterior multă lume s-a întrebat cum de nu i-a văzut paza de coastă şi nu a încercat să-i
intercepteze. Se presupunea că linia
ţărmului e bine păzită, dar în acea noapte a existat o deficienţă. în 26 noiembrie, cînd au ajuns la
mal, ucigaşii s-au împărţit în grupuri mai mici şi s-au îndreptat spre ţintele stabilite dinainte: o
gară, un spital, un cinematograf, un centru evreiesc, o cafenea populară şi două hoteluri de cinci
stele. Unul dintre aceste hoteluri era Taj Mahal Palace and Tower, unde, în urma unei certe cu
bărbatul ei, soţia lui Nero se afla în Salonul Mării, unde mînca sandviciuri cu castraveţi şi se
plîngea prietenelor de căsnicia ei.
Nu pot vorbi, a spus Riya.
Nu vorbi.
Tu i-ai ajutat pe terorişti să intre în oraş. Pe cei care ţi-au omorît soţia.
Nu-i nevoie să vorbeşti.
Şi apoi ai fugit. Tu şi toţi fiii tăi.
Ar mai fi ceva de zis. După cele întîmplate, trupul lui Degeţele a fost găsit aruncat pe o
stradă din Dongri. Fusese omorît cu împunsături mici de cuţit în gît. Foştii săi tovarăşi, Căpăţînă
şi Picioruşe, erau furioşi din pricina atacului, care periclita din nou Compania şi activităţile sale.
Acesta era mesajul lor pentru Zamzama Alankar. Mai tîrziu Apu avea să devină şi el victima
mîniei lor. Mi-au trimis şi mie un mesaj. Mesajul era, ştim că ai fost implicat şi acesta este
răspunsul nostru. Iată care sînt numele pe care vine să mi le spună Mastan. Ştiu deja numele
astea.
Deci eşti responsabil şi pentru moartea fiului tău, nu doar a mamei.
Am făcut ce-am făcut ca să le salvez viaţa. M-am compromis ca să-i protejez. Sînt rege în
casa mea, totuşi am devenit o slugă. Spălătorul. Dhobi. Dar ai dreptate. Am dat greş. Mă acuzi
şi sînt vinovat, iar soarta m-a pedepsit luîndu-mi copiii. Un copil ucis de mîna duşmanilor mei,
unul ucis de propria-i mînă, unul ucis de mîna unui nebun, dar toţi trei sînt pedeapsa mea şi
povara pe care trebuie s-o port pentru vecie, da, şi pe cea a mamelor lor. Mi s-a dat o lecţie şi
am învăţat-o. Port pe umeri greutatea trupurilor copiilor mei şi a mamelor lor, iar greutatea asta
mă
387
doboară. Mă vezi zdrobit, fiica mea, ca un gîndac sub călcîiul destinului. Mă vezi zdrobit. Şi
acum ştii totul.
Şi ce să fac acum - acum, că ştiu totul?
— Nu va fi nevoie să faci nimic. Mîine-dimineaţă, la ora nouă fix, îngerul morţii vine la
ceai.
388
32
Ce s-ar întîmpla dacă Jokerul ar deveni Rege şi Bat- woman ar merge la închisoare. Dincolo
de Gardens, chicotele deveneau tot mai zgomotoase, aduceau tot mai mult a ţipete şi nu-mi
dădeam seama dacă erau ţipete de furie sau de bucurie. Eram, în acelaşi timp, epuizat şi
înspăimîntat. Poate mă înşelam în privinţa ţării mele. Poate că viaţa trăită în bula din Gardens
mă făcuse să cred lucruri care nu erau adevărate sau nu suficient ca să conteze. Ce mai însemna
totul dacă se întîmpla ce-i mai rău, dacă strălucirea pierea din văzduh, dacă minciunile,
calomniile, urîciu- nea, urîciunea deveneau chipul Americii. Ce ar mai însemna povestea mea,
viaţa mea, munca mea, poveştile americanilor mai vechi şi mai recenţi, familiile ce se trag din
cei veniţi pe Mayflower şi americanii ce depuneau mîndri jurămîntul chiar în acest moment, ce
coincidea cu demascarea - sau dezintegrarea - Americii? De ce să mai încerci să înţelegi
condiţia umană dacă umanitatea se dovedea a fi grotescă, întunecată, nedemnă? Ce rost mai
aveau poezia, cinematografia, arta? Bunătatea n-are decît să se veştejească pe lujer. Paradisul n-
are decît să dispară. America pe care o iubeam se împrăştiase pe aripile vîntului.
Pentru că în minte mi se îngrămădeau astfel de gînduri, n-am dormit bine în acel ultim
weekend dinainte de vot. La cinci dimineaţa, cînd m-a sunat Riya, eram cu ochii larg deschişi şi
mă holbam în tavan. Trebuie să vii, mi-a zis ea. Se va întîmpla ceva şi nu ştiu ce, dar nu pot sta
aici singură. Bătrînul adormise în fotoliu, prăbuşit în faţă, cu fruntea sprijinită de lemnul mesei.
Noaptea ei fusese la fel de albă
389
ca a mea. Dar Riya nu era un preot catolic dintr-un film de Hitchcock şi trebuia să împartă cu
cineva povara celor spuse, a secretelor care de-acum erau şi ale ei. M-am dus să mă întîlnesc cu
ea, ne-am aşezat amîndoi în Gardens înainte să se crape de ziuă şi am vorbit. Ce să fac? m-a
întrebat. Ce se poate face? i-am răspuns. Dar ştiam deja răspunsul la întrebare, căci fierbeam de
entuziasm creator. Povestea ei mă scosese din adîncurile disperării mele nocturne. Era piesa
lipsă de care aveam nevoie şi îmi furniza miezul întunecat al filmului, marea revelaţie,
semnificaţia sa. Arta este ce este, iar artiştii sînt hoţi şi curve, dar ne dăm seama cînd curge
seva, cînd muza misterioasă ne şopteşte în ureche, vorbind repede, spunînd, scrie asta, nu o s-o
mai repet, şi după aceea avem răspuns la toate „de ce“-urile pline de îndoială care ne-au bîntuit
spaimele nocturne. M-am gîndit la Joseph Fiennes în rolul tînărului bard din Shakespeare
îndrăgostit, sărind de la masa unde scria — ce? Romeo şi Julieta? —, făcînd o mică piruetă şi
spunîndu-şi fără orgoliu sau ruşine: „Doamne, ce bun sînt“.
(Ceea ce ridică o întrebare interesantă: a ştiut Shakespeare că e Shakespeare? Dar asta
rămîne pe altă dată.)
(Nu există o muză a cinematografiei, nici una a ficţiunii. In cazul de faţă cele mai apropiate
muze ar fi, probabil, Caliope - dacă proiectul meu ar putea fi considerat o epopee - sau Thalia -
dacă ar fi văzut ca o comedie - sau Melpomene - dacă m-aş putea ridica pe culmile cerute de
tragedie. Nu-i foarte important. Nu contează.)
Să-i dăm drumul, am zis. Să vedem ce are de zis poliţistul pensionar.
Drama are stilul ei de a da năvală peste dramaturg. Se va întîmpla ceva şi nu ştiu ce, m-a
chemat în ajutor, a zis Riya, dar nici unul dintre noi n-a ghicit că acel ceva care se va întîmpla
eram chiar eu.
Ne-am întors în casa Golden, iar în salonul care dădea spre Gardens ne-am trezit înfruntaţi
de Vasilisa, care îşi ţinea într-o mînă băieţelul - băieţelul meu! fiul meu! - şi în cealaltă un
pistol. Mic, cu miner sidefiu şi ţeavă aurită.
390
Fata cu pistol de aur. în cămaşa ei de noapte din mătase rozalie, peste care plutea un neglijeu de
dantelă lung pînă la călcîie, arăta ca o vedetă italiană de cinema - Monica Vitti sau Virna Lisi,
nu ştiam sigur care. Pistolul însă era evident ceva în stil Godard. M-am gîndit la eroina lui
ucigaşă din Pierrot nebunul, cum îl omoară ea pe pitic înfigîndu-i foarfecă în gît. Nu aveam nici
o intenţie să devin o versiune a acelui pitic. Chiar am ridicat şi mîinile. Intră-ţi în rol, m-am
gîndit. Riya s-a uitat la mine de parcă aş fi înnebunit.
Bună dimineaţa, Vasilisa, a zis Riya cu o voce normală, nejucată. Pune chestia aia jos, te
rog.
Ce căutaţi la mine în casă? a vrut să ştie Vasilisa, fără să coboare arma.
(Măcar ea respecta scenariul.)
M-a chemat Nero, a spus Riya. A vrut să vorbim.
A vrut să vorbească cu tine?
A vorbit mult timp. în curînd vine să-l vadă un bărbat.
Cine vine? Şi de ce n-am fost anunţată?
Eu am venit fiindcă Riya e îngrijorată, am spus. Din cauza bărbatului.
O să-l primim cu toţii pe acest bărbat, a zis Vasilisa. Misterul ăsta va fi lămurit.
Şi a pus pistolul înapoi în poşeta plic, unde stătea de obicei.
Cut. Urmează o secvenţă de cadre rapide, care să sugereze trecerea timpului şi să arate
starea precară a lui Nero. E nesigur pe picioare, în vorbire şi în gesturi.
Cînd Vasilisa şi-a trezit soţul, Nero nu se simţea prea bine. Luciditatea lungului discurs de
peste noapte îi dispăruse. Era confuz şi incoerent, ca şi cînd efortul de a-şi aminti îl epuizase.
Vasilisa l-a ajutat să meargă în dormitor şi i-a zis:
— Duş.
După ce el a făcut duş, i-a zis:
— Hainele.
După ce el s-a îmbrăcat, i-a zis:
— Pantofii.
391
Nero arăta jalnic.
— Nu pot să mă leg la şireturi, a zis el.
— Sînt mocasini, i-a zis ea. Pantofii.
După ce picioarele i-au intrat în pantofi, Vasilisa i-a întins un pumn de medicamente.
— înghite, i-a zis.
După ce el a înghiţit, i-a poruncit:
— Spune-mi.
El a clătinat din cap.
— Un bărbat din ziua de ieri, a spus.
Singurul motiv pentru care ştiu cîte ceva despre borsaline este fiindcă părinţii mei
obişnuiau să se certe în stilul lor amical - desfătîndu-se mai degrabă cu polemica decît cu
deznodămîntul ei - pe tema faimoaselor pălării de fetru, întrebîndu-se dacă ar trebui sau nu să le
includă în colecţia lor de belgieni faimoşi. Fabrica de pălării Borsalino nu se află între graniţele
belgiene. Se găseşte în oraşul Alessandria, în regiunea Piemont din Italia, care se întinde pe
cîmpia aluvionară dintre rîurile Tanaro şi Bormida, la vreo nouăzeci de kilometri de Torino.
Ştiu trei lucruri despre borsaline: că se bucurau de o mare popularitate printre evreii ortodocşi,
că au ajuns să fie la modă cînd Alain Delon şi Jean-Paul Belmondo le-au purtat în filmul
francez cu gangsteri din anii 1970 care a şi fost numit, după ele şi că fetrul e făcut din blană de
iepuri belgieni (aha!).
Bărbatul Mastan, poliţistul pensionar, stătea pe acelaşi scaun cu spătar înalt din salonul casei
Golden pe care îl ocupase cîndva ucigaşul Kinski şi părea uşor alarmat că îi avea în faţă nu doar
pe Nero, ci şi o Vasilisa cu o expresie întunecată pe chip, pe Riya şi pe mine. Era weekend, aşa
că mulţi dintre angajaţii casei nu erau acolo. Nici urmă de Blather sau Fuss. Meşterul Gonzalo
lipsea, la fel şi majordomul Michael McNally şi bucătarul Sandro „Cookie“ Cucchi. Am deschis
chiar eu uşa şi l-am invitat pe inspector să intre. Un bărbat chipeş! Avea părul argintiu, era
septuagenar, la fel ca Nero - dar poate nu chiar atît de aproape de vîrsta de optzeci de ani -, iar
din profil arăta de parcă
391
ar fi putut poza pentru monumentul lui Crazy Horse1 din Dakota de Sud. Atîta doar că purta un
costum crem, scos direct dintr-un film cu Peter O’Toole, iar cravata cu dungi oblice, aurii şi
roşii, era una pe care orice gentleman britanic ar fi fost mîndru s-o poarte. (Abia mai tîrziu şi
după unele cercetări, am aflat de fapt cît de mîndru. Cravata clubului de crichet Marylebone era
un obiect foarte căutat în cercurile de crichet.) Stătea ţeapăn, cu spatele foarte drept, jucîndu-se
cu borsalina de pe genunchi, şi era clar că nu se simţea deloc în largul lui. A urmat un moment
de tăcere încurcată. Apoi a vorbit.
— Am venit în Statele Unite din trei motive, a spus el. în primul rînd ca s-o vizitez pe sora
mea din Philadelphia. Soţul ei se ocupă cu mare succes de reciclarea recipientelor de plastic.
Aşa se fac averile în America. Trebuie doar să ai o idee bună şi să te ţii de ea. Profesorul
Einstein obişnuia să spună că n-a avut decît o singură idee bună. în cazul lui însă a fost vorba
despre natura universului.
Nero arăta cît se poate de neserios, nu se concentra, ochii îi rătăceau şi fredona o melodie
numai de el ştiută.
Al doilea motiv a fost să vizitez mormîntul lui P.G. Wodehouse, a continuat el.
(Asta mi-a captat atenţia. Wodehouse cel atît de iubit de părinţii mei şi de mine.
Wodehouse, care îmi venise în minte şi cînd pe scaunul acela stătea Kinski.) Domnul
Wodehouse este foarte apreciat în India, a spus Mastan. Mormîntul îi este o carte de marmură
pe care sînt gravate numele personajelor sale. Numai că personajul meu preferat nu apare.
Domnişoara Madeline Bassett, cea care credea că stelele sînt coroniţa de margarete a lui
Dumnezeu. Dar e un personaj mărunt. Aşa şi eu. La fel. Rolul meu a fost unul strict secundar.
Soţul meu nu se simte bine, a zis înţepată Vasilisa. Dacă vizita asta are vreun rost, vă rog să-
l menţionaţi repede.
1. Crazy Horse a fost un războinic amerindian care a încercat să se opună expansiunii
guvernului federal american în teritoriile deţinute de tribul lakota. Monumentul menţionat
este sculptat în stîncă, proiectul fiind încă în desfăşurare.
393
A, doamnă, rostul, da. Aveţi răbdare. Există un rost aparent şi un rost real. Rostul aparent
este cel pe care l-am menţionat şi în convorbirea telefonică avută cu el. Un avertisment. Dar
domnul a fost un om de lume. Poate că nu e necesar să fie avertizat în privinţa unor lucruri pe
care le cunoaşte deja. Comunitatea indiană din America a crescut, doamnă, şi se laudă acum cu
oameni care reciclează recipiente de plastic, doamnă, precum şi cu genii în domeniul noilor
tehnologii, cu actori premiaţi, avocaţi activişti, politicieni de toate orientările, creatori de modă,
dar şi cu grupuri infracţionale, doamnă. îmi pare rău s-o spun. în America mafia este un cuvînt
cu conotaţii italiene clare, aşa că poate e mai bine să-l evităm şi să le spunem altfel gangsterilor
noştri. Trebuie să recunoaştem că sînt încă mici, sînt doar la începuturile a ceea ce italienii
numesc familii şi ai noştri numesc gharaney, gospodării, sau, mai nou, companii, un termen azi
popular în patria noastră. Există însă mult entuziasm în aceste companii americane, în aceste
gospodării noi, şi un mare potenţial de dezvoltare rapidă. Există, de asemenea, un anumit grad
de colaborare la distanţă cu patria, un interes pentru globalizare, pentru activităţi desfăşurate în
comun. Oamenii noştri din SUA sînt dornici să-i ajute pe cei din patrie, să îi sprijine să
acţioneze aici, în schimbul unor înlesniri asemănătoare în ţara mamă. Lucrurile se schimbă,
doamnă. Timpul trece. Tot ce era cîndva imposibil devine posibil. Am vrut să discut aceste
chestiuni cu domnul, dar acum, cînd mă aflu faţă în faţă cu el, îmi dau seama că o astfel de
discuţie ar fi redundantă. Poate e conştient, poate nu. Poate îl interesează, poate nu. Poate că
inteligenţa sa şi-a păstrat capacitatea de analiză a riscului şi ameninţării sau poate că şi-a
pierdut-o. Nu e treaba mea. Acum îmi dau seama de asta.
Aşa că ajung la rostul real, doamnă, şi vă mulţumesc pentru răbdare. Rostul real a fost să mă
aflu în faţa acestui domn şi să văd ce reacţie îmi stîrneşte această proximitate. E un om care a
scăpat de judecata cuvenită pentru multe fapte rele. Pentru rolul jucat în nişte evenimente
cumplite, doamnă. Este un om care şi-a acoperit cu măiestrie
394
urmele, care şi-a folosit priceperea şi banii ca să şteargă orice legături va fi avut cu multe lucruri
care nici nu pot fi puse în cuvinte. I-am promis că o să-i spun numele ucigaşilor fiului său, dar e
evident că le ştie deja, a avut ani la rînd relaţii cordiale cu ei, pînă ce s-au întors împotriva lui.
Se prea poate ca forţele de ordine din această măreaţă ţară să fie interesate de asemenea
chestiuni şi poate că aş fi reuşit să le stîrnesc interesul, dar mi-e teamă că, în lipsa dovezilor, le-
aş părea un bătrîn nechibzuit, deşi cîndva, într-o ţară îndepărtată, am făcut parte din breasla lor.
Se prea poate ca, după ce m-am uitat la acest bărbat, să fi dorit să iau problema în propriile
mîini, deşi de-acum sîntem amîndoi bătrîni. Se prea poate să fi dorit să-i trag un pumn în faţă,
oricît de absurdă ar fi o bătaie între doi babalîci ca noi. Nu e imposibil să-mi fi dorit chiar să-l
împuşc. Sînt încă foarte ager cînd vine vorba să trag cu arma, doamnă, iar în America armele
sînt foarte uşor de obţinut. Dar acum, cînd mă uit la acest bărbat, un bărbat pe care l-am urît în
cea mai mare parte a vieţii şi care a fost un om puternic, văd că l-am găsit cuprins de slăbiciune
şi nedemn de glonţul meu. Lasă-1 să ajungă în faţa Dumnezeului său. Să fie judecat cînd va sta
înaintea scaunului judecăţii. Să-l primească iadul şi să ardă pe vecie în flăcările lui. Acesta a
fost rostul vizitei mele şi acum îmi voi lua la revedere.
Riya a pus mîna pe umărul Vasilisei, avertizînd-o să lase pistolul acolo unde era.
Domnul Mastan s-a ridicat şi a făcut o plecăciune. Apoi, în timp ce se întorcea, dînd s-o
pornească spre uşă, Nero s-a urnit din adîncimile canapelei pe care stătea şi — şocant,
îngrozitor — a început să urle cît îl ţineau puterile.
Cum cutezi să vii la mine în casă şi să-mi vorbeşti astfel în faţa soţiei mele?
Poliţistul pensionar s-a oprit din drum, cu spatele la Nero şi cu pălăria încă în mînă.
Ticălosule! a strigat Nero. Fugi! De-acum tu eşti un om mort.
395
Cînd detectivul ajunge la locul faptei, spectatorii filmului se relaxează instinctiv, căci se
aşteaptă ca fărădelegea să fie urmată de actul justiţiar, iar dreptatea să triumfe. Dar victoria celui
drept asupra celui nedrept nu este ceva inevitabil. Intr-un alt film al lui Hitchcock, Psycho,
groaza este provocată de faptul că mor persoanele nepotrivite. Janet Leigh este marea vedetă a
filmului, dar chiar înainte de jumătatea peliculei, aah!, moare la duş. Apoi vine Martin Balsam,
detectivul, Martin Balsam cel drăguţ, calm, de nădejde, cel atît de profesionist, atît de liniştitor,
iar tensiunea noastră se risipeşte. De-acum totul va fi bine. Şi apoi, aah! Moare şi el. Să reţin: e
mult mai înspăimîntător cînd mor persoanele nepotrivite.
Detectivul pensionar, inspectorul Mastan, care a lucrat cîndva la DCI Bombay. Oare să ne
aşteptăm să i se întîm- ple ceva groaznic?
încă ceva despre domnul Hitchcock. Da, îi plăcea să aibă cîte un scurt rol episodic în filmele
lui, zicea că asta îi face pe oameni să le urmărească mai atent, ca să vadă cînd şi cum apare, dar,
pe de altă parte, de multe ori căuta să scape de apariţia asta în partea de început, pentru ca ea să
nu distragă atenţia. Spun asta pentru că acum trebuie să consemnez, ca autor al acestui proiect
în desfăşurare (ca să mă exprim mult prea pompos, avînd în vedere faptul că e doar un proiect
de începător), că, în timp ce priveam, în timp ce participam tăcut la scena pe care tocmai am
descris-o, în mine s-a stîrnit ceva imposibil de controlat. Dacă tot venise vremea să dezvăluim
secrete, l-am dezvăluit şi eu pe al meu.
Da, în mod normal îmi ascund sentimentele. Mi le ferec undeva sau mi le sublimez în
referinţe cinematografice. Chiar şi în acest moment crucial al naraţiunii mele, cînd ies din
umbră la rampă, în lumina reflectoarelor, încerc (fără succes) să nu vorbesc despre Haos,
capodopera tîrzie a lui Akira Kurosawa, în care, ca să zic aşa, regele Lear e însurat cu lady
Macbeth. Ideea mi-a fost declanşată de nişte vorbe ale inspectorului Mastan. S-a numit „bătrîn
nechibzuit" şi, fără să-şi dea seama, aproape că l-a citat pe regele smintit al lui Shakespeare. Să
nu vă bateţi joc, se roagă Lear. Sînt un biet om bătrîn, nechibzuit... Şi, ca să spun cinstit, mi-e
teamă şi că nu-s întreg la minte.1 Stătea pe canapea, ultimul său tron, urlîndu-şi ura senilă. Cel
îmbătrânit de zile1 2, cel care le tulburase vieţile celor trei fii ai săi şi fusese distrus, nu ca Lear,
de duşmănia lor, ci de moartea lor. Şi aici, dinaintea lui, la fel de monstruoasă în ochii mei
precum lady Kaede, lady Macbeth a lui Kurosawa din Haos, stătea Vasilisa Golden, mama celui
de-al patrulea (presupus) copil al lui Nero, singurul care mai trăia, Vasilisa, cu un pistol în
poşeta plic şi flăcări ţîşnindu-i din priviri. Iar eu, nechibzuitul, mi-am început monologul care
avea să dezvăluie adevărul. De parcă n-aş fi priceput că rolul meu era unul secundar. De parcă,
la fel ca inspectorul Mastan, aş fi putut deveni vedeta — cel puţin în această scenă.
Ajunsesem s-o detest pe a doua doamnă Golden pentru aerele pe care şi le dădea, pentru
felul în care mă aruncase, ca pe-un şerveţel folosit, după ce o ajutasem să-şi atingă scopul,
pentru pistolul din poşetă, pentru închinăciunile făţarnice la o imitaţie de icoană, pentru babuşca
de maică-sa, falsă şi ea, pentru adevărul incontestabil că tot ce făcea, fiecare gest, fiecare
inflexiune a vocii, fiecare sărut, fiecare îmbrăţişare, totul era motivat nu de sentimente
autentice, ci de calcule făcute cu sînge-rege. înţelepciunea păianjenului,
1. William Shakespeare, Regele Lear, actul IV, scena 7. Adaptare după traducerea lui Mihnea
Gheorghiu, Editura Pandora, Tîrgovişte, 2001.
2. Denumire dată lui Dumnezeu în Vechiul Testament (Daniel, 7,9).
397
înţelepciunea rechinului. Era detestabilă. O detestam şi voiam să-i fac rău.
In discursul indiano-britanic al inspectorului de poliţie pensionar, în rigidul său autocontrol,
în vocea pe care nu a ridicat-o nici o clipă, nici măcar cînd l-a blestemat pe Nero Golden la
damnare eternă, am recunoscut ceva din mine însămi. Poate că Suchitra avusese dreptate atunci
cînd zisese că toţi cei din povestea asta ilustrau un aspect al propriei mele firi. M-am auzit nu
doar în felul în care domnul Mastan îşi reprima sentimentele, ci şi - imediat după aceea - în
ţipetele de bătrîn senil şi neputincios ale lui Nero. Eu nu eram un bătrîn senil, nu încă, dar
despre neputinţă ştiam cite ceva. Chiar şi acum, cînd decisesem să rup lanţurile cu care Vasilisa
îmi ferecase limba, am înţeles că tocmai mie adevărul avea să-mi facă cel mai mult rău. Şi totuşi
îl voi rosti. Cînd m-a sunat şi m-a chemat la casa Golden, „se va întîmpla ceva“, Riya, în starea
ei de frămîntare şi confuzie, în care doliul se amesteca de-acum cu groaza cunoaşterii, a stîrnit
în mine un şuvoi de sentimente şi, cu toate că nu le-am înţeles pe loc, dintr-odată semnificaţia
lor mi-a devenit clară.
Alegerile se apropiau şi, în obişnuitu-i stil indefatigabil, Suchitra se oferise să preia apelurile
telefonice de campanie şi apoi, în marţea votului, să bată pe la uşi, ca să trimită lumea la urne.
Pe ea ar fi trebuit s-o aşez mai întîi pe un scaun, ei ar fi trebuit să-i mărturisesc, să-i explic totul
cu calm, să-mi declar iubirea şi să-i cerşesc iertarea. îi datoram măcar atît. în loc de asta, iată-
mă în picioare în camera de zi a Goldenilor, cu gura deschisă şi cu cuvintele teribile tremurîndu-
mi pe buze.
Nu, nu e nevoie să redau exact cuvintele acelea.
Către finalul sublimului film al lui Satyajit Ray Father Panchali apare ceea ce eu consider că
este cea mai impresionantă scenă din toată istoria cinematografiei. Harihar, tatăl micului Apu şi
al surorii sale mai mari, Durga, care i-a lăsat pe cei doi în sat cu mama lor, Sarbajaya, iar el s-a
dus la oraş, ca să încerce să cîştige nişte bani, se întoarce cu cadouri pentru copii, căci se
descurcase bine, dar nu ştie
398
că, în lipsa lui, Durga se îmbolnăvise şi murise. O găseşte pe Sarbajaya aşezată pe pyol, prispa
casei lor, amuţită de tragedie, incapabilă să-i ureze bun venit acasă sau să-i răspundă la vorbe.
Neînţelegînd ce se întîmplă, el începe să-i arate cadourile copiilor. Apoi, intr-un moment
extraordinar, vedem cum chipul i se schimbă cînd Sarbajaya, care stă cu spatele la obiectiv, îi dă
vestea morţii fetei. Iar atunci Ray, înţelegînd cit de nepotrivit ar fi un dialog, lasă muzica să se
amplifice şi să domine coloana sonoră, iar notele înalte, pătrunzătoare, de tar-shehnai1 strigă
jalea părinţilor mai elocvent decît ar fi putut-o face cuvintele lor.
Eu nu am muzică de oferit. Ofer în schimb numai tăcere.
Cînd am terminat ce am avut de spus, Riya a traversat încăperea şi s-a oprit în faţa mea.
Apoi a ridicat mina dreaptă şi m-a lovit cit a putut de tare peste obrazul sting. Asta-i pentru
Suchitra, a zis ea. Apoi, cu dosul palmei, m-a lovit şi mai tare peste obrazul drept şi mi-a zis:
Asta-i pentru tine. Eu n-am reacţionat, am rămas nemişcat.
Ce-a spus? a vrut să ştie Nero în buimăceala sa de dimineaţă. Despre ce vorbeşte?
M-am dus lingă el, m-am lăsat pe vine alături, l-am privit în ochi şi am repetat.
Eu sînt tatăl fiului tău. Al micului Vespa. Singurul tău copil în viaţă nu e al tău. E al meu.
Vasilisa s-a repezit spre mine cu o furie byroniană, s-a năpustit ca lupul în turma de oi, dar
înainte să ajungă la mine, am văzut cum în ochii bătrînului se aprinde un licăr şi apoi cum
revine printre noi, ager şi cu privirea trează — bărbatul puternic întors din exilul de rătăcire
buimacă şi reintrîndu-şi în piele.
Adu băiatul, i-a poruncit soţiei sale.
Vasilisa a clătinat din cap.
El nu trebuie amestecat în toate astea, a spus ea.
Adu-1 imediat. 1
1. Instrument tradiţional indian, care combină un alt instrument tradiţional cu coarde (esraj) cu
un mic corn ataşat la baza acestuia, pentru a amplifica sunetul.
399
Iar cînd a fost adus micul Vespa - Vasilisa îl ţinea în braţe, babuşca de maică-sa stătea lîngă
ea, iar trupurile celor două femei, pe jumătate întoarse cu spatele către bărbatul casei, formau un
scut protector -, Nero s-a uitat îndeaproape la copil, de parcă atunci l-ar fi văzut prima dată, apoi
la mine, apoi iar la copil şi iar la mine şi tot aşa, de mai multe ori, pînă ce copilul, fără a fi stîrnit
de nimic, dar simţind criza, aşa cum simt copiii astfel de momente, a izbucnit într-un plîns
zgomotos. Vasilisa i-a făcut semn bătrînei, ajunge. Băiatul a fost dus din faţa tatălui său. Nu s-a
uitat nici măcar o dată înspre mine.
Da, a zis Nero. înţeleg.
N-a mai spus nimic altceva, dar mi s-a părut că văd, plutind în văzduhul de deasupra capului
său, groaznicele cuvinte pe care Emma Bovary le gîndise cîndva despre fiica ei, Berthe: „E
ciudat cît de urît poate fi copilul acesta".
Nu înţelegi nimic, a zis Vasilisa, pornindu-se spre el.
Nero Golden a ridicat mîna ca s-o oprească. Apoi şi-a coborît-o şi a scuipat pe dosul palmei.
Spune-mi tot, mi-a zis el.
Şi i-am spus.
Nu sînt obligată să ascult toate astea, a spus Riya şi a ieşit din casă.
Refuz să ascult toate astea, a spus Vasilisa şi a rămas în cameră, ascultînd.
După ce am terminat, Nero a rămas pe gînduri timp îndelungat. Apoi a zis cu o voce joasă şi
puternică:
Acum soţia mea şi cu mine trebuie să discutăm ceva între patru ochi.
M-am întors şi am dat să plec, dar înainte să ies din cameră, el a spus ceva ciudat.
Dacă se va abate cumva vreo nenorocire asupra noastră, a amîndurora, te desemnez tutorele
băiatului. O să pun avocaţii să facă actele chiar azi.
Nu se va abate nici o nenorocire asupra noastră, a spus Vasilisa. In plus, e weekend.
400
Acum o să discutăm în particular, i-a răspuns Nero. Te rog, condu-1 pe Rene.
în timp ce mergeam pe Macdougal, îndreptîndu-mă spre Houston Street, trupul mi s-a golit
de adrenalină şi m-a cuprins teama pentru viitor. Ştiam ce trebuia să fac, ce nu puteam evita să
fac. Am încercat s-o sun pe Suchitra. Am fost direcţionat spre mesageria vocală. I-am trimis un
SMS: „Trebuie să vorbim". Am rătăcit prin oraş, întorcîndu-mă acasă pe Sixth Avenue şi prin
Tribeca, fără să bag de seamă pe unde merg. La colţul dintre North Moore şi Greenwich i-am
primit răspunsul. „Ajung tîrziu ce." N-aveam ce să-i răspund. „Nici o probi ne vedem noi." Am
luat-o la dreapta, pe Chambers, şi am trecut pe lîngă liceul Stuyvesant. Mă aşteptam la ce-i mai
rău. Ce altceva s-ar fi putut întîmpla? Ce ar fi putut crede despre mine, despre ce urma să-i
spun? Tot ce poate fi mai rău.
Dar dacă natura umană nu ar fi un mister, nu am mai avea nevoie de poeţi.
401
34
Mai tîrziu. Să spunem chiar mult mai tîrziu. Un înţelept a sugerat cîndva că la ora trei
noaptea, în data de 28 noiembrie, mai jos de 14th Street Manhattanul era oraşul lui Batman,
Gotham City. între 14th şi 110th Street, în cea mai însorită şi strălucitoare zi din iulie,
Manhattanul era Metropola lui Superman. Iar Spider-Man, nou-venitul ăsta, atîrna cu capul în
jos în Queens, meditînd la putere şi responsabilitate. Toate aceste oraşe, oraşele invizibile,
imaginare, se suprapuneau peste oraşul real, îl înconjurau şi se împleteau cu el. Totul era la
locul lui, chiar dacă după alegeri Jokerul - părul verde îi lumina triumfal, pielea îi era albă ca
gluga unui membru al Ku Klux Klan-ului, de pe buze îi picura sînge necunoscut - devenea
stăpîn peste toate. Jokerul devenise într-adevăr rege şi trăia într-o casă de aur din cer. Cetăţenii
au apelat la clişee şi şi-au amintit că în copaci mai erau păsări, iar cerul nu se prăbuşise, ba chiar
mai era adesea senin. Oraşul era încă în picioare. Iar la radio şi pe aplicaţiile de muzică ce
răsunau în căştile bluetooth ale tinerilor nepăsători ritmul continua să se audă. La baseball
Yankees continuau să-şi bată capul cu ordinea celor trimişi să arunce şi Mets continuau să
piardă, iar la baschet cei de la Knicks nu puteau scăpa de blestemul de a fi Knicks. Internetul
era plin de minciuni şi adevărul devenise o afacere falimentară. Cei buni îşi pierduseră orice
dram de încredere, cei răi debordau de înflăcărare pătimaşă, iar slăbiciunea celor drepţi era
dezvăluită de mînia celor nedrepţi. Republica însă rămînea mai mult sau mai puţin intactă. Daţi-
mi voie să spun doar asta, deoarece era o afirmaţie ce se făcea des,
4oz
pentru a-i alina pe aceia dintre noi care nu erau uşor de alinat. într-un fel, e o ficţiune, dar o
repet. Ştiu că după furtună vine altă furtună şi apoi alta. Ştiu că prognoza anunţă vreme
furtunoasă pe vecie, că zilele luminoase nu se mai întorc, că intoleranţa este ultima modă şi
sistemul chiar este corupt, doar că nu aşa cum a încercat să ne convingă clovnul malefic. Uneori
personajele negative înving şi-atunci ce poţi face cînd lumea în care crezi se dovedeşte a fi o
lună de hîrtie şi răsare o planetă întunecată care spune, Nu, eu sînt lumea? Cum mai poţi trăi
printre compatrioţi cînd nu ştii care dintre ei se numără printre cele şaizeci şi ceva de milioane
care au adus oroarea la putere, cînd nu ştii care dintre ei se numără printre cele nouăzeci şi ceva
de milioane care au ridicat din umeri şi au stat acasă sau cînd semenii tăi americani îţi spun că a
şti lucruri e o chestie elitistă, iar ei urăsc elitele, or, tu n-ai avut niciodată altceva în afară de
intelect şi ai fost crescut să crezi în frumuseţea cunoaşterii, nu în prostia aia, cunoaşterea
înseamnă putere, ci cunoaşterea înseamnă frumuseţe, iar apoi toate astea - educaţia, arta,
muzica, filmul - devin un motiv ca să fii detestat şi din Spiritus Mundi se iveşte o creatură ce se
tîrăşte spre Washington DC ca să se nască acolo. Ca urmare, m-am retras în viaţa personală -
am încercat să mă agăţ de traiul pe care îl ştiam, de tăria şi rutina sa cotidiană, şi să persist în
convingerea că universul moral din Gardens va supravieţui chiar şi celui mai feroce asalt.
Aşadar, să lăsăm mica mea poveste să-şi desfăşoare ultimele momente, indiferent de macro-
gunoiul ce vă înconjoară în timp ce o citiţi, indiferent de controversa fabricată, oroarea,
tîmpenia, urîţenia sau ruşinea de-aici. Daţi-mi voie să-l invit pe acest rege măreţ şi victorios din
benzile desenate, cu tot cu părul lui verde şi franciza sa cinematografică de miliarde de dolari,
să se mute pe o banchetă din spate şi să lase oamenii adevăraţi să conducă autobuzul. Probabil
nu sîntem în stare să înţelegem ceva dincolo de măruntele noastre vieţi.
Ţin minte că i-am povestit lui Apu Golden cum am plîns în noaptea alegerilor din 2008. Acelea
fuseseră lacrimi de
403
bucurie. Lacrimile din 2016 au fost identice, dar de sens contrar, căci au şters bucuria.
în lumea realului învăţasem cîteva lecţii dure. Minciunile pot provoca tragedii atît în plan
personal, cît şi naţional. Minciunile pot învinge adevărul. Dar adevărul e şi el periculos. Nu doar
fiindcă cel care rosteşte adevărul poate fi vulgar şi injurios, aşa cum am fost eu în casa Golden
în ziua aceea. Adevărul te poate face să pierzi ceea ce iubeşti.
După ce i-am spus Suchitrei despre copilul Vasilisei Golden, n-am mai stat mult la discuţii.
M-a ascultat în tăcere, apoi s-a scuzat, s-a dus în dormitor şi a închis uşa. Peste zece minute a
apărut iar, cu ochii uscaţi, controlîndu-şi perfect emoţiile.
— Cred că ar fi cazul să te muţi, nu-i aşa? a zis ea. Şi-ar fi cazul s-o faci chiar acum.
M-am mutat iar în camera mea din apartamentul domnului U Lnu Fnu. în privinţa relaţiei
noastre profesionale, Suchitra mi-a spus că e dispusă să-mi sprijine în continuare proiectul de
lungmetraj, care, după atîţia ani, era pe punctul de a primi undă verde, dar că, dincolo de asta, în
viitor va trebui să lucrăm separat, ceea ce era mai mult decît echitabil. De asemenea, spre marea
mea surprindere şi neplăcere, s-a lansat imediat într-o serie de legături amoroase de scurtă
durată, dar aparent pasionale, cu bărbaţi bine-cunoscuţi, legături pe care le-a împărtăşit cu
generozitate pe reţelele de socializare şi recunosc că m-a dat cu totul peste cap. Cît de profunde
îi vor fi fost sentimentele faţă de mine dacă putea trece cu atîta uşurinţă mai departe, la alte
relaţii? Cît de autentic fusese totul? Aceste gînduri mă chinuiau, deşi în adîncul sufletului ştiam
că încerc doar să arunc vina pe ea, numai că vina nu putea fi aruncată pe altcineva, era fixată
ferm pe umerii mei... Aşadar, pentru mine nu a fost o perioadă bună, dar da, am reuşit să-mi
termin filmul, Casa Golden, obsedantul meu proiect de aproape un deceniu, şi pînă la urmă a
ieşit o dramă, un film de ficţiune, nu un documentar parodic, şi cu un scenariu rescris complet
după atelierul pentru scenarişti de la Sundance. Şi da, oamenilor cărora trebuia să le placă
404
le-a plăcut, şi da, cu ajutorul unui prieten, un producător italo-american din Los Angeles, Inertia
Pictures a cumpărat drepturile de difuzare în America de Nord. Iată-1 anunţat în publicaţiile de
specialitate: „lansat în cinematografe şi disponibil la cerere în primul trimestru, după cum a aflat
Variety, în exclusivitate...", deci trebuia să fie adevărat. „Filmul reprezintă debutul în
lungmetraj al lui Unterlinden în calitate de scenarist şi regizor." In acele vremuri grele pentru
filmele independente, asta era ceva uluitor. Totuşi, în chip ciudat, cînd am primit vestea, n-am
simţit nimic. Ce puteam simţi? Era doar muncă. Principalul avantaj era că de-acum îmi puteam
permite să-mi închiriez singur un apartament.
Dar a închiria un apartament însemna să pierd accesul la Gardens, or în Gardens se juca fiul
meu în fiecare zi, chiar dacă îmi era imposibil să mă apropii de el. De asemenea, mă ataşasem
de domnul U Lnu Fnu, care încerca în stilul său blînd să mă consoleze pentru că pierdusem
iubirea Suchitrei. M-a întrebat în ce zi a săptămînii mă născusem eu şi în ce zi, Suchitra. Eu nu
ştiam că acum existau website-uri unde puteai scrie data şi aflai ziua săptămînii şi aşa am
descoperit că mă născusem într-o duminică, iar ea, într-o miercuri. I-am spus-o domnului U Lnu
Fnu şi el a început imediat să plescăie din limbă şi să dea din cap.
— Vezi, vezi, a zis el. In Myanmar asta e considerată o combinaţie ghinionistă.
Sîmbătă cu joi, vineri cu luni, miercuri cu duminică. Miercuri seara cu marţi. Acestea erau
combinaţiile nefericite.
—- Ai face bine să-ţi găseşti pe cineva dintr-o zi care ţi se potriveşte, m-a sfătuit el. Iar ţie,
copil de duminică, ţi se potriveşte orice altceva în afară de miercuri. De ce să alegi tocmai ziua
deocheată? Să-ţi asiguri o viaţă nefericită!
Oricît de ciudat ar părea, această superstiţie de pe cealaltă parte a lumii mi-a oferit într-
adevăr o oarecare alinare. Pe de altă parte, e adevărat că în zilele acelea, după ce-mi pierdusem
atît iubita, cît şi copilul, mă agăţam de orice.
405
Munca îţi merge bine cînd viaţa îţi merge prost. Să fie oare o regulă? Singurătate şi durere:
acestea sînt oare numele porţilor raiului?
Povestea mea iese de-acum din film şi diferenţele sînt dramatice. In film inspectorul indian
pensionar vine să-l vadă pe bătrînul ticălos avînd intenţii ucigaşe, ba chiar scoate o armă şi îl
împuşcă, fiind apoi ucis la rîndul lui de pistolul ce aştepta în poşeta plic a nevestei rusoaice a
bătrînului.
In ceea ce trebuie să numesc viaţa reală domnul Mastan a murit la mai puţin de douăzeci şi
patru de ore după plecarea sa din casa de pe Macdougal Street, fiind împins de pe un peron de
metrou sub roţile unui tren în timp ce se îndrepta spre staţia Penn, pentru a se întoarce la casa
surorii sale din Philadelphia. Atacatorul era o femeie de treizeci de ani din Queens, originară din
sudul Asiei, care a fost arestată imediat şi acuzată de ucidere din culpă. In momentul arestării
femeia a spus: „Ăsta a fost un băgăcios bătrîn. S-a amestecat într-o problemă de familie1*.
Reportajul din Times afirma următoarele: „Poliţiştii au descris-o drept tulburată emoţional şi au
spus că abia cu o lună în urmă inventase o poveste despre cum a împins ea pe cineva în faţa
garniturii de metrou**. S-a dovedit în curînd că spusele ei anterioare erau o minciună. Insă de
data asta chiar o făcuse. în ciuda declaraţiei femeii, nu s-a putut stabili nici o legătură între ea şi
bătrîn, aşa că anchetatorii au conchis că nici nu exista vreuna. O femeie cu tulburări emoţionale
îmbrîncise un bătrîn spre moarte. Nu părea să mai fie necesară vreo anchetă.
Chiar aşa măruntă cum era, viaţa mea devenea tot mai ininteligibilă cu fiecare zi ce trecea.
Nu mai pricepeam nimic. Devenisem ceea ce sperasem întotdeauna că aş putea fi, dar fără
iubire, toate astea nu erau decît praf şi cenuşă, în fiecare zi mă gîndeam s-o caut pe Suchitra, dar
iat-o pe Instagram, povestind lumii întregi despre noile ei relaţii, care îmi înfigeau pumnale în
inimă. Iar fărădelegea mea, unicul meu fiu, era chiar în dreptul geamului, creştea sub
406
ochii mei, învăţa să vorbească, îşi dezvolta personalitatea, doar că eu nu puteam lua parte la
toate astea. Vasilisa mi-a explicat foarte clar că dacă mă apropiam la mai puţin de cincisprezece
metri de el, se va duce la tribunal şi va obţine un ordin de restricţie. Aşa că stăteam la fereală, la
fereastra mentorului meu birmanez, şi priveam cu amărăciune cum acea bucată interzisă din
carnea mea se apropia de cea de-a treia aniversare a sa. Poate mi-ar fi fost mai bine să plec din
Gardens şi să încep o viaţă nouă altundeva, în Greenpoint, de exemplu, sau în Madagascar,
Sichuan, Nijni Novgorod ori Tombuctu. Uneori visam că sînt jupuit şi umblu aşa, gol şi fără
piele, printr-un oraş necunoscut, care nu dădea doi bani pe visele mele. Visam că urc nişte trepte
dintr-o casă cunoscută şi că îmi dau seama brusc că în încăperea unde sînt pe cale să intru, chiar
în capul scărilor, mă aşteaptă un bărbat cu un ştreang şi ştiu că viaţa mea se va termina. Toate
astea chiar atunci cînd, după mai bine de zece ani, atinsesem succesul peste noapte şi primeam
oferte foarte avantajoase să regizez videoclipuri hip-hop, reclame pentru automobile, seriale
TV, ba chiar şi un al doilea film de lungmetraj. Nimic din toate astea nu avea vreo noimă. îmi
pierdusem direcţia şi, aşezat în cutia mea de tablă, mă rostogoleam în gol.
Mă auzi oare. Mă auzi oare. Mă auzi oare.
Riya - cea care mă plesnise atît de tare, că îmi vîjîiseră urechile zile întregi după aceea - a
fost şi cea care m-a ajutat să fac primii paşi şovăielnici pe calea spre o maturitate funcţională.
Am început să ne întîlnim cam o dată pe săptămînă, întotdeauna în acelaşi bar-restaurant din
Bowery, lîngă Muzeul Identităţii, şi ea îmi povestea despre decizia de a-şi relua slujba, pe care
fostul ei şef, Orlando Wolf, dînd dovadă de multă consideraţie, i-o păstrase. O descria ca pe o
relaţie în care iubirea murise, dar rămîneau suficiente chestii în comun ca să merite să continui.
Cine ştie, poate cu puţină străduinţă, ar putea renaşte şi ceva ce semăna cu iubirea.
Aşa m-a sfătuit să abordez şi propria-mi iubire distrusă. Dă-i timp Suchitrei, mi-a zis ea.
Las-o să treacă prin faza
407
asta de acum, prin toate relaţiile astea cu bărbaţi virili de mina a doua. Vorbeşte furia din ea.
Dă-i timp şi eu cred că se va întoarce la tine, ca să vadă cum se pot rezolva lucrurile.
îmi venea greu s-o cred, dar m-a făcut să mă simt mai bine. Mă bucuram să văd şi că Riya
se vindecă. Se părea că rezultatul alegerilor o revigorase, îi redase o bună parte din tăria
spiritului şi agerimea minţii de odinioară. Se ţinea departe de politicile de gen, căci, cum spunea
chiar ea, era încă „distrusă" în privinţa asta, dar lucra la noi săli de expoziţie, unele care
descriau şi prezentau ascensiunea noii extreme drepte „identitare", apariţia în America a
mişcării ultraiste europene, născută în sînul mişcării de tineret franţuzeşti Nouvelle Droite
Generation Identitaire. Mai organiza şi o serie de evenimente pe tema identităţii rasiale şi
naţionale, pe care o intitulase Criză identitară şi care se axa în general pe probleme rasiale şi
religioase, dar în primul rînd pe convulsiile schismatice care cuprinseseră America în urma
triumfului narcisistului gîgîit, cu America sfîşiată în două, cu mitul ei fondator,
excepţionalismul cetăţii de pe vîrf de munte, zăcînd călcat în picioare în canalele bigotismului şi
supremaţiei rasiale şi masculine, cu măştile Americii smulse şi scoţînd la iveală feţele de Joker
de dedesubt. Şaizeci de milioane. Şaizeci de milioane. Şi încă nouăzeci de milioane prea
indiferenţi ca să voteze.
Francezii ne-au trimis cîndva statuia din port, a zis ea, iar acum ne trimit asta.
Identitatea era de-acum o chemare neofascistă sub arme, aşa că Muzeul trebuia să se
schimbe şi Riya a devenit stegarul acestei schimbări. Devenim leneşi, a zis ea. Opt ani de zile
ne-am spus că America progresistă, tolerantă şi matură întruchipată de preşedinte este America
cea adevărată şi că va continua să fie astfel. Iar această Americă e încă acolo, dar partea
întunecată era şi ea acolo şi ea s-a năpustit urlînd afară din cuşcă şi ne-a înghiţit. Identitatea
secretă a Americii nu era un supererou. S-a dovedit a fi chiar opusul, un super-ticălos. Sîntem în
universul lui Bizarro şi trebuie să intrăm în relaţie cu această Bizarro-Americă pentru a o
înţelege şi a învăţa cum s-o distrugem din nou.
Trebuie să învăţăm cum să-l păcălim pe domnul Mxyztplk ca să-şi spună numele invers şi astfel
să dispară înapoi în a cincea dimensiune, iar lumea să pară iarăşi sănătoasă la cap. Şi trebuie să
intrăm în relaţie şi cu noi înşine, ca să înţelegem cum naiba am ajuns atît de slabi şi indiferenţi
şi cum să ne reînarmăm şi să ne aruncăm din nou în luptă. Cine sîntem acum? Cine dracu’ să
ştie?
OK, OK, m-am gîndit, pierzîndu-mi răbdarea (deşi doar în sinea mea) la vorbăria ei
necontrolată. Bravo ţie. Mă bucur că ţi-ai revenit şi eşti iar la treabă şi faci asta şi ailaltă, toate
alea, foarte bine, dă-i înainte. Tot ce-mi doream era să-mi vîr degetele în urechi şi să strig la-la-
la-la-la. Tot ce-mi doream era să nu mai existe ştiri la televizor, internetul să cadă pentru
totdeauna, prietenii să-mi fie prieteni şi să mîncăm bine la cină, să mergem să ascultăm muzică
bună, iubirea să învingă totul şi cumva, ca prin farmec, Suchitra să se întoarcă la mine.
Apoi, într-o noapte, cum stăteam singur în durerosul meu pat, mi-am amintit ce-mi spusese
Nero Golden după ce mi-au murit părinţii. Bagă-ţi minţile în cap. învaţă să fii bărbat.
A doua zi după-amiază m-am înfiinţat la studioul de montaj unde Suchitra muncea de zor.
Cînd m-a văzut, a înţepenit. Sînt foarte ocupată, mi-a zis. O să aştept, am spus eu. O să lucrez
pînă tîrziu, a replicat ea. Te deranjează dacă aştept? am întrebat. S-a gîndit puţin. Dacă vrei, poţi
să aştepţi, a zis. Bine, aşa voi face, am spus eu. S-a întors cu spatele şi nu s-a mai uitat la mine
preţ de cinci ore şi patruzeci şi trei de minute, iar eu am stat cuminte şi tăcut într-un colţ şi n-am
întrerupt-o. Cînd a început în sfîrşit să-şi încheie treaba şi să-şi strîngă lucrurile, era unsprezece
fără un sfert seara. S-a răsucit cu scaunul şi s-a uitat la mine.
Ai aşteptat cu foarte multă răbdare, a zis ea pe un ton nu lipsit de blîndeţe. Trebuie să fie
ceva important.
Te iubesc, i-am spus eu şi am văzut cum îi cad toate mecanismele de protecţie. Nu a spus
nimic. Monitorul computerului a piuit şi i-a arătat un mesaj care spunea că unul
409
dintre programe anulase comanda de închidere. Suchitra a scos un oftat de iritare obosită, a
închis programul şi apoi, din nou, computerul. De data asta a mers.
Uneori, în situaţii extreme, oamenii căpătau - în funcţie de credinţa fiecăruia - fie de la o
forţă interioară, fie de la una superioară, darul vorbirii în limbi, putinţa de a rosti cuvintele
potrivite la momentul potrivit, limba ce putea descătuşa şi tămădui o inimă ferecată şi rănită.
Asta mi s-a dat mie la acea oră tîrzie, printre monitoarele întunecate ale computerelor. Nu doar
limba, ci şi goliciunea din spatele cuvintelor. Şi, dincolo de goliciune, muzica. Primele vorbe
care mi-au ieşit din gură n-au fost ale mele. Şi au avut efect, pentru că eu, care n-am fost
niciodată în stare să fredonez o melodie, am încercat să cînt, la început stîngaci şi apoi cu
lacrimi nestăpînite şiroindu-mi pe faţă, „Bird on the Wire"1, jurîndu-mi fidelitatea de trădător cu
vorbele cîntecului şi promiţînd să-mi spăl păcatele. înainte să termin, ea a început să rîdă de
mine, apoi am rîs şi am plîns şi am rîs amîndoi şi a fost în regulă, totul avea să fie în regulă,
eram amîndoi, cu vocile noastre sparte, nişte beţivani în propriul cor nocturn şi aveam să
încercăm, în felul nostru, să fim liberi.
Ceva mai tîrziu, cînd eram deja împreună în pat, am mai adăugat cîteva remarci prozaice la
magia cîntecului. Trecuse mai bine de un an de cînd Jokerul cucerise America şi eram în stare
de şoc, parcurgeam diferitele stadii ale durerii, însă de-acum trebuia să ne unim, să opunem
iubirea şi frumuseţea şi solidaritatea şi prietenia forţelor monstruoase cu care ne confruntam.
Umanitatea era singurul răspuns posibil la acest personaj de benzi desenate. Iubirea era singurul
şi unicul nostru plan. Speram să mai apară şi altul pe parcurs, dar deocamdată nu puteam decît
să ne ţinem strîns în braţe, dîndu-ne putere unul altuia, trup lîngă trup, buze lîngă buze, spirit
lîngă spirit, eu lîngă tine. Nu puteam
1. Melodie a cîntăreţului canadian Leonard Cohen, din care sînt preluate şi cuvintele de la
finalul paragrafului.
410
r
decît să ne ţinem de mîini şi să învăţăm treptat să nu ne mai fie frică de întuneric.
Mai taci odată, mi-a zis Suchitra şi m-a tras spre ea.
Zile de naştere, duminica şi miercurea, i-am spus. Conform informaţiei pe care o am din
Myanmar, e o combinaţie blestemată.
Să-ţi spun un secret, mi-a replicat ea. Blestemele bir- maneze nu au voie să intre în Statele
Unite. Există o listă cu ţări ale căror blesteme au interdicţie de intrare. Majoritatea sînt
musulmane, evident, dar Myanmar e şi el pe listă.
Deci atîta timp cît sîntem în Statele Unite, sîntem în siguranţă?
Va trebui să găsim o soluţie ca să putem merge în concedii în străinătate, a zis ea.
411
I
35
Acum, că se apropie de sfîrşit, povestea mea este învăluită de flăcări, iar focul e fierbinte şi
inexorabil şi îşi va face de cap.
In acele ultime luni casa Golden a fost ca o fortăreaţă asediată. Forţele care o asediau erau
invizibile, dar toţi cei din casă îi simţeau pe aceşti îngeri sau demoni nevăzuţi ai catastrofei ce se
apropia. Şi, unul cîte unul, angajaţii au început să plece.
Filmul la care mă gîndesc aici este, probabil, capodopera marelui Luis Bunuel. Titlul său
iniţial, Surghiuniţii de pe strada Providenţei, nu este explicit religios - „providenţa" nu este
neapărat divină, s-ar putea să nu fie decît o metaforă, precum colegii săi, karma, kismet şi soartă
—, astfel că personajele surghiunite de destin ar putea fi doar nişte ghinionişti care pierd la
loteria vieţii - dar pînă cînd filmul a ajuns în sălile de cinema sub titlul de îngerul exterminator,
Bunuel îi lămurise înţelesul dincolo de orice îndoială. Cînd am văzut filmul pentru prima dată la
centrul IFC, cinematograful de artă dedicat filmelor independente, probabil eram prea tînăr ca
să-l înţeleg. într-un conac opulent are loc un banchet măreţ şi, în timpul desfăşurării
banchetului, toţi angajaţii casei găsesc pretexte mărunte ca să-şi părăsească îndatoririle şi
slujbele şi să iasă din clădire, lăsîndu-i doar pe majordom şi pe oaspeţi să se confrunte cu ceea
ce va urma. Eu am considerat că e o simplă comedie socială în stil suprarealist. Asta se întîm-
pla înainte să aflu că există oameni care simt apropierea calamităţilor, aşa cum vitele presimt
cutremurele, şi că
411
instinctul de conservare constituie explicaţia acţiunilor lor aparent iraţionale.
în casa Golden nu se dădea nici un banchet, iar angajaţii nu au plecat într-o singură seară.
Viaţa nu imită arta chiar atît de slugarnic. Dar treptat, pe parcursul cîtorva săptămîni şi spre
consternarea crescîndă a stăpînei casei, oamenii au început să plece. Meşterul Gonzalo a plecat
primul, pur şi simplu nemaivenind la lucru într-o zi de luni, după care nu l-a mai văzut nimeni.
într-o casă mare există întotdeauna cîte ceva de reparat, o toaletă înfundată, un candelabru cu
becuri arse, o uşă sau o fereastră înţepenită. Vasilisa a reacţionat la dispariţia lui Gonzalo cu o
enervare bosumflată şi cîteva comentarii despre faptul că nu te poţi baza pe mexicani,
comentarii care nu au fost bine primite de restul personalului. McNally, majordomul, a reuşit să
se ocupe de majoritatea treburilor lui Gonzalo, iar cînd nu putea repara el însuşi ceva, ştia pe
cine să cheme în ajutor, aşa că absenţa meşterului nu le-a pricinuit stăpînului şi stăpînei casei
neajunsuri majore. Dar următoarele plecări au perturbat mai zdravăn rutina zilnică a casei.
Vasilisa fusese întotdeauna dură cu menajerele şi deseori le făcea să plîngă cu criticile ei dure la
adresa strădaniilor lor, de obicei serioase, aşa că, de cînd se mutase ea acolo, se schimbaseră
multe cameriste. Prin urmare, nu a fost neapărat o surpriză cînd cea mai recentă angajată, o
irlandeză din Boston, şi-a luat tălpăşiţa, zicînd că nu, ei nu-i trebuie nici o mărire de salariu, nu
vrea decît să scape de-acolo. în bucătărie a avut loc o concediere. Cucchi, bucătarul, şi-a
concediat ajutorul, pe Gilberto, din pricina unei epidemii de şterpeleli. Cînd din bucătărie au
început să dispară cuţitele bune, Cucchi l-a luat la întrebări pe tînărul argentinian, care a negat
totul şi a plecat în viteză. Nu poţi să-ţi dai demisia, a strigat Cucchi după el, pentru că te
concediez eu mai întîi. McNally a încercat să acopere golurile recurgînd la agenţii de recrutare
pentru angajaţi temporari şi rugîndu-şi colegii de prin alte case mari să-i împrumute din
angajaţii lor atunci cînd
413
se putea, aşa că lucrurile mergeau poticnit mai departe. Dar şobolanii părăseau în continuare
corabia.
O parte din mine rămăsese impresionată - pufnind şi mîrîind - de modul rapid şi eficient în
care Vasilisa limitase dezastrul după ce am deşertat sacul cu secrete în salonul lor. Nero Golden
fusese umilit în public şi nu era genul de bărbat care să înghită prea uşor umilinţe. Totuşi
Vasilisa nu numai că şi-a salvat căsnicia, dar a reuşit chiar să-l convingă pe Nero să continue să-
l recunoască pe micul Vespa drept fiul şi moştenitorul său. M-am gîndit că astfel de manevre
erau demne de invidiat. Erau manevre care o aşezau în panteonul celor mai uneltitoare femei
din toate timpurile. Ştia să-şi păstreze bărbatul.
Nu sînt în măsură să fac speculaţii în privinţa celor ce se vor fi întîmplat - sau nu - între ei
cînd au rămas singuri. Voi evita o asemenea obscenitate, oricît aş fi de ispitit să-mi imaginez
spectacolul cu Vasilisa pusă pe treabă. Situaţiile disperate cer măsuri disperate, dar în absenţa
unei videocasete cu scene de sex, nu se mai poate spune nimic. Şi, sincer să fiu, nu e deloc sigur
că dormitorul a constituit temelia apărării ei. Am putea spune că e mai plauzibil să fi profitat de
declinul mintal al lui Nero. Soţul ei era un bărbat bătrîn şi tot mai bolnav, tot mai uituc, cu o
minte devenită de-acum doar un firicel şerpuitor, ce nu mai amintea decît rareori de şuvoiul
formidabil de pe vremuri. Vasilisa a preluat chiar ea sarcina de a-1 îngriji, concediindu-le pe
asistentele de zi şi de noapte, care fuseseră angajate tocmai ca s-o degreveze de dificultatea
acestei munci. Aşadar, iată încă o plecare din rîndul angajaţilor, iar Vasilisa îşi îndeplinea fără
să cîrtească îndatoririle de îngrijitor-şef. De-acum doar ea şi numai ea deţinea controlul asupra
medicamentelor pe care le lua Nero. Fuss şi Blather au fost îndepărtate tot mai mult de şeful lor,
pînă ce într-o bună zi Vasilisa le-a zis pe un ton sălbatic de mieros, îi ştiu toate afacerile şi îi
cunosc modul de acţiune, aşa că sînt întru totul capabilă
414
1
să-i fiu secretară. Aşadar, vă mulţumesc pentru servicii şi haideţi să discutăm despre plăţile
compensatorii de după încheierea contractului. Casa cea mare începea să răsune de ecourile
atîtor absenţe. Vasilisa îşi juca toate atuurile.
Atuul cel mai puternic era chiar micul Vespa. Acum, că avea aproape patru ani, fiul meu nu
devenise doar un puşti fermecător, ci mai mult: ochii înceţoşaţi ai lui Nero îl vedeau ca pe
unicul supravieţuitor al unei calamităţi. Un bărbat care pierduse trei fii nu va renunţa cu uşurinţă
la al patrulea şi, pe măsură ce declinul lui Nero se accelera, memoria îi pîlpîia şi devenea tot mai
slabă, iar copilul îi stătea pe genunchi şi îi spunea „tata“, probabil că bătrînul uita cu uşurinţă
detaliile şi se agăţa de singurul său copil rămas în viaţă ca şi cum ar fi fost nu doar el însuşi, ci
şi o reîncarnare a fraţilor săi morţi, un sipet cu comori în care se găsea tot ce pierduse tatăl său.
Cine a mai rămas? Babuşca, mama Vasilisei, care poate că era - sau poate că nu - o figurantă
din Siberia. Majordomul McNally şi bucătarul Cucchi. Echipe trimise de firme de curăţenie
specializate veneau şi plecau şi încasau de fiecare dată cîte cinci sute de dolari. Nu mai venea
nimeni în vizită. Iar Nero se făcuse invizibil, nu-1 mai zărise nici un vecin. Am început să cred
în teoria lui Vito Tagliabue. Probabil Vasilisa ştia că Nero nu mai avea mult de trăit. Iar dacă îi
manipula într-adevăr medicaţia, atunci cu cît mai puţini ochi, cu atît mai bine. Probabil ştia că
era o situaţie provizorie. Oare ce îi spuneau medicii? Exista vreo maladie incurabilă care nu le
fusese dezvăluită şi altora? Sau Vasilisa însăşi era acea maladie? în mintea mea o vedeam
îngenunchind în fiecare zi în salonul casei Golden, în „camera mare“, cum îi spunea ea, şi
rugîndu-se în faţa reproducerii icoanei Feodorovskaia a Maicii Domnului ce-i aparţinuse ţarinei
Alexandra Romanova. Fă să fie astăzi. Fă să se întîmple acum.
Baba Iaga, omoară-ţi bărbatul, dar, te rog, nu-mi mînca băiatul.
415
Bucătarul şi majordomul se călcau reciproc pe nervi, iar cel care a clacat a fost „Cookie“.
Cîrcoteala era oricum modul principal de manifestare al bucătarului. Era un maestru al
văicărelilor, veşnic subapreciat şi neînţeles, şi visa la banchete cu bunătăţi gătite în preaiubitul
său stil extravagant, inspirat de marii maeştri bucătari Adriâ şi Redzepi, în care mîncarea
devenea o artă performativă, cu farfurii fremătînd de valuri de spumă şi cu felii de pîine prăjită
pe care furnici negre fuseseră coapte de vii în fîşii subţiri de carne de vită japoneză crudă. în loc
de asta, lui i se cerea să gătească mîncare de copii pentru micul Vespa, hamburgeri, iar
hamburgeri şi mîncare vegană cu salate pentru Vasilisa. Lui Nero Golden nu-i păsa ce bagă în
gură, numai să aibă carne din belşug. Plîngerile lui „Cookie“ Cucchi n-au fost băgate în seamă.
Ameninţa cu demisia aproape în fiecare săptămînă, dar stătea pentru bani. Acum, în casa cu
prea puţini angajaţi, nervii erau întinşi la maximum şi pînă la urmă McNally i-a poruncit aşa-
zisului specialist în arta culinară să tacă din gură şi să gătească. Bucătarul şi-a smuls furios
şorţul şi boneta albă de pe cap şi a fluturat un satîr în direcţia majordomului. Apoi, cu o
bufnitură, a înfipt lama satirului într-un tocător din lemn, lăsîndu-1 acolo precum Excalibur în
stîncă, şi a ieşit din casă ca o furtună.
Nero era moleşit şi neatent. (Această descriere este o versiune a depoziţiei date ulterior
poliţiei de către Michael McNally.) îşi petrecea mai tot timpul la el în cameră, pe jumătate
adormit, deşi cîteodată putea fi văzut bîntuind pe la parter ca un somnambul. Totuşi uneori se
mai trezea la viaţă, brusc şi şocant. într-o asemenea ocazie l-a apucat pe McNally de umeri şi i-a
strigat în faţă: „Nu ştii cine sînt, ticălosule? Am construit oraşe. Am cucerit regate. Sînt unul din
conducătorii lumii". Nu ştiu cu cine şi-a imaginat că vorbeşte, a zis McNally. Sigur nu cu mine.
Se uita la mine în ochi, dar cine ştie pe cine vedea. Poate că în perioada aceea se credea
împăratul al cărui nume îl purta. Poate îşi imagina că e la Roma. Sincer să fiu, n-aş putea să
spun, a mărturisit McNally. Nu am educaţia necesară.
416
Vito Tagliabue m-a sunat şi mi-a repetat, e otrăvit. N-am nici cea mai mică îndoială.
Cu două zile înainte de incendiu s-a întîmplat ceva ciudat. Casa Golden s-a trezit dimineaţa
cu un sac imens de rafie, plin cu haine murdare, lăsat în prag, la intrarea de pe Macdougal
Street. Sacul nu era însoţit de nici un bileţel. Cînd a fost deschis, s-a constatat că era plin cu
„haine străine", cum le-a descris McNally. Putea fi mai exact? Din încercările lui de a le descrie,
păreau haine indiene. Kurta, şalvari, lehnga, veshti, bluze de sariuri, jupe. Nu existau nici un fel
de instrucţiuni, iar expeditorul era necunoscut. Iritată de această greşeală, Vasilisa a poruncit ca
hainele să fie lăsate afară, laolaltă cu gunoiul. Nu era necesar să-l informeze pe stăpîn. Casa asta
nu era spălătorie. Vreun străin ignorant făcuse o greşeală de străin ignorant.
Muncitori constructori începuseră să sape pe stradă. Era ceva legat de nişte reparaţii vitale
pentru infrastructura cartierului. Cînd McNally, trimis de Vasilisa, s-a dus să întrebe cît timp va
dura deranjul, i s-a spus, cu un înălţat din umeri, vreo trei luni, poate. Ceea ce putea însemna
şase, nouă sau douăsprezece luni. Nu însemna nimic, doar că muncitorii se instalau acolo pentru
o perioadă semnificativă de timp. Lucrările de construcţii reprezentau noua formă de artă
brutalistă a oraşului, îşi ridicau instalaţiile oriunde te uitai. Se demolau clădiri înalte şi se înălţau
şantiere. Din adîncurile ascunse se ridicau şi coborau înapoi ţevi şi cabluri. Telefoanele fixe nu
mai funcţionau şi furnizarea apei, a electricităţii şi gazului se întrerupeau aleatoriu. Lucrările de
construcţii reprezentau arta de a face oraşul să devină conştient de fiinţa sa ca organism fragil,
aflat la cheremul unor forţe cărora nu li te puteai opune. Prin lucrările de construcţii puternica
metropolă primea lecţii de vulnerabilitate şi neajutorare. Muncitorii din construcţii erau marii
artişti conceptuali ai vremurilor noastre, iar instalaţiile lor, găurile demente pe care le săpau în
pămînt, inspirau nu doar ură - căci majoritatea oamenilor detestau arta modernă -, ci şi respect.
Căştile de protecţie, vestele
417
portocalii, fesele, fluieratul după femei, forţa. Era într-ade- văr un spectacol trans-avangardist în
plină desfăşurare.
Pe stradă nu s-a mai putut parca şi văzduhul se umplea de muzica radicală, atonală, a
picamărelor, genul de percuţie urbană care i-ar fi plăcut la nebunie lui Walt Whitman,
impulsionată de sudoarea viguroasă a unor bărbaţi solizi şi indiferenţi.
Din pragurile presărate cu cenuşă le urmăresc mişcările,
Curbura suplă a mijlocului se joacă chiar cu braţele masive,
De sus în jos se leagănă ciocanul, de sus în jos atît de încet,
de sus în jos atît de sigur,
De grăbit nu se grăbesc, fiecare bate la locul său.
Aşa au mers treburile în cele două zile de după întîm- plarea cu hainele murdare.
Apoi a avut loc explozia.
Ceva legat de o conductă principală de gaz. Vina a fost pasată dintr-o parte într-alta: nu s-a
făcut o verificare, ba a fost o eroare umană, ba o scurgere, o scînteie, kaboom. Sau o fi fost
vreun proprietar cinic, care conecta ilegal ţevi pe sub pămînt, o scurgere, o scînteie. O posibilă
infracţiune, o conductă de gaz ilegală, ascunsă de ochii inspectorilor furnizorului Con Edison,
posibile acuzaţii de ucidere din culpă, un proprietar ce nu răspundea la telefon şi nu era de găsit
la adresa înregistrată. Cine produsese scînteia? Nu se ştia. Se vor face anchete şi la momentul
potrivit se va da publicităţii un raport. Terorismul a fost exclus din start. Din fericire, nici un
muncitor nu a fost rănit. Explozia a spart ferestre, a zguduit ziduri şi a iscat o minge de foc care
a incendiat o casă, aflată în proprietatea domnului Nero Golden. In acel moment în clădire se
aflau patru adulţi şi un copil: proprietarul şi soţia lui, mama soţiei, fiul lor, un copil mic, şi un
angajat, domnul Michael McNally. Din cîte se pare, clădirea nu fusese întreţinută cum se
cuvine, sistemul de extinctoare de tavan din interior nu fusese verificat de mult şi nu a
funcţionat. în acel moment domnul
418
McNally era în bucătărie şi încălzea ulei de măsline într-o tigaie, deoarece pregătea prînzul
familiei. Conform declaraţiei sale iniţiale, forţa exploziei a spart geamurile de la bucătărie, l-a
doborît la pămînt şi l-a ameţit. Crede că şi-a pierdut cunoştinţa şi că apoi şi-a revenit şi s-a
repezit spre uşa care dădea spre Gardens, spaţiul înverzit dintre străzile Macdougal şi Sullivan.
Acolo şi-a pierdut iar cunoştinţa. Cînd s-a trezit din nou, bucătăria ardea şi flăcările se revărsau
din tigaia aprinsă, răspîndindu-se rapid prin toate încăperile de la parter. Ceilalţi locatari se
aflau la etaj. Nu aveau cum să iasă. Pompierii au răspuns cu promptitudinea obişnuită. Au
apărut unele probleme de acces din cauza şantierului de pe stradă. Dar în scurt timp incendiul
era ţinut sub control şi a rămas limitat la o singură reşedinţă. Nici una din celelalte proprietăţi
din cartier nu a avut de suferit.
Fiind epoca smartphone-urilor, desigur că s-au făcut o grămadă de fotografii şi înregistrări
video. Ulterior multe dintre ele au fost oferite autorităţilor competente din cadrul poliţiei
newyorkeze, pentru a fi studiate în detaliu, în speranţa că vor oferi mai multe amănunte
revelatorii.
Dar în ziua aceea în casa Golden nişte oameni au rămas captivi în flăcări. Dramaticul
eveniment şi-a urmat cursul şi a avut drept rezultat o triplă tragedie şi un miracol.
Rapoarte neconfirmate au menţionat că mai multe persoane au auzit pe cineva cîntînd la
vioară înăuntru, la etajul casei.
Cînd îmi imaginez flăcările înălţîndu-se tot mai sus, pînă ce au părut că ling cerul însuşi,
flăcări de iad ca intr-un tablou de Hieronymus Bosch, îmi vine greu să-mi mai păstrez credinţa
în acel bine căruia m-am dedicat, să nu mă las cuprins de arşiţa disperării. Mi s-a părut că ele,
flăcările, distrugeau întreaga lume pe care o cunoscusem, că mistuiau cu văpaia lor portocalie
toate lucrurile la care ţinusem, pe care fusesem crescut să le apăr, să le sprijin, să le iubesc.
Civilizaţia însăşi părea că arde în incendiu, speranţele mele,
419
speranţele femeilor, speranţele noastre, ale tuturor, pentru binele planetei, pentru pace. Mi-am
amintit de toţi gîndi- torii aceia arşi pe rug, de toţi cei care se împotriviseră puterii şi dogmelor
din vremurile lor, şi m-am simţit, eu şi întregul meu neam oprimat, legat cu lanţuri groase şi
înghiţit de vîlvătaia aceea îngrozitoare, Occidentul însuşi era în flăcări, Roma ardea, barbarii nu
erau la porţi, ci înăuntru, în cetate, erau propriii noştri barbari, crescuţi de noi înşine, cocoloşiţi
şi preamăriţi de noi înşine, încurajaţi de noi înşine, aparţinîndu-ne la fel de mult cum ne
aparţineau şi copiii noştri, pornindu-se ca nişte copii sălbatici să pîrjolească lumea care i-a creat,
pretinzînd c-o salvează chiar în timp ce îi dădeau foc. Era focul damnării noastre şi va fi nevoie
de o jumătate de secol sau chiar mai mult pentru a reconstrui ce a distrus.
Da, sufăr de hiperbolă, e o afecţiune preexistentă pentru care am nevoie de tratament
medical, dar se întîmplă uneori ca paranoicul să fie într-adevăr urmărit, uneori lumea e chiar
mai intens, mai exagerat, mai hiperbolic de infernală decît şi-ar fi putut imagina chiar şi un
infernalist hiperbolic în visele sale cele mai nebuneşti.
Aşa că am văzut flăcările întunecate, flăcările negre ale infernului, mistuindu-mi spaţiul
sacru al copilăriei, spaţiul fermecat din Gardens, singurul loc de pe planetă unde m-am simţit
întotdeauna în siguranţă, întotdeauna alinat, niciodată ameninţat, şi mi-am însuşit lecţia finală, a
cărei învăţare ne rupe de inocenţă. Am învăţat că nu există spaţiu sigur, că monstrul aşteaptă
întotdeauna la porţi şi că o mică parte din monstru se ascunde şi în noi înşine, noi sîntem
monştrii de care ne-am temut întotdeauna şi, indiferent cîtă frumuseţe ne înconjoară, indiferent
cît de norocoşi sîntem în viaţă sau în dragoste sau în plan financiar sau familial sau profesional,
la finalul călătoriei se află focul care arde şi care ne va nimici pe toţi.
In îngerul exterminator participanţii la banchetul din Mexic şi-au dat seama că sînt captivi în
salonul marelui
420
conac al gazdei lor, senor Edmundo Nobile, că sînt ţinuţi acolo de o forţă invizibilă.
Suprarealismul le-a permis adepţilor săi să utilizeze sugestiile şi stranietatea poeziei. Viaţa reală
din Gardens era mult mai prozaică. Nero, Vasilisa, babuşca ei şi fiul meu erau toţi captivi în
casa Golden, erau ţinuţi acolo de banalitatea, convenţionalismul letal şi realismul mortal al unui
incendiu.
Dacă viaţa ar fi un film, aş fi aflat de incendiu, aş fi fugit spre el ca un supererou pe
amfetamine, aş fi dat la o parte braţele care ar fi încercat să mă reţină şi m-aş fi năpustit în
văpaie, întorcîndu-mă cu copilul teafar şi nevătămat în braţe, în timp ce grinzi în flăcări se
prăbuşeau în jurul meu. Dacă viaţa ar fi un film, el şi-ar fi îngropat capul la subsuoara mea şi
mi-ar fi şoptit, Tata, am ştiu că o să vii. Dacă viaţa ar fi un film, s-ar încheia cu o filmare
grandan- gulară a cartierului Village, cu cenuşa casei Golden arzînd mocnit în centrul cadrului,
în timp ce eu mă îndepărtez cu copilul în braţe şi pe coloana sonoră se aude un cîntec celebru,
poate „Beautiful Boy“ al lui John Lennon, timp în care începe să ruleze genericul.
Nimic din toate astea nu s-a întîmplat.
Pînă am ajuns eu şi Suchitra pe Macdougal Street, totul se terminase. Michael McNally era
tratat la spitalul Mount Sinai Beth Israel, după care avea să fie interogat de detectivii de la
poliţia newyorkeză, care l-au absolvit de orice responsabilitate în privinţa incendiului. Ceilalţi
adulţi au murit înainte ca pompierii să poată ajunge cu scara la ei. Nero şi babuşca, doborîţi
rapid de fum, şi-au pierdut cunoştinţa şi nu s-au mai trezit niciodată. Existase şi un moment de
tensiune dramatică cam exagerat. Frumoasa doamnă Golden, Vasilisa, apăruse la o fereastră de
la etaj cu copilul de aproape patru ani în braţe, strigînd „Doamne, salvează-mi fiul!“, şi, înainte
să ajungă cineva la ea, a aruncat copilul pe fereastră, cît mai departe de foc. Unul din pompierii
aflaţi la faţa locului, Mariano „Mo“ Vasquez, de treizeci şi nouă de ani, care, întîmplător, era
prinzător în echipa sa
411
locală de baseball din Staten Island, s-a repezit şi l-a prins exact la ţanc pe băiatul acoperit de
funingine, „ca pe o minge de fotbal", cum a spus el mai tîrziu în faţa camerelor de filmat, după
care i-a suflat aer în plămîni pînă ce băiatul a început să respire din nou. „A tuşit de cîteva ori,
apoi a început să plîngă şi să urle. A fost frumos, dom’le. Un miracol, dom’le, un miracol, şi
aflu acum că mîine e ziua lui, împlineşte patru ani, copilul ăsta sigur a avut un înger păzitor care
l-a vegheat. E un lucru frumos şi minunat şi îi mulţumesc lui Dumnezeu Atotputernicul că am
putut fi în locul potrivit la momentul potrivit."
După aceea Vasilisa a căzut undeva în dosul ferestrei şi toate speranţele toate ambiţiile toate
strategiile au căzut odată cu ea, nimeni nu merită un astfel de sfîrşit, indiferent ce a fost în viaţă,
iar la cîteva secunde după ce a dispărut din vedere, flăcările s-au năpustit pe geam şi nici nu s-a
mai pus problema că ar putea fî salvată. Mai tîrziu focul a fost, evident, stins, iar trupurile
carbonizate etc., nu-i nevoie să intrăm în aceste amănunte. Clădirea va trebui demolată şi în
locul ei se va ridica o nouă construcţie. Nici o altă casă nu a fost afectată de incendiu.
Aşa s-a sfîrşit povestea casei Golden. Şi-au imaginat că sînt romani, dar a fost doar o
plăsmuire. Jocurile lor romane, ce le-au dat numele lor romane - doar nişte jocuri. S-au imaginat
a fî un rege cu prinţii săi, dar nu erau cezari. E drept, în America răsărise un cezar, domnia
tocmai îi începuse, atenţie, cezare, m-am gîndit eu, oamenii te ridică şi îţi poartă tronul pe
străzile pline de extaz glorificator, iar apoi se întorc împotrivă-ţi, îţi sfîşie veşmintele şi te
aruncă în propria ta sabie. Ave Cezar. Ai grijă la Idele lui Marte. Ave Cezar. Ai grijă la SPQR,
senatus populsque Romanus, senatul şi poporul Romei. Ave Cezar. Nu uita că Nero, ultimul din
dinastia lui, a fugit în cele din urmă la vila lui Phaon, în afara cetăţii, şi a poruncit să i se sape
un mormînt, după care, prea laş ca să-şi înfigă singur sabia în trup, i-a poruncit într-un final
secretarului său s-o facă.
4zz
Epaphroditus, ucigaşul regelui. Intr-adevăr, au existat cîndva cezari pe lume, iar acum, în
America, o nouă încarnare s-a aşezat pe tron. Dar Nero Golden n-a fost rege şi nici n-a avut
parte de un sfîrşit de cezar căzut. Doar de un incendiu, doar de nişte flăcări accidentale şi fără
sens. Cum îi spuneau amicii lui din lumea interlopă din Bombay? Spălătorul, da. Dhobi. Uite
hainele murdare, dhobi. Spală-le. Nici vorbă de rege pe tron. Nu era decît un spălător.
Spălătorul.
Hainele murdare de la intrare. Sacul de rafie plin cu haine indiene.
Am început să caut cu înfrigurare prin presă şi online fotografii ale incendiului, înregistrări
pe iPhone, orice, oriunde le găseam, fie că fuseseră făcute de profesionişti sau postate de
publicul larg. De gură-cască din spatele barierelor de siguranţă. Feţe văzute prin fum şi apă.
Nimic. Apoi tot nimic. Şi apoi ceva.
într-o fotografie, doi indivizi de origine sud-asiatică se uitau la focul care ardea. Unul dintre
ei, un pitic. Picioarele tovarăşului său nu se vedeau, dar am bănuit că erau neobişnuit de mari.
Timpul trece. Bărbaţii mari se chircesc, bărbaţii mici cresc. Bărbatul de aici se micşorează
odată cu trecerea anilor, iar braţele bărbaţilor de-acolo se lungesc. Cînd le întind, pot atinge
locuri şi oameni la care odinioară nu puteau ajunge. Aici există companii care sprijină
companiile de-acolo, care le aranjează călătorii, care pun în practică strategii. Clovnii devin
regi, vechile coroane zac aruncate în şanţ. Lucrurile se schimbă. Aşa e lumea.
Jurnalele de ştiri de a doua zi au fost la unison. Proprietarul necinstit fusese pus sub acuzare
pentru ucidere din culpă. O tragedie. Şi o minune că băiatul a supravieţuit. Caz închis.
Şi încă o ştire, care nu interesa mass-media americană şi pe care am găsit-o din întîmplare
pe internet. Moartea într-o ţară îndepărtată a unui don al mafiei sud-asiatice,
413
cîndva foarte de temut. Domnul Zamzama Alankar, cîndva naşul puternicei organizaţii
criminale Compania Z, se dusese să stea înaintea scaunului Judecăţii de Apoi. O ştire
neconfirmată.
414
r
36
Ceaţa zorilor pluteşte pe rîu şi prin port trece o joncă chinezească cu velele ei maronii
întinse şi soarele apare argintiu la orizont şi lumina lui saltă pe apă ca o pietricică. La masa de
sticlă din colţul de sticlă unde se întîlnesc două ferestre stăm cu lacrimi de sticlă în ochi,
neştiind încotro să privim şi cum să vedem. Dedesubtul nostru aleargă prin albeaţă o femeie cu
părul roşcat şi învolburat şi o coroniţă pe cap, aducînd cu o regină ce fuge cît o ţin puterile ca să
scape de o răpire. Suchitra şi cu mine stăm faţă în faţă, iar aburul care se ridică din ceştile de
cafea şi fumul de la ţigara ei formează trei coloane rătăcite în văzduh.
Imaginaţi-vă un cub de aer, poate de treizeci pe treizeci pe treizeci de centimetri, un cub
care se mişcă prin vastele spaţii deschise ale lumii. L-am auzit odată spunînd asta — sau ceva
asemănător - pe cineastul canadian David Cronenberg. Cubul reprezintă ceea ce vede aparatul
de filmat, iar felul în care se mişcă semnifică înţelesul. Asta înseamnă să faci un film: să mişti
cubul prin lume şi să vezi ce surprinde, ce înfrumuseţează şi ce înţelege. In asta constă arta
cinematografiei.
Uitaţi-vă la noi cum stăm faţă în faţă, amîndoi din profil, pe ecran lat şi în culori stinse.
Uitaţi-vă cum aparatul de filmat înaintează printre noi, pînă la mijlocul distanţei dintre noi, apoi
se roteşte pe propria axă, face rotaţii complete, încet, de mai multe ori, astfel încît chipurile ne
alunecă unul după altul şi, între chipurile noastre, fluviul din oraş şi ceaţa care se ridică încet şi
lumina care se înalţă asupra zilei. Ea ţine în mînă o foaie de hîrtie. Acesta este subiectul. Acesta
este înţelesul scenei.
4*5
Scene care au căzut la montajul final al acestui text: eu la secţia de poliţie, încercînd să aflu
ce s-a întîmplat cu micul Vespa, cu cine e, unde a fost dus, cine are grijă de el. Eu rătăcind
amărît pe Fourth Street, dînd cu piciorul într-o piatră, cu mîinile înfundate adine în buzunare şi
cu capul plecat. Şi, în cele din urmă, eu în biroul unui avocat din centru, unde el îmi citeşte un
document, apoi mi-1 întinde, eu dau din cap, o să vă anunţ, apoi plec. Prea mult joc actoricesc.
Scena care contează e asta, cu noi doi şi foaia de hîrtie în lumina răsăritului.
N-am crezut niciodată că o va face, zic eu. Şi dacă ar fi făcut-o, ea i-ar fi contestat decizia,
susţinînd că nu mai era întreg la minte.
Mama.
Da. Mama, soţia lui. Dar acum nu mai există rude în viaţă. Nu mai există decît acest
document. Dacă vreo nenorocire se va abate asupra amîndurora, îl desemnez tutore al băiatului
pe domnul Rene Unterlinden.
Ştii ce-mi ceri, spune ea.
Da.
Mai întîi ea l-a convins pe el să accepte copilul unui alt bărbat ca fiind al lui. Acum tu vrei
ca eu să accept acelaşi copil, copilul altei femei, ca fiind al meu. Şi ştii că nu am avut niciodată
în plan să cresc copii.
Sub noi, jos, în stradă, alergătoarea cu păr roşcat şi coroniţă s-a oprit. Stă cu mîinile în
şolduri şi respiră adînc, cu capul ridicat. De parcă şi ea ar aştepta un răspuns. Evident însă că nu
ne vede nici pe Suchitra, nici pe mine, şi că nu ştie nimic. Noi sîntem sus, la etajul al
douăzecilea.
Te mai gîndeşti, o întreb în timp ce aparatul de filmat trece prin dreptul feţei mele.
Ea închide ochii şi aparatul se opreşte, aşteaptă, se apropie din ce în ce mai mult. Apoi ea
deschide ochii şi nu se mai vede nimic altceva, numai ochii ei umplînd ecranul.
Cred că putem s-o facem, spune ea.
Apoi un montaj eliptic. O altă pereche de ochi umple cadrul. Aparatul se îndepărtează foarte
încet, dezvăluind că sînt ochii micului Vespa. El se uită fix în obiectiv, cu
426
chipul imobil. Pe coloana sonoră auzim vocea avocatului din off. Averea rămasă e verificată de
avocaţi din ambele ţări şi deja s-au găsit multe nereguli. Pînă la urmă însă este o avere foarte
mare şi nu există alţi moştenitori, iar el nu are decît patru ani.
Acum sîntem toţi trei, micul Vespa, Suchitra şi cu mine, într-o încăpere oarecare, o cameră a
reşedinţei din Brooklyn a familiei unde a fost plasat temporar, pentru a fi în siguranţă. Aparatul
de filmat se deplasează pînă în mijlocul triunghiului şi începe să se rotească foarte lent în jurul
propriei axe, astfel încît chipurile noastre apar pe rînd în cadru. Toate sînt golite de orice
expresie. Aparatul începe să se rotească mai repede, apoi şi mai repede. Chipurile ni se
contopesc şi apoi aparatul se învîrte atît de rapid, încît feţele dispar cu totul şi nu mai rămîne
decît o imagine înceţoşată, dîrele lăsate de goana aparatului, mişcarea. Oamenii - bărbatul,
femeia, copilul - sînt în plan secund. Nu se vede decît mişcarea învolburată a vieţii.
427
în seria de autor „Salman Rushdie"
au apărut:
Shalimar clovnul Copiii din miez de noapte Harun şi Marea de Poveşti Versetele satanice
Pămîntul de sub tălpile ei Ruşinea Grimus
Orient, Occident Seducătoarea din Florenţa Ultimul suspin al Maurului Luka şi Focul Vieţii
Furie
Joseph Anton: Memorii Surîsul jaguarului
Doi ani, opt luni şi douăzeci şi opt de nopţi Casa Golden
www.polirom.ro
Redactor: Radu Pavel Gheo Coperta: Radu Răileanu Tehnoredactor: Vasilica Zevoi
Bun de tipar: noiembrie 2017. Apărut: 2017 Editura Polirom, B-dul Carol I nr. 4 • P.O. BOX
266 700506, Iaşi, Tel. & Fax: (0232) 21.41.00; (0232) 21.41.11; (0232) 21.74.40 (difuzare); E-
mail: office@polirom.ro Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1, sector 4, 040031,
O.P. 53 Tel.: (021) 313.89.78; E-mail: office.bucuresti@polirom.ro
Tiparul executat la S.C. Tipo-Lidana S.R.L.,
Calea Unirii, nr. 35, Suceava Tel. 0230/517.518; Fax: 0330/401.062 E-mail:
office@tipolidana.ro; www.tipolidana.ro Contravaloarea timbrului literar se depune în contul
Uniunii Scriitorilor din România Nr. R044RNCB5101000001710001 BCR UNIREA

Salman Rushdie - Casa Golden

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Salman Rushdie - Casa Golden

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SERIA DE AUTOR

timpul filmului de la şaptesprezece pînă la vreo cincizeci şi cinci de ani.

S-ar putea să vă placă și