Adolf Hitler

ÎNSEMNĂRI INTIME
Șl POLITICE
(iulie 1941-martie 1942)
ediție de François Delpla

ISTORIE
Colecție coordonată de
LAVINIA BETEA
 adolf hitler

ÎNSEMNĂRI INTIME
ȘI POLITICE
(iulie 1941-martie 1942)
Ediție de François Delpla

Traducere de Anca Irina lonescu

Prefață de Ioan Scurtu

BOOKS
-2017-
ADOLF HITLER (1889-1945), lider al Partidului Național Socialist al Mumlhi rilor
Germani (NSDAP) din anul 1921, a devenit cancelar al Germaniei in 19 H și führer în
1934. A declanșat o politică revizionistă prin care au fost încălcate sistematic
prevederile Tratatului de la Versailles, iar Germania a redevenit o mare putere
europeană. în 1939, a declanșat cel de al Doilea Război Mondial printr un atac asupra
Poloniei. Este responsabil de aplicarea Soluției Finale, în urma căreia o mare parte a
populației evreiești din Europa a fost exterminată. S-a sinucis în buncărul Cancelariei
Rcichului. Este autorul volumului Lupta mea (1925), cartea de căpătâi a mișcării
național-socialiste.

FRANÇOIS DELPLA (n. 1948) este un istoric francez specializat în istoria celui de al
Doilea Război Mondial, a nazismului și a Rezistenței franceze. A obținut titlul de
doctor la Université Panthéon-Sorbonne (Paris) în 2002 cu lucrarea Décision et
décideurs français et britanniques de la chute de Daladier aux lendemains de Monta
ire (mars-novembre 1940). Printre volumele publicate de acesta menționăm. Hitler
(1999), Les Tentatrices du diable - Hitler, la part des femmes (2005), Nuremberg face
à l'histoire (2006), Une histoire du Troisième Reich (2014).

Redactare: Florin-Răzvan Mihai

Tehnoredactare computerizată: Mihaela Ciufu
Design copertă: Dan Mihalache
Ilustrație copertă: Adolf Hitler, aflat într-un tren, salutând mulțimea, aprilie
1941. © Heinrich Hoffmann/Mondadori Portfolio via Getty Images

FRANÇOIS DELPLA, Propos intimes et politiques d’Hitler

© Nouveau Monde éditions 2016

Toate drepturile asupra ediției în limba română aparțin GRUPULUI EDITORIAL

CORINT.

ISBN 978-606-793-213-3

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

HITLER, ADOLF
însemnări intime și politice (1941-1942) / Adolf Hitler ; ed.: François Delnl trad,
din 1b. franceză de Anca Irina lonescu; pref, de Ioan Scurtu. - București- Corint
Books, 2017
2 vol.
ISBN 978-606-793-212- 6
ISBN 978-606-793-213-3
Vol. 1. - 2017. - Index. -
I. Delpla, François (ed.)
II. lonescu, Anca Irina (trad.)
III. Scurtu, loan (pref.)
 Prefață

Cartea de față nu este una de memorii și nici de însemnări zilnice, ci

mai mult decât atât. Memoriile sunt scrise după trecerea unui număr de ani
de la evenimentele relatate, când autorul cunoaște evoluțiile ulterioare și
poate să se prezinte ca un personaj care a acționat în sensul acestora,
etalându-și meritele și ocolind cu grijă eșecurile. însemnările zilnice au
calitatea de a fi lost scrise „la cald” când evenimentele erau in desfășurare,
astfel că putem afla cum a procedat în mod concret autorul într-o situație
dată. Dar și în acest caz, memorialistul are grijă să se prezinte într-o lumină
favorabilă, evitând să scrie despre propriile sale greșeli.
în cartea de față este vorba despre relatăr ile lui Hitler, făcute în fața
unor apropiați de-ai săi, în perioada iulie 1941-martie 1942, de regulă la
sfârșitul zilei. Discuțiile, de fapt monologu- rile - pentru că rareori Hitler
era întrerupt de vreun interlocutor -, au fost consemnate de doi secretari
angajați de Martin Bormann să ia notițe. Din prezentarea lui François
Delpla rezultă că Hitler nu a văzut textul și nu l-a revizuit, astfel că cititorul
are în față o formă aflată „în lucru”, ceea ce înseamnă că este foarte aproape
de forma originară, exprimând ideile și gândurile lui Hitler (nu știm cât de
mult a intervenit Bormann).
Deși Hitler își propunea ca într-o discuție să abordeze un subiect anume,
pe parcursul „monologului” a deviat adesea, referindu-se la aspecte diverse,
dar cu atât mai interesante cu cât
 ivlUxM modul cum el înțelegea sâ se raporteze la problemele vieții
personale, ale soviel Ații din timpul sau și ale viitorului.
O sistematizare a acestor relatări este necesară, pentru des- xiliaiea
modului în care a gândii și acționai acest individ care a mtluențal puternic
istoria Germaniei, a Europei și chiar a lumii timp de 12 ani (1953 1945).
In mai multe seri a evocat copilăria sa, plină de lipsuri și greutăți»
precum și anii de școală, mărturisind că na fost „un elev excepțional“. A
cunoscut puține succese și multe înfrângeri, după care a urmat efortul de a
și asigura existența prin mijloace proprii.
Intrarea in armată și Primul Război Mondial l-au marcat puternic. Cai
toate greutățile întâmpinate, a îndrăgit cariera militară: „Ador să fiu soldat”,
mărturisea el în noaptea de 24/25 iulie 1941. înfrângerea Germaniei în
Marele Război s-a datorat - în opinia sa - unor greșeli de comandament, iar
Pacea de la Versailles, din 28 iunie 1919, a fost un act de răzbunare a
învingătorilor, în primul rând a Franței, care au urmărit să umilească
poporul german.
Profund indignat, Hitler și a propus să lupte pentru redobândirea
„măreției” germane. Cu acest gând a intrat viața publică: „Am devenit om
politic împotriva voinței mele. Politica nu este pentru mine decât un mijloc
către un țel” A relatat pe larg cum a reușit să înființeze Partidul Național-
Socialist și să câștige aderenți, despre piedicile puse în cale de autorități,
confruntările cu acestea, viața din închisoare. După ani de zile, recunoștea:
„fără acest timp din închisoare nu ar fi existat Lupta mea și pot spune că
multe idei pe care le elaborasem până atunci mai mult intuitiv, au devenit
pentru prima dată, după o matură reflecție, concepte pe deplin clare”. Este
cunoscut faptul că Lupta mea a devenit „cartea de căpătâi” a național-
socialismului și un îndreptar în activitatea lui Adolf Hitler până la sfârșitul
vieții.
 lot în detenție, mărturisește Hitler, „sa înrădăcinat acest munte de
încredere in mine, de optimism și de credință", care I a condus spre
fanatismul bine cunoscut de cititori din filmele docu mentaiv și din cărțile
difuzate de-a lungul a peste șapte decenii de la moartea dictatorului german.
Dar și la capacitatea excepțională de a atrage poporul german, astfel încât
niciun alt lider politic pană la Hitler nu a beneficiat de o asemenea
popularitate.
Mărturisește că în tinerețe „am citit enorm și am tras învățăminte din
lecțiile trecutului". Dincolo de imaginea unui ins troglodit, rudimentar,
propagată după înfrângerea Germaniei în 1945, din cartea de țață se poate
lesne constata că Hitler i-a citit pe Goethe, Schiller, Shakespeare, cunoștea
filosofia lui Schopenhauer și Nietzsche, asculta muzică de Wagner, Mozart,
Beethoven, Brahms, era un cunoscător în domenii precum arhitectura,
construcțiile, geologia etc.
Dintre oamenii politici, îi admira pe Frederic cel Mare, Otto von
Bismarck, Carol cel Mare, dar și pe Napoleon Bonaparte. Din cărțile de
istorie a desprins concluzia că „Imperiul Roman mondial a fost singura
construcție politică mare cu adevărat" Vina pentru căderea acestui imperiu o
punea pe seama creștinismului: „Lovitura cea mai puternică care s-a abătut
asupra omenirii a fost apariția creștinismului".
A tăcut și unele mărturisiri personale. De exemplu, de ce nu s-a însurat -
„nu m-am căsătorit; ar fi fost o catastrofa!” deoarece nu ar fi avut răgazul
necesar pentru a sta lângă soție, de aceea „este mai bine să ai o prietenă”;
cum a devenit vegetarian - „Cât timp mâneam carne, transpiram enorm. La
un miting am băut patru halbe de bere și am slăbit totuși 4,5 kg! în plus,
băusem și șase sticle de apă. Când am devenit vegetarian, n-am mai avut
nevoie decât de o gură de apă din când în când”.
Evident, problemele politice au cea mai mare pondere în această carte. A
relatat cum a ajuns la putere, câștigând
încrederea lui Hindenburg, președintele republicii germane, pe care-1
numește „Bătrânul Domn”. După alegerile parlamentare din 1932 a fost
chemat de acesta, având o discuție prin care a reușit să-l cucerească: „Curând
după aceea mi-a adus la cunoștință că va ține seama întotdeauna de părerea
mea, atunci când va avea de luat o decizie”
Ajuns în fruntea Reichului, a impus titlul de führer care „evită orice
formulă sforăitoare și este foarte frumos că germanii pot spune «Mein
Führer»” Era convins că titulatura der Fürher urma să fie peste zece ani o
noțiune impersonală: „Nu am decât să oficializez acest titlu pentru ca
acela de cancelar al Reichului să dispară”.
Foarte interesante sunt dezvăluirile asupra modului cum a luat
decizii istorice. După ce a preluat puterea, în ianuarie 1933, a hotărât să
sisteze plata datoriilor de război, stabilite prin Tratatul de la Versailles:
„Oamenii noștri aveau o teamă copilărească să nu dobândim o faimă de
rău-platnici. Părerea mea era că prestigiul Germaniei nu va crește prin
faptul că ne vom executa, ci dimpotrivă, prin încetarea plăților”. I-a
comunicat această decizie ambasadorului Angliei, după ce acesta și-a pre-
zentat scrisorile de acreditare. Diplomatul a întrebat: „Vreți să spuneți prin
aceasta că Germania nouă nu recunoaște angajamentele guvernelor
precedente? Tratatele, da, am replicat eu, extorcarea, nu! Tot ceea ce
figurează sub rubrica «Tratatul de la Versailles» este considerat de mine
drept extorcare! Magnific, a spus el, am să raportez imediat guvernului
meu”. Evident, ambasadorul a raportat superiorilor săi, dar această decizie,
extrem de gravă, nu a generat o reacție negativă la Londra și Paris. Iar
Hitler mărturisea: „Niciodată începând din acea zi Anglia și Franța nu ne-
au mai cerut nici cea mai mică plată! Din partea Angliei nu aveam nicio
temere, dar mi-era teamă ca francezii să nu profite de acest pretext ca să
ocupe, de pildă, Mainzul”
Atât liderii de la Paris, cât și cei de la Londra s-au mulțumit să j.i FH I de ac
castă încălcare flagrantă a Tratatului de la Versailles.
După această experiență, Hitler s-a convins că putea merge mai departe,
mizând pe lașitatea liderilor democrațiilor europene- Semnificativ este faptul
că a mințit când a ocupat zona demilitarizată a Renanieiîn 1936: „Dacaîn
locul meu în 13martie ar fi fost altcineva, toți și-ar fi pierdut nervii! Numai
încăpățânarea și îndrăzneala mea ne au salvat. Am fost obligat să mint: dacă
nu survine o destindere în 24 de ore, pun să avanseze șase divizii! Or, nu
dispuneam decât de patru regimente! A doua zi, ziarele engleze scriau: «A
survenit o destindere a situației!»”. Dincolo de greșeala de datare - trupele
germane au intrat în Renania în 7 martie 1936 -, este de reținut faptul că
„testul” La reușit pe deplin. La scara istoriei, martie 1936 marchează eșuarea
politicii de securitate colectivă în Europa, promovată de francezul Louis
Barthou și românul Nicolae Ti- tulescu. Dacă atunci Marea Britanie și Franța
ar fi ripostat, este limpede că Germania n-ar fi putut face față armatelor
franceze și engleze și ar fi fost nevoită să se retragă din zona ocupată.
Lașitatea liderilor de la Londra și Paris a însemnat încurajarea acțiunile
cancelarului german vizând revizuirea granițelor, și de fapt anularea
sistemului de la Versailles, care se afla la baza relațiilor internaționale după
1919.
Prin Acordul de la München, semnat în 30 septembrie 1938, Hitler a
obținut acceptul lui Daladier (Franța), Chamberlain (Marea Britanie) și
Mussolini (Italia) de a ocupa zona sudetă a Cehoslovaciei, stat independent
și suveran, membru al Societății Națiunilor.
în martie 1939, Hitler a lichidat pur și simplu acest stat. El mărturisește
cum a procedat cu Emil Hăcha, președintele Cehoslovaciei: „Atunci, in
1939, i-am amenințat [pe cehi]: dacă la ora 6 problema nu este lămurită,
aviația germană se va duce la Praga”.
 Amenințarea avea și o notă „fantezistă” subliniată de Hitler: „M-aș fi
făcut de râs, căci la ora respectivă era o asemenea ceață că niciun avion nu
ar fi putut să se ridice în aer. Conversația cu Hăcha a luat sfârșit la ora 3.
S-a consultat cu guvernul lui și peste trei sferturi de oră a sosit anunțul
ordinului de a nu se trage. Cehii au rămas cu arma la picior! Ordinul lui
Hăcha fusese redactat de oamenii mei”. Așadar, amenințarea nu se putea
materializa, deoarece, din motive climaterice, avioanele germane nu ar fi
putut bombarda Praga. Dar și mai importantă este dezvăluirea că
„acordul” fusese scris la Berlin. Mijloacele mass-media (radioul și presa)
de la vremea respectivă au anunțat că înțelegerea dintre cele două părți era
expresia voinței libere transmise de la Praga. Deși Franța și Uniunea
Sovietică aveau, încă din 1935, pacte de asistență mutuală cu
Cehoslovacia, documentele semnate atunci au rămas simple „petice de
hârtie”.
Opiniile lui Hitler despre oamenii politici variază în funcție de
relațiile personale. Pe Mussolini îl admira: „îmi face întotdeauna plăcere
să mă întâlnesc cu Ducele. Este o mare personalitate”. O părere foarte
bună avea și despre generalul (devenit ulterior mareșal) Ion Antonescu:
„în afară de Duce, Antonescu este, printre aliații noștri, personalitatea care
lasă cea mai puternică impresie, un om mare, de nezdruncinat și
incoruptibil, un bărbat cum altul România n-a mai avut niciodată”. Despre
regele Mihai, „un puști de 18 ani”, avea o părere proastă, știind că acesta
nu se interesa de conducerea țării și nici nu dorea să se pregătească pentru
funcția pe care o ocupa: „M-ar mira dacă regele României și-ar dedica fie
și măcar două ore pe zi pentru a se instrui cu adevărat”.
Hitler era îngrijorat de situația în care Antonescu ar dispărea. în seara
zilei de 27 februarie 1942 afirma: „Dacă astăzi i se întâmplă ceva lui
Antonescu, cine preia ștafeta? Mă îngrozesc când mă gândesc! Regele
este un mucos nenorocit, tipul
nici iiMur nu o ajută pe maică sa să < oboare din mașină, v teme ca asta sa
mi j atingă demnitatea Im regală". După ace$U considerații, ajungea la
concluzia că „Monarhia « sie o lor mă depășită. Nu poate subzista decât
acolo unde monarhul un simplu simbol al constituției, în timp ce puterea o
ală este exercitată de un prim ministru sau de o altă personalitate",
Hitler avea cuvinte dure la adresa adversarilor săi Despre Winston
Churchill spunea că „este cel mai râu specimen de jurnalist corupt, o
adevărată târfă politică", un „bolnav mm tal" Președintele american
Roosevelt era „gratulat" cu apre cieri similare: „este un adevărat bolnav
mintal" în arm aceia (1941-1942) existau „doi mincinoși: Churchill și
Roosevelt"
Declara fără sa ezite: „pentru America nutresc o ură și un dezgust cât
se poate de vii". Pe de altă parte, aprecia că englezii sunt „un popor bine-
crescut”, iar Anglia - aflată în stare de război cu Germania din septembrie
1939 era văzută ca un vii lor partener: „Pentru a-și menține imperiul
mondial, Anglia are nevoie alături de ea de o putere continentală solidă.
Aceasta nu poate fi decât Germania" astfel că „intr-o zi vorn vedea Anglia
și Germania pornind împreună împotriva Americii" Evi dent că s-a
înșelat, cele două mari puteri alcătuind, împreună cu URSS, coaliția
Națiunilor Unite, care a asigurat înfrângerea Germaniei în mai 1945.
Hitler a formulat judecăți de valoare, la fel de subiective, asu pra unor
popoare. Despre americani afirma că „sunt într adevăr poporul cel mai
prost care se poate imagina" Extrem de dur era față de evrei, despre care
spunea că sunt „o rasă crimi nală" Susținea ideea absurdă că ei au
provocat Primul Război Mondial și „au pe conștiința 2 milioane de morți"
insista: „Nu am nicio milă pentru evrei. Vor fi întotdeauna un element
care ațâță popoarele unele contra altora". De aici și până la trimiterea lor
în camerele de gazare nu era decât un pas, care a și fost făcut.
 Pc slavi și mai ales pc ruși il detesta. „Slavii reprezintă o masă de
sclavi imiăstiiți, care strigă să aibă un stăpân. Se întreabă mimai care este
acela ’, Ca urmare, popoarele slave „nu sunt destinate să trăiască o viață
proprie”. Pentru ruși „culmea creației I iillmalc este vodca”, ei (Und o
„masă inferioară care nu aduce nimic civilizației, dar ocupă întinderi
nesfârșite ale unui pământ dintre cele mai bogate din lume” Este greu de
presupus că Hitler nu a auzit de Tolstoi sau de Pușkin, dar făcea asemenea
aprecieri pline de mă în timp ce războiul era în plină desfășurare, trupele
gci iitdiic întâmpinând o puternică rezistență, fapt ce a făcut să eșueze
războiul fulger preconizat de el în vara anului 1941.
Nici alte popoare nu se bucurau de aprecierea führerului: „I Jngurul de
rând este la fel de leneș ca și rusul. Este prin firea lui un rătăcitor al
stepelor”, Pe de altă parte, 1 litler avea o părere foarte bună despre italieni:
„italianul muncește ca o albină” Și despre țărănimea română avea o opinie
pozitivă, apreciind-o cu fiind „sobră și cinstită”, dar nepregătită pentru
activități industriale; de aceea, „Antonescu trebuie să și așeze acum statul
pe agricultură”.
în lungile sale monologuri, referirile la război sunt puține. Una dintre
ele, din 17 octombrie 1941, se referă la România: „Odată cu ocuparea
Odessei, războiul s-a terminat, practic, pentru România. Nu-i rămâne decât
sarcini de securizare”. I litler știa că România a intrat în război pentru
eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord ocupate de sovietici (cu acordul
Germaniei) în iulie 1940. Cu toate acestea, i-a cerut lui Antonescu să
continue lupta până la înfrângerea Rusiei, susținând că granițele se vor stabili
la sfârșitul războiului, când se va aprecia contribuția fiecărei țări la victorie.
Surprinzătoare ni s a părut afirmația din noaptea de 21 spre 22 octombrie
1941: „Sunt un șef de război împotriva voinței mele: nu mă dedic afacerilor
militare decât pentru că nu am în
momentul de față pe nimeni care să poată face acest lucru mai bine decât
mine. Dacă am avea azi un Moltke, l-aș lăsa pe el să facă". Foarte probabil
că nu le-a expus acest punct de vedere generalilor și mareșalilor Reichului.
în 14 octombrie 1941 spunea: „în acest moment mă gândesc la
chestiunile militare în medie zece ore pe zi”, iar în 4 ianuarie 1942 s-a referit
la luptele din Africa: „Rommel ar fi avut nevoie de încă 200 de tancuri” care
nu au ajuns la timp, dar încă nu abandonează partida: „îi trimit lui Rommel
ce-i trebuie”.
în noaptea de 26/27 februarie 1942 mărturisea că cele trei luni de iarnă
„m-au călcat pe nervi”, dar avea bucuria că începea primăvara. „Astăzi pot
să spun: în primele două săptămâni din decembrie, am pierdut 1 000 de
panzere și 2 000 de locomotive au rămas în pană” din cauza vremii. Acum
răuvoitorii „trebuie să-și înmormânteze speranțele că vom sfârși precum
Napoleon!” adică se va împotmoli în zăpezile rusești. Istoria a demonstrat că
armata germană a suferit o grea înfrângere la Stalingrad și cotul Donului,
fiind nevoită să se retragă din Uniunea Sovietică, iar Hitler a avut un sfârșit
chiar mai dramatic decât Napoleon Bonaparte.
Hitler a abordat de mai multe ori problema organizării Europei după
victoria Germaniei. Aprecia că el era predestinat să conducă acest continent:
„Mă simt numai ca executorul unei sentințe istorice”. Era convins că „vom
avea de administrat un continent” și că „mi se pare un lucru admirabil să
construim o ordine economică generală germană și în Europa”. Estima că
„limba noastră va fi peste o sută de ani limba Europei”
A insistat pe ideea că „securitatea Europei nu este de conceput decât cu o
condiție: dacă extindem frontiera europeană până în Ural. Nu trebuie să
existe un stat rus organizat la vest de această linie”. în partea europeană
intenționa să aplice metoda engleză de conducere a imperiului colonial:
„Spațiul rus
 este Indra noastră, La fel ca și englezii, îi vom domina cu o
mână de oameni”. Teritoriul Rusiei „trebuie atribuit pentru
totdeauna unor stăpâni germani” deoarece rușii „sunt analfabeți
în momentul de față, așa trebuie să și rămână” A emis o idee cel
puțin bizară: „în orașele ruse nu vom pătrunde, acestea trebuie
distruse în întregime. Nu avem de ce să ne facem remușcări în
această privință. N-o să ne jucăm de-a dădacele pentru copii, nu
avem absolut nicio datorie față de locuitori” Declara că: „Mă
lasă rece gândul de a șterge de pe hartă Petersburgul și
Moscova”.
Având în vedere mărimea spațiului pe care urma să-l administreze,
Hitler afirma că „trebuie să-i atragem pe norvegieni* pe suedezi, pe danezi,
pe olandezi în teritoriile noastre din Est”
A stăruit asupra Ucrainei, care va „deveni într-o zi grânarul Europei”,
iar sudul acesteia, „mai ales Crimeea, trebuie să fie populată de coloniști
exclusiv germani” Considera că trebuiau făcute „accesibile frumusețile din
Crimeea printr-o autostradă”.
în privința țărilor baltice, Hitler nu avea încredere în băștinași, astfel că
vor fi aduși „coloniști norvegieni, olandezi, ba chiar cu titlu individual
suedezi”.
Dintre țările nordice aprecia Norvegia, care „trebuie să devină pentru
noi centrala electrică a nord-estului Europei” Elveția nu era apreciată, astfel
că pe locuitorii ei „nu-i vom putea face nimic altceva decât hangii”.
A reluat ideea că „România ar face bine să renunțe pe cât posibil la
propria industrie și să se integreze în piața germană pentru a-și vinde acolo
produsele agricole, mai ales grâul și pentru a primi în schimb produsele
industriale de care are nevoie”
Preconiza construirea de căi ferate și autostrăzi. Dunărea urma să fie
legată prin Marea Neagră de Nipru și Don, iar prin construirea canalului
Dunărea-Oder „vom avea un circuit economic de dimensiuni nemaivăzute
vreodată” Pentru
dezvoltarea transportului terestru, cu mașinile, se vor rezerva „400 000 ha
pentru cultura cauciucului, pentru a acoperi nevoile' de anvelope și roți.
în concepția lui Adolf Hitler, Germania urma să cunoască prefaceri
profunde. „Pentru a rezolva criza de locuințe, vom construi imediat ce va fi
pace 1 milion de locuințe în cinci ani. Construcția unei case nu trebuie să
dureze mai mult de trei luni* Capitala Germaniei va trebui să „reprezinte
încarnarea a tot ce se poate face mai bine cu mijloacele actuale”, iar cel
care intra în cancelaria Reichului „trebuie să aibă impresia că sosește în
fața stăpânului lumii” Era convins că Berlinul va fi „mai frumos decât
Parisul”.
Mai multe monumente urmau să aducă elogii armatei și poporului:
„peste o mie de ani vor exista - ca mărturie a gloriei sale - monumentele de
la Berlin: arcul de triumf, panteonul soldaților, panteonul poporului” Toate
„trebuie să-ți taie răsuflarea. Numai în felul acesta vom fi în măsură să
punem in umbră singurul nostru concurent, adică Roma. Marea sală a
poporului va arăta în așa fel încât prin comparație cu ea [catedrala, SE Petru
și piața sa nu vor exista”.
La Nürnberg „voi face un muzeu al Germaniei, va deveni ceva
grandios” Königsbergul se bucura de o atenție specială. în acest oraș va fî
construit „un muzeu unde va merge tot ce am găsit în est, apoi o operă mare
și în al treilea rând o bibliotecă” A abordat și problema eventualei sale
retrageri de la conducerea Germaniei. în 24/25 februarie 1942 mărturisea:
„Nu mai pot să vorbesc așa de mult! Și mă gândesc să mă retrag când voi
vedea că nu pot să-mi asum congresul [partidului] în vechile forme. Cel mai
obositor este să stai ore întregi în picioare în timpul defilării. Mi s-a
întâmplat deja odată să mă ia cu amețeală”
Știa că unii credeau „că îmi va fi dificil să abandonez activitatea actuală.
Nu, va fi cea mai frumoasă zi din viața mea
 diurn i < ind vol scăpa d< to,in gnjih h jmantanlc y ne*<ou I
ih ( ) vol lace atunci < and, dupa sfârșitul războiului, îmi voi
h îndeplinit sarcinile politice. Atumi aș vrea sa mâ las D>< i
wu /cie ani in voia gandin ilor mck și sâ h s< nu. Pazboanh vm
și șe dm, < eea ce i ă/nan sunt ope n le de ciiltui a < .onsidx
> d » & »nu trebuie să lie luhrer pe viață. După un anumit
U//)p, ^ful statului trebuie să iasă la pensie'
liind convins că era o mare personalitate a omenim, Hdkr atnma că,
după nioaite, s ai „simți bine in compania jsto<u4 in care mă recunosc, dacă
există un Olimp, In cel care voi intra eu vor 11 spiritele cele mai luminate ale
tuturor timpurilor^
Evident, in carte sunt șj multe alte aprecieri, < onsideratn, abordări pe
care cititorii le vor afla cu inten s. Notele din sub sol, substanțiale și bine
venite, îi vor aduce, de fiecare dată, pe terenul realității istorice.
Cu certitudine, aceștia vor cunoaște un „ah Hitter" decât cel îndeobște
știut și mai ales vor înțelege mecanismele gân dirii sale. In fond,
monologările cuprinse in acest volum re prezintă o continuare și o „aducere
la 7À" a ideilor enunțate în Lupta mea (Editura Beladi, Craiova, 1999), astfel i
ă se poate face o comparație intre cele scrise la începutul carierei sale po-
litice și cele din apropierea amurgului (H)tler avea să moară peste trei ani),
(.a de obicei, Editura Corint promovează cărți de istorie m- citante, care
proiec tează noi lumini asupra unui trecut nu foarte îndepărtat. Sunt convins
că volumul hwmnàri intime și politia (iulie iV41 - martie 1942) va oferi
cititorilor o reală satisfacție intelectuală.
IOAN SCURTU
 Introducere

Noutatea lucrării de față nu constă în dezvăluirea existenței însemnărilor

lui Hitler din timpul campaniei împotriva URSS, căci despre acestea se știa
încă din 1951, ci în conștientizarea calității foarte precare a edițiilor
precedente și a importanței acestui document pentru studiul istoric încă în
curs de desfășurare al personalității, gândirii și acțiunii dictatorului german,
la 70 de ani după moartea sa violentă.
Textele contemporane cu evenimentele care pot fi atribuite lui Hitler
însuși nu sunt foarte numeroase, cu excepția discursurilor sale publice. Dacă
ne gândim fie și numai la acest aspect, documentul de față prezintă o
importanță aparte, pentru că este o prelungire și o completare a volumului
Lupta mea.
Vom vedea aici cum arată nazismul în starea lui nativă, în confruntarea
cu provocările pe care și le lansează el însuși, într-adevăr, talazul de cuvinte
începe în anul în care planeta începe să se mobilizeze împotriva lui, adică în
vara anului 1941, în săptămânile care au urmat după invadarea Uniunii
Sovietice. Din acest moment, a început adevărata sa luptă, care se desfășoară
chiar de la bun început foarte prost, cu o rezistență din partea sovieticilor
care îi lasă lui Churchill timpul necesar pentru a implica Statele Unite ale
Americii în război.
 Introducere

Noutatea lucrării de față nu constă în dezvăluirea existenței însemnărilor

lui Hitler din timpul campaniei împotriva URSS, căci despre acestea se știa
încă din 1951, ci în conștientizarea calității foarte precare a edițiilor
precedente și a importanței acestui document pentru studiul istoric încă în
curs de desfășurare al personalității, gândirii și acțiunii dictatorului german,
la 70 de ani după moartea sa violentă.
Textele contemporane cu evenimentele care pot fi atribuite lui Hitler
însuși nu sunt foarte numeroase, cu excepția discursurilor sale publice. Dacă
ne gândim fie și numai la acest aspect, documentul de față prezintă o
importanță aparte, pentru că este o prelungire și o completare a volumului
Lupta mea.
Vom vedea aici cum arată nazismul în starea lui nativă, în confruntarea
cu provocările pe care și le lansează el însuși, într-adevăr, talazul de cuvinte
începe în anul în care planeta începe să se mobilizeze împotriva lui, adică în
vara anului 1941, în săptămânile care au urmat după invadarea Uniunii
Sovietice. Din acest moment, a început adevărata sa luptăy care se desfășoară
chiar de la bun început foarte prost, cu o rezistență din partea sovieticilor
care îi lasă lui Churchill timpul necesar pentru a implica Statele Unite ale
Americii în război.
 Aceste lealități prolix tmiră tn pi Ivlivu profetului Imlm | l!rt))| càniiii totul
it reușea o spaimă timândih puțin prn < plil>H4 pent tu ascultătorii lui, dfti
developată ca o lologialle dr HIM liza isloiu A clcctuatÄ in observațiile uur
hlMițrm Irxiul
început in elanul unei inainlăii rapide in UHSSmrr IlUa uf se întrevadă
un deznodămănl apropiat și favorabil penii n ger mani, textul reunește la
începui o înșiruire de principii irorr tke și dispoziții practice în vederea
organizării tărft întArztrrr și îltă scrupule a „noului spațiu". Dat, în marile
I942\în mo montul în cate volumul de față se încheie < n repetarea din ce in
ce mai neputincioasă a postulatelor de bază, nu de mult în< A atât de
rodnice, realitatea începe să se Impună: vh loria atât de așteptată nu se
prezintă la rendez vous și opoziția soviet ir Hor este in continuă creștere. în
același moment, se conturează și se decide masacrarea evreilor din l'.uropa,
dczvăluindu și ca racterul de răzbunare și de conjurație în același timp.
între 1951 și 1980, această car te s a numit succesiv însem nări de la
masa lui Hitler, Însemnări libere despre război și pace și Monologări de la
Cartierul General al führer ului. Toate titlu nie erau tributare aceleiași viziuni
despre Hitler și despre na zism: un dictator toarte rău, rupt de realitate, care,
după ce tși termina treaba, divaga în fața ascultătorilor care auziseră de o mie
de ori aceleași tirade Iară a îndrăzni să întrerupă fluxul, nici să părăsească
încăperea ca să se destindă în timpul zilei, sau să se ducă la culcarea,
noaptea,
Or, este cât se poate de clar că este vorba de directive. 1 fein - rich Heim
și Henry Picker, secretarii angajați de Martin
1
Aici este și cezura din ediția Genoud (cf. infra) și ea se impune atât din
rațiuni de echilibru între cele două volume, cât și datorită faptului că, în
continuare, notițele sunt luate și redactate nu de Heinrich Helm d de Henry Picker.
Bormann să ia notițe* triază în mod vizibil ceea ce consideră mii superiorul
lor pentru a îndruma cadrele mișcării și ale statului nazist. Trebuie să
amintim aici că, din momentul în care Rudolf Hess a fost tăcut prizonier de
britanici în 1941, Martin Bormann a fost acela care i-a urmat la conducerea
Partidului Național Socialist. El va face parte de acum înainte din anturajul
zilnic și intim al führerului, pe care nu-1 va mai părăsi decât în momentul
sfârșitului Germaniei naziste.
Heinrich Heim (1900-1988) era un jurist bavarez care lucra în cadrul
serviciilor juridice ale NSDAP1, fiind totodată asistent al lui Hess, apoi al lui
Bormann. Nu a relatat niciodată despre condițiile în care lua notițe și nici
despre eventualul scop al acestora. Spre deosebire de ediția sa, cartea lui
Henry Picker (1912-1988) din 1963, prolixă și succintă, conține relatări greu
de crezut. Se știe că după război unii naziști au tăcut, în timp ce alții au dat
cât mai multe declarații pentru a convinge că „nu-și făceau decât datoria”, iar
că aceasta era „pur tehnica ’ Dacă Heim este un reprezentant perfect al
primei categorii, Picker o încarnează de minune pe cea de-a doua. El l-ar fi
cunoscut pe Hitler doar pentru că acesta era prieten cu tatăl lui și fusese
chemat numai pentru competențele lui juridice la Cartierul General (sigur că
această instituție nu era complet lipsită de preocupări juridice; totuși nu era
cazul să i se împărtășească secrete militare unui jurist sceptic la adresa
regimului, indiferent cât de competent ar fi fost) și nu ar fi luat notițe,
aproape în mod clandestin, decât din proprie inițiativă,

1 Titulatura oficială era Partidul Muncitoresc Național-Socialist German, dar

vom utiliza în continuare acronimul NSDAP, din limba germană
(Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei). A se consulta în acest sens și
lista de abrevieri de la sfârșitul acestui volum (n. red.).
căci considerase regretabil să lase să se piardă afirmații care ar fi putut fi
utile intr-o bună zi istoricilor2 3 4 5.
în legătură cu rolul lui Martin Bormann, dispărut in 1945 in vâltoarea
atacului final asupra Berlinului, nu se știe nimic pre cis, decât că ținea atât de
mult la aceste însemnări, încât a pus să fie dactilografiate cu multă atenție și
să fie păstrate cu grijă. Nu putem acorda prea multă încredere informațiilor
prezentate in 1952, intr-o introducere la prima ediție franceză, semnată de
omul de afaceri elvețian François Genoud 7, care achiziționase textul de la un
colecționar italian’. Fără a menționa sursa, ne dă indicații vagi și
neverosimile. Afirmațiile lui Hitler au părut demne de a fi păstrate. Cui
anume? Genoud nu-i numește aici nici pe Picker, nici pe Bormann și nici pe
altcineva. Hitler - căruia acest misterios personaj i-ar fi oferit drept pretext că
spusele lui ar putea servi drept bază pentru redactarea unor dispoziții -, ar fi
consimțit, cu obligația să le poată reciti în orice clipă. Acesta este momentul
în care intervine Bormann. Găsind ideea excelentă, însărcinează „niște
funcționari” să ia notițe. Ei se pierd în mulțimea colaboratorilor (pentru ași
păstra spontaneitatea, Hitler trebuie „să uite” că afirmațiile lui sunt
consemnate) și stenografiază discret discursul șefului (ceea ce confirmă o
informație a lui Picker, care vorbește când despre stenografie, când despre
un cod personal). Imediat după aceea, textul era dactilografiat, apoi recitit și
corectat de Bormann și în cele din urmă clasat in arhiva sa.

2 Henry Picker, Hitlers Tischgespräche im Führerhauptquartier, 1941-1942,

Seewald, Stuttgart, 1963, postfață.
3 Adolf Hitler, Libres Propos sur la guerre et la paix: recueillis sur Vordre de
Martin Bormann, 2 volume, prefață de Robert d’Harcourt, Flammarion, Paris,
1952-1953.
4 Așa cum a relatat mult mai târziu. Vezi Pierre Péan, ^extrémiste:
5François Genoud, de Hitler à Carlos, Fayard, Paris, 1997.
 t ouhimtAiid mvMe dai< dispAïun » u leitul IUHIIȘI, HUI abunda m
ictomamlaii po » isr, liai« a a lu <1. hin» amimlh A. Imsthmi maint* de a lm
v la m maloao I* 9I 1 ompm la. lu gt net al, puține icpvtat I. ne dam scama »
a s a luit 1 \» lilt III l< >»l
hm advvau de * v ».a nu m Imaginftm » a du lalm ul ptob I nu ai h li m
Itfkal timpul set vu 11 mesrl de M HI a șl al i om ei sapllm de dupa aceea pana
la 1 uk aie penliu a dhc nia ptoblvmr » Ivit«
Jicstmnt genei air la im epiilnl imri 1 umpunll militam » aie 11 absorbea
wl mai mull (lmp?
Se șlie c a» im epand dm anii P>o0» o ș< oala de hlm u 1 multa \ivme
dominantă >i botezată June |imialhia‘ ,4 avea obh r ml șl aptoapr deviza de a
voibl 1 al mal puțin posibil dchpir șttul suprem nazist șl de a aliibul
subotdmiațilm Iul < ele mal muhe inițiative. Iian\ois Gritmid, ivduiànd in
pana la minimalizare rolul lui Boimaim. lare un tel de him (lonalhm avant la
lettre dm motive tare (tanspiu dm inliodmriea sa mtenționea/a sà publier $1
sù vândă de/valiili I dvNpie un I lillrt mhiih spontan, e Alu$i de puțin prvoe
upat sa po/e/r șl sa 1 al < ule/e cive trie, th» veix rtùi lie rive luate in ultimele
11 ri dei rnil au ajuns la aceeași eoiu luziv: piolagouishil nosh u este m mod
constant implie al într un spre tar ol (se vede pe sine eu un erou de epopee);
nimie nu 1 interesează mai mult elce Al imaginea pe cuie >1 o creează e ca
pe caiv o va lașa poștei HățlL
Genouel asigurase chiar el traducerea din germană în Iran ceză. Aceasta
prezintă e Aiwa soluții lerie ite, dar lasă mult de dorit în privința crilrriiloi
științifice ueeesare și imlispensa bile penii u a înțelege lără a deforma un
cuvAnl atât ele greu de consecințe. Ti aducerea prezintă și erori majore*
asupra unoi chestiuni adesea anecdotice, dar uneori fundamentale.

A hm inițiata in anii I960 de doi savanți vest germani, Martin Bravai ( 192h
H89) ^i I |,ms Mommsen (19 to 2015),
 Așadar, vom zâmbi văzând că o botează pe Winifred Wagner, nora
compozitorului, cu prenumele văduvei sale, Cosima. Oar zâmbetul se
transformă în mânie când constatăm în ce măsură se înșală în privința
importantei ceremonii din 21 martie 1933 care a înființat regimul nazist și ne
oferă - disprețuind textul - o interpretare complet eronată. în acea zi, Hitler a
pus vechile elite germane să-i binecuvânteze guvernul la Potsdam, în
biserica protestantă care adăpostește mormintele regilor Prusiei. Reichstagul
- a cărui alegere o impusese în 5 martie în contextul incendierii sediului
acestuia - era reunit acolo, în spatele președintelui Hindenburg și a
miniștrilor, care, în cea mai mare parte, erau conservatori și mai mult sau
mai puțin rezervați în privința nazismului, la fel ca și președintele însuși.
Pentru a ajunge la locurile lor, toți defilaseră prin fața unui tron gol, care
evoca personalitatea împăratului Wilhelm al II-lea (exilat în Olanda și
nutrind mai mult ca oricând speranțe de restaurare).
în 13 decembrie 1941, Hitler relatează în felul următor un detaliu din
acea zi:
Dacă atunci aș fi început să mă înfeudez față de Biserică - noi ne-am dus
la morminte, în timp ce oamenii de stat erau în biserică - astăzi aș împărtăși
soarta Ducelui.

Mormintele despre care vorbește Hitler sunt cele ale martirilor naziști,
adică ale membrilor SA6 căzuți în încăierările de stradă - este suficient să știi

6Acronimul de la Sturmabteilung („Batalioanele de asalt”, în limba germană),

organizația paramilitară a naziștilor, care au jucat un rol important în ascesiunea
lui Hitler în anii 1920-1930. Erau folosite atât pentru protejarea întrunirilor
naziste, cât și pentru atacarea membrilor celorlalte partide politice (n. red.).
1
S-au oficiat, de altfel, două slujbe: una la biserica protestantă Niko-
Jaikirche și cealaltă, pentru personalitățile catolice, într-o biserică având hramul
Sf. Petru și Pavel. Hitler și Goebbels erau așteptați în cea de-a doua și cotidianul
nazist Völkischer Beobachter menționa a doua zi într-un comunicat că nu se
prezentaseră. S-au dus la mormintele luptătorilor mișcării lor din cauza
interdicției, încă neraportate, care nu permitea acordarea sacramentelor catolice
membrilor partidului nazist. Această măsură avea să fie abolită în 28 martie. Vezi
François Depla, Une histoire du Troisième Reich, Perrin, Paris, 2014, p. 80. Cu
să citești ca să afli aceste informații din presa vremii. Frecventând biserica
unde sunt adăpostite rămășițele pământești ale Hohenzollernilor,
conducătorii

toate acestea, fără îndoială pentru a nu-i sfida încă pe față pe conservatori, naziștii
adoptaseră o jumătate de măsură, pe care Hitler are mare grijă să n-o amintească
aici: îi lăsaseră pe cei doi miniștri oficial luterani, Göring și Frick, să asiste la
slujba protestantă alături de Hindenburg, și pe șeful SS, Himmler (pe atunci mult
mai puțin vizibil decât Goebbels), să meargă la slujba catolică, împreună cu 60 de
deputați naziști de această confesiune. Toți membrii acestei delegații, inclusiv
Himmler, purtau cămașa brună a trupelor SA. Slujbele religioase aveau loc
dimineața înainte de adunarea generală, în biserica garnizoanei. Vezi Klaus
Scheel, Der Tag von Potsdam, Brandebürgisches Verlagshaus, Berlin, pp. 39-41.
* în 9 noiembrie 1939, în urma unei operațiuni a serviciilor secrete
germane, desfășurate la Venlo (Olanda), au fost răpiți și duși în Germania doi
agenți secreți britanici, suspectați că se implicaseră într-un atentat împotriva
fiihrerului. Incidentul a fost folosit de Hitler pentru a justifica atacul împotriva
Olandei, stat neutru (n. red,).
naziști își înscriu „revoluția lor naționala” în tradiția germana; absentând de
la oficierea slujbelor religioase*, Hitler și Goebbels (singurii miniștri naziști
in mod oficial catolici la acea dată în guvernul format in 30 ianuarie 1933 și
remaniat în 13 martie) evită să se înfeudeze față de orice confesiune și își
impun propriul lor cult „revoluționar”.
Din păcate, Genoud scrie: „Noi am mers direct la mormintele regilor, pe
când ceilalți se duceau la slujba religioasă”. Nu și-a dat nici măcar osteneala
să recitească presa - sau cel puțin pagina corespunzătoare din jurnalul lui
Goebbels, publicat în 1934 și figurând fără îndoială în biblioteca unui tânăr
exaltat care îi strânsese cândva mâna lui Hitler în 1932. Vom remarca în
treacăt, dincolo de sensuri greșite și adăugiri, exprimarea neglijentă „ceilalți”
în loc de „oamenii statului” - o formulare cât se poate de interesantă.
Hindenburg și miniștrii care
 nu erau naziști puteau li numiți, așa cum se întâmplă în
cele mai multe lucrări, „conservatorii" Hitler Ir spune „oamenii
statului“, ca și când el, care deținea fum țiu de prim ministru,
nu ar li lost om al statului! Aceasta spune foarte mult despre
concepțiile sale politice, Statul nu este decât un instrument •
și atât timp cât nu i stăpânește toate pârghiile de comandă
(ceea ce va face după decesul lui I lindcnburg din 2 august
1934) îl simte ca pe un corp străin.
Cât despre ediția engleză, publicată în 1953, suntem destul de bine
informați cu privire Ia geneza ei, din două surse. In pri mul rând, datorită
prefațatorului, Hugh Trevor Roper, celebrul istoric britanic, care a
redactat două prefețe la aproape o jumă täte de secol distanță, una în
1953, cealaltă în 2000, cu ocazia unei reeditări. Mai ales în cea de a doua
oferă informații interesante. A doua sursă este jurnalistul Pierre Péan, pe
care Ge- noud, înainte de a se sinucide în 1996 din cauza unor probleme
de sănătate, l a invitat ca să-i facă o confesiune testament. Reiese că unul
dintre cei doi traducători englezi, prezentat în carte drept „R.H. Stevens’,
nu era altul decât Richard Stevens, agent al Intelligence Service, capturat
de SS în 9 noiembrie 1939, în timpul incidentului extravagant de la
Venlo7 și prizonier de război până la încheierea conflictului, împreună cu
Sigismund Best, complicele lui. Este ciudat să încredințezi traducerea
unui text tocmai unei persoane care are motive personale să-l deteste pe
autorul acestuia, dar, în sfârșit, inconvenientul ar fi fost mai degrabă o
prea mare fidelitate a lucrării sale! Căci nu se

7 Hemy Picker, Gerhard Ritter, Tischgespräche im Führerhauptquartier,

Athenäum, Bonn, 1951.
 îndepărtează niciun pas de traducerea fra in eză... fără îndoială din motive in
primul rând comerciale. Genoud era într adevăr urmărit din inițiativa
editorului german al unei prime cărți a lui Picker' și intenționa să-și salveze
drepturile asupra ediției engleze, susținând că nu avea nimic de-a face cu cea
germană, căci nu era decât o transcriere a propriei sale lucrări.
în definitiv, indiferent care au fost preocupările exacte ale lui Genoud,
constatăm că lucrarea lui:
• este mai preocupată de lizibilitate decât de exactitate;
• comportă o doză puțin obișnuită de erori și neglijențe;
• se dispensează de notele explicative, dar le înlocuiește parțial cu glose
inserate în corpul textului fără a fi semnalate, atunci când nu sare pur
și simplu peste pasaje complicate;
• a trecut aproape ca atare în versiunea engleză1 8.
Prima ediție satisfăcătoare a fost cea germană a lui Werner Jochmann
din 19809. Editorul intrase - nu ne spune cum10 - în posesia documentului pe
care lucrase Genoud.
Ediția de față pornește în întregime de la această versiune, cel puțin
pentru primul volum.
Cartea lui Jochmann nu mai există in momentul de fața decât in forma
sa inițială, legată și scumpă, ceea ce sugerează ca a fost destul de puțin citită,
chiar și în Germania. Dar este citată de autori valoroși în ultimele trei
decenii, mai ales in dezbaterile referitoare la geneza Soluției Finale, care s-

8 Vom găsi pe parcursul acestui text alte exemple de greșeli de traducere

comise de Genoud, la fel ca și într-un articol online: www.delpla.org/
site/articles/articles-8-102+hitler-parle-alias-propos-de-table-de-l.php.
9 Werner Jochmann, Monologe im Führerhauptquartier, 1941-1944, Knaus,
Hamburg, 1980.
10 Dar ne spune Trevor-Roper, în prefața sa la ediția din 2000 (cf.
supra): Genoud s-a lăsat convins de editorul german să prezinte, în sfârșit, textul
achiziționat de la colecționarul italian. îi era însă teamă de o acțiune judiciară din
partea lui Picker și din acest motiv scosese notițele luate în absența lui Heim, de
unde și întreruperea din martie până in august 1942, care nu se referă și la volumul
de față.
au înmulțit de Ia sfârșitul anilor 1980 și analizează amănunțit numeroase
tirade ale lui Hitler din toamna anului 1941 împotriva evreilor
Nu este mai puțin adevărat că. timp de aproape 30 de ani, a circulat o
versiune franco-engleză deplorabilă, care a contaminat numeroase analize
(printre care și pe a mea). Poluările de acest fel persistă și ediția Jochmann
nu a reușit până acum să corecteze în întregime erorile induse de cele
precedente. Dovadă că reeditările din anii 2000 și 2007 ale ediției engleze
din 1953 au apărut fără cea mai mică schimbare!
Singurul reproș pe care îl putem face cărții lui Jochmann - în afară de
titlu11, de câteva confuzii minore12 13 14 și greșeli de tipar - este că livrează un
text brut, aproape fără comentarii, cu note pur și simplu artificiale 15.

11 Monologe im Führerhauptquartier, există și părți dialogate și, mai

ales, scopul fiind să se consemneze cuvintele șefului, cele ale subalternilor nu erau
înregistrate decât atunci când le explicau mai bine pe ale acestuia. Pe lângă
aceasta, ce-i drept, în mod excepțional, unele însemnări sunt făcute Ia Berlin sau
în timpul unei călătorii.
12 Cea mai supărătoare atribuie de două ori (pp. 440 și 454) baroanei
Kläre von Abegg (1874-1936), comanditară și tovarășă de excursii a lui Hitler,
prenumele ziaristei elvețiene Lily Abegg (1901-1974), specialistă în Japonia. Vezi
Albert Feiber, „Gutachten über Max und Maria Wuz°, IfZ, 17 mai 2013,
www.ifz.muenchen.de/fileadmin/user_upload/Vier-
teljahreshefte/Beilagen/Feiber_Gutachten_Wutz.pdf.
13 Pentru a clarifica cele mai multe, dar nu toate numele citate. Am
14lăsat și eu neelucidate vreo zece persoane, de altfel necunoscute. Lui Joch
15mann i se mai poate reproșa și faptul că nu a criticat traducerea lui Ge- noud și
avatarurile ei anglo-saxone, în timp ce tună și fulgeră împotriva cărților rivale în
germană, bazate pe însemnările lui Picker. Jochmann
 Or, at fi util sù confruntăm aceste pagini cu toată docu mentația
disponibilă, atât in legătură cu alte exprimări ale führe rului și mărturii cu
privire la el, cât și cu privire la evenimentele

merge chiai până acolo încât absolvă ediția Genocid, atunci când afirmă:
„Deoarece aceste traduceri ale unei surse atât de importante sunt foarte utilizate în
studiile internaționale, este timpul să facem în sfârșit accesibil textul original.
Acest lucru este cu atât mai urgent, cu cât anumiți termeni proprii național-
socialismului nu pot fi traduși decât într un mod imperfect. încercând să
retraducem aceste expresii, au fost intro duse erori și s au deformat puternic
interpretările” (Werner Jochmann, Monnaye b'ührerhauptquartier, 1941-1944,
Knaus, Hamburg, 1980, pp 10-11). Numai doi autori care nu sunt specialiști
universitari în nazism au semnalat, din câte știu eu, calitatea proastă a ediției
franceze și a traducerii sale în engleză: istoricul american Richard C. Carrier
{Hitlers Table Talk; Troubling binds, „German Studies Review”, vol. 26, nr. 3,
octombrie 2003, media.8ch.net/pdfs/src/1429265963793.pdf) și Gilles Karmasyn,
autorul site-ului Pratique de l’histoire de dévoiements négationnistes
(Üintisémitisme mortifère d’Hitler, phdn.org/histgen/hitler/ declarations.html). Cu
toate acestea, acești critici își propun mai ales să-l prezinte pe Genoud ca
falsificator cu preocupări ideologice. Unul dintre ei insistă pe chestiunile
religioase (Genoud ar încerca în mod greșit să-l prezinte pe Hitler ca fiind ateu),
celălalt asupra persecutării evreilor (încercând să atenueze mărturisirea). Acești
critici nu fac mare caz de preocupările lui comerciale, după părerea mea mai
hotărâtoare, atât printr-o cursă contra cronometru cu editorul german al lui Picker,
cât și prin preocuparea prioritară pentru a asigura distribuirea volumului unui
public mai larg, fie ea chiar și în detrimentul exactitudinii. Ultima reeditare în
engleză din 2007 reia încă o dată traducerea din 1953. Ea este prefațată de un
mare specialist în politica externă a celui de-al Treilea Reich, dublat de un mare
descoperitor de documente naziste, americanul Gerhard Weinberg. Acesta
semnalează existența criticii lui Carrier și se străduiește să justifice interesul cărții
prin anexele sale inedite (care nu se referă la perioada acoperită în volumul de
față), dar trece sub tăcere lipsa de valoare a traducerii pe care o prefațează,
constatând la fel ca și Carrier că aceasta pornește de la un text francez, nu german.
Vezi Hugh R. Trevor-Roper și Gerhard L. Weinberg (ed.), Hitlers Table Talk,
1941-1944. Secret Conversations, Enigma Books, New York, 2007.
 politice și militare (mai ales cele care se referă la campania din Rusia și la
Soluția Finală) și cu toate lucrările istorice și aferente, ca să nu mai vorbim
despre noile cercetări de arhivă pe care le menționează câteva informații, de
altfel, inedite.
Nu vom găsi însă aici decât schițarea acestei lucrări: este mai presus de
puterile unui singur om, dacă nu-și petrece cu ea jumătate din viață. Glosele
ar deveni în acest caz mult mai lungi decât textul, iar volumul ar dobândi o
dimensiune imposibilă.
Confrunt așadar afirmațiile lui Hitler cu documentația de bază
publicată, așa cum am procedat cândva când am publicat arhivele
generalului Doumenc.16
Rezultatul este o carte de o lungime rezonabilă, care inițiază piste de
cercetare și de reflecție. Textul este urmat de repere cronologice, care permit
situarea discursului lui Hitler prin raportare la evenimentele contemporane.
O primă serie de concluzii va fi trasă la sfârșitul volumului, înainte de
concluziile generale care vor urma într-un al doilea volum, după restul
consemnărilor.
Urmează în continuare documentul așa cum a fost transcris sub
răspunderea lui Heinrich Heim, din iulie 1941 până în martie 1942.

16 Vezi François Delpla, Les papiers secrets du général Doumenc, Olivier

Orban, Paris, 1992. De atunci am mai scris, pe lângă alte două cărți generale
despre nazism, zece monografii despre anumite chestiuni specifice (oprirea în fața
localității Dunkerque, Montoire, Hitler si femeile etc.) și valorific aici aceste
cercetări pentru a clarifica unele dintre afirmațiile lui Hitler.
>
1941