Sunteți pe pagina 1din 114

Universitatea “Al.I.

Cuza” Iaşi
Facultatea de Istorie
Secţia Istorie-Geografie
Învăţământ la Distanţă

GEOGRAFIA CARPAŢILOR ŞI SUBCARPAŢILOR

Prof. univ. dr. Irina UNGUREANU


2

IAŞI - 2004

GEOGRAFIA REGIONALĂ A ROMÂNIEI. CARPAŢII ŞI SUBCARPAŢII

Cuprins

Partea I

Introducere
1. Noţiuni generale de regionare geografică
2. Regionarea geografică în România
2.1. Principii şi criterii de regionare geografică
2.2. Unităţi spaţiale

Partea a II-a

Carpaţii
Caracterizare geografică generală

1.1. Poziţia geografică şi limitele spaţiale


1.1.1. Carpaţii în cadrul teritoriului naţional. Poziţia spaţială, configuraţia, raporturile complexe cu
alte unităţi geografice
1.1.2. Limitele spaţiale ale Carpaţilor

1.2. Caracteristici naturale


1.2.1. Geneza şi evoluţia geologică şi paleogeografică. Constituţia geologică
1.2.2. Relieful
1.2.3. Clima
1.2.4. Apele
1.2.5. Vegetaţia şi fauna
1.2.6. Solurile
1.3. Caracteristici social-economic

1.3.1. Premisele generale şi evoluţia procesului de umanizare


1.3.2. Populaţia şi reţeaua de aşezări. Activităţile economice
3

2. Regiunile geografice ale Carpaţilor

2.1. Regiunea Carpaţilor Orientali


2.1.1. Constituţia geologică şi evoluţia Carpaţilor Orientali. Consecinţe
2.1.2. Relieful
2.1.3. Particularităţile climato-hidrice şi fito-pedologice
2.1.4. Particularităţile umanizării. Populaţia, reţeaua de aşezări umane, activităţile economice
2.1.5. Unităţi spaţiale
2.1.5.1. Munţii axului cristalino-mezozoic
2.1.5.2. Munţii flişului
2.1.5.3. Munţii vulcanici
2.1.5.4. Ulucul depresionar central
2.1.5.5. Gruparea montană cu caracter de tranziţie (a Bucegilor)

2.2. Regiunea Carpaţilor Meridionali


2.2.1. Constituţia geologică şi evoluţia Carpaţilor Meridionali
2.2.2. Relieful
2.2.3. Particularităţile climato-hidrice şi fito-pedologice
2.2.4. Particularităţile umanizării
2.2.5. Unităţi spaţiale
2.2.5.1. Munţii Făgăraş
2.2.5.2. Gruparea montană a Parângului
2.2.5.3. Gruparea montană a Retezatului
2.2.5.4. Depresiunile din Carpaţii Meridionali
2.3. Regiunea Carpaţilor Occidentali
2.3.1. Constituţia geologică şi evoluţia Carpaţilor Occidentali
2.3.2. Relieful
2.3.3. Particularităţile climato-hidrice şi fito-pedologice
2.3.4. Particularităţile umanizării
2.3.5. Unităţi spaţiale
2.3.5.1. Munţii Banato-Olteni
2.3.5.2. Masivul Poiana Ruscă
2.3.5.3. Munţii Apuseni

Partea a III-a

Subcarpaţii
1.Caracterizare geografică generală

1.1. Poziţia geografică şi limitele spaţiale


1.1.1. Poziţia şi raporturile complexe cu unităţile geografice vecine
1.1.2. Limitele spaţiale

1.2. Caracteristici naturale


1.2.1. Geneza şi evoluţia geologică a Subcarpaţilor. Consecinţe
1.2.2. Relieful
1.2.3. Particularităţi climato-hidrice şi fito-pedologice

1.3. Caracteristici social-economice


1.3.1. Particularităţile umanizării.
1.3.2. Populaţia şi reţeaua de aşezări umane
1.3.3. Activităţile economice
2. Regiunile geografice ale Subcarpaţilor
2.1. Sucarpaţii Moldovei
4

2.2. Subcarpaţii Vrancei


2.3. Subcarpaţii Munteniei Central-Estice
2.4. Muscelele Argeşului
2.5. Subcarpaţii Olteniei

Partea I

Introducere

1. Noţiuni generale de regionare geografică

Regionarea geografică este un complex de operaţii ştiinţifice care vizează identificarea unor unităţi
spaţiale clar individualizate. Identitatea acestor unităţi este determinată de componentele lor structurale,
naturale şi social-economice, de specificul relaţiilor dintre componentele naturale ale locului, de relaţiile
dintre acestea şi componentele social-economice, precum şi de caracteristicile relaţiilor fiecărei unităţi cu
cele învecinate spaţial sau mai îndepărtate, mai simplu sau mai complex alcătuite.
Conţinutul acestei definiţii evidenţiază cel puţin trei aspecte ale regionării geografice şi ale
rezultatului său, regiunea (şi reţeaua structural-funcţională în care se încadrează), primele două aspecte
având caracter de premise :
a. vizând entităţi spaţiale diferenţiate atât structural cât şi funcţional, regionarea geografică
nu se poate realiza pe baza unor criterii exclusiv structurale, simple şi analitice; cu cât
criteriile sunt mai statice, mai constatative şi mai simple, cu atât decupajul realizat rămâne
mai departe de ceea ce sunt în realitate regiunile geografice - spre exemplu, diferenţierea
spaţială a înclinării terenului, a precipitaţiilor, a densităţii generale a populaţiei, a exploatării
lemnului etc. nu poate exprima identităţi regionale complexe; rezultă că regionarea
geografică pretinde - în egală măsură - identificarea fenomenelor geografice şi a dinamicii
lor, impunând aplicarea integrată a celor două categorii de criterii ;
b. regiunea geografică rezultată astfel nu poate fi decât o unitate spaţială cu structură eterogenă
şi cu o funcţionalitate integrativă clară;
c. aspectele prezentate îl fundamentează pe cel de al treilea, cu caracter concluziv : regionarea
geografică presupune un demers dificil, dar care pentru geografie este inevitabil ; obiectul
de studiu al geografiei nu se limitează la spaţializări analitice, ci obligă la explicarea
variabilităţii spaţiale a unor ansambluri structural-funcţionale; este motivul pentru care
regionarea geografică a fost – şi rămâne – obiectivul fundamental esenţial al cercetării
de specialitate. Mai mult, calitatea sa de bază ştiinţifică a planificării regionale/amenajării
teritoriului îi conferă şi o mare însemnătate aplicativă.
Stadiul actual al regionării geografice relevă realizarea unor regionări tematice fiabile sub aspect
ştiinţific, a unor regionări fizico-geografice cvasi-unanim acceptate, ca şi a unor regionări economico-
geografice uneori puternic controversate; în acest stadiu se revelă însă şi absenţa unei veritabile regionări
geografice, care rămâne încă o aspiraţie.
5

Adevărata regionare îşi aşteaptă încă aparatul metodologic, în cadrul căruia sunt necesare criterii
complexe şi procedee de aplicare integrată a lor. Pentru moment, acestei necesităţi obiective, care solicită o
muncă asiduă, interdisciplinar-geografică şi – posibil – de lungă durată, cercetarea ştiinţifică îi oferă un
răspuns încă subiectiv, evident contraproductiv. Explicaţia acestui tip de răspuns se regăseşte mai ales în
imperiul exercitat de ritmurile actuale generale, mereu mai rapide, care scurtează/anulează uneori etape
strict necesare formaţiei de specialitate, descurajează demersul concertat şi obiectiv, exacerbând discursul
individual şi escamotează/eludează obiective fundamentale.

2. Regionarea geografică în România.

2.1. Principii şi criterii de regionare geografică

La fel ca în întreaga geografie teoretică naţională, structura de rezistenţă a regionării geografice a


fost realizată în şi prin şcoala ştiinţifică întemeiată de Simion Mehedinţi. Ca reflex, regiunile cu care se
operează azi în cercetarea şi didactica de specialitate, fără a fi unanim admise, se întemeiază totuşi, în
ansamblu, pe câteva criterii care evidenţiază rolul tectonicii, al structurii geologice, al reliefului şi al
cadrului climatic, vegetal şi pedologic în diferenţierea spaţiului 1. Astfel, regionările cele mai răspândite au
o tentă fizico-geografică clară. Nu lipsesc nici regionările economico-geografice, bazate, desigur, pe
criterii care exprimă prezenţa şi dinamica încărcării demografice şi economice a spaţiului.
Deşi orientate diferit, celor două categorii le sunt comune câteva caracteristici, derivate din modul
de lucru. Între acestea, cele mai evidente, mai generale, sunt coerenţa teritorială şi alura tranşantă a
limitelor. Avantajele pe care aceste caracteristici le aduc în operaţia de regionare – claritatea expresiei
grafice şi comoditatea didactică - sunt însă adesea contracarate de dezavantajul eludării unor realităţi
teritoriale complexe, care exprimă interferenţe sau care se manifestă spaţial în mod discontinuu. Astfel,
arii cu caracter de tranziţie şi realităţi geografice cu dispoziţie teritorială diseminată sunt secţionate
arbitrar, părţile rezultate fiind atribuite – la fel de arbitrar – unor unităţi de care diferă, atât sub aspect
structural cât şi funcţional. Cu multe calităţi obiective, uneori şi cu destule deficienţe, deocamdată nici o
categorie de regionări – fizico- sau economico-geografice – nu poate acoperi exigenţele unei regionări
geografice complexe.
Un început de rezolvare a problemei ar putea fi acela al adoptării unui sistem de criterii orientat,
mai întâi, către geneza suportului de mare anvergură al peisajului geografic al ţării; astfel, operaţia ar putea
debuta prin aplicarea criteriului morfo-tectonic. Diviziunile unităţilor definite astfel s-ar putea identifica pe
baza criteriului morfo-structural iar detaliile acestora, care conturează unităţi de rang structural şi
funcţional subordonat, desfăşurate pe spaţii mai restrânse, ar putea fi identificate prin aplicarea altor criterii
: morfologic, climato-hidric şi bio-pedologic, social-economic.
Criteriile şi unităţile rezultate ar putea fi încadrate într-o schemă generală de regionare, care să
permită o ordonare taxonomică şi imaginea unui decupaj spaţial de accepţie cel puţin preliminar mai largă,
avându-se în vedere multitudinea problemelor de regionare încă neclarificate (Irina Ungureanu, 1997),
abordate destul de diferit, frecvent polemic. Relativ clară şi logică, schema menţionată nu este însă şi
precisă, deoarece nu se poate aplica în mod integral consecvent. Verificarea concretă demonstrează că
valabilitatea unor criterii este mai limitată decât ar rezulta din schemă şi că a altora, dimpotrivă, se
prelungeşte, acestea definind şi unităţi de alt rang, care - conform schemei - ar trebui să rezulte din
aplicarea altor criterii. Spre exemplu, criteriul morfo-structural este adecvat identificării subregiunilor
Carpaţilor Orientali, dar nu şi celor ale Carpaţilor Meridionali şi Occidentali, unde diferenţierile sunt încă
marcate de tectonică. Prelungirea valabilităţii criteriului morfo-tectonic nu este însă adecvată pentru
detalierea ambelor regiuni montane, deoarece în Carpaţii Meridionali subregiunile sunt efecte combinate
1
Nu toate regionările cunoscute se întemeiază pe respectarea şi aplicarea succesivă a tuturor acestor criterii ; multe
se bazează asocierea şi nu pe integrarea indicatorilor analitici.
6

ale tectonicii şi ale sistemului denudativ, dominat de modelarea fluvială, în timp ce în Carpaţii Occidentali,
diferenţierile spaţiale principale rezultă dintr-o combinaţie extrem de complicată a efectelor tectonicii
plicative/casante, ale modelării fluviale şi carstice, integrând şi un magmatism neogen important. În
acelaşi fel, pertinenţa oricărui criteriu devine discutabilă în ariile de tranziţie, a căror personalitate este
diferită de unităţile limitrofe, identificate pe baza unor criterii care nu sunt relevante pentru aceste arii.
Printre cazurile cele mai elocvente este încadrarea regională a grupării montane a Bucegilor unde, în
primul rând sub aspect morfo-structural (dar şi al precipitaţiilor, al ponderii morfologiei glaciare, al
biodiversităţii vegetale), se prelungesc munţii axului-cristalino-mezozoic din Carpaţii Orientali iar prin
altitudine, masivitate şi presiunea umană de pe valea Prahovei se realizează un complex montan şi de
polarizare umană comparabil cu cel din Carpaţii Meridionali.
Faţă de această problematică destul de complexă a regionării geografice a teritoriului naţional,
orientarea oficială a didacticii universitare exprimă o intenţie, meritorie, de racordare la cercetarea
ştiinţifică în domeniu. Ţinând seama însă de nivelul actual al acesteia, unităţile spaţiale de referinţă
exprimă „polifonia” studiilor ştiinţifice şi a cărţii didactice referitoare la regionare. Fără a se fi urmărit în
mod riguros un sistem geografic complex de principii şi criterii (uneori cele aplicate fiind destul de
subiective) dar nu şi fără temei geografic, geografia regională actuală acordă reliefului (deci criteriului
morfologic) importanţă maximă. Motivaţia acestei opţiuni este complexă şi interferează parţial cu o
susţinere tacită a rolului pe care substratul geologic îl are în diferenţierea morfologică spaţială.
Reliefului îi este recunoscut astfel rolul deosebit în ansamblul elementelor fizico-geografice,
ţinându-se seama de :
a. armonia morfologică a pământului românesc, modul aproape ideal în care se îmbină cele trei
mari trepte de relief, Carpaţii, Dealurile şi Podişurile, Câmpiile;
b. dispoziţia concentrică a acestor trepte;
c. puternica influenţă exercitată de altitudine asupra caracteristicilor climatice (mai puternică
decât cele datorite poziţiei latitudinale sau gradului de continentalism), care influenţează în
mod hotărâtor apele, învelişul vegetal, asociaţiile de faună şi solurile, realizându-se o etajare
complexă, foarte caracteristică pentru teritoriul României, atât la nivelul fiecărui element
natural cât şi al întregului peisaj;
d.influenţa destul de clară a celor trei mari trepte de relief asupra particularităţilor încărcării
social- economice, populaţia încercând mereu - şi reuşind într-o măsură destul de avansată –
să valorifice cât mai eficient resursele naturale specifice fiecărei unităţi; aceasta a permis
constituirea în timp a unor peisaje geografice umanizate caracteristice pentru fiecare treaptă,
în special în ceea ce priveşte tipurile de aşezări umane, structura agriculturii, distribuţia
spaţială a exploatărilor forestiere, a industriei extractive, a valorificării potenţialului
hidroenergetic şi turistic natural2.

2.2. Unităţi spaţiale

Deoarece aspectul compozit al regionărilor existente nu poate să fie integral acceptat, în absenţa
unei rezolvări integrale a problemei regionării geografice în cercetarea ştiinţifică de specialitate şi
recunoscându-se tectonicii capacitatea de a genera mari unităţi de relief (cu însemnătatea lor geosistemică
menţionată), o regionare preliminară a teritoriului României ar putea avea în vedere două provincii -
Carpatică (de orogen) şi Extracarpatică (de platformă), prima având ca subprovincii Carpaţii, Subcarpaţii,
Depresiunea Transilvaniei şi subprovincia Banato-Crişană. În cadrul acestor
unităţi, datorită unor diferenţieri fie morfo tectonice, fie morfo-structurale şi morfo-petrografice sau mai c
omplexe, se conturează o serie de regiuni : Carpaţii Orientali, Meridionali şi Occidentali (în subprovi
ncia corespunzătoare Carpaţilor), Subcarpaţii Moldovei, Vrancei, Munteniei central-estice, Muscelele
Argeşului şi Subcarpaţii Olteniei (în subprovincia constituită de Subcarpaţi), Dealurile cu caracteristici
subcarpatice, Podişul Someşan, Câmpia deluroasă a Transilvaniei, Dealurile Târnavelor, Podişul
Secaşelor, Depresiunile şi Piemonturile de contact (în subprovincia Depresiunea Transilvaniei), Dealurile
Vestice şi Câmpia Tisei (în subprovincia Banato-Crişană).

2
Treptele de relief nu sunt însă regiuni economico-geografice, în primul rând fiind lipsite de eterogeneitatea
necesară a resurselor naturale şi de reţele specifice de căi de comunicaţie, adică de premisele unor complexe
teritoriale de producţie care să dezvolte legături variate de schimb.
7

Ponderea cu care relieful, caracteristicile climatice, ale apelor, ale ecosistemelor naturale, ale
habitatului uman şi activităţilor social-economice se implică în combinaţiile de factori capabili să
determine alte diferenţieri funcţionale şi spaţiale, pe fondul regiunilor menţionate, este variabilă. Astfel,
personalitatea unor subregiuni şi unităţi subordonate ale acestora se conturează datorită reliefului lor
specific, cu rol local mai important decât al altor elemente naturale ori social-economice; identitatea altora
este evidenţiată de către specificul aşa-numitului complex fito-pedo-climatic; altele se diferenţiază de cele
învecinate prin specificul valorificării social-economice a resurselor naturale ş.a.m.d.
O constatare generală care se poate face în legătură cu această operaţie de regionare geografică şi
cu unităţile spaţiale rezultate este că în provincia de orogen, pe măsură ce altitudinea şi masivitatea
reliefului au permis o accesibilitate mai mare ecosistemelor naturale şi procesului de umanizare, utilitatea
criteriilor geologice de regionare scade, variabilitatea unităţilor spaţiale este mai accentuată iar
dimensiunile lor sunt mai reduse.

Partea a II-a

Carpaţii
1.Caracterizare geografică generală

1.1. Poziţia geografică şi limitele spaţiale

1.1.1. Carpaţii în cadrul teritoriului naţional. Poziţia spaţială, configuraţia, raporturile


complexe cu alte unităţi geografice

Carpaţii reprezintă unitatea geografică cea mai înaltă de pe teritoriul României, ocupând o poziţie
centrală, atât sub aspectul situării lor cât şi sub cel al rolului de unitate unificatoare, de adevărat schelet
geografic, pe care se grefează celelalte unităţi naturale, a căror evoluţie în perioadele geologice mai recente
a depins în mare măsură de evoluţia munţilor şi ale căror caracteristici fizico-geografice actuale (în special
fito-pedo-climatice) sunt influenţate puternic de existenţa coroanei carpatice în centrul ţării.
Deosebit de caracteristică este şi configuraţia sectorului carpatic pe teritoriul ţării, arcul montan
propriu-zis - Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali - fiind continuat în vest de o altă catenă (mai scundă
şi mai discontinuă) – Carpaţii Occidentali. S-a realizat astfel o configuraţie cvasi-circulară („coroana
carpatică”), cu o mare depresiune centrală – Depresiunea Transilvaniei.
Poziţia şi configuraţia munţilor explică sistemul foarte complex de raporturi dintre Carpaţi şi
unităţile intra- şi extracarpatice:
a. sub aspect genetic şi morfologic, fundamentul de tip carpatic este comun şi pentru
Depresiunea Transilvaniei, Dealurile Vestice şi Câmpia Tisei, ca şi pentru o parte din
Subcarpaţi şi Podişul Piemontan Getic; formarea în neozoic (în special în pliocen-cuaternar)
a unităţilor de relief mai scunde (spre exemplu, Podişul Piemontan Getic ş.a.) se datorează
în special aportului de material detritic de origine carpatică de către o reţea hidrografică cu
orientare frecvent radiară; activitatea erozivă sacadată a reţelei hidrografice, cu efect de
nivelare în Carpaţi şi de acumulare în unităţile intra- şi extracarpatice, a concurat la crearea
suprafeţelor de nivelare (numite şi platforme de eroziune) în munţi şi a unor orizonturi de
acumulare corelativă în ariile învecinate;
b. sub aspect climatic, (cu influenţă directă asupra vegetaţiei, faunei şi solurilor) Carpaţii se
interpun în calea mişcărilor de mare amploare ale maselor de aer deasupra continentului,
creând – mai ales în cazul deplasării celor oceanice, umede – arii de foehnizare, cu climat
mai uscat faţă de altele, situate la aceeaşi latitudine şi altitudine dar având altă poziţie faţă
de orientarea culmilor montane (spre exemplu, în sectorul de la curbura externă a Carpaţilor
Orientali, pe latura răsăriteană a Munţilor Apuseni ş.a.);
c. sub aspect hidrografic, reţeaua autohtonă principală îşi are originea într-o proporţie masivă
în Carpaţi, munţii asigurând debite medii mai bogate şi mai constante, care oferă un aport
suplimentar de apă regiunilor extracarpatice cu umiditate deficitară, în special celor din
sudul şi estul Câmpiei Române;
8

d. sub aspectul umanizării, prezenţa unui număr mare de văi transversale şi pasuri
relativ accesibile, în special în Carpaţii Occidentali, Carpaţii Meridionali şi în extremitatea
sud - sud- vestică a Carpaţilor Orientali a favorizat circulaţia transcarpatică şi stabilirea
unor legături economice durabile, care s-au reflectat puternic şi în domeniul etno-cultural,
menţinând apropierea permanentă dintre cele trei principate româneşti medievale –
Moldova, Ţara Românească , Transilvania – şi contribuind la păstrarea fiinţei naţionale a
poporului român.

1.1.2. Limitele spaţiale ale Carpaţilor

Datorită condiţiei şi apartenenţei lor orogenetice, Carpaţii au în modul cel mai frecvent o
personalitate geografică distinctă. Aceasta permite identificarea relativ clară a limitei munţilor faţă de
unităţile spaţiale naturale mai scunde, învecinate. Delimitarea devine însă dificilă în unele sectoare de
contact tectono-structural, interior sau exterior, complex. Dificultatea este încă mai accentuată dacă se are
în vedere faptul că, prin natura lor, limitele geografice nu pot fi reduse la motivaţii exclusiv geologice. În
sensul acesta, efectul morfologic al substratului de orogen şi complexitatea celorlalte consecinţe fizico-
geografice ale relaţiei respective au generat, împreună, o accesibilitate variabilă pentru ecosistemele
naturale şi pentru umanizare. Astfel, deşi mereu prezentă şi fără a-şi pierde însemnătatea reală, amprenta
tectonică şi structural- petrografică se complică, se modifică, este integrată în com binaţii variabile de
procese, fenomene şi efecte ale acestora. Rezultatul concret al acestor conjuncturi - diferenţierea spaţială -
devine astfel greu de conturat, mai ales în situaţiile în care identităţile respective interferează, generând arii
de tranziţie. Toate acestea explică alura clară a unor segmente de limită şi consensul asupra lor, ca şi
situaţia controversată a altora.
Din segmentul terminal, sud-estic al Carpaţilor (V. Mihăilescu, 1963), pe teritoriul României se
află peste două treimi, numai extremităţile rămânând în afara acestui teritoriu (cea nord-vestică, între
culoarul de văi Rika - Swica şi frontiera naţională de N-NV şi cea sudică, între defileul Dunării şi culoarul
de văi Timok-Nišava). Caracterul extrem de complex al spaţiului carpatic se reflectă atât în specificul
limitelor sale externe, faţă de unităţile geografice vecine, cât şi al celor interne.
Spre exterior, în nord-est Carpaţii contactează unitatea geografică a Podişului Moldovei (în acest
sector molasa miocenă pericarpatică, acumulată într-o arie foarte îngustă, nu a generat o unitate
morfologică distinctă), pe linia localităţilor Straja – Solca – Păltinoasa. Spre est, sud-est şi sud, munţii se
învecinează cu Subcarpaţii, pe o distanţă mare, cu multe complicaţii de natură geologică, morfologică şi
multe consecinţe social-economice ale acestora., între văile Moldovei şi Motrului .Contactul poate fi
urmărit aproximativ pe linia Păltinoasa – Vânătorii Neamţului – Piatra Neamţ – Târgu-Ocna – Tulnici –
Nereju – Nehoiu – Măneciu – Comarnic – Pietroşiţa – Cetăţeni – Lereşti – Căpăţâneni – Sălătruc –
Călimăneşti – Novaci – Bumbeşti – Tismana – Baia-de Aramă. Spre sud-vest, pe o distanţă redusă,
Carpaţii contactează din nou o unitate de podiş – Podişul Piemontan Getic, pe linia Baia-de Aramă – vest
de Turnu Severin. Spre vest , ramura carpatică apuseană şi extremitatea nord-vestică a ramurii răsăritene
sunt în contact cu Dealurile vestice, pe o linie extrem de sinuoasă : uneori acestea pătrund adânc în aria
montană, alteori se efilează până la dispariţie şi munţii contactează direct câmpia, aceasta însăşi
insinuându-se în unele sectoare montane sub formă de golfuri. Spre interior, Carpaţii sunt în contact cu
diferitele subunităţi ale Depresiunii Transilvaniei. Limita descrie un contur cvasi-circular, trecând pe la
Făureşti – Coşbuc – Ilva Mică – Josenii Bârgăului – Deda – Praid – Zetea – Racoş – Şercaia – Turnu Roşu
– Gura Râului – Săsciori –Subcetate – Teliuc – Deva – Şard – Moldoveneşti – Gilău – Bologa – Moigrad
(între extremitatea nordică a ramurii carpatice apusene şi cea nord-vestică a ramurii orientale prezenţa
fundamentului cristalin carpatic este numai insulară, în masa sedimentară paleogenă a Podişului Someşan).
În ansamblu, atât limita interioară cât şi cea exterioară a Carpaţilor sunt evidente, datorită
diferenţelor altitudinale clare faţă de unităţile vecine, situaţia aceasta fiind motivată tectonic, tectono-
structural sau petrografic. Dominanţa altitudinală se verifică nu numai pe limita culmilor şi masivelor celor
mai înalte (Făgăraş, Rodna ş.a.), ci chiar în cazul munţilor mici (Munţii Banato-Olteni, Munceii Crişurilor,
Munceii Mureşului) ca şi în interiorul masei montane. Sunt cu deosebire clare segmentele de limită
tectono-erozive: frunţi de pânză de şariaj (spre exemplu, aproape tot segmentul exterior estic, unde flişul
9

paleogen şariază unitatea miocenă pericarpatică, culmile munţilor dominând depresiunile subcarpatice
formate pe structuri sinclinale; linii de falii (spre exemplu, segmentul interior în lungul căruia culmea
nordică a Făgăraşului domină Ţara Oltului; segmentul de limită exterioară sudică a Munţilor Parâng şi
Vâlcan, care domină depresiunile subcarpatice oltene; segmente ale limitei exterioare a Munţilor Codru
Moma, Pădurea Craiului, Plopiş cu depresiunile-golf de pe Crişuri.
În alte situaţii, limita munţilor este mai puţin clară, datorită îmbinării unor caracteristici ale
spaţiului carpatic cu cele ale Subcarpaţilor. Cazul cel mai caracteristic este cel de la curbura externă a
Carpaţilor Orientali, unde linii structurale ale flişului cretacic-paleogen se afundă pe direcţie nord-est –
sud - vest în molasa miocenă, susţinând axele unor structuri anticlinale subcarpatice. Acestea au
căpătat astfel altitudine şi aspect de muncei („pinteni carpatici”), contrastând puternic cu depresiunile
subcarpatice care mulează structuri sinclinale, dar fiind mai puţin diferenţiaţi faţă de aria montană. Alteori,
formaţiuni litologice mai rezistente din Carpaţi se extind sub forma unor structuri monoclinale în aria
subcarpatică, uneori simplificând, alteori complicând modelarea acesteia: este cazul parţial al Muscelelor
Năsăudului ca şi al celei mai mari părţi a Muscelelor Argeşului, unde depozitele sedimentare paleogene din
extremitatea vest – sud-vestică a Masivului Rodnei şi cele din aria centrală a Munţilor Făgăraş s-au dispus,
ca nişte contraforturi, la marginea interioară şi – respectiv – exterioară a munţilor. Desigur, limita acestora
este astfel mai puţin clară. Acelaşi caracter îl are şi în situaţii
în care structuri anticlinale miocene din unitatea geologică pericarpatică se alipesc strâns celor
montane, ca în sectorul subcarpatic dintre văile Moldova şi Râşca, unde culmile secundare est - nord-estice
ale Munţilor Stânişoarei trec gradat în colinele subcarpatice. Sunt şi situaţii în care contactul munţilor cu
ariile învecinate este relativ clar sub aspect morfologic, fiind în schimb estompat de elemente ale
complexului fito-pedo-climatic, aşa cum se întâmplă la nord de valea Ozanei, unde pădurea carpatică de
conifere, cu litiera şi solul său specific, cu microclimatul său mai umed, mai răcoros şi relativ mai uniform,
coboară şi în Subcarpaţi (în Culmea Pleşului), iar mai la nord chiar în Podişul Moldovei (D. Ciungi).

1.2. Caracteristici naturale

1.2.1. Geneza şi evoluţia geologică şi paleogeografică a Carpaţilor. Constituţia geologică

Consideraţi munţi tineri, ca întregul sistem alpino-himalaian, în linii generale Carpaţii s-au format
în mezozoic şi neozoic. În ansamblul proceselor tectonice care i-au generat se remarcă perioada de d i s
t e n s i u ne (deschidere) a segmentului nordic (transilvan) al Oceanului Thetys, între margini continentale
rigide, de platformă (X. le Pichon, 1968, M.Săndulescu, 1984). Procesul a fost iniţiat prin fracturi crustale
profunde (care au antrenat şi un magmatism bazic), urmate de expansiunea bazinului, în c are s-a produs o
sedimentare complexă, în faciesuri de fliş şi de molasă, conformă variaţiilor morfologice şi de adâncime
ale acestuia3 şi în care au avut loc şi procese de subducţie. Încă pe parcursul distensiunii (triasic mediu –
jurasic mediu-superior) dar mai ales după încheierea sa au avut loc fenomene de c o m p r e s i u n e,
manifestate prin tectogeneză (obducţie, subducţie, coliziune): supuse unor compresiuni tangenţiale
puternice, masele de sedimente s-au faliat şi cutat până la forme exacerbate, (pânze) de şariaj (dacide –
interne, mediane, externe şi marginale; transilvanide; pienide; moldavide). Orientarea şariajelor şi
dispoziţia în plan a structurilor rezultate au fost determinate atât de efectul direcţional al mişcărilor
tectonice tangenţiale, cât şi de conformaţia marginilor rigide continentale ale geosinclinalului carpatic.
Complicaţii suplimentare au fost introduse de modul şi măsura în care stressul tectonic extern şi intern a
fracturat şi a implicat în tectogeneza generală fragmente ale marginilor menţionate.
Această secvenţă a istoriei Carpaţilor este cea mai recentă (la scara timpului geologic) şi, desigur,
esenţială. Geneza materialului lor constitutiv este însă mai îndelungată, începând încă din precambrian.
Aria montană de azi a parcurs de atunci perioade de acumulare subaeriană/subacvatică şi magmatică a
materialului constitutiv, de transformare a acestuia prin metamorfism şi meteorizare, de constituire a unor
structuri specifice, rezultate din cutare/şariaj, din fracturare şi din deplasări verticale sau tangenţiale ale
materialelor constitutive sau ale ansamblurilor morfologice succesive. Evoluţia complexă pe care a
parcurs-o ansamblul carpatic de astăzi explică faptul munţii poartă în nucleele şi în aspectul actual al
masivelor, culmilor şi grupărilor montane nu numai întreaga istorie geotectonică şi stratigrafică a
3
In structura pânzelor transilvane din Munţii Metaliferi complexele de roci ofiolitice sunt acoperite de calcare
pelagice sau neritice, de jaspuri sau de asociaţii litologice de tip fliş ori de serii pelitice, de mare mai adâncă,
marnoase sau argiloase (M.Săndulescu, 1984).
10

segmentului alpin căruia aparţin, ci şi amprenta climatelor succesive sub care meteorizarea şi procesele
generale modelare externă, cu intensitate variabilă, au generat complexe de relief de dimensiuni diferite,
protejate în mod diferit de un înveliş vegetal cu variaţii extreme, de la formaţiuni luxuriante la asociaţii
aride, sărace şi chiar la veritabile pustiuri.
Într-o epocă veche, în etapa p r e h e r c i n i c ă a evoluţiei ansamblului montan care va deveni
apoi carpatic, din proterozoic şi până la mijlocul paleozoicului soclul cristalin al platformelor
Modovenească, şi Moesică a parcurs fazele de orogen precambrian - cambrian inferior şi de nivelare
cambriană, constituindu-se astfel cadrul geostructural rigid din faţa geosinclinalului carpatic, care i-a
impus apoi acestuia o configuraţie dublu arcuită. În aria montană actuală orogeneza caledonică a creat
cordiliera şisturilor verzi (extinsă din sectorul dobrogean al soclului Platformei Moesice până în
subasmentul pânzelor flişului extern), ulterior erodată şi rămasă la zi până în jurasic. În etapa h e r c i n i c
ă, spaţiul carpatic a fost antrenat în mişcările plicative ale orogenezei sudete, însoţite de intruziuni masive,
predominant granitice, care au provocat un metamorfism puternic. Atunci s-a desăvârşit formarea
fundamentului cristalin al edificiului montan (formaţiuni cristalofiliene - şisturi mezo-katamorfice şi
epimetamorfice ş.a.), fundament care aflorează pe arii însemnate în ramurile orientală şi meridională şi sub
formă insulară în cea occidentală. Catenele hercinice au fost nivelate ulterior până la aspect de pediplenă.
Consolidarea generală posthercinică, variabilă ca intensitate, a generat comportamente dinamice diferite,
unele arii rigide fiind antrenate mai târziu în noi procese orogenetice, altele reluându-şi mobilitatea încă
din permian sau chiar din carboniferul superior. Regimul tectonic intens casant, specific în permian, a
antrenat un magmatism amplu, acid şi chiar bazic.
Într-o etapă evolutivă cu caracter de tranziţie, fenomenele de compresiune au produs orogenezele
cimmerice. În faza veche a acestora (triasic – jurasic inferior) masivele cristaline hercinice, puternic
erodate, au fost fracturate şi transformate în blocuri (horsturi şi grabene) cu mobilitate relativ independentă
şi predominant verticală. Între compartimentele puternic înălţate, sectoarele de scufundare tectonică au
funcţionat ca bazine de sedimentare. Atât în faza veche cât şi în cea nouă a mişcărilor cimmerice (jurasic
mediu – jurasic superior) scufundările cristalinului au fost asociate însă şi cu migrarea ariei labile către
exteriorul structurilor deja consolidate.
În epoca nouă (alpină) a evoluţiei Carpaţilor, în etapa iniţială - c r e t a c i c ă - procese ample de
compresiune (tectogenezele dacidice) au provocat cutări până la şariaje de mari proporţii. Deformările
mezocretacice au fracturat şi au implicat toată marginea continentală a domeniului oceanic precum şi o
mare parte a acestuia, migrând alternativ între cele două arii. Şariajul a fost predominant obductiv,
generând cele mai importante pânze de obducţie din orogenul carpato-balcanic. Sincron, s-au produs şi
şariaje ale soclului cristalin fracturat al marginilor continentale. Tectogeneze succesive – austrică,
mediteraneană, laramică – au generat dacidele interne (pânzele de Biharia, de Codru, autohtonul de Bihor,
horsturile cristaline din Dealurile Vestice – Ţicău, Făget, Măgura Şimleului, Preluca), urmate de
transilvanide (pânzele M.Metaliferi simici, pânzele transilvane – Hăghimaş, Rarău, Perşani), pienide
(pânzele Botiza, Petrova), de dacidele mediane (pânzele bucovinică, subbucovinice, supragetică,
infrabucovinice, pânza getică), dacidele externe (pânza flişului negru, pânza de Ceahlău, pânza de Bobu,
pânza de Severin) şi dacidele marginale (autohtonul danubian). Ansamblul acestor procese de compresiune
a fost precedat/însoţit de acumularea unor mase imense de sedimente în bazine labile. Sedimentarea a avut
un caracter foarte variat în special în Munţii Apuseni actuali – detritică, uneori lagunar-continentală,
lacustră sau sinorogenă cu caracter flişoid, alteori în faciesuri recifale. În arealul Carpaţilor Meridionali de
azi a fost predominant carbonatică iar în cel al Carpaţilor Orientali s-au acumulat sedimente în facies
neritico-litoral, conglomerate, gresii, dolomite, calcare recifale. În cursul tectogenezelor dacidice s-au
produs şi intruziuni magmatice alcaline (ofiolitele menţionate) de tipul gabbrourilor din sudul M. Apuseni
şi al M.Banato-Olteni, în lungul unor aliniamente de sutură a rifturilor succesive dintre dacidele interne şi
transilvanide, ca şi dintre acestea şi dacidele mediane. O serie de falii transformante (active în perioada de
distensiune în domeniul oceanic dar prelungindu-se şi în marginile continentale) s-au manifestat apoi
ca fracturi crustale profunde, (nord-transilvană, sud-transilvană
Peceneaga - Camena, intramoesică, a Bistriţei), au dirijat apoi direcţional deformările tectonice
şi au determinat curbarea pânzelor. Spre exemplu, deformările combinate în lungul mai multor asemenea
fracturi (sud-transilvană, Peceneaga-Camena şi intramoesică) au determinat curbura Carpaţilor Meridionali
(nemodificată de atunci) şi curbura peribihoreană. Ca urmare a acestor configuraţii transformate,
fragmentele de margine continentală au fost antrenate în fenomene de subşariaj, din ce în ce mai puternice,
care au fracturat arii din ce în ce mai întinse de platformă, sectoarele de vorland rezultate deplasându-se
11

(foarte inegal) spre domeniul oceanic: pe falia (fractura) intramoesică un sector sud-vestic de platformă
avansa puternic spre Carpaţi Meridionali, în timp ce sectorul estic era stagnant. Aceasta explică şi absenţa
unor magmatite calco-alcaline de aceeaşi vârstă în Carpaţii Orientali.
Ca efect final, la sfârşitul tectogenezelor dacidice sectorul transilvan al Oceanului Thetys era închis
în cea mai mare parte, majoritatea Carpaţilor actuali fiind consolidată sub formă de blocuri rigide, care au
constituit apoi hinterlandul tectogenezelor mai noi. În neozoic ele n-au mai fost implicate în procese de
cutare, ci doar de fracturare sau – uneori- de şariaj „în bloc”(pe marginea externă a dacidelor interne –
M.Săndulescu, 1984). Între catenele generate în această etapă s-a conturat şi marea depresiune
intracarpatică de subsidenţă şi de sedimentare a Transilvaniei.
În ultima etapă - n e o z o i c ă - tectogenezele moldavidice (miocene), deosebit de active în
Carpaţi, au implicat numai sectoare de margini continentale, în condiţii de coliziune a fragmentelor mobile.
Şariajele „în bloc”au integrat şi pânze de obducţie, mai vechi, dar obducţii terţiare nu s-au mai produs.
Majoritatea şariajelor au fost de cuvertură, provocând deplasarea unor formaţiuni depuse pe arii de crustă
continentală. Începând cu tectogeneza stirică veche (din burdigalian) s-a realizat mai întâi un racord
dinamic cu şariajul pirenean din eocenul superior, în aria pienidelor, unde pânzele cretacice şi seriile de fliş
predominant eocen, transcarpatic, au fost reşariate. Sincron, în partea estică, sedimente bogate, în facies de
fliş, provenite din aria dacidelor externe/sectoarele exondate ale dacidelor mediane şi depuse în bazine
foarte mobile au fost cutate puternic, şariate şi fracturate, generînd moldavidele interne (pânzele de
Teleajen şi de Audia). Tectogenezele stirică nouă (badenian) şi moldavă (sarmaţian) au adăugat, în ramura
orientală, moldavidele externe (pânzele de Tarcău şi de Vrancea), iar în cea occidentală au produs şariajul
„în bloc” al părţii vestice a dacidelor interne.
Tectogenezele moldavidice au antrenat şi un magmatism puternic, deosebit de activ pe latura
internă a Carpaţilor Orientali (unde s-a desfăşurat conform configuraţiei şi fracturărilor de pe contactele
diverselor segmente ale dacidelor şi transilvanidelor - spre exemplu, ale grabenului sătmărean, conturat
între faliile Bogdan Vodă şi nord-transilvană), dar manifestându-se şi în Carpaţii Occidentali, în special la
nord de Mureş. Ca efect general al acestei etape tectonice, configuraţia de ansamblu a catenelor montane s-
a modificat, în sensul accentuării curburilor preexistente - spre exemplu, curbura sud-estică a pienidelor s-a
conturat mai puternic, prin translarea dacidelor interne pe falia nord-transilvană; blocate în vest de falia
intramoesică, moldavidele au fost ejectate spre exterior, ca efect al subşariajelor din vorland ş.a.m.d.
Cele mai recente manifestări ale tectogenezelor alpine au avut un efect general de înălţare (inegală)
în aria montană, determinat de orogeneza valahă (romanian superior-pleistocen).
De-a lungul întregii evoluţii a Carpaţilor, secvenţele orogenetice au alternat sau au fost sincrone cu
deformări subsidente care au antrenat procese masive şi puternic diferenţiate de sedimentare. În poziţie
intra-şi extracarpatică sau internă, bazine de diferite dimensiuni au receptat produsele succesive de
denudaţie, intrate apoi în tectogeneză, deformate şi consolidate. Au funcţionat ca sectoare de sedimentare
posttectogenetică în aria montană şi păstrează o morfologie deprimată spre exemplu, în Carpaţii
Meridionali, grabenul Cernei şi prelungirile sale spre est – actuala Depresiune Petroşani şi sistemul de
falii Lotru şi Brezoi, Depresiunea Haţeg, ca şi multe altele. În Carpaţii Occidentali se insinuează şi astăzi
arii depresionare în care sedimentarea a început în badenian, odată cu generalizarea subsidenţei în
ramificaţiile Borod, Beiuş, Brad, Caransebeş-Mehadia ale Depresiunii neogene Pannonice. Aceeaşi vârstă
(badenian; sarmaţian) o au şi depozitele sedimentare din sectorul maramureşan al Depresiunii
Transcarpatice intramontane (M.Săndulescu, 1984). Cele mai recente bazine de sedimentare intramontane
sunt pliocen-cuaternare. În partea internă a curburii Carpaţilor Orientali, pe o arie de subsidenţă mai largă
decât depresiunea actuală a Braşovului, s-au conturat bazine din ce în ce mai noi, de la vest spre est – nord-
est: Bârsa-Baraolt (ponţian), Sfântu Gheorghe (romanian), Breţcu (pleistocen inferior). Tot în pleistocen
(M.Săndulescu, 1984), sau în pliocenul superior-pleistocen (V.Mutihac, 1990) s-a produs şi sedimentarea
depresiunilor Giurgeu şi Ciuc, procesul fiind stimulat de o subsidenţă activă.

1.2.2. Relieful

Rezultantă a evoluţiei tectono-structurale şi a modelării subaeriene, relieful carpatic se încadrează


în specificul morfometric şi morfografic al munţilor mici şi mijlocii, cu altitudini absolute extreme între
617 m – 2544 m. Chiar în sectorul lor cel mai înalt (CarpaţiiMeridionali), numai 25% din aria montană
depăşeşte altitudinea de 1500 m, în Carpaţi Orientali ponderea spaţială a acestor altitudini se reduce la 5%,
iar în Carpaţii Occidentali este de numai 1% (Al.Roşu, 1973). Fragmentarea şi aspectul general sunt foarte
12

variate – culmi prelungi, frecvent plane în partea superioară, depresiuni longitudinale largi, masive cu
importante arii plane în zona înaltă, sectoare de văi transversale înguste, până la forme de chei şi defilee,
înclinări ale versanţilor care depăşesc frecvent 350 şi chiar 550, valori ale fragmentării verticale de 400 m -
600 m şi, în mod excepţional, de peste 1000 m.
În ansamblu, morfogeneza este marcată de procesele tectonice care au acţionat succesiv în aria
carpatică actuală şi de specificul structural-litologic al acesteia, pe de o parte, şi de modelarea subaeriană,
pe de alta. Seriile repetate de înălţări şi cutări/şariaje ale unor formaţiuni complexe, frecvent dure
(cristalofiliene), străpunse de intruziuni granitice, gabbroice ş.a., vulcanismul (subaerian şi submers),
secvenţele de faliere în reţea şi mişcările de scufundare parţială au generat culmi şi masive înalte, în special
în Carpaţii Meridionali şi Orientali (culmile principale din M. Făgăraş, Parâng, Retezat, Rodna ş.a.,
masivele Bucegi, Hăghimaş, Rarău ş.a.), dar şi depresiuni : tectonice (Ţara Bârsei-Trei Scaune, Ţara
Loviştei, Petroşani, Ţara Haţegului, Bozovici, Brad-Hălmagiu ş.a.), vulcanice (Drăgoiasa, Bilbor, Borsec,
Giurgeu, Ciuc), vulcano-tectonice (Ţara Oaşului, Ţara Maramureşului), vulcano-tectono-erozive (Ţara
Dornelor), tectono-erozive (Comăneşti).
Pe acest fond morfotectonic, gama factorilor relifogeni externi a degajat ansambluri m o r f o -
s t r u c t u r a l e şi m o r f o - l i t o l o g i c e cărora le revine în munţi aria cea mai întinsă. Primele se
impun în special în ariile de cutare mai recentă a substratului mezo-neozoic şi de înălţare mai amplă în
orogeneza valahă, tipici fiind Carpaţii Orientali (văi şi depresiuni longitudinale pe structuri sinclinale,
culmi prelungi, mulând fie axe de anticlinal - în M. Tarcău, Vrancei ş.a., fie sinclinale înălţate - Rarăul,
Hăghimaşul, Ciucaşul, Bucegii ş.a., hog-backs – de la altitudinile mai modeste ale Obcinelor Bucovinei
până la culmea principală de peste 2000 m a Pietrei Craiului, trepte structurale - inclusiv în talvegul văilor
glaciare etc.). Relieful structural este bine reprezentat şi în peisajul morfologic al Carpaţilor Meridionali (în
partea de nord a M.Făgăraş, în aria înaltă a M.Parâng şi Retezat ş.a.) ca şi al Carpaţilor Occidentali (în
M.Almăjului şi Aninei din sectorul Banato-Oltean, în M.Trascău ş.a.), în aceste arii montane revenindu-i
însă un loc secundar. Ansamblurile morfo-litologice, întrepătrunse frecvent cu cele morfo-structurale, s-au
dezvoltat pe seama marii diversităţi petrografice, a variabilităţii litologice cu ecart redus (uneori sub 5 km)
şi a prezenţei depozitelor sedimentare pe arii întinse. Peisaje specifice modelării calcarelor şi dolomitelor,
conglomeratelor, rocilor metamorfice, gresiilor, marno-argilelor şi – frecvent – alternanţelor litologice sunt
răspândite în toate regiunile carpatice (carstul de
suprafaţă şi subteran din M.Pădurea Craiului, Platoul Padeşului, M.Sebeş, Căpăţânii, Piatra Craiului şi Cu
loarul Bran-Rucăr, Bucegi, Hăghimaş, Rarău ş.a.; relieful cu forme bizare de pe conglomeratele din
Ciucaş, Bucegi, Ceahlău ş.a.); relieful de măguri de pe gresiile de Prisaca din Obcinele Bucovinei, de
Strâmtura din Ţara Maramureşului, de Kliwa şi de Tarcău din flişul extern al Carpaţilor Orientali;
contrastele morfologice de pe substratul mozaicat al M.Metaliferi – fliş slab rezistent, calcare, magmatite
ş.a.m.d.
Relieful carpatic major, creat prin procese tectonice şi prin implicarea masivă a structurii geologice
şi a alcătuirii petrografice, a fost completat – de la începutul genezei sale – cu ansambluri de forme
rezultate din acţiunea de sculptură şi acumulare exercitată de către factorii modelatori externi, în primul
rând de către r â u r i. Desfăşurându-se permanent, morfogeneza de factură externă a avut secvenţe
sincrone cu orogeneza, dar şi secvenţe independente, pe parcursul unor îndelungate perioade de calm
tectonic. În felul acesta au fost create două generaţii morfologice distincte, în crearea cărora apele
curgătoare şi procesele de versant au avut o contribuţie importantă.
Generaţia morfologică mai v e c h e este reprezentată prin suprafeţe de nivelare de vârste diferite,
începând cu perioada post-cretacică şi încheind cu cea post-romaniană. Sub forma unor plaiuri netede sau
foarte slab ondulate, excepţional de bine păstrate în special în ariile montane cu pondere maximă a rocilor
dure, suprafeţe de nivelare de diferite vârste se etajează între 2200 m – 800 m în Carpaţii Meridionali, între
1700 m – 1200 m în Carpaţii Orientali şi între 1500 m – 500 m în Carpaţii Occidentali. Efectele
diferenţiate ale tectonicii neogene asupra fiecărei regiuni carpatice, ponderea variabilă a rocilor dure,
amploarea variabilă a modelării fluviale şi fluvio-denudaţionale au determinat diferenţieri altitudinale ale
unuia şi aceluiaşi nivel crono-genetic. Astfel, nivelul post-laramic (eocen) Borăscu, situat la 2200 m în
Carpaţii Meridionali, a fost complet dezmembrat de orogenezele mai noi şi de înălţarea valahă în Carpaţii
Orientali, iar în Carpaţii Occidentali se menţine abia la 1400 m – 1500 m. Nivelul post-attic (miocen
superior) Râu-Şes, identificat la 1400 m – 1600 m în Carpaţii Meridionali, este la 1500 m –1700 m în
Carpaţii Orientali şi la numai 1000 m – 1100 m în Carpaţii Occidentali, iar nivelul post-valah (romanian-
13

pleistocen) Gornoviţa, situat la 800 m – 1000 m în Carpaţii Meridionali, a fost modelat la 1000 m – 1200
m în Carpaţii Orientali, dar se situează abia la 400 m – 500 m în Carpaţii Occidentali.
Generaţia morfologică mai r e c e n t ă a fost realizată prin evoluţia reţelei de văi şi acumularea de
tip piemontan. În mod firesc, modelarea reliefului de către râuri a fost mai mult sau mai puţin permanentă,
dar morfologia fluvială carpatică, cu trăsăturile ei actuale este neogenă. Adâncite puternic în munţi, văile
exprimă raporturile morfogenetice (cu amploare variabilă în timp şi spaţiu) dintre apele curgătoare şi
constituţia geologică a substratului, dintre formele astfel create şi procesele gravitaţionale. Longitudinale,
largi, de tip „câmplung”, însoţit de 6-11 niveluri de terase (spre exemplu, până la 280 m altitudine relativă
pe Bistriţa, în Carpaţii Orientali ), sau transversale, înguste până la câţiva metri (spre exemplu, valea Nerei,
pe segmentul din M.Locvei ş.a.), cu caractere de defileu sau de chei, văile sunt flancate de versanţi de
obicei puternic înclinaţi, stabili (în special sub pădure), dar adesea foarte mobili. Dinamica intensă,
caracteristică multora, îşi are originea într-un substrat frecvent uşor mobilizabil (alterabil/alterat, umed,
puternic înclinat), de multe ori lipsit în mod artificial de protecţie vegetală, începând de la bază.
Morfologia montană mai poartă amprenta generatoare a încă două importante categorii de procese
naturale: m a g m a t i c e (vulcanice/subvulcanice) şi g l a c i a r e. Extinsă genetic pe un interval mare de
timp (din mezozoic până în pleistocen), prima categorie a fost pusă în evidenţă parţial prin denudaţie, dar
în cea mai mare parte s-a înscris în peisajul carpatic prin activitatea vulcanică propriu-zisă, subaeriană.
Corpuri subvulcanice, platouri pe aglomerate vulcanice, aparate subaeriene complete – conuri fără sau cu
cratere (simple sau de tip caldẽra), platouri pe curgeri de lavă, reţele divergente de văi mulând reţelele
iniţiale ale torenţilor de lavă sunt caracteristice pentru catena vestică a Carpaţilor Orientali, ca şi pentru
partea de sud a munţilor Apuseni şi cea nordică a M.Poiana Ruscăi.
Categoria de relief glaciar ocupă ariile montane cele mai înalte, care în pleistocen se situau
deasupra limitei zăpezilor permanente (M.Maramureşului, Rodnei, Călimani, Bucegi, Făgăraş, Parâng,
Retezat-Godeanu). Creste, circuri (simple şi complexe) şi văi glaciare (lungi de 6-10 km), flancate şi
parţial închise de acumulări morenaice coborând uneori până la 1000 m pe versanţii nordici, s-au suprapus
unei morfologii fluvio-denudaţionale preexistente şi au fost „nuanţate” de morfogeneza criogenă şi nivală
pre-, inter- şi postglaciară care, în forme comparativ atenuate, este actuală în toată partea înaltă şi
pendulează sezonier, în alternanţă cu cea fluvio-denudaţională, în jurul altitudinii de 1700 - 1800 m.
Fără a atinge anvergura morfogenetică a proceselor naturale, intervenţiile antropice au fost şi mai
ales au devenit în timp destul de puternice, atât în munţii propriu-zişi cât şi – mai ales – în depresiunile
intramontane. Forme de relief a n t r o p i c sunt specifice, în primul rând, ariilor de extracţie, unde
excavaţii la zi sau forme negative rezultate din prăbuşiri, în unele arii cu exploatări subterane, se asociază
cu acumulări de tip haldă. De asemenea, nivelări, taluzări, tasări secundare s-au produs în ariile locuite,
succesiuni de baraje masive fragmentează văile amenajate în scopuri hidroenergetice/complexe, iar reţelele
de drumuri sunt însoţite de debleuri şi rambleuri. Mai insidios însă imixtiunea antropică s-a manifestat
indirect, la nivelul unor procese reliefogene naturale (eroziune torenţială, alunecări de teren, ablaţie,
prăbuşiri, surpări, abraziune lacustră), pe care le-a diversificat, le-a amplificat, le-a reactivat sau chiar le-a
declanşat, în contexte naturale favorabile.
Astfel, de-a lungul timpului, în consecinţa despăduririlor, desţelenirilor şi terasărilor pentru culturi
agricole şi păşuni/fâneţe, a debleierii/rambleierii şi extracţiilor, a amenajării acumulărilor artificiale pe
râuri, a traficului greu pe versanţi instabili s-au format complexe de relief antropic recent (în Depresiunea
Comăneşti, în M.Aninei, Călimani, Maramureş ş.a.., în Defileul Dunării, pe văile Bistriţei Argeşului,
Lotrului ş.a.), mai vechi (în Depresiunile Petroşani, Ţara Bârsei - Trei Scaune, Ţara Maramureşului, pe
versanţii M.Maramureş, M.Rodnei, Bârgău, Călimani, Făgăraş, pe rama montană a Ţării Loviştei, în
M.Cibin, Poiana Ruscăi), sau chiar antic (în M.Metaliferi).

1.2.3. Clima

Interferenţa influenţelor climatice nordice (dinspre Peninsula Scandinavă şi Câmpia Europei


Nordice), sudice şi sud-vestice (dinspre Peninsula Balcanică şi Mediterana), vestice (atlantice) şi estice
(dinspre masa continentală asiatică), se diversifică net în Carpaţi conform altitudinii, etajarea
caracteristicilor climatice prevalând asupra efectelor latitudinii şi poziţiei longitudinale. În general, Carpaţii
Meridionali şi mai ales subunitatea Banato-Olteană a Carpaţilor Occidentali se află sub influenţe climatice
sudice şi sud-vestice, Carpaţii Orientali suportă mai mult efectul apropierii de marele uscat continental
asiatic(în partea nordică fiind atinşi de influenţele climatului boreal-baltic) iar Carpaţii Occidentali reflectă
14

caracteristicile climatului central-european, cu puternice influenţe atlantice. Definitorii pentru climatul


carpatic rămân însă diferenţierea altitudinală, gradul de fragmentare a reliefului, orientarea culmilor
montane şi efectul acestor factori asupra rezultantei medii a interferenţei menţionate (chiar dacă pentru
aproximativ două treimi din an munţii se află sub vânturile de vest, mereu mai constante spre înălţime).
În ariile cele mai joase, ale depresiunilor marginale şi văilor largi, climatul (temperat continental)
este uneori destul de asemănător cu cel al podişurilor sau al câmpiilor intra- şi extracarpatice. În masa
montană propriu-zisă este însă puternic marcat de altitudine, devenind mereu mai rece şi mai umed.
Temperatura aerului are valori medii anuale de 60 – 80 C la contactul munţilor cu unităţile
geografice învecinate (la altitudini de aproximativ 700 m). În situaţiile excepţionale ale unor depresiuni
intramontane de mari dimensiuni (spre exemplu Ţara Bârsei-Trei Scaune) sau ale unor depresiuni/culoare
de mică altitudine şi situate în extremitatea montană sud-vestică (Bozovici, Iezeriş, Clisura Dunării)
mediile termice cresc până la 80 – 90 – 110 C. Odată cu creşterea altitudinii valorile acestui parametru scad,
cu gradienţi mai accentuaţi în sectoarele nordice şi pe versanţii umbriţi, până la aproximativ 50 C în jurul
altitudinii de 1000 m, 20 C spre limita superioară a pădurii (1700 m – 1800 m) şi valori negative mai sus
de 2000 m (spre exemplu, -2,60 C la 2500 m, în Vf. Omul din Bucegi).
V e r i l e, cu temperaturi maxime în iulie – respectiv august, în munţii înalţi – se instalează mai
devreme şi durează mai mult în ariile montane marginale. Valorile termice medii oscilează între 130 C – 160
C în depresiunile intramontane şi 80 C – 140 C în aria montană propriu-zisă. În partea cea mai înaltă sunt
însă mai reduse. Spre exemplu, la Vf. Omul nici în luna cea mai caldă a anului (august, în acest caz)
valoarea medie a temperaturii nu depăşeşte 5,7 0 C. Totuşi, chiar dacă în cea mai mare parte a Carpaţilor
Orientali, Meridionali şi în centrul M.Apuseni nu sunt caracteristice temperaturi mari vara, în majoritatea
depresiunilor, în marile culoare de vale şi în munţii mărunţi din sectorul Banato-Oltean sau de
pe dreapta Mureşului s-au înregistrat şi zile tropicale (1 zi în aproape toate depresiunile şi în M.Crişurilor,
10-30 zile în M.Banatului, Ţara Bârsei şi Ţara Maramureşului, peste 30 zile în Clisura Dunării). Efecte
termice importante, determinate de stratificaţia gravitaţională a aerului în condiţii morfologice şi sinoptice
favorabile, inversează şi complică în unele situaţii relaţia dintre temperatură şi altitudine. Astfel, circulaţia
predominant descendentă a aerului determină diferenţieri pozitive de 1,50 – 30 C pe versantul curburii
externe a Carpaţilor Orientali, pe versantul sud-estic al Munceilor Mureşului, în Bozovici şi Ţara Haţegului
ş.a. În schimb, pe durata inversiunilor termice (care au frecvenţă maximă iarna) în depresiunile
intramontane se înregistrează temperaturi mai reduse cu 40 – 100 C decât la altitudini comparabile în
unităţile naturale învecinate sau pe rama montană adiacentă (Octavia Bogdan, Elena Niculescu, 1999). Aşa
se explică faptul că minima termică absolută de pe întregul teritoriu al ţării s-a produs la Bod, în Ţara
Bârsei, la o altitudine cu 400 m – 1800 m mai mică decât în munţii care înconjoară depresiunea.
I e r n i l e se caracterizează prin valori termice medii negative, care scad în acelaşi sens
altitudinal: -40 C în depresiuni mai largi, pe văile cu circulaţie activă a aerului şi pe culmile montane mai
scunde; -70C - -100 C, între 1500 m – 1800 m, în M.Parîng, Retezat, Făgăraş, Rodna, Călimani ş.a. şi
0
chiar -11,1 C, la Vf. Omul. Până la 1500 m se produc îngheţuri încă din septembrie, fenomenul putându-
se relua până în prima decadă a lui iunie. Mai sus de altitudinea menţionată îngheţul este iminent în tot
timpul anului. Numărul lunilor cu temperaturi medii negative creşte de asemenea spre aria înaltă, de la
numai 2 în văile montane şi depresiunile cu altitudine absolută de 50 m – 300 m din vest şi sud-vest, la 3
în jurul altitudinii de 900 m – 1000 m, 4 – 6 între 1400 m – 1600 m şi la 6 – 7 mai sus de 2000 m, unde
iernile pot dura astfel mai mult de o jumătate de an.
Precipitaţiile cresc odată cu altitudinea. În aria de contact cu unităţile intra- şi extracarpatice
cantitatea medie anuală este de aproximativ 700 mm, în palierul altitudinal 1400 m – 1700 m depăşeşte
900 mm, iar mai sus de 2000 m ajunge la valori de 1400 mm – 1500 mm.
Diferenţieri pozitive însemnate se semnalează în catenele vestice, cu precipitaţii mai bogate la
altitudini şi în poziţii latitudinale comparabile, faţă de catenele estice: spre exemplu, 1500 mm în M.Bihor-
Vlădeasa, faţă de numai 850 mm în M.Hăghimaş, în Carpaţii Orientali. La nivel de detaliu, gradienţii
pluviometrici altitudinali şi valoarea medie a cantităţii de precipitaţii marchează aceeaşi variabilitate
accentuată, ca efect al orientării versanţilor montani în raport cu direcţia generală a deplasării maselor de
aer umed. Faţă de 1604,0 mm la Stâna de Vale, pe versantul vestic al M.Apuseni, la Băişoara, pe versantul
lor estic, cad numai 843 mm, deşi staţia meteorologică este situată la o altitudine mai mare cu aproape 300
m. Pe versantul vestic al Carpaţilor Orientali, la Anieş, cantitatea medie anuală este de 940 mm, în timp ce
la Poiana Stampei (în Depresiunea Dornei), situată cu 275 de metri mai sus, este de numai 672 mm, iar la
Piatra Neamţ scade sub 600 mm. În acelaşi fel se explică valorile mai modeste ale precipitaţiilor în plină
15

arie montană, atât în depresiuni (600 mm în depresiunea Giurgeu, faţă de 862 mm la Mureşenii Bârgăului;
500 mm în Depresiunea Bozovici, faţă de 750 mm în D.Oraviţei ş.a.), cât şi în unele masive înalte
(numai 1134 mm în Bucegi, la altitudinea de 2500 m, ca efect al ecranării spre NV de către culmea
principală a M.Făgăraş). Diferenţieri cantitative notabile se datorează şi poziţiei latitudinale, sectoarele
extrem nordice fiind mult mai umede decât cele meridionale (în special când acestea din urmă sunt
orientate spre sud: la altitudini aproximativ egale (550 m) Poienile-de-sub- Munte (M.Maramureşului)
primesc o cantitate medie anuală de 1100 mm, iar Polovragii de numai 800 mm. Diferenţierile menţionate
sunt exprimate prin valori deosebit de mari în deceniile şi anii foarte ploioşi sau foarte secetoşi: în 1897, la
Poienile-de-sub-Munte s-au înregistrat 2074,2 mm; în 1912, la Fâncelul-de-Jos - 1917,2 mm iar la Anina
- 1651 mm etc. În schimb, în 1965 la Piatra Neamţ s-au înregistrat numai 314 mm, ca în ariile
extracarpatice afectate de continentalism.
În ceea ce priveşte structura precipitaţiilor, ponderea celor solide creşte odată cu altitudinea. În aria
montană, de la aproximativ 1000 m frecvenţa iernilor cu strat de zăpadă stabil este de 100 % (D.Ţîştea,
1959) iar durata acestui strat depăşeşte 200 zile (203 zile la Vf. Omul, între 1.XI – 22.V). Chiar şi în
depresiuni zăpezile durează mult (65 zile la Ocna Şugatag, 80 zile la Braşov). Sub influenţa unor
temperaturi de iarnă în mod stabil mai reduse, întreaga arie montană nordică şi nord-estică are o frecvenţă
mai mare a iernilor cu strat de zăpadă stabil. În schimb, zăpezile se topesc adesea iarna pe versantul estic al
M.Apuseni, ca şi pe versantul estic al Carpaţilor Orientali, mai ales în segmentul de la curbură al acestui
versant, ca efect al circulaţiei de tip foehnal. Advecţii sud-vestice calde determină iarna topiri (uneori
integrale) ale zăpezii şi în M.Banatului.
Cele mai recente analize asupra variaţilor de lungă durată ale preciptaţiilor, pe tot teritoriul ţării
(Maria-Colette Iliescu, 1996), semnalează abateri negative constante (în ultimele decenii înainte de 1992)
inclusiv în aria montană (la Vf. Omul -413 mm) dar continuă să încadreze Carpaţii în aria de excedent
pluviometric în tot timpul anului (Octavia Bogdan, Elena Niculescu, 1999).
Foarte caracteristic (şi contrastant în cadrul teritoriului naţional) atât pentru regimul anual al
precipitaţiilor cât şi pentru cel al temperaturii aerului este caracterul moderat. Fără a se putea sustrage
complet efectelor termice şi pluviometrice ale unor ani singulari sau decenii cu manifestări extreme, munţii
au o capacitate moderatoare clară, care creşte odată cu altitudinea. Dacă spre partea înaltă climatul devine
mai rece şi mai umed, în schimb contrastele între sezoane sunt mereu mai atenuate. Un parametru extrem
de elocvent în acest sens, amplitudinea termică medie anuală, relevă valori de 20 0 C şi chiar de numai 160
C în aria montană, în timp ce în partea de est a ţării valorile acestea ajung la 250 C. Mai mult, prin
desfăşurarea lor spaţială şi prin orientarea principalelor catene, în contextul factorilor climatogeni generali,
Carpaţii au rolul unei bariere orografice care asigură un caracter moderat şi altor unităţi geografice, situate
în centrul şi vestul teritoriului naţional.
Dinamica aerului este dominată de deplasarea maselor de aer de origine oceanică, dinspre vest şi
nord-vest, din ce în ce mai active şi mai constante pe măsura creşterii altitudinii. În partea cea mai înaltă a
munţilor, pe fondul unei fragmentări morfologice reduse, mişcarea aerului are caracteristicile dinamice ale
atmosferei libere, aşa după cum atestă frecvenţa extrem de redusă a situaţiilor de calm înregistrate: 8% la
Ţarcu, 6% la Lăcăuţi şi Vlădeasa, 4% în Bucegi şi numai 3% în Ceahlău (Atlasul Geografic al României,
1977). În structura fondului dinamic general circulaţia vest – nord-vestică (cca. 67%) este completată în
sectoarele orientale şi parţial în cele sudice cu o componentă de origine continentală, estică şi sud-estică
(18-20%), iar în cele sud-vestice cu o componentă mediteraneană (20-25%). Caracteristicile fizice
(termice şi pluviometrice) ale acestor volume mobile de aer imprimă atât aspectul general al climatului
Carpaţilor, cât şi diferenţierile lui regionale.
La nivel local, circulaţia aceasta este influenţată însă foarte puternic, în primul rând, de către
morfologia montană. Pe măsură ce altitudinea scade şi gradul de fragmentare se accentuează, culmile şi
culoarele de vale cu orientare diferită descompun şi deviază fluxurile principale. Dominanţa vântului din
direcţie nordică pe valea Oltului între Tr.Roşu şi Cozia sau din direcţie vestică în Defileul Dunării ş.a. sunt
concludente în acest sens. De asemenea, expoziţia (şi încălzirea diferită) a versanţilor, prezenţa şi
dimensiunile depresiunilor intramontane, succesiunile de sectoare largi şi înguste pe văi induc alte
modificări ale mişcării aerului şi generează chiar deplasări specifice ale acestuia. Spre exemplu, în
depresiunile bine închise între munţi (dar şi în multe sectoare adânci şi adăpostite de vale) decalajul termic
faţă de ariile montane adiacente generează un sistem aero-dinamic local, cu o componentă descendentă
rece („briza” de munte) şi una ascendentă, caldă şi mult mai lent realizată („briza” de vale). În situaţia unor
câmpuri stabile de presiune înaltă (în nopţile senine de vară dar mai ales în anotimpul rece) această
16

componentă nu se mai formează şi aria respectivă rămâne în regim de calm atmosferic zile de-a rândul,
fapt confirmat de frecvenţa înregistrată a fenomenului (72% la Voineasa, 69% la Petroşani, 57 % la Joseni,
39% la Câmpulung Moldovenesc etc.). Absenţa ventilaţiei favorizează în continuare stagnarea aerului rece,
astfel că inversiunile de temperatură se accentuează printr-o autoinducţie naturală. Atât fenomenul în sine
cât şi cele hidro-meteorologice asociate (brumă,ceaţă, chiciură, polei) au un impact negativ asupra
ecosistemelor naturale şi antropizate, asupra nivelului de confort bio-climatic uman, infrastructurii de
comunicaţie şi circulaţiei, altor activităţi social-economice.
Derivând din influenţele diverse ale condiţiilor naturale locale şi regionale (carpatice) asupra
efectelor pe care le au în munţi factorii climatogeni generali, numeroase topoclimate diversifică, spre
exemplu, climatul montan marcat de vecinătatea continentală şi atins în nord de influenţe boreale al
Carpaţilor Orientali, climatul de munţi mai înalţi, strict (şi asimetric) etajat al Carpaţilor Meridionali,
climatul de nuanţă central-europeană dar şi submediteraneană al Carpaţilor Occidentali.

1.2.4. Apele

Producerea, evoluţia şi distribuţia spaţială a fenomenelor hidrologice în Carpaţi demonstrează că


atât apele de suprafaţă cât şi cele subterane sunt puternic condiţionate de specificul climatic (altitudinal şi
latitudinal) al alimentării, de dimensiunile bazinelor hidrografice şi ale secţiunilor active ale albiilor, de
specificul lito-structural al substratului geologic, ca şi de utilizarea terenurilor.
În ceea ce priveşte apele de suprafaţă, se poate constata că în Carpaţi se află obârşiile celor mai
multe dintre r â u r i l e mari ale ţării, cu excepţia Dunării, chiar dacă unele dintre ele îşi au izvoarele în
afara teritoriului naţional, aşa cum este cazul Siretului şi al Prutului. Datorită suprafeţei lor mai mari,
Carpaţii Orientali cuprind sectoarele superioare ale celor mai multe râuri: Oltul, Mureşul, Someşul Mare,
Siretul, Prutul, Tisa, Suceava, Moldova, Bistriţa, Trotuşul, Buzăul, Teleajenul, Prahova, Ialomiţa ş.a. În
Carpaţii Meridionali se află obârşiile şi sectoarele superioare ale Dâmboviţei, Argeşului, Lotrului,
Gilortului, Jiului, Sebeşului, Râului Mare, Motrului, Cernei ş.a., iar Carpaţii Occidentali asigură o bună
parte a apei râurilor din vestul şi sud-vestul ţării : Barcăul, Crişul Negru, Crişul Alb, Timişul, Nera ş.a.
Analiza dispoziţiei spaţial-altitudinale a bazinelor, atât la nivelul întregii reţele cât şi al unor sectoare din
reţea, relevă o discordanţă relativ generală între linia altitudinilor celor mai mari şi cumpenele apelor,
acestea din urmă fiind împinse mult spre interiorul munţilor de către obârşiile râurilor. Eficienţa eroziunii
fluviale regresive este maximă în cazul unor râuri mari, cu bazine orientate spre vest şi sud – Someşul,
Mureşul, Oltul, care au drenat integral Depresiunea Transilvaniei. O concordanţă mai accentuată se
menţine în Carpaţii Orientali, regiune în care efectele de înălţare ale ultimei orogenezei au fost mai
puternice, relieful este mai tânăr şi obârşiile râurilor încă n-au depăşit cumpenele.
În condiţii climatice favorabile genezei apelor, atât sub aspectul cantităţii cât şi al regimului anual
al precipitaţiilor, relieful montan asigură reţelei hidrografice nu numai o distribuţie etajată a alimentării ci
îi imprimă şi o formă specifică. Principalele masive montane au rolul unor adevărate noduri oro-
hidrografice, din ele izvorând un număr mare de râuri care se dirijează divergent către nivelurile de bază:
M.Maramureşului (cu izvoarele Ceremuşului Negru, Tisei Albe şi Vişeului), M.Rodnei (cu izvoarele
Someşului Mare, Bistriţei şi Izei), M.Hăghimaşului (cu izvoarele Oltului şi Bicazului), M.Parângului (cu
izvoarele Lotrului, Gilortului, Jieţului, Streiului, Sebeşului şi Cibinului), M.Retezat-Godeanu (cu izvoarele
Cernei, Motrului, Jiului românesc şi Râului Mare), M.Semenic (cu izvoarele Nerei, Bârzavei, Timişului ),
M. Apuseni (cu izvoarele celor două Crişuri, Arieşului, Ampoiului) etc.
Excedentul de umiditate caracteristic în aria montană a generat o reţea densă (în valoare medie, 0,5
– 1,2 km/km2 ). Debitele (medii multianuale), realizate în mare măsură în aria montană, sunt în general
mari (Someş, 134 m3/s; Mureş, 154 m3/s; Jiu, 29,6 m3/s; Olt, 117 m3/s etc.) şi relativ constante; totuşi
regimul lor relevă o serie de diferenţieri, corespunzătoare variaţiilor spaţiale şi temporale ale condiţiilor
(climatice) de alimentare. În general, valorile maxime se înregistrează primăvara şi vara, fiind determinate
de topirea zăpezilor şi de precipitaţiile (cele mai bogate) din perioada mai-iulie, iar valorile minime sunt
cele de iarnă, când precipitaţiile sunt mai sărace şi când o mare parte din apă este blocată în zăpadă şi
gheaţă. În masivele /grupările montane înalte ponderea alimentării pluviale se reduce treptat în favoarea
celei nivale, scade frecvenţa viiturilor de iarnă, topirea începe mai târziu, întârziind şi perioada debitelor
maxime, astfel că proporţia scurgerii de vară devine egală sau chiar o depăşeşte pe cea de primăvară.
Spaţial, în concordanţă cu accentuarea gradului de continentalism climatic de la vest către est, în
M.Banato-Olteni, ca şi pe latura vestică a M.Apuseni şi M.Oaş şi Gutâi apele mici de iarnă durează puţin,
17

apele mari de primăvară încep devreme, din martie, debite excepţionale putându-se produce şi în plină
iarnă (571 m3/s pe Arieş, în 1941, cf. A.Mustăţea, 1996), ca urmare a unor ploi frontale abundente sau a
topirii rapide, uneori integrale, a zăpezii – în timp ce în Carpaţii Orientali apele mari de primăvară-vară se
datorează în principal ploilor, debitele excepţionale se produc de regulă în iulie-august, apele mici de iarnă
durează mult. În sectorul de la curbură circulaţia foehnală poate determina topiri rapide şi viituri chiar şi
iarna. Reflectând regimul diferenţiat al precipitaţiilor, scurgerea medie specifică este mult mai abundentă
în masivele şi pe versanţii cu orientare vestică (spre exemplu, 13 l/s/km2 pe versantul răsăritean al
Carpaţilor Orientali, faţă de 7-10 l/s/km2 în M.Vrancei).
Volumul mediu anual de apă vehiculat anual în aria montană (aprox. 27,4 km 3) reprezintă 65,2%
din volumul total al ţării. Concomitent, râurile deţin cele mai importante resurse de energie hidraulică,
evaluate la 4.471 MW. Sub acest aspect se remarcă, în primul rând, Dunărea (în sectorul de defileu),
urmată de Olt, Bistriţa, Argeş, Lotru, Râul Mare, Sebeş, Someşul Mic, Cerna etc. Duritatea şi în general
mineralizarea redusă – sub 80 G, respectiv aprox. 100 - 200g/l pe aproape toate cursurile superioare ale
râurilor carpatice (cu mineralizări calcice şi magneziene mai accentuate pe segmentele care străbat
sedimente mezozoice) extind utilitatea economică a acestor ape în domeniul alimentării multor aşezări
urbane, fie din aria montană (acumularea de pe Tărlung, pentru Braşov), fie din afara Carpaţilor
(acumulările de la Poiana Uzului, pe Uz, pentru Oneşti; de la Paltinu, pe Doftana, pentru Ploieşti; de la
Cinciş, pe Cerna hunedoreană, pentru Hunedoara; de la Gura Râului, pe Cibin, pentru Sibiu; de la Gilău, pe
Someşul Mic, pentru Cluj, de la Firiza, pentru Baia Mare). Raportul dintre resursele disponibile şi numărul
populaţiei din bazinele respective le încadrează pe majoritatea în categoria echilibrată (spre exemplu,
Mureşul, Oltul ş.a.); altele sunt excedentare (Tisa superioară, Nera-Cerna) şi numai puţine (Argeşul,
Ialomiţa şi Siretul) sunt deficitare (P.Gâştescu, I.Zăvoianu, 1998). Multe râuri au servit pentru transportul
lemnului prin plutărit (Vaserul, Bistriţa, Mureşul, Lotrul, Sebeşul).
L a c u r i l e naturale cele mai numeroase în aria montană sunt glaciare şi glacio-nivale şi se
grupează frecvent în complexe morfo-lacustre, reprezentând elemente importante ale peisajului munţilor
care în pleistocen depăşeau limita zăpezilor persistente (M.Maramureşului, M.Rodnei, M.Călimani, M.
Bucegi, M.Făgăraş, M.Parâng, M.Retezat-Godeanu). Dezvoltarea largă a unor scoarţe groase de alterare,
precipitaţiile abundente şi ponderea mare a versanţilor puternic înclinaţi a favorizat formarea unor cuvete
lacustre datorită barajelor produse prin surpări şi alunecări de teren (L.Betiş, pe un afluent al Vaserului,
Lacul Roşu, pe cursul superior al Bicazului, L.Crucii, pe cursul superior al p.Cuejdi, Bălătău, pe un afluent
al Uzului, Lacul Roşu şi Lacul Negru, în M.Vrancei, L.Ighiu, pe Ampoi ş.a.). Multe dintre lacurile formate
astfel au un caracter temporar. Există în Carpaţi şi un singur lac vulcanic, Sfânta Ana. Deşi dimensiunile
lacurilor naturale sunt uneori destul de mari (lacul Bucura din
M.Retezat are o suprafaţă de 10 ha; lacul Zănoaga, din acelaşi masiv, este adânc de 29 m etc.), volumelecel
e mai mari de apă se află în lacurile artificiale, amenajate pe râuri în scopuri complexe: hidroenerg
etice, pentru alimentare cu apă, piscicultură, agrement (complexele hidroenergetice Porţile de Fier, cu
2550 mil. m3 la Porţile de Fier I, salba de lacuri de pe Bistriţa, începând cu Izvorul Muntelui, cu 1200 mil.
m3, Vidraru, de pe Argeş, cu 465 mil. m3, Vidra, de pe Lotru, cu 340 mil. m3, Gura Apei, de pe Râul Mare,
cu 210 mil. m3 ş.a.). Alte lacuri artificiale, formate în saline, cariere sau mine abandonate au dimensiuni
mult mai mici (Ocna Şugatag, Coştiui, în Ţara Maramureşului ş.a.).
Dintre apele subterane, cele mai bine sunt reprezentate apele f r e a t i c e. Beneficiind de aceeaşi
alimentare bogată din precipitaţii, ca şi râurile, au în acelaşi timp o contribuţie importantă şi permanentă la
alimentarea acestora. Se acumulează, de regulă, în depozitele cuaternare de pe versanţi – grohotişuri,
depozite deluviale, dar şi în depozitele aluviale şi aluvio-proluviale din depresiuni şi din văile râurilor
principale, ultimele concentrând cele mai mari cantităţi de apă4. Depozitele purtătoare fiind detritice,
predominant grosiere, deci foarte permeabile şi dispuse frecvent pe versanţi puternic înclinaţi, impun un
drenaj intens; izvoarele au debite apreciabile. Umectarea puternică şi permanentă a depozitelor superficiale
explică şi dinamica accentuată a versanţilor.
Mai puţin cunoscute, apele de a d â n c i m e sunt favorizate cantitativ şi diversificate sub aspectul
calităţii lor de răspândirea largă a depozitelor sedimentare (calcare şi conglomerate mezozoice dispuse în

4
Pe seama acestor resurse din şesurile şi treptele joase, de luncă, ale râurilor carpatice s-au amenajat în aria
extramontană sisteme de alimentare cu apă potabilă care prelevă permanent debite importante. Spre exemplu, din
depozitele aluvionare ale şesului şi teraselor joase ale Moldovei extracarpatice se utilizează debite de 0,4 – 3,3 m/s
pentru alimentarea parţială sau integrală a oraşelor Suceava, Fălticeni, Tg. Neamţ, Paşcani, Roman, Iaşi (P.Olariu
şi colab., 1998).
18

structuri sinclinale, formaţiuni litologice diverse şi puternic tectonizate în flişul cretacic-


paleogen, formaţiuni vulcanogen sedimentare în ariile vulcanismului neogen şi depozite recente,
pliocen cuaternare (în depresiunile intramontane şi marginale).În ariile montane constituite predominant
din roci metamorfice sau eruptive compacte, apele de adâncime sunt prezente în acvifere izolate, pe plane
de falii.
Extrem de interesante sunt apele subterane din carst, care interferează poziţional cu nivelurile
menţionate, fiind condiţionate de prezenţa substratului carbonatic şi de amploarea modificării lui prin
carstificare. Sursele climatice şi subterane de alimentare a acestor ape, echilibrul extrem de mobil al
raporturilor dintre alimentarea şi scurgerea lor, dintre drenajul de suprafaţă şi cel subteran, complexitatea
traseelor subterane ş.a. fac foarte dificilă identificarea şi evaluarea corectă a tuturor elementelor bilanţului
hidrogeologic. În general sunt acvifere cu volum foarte variabil, adesea mare. Nu întâmplător resurgenţe
carstice din aria montană au debite de peste 10 m3/s (spre exemplu, la izvoarele Cernei), alimentând în
parte râuri carpatice mari (Jiul, afluenţi ai Oltului ş.a.). Sunt prezente la diferite niveluri şi parcurg trasee
identificate doar parţial şi indirect în carstul din M.Apuseni, M.Aninei, aria montană mehedinţeană,
Platforma Luncanilor, M.Căpăţânii, M.Piatra Craiului, Culoarul Bran-Rucăr, M.Bucegi, M.Piatra Mare,
M.Hăghimaş, M.Rarău, M.Rodnei .
Unele caracteristici calitative ale apelor subterane, cum sunt chimismul şi temperatura, le conferă
nu numai diferenţieri regionale, ci şi o capacitate specifică de implicare în peisajul geografic al ariilor în
care sunt prezente. Peste un anumit nivel al cantităţii de substanţe chimice solvite apele subterane sunt
considerate m i n e r a l e, iar când temperatura cu care apar la zi depăşeşte temperatura medie anuală a
aerului sunt t e r m a l e. Ele îşi datorează aceste calităţi cantonării în arii puternic tectonizate şi constituite
din complexe de roci foarte variate, contactului cu diferite emanaţii gazoase, precum şi unor trasee
descendente până la mare adâncime, integrându-se astfel în mai multe tipuri hidrochimice şi termale. Cele
mai răspândite ape minerale, ca arie şi volum, sunt cele carbogazoase (cu subtipuri foarte variate) generate
de fenomene post-vulcanice recente în Carpaţii Orientali, unde este cunoscută aureola mofetică a catenei
vulcanice Oaş-Harghita, în cadrul căreia şi până la mare distanţă de care emanaţiile de dioxid de carbon au
adăugat o componentă carbogazoasă puternică unor ape mai mult sau mai puţin pure sub aspect chimic din
aria cristalină şi unor ape deja mineralizate din formaţiunile de fliş şi din depozite sedimentare miocene,
pliocene şi cuaternare (A.Pricăjan, 1972; Atlasul Geografic al României, 1974; Geografia României,
1978). Surse captate, multe dintre ele valorificate terapeutic, sunt la Bixad, Chiuzbaia, Vişeul de Sus,
Valea Vinului, Sângeorz, Vatra Dornei, Poiana Negrii, Borca, Bicazul Ardelean, Toşorog, Bilbor, Borsec,
Miercurea Ciuc, Jigodin, Sântimbru, Tuşnad, Slănic-Moldova, Malnaş, Turia-Balvanyos, Zizin, Covasna
ş.a.), dar şi în M.Apuseni (Chimindia, Rapolt, Geoagiu, Boholt, Banpotoc, Călan, Teliuc). În relaţie directă
cu prezenţa formaţiunilor gipsifere în substrat şi cu alterarea piritelor există ape sulfatate/sulfuroase, în
special în structurile flişului din Carpaţii Orientali, uneori combinate şi cu CO 2 (Breb, Botiza, Sălişte,
Dragomireşti, Izvoarele Sucevei, Găineşti, Pipirig, Broşteni, Borca, Moineşti, Asău, Zemeş, Lemnia,
Săcele ş.a.), dar şi în Carpaţii Meridionali ( Căciulata) şi Carpaţii Occidentali (Balta, Băile Herculane).
Uneori, fie prin oxidarea piritelor, fie prin acţiunea unei cantităţi mari de CO2 asupra sulfaţilor,
concentraţia este foarte mare şi apele au caracter vitriolic (Frumosu, Agârcia). Apele clorurate îşi datorează
mineralizarea specifică unor formaţiuni miocene salifere primare, alteori fiind în relaţie cu structuri
petrolifere (Ocna Şugatag, Slătioara, Valea Audiei, Tg.Ocna, Slănic-Moldova, Veneţia, Cozia). Circulaţia
pe fracturi profunde, efectele calorice ale unor fenomene post-vulcanice ca şi radioactivitatea unor roci
magmatice au generat termalizări, de la 210C-310C până la 480C-560C (Băile Herculane, Geoagiu, Vaţa,
Călan, Moneasa, Ciclova Montană, Mehadica, Bala, Căciulata, Siriu, Topliţa).

1.2.5. Vegetaţia şi fauna

Ca efect direct al condiţionării climatice şi al relaţiilor interactive cu solul, cu specificul


substratului geologic şi intensitatea procesului de umanizare, Carpaţilor le este caracteristic un înveliş
vegetal predominant forestier. În ordinea capacităţii determinante a acestor factori, climatul actual al
munţilor este în cea mai mare parte favorabil pădurii şi, în evoluţie naturală, această formaţiune vegetală ar
putea fi compactă. Influenţa climatului a avut întotdeauna un rol hotărâtor atât în ceea ce priveşte structura
vegetaţiei cât şi în distribuţia ei spaţială.
Reconstituirile biostratigrafice ale florei vechi, paleozoice şi mezozoice, analiza relictelor terţiare,
reconstituirile florei cuaternare bazate pe analize sporopolinice şi dozimetria radiocarbonului au
19

demonstrat că istoria vegetaţiei din actuala arie carpatică este istoria secvenţială, mai general sau mai
detaliat descifrată, a climatelor care s-au succedat pe acest teritoriu, cel puţin din carbonifer-permian
(Geografia României, 1983). Formaţiuni vegetale cu ferigi arborescente şi alte plante primitive de talie
mare în carbonifer şi permian, urmate de conifere primitive gigantice, arbori Sequoia, palmieri ş.a., în
mezozoic, demonstrează îndelungi perioade cu climat cald, tropical umed. Evoluţia florei terţiare, de la
elemente şi formaţiuni forestiere de mlaştină, cu Taxodium, Salvinia, Typha, Phragmites ş.a. dar şi cu
formaţiuni nemorale de Carpinus, Acer, Platanus, Ulmus, Alnus ş.a. exprimă o reducere lentă dar
permanentă a temperaturii. Astfel, dacă în eocen se mai păstrau încă elemente de floră tropicală, în miocen
şi apoi în pliocen condiţiile climatice temperate au eliminat masiv elementele de climă caldă, au impus
elementelor mai rezistente adaptări specifice, au determinat o dinamică specifică a arealelor, cu migrări ale
limitelor spre sud şi spre altitudinile mijlocii şi mici. Spre exemplu, paleoflora pliocenă din aria montană
era reprezentată de conifere microterme ca Abies, Picea, Pinus strobus, uneori Pinus halepensis, ca şi de
Populus latior, Fagus attenuata, Robinia regeli, Castanea vesca, Quercus roburoides ş.a., dezvoltate sub un
climat musonic, asemănător celui nord-american atlantic, în care diferenţele termice şi pluviometrice
sezoniere erau moderate de prezenţa încă masivă a apei în bazinele pliocene intra- şi extracarpatic.
Oscilaţiile cu amplitudine din ce în ce mai mare din cursul procesului de răcire progresivă a climei, spre
sfârşitul pliocenului, au fost puse în evidenţă prin rarefierea şi apoi dispariţia ultimilor Taxodium, Sequoia
abietina, Gingko adiantoides, ca şi prin asociaţii complexe de foioase cu Fagus, Carpinus, Betula, Acer,
Ulmus, Populus, Quercus (cu numeroase specii), Tilia, dar şi cu Alnus, Vitis, Berberis şi Viscum. În
cuaternar au alternat perioade anaterme, în care esenţele termofile – stejar, tei, ulm, carpen – dominau
asupra celor de climat rece – pin, mesteacăn, perioade hipsoterme, cu climat optim pentru elementele
termofile şi perioade cataterme, marcate de revenirea esenţelor microterme şi apoi de înlocuirea pădurii
montane cu o floră arctică-alpină şi subarctică ierboasă şi arbustivă, cu Salix herbacea, Betula nana, Dryas
octopetala ş.a. Postglaciar, sub un climat arctic continental, în aria montană era extinsă o silvotundră cu
pini, în care (sporadic) existau şi molizi, chiar stejari şi tei, iar în depresiuni era o vegetaţie de stepă rece,
cu pelin şi chelidoniacee. A urmat o oscilaţie anatermă, în care stepa s-a restrâns, obligată de o ameliorare
climatică, iar pinetele şi mestecănişurile s-au extins. Ultima răcire din tardiglaciar a reextins tundra, dar în
structura ei s-au menţinut rarişti de pini. Pe la 9700 a.Chr. formaţiunea aceasta s-a retras spre nord şi a
urcat în partea cea mai înaltă a munţilor, aproximativ în limitele ei actuale. Treptat, condiţiile climatice au
evoluat spre încălzire, ceea ce a favorizat extinderea formaţiunilor forestiere de pini şi molizi, începând din
refugiile păstrate în Carpaţii Orientali şi în Carpaţii Meridionali. Ulterior molidişurile au urcat, iar
foioasele termofile au început să treacă din dealuri spre baza munţilor. Într-o perioadă de optimum
climatic, cu temperaturi medii mai mari cu aproximativ 1,50C decât cele actuale, elementele termofile au
atins răspândirea postglaciară maximă. Spre sfârşitul acestei perioade în aria montană au apărut pâlcuri de
fag. O oscilaţie termică în sensul răcirii şi reducerii cantităţii de precipitaţii a introdus fâşii de carpen între
molidişuri şi stejărişuri; pe văile montane a început să se extindă fagul. În perioada cea mai apropiată de
timpurile istorice temperatura a continuat să se reducă uşor, umezeala aerului s-a accentuat, iar în aria
carpatică s-au instalat făgetele. A continuat (şi a devenit mereu mai puternică) influenţa antropică asupra
distribuţiei spaţiale şi chiar asupra structurii formaţiunilor vegetale.
În ansamblu, învelişul vegetal actual al Carpaţilor se distribuie în două etaje (forestier şi alpin)
condiţionate climatic. Etajul forestier este cel mai dezvoltat, atât sub aspectul biodiversităţii cât şi sub cel
al extinderii spaţiale. Cu limita superioară situată la altitudini variabile, în funcţie de poziţia latitudinală,
orientarea versanţilor montani şi gradul de masivitate (spre exemplu, 1.900 m pe versantul sudic al
Făgăraşului, 1.600 m pe versantul vestic al Pietrei Craiului, 1.370 m pe versantul nordic al Rodnei etc.) şi
cu cea inferioară coborând de pe munte în Subcarpaţi şi în podişuri, pădurea se menţine încă destul de bine
în unele masive (gradul de împădurire este uneori de 80% - spre exemplu, în unele sectoare ale Obcinelor
Bucovinei, în M.Maramureşului ş.a.). În ansamblul montan suprafaţa forestieră s-a redus însă mult, în
special în depresiuni şi în lungul marilor văi. Cauzelor naturale (doborâturi de vânt şi de zăpadă, atacuri de
larve şi ciuperci) li s-au adăugat – cu o incidenţă progresivă – cele antropice, având motivaţii economice,
istorice, administrative. În ordinea cronologică şi a dinamicii spaţiale, primele despăduriri au vizat
extinderea păşunilor, a fâneţelor şi a terenurilor de cultură în sectoarele cele
mai accesibile: depresiuni intramontane (Ţara Bârsei Trei Scaune, Ţara Maramureşului ş.a.), sectoare mai
largi ale văilor (Câmpulung Moldovenesc, Vama, Gura Humorului ş.a. pe Moldova, Topleţ, pe Cerna ş.a.),
dar şi în partea înaltă a unor masive cu păşuni alpine pe suprafeţele plane, de nivelare (M.Cindrelului,
M.Şureanului). Treptat, exploatarea lemnului în scopuri industriale a mărit ariile despădurite (situaţie tipică
20

în M.Vrancei), dezvoltarea mineritului şi amenajările hidroenergetice având aceleaşi efecte (în


M.Metaliferi, Depresiunea Petroşani, M. Maramureşului, M.Bistriţei, M.Giurgeului, M. Călimani,
M.Aninei ş.a.). În ultimii ani, o reorientare centripetă a fluxurilor de muncitori forestieri (Dincă, I., 1996)
şi reconstituiri ale proprietăţii silvice particulare au continuat exploatarea lemnului, în ritmuri care le
depăşesc cu mult pe cele ale regenerării naturale.
În concordanţă cu variabilitatea altitudinală a condiţiilor climatice, în etajul forestier se succed mai
multe subetaje. Subetajul pădurii de q u e r c i n e e t e r m o f i l e, cu cer (Quercus cerris) şi gârniţă
(Quercus frainetto) este o prezenţă de excepţie, în ariile cele mai joase din M.Banato-Olteni (la altitudini
de 300 m-400 m în M.Dognecei) şi în sud-vestul M.Zarandului, la contactul cu Câmpia Tisei. Subetajul
pădurii de g o r u n (Quercus petraea) este în special caracteristic în aceeaşi extremitate sud-vestică a
Carpaţilor, dar la altitudine mai mare (400 m-600 m), acoperind suprafeţe apreciabile pe versanţii
Defileului Dunării, în M.Locvei, M.Zarandului, M.Codru-Moma, M.Pădurea Craiului, gorunul aflându-se
pe alocuri în amestec cu unele elemente termofile arborescente, ca stejarul pufos (Quercus pubescens),
mojdreanul (Fraxinus ornus), cărpiniţa (Carpinus orientalis) sau arbustive, ca scumpia (Cotinus coggygria)
şi liliacul sălbatic (Syringa vulgaris). În general luminoase, pădurile de quercinee au şi un strat arbustiv
bogat, cu alun (Corylus avellana), porumbar (Prunus spinosa), măceş (Rosa canina), călin (Viburnum
opulus), corn (Cornus mas), mur (Rubus caesius) ş.a., ca şi un covor de ierburi, cu păştiţe (Anemone
nemorosa), firuţă de pădure (Poa nemoralis) ş.a., printre care multe cu flori, ca lăcrămioara (Convallaria
majalis), vioreaua (Scilla bifolia), ghiocelul (Galanthus nivalis), brebenelul (Corydalis cava) ş.a.
Subetajul pădurii mixte, de g o r u n şi f a g (Fagus silvatica) exprimă o tranziţie între pădurea de
quercinee şi cea de fag şi ocupă areale destul de mari în Podişul Mehedinţi, în sudul M.Banato-Olteni, în
vestul M.Apuseni, în defileul Oltului, în M.Perşani ş.a., în general între 600 m – 800 m. Subetajul pădurii
de f a g este mult mai bine dezvoltat decât toate cele menţionate, elementul principal găsind condiţii
staţionale optime pe arii întinse în Carpaţi. Făgetele încep de la altitudinea de 800 m în sectoarele de vest şi
sud-vest, unde urcă în mod obişnuit până la 1300 m; pe alocuri însă, spre exemplu în bazinul Cernei, pe
versantul sud-vestic al Parângului, pe versantul estic al M.Vâlcan fagul ajunge până la 1600 m, intrând în
contact direct cu etajul alpin (extins însă artificial, pentru păşunat). În nordul Carpaţilor, în general nu
depăşeşte 1200-1300 m, dar pe versanţii vestici ai Carpaţilor Orientali, cu un climat mai umed şi mai
moderat decât cel al versanţilor estici, urcă până la 1400 m. Având această afinitate bioclimatică central-
europeană – atlantică, păduri întinse de fag se află mai ales în M.Apuseni, M.Poiana Ruscăi, M.Semenic,
M.Retezat-Godeanu, M.Oaş-Gutâi, M.Ţibleş ş.a. Frecvent, în partea inferioară a subetajului sunt prezente
şi alte foioase, ca frasinul (Fraxinus excelsior), mesteacănul (Betula verrucosa) ş.a. Subarboretul pădurii de
fag este mai sărac, datorită coronamentelor bogate şi aproape compacte, care menţin umbră. În structura
asociaţiilor arbustive se remarcă prezenţa elementelor de climat mai rece, mai umed, uneori acidofile: soc
roşu (Sambucus racemosa), Vaccinium sp.ş.a. În acelaşi fel sunt constituite şi asociaţiile de ierburi : horşti
(Luzula spicata), trestie de pădure (Calamagrostis arundinacea), măcrişul iepurelui ş.a. Subetajul pădurii
mixte de f a g şi c o n i f e r e (molid, brad, pin) are o dezvoltare aproape la fel de mare ca şi cel al
fagului, acoperind arii întinse în special în munţii flişului din Carpaţii Orientali, între 1000 m - 1300 m
(Obcinele Bucovinei, M.Stânişoarei, M.Tarcăului, M.Vrancei ş.a.). În Carpaţii Meridionali şi în M.Apuseni
este mai îngust. Subetajul pădurii de c o n i f e r e este dominat de molid (Picea excelsa), aflat în amestec
cu proporţii mai reduse de brad (Abies alba), pin (Pinus silvestris) şi zadă (Larix decidua). Este foarte bine
dezvoltat în Carpaţii Orientali, unde începe în jurul altitudinii de 1300 m (uneori chiar de la altitudini mai
mici) şi ajunge până la limita superioară a pădurii. În Carpaţii Meridionali şi în M.Apuseni, condiţiile
climatice favorabile foioaselor până la altitudine mai mare au îngustat pădurea de conifere, care începe în
aceste regiuni abia la 1400 m-1600 m. Este ceva mai extinsă în M.Cindrelului, M.Şureanului şi în M.
Bihor-Gilău-Vlădeasa. Ca şi în pădurile de fag, lumina puţină din pădurile de conifere, temperaturile mai
reduse, umiditatea mai accentuată şi aciditatea solurilor nu permit decât un subarboret sărac şi puternic
acidofil : soc roşu, mai multe specii de Vaccinium ş.a. Solul este acoperit frecvent cu pături de muşchi din
genul Polytrichum şi mulţi arbori sunt invadaţi de licheni (Usnea barbata). Datorită valorii sale economice
deosebite (pentru industria cherestelei, a celulozei şi hârtiei, a instrumentelor muzicale, minerit etc),
pădurea de conifere a fost şi rămâne cea mai intens exploatată.
În ansamblu, aproximativ 60% din patrimoniul forestier al ţării este situat în Carpaţi. Acolo unde
pădurea a fost îndepărtată în mod sistematic, fără a fi fost introduse culturi, locul său a fost ocupat de
p a j i ş t i s e c u n d a r e de graminee şi dicotiledonate, folosite fie ca fâneţe, fie ca păşuni. Cele
dezvoltate în subetajul fagului, dominate de iarba câmpului (Agrostis tenuis) şi folosite mai ales ca fâneţe
21

au valoarea economică cea mai mare (capacitate nutritivă, volum recoltat). Pajiştile secundare de păiuş
(Festuca rubra) din pădurile de conifere sunt mai sărace. În pădurile şi pajiştile din acest subetaj sunt multe
ferigi şi plante cu flori, ca vinariţa (Asperula odorata) - o rubiacee cu corolă campanulată, albă,
trepădătoarea (Mercurialis perennis) – o euphorbiacee fără latex, cu frunze crestate care devin albastre
după ce se usucă, Dentaria glandulosa – o cruciferă cu flori roşii ş.a.
Etajul alpin este structurat în două subetaje, corespunzătoare unor condiţii climatice din ce în ce
mai aspre. Subetajul a l p i n i n f e r i o r (s u b a l p i n) începe în mod natural la 1850 m- 1900 m în
Carpaţii Meridionali şi la 1750 m în nordul Carpaţilor Orientali. Este reprezentat printr-o vegetaţie
arbustivă, formată din tufărişuri dense de jneapăn (Pinus mugo) şi ienupăr (Juniperus sibirica), cu port
târâtor, adaptat temperaturilor reduse şi în special vântului, din ce în ce mai puternic. În aceste asociaţii se
află şi o serie de ericacee ca afinul (Vaccinium myrtillus, V.uliginosum, ), smârdarul (Rhododendron
hirsutum, Rh. ferrugineum), sălcii pitice (Salix herbacea) ş.a. În partea inferioară, spre contactul cu
pădurea mai este prezent (foarte rar) un conifer relict glaciar, zâmbrul (Pinus cembra). Tufărişurile
subalpine au fost şi ele intens defrişate, pentru extinderea păşunilor. În mod frecvent însă, înlăturarea
protecţiei pe care o asigurau versanţilor a permis activarea puternică a proceselor denudaţionale şi
degradarea unor suprafeţe întinse, efectele economice fiind absolut opuse celor intenţionate. Subetajul
a l p i n s u p e r i o r începe la aproximativ 2200 m în Carpaţii Meridionali şi la 1900 m în M.Rodnei şi
M.Călimani. În condiţiile climatice de la această altitudine nu mai rezistă nici arbuştii târâtori, vegetaţia
naturală fiind aceea de pajişte alpină, formată în special din graminee rezistente la frig: păiuş de munte
(Festuca supina), o altă specie de iarba câmpului (Agrostis rupestris), ţăpoşica (Nardus stricta). Pajiştea
alpină are şi multe plante cu flori viu colorate (intensitatea pigmentaţiei fiind în relaţie cu cantitatea mai
mare de radiaţie solară directă) dintre care se remarcă ghinţurile – specii ale genului Gentiana
(G.lutea, G. kochiana), clopoţeii de munte (Campanula carpatica), oiţele (Anemone narcissiflora), primule
ş.a. Pe roci carbonatice, în locuri greu accesibile (pe fisuri, sub pereţi abrupţi etc) cresc şi floarea-de-colţ
(Leontopodium alpinum), relictul glaciar arginţica (Dryas octopetala) ş.a., plantele fiind grupate frecvent
în pernuţe şi având modificări morfologice de adaptare la climatul aspru.
Sub forma unor tentacule azonale şi a unor enclave intrazonale, asociaţii forestiere (arborescente şi
arbusticole) şi de pajişte , puternic influenţate de apele curgătoare şi freatice, de roca-material parental al
solului şi de vecinătatea aşezărilor umane diversifică etajarea vegetală condiţionată morfo-climatic.
Zăvoaie de sălcii, arini (Alnus incana), lemn câinesc (Ligustrum vulgare) şi ieburi, frecvent arenacee -
coada- vulpii (Alopecurus cristatus), coada-şoricelului (Aquilaea millefolium), pir (Cinodon dactylon) ş.a.
însoţesc văile râurilor ; asociaţii vegetale de mlaştină oligotrofă populează tinoavele (muşchi din genul
Sphagnum, rogozuri – genul Carex, rugină – genul Juncus, roua-cerului – Drosera rotundifolia şi
exemplare pitice de pin, molid, mesteacăn, arin) ; în bahnele (eutrofe) din depresiuni se grupează asociaţii
acvatice de lintiţă (Lemna minor), bumbăcăriţă (Eriophorum latifolium), alge, urmate spre margini de stuf
(Phragmites communis), papură (Typha latifolia), isma broaştei (Alisma plantago) şi apoi de o lizieră de
rogoz şi coada-calului (Equisetum palustre) ; afinităţile silicicole diferenţiază chiar specii ale aceluiaşi gen
– spre exemplu, specia ferrugineum a bujorului-de-munte, iar flora calcifilă (Cypripedium calceolus, Larix
decidua ş.a., pe lângă cele menţionate) urmăreşte substratul carbonatic în diferite etaje de vegetaţie ; în
apropierea aşezărilor umane şi în lungul drumurilor este o multitudine de plante ruderale şi segetale,
dependent nitrofile.
Ca şi vegetaţia forestieră, fauna carpatică s-a conservat mai bine decât cea de deal şi câmpie, în
primul rând datorită unui complex de factori naturali favorizanţi, în sensul resurselor de hrană şi al
condiţiilor de adăpost. Unele specii dispărute din ariile mai joase şi-au găsit refugiu şi au rezistat în
masivele montane, mai greu accesibile unor predatori naturali sau pentru vânătoare.
În fauna p ă d u r i l o r de f o i o a s e, cu o viaţă extrem de activă începând de la nivelul solului
şi al litierelor, sunt reprezentative o serie de mamifere ca mistreţul (Sus scrofa), viezurele (Meles meles),
căpriorul (Capreolus capreolus), lupul (Canis lupus), vulpea (Canis vulpes), pisica sălbatică (Felis
silvestris), iepurele (Lepus europaeus). Dintre rozătoarele arboricole a fost în trecut mult mai numeros (aşa
după cum atestă toponimele) pârşul mare (Glis glis). În p ă d u r e a de c o n i f e r e elementele
definitorii sunt, în primul rând, mamiferele mari de interes cinegetic: cerbul (Cervus elaphus), aflat în
toate regiunile carpatice, deşi în M.Apuseni a trebuit să fie recolonizat şi ursul brun (Ursus arctos), comun
în Carpaţii Orientali şi Meridionali, dar numai în câteva exemplare în M.Bihorului şi dispărut în M.Banato-
Olteni. Râsul (Lynx lynx) a rămas în general într-un număr mic de exemplare, iar în M.Apuseni şi
M.Banato-Olteni este extrem de rar. În pădurile de conifere se află multe veveriţe (Sciurus vulgaris) şi
22

predatorii lor naturali jderul de pădure (Martes martes) şi jderul de piatră (Martes foina). Datorită vânătorii
abuzive au dispărut bourul (Bos primigenius) şi zimbrul (Byson bonassus). Reintroducerea acestuia din
urmă în rezervaţii succesiv eşuate (Haţeg, Poiana Braşov) are rezultate mai încurajatoare în rezervaţia de la
Vânătorii Neamţului, existând astfel perspectiva repopulării.
În e t a j u l a l p i n, cel mai interesant element este capra neagră (Rupicapra rupicapra),
considerată relict glaciar, care s-a menţinut în cârduri de 5-20 exemplare în M.Retezat-Godeanu,
M.Parâng, M.Făgăraş. Cercetări recente asupra dinamicii spaţiale a unor efective de capră neagră din
Carpaţii Meridionali (C.Drugescu, D.Călin, 1998) indică reinstalări în habitatele iniţiale preglaciare, care
se aflau la altitudini mai reduse, în domeniul pădurilor de foioase. Adaptându-se climatului foarte rece din
perioadele glaciare, animalele au preferat în postglaciar ariile alpine, pentru condiţiile lor favorabile de
hrană şi linişte. Presiunea umană din ultimele decenii ale secolului trecut asupra acestor arii le-a determinat
să coboare, în habitate stabile, până la 900 m în culmea Buila-Vânturariţa, 300 m în culmea Basarab,
ambele în M.Căpăţânii, 400 m în M.Cozia ş.a. În ultimele decenii ale secolului trecut capra neagră a fost
reintrodusă în M.Rodnei, M.Ceahlău şi cheile Bicazului, M.Vrancei, M.Buzăului. Din aceeaşi perioadă s-
au reintrodus marmote alpine, aduse din Alpii Elveţiei, în M.Făgăraş, în Pietrosul Rodnei şi în rezervaţia
Gemenele din Parcul Naţional Retezat. În M. Ciucaş a fost introdusă capra de stâncă (Capra ibex), din Alpi
şi foarte recent, pe Olt, au fost reintroduse familii de castori (Castor fiber).
Evoluţia efectivelor de interes cinegetic a fost puternic marcată de efectele negative ale unor
evenimente politico-militare de mare anvergură (războaiele mondiale din secolul trecut şi în special cel de
al doilea), ale unor strategii de protecţie cu caracter excesiv, ca şi ale unor experimente hazardate, cu
consecinţe pe termen lung. În perioada actuală se urmăreşte reconstituirea densităţilor optime şi
revigorarea biologică, grav afectată prin protecţie neraţională, abuziv/selectivă, a unui fond faunistic de o
capacitate naturală excepţională. Spre exemplu, de la efective reduse sever în timpul celui de al doilea
război şi în anii imediat următori (sub 1000 urşi, 1300 capre negre şi 2800 cerbi, în 1948), prin măsuri de
protecţie se realizaseră în anii ’80 efective de aproximativ 3000 urşi, 7300 capre negre şi 40.000 cerbi.
Chiar şi în condiţiile în care infracţiuni numeroase stânjenesc orientarea raţională menţionată, treptat fauna
carpatică se redresează, menţinându-se printre cele mai bogate din Europa. Pe seama importului de
exemplare viguroase din pădurile carpatice montane se repopulează, adesea lent şi dificil, sectoare din
Pirinei, din Alpi etc.
Avifauna este răspândită în munţi în aceeaşi relaţie sistemică de nutriţie/habitat. Spre exemplu, în
p ă d u r i l e de f o i o a s e se află multe păsări cântătoare – mierla (Turdus merula), sturzul cântător
(Turdus philomelos), privighetori (Luscinia luscinia, Luscinia megarhyincos), grauri (Sturnus vulgaris),
cânepari şi sticleţi (specii ale genului Carduelis), piţigoi (specii ale genului Parus), ciocănitori (specii ale
genurilor Dendrocopus şi Picus), dumbrăvenci (Coracias garrulus) ş.a., multe dintre ele insectivore şi astfel
sanogene pentru asociaţiile forestiere. În p ă d u r i l e de c o n i f e r e sunt foarte răspândite forfecuţele
(specii ale genului Loxia), care se hrănesc cu seminţe din conuri. Cele mai valoroase păsări în aceste păduri
sunt însă cele din familia tetraonidelor (cu efective reduse, în special în M.Maramureşului, M.Rodnei şi
Obcinele Bucovinei, motiv pentru care se află în regim de protecţie): cocoşul-de-munte (Tetrao urogallus),
cocoşul-de-mesteacăn (Lyrurus tetrix), al cărui areal este extins până în tufărişurile subalpine), găinuşa-de-
alun (Tetrastes bonassia). Grav ameninţată cu dispariţia este acvila de munte (Aquila chrisaëtos). Au
dispărut din avifauna carpatică două răpitoare mari, frecvente altădată şi excepţional de interesante -
vulturul bărbos (Gypaëtus barbatus aureus) şi vulturul pleşuv (Gyps fulvus). În tufărişurile s u b a l p i n e
şi în pajiştile a l p i n e cuibăresc brumăriţe (specii ale genului Prunella), fâse-de-munte (Anthus
spinoletta), ciocârlia urecheată (Eremophila alpestris), iar din păduri urcă codroşi, corbi, vânturei. O pasăre
ubicuă la munte este gaiţa (Garullus glandarius). În ierni grele, forfecuţe, alunari, codroşi şi alte păsări din
ariile înalte coboară până în făgete, stejărişuri şi chiar în aşezările umane din depresiunile intramontane sau
din Subcarpaţi.
Ichtiofauna este adaptată în mod diferenţiat condiţiilor climatice care determină caracteristicile
fizice ale apelor de munte (în primul rând temperatura acestora) şi capacitatea lor nutritivă. În sectoarele de
râu din a r i i l e m a r g i n a l e, la contactul cu unităţile naturale mai joase este caracteristică mreana
(Barbus barbus), în asociaţie cu zglăvocul (Cotus gobio) şi boişteanul (Phoxinus phoxinus). Între 700 m-
1000 m, pe tronsoanele de râu din păduri de f o i o a s e trăieşte scobarul (Chondrostoma nasus), la
nivelul pădurii de c o n i f e r e în râuri sunt lipani (Thymallus thimallus) şi cleni (Leuciscus cephalus), iar
în apele reci, limpezi, puternic oxigenate de la o b â r ş i i trăieşte cel mai valoros dintre peştii râurilor
carpatice, păstrăvul (Salmo trutta fario), în ultimele decenii introdus şi în crescătorii. De asemenea, au mai
23

fost introduse pe râurile de munte unele genuri exotice, păstrăvul-curcubeu (Salmo irideus) şi fântânelul
(Salichinus fontinalis). Un salmonid autohton, de talie mare şi carnivor feroce, extrem de bine adaptat
habitatului său, foarte rezistent şi abil este lostriţa (Hucho hucho), devenită şi subiect al unor legende şi
mituri populare. Astăzi a devenit extrem de rară, menţinându-se, în număr mic, numai pe Bistriţa Aurie şi
în bazinul superior al Vişeului. Antropizarea intensă a spaţiului montan, în special în ariile cu locuire mai
densă, cu activităţi industriale diverse ş.a., a determinat modificarea unor caracteristici ale apelor şi a
impus astfel schimbări ale distribuţiei spaţiale a speciilor de peşti. Spre exemplu, deversările de ape
industriale, mai calde, au favorizat dezvoltarea mai intensă a unor alge care constituie hrana de bază a
scobarului. Astfel arealul său s-a extins în altitudine, în detrimentul lipanului. Alteori, deversările de ape
uzate, în special din industrie (extractivă, chimică, a neferoaselor ş.a.) poluează râurile, iar produşii toxici
respectivi (cianuri, ioni de metale grele ş.a.) distrug un număr mare de exemplare adulte şi puiet sau se
stochează în organismele lor, producând degenerescenţă, transmiţându-se consumatorilor ş.a.m.d.

1.2.6. Solurile

În cea mai mare parte învelişul de soluri al Carpaţilor este determinat de etajarea climato-vegetală,
condiţionată de altitudine. Multe alte aspecte ale pedogenezei şi solurilor rezultate sunt însă destul de
puternic influenţate de specificul topoclimatic impus de orientarea versanţilor, de specificul litologic al
materialului parental, de distribuţia spaţială şi dinamica apelor de suprafaţă şi subterane, de caracteristicile
proceselor geomorfologice, de ponderea intervenţiilor antropice în structura utilizării terenurilor ş.a.
În depresiunile intramontane largi, în care vegetaţia iniţială de pădure de foioase şi de amestec
foioase-conifere a fost (aproape) integral înlocuită, s-au format a r g i l u v i s o l u r i – brun-roşcate,
brune luvice, brune argilo-iluviale.
Pe versanţii montani şi culmile de până la 1000 m - 1200 m, în general sub păduri
de foioase şi de amestec fag - conifere, până în baza subetajului dominat de molid, predomină c a
m b i s o l u r i l e reprezentate prin soluri brune mezobazice (iar pe rocile bogate în carbonaţi chiar soluri
brune eubazice şi terra rossa) şi soluri brune acide (formate pe roci cristaline acide, pe gresii cuarţitice
etc.). Sunt soluri cu o cantitate redusă de materie organică acumulată în orizontul superior, dar cu un grad
de saturaţie în cationi schimbabili destul de mare (peste 55% în cazul solurilor brune eu/mezobazice).
Ţinându-se seama de ponderea suprafeţelor care le revin în aria montană şi de caracteristicile menţionate,
aceste soluri sunt considerate componentul esenţial al potenţialului pedologic al Carpaţilor. Cu adaos de
fertilizanţi organici şi chimici, fertilitatea lor naturală permite utilizări diverse, nu numai pentru păduri şi
fâneţe, ci şi pentru plante de cultură mai puţin pretenţioase: cartof, in, secară, ovăz, trifoi etc. Sub
pădurea de conifere, până sub molidişurile de limită, pe litieră puternic acidă, amestecată cu afinişuri şi
muşchi, sunt caracteristice s p o d o s o l u r i l e, reprezentate prin soluri brune podzolice, podzoluri
feriiluviale şi humicoferiiluviale. Sub aspect pedogenetic, acestea sunt solurile cele mai evoluate, mai
acide, cu un grad de saturaţie în cationi schimbabili foarte redus, cu fenomene de migrare masivă a
materiei organice din orizontul superior, care rămâne astfel foarte sărac (complexul humic se încadrează în
categoriile moder/mohr). Aceasta îl face total impropriu pentru culturi, singurele utilizări bio-vegetale fiind
cele forestiere şi de pajişte (fâneţe). În etajul alpin predomină u m b r i s o l u r i l e, reprezentate prin
soluri humico-silicatice care se formează în condiţiile unei pedogeneze foarte lente, cu descompunerea
numai incipientă a materiei organice. Humusul care se acumulează este puternic acid (mohr), solurile sunt
foarte sărace, potrivite numai asociaţiilor ierboase rezistente ale pajiştii alpine. Utilizarea optimă este
pentru păşune.
Printre efectele de diversificare introduse în această etajare morfo-bio-climatică a pedogenezei
de către factorii menţionaţi, extrem de puternice şi de interesante sunt cele datorate materialului parental.
Ele se realizează, cu diferenţierile impuse de regimul climato-hidric, înclinarea terenului, grosimea
scoarţei de alterare ş.a., pretutindeni unde o serie de roci sunt dominante în substrat. Spre exemplu, pe un
palier altitudinal care începe din aria montană joasă Banato-Olteană şi până la cele mai mari altitudini unde
există aflorimente carbonatice, s-au format soluri roşii, r e n d z i n e, pseudorendzine (cu variante
cambice, litice etc.). Foarte caracteristică este şi prezenţa andosolurilor, formate pe roci vulcanice, cu
variante evolutive extrem de interesante, datorite atât ponderii variabile a unor minerale vitrice
melanocrate, care induc caractere tipice sau andice (E.Rusu, 1998, 1999), cât şi condiţiilor topoclimatice,
care induc tranziţii spre soluri cambice - brune acide şi brune eu-mezobazice (Angela Lupaşcu, C.Rusu,
Carmen Donisă, 1998). Fără să aibă o pondere prea mare în aria montană, dependenţa de substratul bogat
24

în săruri a creat soluri h a l o m o r f e (spre exemplu pe aflorimentele formaţiunilor salifere miocene), iar
pe substrat predominant argilos s-au format vertisoluri. Învelişul de sol al Carpaţilor a mai fost complicat şi
de ponderea destul de mare a versanţilor puternic înclinaţi, sculptaţi în roci dure şi care au condiţionat
formarea r e g o s o l u r i l o r şi l i t o s o l u r i l o r , slab evoluate, cu o cantitate mare de schelet,
extrem de mobile. În şesuri sunt caracteristice solurile a l u v i a l e, a căror geneză este frecvent întreruptă
şi reluată pe secvenţe succesive de aluviuni, iar în relaţie cu excesul de umiditate s-au format soluri
h i d r o m o r f e , marcate de procese de gleizare şi pseudogleizare. Efectul combinat al drenajului
deficitar şi temperaturii a generat solurile o r g a n i c e (turboase), cu variante caracteristice turbăriilor
oligotrofe (tinoavelor) şi celor eutrofe (bahnelor).

1.3. Caracteristici social-economice

1.3.1. Premisele generale şi evoluţia procesului de umanizare

Altitudinile mijlocii, fragmentarea avansată (care a creat numeroase grupe montane şi masive,
separate de văi largi şi depresiuni interne), existenţa a numeroase pasuri de culme situate la înălţimi
accesibile, dezvoltarea largă a suprafeţelor de nivelare, resursele naturale variate (păduri, pajişti, ape, soluri
cultivabile, ca şi cărbuni, zăcăminte metalifere, diverse roci utile) au constituit premisele unuia dintre cele
mai avansate procese de umanizare din toate sistemele montane europene, remarcabil nu doar prin
vechime, ci şi prin intensitate şi continuitate.
Cele mai vechi urme de locuire de pe teritoriul Carpaţilor româneşti (Istoria României, 1960)
datează din paleolitic şi au fost identificate, în cea mai mare parte, în nivelul cavernicol. Vetre de foc
(uneori duble), oase de animale, unelte şi arme din silex, vestigii de schelete umane, totul acumulat în
strate groase de până la 1m – 1,5 m, denotă o locuire permanentă, în grupuri destul de mari, care utilizau
pentru vânat, pescuit şi cules o arie montană destul de întinsă în jurul peşterilor Cioclovina şi Ohaba-Ponor
din carstul Luncanilor, Nandru, din partea de est a M.Poiana Ruscăi, Peştera Hoţilor de la Băile Herculane,
peştera Muierilor de la Baia-de-Fier, din sudul M. Căpăţânii, peştera de la Râşnov, peşteri din culoarul
înalt Bran-Rucăr. Au existat însă şi aşezări paleolitice la zi, pe terasele mijlocii („la Podiş”) şi apoi pe cele
inferioare ale Bistriţei, pe Bistricioara („la Lutărie”), în Ţara Oaşului, sau în arii mai înalte din Ceahlău
(Cremeniş, La Scaune), la Sita Buzăului (pe Gâlma), la Iosăşel, în Depresiunea Gurahonţ.
În neolitic, ameliorarea condiţiilor climatice şi înălţarea limitelor etajelor de vegetaţie, faună şi sol
au permis o diversificare accentuată a activităţilor economice, culesului, vânătorii, pescuitului şi
meşteşugăriei uneltelor şi armelor primitive adăugându-li se agricultura, în depresiuni şi pe văi. Reţeaua
densă de aşezări indică o populare aproape generală a ariei carpatice, cu o densitate mai mare în Ţara
Bârsei - Trei Scaune (aşezările de la Reci, Ariuşd, Cosmeni ş.a.), la contactul M.Poiana Ruscăi cu
Depresiunea Transilvaniei (Nandru Vale, Deva ), în partea estică a M.Apuseni (Cheile Turzii) şi în sudul
M.Banato-Olteni (Băile Herculane). Multe dintre cele mai bogate culturi materiale neolitice (Turdaş-
Vinča, Criş-Starčevo, Tisa, Boian, Cucuteni, Decea Mureşului) s-au dezvoltat pe ambii versanţi ai
Carpaţilor, dovedind o circulaţie umană şi materială intensă, ca şi accesibilitatea ariei montane, capacitatea
ei de a atrage şi a menţine o populaţie activă.
În epoca bronzului s-a păstrat întreaga reţea de aşezări preexistente şi au evoluat culturi materiale
al căror nucleu a fost chiar în interiorul Carpaţilor – Schneckenberg şi Noua, ambele avându-şi centrele în
imediata apropiere a Braşovului de astăzi.
În perioada geto-dacă s-a produs nu numai o amplificare a procesului de umanizare în aria
montană, dar şi o consacrare a importanţei munţilor în viaţa populaţiei autohtone, în Carpaţi conturându-se
şi c e n t r u l p o l i t i c o – m i l i t a r al s t a t u l u i d a c, Sarmizegetusa, înconjurată de o adevărată
centură de aşezări întărite, în nord-vestul M.Şureanu (Blidaru, Costeşti, Luncani ş.a.). Numeroase alte
aşezări dace fortificate au îmbrăcat întreaga coroană carpatică, începând din M.Apuseni : Porolissum
(lângă Moigrad, în extremitatea nord-estică a M.Meseşului), Germisara (Geoagiu), Roşia, Baia-de-Criş,
Dierna (fosta Orşova) în M.Banato-Olteni, cetatea de la Bobaiţa, din Podişul Mehedinţi, aşezarea de la
Tilişca, din M.Cibinului, Cumidava lângă Râşnov, Covasna şi alte aşezări de pe rama Ţării Bârsei, din
Depresiunea Ciucului, până pe versantul estic al Carpaţilor Orientali – Titelca, lângă Târgul Ocna, aşezarea
de la Bâtca Doamnei (probabil Petrodava) ş.a. Cu toate deformările produse de absenţa scrierii autohtone şi
de preluarea în pronunţii şi grafii străine, din perioada geto-dacă s-au transmis şi durează până în zilele
noastre numele principalelor râuri carpatice : Marisia (Mureş), Alutus (Olt), Samus (Someş), Tibisis
25

(Timiş), Crisius (Criş). Din perioada statului dac se cunoaşte şi valorificarea superioară a unor resurse
minerale ale ariei montane – dezvoltarea mineritului în M.Poiana Ruscăi şi M.Apuseni, însoţită de
metalurgia fierului şi aurului.
Expansiunea romană şi procesul de romanizare au avut drept consecinţă o dezvoltare economică
şi culturală excepţională în toată aria montană. Multe aşezări preexistente au primit funcţii noi, au fost
dotate la nivel urban şi au devenit oraşe, s-au construit fortificaţii şi aşezări întărite cu funcţie de pază şi
apărare (castrum), în special în faţa pasurilor – Angustia (în faţa pasului Oituz), Caput Stenarum (Turnul
Roşu), Pons Vetus (Boiţa) şi Pons Aluti (pe valea Oltului şi la ieşirea lui din defileul de la Cozia),
Bumbeşti (la ieşirea Jiului din munte), Micia (la intrarea Mureşului în defileu), Ampelum (Zlatna) ş.a. În
Ţara Haţegului a fost construită Colonia Ulpia Trajana, cel mai important oraş roman din Dacia.
Administraţia romană a organizat viaţa economică internă şi a stimulat circulaţia şi schimbul de produse
dintr-o parte în cealaltă a munţilor, prin construirea unui sistem de drumuri bine întreţinute şi îndeaproape
controlate.
În urma retragerii administraţiei romane, văile şi depresiunile intramontane au constituit arii de
adăpost pentru populaţia autohtonă romanizată din ţinuturile extracarpatice, car se refugia din calea marilor
migraţii. Densitatea excepţională a locuirii în Carpaţi este atestată de înălţarea plafonului culturilor pe
versanţii montani, în M.Bârgăului, M.Rodnei, culoarul Bran-Rucăr etc., pe terase vizibile şi astăzi, deşi au
fost reacoperite de pădure. Cercetările arheologice au evidenţiat continuitatea locuirii autohtone, în toată
reţeaua de aşezări din perioada romanizării, şi după ce legiunile romane au părăsit Dacia, la Porolissum,
Ampelum, Micia, Ulpia Trajana ş.a. În această perioadă de formare a poporului român, s-au consolidat
uniunile de obşti săteşti libere, anterioare formării statelor feudale româneşti, în Ţara Haţegului, Ţara
Loviştei, Ţara Bârsei, Ţara Maramureşului, Ţara Oaşului ş.a. Din aceste ţinuturi de veche şi densă locuire
au pornit din nou, în perioadele de stabilitate politică, curenţi de populaţie spre exterior, contribuind masiv
la reconstituirea gradului de populare a zonelor deschise, de podiş şi câmpie, aflate în calea multor valuri
de migraţie.
Limitele administrative ale statelor feudale româneşti, indiferent de dominaţia temporară
succesivă a statelor ungar, austriac şi austro-ungar asupra unei părţi din Carpaţi, nu au reprezentat bariere
pentru circulaţia populaţiei şi a produselor, munţii îndeplinind rolul unui element de legătură între regiuni
complementare din punct de vedere economic, locuite de acelaşi popor, cu aceeaşi origine, aceeaşi limbă,
aceleaşi tradiţii de viaţă şi de muncă. Circulaţia activă prin trecătorile carpatice şi pe văile transcarpatice
(Bran, Oituz, Tihuţa, Prislop, valea Mureşului, valea Oltului) a însemnat deplasarea, secole de-a rândul, a
negustorilor din oraşele ardelene (negoţul fiind protejat şi stimulat prin privilegii acordate de către
domnitorii Moldovei şi ai Ţării Româneşti), care transportau unelte gospodăreşti, arme, postavuri şi
îmbrăcăminte, harnaşamente, mobilier, ceasornice, ca şi a celor din Ţara Românească şi Moldova, care
duceau peste munţi vite, piei, lână, ceară şi miere, brânzeturi, vinuri, cereale, blănuri etc. De asemenea, au
circulat permanent negustori de sare, păcură, var, olărie, mărfuri de pe urma cărora au rămas denumirile
drumurilor pe care umblau – al sării, al păcurii ş.a., consemnate în documente medievale. Au călătorit
frecvent pe drumurile munţilor spre ţinuturile extracarpatice meşteri pietrari, silitrari, armurieri etc.
Viaţa Carpaţilor ar pierde însă o parte însemnată din esenţa ei dacă nu s-ar ţine seama de
deplasarea transhumantă a păstorilor ardeleni, între păşunile de vară de pe platformele înalte ale munţilor,
şi cele de iarnă, din Câmpia Română, lunca Dunării, Dobrogea şi Câmpia colinară a Jijiei, într-un continuu
flux sezonier. A mai însemnat această circulaţie transcarpatică şi drumurile ascunse ale bejenarilor români
din Ardeal, care, sub povara asupririi sociale, a împilării naţionale şi a oprimării religioase, au plecat
adesea din locurile lor de baştină, au trecut munţii şi au întemeiat de cealaltă parte sate ale căror nume le
repetă frecvent pe cele ale satelor de origine (Voşlăbeni-Ciuc – Oşlobeni-Neamţ, Lisa-Făgăraş – Lisa-
Prahova, Berivoiu-Făgăraş – Berevoieşti-Argeş, Vaidei-Orăştie – Vaideeni-Vâlcea ş.a.). Începând din
nordul Moldovei şi până în Oltenia se ţin lanţ pe sub munte satele în care trăiesc urmaşii celor pe care
primele catagrafii din Ţara Românească şi Moldova îi consemnau ca „ungureni” sau „mocani”. Însuşi
legendarul „descălecat” al voievozilor Dragoş şi Bogdan din Maramureş se încadrează în aceşti vechi
curenţi de populaţie românească originară din Transilvania.
În urma acestui îndelungat, unitar şi continuu proces de umanizare, în Carpaţii Româneşti se
locuieşte în mod permanent, de la poala munţilor şi până la peste 1500 m, terenurile de folosinţă aferente
urcând până pe culmi. Spre aria înaltă, până mai sus de 2000 m, sunt răspândite aşezări temporare, dintre
care cu cele mai vechi tradiţii sunt stânele, grupate uneori în mici cătune. De asemenea, de primăvara până
spre toamnă, se petrec sărbători ale munţilor (nedei) – forme de viaţă comunitară de veche tradiţie dacă – la
26

care se adună şi acum nu numai munteni, ci şi locuitorii altor ţinuturi, intra- şi extracarpatice, vânzând şi
schimbând produse, sărbătorind împreună mari sărbători creştine (Sf.Ilie, Sf.Maria Mare ş.a.) sau soroace
de seamă ale vieţii agro-pastorale : „Sâmbra oilor” din Maramureş, „Sărbătoarea Junilor” în Postăvarul,
nedeile din Cibin şi Făgăraş, „Sărbătoarea liliacului” din Mehedinţi, „Târgul de fete” de pe muntele Găina,
din Apuseni etc.
În perioadele modernă şi contemporană în Carpaţi s-au manifestat noi forme ale procesului de
umanizare, generate de dezvoltarea economică şi socială de ansamblu a ţării. Astfel, e x p l o a t a r e a
unor r e s u r s e m i n e r a l e (combustibili, minereuri metalifere, substanţe nemetalifere utile) a atras
multă forţă de muncă în bazinul carbonifer Petroşani, la exploatările de neferoase de la Bălan, din sudul M.
Banato-Olteni, din M.Apuseni, din jurul Băii Mari ş.a. Va l o r i f i c a r e a p o t e n ţ i a l u l u i
h i d r o e n e r g e t i c al ariei montane a avut efecte similare, deoarece pentru realizarea amenajărilor
respective a fost necesară, de asemenea, o importantă forţă de muncă. De drept temporară, populaţia
angajată a rămas de fapt mulţi ani în zonele de lucru, s-au petrecut specializări profesionale ale mai multor
generaţii din aceleaşi familii, precum şi ataşamente profesionale, care au determinat reangajări pe alte
şantiere hidroenergetice, menţinând astfel în aria montană, pe termen lung, un palier profesional specializat
de dimensiuni destul de mari. S-a locuit astfel succesiv în „colonii” (cu reţele de drumuri, servicii
comerciale, sanitare, de învăţământ) ale marilor şantiere de pe Bistriţa, Argeş, Sebeş, Someşul Mic
(colonia Tarniţa), Lotru ş.a. Pe şantierele mai recente, aşezările muncitorilor constructori au fost concepute
astfel încât clădirile principale şi anexele lor să poată fi menţinute şi utilizate şi după finalizarea
lucrărilor. Spre exemplu, pe valea Lotrului, Voineasa şi apoi Vidra s-au transformat în staţiuni climatice. În
alte situaţii evoluţia procesului de umanizare s-a manifestat printr-un puternic dinamism al oraşelor
preexistente, datorită impulsionării i n d u s t r i e i de t r a n s f o r m a r e, tipic fiind cazul Braşovului,
a cărui populaţie a crescut între 1932 şi 1982 de 5,5 ori. Acelaşi impuls industrial a accelerat şi procesul de
urbanizare al unor aşezări rurale, ca Brezoi (devenit oraş datorită industriei lemnului), Săcele şi Cugir (în
care au fost dezvoltate unităţi ale industriei construcţiilor de maşini), Vlăhiţa (cu industrie siderurgică),
Bicaz (cu industria materialelor de costrucţie) ş.a. C o n s t r u i r e a a numeroase c ă i de c o m u n i c
a ţ i e , în special drumuri forestiere şi şosele transcarpatice, a necesitat şi a reţinut în aria montană forţă de
muncă originară din diferite regiuni ale ţării, iar după finalizarea lucrărilor a atras alte efective mari, pentru
lucrări de exploatare forestieră, sau sub forma unor fluxuri turistice. Au avut efecte asupra procesului de
umanizare construirea drumului transfăgărăşan (cu tunel rutier la cota 2055 m), între văile Capra şi Bâlea,
şoseaua Tulnici-Lepşa-Ojdula, din M.Vrancei spre Ţara Bârsei-Trei Scaune, şoseaua Câmpulung
Moldovenesc-Suceviţa, peste Obcinele Bucovinei, şoseaua Baia-de-Aramă – Băile Herculane, peste
M.Mehedinţi etc. S-au realizat, de asemenea, cu lucrări dificile şi cu multă forţă de muncă, tronsoane de
cale ferată: Salva-Vişeu, Bumbeşti-Livezeni, Piatra-Neamţ – Bicaz-Chei, Deva-Brad, tendinţa generală
fiind aceea a legării capetelor de linie, în vederea aceleeaşi ameliorări a circulaţiei transcarpatice. A avut
însă efecte opuse asupra circulaţiei localnicilor şi asupra atracţiei pentru populaţia din alte zone
dezafectarea aproape integrală a reţelei de căi ferate înguste forestiere, care asigurau un trafic mai eficient
decât cel rutier, atât sub aspectul economic al costurilor, cât şi sub cel al beneficiului ca mijloc de transport
necesar populaţiei rurale din multe aşezări montane, rămase astăzi departe de reţeaua de comunicaţii.
Treptat, dispar ultimele tronsoane care mai erau funcţionale cu câţiva ani în urmă: Comandău-Covasna, în
Munţii Vrancei, Caşin-Scutaru, pe cursul superior al Caşinului, cele de pe valea Asăului, de pe valea
Râşcăi ş.a. În fine, dezvoltarea t u r i s m u l u i a impulsionat atracţia forţei de muncă necesare
construirii unor cabane, hoteluri alpine, refugii, reţele utilitare şi amenajări sportive (apă, canalizare, curent
electric, gaz natural, piste de schi, instalaţii de teleferic ş.a.) şi modernizării unor amenajări mai vechi. De
asemenea, fenomenul a determinat şi sedentarizarea/creşterea numerică a personalului de serviciu în
staţiuni montane fie complet noi (Cheia, Durău), fie modernizate (Păltiniş, Poiana Braşovului, Stâna-de-
Vale, Sinaia, Predeal), în final atrăgând fluxuri turistice importante, în special interne. Tranziţia economică
a ultimului deceniu a degradat însă în bună măsură o parte a bazelor de cazare foste proprietăţi ale statului,
privatizările nu au încă randamentele turistice aşteptate, multe disparităţi calitative ale serviciilor menţin
încă subutilizat un fond turistic carpatic important. O formă recentă de organizare turistică, bazată pe
iniţiativa privată, frecvent de tip familial dar asociată sub egida A.N.T.R.E.C., a realizat servicii şi beneficii
turistice de nivel european, în special în Ţara Oaşului, în Ţara Maramureşului, în Culoarul Bran-Rucăr, în
Bucovina montană şi tinde spre acest nivel în Sălaj.
27

1.3.2. Populaţia şi reţeaua de aşezări. Activităţile economice

Deşi a parcurs o evoluţie istorică marcată nu numai de stabilitate şi acumulări graduale, ci şi de


episoade mai tulburi şi mai grele, prin comparaţie cu locuitorii din podişurile şi câmpiile extracarpatice
populaţia din aria montană s-a bucurat, totuşi, de un cadru natural al vieţii sale mult mai protector. Deşi
mai aspru din punct de vedere climatic, mai restrâns ca spaţiu util şi cu soluri mai puţin fertile, acest cadru
le-a format muntenilor o ştiinţă străveche a folosirii posibilităţilor naturale, acţionând concomitent în
sensul reducerii până la anulare a accesibilităţii pentru elemente şi fenomene alogene agresive, fie că în
cauză au fost, spre exemplu, valurile succesive de migraţie, fie cooperativizarea agriculturii în perioada
postbelică. Pe seama acestei legături complexe, absolut specifice, în Carpaţi se poate constata, de-a lungul
timpului, şi comportamentul demografic cel mai uniform, cel mai puţin şi mai lent marcat de efectul unor
evenimente de natură politică, economică ş.a. care au afectat rapid celelalte regiuni ale ţării.
Studii geodemografice mai vechi (Emm. de Martonne, 1902, I.Conea, 1935, N.Al.Rădulescu, 1937
ş.a.) şi mai noi (Vl.Trebici, 1971, 1986, Al.Ungureanu, 1995, I.Muntele, 2000 ş.a.) atestă faptul că, dacă se
are în vedere numai istoria ultimului secol, atât de puternic afectat de conjuncturi profund defavorabile
stabilităţii demografice, populaţia din aria montană a reuşit să păstreze (cu puţine şi restrânse excepţii) nu
numai efective apreciabile, ci şi valori pozitive ale bilanţului demografic, atât sub aspectul natural, cât şi
sub cel mecanic al acestui pertinent indicator. Analiza demografică a oricăreia dintre perioadele
intercensitare, ca şi a întregului interval menţionat, situează Carpaţii în arii şi tipuri demografice de creştere
a numărului populaţiei, de rezistenţă a unui comportament natalist, de menţinere a unei rate a mortalităţii
adesea inferioară celei din arii urbanizate extracarpatice, de pendulare zilnică/sezonieră constant mai mare
faţă de deplasările definitive. Se citează printre factorii favorizanţi ai acestei situaţii demografice forţa
tradiţiei nataliste din lumea rurală montană, susţinută în parte de condiţii de relativă izolare, de capacitatea
de rezistenţă economică a gospodăriei ţărăneşti şi a comunităţilor rurale, de efectele adesea mai reduse ale
capacităţii de polarizare urbană din afara spaţiului carpatic ş.a. Singura excepţie menţionabilă este aceea a
unor sectoare din aria montană occidentală, unde atracţia ţinuturilor apropiate de câmpie fertilă şi a marilor
oraşe din Câmpia Tisei a indus un proces lent dar continuu de reducere a populaţiei. A acţionat, probabil,
în acelaşi sens şi influenţa întregului sector de vest – nord-vest al ţării, care adoptase mai demult un
comportament demografic mai reţinut, cu valori din ce în ce mai reduse ale natalităţii. În unele cazuri (spre
exemplu în unele sectoare din M.Banato-Olteni) a contat destul de mult şi emigraţia masivă a unor grupuri
etnice (şvabii). Totuşi, nici chiar în Banatul montan, în special în perioada postbelică, deşi dinamica
naturală a fost foarte modestă, nu s-a manifestat fenomenul de exod rural care a afectat restul ţării şi, la
cote extrem de mari, alte sisteme montane de pe continent.
Cu aceste premise ale evoluţiei sale, populaţia din Carpaţii româneşti avea la ultimul recensământ
un efectiv de 2.916.416 locuitori, aflaţi în proporţii comparabile în aşezări urbane şi rurale (cu o uşoară
predominare a sătenilor). Raportată la suprafaţa totală a munţilor, această populaţie este distribuită într-o
densitate medie generală de 41,9 loc./km2, valoare extrem de mare pentru locuirea într-un lanţ muntos
tânăr. Evident, media aceasta nivelează diferenţe regionale şi mai ales locale importante, datorate
accesibilităţii naturale diferite, unor diferenţe ale evoluţiei istorico-economice şi administrative, gradului
de conectivitate la reţeaua de comunicaţie etc. În Carpaţii Orientali, care se desfăşoară pe 51 % din
suprafaţa munţilor (35.500 km2) şi în care trăieşte populaţia montană cea mai numeroasă (1.976.700
locuitori), densitatea atinge valoarea cea mai mare, 56 loc./km2. În Carpaţii Meridionali, care au suprafaţa
cea mai mică (14.208 km2), masivitatea cea mai accentuată şi populaţia cea mai redusă (312.900)
densitatea este de 22 loc./km2, iar în Carpaţii Occidentali, cu o suprafaţă de 19.900 km 2 şi o populaţie de
616.800 locuitori, densitatea creşte la 31 loc./km2. Local, s-au realizat însă şi densităţi care le depăşesc cu
mult pe cele mai mari menţionate, aşa cum este cazul Depresiunii Petroşani, cu 350 loc./km 2, sau care
rămân mult sub nivelul valorilor celor mai reduse, spre exemplu, unele masive montane încă foarte bine
împădurite, ca M.Călimani, M.Gurghiului, M.Tarcăului, M. Almăjului ş.a., unde densitatea populaţiei
scade sub 10 loc./km2.
Sub aspectul structurii pe grupe de vârstă, în consecinţa dinamicii naturale menţionate, deşi cu
diferenţieri regionale importante, în aria carpatică se păstrează raporturi ponderale normale, încurajatoare,
în special în ariile cu comportament natalist (Ţara Oaşului, Ţara Maramureşului, depresiunile Giurgeu şi
Ciuc ş.a.), în cele care prin industrializare şi urbanizare au polarizat multă forţă de muncă (Ţara Bârsei-Trei
Scaune, Depresiunea Petroşani, Depresiunea Comăneşti ş.a.) şi, treptat, în cele către care reconstituiri ale
dreptului de proprietate funciară reorientează centripet fluxuri de populaţie urbană, disponibilizată în
28

special din sectorul industrial de stat. Cu puţine excepţii, îmbătrânirea şi lipsa copiilor nu sunt încă
specifice în Carpaţi.
Profesional, cea mai mare parte a populaţiei este antrenată în agricultura montană şi exploatarea
lemnului. Altor activităţi industriale (extractive, mecanice etc.) şi serviciilor le revin efective comparativ
mai reduse şi care s-au restrâns drastic în ultimii ani. Este foarte posibil ca, în perspectivă, serviciile (în
special turismul) să impună specializări profesionale şi să absoarbă multă forţă de muncă.
Etnic, cu excepţia unor sectoare care poartă amprenta dominaţiei străine temporare asupra unei
părţi din Carpaţi (sectoarele central şi estic al depresiunii Ţara Bârsei-Trei Scaune, depresiunile Plăieşi şi
Ciuc, sectorul central-sudic al Depresiunii Giurgeu, sectorul vestic al M.Maramureşului, unele sectoare
restrânse din M.Banatului) populaţia este majoritar românească. Minorităţile etnice care trăiesc în Carpaţi
sunt reprezentate de secui (în sectoarele menţionate din ulucul depresionar al Carpaţilor Orientali), ruteni şi
polonezi (în nordul Carpaţilor Orientali), ţigani, saşi (în sectorul central din Ţara Bârsei), sârbi, cehi
slovaci şi bulgari (în M.Banatului), la care se adaugă în procente reduse, în special în oraşe, evrei, armeni
ş.a.
Aproape jumătate din populaţia montană trăieşte în sate, acestea fiind mult mai numeroase decât
oraşele, deşi sunt mai puţin dinamice. Spaţial, plafonul aşezărilor rurale se situează în medie la 1000-1200
m, dar în Culoarul Bran-Rucăr urcă mai sus de 1300 m, în Obcinele Bucovinei depăşeşte 1400 m, iar în
M.Apuseni urcă la peste 1500 m. Terenurile agricole (păşuni, fâneţe) se întind din văi până pe culmi, unde
sunt împrăştiate aşezări temporare – sălaşe (hodăi, conace de plai), în fâneţe, şi stîne, pe păşuni, până mai
sus de 2000 m. Ca n u m ă r de l o c u i t o r i, în general, în aria montană satele sunt mici şi mijlocii, talia
lor reducându-se măsura creşterii altitudinii, a înăspririi condiţiilor climatice, a creşterii rolului zootehniei
în activităţile economice şi suprafeţelor de păşuni şi fâneţe necesare. Cu puţine excepţii (Depresiunea
Dornelor, sectorul nordic al Depresiunii Giurgeului, Depresiunea Cornereva. unele obârşii de văi), satele
mici sunt aşezate pe plaiurile munţilor. Satele de pe văi sunt, de regulă, mijlocii; excepţiile, pozitive,
marchează sectoarele largi, cu terase bine dezvoltate, cu aspect depresionar. Cele mai mari sate, (cu mai
mult de 2000 locuitori dar unele având 6000 locuitori), se află în vechile „ţări” intramontane. Ca f i z i o
n o m i e aşezările rurale cele mai răspândite sunt cele de tip disociat (răsfirat), în care o parte din
terenul agricol (arabil, livezi) se află în interiorul vetrei, aceasta extinzându-se de regulă în lungul axului de
accesibilitate naturală – valea – uneori pe lungimi de mai mulţi kilometri. Aşezările înalte, de plai, sunt în
mod obişnuit de tip dispersat, cu gospodării risipite, izolate (ca în Ţara Moţilor, în nordul Obcinelor
Bucovinei, la izvoarele Trotuşului, în sudul M.Perşani, în Culoarul Bran-Rucăr etc.). În schimb, marile
depresiuni intramontane, în care se practică prioritar culturi de câmp, sunt domeniul aşezărilor rurale
compacte (Ţara Bârsei-Trei Scaune, Depresiunea Ciuc, sectorul central-sudic al Depresiunii
Giurgeu),unele având aspecte cvasi-urbane (spre exemplu, Hărman, Prejmer ş.a.). Sub aspectul f u n c ţ i i
l o r specifice, pentru cele mai multe sate sunt caracteristice ocupaţiile agro-zootehnice asociate cu
exploatarea şi prelucrarea (meşteşugărească/industrială) a lemnului, ceea ce le conferă o funcţionalitate
mixtă (Bixad, Pojorâta,Vama, Şesuri, Tarcău, Brusturoasa, Gălăuţaş, Măneciu, Rucăr, Baia-de-Fier,
Padeş, Dobra, Vaţa-de Jos, Gârda, Arieşeni etc.). Pe acelaşi fond agro-zootehnic s-au grefat însă, uneori
până la dominare netă, mineritul (Roşia Montană, Sasca Montană, Ocna-de-Fier, Asău ş.a.) şi prelucrarea
materiilor prime minerale (Baia-de-Arieş, Topleţ, Ghelari ş.a.), sau agro-zootehnice (alimentare - Turţ,
Poiana Stampei, Dorna Arini, Remetea, Lăzarea, Ozun, Bumbeşti, Bozovici, Borloveni, Ilia ş.a.; textile –
Joseni, Reci, Lunca Câlnicului, Cetăţeni ş.a.). Datorită apelor minerale sau prezenţei unor excepţionale
elemente de patrimoniu cultural, laic sau religios, unele sate asociază funcţia agricolă, fie cu cea balneo-
climatică, fie cu cea turistică (Moneasa, Geoagiu, Bodoc, Ocna Şugatag, Săpânţa, Ieud, Bogdan-Vodă,
Vatra Moldoviţei, Putna, Suceviţa, Lăzarea, Costeşti, Densuş, Tismana, Râmeţ ş.a.).
Oraşele actuale din Carpaţi sunt destul de numeroase (64), ceea ce creează în unele regiuni o
densitate a reţelei urbane superioară mediei pe ţară (spre exemplu în Carpaţii Orientali, cu 1,1 oraşe/1000
km2). Ca v â r s t ă, statutul urban al aşezărilor din aria carpatică a parcurs peste 2000 de ani, dar
generaţiile succesive de oraşe nu s-au suprapus în reţele identice de la o epocă la alta, unele pierzându-şi
temporar sau definitiv statutul, altele avansând rapid la acest statut, în funcţie de conjuncturi economice şi
politico-administrative diferite. Spre exemplu, în perioada medievală, dintre oraşele antice menţionate nu
şi-au mai păstrat acest statut decât Ampelum (Zlatna), Aquae (Călan) şi Dierna (Orşova); au evoluat însă
cu funcţii urbane alte aşezări, ca Rodna (sfârşitul sec. XII), Braşov,
Deva şi Abrud (sec. XIII), Sighet, Piatra Neamţ, Gheorgheni, Sf. Gheorghe, Haţeg şi Miercurea Ciuc (se
c. XIV), Tg. Secuiesc (sec. XV) ş.a. În perioadele modernă şi contemporană dezvoltarea economică, la
29

început lentă şi predominant agricolă, apoi cu accentuarea funcţiei industriale (uneori până la forme
excesive) şi a unor activităţi terţiare, a densificat reţeaua urbană din Carpaţi (Reşiţa, Anina, Câmpeni,
Brad, Oţelul Roşu, Moldova Nouă, Băile Herculane ş.a. în Carpaţii Occidentali; Petroşani şi celelalte
oraşe miniere de pe valea superioară a Jiului, Cugir, Brezoi, Căciulata, pe valea Oltului, în Carpaţii Mer
idionali ; Sinaia, Predeal, Buşteni, Azuga, Codlea, Râşnov, Săcele, Covasna, ÎntorsuraBuzăului, Neh
oiu, Comăneşti, Vlăhiţa, Bălan, Topliţa, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Vişeul-de-Sus, Băile
Tuşnad, Borsec, Vatra Dornei, Băile Slănic, Sângeorz-Băi, Seini, Negreşti-Oaş ş.a., în Carpaţii Orientali.
După n u m ă r u l de l o c u i t o r i, în majoritate oraşele montane sunt mici (sub 20.000 loc.) şi
mijlocii (20.000 – 100.000 loc.). Numai Braşovul, Piatra Neamţ şi Reşiţa se încadrează în categoria
oraşelor mari.
Cu puţine excepţii, oraşele din Carpaţi au f u n c ţ i i mixte. Se remarcă însă tenta industrială,
(uneori foarte puternică) a activităţilor productive, bazată pe resursele naturale diverse (în primul rând
minerale), care au stimulat dezvoltarea industriei extractive, precum şi a numeroase ramuri industriale de
transformare a materiei prime din aria montană, din alte regiuni sau din import, la Braşov, Reşiţa,
Petroşani, Sighet, Piatra Neamţ ş.a. De asemenea, în unele sectoare montane este destul de caracteristică
funcţionalitatea puternic specializată, orientată spre extracţia combustibililor (gruparea urbană de pe valea
Jiului) şi a minereurilor (gruparea urbană a Băii Mari, gruparea din M.Metaliferi) sau spre valorificarea
apelor minerale (în aureola mofetică a catenei vulcanice din Carpaţii Orientali, pe valea Cernei, în sudul
M.Apuseni). Cu o pondere mai restrânsă, populaţia urbană este activă în silvicultură şi chiar în agricultură
(în special în oraşe mici, din generaţiile urbane recente, cu un profil industrial slab diversificat, cu un nivel
modest al serviciilor şi în care preocupările agricole au asigurat şi continuă să asigure o parte a consumului
local – Topliţa, Vişeul-de-Sus, Gura Humorului, Săcele, Anina, Ştei ş.a.).
Ca d i s p o z i ţ i e s p a ţ i a l ă, reţeaua urbană evidenţiază valenţele urbigene ale unor axe
naturale (văi, uluce depresionare), ca şi rolul complementarităţii economice a contactelor interne (munte-
depresiune) şi externe (munte- dealuri, podişuri, câmpii). Este însă numai relativ echilibrată, prezentând
disparităţi regionale şi subregionale, atât în ceea ce priveşte densitatea reală, cât şi talia aşezărilor. Spre
exemplu, în Ţara Bârsei – Trei Scaune aproape 90% din populaţie trăieşte în mediu urban, în timp ce în
lungul a zeci de kilometri pe văi (în aceeaşi regiune a Carpaţilor Orientali) întreaga reţea este rurală; în
Carpaţii Occidentali, cu o singură excepţie, toate oraşele sunt mici şi mijlocii ş.a.m.d. În ceea ce priveşte
rolul oraşelor carpatice în reţeaua generală de aşezări, este remarcabilă
capacitatea de polarizare a unor sectoare (grupările urbane Braşov şi Baia Mare, valea Trotuşului, val
ea superioară a Jiului), dar şi lipsa de atracţie a unor oraşe mici (Vaşcău, Baia de Aramă, Nehoiu ş.a.),
cu funcţionalitate slab diversificată,concurate de forţa unor oraşe apropiate din spaţiul extracarpatic
(Oradea, Motru, Buzău ş.a.). În i e r a r h i a reţelei, marea majoritate a oraşelor carpatice au funcţii
locale sau restrânse; există însă şi municipii-reşedinţe de judeţ (Braşov, Miercurea-Ciuc, Tg. Secuiesc,
Deva, Reşiţa), unele având şi funcţii interjudeţene (Braşov), sau fiind municipii coordonatoare ale mai
multor oraşe. O ierarhizare potenţială (a v i t a l i t ă ţ i i economice şi social-economice), realizată
conform situaţiei anterioare anului 1989 (I.Ianoş, 1987), se confirmă astăzi integral numai la nivelul
categoriilor extreme, unele oraşe clasate în categorii intermediare (municipii-reşedinţe de judeţ, municipii
etc.) declasându-se, ca efect al reducerii severe a producţiei, al creşterii ratei şomajului ş.a.m.d.(Reşiţa,
Petroşani).

2. Regiunile geografice ale Carpaţilor

2.1. Regiunea Carpaţilor Orientali

Poziţional, această regiune corespunde părţii estice a Carpaţilor româneşti, începând din nord, de la
frontiera cu Ucraina. Extinderea ariei montane orientale între limitele de nord, est şi vest menţionate este
acceptată unanim în literatura de specialitate. Aproape unanim este considerată limită sud-vestică valea
Prahovei (culoarul de văi Prahova – Timiş). Diferă însă opinia formulată de către C.Martiniuc şi P.Coteţ
(1960), conform căreia ultimul segment al Carpaţilor Orientali este marcat de văile Dâmboviţei şi Bârsei.
Argumentele primei poziţii constau în altitudinea şi masivitatea grupării montane a Bucegilor,
precum şi în anvergura de ax transcarpatic a culoarului Prahova – Timiş, susţinându-se astfel apartenenţa
acestei grupări la Carpaţii Meridionali şi, în consecinţă, valoarea de limită a culoarului menţionat.
O analiză geografică complexă evidenţiază şi argumentele celei de a doua poziţii :
30

a. toate liniile tectonice importante şi principalele diviziuni morfo-structurale ale


Carpaţilor Orientali se continuă, fără întrerupere, la vest de valea Prahovei – unitatea
cristalină centrală cu învelişul său sedimentar mezozoic, flişul cretacic de
Ceahlău şi de Teleajen etc. – chiar dacă marginal flişul paleogen este invadat de
sedimente mai noi, mio-pliocene şi relieful format pe acest suport este subcarpatic;
b. în munţii dintre Prahova şi Dâmboviţa predomină depozite sedimentare mezozoice, în
special conglomerate cretacice masive, ca în Ceahlău şi Ciucaş, şi nu roci cristaline, ca
în Carpaţii Meridionali. Pe conglomerate s-a format un relief specific de dezagregare,
similar celui din Carpaţii Orientali;
c. relieful munţilor dintre Prahova şi Dâmboviţa este predominant structural, format pe un
suport cutat, cu cele mai frumoase sinclinale înălţate şi forme de hog-back din
Carpaţii româneşti, în timp ce în Carpaţii Meridionali dominanta morfologică este
dictată de o structură de blocuri, formate prin fracturarea unui fundament cristalin
rigid;
d. însemnătatea reliefului glaciar în această grupare este modestă, la fel ca în Carpaţii
Orientali, în contrast puternic cu amploarea morfologiei glaciare din Carpaţii
Meridionali;
e. sub aspect climatic, altitudinea grupării nu-i asigură precipitaţiile bogate din Carpaţii
Meridionali, foehnizarea impusă de ecranul constituit de culmea nordică a M.Făgăraş fiind
potenţată de influenţele climatice continentale, specifice în Carpaţii Orientali;
f. accesibilitatea culoarului Prahova-Timiş ca ax transcarpatic nu este naturală (segmentul
fiind îngust), ci amenajată destul de târziu; până la sfârşitul sec. al XVIII-lea circulaţia
majoră folosea traseul antic, prin culoarul Bran-Rucăr, abia de la sfârşitul sec. al XIX-lea
fiind realizată o arteră de circulaţie de importanţă naţională;
g. acceptarea limitei respective pe valea Prahovei şi includerea grupării Bucegilor în
Carpaţii Meridionali transformă Ţara Bârsei-Trei Scaune într-o depresiune marginală,
în timp ce ea este o mare depresiune internă, specifică în Carpaţii Orientali, unde se
înscrie în culoarul (ulucul) depresionar central.
Pentru argumentele menţionate, a doua poziţie este mai întemeiată şi recomandabilă. În acelaşi
timp, ţinându-se seama de masivitatea naturală a munţilor, de altitudinea lor, care depăşeşte în Bucegi 2500
m şi de funcţionalitatea culoarului Prahova-Timiş, întreaga grupare poate fi considerată o subregiune a
Carpaţilor Orientali care are caractere de tranziţie spre Carpaţii Meridionali.
Între limitele menţionate, Carpaţii Orientali sunt diviziunea cea mai întinsă a Carpaţilor româneşti,
în care se înscriu cu 35.484 km2, reprezentând 51% din suprafaţa acestora.
2.1.1. Constituţia geologică şi evoluţia Carpaţilor Orientali. Consecinţe

Fundamentul Carpaţilor Orientali, ca şi al celorlalte regiuni carpatice , este constituit dintr-o masă
de roci metamorfice, extrem de complicată, care a fost pusă în loc şi transformată succesiv în cel puţin trei
mari cicluri orogenetice: ciclul prebaikalian (în precambrian), când au fost metamorfozate cele mai vechi
serii cristaline, seria de Hăghimaş-Rarău- Bretila şi seria de Rebra-Barnar,
reprezentate printro masă de roci mezo metamorfice (gnaise oculare, micaşisturi, calcare şi dolomite c
ristaline), ciclul baikalian (în cambrian), când metamorfismul a fost mai redus, formându-se serii
cristaline epimetamorfice, dintre care cea mai dezvoltată este cea de Tulgheş (şisturi cloritoase, sericitoase,
sericito-cloritoase, cuarţite negre ş.a., în care uneori cele mai dure sunt rocile verzi, tufogene, cu structură
porfiroidă), deosebit de importantă sub aspect economic, metamorfismul specific generând mineralizaţii de
Mn şi sulfuri complexe; ciclul hercinic, când metamorfismul a fost încă mai redus, caracteristic seriilor de
Dămuc şi de Repedea (şisturi grafitoase, calcare cristaline ş.a.). Acest soclu cristalin aflorează numai în
lungul părţii centrale, de la frontiera de nord şi până în nordul M.Ciucului, mai spre sud având numai o
apariţie insulară, în partea vest – sud-vestică a M.Perşani. Pe alocuri este străpuns de intruziuni magmatice,
dintre care cea mai importantă este reprezentată de masivul sienitic de la Ditrău.
Începând din triasic, în aria Carpaţilor Orientali de astăzi a început un nou ciclu de evoluţie
geosinclinală, care de fapt continuă şi care a fost marcat de repetate paroxisme orogenetice şi de migrarea
continuă spre est a axului activ al geosinclinalului, pe seama bordurii Platformei Est-Europene. În acest
geosinclinal, în triasic şi jurasic, peste fundamentul cristalin, s-a depus o cuvertură sedimentară apreciabilă
ca volum, diferenţiată însă petrografic, predominant neritică (conglomerate, gresii, dolomite, calcare
31

recifale) în partea sa estică şi predominant de mare mai adâncă (marne, marnocalcare) în cea vestică.
Depozitele triasic-jurasice, exondate şi antrenate în orogenezele următoare, au fost în cea mai mare parte
înlăturate prin denudaţie, în special post-cretacic, când axul cristalino-mezozoic era deja o arie montană
rigidă. Acum aceste depozite nu mai apar decât insular, într-o serie de sinclinale (cuvete) cu poziţie
marginală, înălţate ca efect al orogenezelor celor mai recente şi conservându-şi altitudinea şi datorită
rezistenţei induse de faciesul neritic unor roci: sinclinalul Rarăului, al Hăghimaşului, al Bucegilor, al
Pietrei Craiului etc.
Din cretacicul inferior, în fosa care se deplasa spre est a început depunerea unor sedimente
sinorogene, în strate de grosimi variabile, denumite în ansamblu fliş (conglomerate, gresii, marne, argile
etc.), într-o succesiune strânsă şi ritmică, dovedind o modificare ritmică şi relativ rapidă a condiţiilor de
sedimentare (o deosebită instabilitate tectonică).
În noul ciclu orogenetic, alpin, prima fază importantă a fost cea austrică, din cretacicul mijlociu.
Ea a afectat cel mai puternic fundamentul cristalin şi cuvertura sa sedimentară, producând şariaje de mare
amploare, comparabile cu şariajul getic din Carpaţii Meridionali: pânza t r a n s i l v a n ă, care şariază
spre est pânza b u c o v i n i c ă, la rândul său şariată peste unităţile tectonice cele mai vestice ale flişului,
cea a f l i şu l u i n e g r u şi cea de C e a h l ă u, conturate în fazele orogenetice de la sfârşitul
cretacicului (cea subhercinică, din senonian şi cea laramică, de la limita cretacic-paleogen). În orogeneza
stirică veche (din burdigalian) unităţilor flişului li s-au adăugat cele de T e l e a j e n şi de A u d i a
(pânza şisturilor negre), de asemenea şariate est-vest. Fazele stirică nouă (din badenian) şi moldavă (din
sarmaţian) au fost deosebit de puternice în Carpaţii Orientali, generând unităţile flişului de Ta r c ă u şi de
V r a n c e a, prima, în poziţie vestică, acoperind-o pe distanţe apreciabile pe cea de a doua şi ajungând
frecvent până la limita răsăriteană a munţilor. De asemenea, în faza moldavă unităţile flişului şi întregul
edificiu carpatic s-au deplasat din nou spre est, peste depozitele sedimentare din avanfosă (unitatea
pericarpatică) şi chiar peste o parte a marginii Platformei Est-Europene. Faza valahă (din romanian-
pleistocen) a determinat o înălţare în bloc a Carpaţilor Orientali care, deşi inegală ca amploare, a stimulat
puternic modelarea externă a munţilor în cuaternar. În timpul orogenezelor neozoice, pe flancul vestic al
Carpaţilor Orientali s-au produs importante mişcări crustale, în lungul cărora s-a manifestat o puternică
activitate magmatică. Fenomenele au început din miocenul mediu şi s-au continuat oarecum ritmic până în
pleistocenul mediu, generând la vest de axul cristalino-mezozoic o mare catenă eruptivă. Aceasta este mai
veche în partea sa central-nordică (unde în mare măsură a fost înlăturată de eroziune, lăsând numai un
relief subvulcanic rezidual) şi din ce în ce mai recentă spre nord-vest (badenian) şi mai ales spre sud
(sarmaţian), unde erupţiile au continuat până în pleistocenul mediu şi unde aparatele vulcanice se păstrează
cel mai bine, fiind şi cele mai înalte (peste 2.102 m).
Formarea catenei vulcanice şi mişcările recente de scufundare a unor sectoare interne ale
Carpaţilor Orientali au generat un mare uluc depresionar intern, din Ţara Maramureşului până în ţara
Bârsei, în care s-au instalat lacuri pliocen-pleistocene, prin colmatarea cărora a rezultat un relief de
adevărate câmpii aluvio-proluviale, de dimensiuni neobişnuit de mari pentru un lanţ montan.
Consecinţele de natură geologică ale acestei evoluţii complexe constau în dispunerea în fâşii
paralele a principalelor unităţi tectono-structurale (catena eruptivă, ulucul depresionar central, axul
cristalino-mezozoic, subunităţile flişului), cea mai largă dezvoltare a flişului din Carpaţi şi o diversitate
remarcabilă a resurselor minerale, deşi în rezerve uneori modeste (p e t r o l, g a z e n a t u r a l e,
ş i s t u r i b i t u m i n o a s e în depozitele oligocene ale flişului din partea de est a M.Tarcăului, din
M.Oituz, partea de vest a M.Vrancei – Ghelinţa, valea Moldovei – Gura Humorului, Frasin, Maramureş –
Săcele, M.Stânişoarei – Pipirig ; c ă r b u n i s u p e r i o r i în rezerve mici la Codlea şi Vâlcan, c
ă r b u n e b r u n în Depresiunea Comăneşti, lignit de vârstă pliocenă în golful Baraolt şi în apropiere de
Sf.Gheorghe, în Ţara Bârsei-Trei Scaune, ca şi în Ţara Oaşului, turbă în ulucul depresionar – Poiana
Stampei, Neagra Şarului, Remetea, Mădăraş-Ciuc; s a r e şi s ă r u r i de p o t a s iu în depozitele
sedimentare salifere din flişul eocen – Coştiui, Ocna Şugatag din Ţara Maramureşului şi miocen – Târgul-
Ocna ; m e t a l e n e f e r o a s e – cupru, plumb, zinc, argint, aur ş.a. în munţii vulcanici – Oaş-Gutâi,
Ţibleş, în M.Maramureşului – Toroiaga, în M. Rodnei – Rodna Veche, Valea Blaznei, în Obcina
Mestecănişului – Fundul Moldovei, în sectorul Ostra - Leşul-Ursului – Barnar şi în M.Giurgeului – Bălan;
m i n e r e u de f i e r - în cristalinul epimetamorfic din Obcina Mestecăniş – Delniţa, în aria de
magmatite neogene din M.Harghita – Lueta ; b a r i t i n ă, la Ostra , precum şi o serie de roci
sedimentare, vulcanice sau rezultate din alterarea rocilor vulcanice, utile în construcţii sau pentru
fabricarea materialelor de construcţie, ca b a z a l t e – Topliţa, Racoş, a n d e z i t e – Bixad, Stînceni ş.a.,
32

c a l c a r - Bicaz -Chei, Comarnic, Lespezi ş.a., g r e s i i - Tarcău, Teliu ş.a., c a o l i n - Lepteş, Parva,
Băile Harghita, h i d r o m i n e r a l i z a ţ i i, în special în aureola mofetică a catenei vulcanice).
Sub aspect geomorfologic, mai ales în consecinţa evoluţiei din perioadele geologice recente,
Carpaţii Orientali au relieful cel mai tânăr prin comparaţie cu celelalte regiuni montane, cu adaptarea cea
mai clară a culmilor şi văilor la structura substratului. De asemenea, ca efect al înălţărilor inegale impuse
de orogeneza valahă, au altitudinile cele mai mari situate la extremităţi - M.Rodnei în nord (2.303m) şi
M.Bucegi în sud-vest (2.505 m) – şi arii mai coborâte în partea central-sudică – bazinul Oituzului.
Dezvoltarea largă a formaţiunilor sedimentare, foarte variate sub aspect litologic, favorizează procese
geomorfologice extrem de active, în special în aria de fliş, care modifică uneori substanţial şi rapid
morfologia versanţilor, degradează învelişul vegetal şi solurile, măresc excesiv debitele solide ale râurilor,
uneori le barează şi produc pagube materiale importante.

2.1.2. Relieful

Din punct de vedere morfometric, Carpaţii Orientali se apropie cel mai mult de valorile medii din
sectorul carpatic românesc (Al.Roşu, 1973). Altitudinea medie este de aproximativ 1.000 m, fragmentarea
orizontală evidenţiază interfluvii montane largi de aproximativ 600 m, iar combinaţiile cele mai frecvente
ale altitudinilor relative cu valorile înclinării terenului sunt caracteristice unui relief cu energie5 medie, în
cea mai mare parte a munţilor, c a l m în ariile platourilor structurale slab fragmentate şi sectoarelor
longitudinale, largi, ale văilor, e n e r g i c în sectoarele de văi transversale şi f o a r t e e n e r g i c în
ariile de contact ale unor extreme altitudinale şi în masivele pe suport litologic rezistent la modelare
mecanică.
Factorul modelator principal al reliefului actual au fost şi rămân râurile, cele mai vechi efecte
morfologice ale acţiunii lor erozive păstrându-se în suprafeţele de nivelare, prezente în partea înaltă a
multor interfluvii montane. Faţă de opiniile mai vechi (A.Nordon, 1933, T.Morariu, 1937 ş.a.), literatura de
specialitate din ultimele decenii (I.Sârcu, 1961,1971, N.Barbu, 1976) a demonstrat convingător că
tectogenezele miocene (în special stirice şi moldave), deosebit de puternice în toţi Carpaţii şi care în aria
orientală au şariat fundamentul cristalin peste sedimentarul eocen şi chiar miocen inferior (spre exemplu în
sudul Ţării Maramureşului), au dezmembrat complet suprafaţa de nivelare post-laramică, încât cele mai
înalte şi mai vechi plaiuri de azi nu pot fi decât post-attice, corespunzând nivelului Râu-Şes. Denumit
Cerbu (I.Sîrcu, 1961, 1971), acest nivel relativ neted a fost identificat la altitudini de 1500 m – 1750 m în
M.Rodnei, în M.Giumalău, în M. Vrancei, M.Siriu, ş.a. Mult mai larg este nivelul post-valah, dezvoltat la
1000 m – 1200 m, denumit Mestecăniş (Predeal, Clăbucete, Poiana Mărului) şi în care se înscriu
majoritatea intefluviilor plane sau uşor ondulate aflate la altitudini de 1000 m – 1200 m. Actuala reţea de
văi este destul de tânără, rezultat probabil al unor însemnate remanieri impuse de mişcările tectonice
pliocen - cuaternare şi de edificarea catenei vulcanice. Cele mai vechi urme ale activităţii eroziv-
acumulative fluviale datează din sarmaţian (C.Martiniuc, 1948, I.Donisă, 1968) şi sunt reprezentate de
importante depozite de pietrişuri şi nisipuri de origine carpatică, situate în sectoare de debuşeu în marea
sarmatică ale unor paleorâuri (care puteau fi precursorii Bistriţei, Moldovei sau chiar Ozanei), orientate
predominant spre est, conform înclinării generale a versantului răsăritean al catenelor moldavidice.
Continuarea tectonicii plicative în miocenul superior-pliocen şi înălţarea puternică a Carpaţilor în pliocen-
cuaternar au accentuat orientarea longitudinală a unor importante sectoare de vale şi astfel adaptarea la
structura geologică. Raporturile evolutive strânse ale reţelei de văi cu dispoziţia stratelor şi cu alcătuirea lor
petrografică explică frecvenţa succesiunilor de sectoare largi, adevărate depresiuni de eroziune diferenţială,
orientate longitudinal şi sculptate în roci puţin rezistente (Câmpulung Moldovenesc, pe valea Moldovei,
„câmplungul” Moldoviţei ş.a.) şi sectoare înguste, orientate transversal, sculptate în roci dure (îngustările-
defileu de la Pojorâta şi Prisaca Dornei, pe Moldova, Zugreni şi Straja, pe Bistriţa ş.a.). Pe văi, în special în
sectoarele longitudinale, activitatea fluvială în principal acumulativă a creat sisteme bogate de terase, care
dovedesc efectele stimulative puternice ale înălţării tectonice din romanian-pleistocen. Chiar dacă cele mai
înalte (şi cele mai vechi) nu se mai pot identifica decât fragmentar, uneori numai prin dispoziţia internă şi
specificul morfometric/morfoscopic al depozitelor, ele demonstrează vigoarea râurilor ca factori

5
Senso Irina Ungureanu, 1978, 1998
33

morfogenetici, capabili să impună în relieful montan actual complexe morfologice de însemnătate


excepţională pentru dinamica apelor, pedogeneză, habitat uman.
Relieful structural din Carpaţii Orientali se îmbină în mod strâns cu cel de facies petrografic. În
mod obişnuit masivele principale şi altitudinile cele mai mari au drept suport structuri anticlinale cu roci
dure în boltă, dar sunt foarte frecvente şi inversiunile de relief, în special sinclinale înălţate constituite din
roci rezistente – conglomerate cretacice (în masivele Bucegi, Ceahlău, Ciucaş), gresie eocenă de Tarcău (în
M.Nemira, M.Penteleu), gresie oligocenă de Kliwa (M.Siriu), calcare jurasice (în M.Rarău, M.Hăghimaş,
în Piatra Craiului). Flancurile structurilor sinclinale înălţate sunt mari cueste montane, iar cutele-falii au
asigurat formarea unor succesiuni de hog-back (în Obcinele Bucovinei, în M.Vrancei ş.a.).
Relieful carstic are un grad mediu de răspândire, fiind mai reprezentativ în culoarul înalt Bran-
Rucăr, M.Bucegi, M.Hăghimaş, M.Rarău, sud-vestul M.Rodnei şi pe suprafeţe mai restrânse în M.Bârsei,
Munceii Tulgheşului, sudul M.Giurgeu.
Relieful glaciar este destul de modest în Carpaţii Orientali, pe care altitudinile nu prea mari i-au
menţinut, în cea mai mare parte, sub limita zăpezilor pleistocene persistente, limită probabil mai înaltă şi
zăpezi în cantităţi mai reduse decât în Carpaţii Meridionali, ca efect al influenţelor climatice continentale.
Complexe morfologice glaciare tipice sunt în M.Bucegi, M.Rodnei şi destul de modeste în
M.Maramureşului şi în M.Călimani.Este, în schimb, larg răspândit relieful periglaciar, format în generaţii
succesive începând din pleistocen şi suprapunându-se fostului domeniu glaciar. Crionivaţia actuală
interferează cu morfogeneza fluvială (în partea superioară a domeniului acesteia) şi, sub forma efectelor
sale morfologice cele mai ample, mantalele groase de grohotiş stabilizat şi trenele de grohotiş activ, se
implică puternic în procese geomorfologice de deplasare în masă. Răspândirea mare a rocilor gelive,
ponderea mare a formaţiunilor de fliş, favorabile şi prin structură şi prin alcătuirea petrografică modelării
fluvio-denudaţionale explică abundenţa reliefului din această categorie genetică şi prezenţa sa aproape
ubicuă. El se grupează în complexe care diversifică şi complică morfologia glaciară din unele sectoare
înalte, produc convergenţe morfologice de tip glaciar la altitudini mai mici şi reduc stabilitatea versanţilor,
în special în sectoarele puternic antropizate (despădurite, cu nivel freatic şi unghi de taluz natural
modificate etc).

2.1.3. Particularităţile climato-hidrice şi fito-pedologice

Datorită orientării lor meridiane (perpendiculare faţă de direcţia predominantă a dinamicii


atmosferice) şi lăţimii destul de mari, Carpaţii Orientali prezintă o asimetrie extrem de clară a etajării
condiţiilor climatice şi a efectelor hidrice, vegetale şi pedologice ale acestora. Climatul faţadei vestice, mai
umed şi mai moderat faţă de cel al faţadei estice, mai uscat şi mai excesiv se reflectă direct în
s t r u c t u ra p ă d u r i i : pe versantul vestic făgetele urcă până la altitudini mult mai mari, în
M.Ţibleşului ajungând până la 1400 m (însoţite de soluri brune) şi în mod excepţional, în amestec cu
coniferele, fagul ajunge la 1600 m, în timp ce pe versantul estic nu depăşeşte 1300 m. Pe acest versant,
răşinoasele în amestec cu fagul coboară până la limita munţilor (600 m), dar pe versantul opus nu apar
nicăieri sub 1000 m. Exprimând aceeaşi asimetrie de origine climatică, în structura pădurilor de conifere de
pe versantul vestic bradul, mai termofil, are o pondere mai mare decât pe versantul estic, unde verile sunt
mai uscate, iernile mai reci, iar stratul de zăpadă durează mai mult, chiar dacă precipitaţiile sunt mai sărace
(ca şi solurile, spodice). La nivelul local al condiţiilor climatice, extinderea mare a depresiunilor
intramontane favorizează inversiuni termice frecvente, cu temperaturi coborâte, extrem de severe în
anotimpul rece, ceţuri groase şi durabile, brize de munte-vale şi nori cumuliformi vara pe munţii din jur.
Inversiuni corespunzătoare ale vegetaţiei etalează molizi până în partea cea mai joasă şi pâlcuri de brazi şi
fagi pe rama (mai înaltă) a depresiunilor, în apropierea sau deasupra plafonului de inversiune.
Evapotranspiraţia redusă şi morfologia plană a unor mari sectoare din depresiuni au determinat un drenaj
permanent deficitar, favorabil stagnării apei meteorice sau provenite din izvoare, creându-se astfel condiţii
pentru o pedogeneză hidromorfă şi oligotrofă, în cele mai întinse mlaştini de turbă din ţară.
În r e g i m u l scurgerii apelor se remarcă torenţialitatea indusă de regimul excesiv al
precipitaţiilor de pe versantul estic. Mai bogate (şi mai uniforme) pe versantului vestic, acestea produc şi o
s c u r g e r e m e d i e s p e c i f i c ă mai mare, cu valori de peste 13 l/s/km 2, în timp ce în munţii de pe
34

latura estică şi sud-estică (spre exemplu în M.Vrancei) acestea se reduc la 10 şi chiar 7 l/s/km 2. Asimetria
distribuţiei precipitaţiilor se reflectă şi în d e n s i t a t e a m e d i e a reţelei hidrografice, care este de 0,7
– 0,9 km/km2 în vest şi nord-vest şi scade la 0,5 – 0,6 km/km 2 în estul Carpaţilor Orientali. Pe versantul
transilvănean zăpezile se topesc mai timpuriu, iar apele mici de iarnă sunt mai abundente decât pe
versantul moldovean. În aluviunile din şesuri şi terase, ca şi în alte depozite superficiale din lungul văilor
se găsesc ape freatice abundente şi extrem de mobile.
Dezvoltarea latitudinală apreciabilă (aproximativ 320 km) şi reducerea treptată a masivităţii de
la nord (170 km lăţime) spre sud (90 km) introduc alte diferenţieri ale climei, vegetaţiei şi solurilor,
limitele etajelor şi subetajelor urcând sensibil de la nord spre sud. Spre exemplu, în M.Vrancei pădurea
mixtă de fag şi molid urcă pe alocuri până la 1600 m, în timp ce în M.Rodnei nu depăşeşte 1300 m, situaţie
care corespunde unei diferenţe de 1,50 C a temperaturii medii anuale, la altitudini comparabile.
În ansamblul Carpaţilor Orientali, variabilitatea climatică, altitudinea mai redusă decât în
Carpaţii Meridionali şi suprafaţa mare au favorizat dezvoltarea celui mai mare areal forestier din ţară şi
din aria montană (60% din fondul forestier al Carpaţilor româneşti),în care s-a păstrat cel mai bine fauna
spontană de mamifere şi păsări de pădure. De asemenea, în structura pădurilor există o pondere mult mai
mare a răşinoaselor decât în celelalte regiuni carpatice, ceea ce a stimulat şi cel mai mare volum al
exploatărilor de material lemnos. În schimb, suprafaţa pajiştilor alpine este mult mai redusă, multe pajişti
din partea înaltă fiind formaţiuni secundare, create prin despădurire (în M.Vrancei, M.Ciucului, Obcinele
Bucovinei, M.Bârgău ş.a). Din această cauză şi viaţa pastorală a fost şi rămâne mai redusă decât în Carpaţii
Meridionali, relativ mai caracteristică fiind numai în M.Rodnei şi M.Călimani (unde urcă turme ale
localnicilor dar şi ale unor oieri din Mărginimea Sibiului), ca şi în Bucegi (unde pe platoul înalt şi pe
culmile sudice vin turme ale săcelenilor şi brănenilor).

2.1.4. Particularităţile umanizării. Populaţia, reţeaua de aşezări umane,activităţile


economice

Cea mai mare parte a populaţiei şi aşezărilor umane este concentrată în depresiuni şi în văile
longitudinale largi, cu terase, unde condiţiile de climă şi sol au permis practicarea timpurie a agriculturii.
Gradul de populare al plaiurilor înalte este mai redus decât în M.Apuseni. Favorabilitatea naturală pentru
vetre de aşezări şi fertilitatea acceptabilă a solurilor nu sunt însoţite însă şi de o accesibilitate la fel de mare
pentru transporturi. Carpaţii Orientali sunt şi azi mai greu de traversat faţă de celelalte regiuni carpatice,
datorită paralelismului mai multor şiruri de culmi. Trecerile cele mai uşoare sunt în sectorul sudic, cu
pasuri la altitudine mai mică (şaua Vlădenilor, în M.Perşani, la 650 m, pasul Oituz la 865 m). În nord
traversarea implică trecerea unei succesiuni de pasuri, mai înalte : Mestecăniş (1099 m) şi Tihuţa (1227 m)
pe şoseaua Suceava – Bistriţa, Pângăraţi (1256 m) şi Bucin (1287 m) pe şoseaua Piatra-Neamţ – Târgul
Mureş (cu parcurgerea cheilor Bicazului).Această dificultate naturală explică şi întârzierea dotării
sectorului nordic cu căi de comunicaţie moderne, unele dintre ele fiind construite abia în perioada
contemporană (spre exemplu, segmentul de cale ferată dintre Vatra Dornei şi Ilva Mică, cel dintre Salva şi
Vişeu ş.a.).
Numeroasă şi deosebit de densă, populaţia din Carpaţii Orientali este mai mozaicată sub aspect
etnic faţă de alte regiuni carpatice, datorită colonizărilor organizate de statul maghiar în sec. XII-XIII :
saşii în Ţara Bârsei (în faţa pasurilor Bran, Bratocea şi Siriu), secuii în Trei Scaune (în faţa pasului Oituz),
în Ciuc (în faţa pasului Ghimeş) şi în Giurgeu (în faţa pasului Pângăraţi). Prezenţa anterioară a românilor
pe teritoriile locuite azi de secui şi până de curând de saşi este demonstrată, pe lângă dovezile arheologice,
de existenţa unei toponimii autohtone (Poiana, Lemnea, Bolovăniş, Galbenu, Archita ş.a.), ca şi de
influenţele româneşti în obiceiuri, port, tip de casă şi de poartă etc. (S.Opreanu, 1939). De asemenea, în M.
Maramureşului, în Obcinele Bucovinei şi în Ţara Maramureşului au pătruns, liber şi treptat înainte de
1775, organizat apoi, sub administraţia austriacă, ucraineni (ruteni, huţuli). În acelaşi sector nordic au mai
fost colonizaţi germani din Slovacia (zipseri) şi polonezi.
Suprafaţa mai mare (35.484 km2), dezvoltarea largă a depresiunilor, orientarea reţelei de văi ş.a.
au făcut ca numărul intersecţiilor naturale, cu valenţe urbigene să fie mai mare decât în restul Carpaţilor
(aşa sau format, spre exemplu, Braşovul, Vatra Dornei, Comăneştii ş.a). Viaţa urbană are de altfel
începuturi vechi, feudale, dezvoltându-se mai întâi Rodna, ca aşezare minieră de la sfârşitul sec. XII, apoi
35

Braşovul (1234), Sighetul (1334) iar spre sfârşitul sec. XIV – Piatra Neamţ. Cu cele 38 de oraşe în
perioada actuală, Carpaţii Orientali prezintă o r e ţ e a urbană mai d e n s ă decât cea naţională, în unele
sectoare aproape sau chiar peste 90% din populaţie trăind în mediu urban (Ţara Bârsei, valea Prahovei,
depresiunea Comăneşti). Sunt însă şi situaţii în care pe arii destul de întinse nu există oraşe şi nici măcar
centre de revitalizare a reţelei, care să poată constitui nuclee urbane în devenire (spre exemplu, pe valea
mijlocie a Bistriţei, între Bicaz şi Vatra Dornei). Necesităţi (şi posibilităţi reale) de îndesire a reţelei există,
ele reflectând gradul avansat de populare. Astfel se explică şi faptul că în această ramură orientală se
află cele mai înalte oraşe din ţară: Predeal (1040 m), Azuga (940 m), Buşteni (890 m), Vlăhiţa, Sinaia şi
Gheorgheni (850 m). Multe oraşe sunt noi, datorindu-şi statutul urban i n d u s t r i a l i z ă r i i (Bălan,
Comăneşti, Zărneşti, Râşnov, Săcele), unele păstrând încă spre periferie o funcţionalitate a g r i c o l ă
(Topliţa, Vişeul-de-Sus). Spaţiul relativ restrâns în profilul transversal al văilor a impus uneori alungiri
exagerate (Comăneşti – 8-9 km).Majoritatea oraşelor au avut timp de decenii un d i n a m i s m deosebit
(Braşov, Piatra Neamţ, Săcele, Miercurea-Ciuc, Gura Humorului etc.). Izolat au existat şi orăşele
stagnante, datorită unui profil funcţional îngust, ca Slănic-Moldova (aproape exclusiv balnear), sau Cavnic
(aproape exclusiv minier), contrastând cu altele, tot de talie mică, dar care au făcut eforturi de diversificare
a activităţii (Sângeorz, specializat în valorificarea apelor minerale şi Nehoiu, specializat în industrializarea
lemnului, ambele adăugând însă în profilul activităţilor economice şi unităţi ale industriei textile). De
asemenea, d i v e r s i f i c a r e a activităţilor economice a fost impulsionată de abundenţa a p e l o r m i
n e r a l e, care au creat condiţii pentru dezvoltarea celor mai numeroase staţiuni balneare din ţară: Vatra
Dornei, Borsec, Tuşnad-Băi, Malnaş, Covasna., Bodoc, Zizin, Slănic-Băi, Sângeorz-Băi ş.a.
Pe fondul unei locuiri rurale cu caracter p e r m a n e n t, unele arii depresionare mai izolate au
asigurat o capacitate mai mare de rezistenţă autarhică ţărănimii libere – spre exemplu în ocolul
Câmpulungului. Din acest ocol, ca şi din Bârgău, a fost populată (relativ târziu) depresiunea mai înaltă şi
mai rece a Dornelor. Multe sate de pe versantul estic, în special în bazinul Trotuşului şi pe Valea Bistriţei
cuprind o însemnată proporţie de populaţie originară din Transilvania. E x p l o a t a r e a f o r e s t i e r ă
a contribuit la umanizarea Carpaţilor Orientali într-o măsură mai mare decât în alte regiuni carpatice,
creându-se la început aşezări temporare care, cu timpul, au devenit permanente (Şesuri, pe Bistriţa Aurie,
Scutaru, pe Caşin, Tarcău ş.a.). Fabricile de cherestea şi-au format, de asemenea, colonii muncitoreşti
proprii : Vaduri, pe Bistriţa, Comandău, pe Bâsca mare ş.a. Carpaţii Orientali au avut şi cel mai intens
plutărit (pe Bistriţa, Dorna, Negrişoara, Neagra Şarului, Vaser, Mureş) şi sate de plutaşi specializaţi, cum
sunt cele dintre Vatra Dornei şi Broşteni. C o n s t r u c ţ i i l e h i d r o e n e r g e t i c e au modificat mai
puternic decât în alte arii montane reţeaua de aşezări, numai prin amenajarea lacului Izvorul Muntelui fiind
necesară strămutarea a 14.000 persoane. În ceea ce priveşte poziţia vetrelor, plafonul aşezărilor de vale
ajunge la 1.100 m pe Bistriţa Aurie şi la 1.200 m pe Bâsca. Cele mai multe astfel de sate sunt d i s o c i a
t e, bine adaptate la relief şi caracteristice tuturor văilor din partea central-estică, Suceava, Moldova,
Moldoviţa, Bistriţa, Trotuş etc. Există însă sate de tip disociat şi în sectorul nordic, mai fragmentat al
depresiunii Giurgeului, ca şi în depresiunea Întorsurii Buzăului. Deşi mai puţin caracteristice, există şi
a ş e z ă r i de p l a i, care urcă destul de sus, la peste 1.400 m în Obcinele Bucovinei, 1.365 m în
M.Bârgăului, 1.350 m în culoarul Bran-Rucăr, 1.300 m pe marginea depresiunii Drăgoiasa etc. Acestea
sunt aşezări d i s p e r s a t e cu gospodării risipite, relativ recente şi provin, în general, din roiri. Pe lângă
locaţiile menţionate, mai pot fi întâlnite în M.Ciucului, la izvoarele Trotuşului, în bazinul Dămucului. În
depresiuni, sate risipite sunt doar în Ţara Dornelor. Sunt aşezări mici, cu mai puţin de 500 locuitori. În
depresiunile intramontane din culoarul central predomină însă satul de tip a d u n a t, tipic pentru Ţara
Bârsei-Trei Scaune, Ciuc, sectorul central-sudic al Giurgeului şi pentru partea vestică a Ţării
Maramureşului (valea Izei). Acestea sunt de regulă şi satele cele mai mari, cu mai mult de 1.500 locuitori,
uneori depăşind 3.000, ca Hărman (3.749 loc.) şi Prejmer (4.841 loc.) în Ţara Bârsei, Joseni (5.406 loc.) şi
Ditrău (6.078 loc.) în Giurgeu, Moisei, în Ţara Maramureşului (8.961 loc.), Poienile-de-sub-Munte
(10.561 loc.), în M. Maramureşului etc.
La recensământul din 1992, în Carpaţii Orientali trăia o populaţie de 1.986.752 locuitori,
generând o densitate de 56 loc./km2, absolut neobişnuită în ariile montane europene. Valorile m a x i m e
sunt caracteristice pentru depresiunile care au îmbinat o industrie dezvoltată şi diversificată cu o
agricultură intensivă, Ţara Bârsei-Trei Scaune şi Comăneşti, cu peste 150 loc./km 2. Densităţile cele mai m
i c i corespund masivelor montane bine împădurite, lipsite de văi largi şi depresiuni, ca M.Călimani,
M.Gurghiu-Harghita, M.Vrancei, M.Leaota (sub 20 sau chiar sub 10 loc./km2). Dinamica actuală a
populaţiei confirmă Carpaţilor Orientali menţinerea calităţii de arie de c r e ş t e r e, chiar dacă mai lentă în
36

ultimii ani, în contrast puternic cu alte arii din ţară şi de pe continent. Cea mai rapidă creştere a populaţiei
s-a produs în zona de influenţă a Braşovului, pe valea Trotuşului, pe valea Bistriţei între Bicaz şi Piatra
Neamţ, în zonele miniere Ostra şi Baia Sprie-Cavnic. Au existat însă şi sectoare de
reducere a populaţiei,ca urmare a reducerii ritmului exploatărilor forestiere (în M.Vrancei-bazinul râului B
âsca, valea Caşinului) iar în ultimii ani reducerea ritmului exploatărilor miniere determină stagnări sau
reduceri ale numărului populaţiei, uneori în foste arii de creştere (Ostra, Bălan). Datorită bilanţului
demografic permanent pozitiv, unele sectoare marchează însă în continuare creşteri, chiar pe fondul unor
deficite migratorii (Ţara Oaşului, M.Bârgăului ). În ceea ce priveşte mişcarea m e c a n i c ă , în perioadele
trecute au fost foarte caracteristice migraţiile temporare pentru muncă, mai ales din depresiunile dens
populate ale Maramureşului şi Oaşului, pentru exploatări forestiere şi pentru cosit, migraţii care, în forme
atenuate, se mai menţin şi astăzi.
Sub aspectul activităţilor economice, Carpaţii Orientali se evidenţiază printr-un nivel al
industrializării superior chiar celui al urbanizării, pe de o parte deoarece numeroase unităţi industriale mici
au fost dispersate în aria rurală, iar pe de alta pentru că o bună parte din populaţia care lucrează în industria
din oraşe locuieşte, de fapt, în sate. În deceniile trecute, cu o populaţie care reprezenta 10% din totalul
naţional, în Carpaţii Orientali se realiza 11% din producţia industrială a ţării. Spre deosebire de regiunile
extracarpatice, în special cele de câmpie, cele mai caracteristice ramuri industriale sunt cele bazate pe
resurse proprii de materii prime şi energie.
În industria electro-energetică predomină hidrocentralele, construite pe Bistriţa (Stejaru, Pângăraţi,
Vaduri şi Bâtca Doamnei), Ialomiţa (Dobreşti, Moroieni şi Scropoasa), sau amenajate în barajele lacurilor
de alimentare cu apă: Paltinu pe Doftana, Poiana Uzului pe Uz, lacurile de pe Tărlung şi de pe Firiza, de la
Măneciu pe Teleajen ; noi hidrocentrale sunt în construcţie pe Buzău la Siriu şi Nehoiaşu, pe Dâmboviţa la
Dragoslavele, pe Colibiţa şi pe Bistriţa mijlocie la Borca şi Poiana Teiului. Termocentralele sunt mici, cea
mai importantă fiind la Comăneşti şi funcţionând cu cărbune local.
Foarte însemnată este în Carpaţii Orientali industria lemnului, susţinută de cele mai mari exploatări
forestiere din ţară, prin care se obţin anual aproximativ 7.000.000 m3 lemn, în special de răşinoase. Foarte
multe fabrici de cherestea se înşiruie şi astăzi pe văi, deşi multe unităţi s-au desfiinţat prin concentrarea
producţiei, mai ales pe văile Bistriţei (Vatra Dornei, Tarcău, Piatra Neamţ), Moldovei (Frasin, Gura
Humorului), Trotuşului (Lunca-de-Jos, Agăş) şi Vişeului (Vişeul-de-Sus, Borşa). Acestora li s-au adăugat
mari combinate de industrializare a lemnului, în care pe lângă c h e r e s t e a se produc şi p l ă c i a g l
o m e r a t e, p l ă c i f i b r o – l e m n o a s e, m o b i l ă etc., la Sighet, Gălăuţaş, Comăneşti, Covasna.
Fabrici de mobilă de calitate funcţionează la Câmpulung Moldovenesc, Târgul Secuiesc, Braşov, Ghimbav,
Codlea, Gheorgheni, Nehoiu, Miercurea-Ciuc, Ditrău ş.a. Este bine reprezentată şi industria c e l u l o z e i
şi a h â r t i e I, cu unităţile de la Buşteni, Zărneşti, Prundul Bârgăului, Ghimbav. Mai recent s-a realizat o
instalaţie de obţinere a u l e i u r i l o r e t e r i c e din cetină, la Pângăraţi, iar la Sadova a funcţionat o
instalaţie de recuperare, sortare şi uscare a seminţelor de conifere, extrem de căutate pe piaţa externă.
Industria materialelor de construcţie produce mari cantităţi de c i m e n t şi v a r, gruparea de la
Bicaz-Taşca având cea mai mare capacitate din ţară (4.000.000 t/an) şi intrând în ultimii ani sub
administraţia concernului Lafarge, angajat şi în importante acţiuni de retehnologizare, orientate spre
confinarea la sursă a emisiilor de pulberi, care în perioada anterioară au avut un puternic şi complex
impact negativ. Gruparea este urmată de capacităţile de la Comarnic şi Braşov. Mici instalaţii tradiţionale
de producere a varului se păstrează încă pe valea Bicazului şi la poala Rarăului. Argilele refractare sunt
valorificate pentru producerea c ă r ă m i z i l o r r e f r a c t a r e în Ţara Bârsei şi în jurul său, la Braşov,
Cristian, Azuga şi Comarnic. Pietrişul din glacisurile piemontane ale depresiunii Ţara Bârsei-Trei Scaune
se valorifică într-o mare întreprindere de p r e f a b r i c a t e din b e t o n, la Braşov. Dintre fabricile de
c ă r ă m i d ă şi ţ i g l ă , cea mai cunoscută este cea de la Feldioara.
În metalurgia neferoaselor nu funcţionează decât prima treaptă tehnologică, aceea a concentrării
minereurilor în numeroase instalaţii de flotaţie, construite în apropierea minelor, la Bălan, Tarniţa, Fundul
Moldovei, Baia Borşa, Băiuţ, Baia Sprie, Herja, Cavnic ş.a. Concentratele sunt trimise apoi pentru
industrializare finală în alte unităţi din ţară sau se exportă.
Petrolul extras se rafinează la Dărmăneşti (rafinăria are o capacitate totală de 700.000 t/an) şi la
Braşov. Industria chimică este destul de modestă : se produc coloranţi la Codlea (iniţial pe seama
cărbunelui local), mase plastice la Râşnov, articole de cauciuc şi din mase plastice, la Braşov, Gura
Humorului, Sfântul Gheorghe), medicamente din plante la Pângăraţi ş.a.
37

Destul de restrânsă este şi siderurgia, iniţiată prin uzina de fontă de la Vlăhiţa (acum închisă) şi
reprezentată prin mici oţelării şi turnătorii de fontă care funcţionează pe lângă întreprinderile mecanice din
Braşov, Gheorgheni ş.a. La Ferneziu funcţionează o instalaţie de bioxid de mangan electrolitic, obţinut pe
baza minereului din bazinul Dornelor iar Baia Sprie este singurul centru de separare a wolframului din ţară.
Pe lângă acestea, marea carieră de dolomite cristaline de la Izvorul Mureşului asigură centrelor siderurgice
din ţară mari cantităţi de fondant.
În industria textilă este deosebit de caracteristică industria l â n i i, dezvoltată în gruparea
Braşovului, iniţial pe seama oieritului tradiţional (la Braşov, Lunca Câlnicului, Covasna, Ghimbav, Azuga.
Cultura i n u l u i alimenta mai bine în deceniile trecute topitoriile de la Joseni şi Reci, precum şi
întreprinderile integrate de filatură şi ţesătură de la Gheorgheni şi Negreşti-Oaş.
Celelalte ramuri industriale s-au dezvoltat mai mult în funcţie de tradiţia meşteşugărească, de
calificarea forţei de muncă, precum şi de linia politică a distribuţiei spaţiale mai omogene a producţiei
industriale. Primul loc în cadrul acestei categorii revine industriei c o n s t r u c ţ i i l o r de m a ş i n i şi
a p r e l u c r ă r i i m e t a l e l o r, cu cel mai vechi şi mai important centru (al doilea după capitală) la
Braşov. Acolo se produc tractoare (unitatea asigura 87% din producţia naţională), camioane, rulmenţi,
utilaj industrial, material rulant, produse electronice şi de mecanică fină, şuruburi etc. Centre mai mici sunt
Ghimbav (pentru elicoptere, avioane uşoare, planoare), Tohan (motorete şi biciclete), Sinaia (pompe de
injecţie), Săcele (echipament electric pentru autovehicule), Râşnov (scule), Sfântul Gheorghe (piese auto),
Miercurea-Ciuc (tractoare pe şenile), Târgul Secuiesc şi Sighet (şuruburi), Piatra Neamţ (utilaj agricol)
etc., multe dintre ele aflându-se în strânse relaţii tehnologice cu industria braşoveană, sau derivând din
descentralizarea unităţilor industriale din Braşov. Cele mai recente unităţi au fost cele de la Gheorgheni,
producătoare de piese turnate pentru maşini-unelte şi de la Bogdan-Vodă, care avea 1000 locuri de muncă
pentru producerea de electromotoare. La Vatra Dornei funcţionează întreprinderi specializate în reparaţii
de utilaj minier şi forestier. Urmează, în aceeaşi categorie de motivaţie funcţională, acele ramuri ale
industriei t e x t i l e care folosesc pentru ţesături fire sintetice (spre exemplu, fabrica de stofe pentru
mobilă din Gheorgheni), bumbac din import (ţesătoriile şi filaturile din Miercurea-Ciuc, Sfântul Gheorghe,
Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc), fire diverse pentru tricotaje (la Braşov, Piatra Neamţ,
Sighet, Negreşti-Oaş, Nehoiu, Sângeorz-Băi), sau ţesături pentru confecţii (Târgul Secuiesc, Miercurea-
Ciuc, Sighet etc.).
În toată perioada postbelică, cu excepţia ultimilor ani, agricultura a avut în Carpaţii Orientali o
poziţie secundară faţă de industrie, dar o proporţie însemnată a populaţiei active a fost permanent antrenată
în activităţi agricole, capabile să absoarbă multă forţă de muncă şi să acopere în mod tradiţional o bună
parte a necesităţilor de consum. Structural, se evidenţiază trei tipuri de agricultură. Primul, este cel cu
predominanţă netă a z o o t e h n i e i, în care cultura plantelor este neînsemnată. Se cresc în special bovine
şi ovine, dar pe alocuri se menţin şi efective importante da cabaline, extrem de necesare în mica gospodărie
ţărănească, pentru lucrările agricole şi pentru transportul pe drumuri grele. În Obcinele Bucovinei, unde
funcţionează şi herghelia de la Lucina, se înregistrează cea mai mare densitate a cabalinelor din ţară. O
astfel de agricultură se practică în sectorul estic al Ţării Maramureşului, în Ţara Dornelor, pe văile Sucevei,
Moldovei, Bistriţei, Trotuşului ş.a. Pe seama materiei prime de origine animală funcţionează fabricile de
produse lactate de la Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc, Sighet, Vişeul-de-Sus, Baraolt, Remetea,
Braşov ş.a. şi cele de produse din carne de la Piatra Neamţ, Braşov, Sinaia ş.a. Pieile sunt mai slab
valorificate, capacităţi de prelucrare menţionabile fiind numai la Câmpulung Moldovenesc, Topliţa şi
Braşov. Pe suprafeţe mici se cultivă cartof, plante furajere (trifoi), secară şi ovăz. La altitudini mai mici
pătrunde şi porumbul, uneori acoperind până la 60% din puţinul teren arabil (pe valea mijlocie a Bistriţei).
În cadrul celui de al doilea tip de agricultură zootehnia continuă să se menţină pe primul loc, dar are o
pondere însemnată şi c u l t u r a p l a n t e l o r. În creşterea animalelor se înregistrează o proporţie mai
mare a porcinelor, pe lângă bovine şi ovine, ca urmare a creşterii ponderii furajării cu plante cultivate.
Culturile, pe suprafeţe mult mai mari, sunt dominate tot de cartof şi plante furajere, dar se adaugă destul de
mult grâu, orz, sfeclă de zahăr, in. Acest tip de agricultură este caracteristic marilor depresiuni din partea
central-sudică (Ţara Bârsei-Trei Scaune, Ciuc). Cerealele produse alimentează industria morăritului şi
panificaţiei de la Braşov, cea a berii de la Braşov, Ozun, Azuga etc. Sfecla de zahăr se prelucrează la
fabrica de zahăr de la Bod, iar pe baza acestuia funcţionează industria produselor zaharoase de la Braşov.
Cartoful este materia primă pentru fabricile de spirt şi amidon de la Târgul Secuiesc, Sânsimion şi Ozun.
Pentru al treilea tip de agricultură este caracteristică ponderea comparabilă a z o o t e h n i e i, c u l t u r i i
p l a n t e l o r de c â m p şi p o m i c u l t u r i i. Acest tip este caracteristic pentru partea vestică, mai
38

joasă şi mai caldă, a Ţării Maramureşului, ca şi pentru Ţara Oaşului. La Sighet funcţionează şi principala
unitate de semi-conservare a fructelor din Carpaţii Orientali.
Ca pretutindeni, dar mai ales ca pentru o arie montană, transporturile au o însemnătate
deosebită. Legăturile la distanţă sunt asigurate în primul rând de calea ferată, care este reprezentată prin
patru artere transcarpatice (Salva – Vişeu – Sighet, Păltinoasa – Ilva Mică, Târgul Ocna – Ciceu şi
Comarnic – Braşov) şi de o arteră longitudinală (Braşov – Miercurea-Ciuc – Topliţa – Deda). Reţeaua de
căi ferate fiind destul de rară, legăturile transcarpatice sunt completate de şosele. Prin specificul lor acestea
urcă la altitudini mai mari şi admit pante mult mai accentuate, spre exemplu, Negreşti-Oaş – Sighet (peste
pasul Huta, 587 m), Baia Mare – Sighet (peste pasul Gutâi, 987 m), Câmpulung Moldovenesc – Rădăuţi
(peste pasul Trei Movile, 1.040 m şi pasul Ciumârna, 1.100 m), Vatra Dornei – Sighet (peste pasul Prislop,
1.416 m), Vatra Dornei – Bistriţa (peste pasul Tihuţa, 1.227 m), Târgul Neamţ – Topliţa (peste pasul Pătru-
Vodă, 900 m şi pasul Sărmaş, 1.105 m), Bicaz – Gheorgheni – Sovata (peste pasul Pângăraţi, 1.256 m şi
pasul Bucin, 1.287 m), Miercurea-Ciuc – Odorheiul Secuiesc (peste pasul Vlăhiţa, 985 m), Târgul Secuiesc
– Oneşti (peste pasul Oituz, 816 m), Braşov – Câmpulung (prin culoarul înalt Bran Rucăr, 1.290 m), Săcele
– Vălenii-de-Munte (peste pasul Bratocea, 1.272 m).
Valorificarea turistică şi balneară a potenţialului natural (peisaj, izvoare minerale, climat) este
foarte inegală. Există arii cu o infrastructură adecvată, capabile să atragă fluxuri turistice importante
(M.Bucegi, valea Prahovei, M.Bârsei, valea superioară a Oltului), arii cu un grad mediu de dotare
(M.Ceahlău, valea Bicazului, M.Rodnei, M.Gutâi, M.Harghita), dar şi arii întinse aproape necunoscute
pentru turism (M.Călimani. M.Maramureşului, M.Tarcău ş.a.).

2.1.5.Unităţi spaţiale

Având în vedere consecinţele evoluţiei geologice şi paleogeografice a Carpaţilor Orientali,


definirea principalelor subunităţi se poate realiza prin aplicarea criteriului morfostructural. Cu
argumentarea anterioară a apartenenţei grupării montane a Bucegilor, personalitatea geografică a marilor
morfostructuri este exprimată concret prin cinci subunităţi, aproape integral paralele, orientate NNV-SSE :
Munţii axului cristalino-mezozoic, Munţii flişului, Munţii vulcanici, Ulucul depresionar central, Gruparea
montană cu caracter de tranziţie spre Carpaţii Meridionali (a Bucegilor)6.

2.1.5.1. Munţii axului cristalino-mezozoic

Catena centrală, care se desfăşoară între valea Tisei şi valea pârâului Şercaia, constituie o
subunitate discontinuă, întreruptă în partea sa central-sudică de avansarea spre est a munţilor vulcanici.
Astfel, între izvoarele Trotuşului şi defileul Oltului de la Racoş fundamentul cristalin şi, probabil, învelişul
său de sedimente mezozoice sunt fracturate, scufundate şi acoperite de magmatitele pliocen-pleistocene ale
M.Harghita. Întreruperea produce astfel două sectoare montane foarte inegale. Primul este situat între valea
Tisei şi izvoarele Trotuşului, îngustându-se treptat spre sud şi cuprinzând M.Maramureşului, M.Rodnei,
M.Bistriţei Aurii, M.Bistriţei Mijlocii, M.Giurgeu, M. Rarău şi M.Hăghimaş. Al doilea constituie
extremitatea sud-vestică şi este reprezentat prin M.Perşani.
În substratul g e o l o g i c soclul cristalin vechi aflorează frecvent, datorită activării puternice a
modelării externe de către orogenezele alpine, prin care cea mai mare parte a învelişului sedimentar
mezozoic a fost înlăturată. Fragmentar, sub formă de lambouri şi petece (de acoperire), frecvent în poziţie
sinclinală, acesta se mai păstrează pe marginea estică a axului (sinclinalul Rarăului, sinclinalul
Hăghimaşului ş.a.). O parte din această cuvertură de sedimente are dispunere anormală, fiind de fapt un
rest al pânzei transilvane. Litologic este constituită din calcare triasic-jurasice şi conglomerate cretacice,

6
Divizarea Carpaţilor Orientali în trei subunităţi, încă de largă accepţie, marcate de „culoarul” Bârgău-
Dorna- Câmpulung şi – respectiv – valea Oituzului-pasul Oituz-depresiunea Braşov, este inconsecventă criteriilor
de regionare geografică, rezultatul concret fiind exagerat de eterogen la nivel individual. Spre exemplu, în „grupa
nordică” sunt incluse masive şi culmi cu o constituţie geologică (şi resurse minerale) diferită - vulcanice,
cristaline (cu înveliş sedimentar predominant carbonatic) şi de fliş, desfăşurate V-E pe aproape 170 km şi având
diferenţe ale altitudinilor maxime de 1.500 m, ceea ce determină diferenţieri climatice importante, cu efecte
corespunzătoare asupra alimentării şi regimului apelor, asupra dispoziţiei şi structurii învelişului vegetal, al
solurilor, posibilităţilor de utilizare a terenurilor, tipului de habitat şi structurii activităţilor economice.
Caracterul acesta eterogen se repetă şi în cazul celorlalte subunităţi.
39

care au indus formarea unui relief mult mai variat decât cel de pe roci cristaline, masiv, greoi, monoton, cu
excepţia sectoarelor modelate glaciar.
Ca în cea mai mare parte a Carpaţilor Orientali, r e l i e f u l munţilor cristalino-mezozoici se
prezintă sub forma unor culmi paralele, orientate conform structurii de ansamblu, NNV-SSE, deşi
adaptarea la structură este mai puţin evidentă decât în subunitatea de fliş. Datorită efectelor puternice ale
orogenezelor alpine, cel mai vechi relief de modelare ciclică este nivelul post-attic Cerbu, păstrat
fragmentar, pe suprafeţe nu prea mari ; nivelul post-romanian, Mestecăniş, este mult mai larg dezvoltat, în
el înscriindu-se majoritatea interfluviilor montane cu altitudinea de 1.100 m - 1.200 m. În neogen şi
cuaternar munţii aceştia au fost fracturaţi şi reîntineriţi prin înălţări puternice, ceea ce le-a creat un aspect
de masive-blocuri, antrenate inegal în cele mai recente mişcări de înălţare, fapt care explică diferenţele
mari de altitudine dintre M.Rodnei, care depăşesc 2.000 m şi aproape toţi ceilalţi munţi (1.500 m – 1.900
m), M.Perşani rămânând chiar sub 1.300 m. Acest ecart altitudinal destul de mare generează diferenţierile c
l i m a t o –h i d r i c e corespunzătoare, cu toate consecinţele lor asupra modelării reliefului, învelişului
vegetal şi solurilor. Caracteristici morfologice şi vegetale alpine se realizează numai în M.Rodnei. În rest
predomină un peisaj de munţi mijlocii sau chiar mici, care se menţin în cea mai mare parte la nivelul
etajului forestier.
Munţii Maramureşului , ca unitate naturală, depăşesc spre nord frontiera naţională, continuându-se
până la culoarul format de văile Tisei, Tisei Albe şi Ceremuşului Negru. În sud-vest trec gradat spre partea
estică, mai înaltă, a Ţării Maramureşului. În sud şi sud-est se întind până la pasul Prislop şi valea Bistriţei
Aurii, învecinându-se cu M.Rodnei şi M.Suhard, iar spre est valea Ţibăului îi separă de Culmea Ţapului.
O r o g r a f i c, au aspectul unui arc de cerc larg, orientat spre sud-vest, care se desfăşoară între
confluenţa Vişeului cu Tisa şi confluenţa Ţibăului cu Bistriţa. Culmea principală se înalţă până la 1.937 m
în vârful Pop Ivan şi trimite prelungiri radiare spre sud-vest, separate de afluenţii de pe dreapta ai Vişeului,
uneori mai înalte. Dintre acestea, cele mai importante sunt culmea Farcăului (1.957 m), situată între văile
Repedea şi Ruscova, culmea Bardăului (între văile Ruscovei şi Vaserului), culmea Toroiaga (între văile
Vaser şi Ţâşla) şi culmea Cearcănu (între Ţâşla şi pasul Prislop).
C o n s t i t u ţ i a g e o l o g i c ă foarte variată a M.Maramureşului a generat un r e l i e f
diferit. Corespunzător aflorimentelor fundamentului cristalin mai dur s-au format culmi greoaie, masive, pe
gnaisele, micaşisturile, amfibolitele, cuarţitele seriilor cristaline mezo-metamorfice, dispuse într-o coardă
ce subîntinde arcul de cerc – în Pop Ivan, în bazinul mijlociu al Vaserului ş.a., culmi mai scunde şi versanţi
cu dinamică activă pe cristalinul epimetamorfic, predominant în fundamentul M.Maramureşului, ca şi pe
rocile mai puţin rezistente din cuvertura sedimentară a pânzelor transilvană şi bucovinice. Tectonica de
înălţare a stimulat puternic modelarea fluvială, astfel încât râurile şi-au împins obârşiile spre NE,
traversând această bară cristalină.
După I.Sârcu, între 1.600 m – 1.800 m culmile montane reprezintă fragmente ale suprafeţei de
nivelare Cerbu, a cărei vârstă post-stirică (post-attică) este demonstrată de faptul că în M.Cearcănu ea
secţionează, la acelaşi nivel, atât sedimentarul paleogen cât şi cristalinul care şariază depozitele respective.
Suprafaţa de nivelare Mestecăniş, la 1.200 m, este mai puţin clară. Au rezistat foarte bine modelării externe
rocile mezo-metamorfice, ca şi o serie de roci magmatice, de vârste diferite, cele mai vechi fiind nişte
bazalte şi dolerite triasice din sedimentarul transilvan (sincrone celor din sectorul montan mehedinţean şi
din vestul M.Metaliferi), iar cele mai noi, andezite şi diorite neogene, antrenând o mineralogeneză de tip
hidrotermal (sulfuri complexe) şi hidromineralizaţii predominant carbogazoase. Primele au conservat
altitudinea maximă din M.Maramureşului (1.957 m), în culmea cu profil bine marcat Farcău-Mihailec.
Celorlalte le corespund câteva corpuri subvulcanice, dintre care cel mai important este cupola masivă
Toroiaga, cu zăcămintele de la Burloaia şi Baia Borşa, cu roci de construcţie şi izvoarele carbogazoase,
bicarbonatate, feruginoase, cloro-sodice, calcice Şuligu, Lostun, ş.a., pe valea Vaserului, Câşla, Vinişoru,
ş.a., pe văile Câşla şi Secu. Pe complexele de fliş cretacic, din extremitatea nord-estică şi pe
cele transgresive de fliş paleogen, din sud - sud-vest, constituite din roci
cu rezistenţă diferită (argile, marne, calcare, marnocalcare bituminoase, menilite, şisturi disodilice, gre
sii calcaroase, marnoase, microconglomeratice, conglomerate ş.a.), relieful are caracteristici statice şi
dinamice corespunzător diferite, prezentând culmi ample, altitudini de peste 1.800 m şi versanţi în general
stabili, în cazul conglomeratelor cretacice de Bardău (Pietrosul Bardăului), muncei de 1.200 m şi versanţi
extrem de instabili, în cazul complexelor argilo-marnoase (M.Novăţului, M.Maxim ş.a.). Acelaşi reflex
petrografic este caracteristic şi pe văile râurilor, secţionarea cristalinului mezo-metamorfic generând
sectoare de chei sălbatice (spre exemplu pe valea mijlocie a Vaserului), iar rocile slab rezistente lăsând loc
40

unor lărgiri depresionare, tipică fiind cea de la Poienile-de-sub-Munte, pe Ruscova, într-o prelungire a
flişului paleogen. Dispoziţia stratelor în complexele sedimentare, ca şi stratificaţiile cristalinului, au
generat versanţi cuestiformi şi abrupturi structurale, cele mai cunoscute fiind în M.Cearcănu (Cearcănu,
Podul Cearcănului, Comanul). Sub efectul condiţiilor climatice din pleistocen, modelarea glaciară şi
periglaciară a creat circuri simple (în Farcău) şi chiar complexe de circuri (Pietrosul Bardăului), uneori
mai greu identificabile, datorită convergenţelor morfologice induse de eficacitatea proceselor de crio-
nivaţie subactuală şi actuală, ca şi de disponibilitatea scoarţelor de alterare (de pe cristalinul epimetamorfic
şi de pe sedimentarul de fliş) pentru procese de deplasare în masă. Se consideră că alunecările de teren de
mare amploare, parţial stabilizate sub pădure, au fost declanşate în condiţii periglaciare pleistocene.
C l i m a este aspră, cu ierni lungi de peste o jumătate de an şi cu zăpezi abundente,
corespunzătoare unor valori medii multianuale ale precipitaţiilor care depăşesc 1.000 mm în depresiuni, iar
pe culmi sunt de peste 1.400 mm, asigurând a p e l o r curgătoare o alimentare permanentă şi debite mari,
uneori excepţionale, ca reflex al potenţării reciproce a influenţelor climatice atlantice şi boreale. În
cuvetele de origine glaciară şi nivală s-au acumulat apele unor lacuri (Tăul Vindirelului, în Mihailec,
Tăurile Bardăului). Hidromineralizaţiile generate de vulcanism se combină cu tipuri hidrochimice
dominate de prezenţa fierului, în cristalin, a sulfului în unele sedimente oligocene ş.a. Corespunzător
condiţiilor climatice, munţii sunt acoperiţi aproape integral de o v e g e t a ţ i e forestieră. Pădurile de
conifere (cu molid, brad, zadă şi tisă), dominante în partea nord-estică, se amestecă pe latura sud-vestică,
mai scundă, cu fag, care urcă dinspre Ţara Maramureşului uneori până la 1.360 m. În partea înaltă a tuturor
culmilor care depăşesc 1.650 m – 1.700 m se dezvoltă un complex vegetal subalpin, cu tufărişuri de
jneapăn, ienupăr, smârdar, arin de munte. Poienirile, mai restrânse decât în alţi munţi, s-au făcut însă mai
ales la acest nivel subalpin, ca şi spre contactul cu Ţara Maramureşului şi pe valea Ruscovei. La adăpostul
masivelor forestiere f a u n a este mult mai bine păstrată decât în alte sectoare montane, deşi prin vânat
abuziv au fost exterminate bovideele mari (ultimul exemplar de zimbru a fost vânat în 1852 pe valea
Ţibăului), capra neagră ş.a. Sunt însă numeroase exemplare de urs, lup, cerb, râs, mistreţ, iar dintre păsări
sunt destul de bine reprezentate tetraonidele. În rezervaţia naturală Cornul Nedeii – Ciungii Bălăsinii (480
ha) este protejat cel mai mare efectiv de cocoş-de-mesteacăn din ţară. Spre obârşiile pâraielor sunt încă
mulţi păstrăvi iar pe cursurile superioare ale Vişeului, Vaserului şi Ruscovei a rezistat, în mod spontan,
lostriţa. Faţă de caracteristicile pedologice generale ale ariei montane, în tipologia şi distribuţia spaţială a
solurilor se remarcă (Secu, Cr., 1998) prezenţa unor rendzine cambice şi litice (pe aflorimente carbonatice,
mai sus de 900 m, în Podul Cearcănului ş.a.), a andosolurilor (formate sub vegetaţie subalpină şi frecvente
la altitudini de peste 1.700 m în Toroiaga, Piciorul Caprei ş.a.), precum şi forme specifice de
poluare/degradare a solului (datorate unor pulberi din halde, deşeuri din prelucrarea primară a lemnului,
despăduriri abuzive care reactivează mase de grohotiş ş.a.).
U m a n i z a r e a este mai puţin intensă. În M.Maramureşului sunt numai trei aşezări permanente,
dintre care una foarte nouă (colonia minieră de la Baia Borşa). În Poienile-de-sub-Munte şi la Repedea,
sate de vale, localnicii sunt ruteni. Relativa izolare, specificul etnic/religios şi ocupaţiile de bază explică şi
comportamentul demografic intens natalist, satele menţionate (în special primul) având o populaţie extrem
de numeroasă. Activităţile economice tradiţionale, predominante şi astăzi, sunt silvo-zootehnice. S-a
exploatat şi se exploatează încă mult lemn, transportat pe căi ferate înguste în bazinul Vaserului (odinioară
prin flotaţie) şi cu mijloace auto pe valea Ruscovei. În zootehnie, iniţial oieritul a fost predominant, ulterior
trecându-se la creşterea preferenţială a bovinelor. Cele mai recente activităţi economice sunt exploatarea
minereurilor neferoase din M.Toroiaga (Baia Borşa-Burloaia şi Noviciori) şi a andezitelor, minelor
asociindu-li-se şi instalaţiile de preparare (concentrare) de la Baia Borşa. Lucrările de amenajare şi
exploatare (construcţii de drumuri, haldare, construcţii de locuinţe, amenajarea iazurilor de decantare etc.,
ca şi despăduririle mai intense din ultimii ani, au provocat degradări ale versanţilor, fenomene de poluare a
apelor de suprafaţă şi freatice etc. Potenţialul turistic natural al M.Maramureşului este foarte mare, dar
insuficienţa reţelei de drumuri şi a capacităţilor de cazare (există un singur camping, de mici dimensiuni, la
Poienile-de-sub-Munte) fac ca aceşti munţi să fie foarte puţin cunoscuţi.
Masivul Rodnei este un puternic horst cristalin, asimetric, orientat oblic faţă de direcţia generală a
liniilor structurale din Carpaţii Orientali şi care a evoluat în cadrul unei reţele de fracturi profunde. Cele
mai importante dintre acestea sunt falia Dragoş-Vodă, în nord şi falia Someşului Mare, în sud, în lungul
cărora M.Rodnei domină Ţara Maramureşului şi contactează gradat Dealurile Năsăudului. Dislocaţii
tectonice corespund şi limitelor de vest (valea Sălăuţei-pasul Şetref-Valea Carelor), spre M.Ţibleşului şi
41

de est (valea superioară a Vişeului-pasul Prislop-valea superioară a Bistriţei Aurii-pasul Rotunda), spre
M.Maramureşului şi M.Suhard, ale masivului.
O r o g r a f i c, masivul se prezintă sub forma unei culmi principale de aproximativ 50 km, care
întrerupe marele uluc depresionar central. Culmea este marcată de vârfuri care nu coboară sub 2.000 m
(Rebra, Puzdrele, Galaţi, Gargălău, Vârful Laptelui,Inău, Vârful Omului), mai înaltă totuşi în NE faţă de
SV, alungită pe direcţie est-vest, sinuoasă şi asimetrică, din care se orientează spre nord şi spre sud culmi
secundare. Înscriindu-se în asimetria generală, culmile nordice sunt scurte, înalte (2.303 m în vârful
Pietrosul) şi abrupte. Cele care se înscriu în versantul sudic sunt prelungi, mai puţin înalte şi mai domoale.
Văile care separă aceste culmi sunt adâncite puternic (cu 600 m - 1.000 m).
Substratul g e o l o g i c este esenţialmente cristalin, cu o pondere mai mare faţă de
M.Maramureşului. Prezenţa masivă a unor roci mezometamorfice, dure – micaşisturi, gnaise, amfibolite,
cuarţite, calcare cristaline, din seria de Rebra-Barnar, a unor magmatite intrusive mai vechi – granite,
diorite şi a unor roci subvulcanice neogene – riolite, andezite, dacite, ca şi tectonica de înălţare specifică
horsturilor, accentuată prin înălţarea generală determinată de orogeneza valahă, explică altitudinile mari,
neobişnuite în Carpaţii Orientali. Rocile epimetamorfice aflorează în special în partea central-sudică, în
bazinul Anieşului. Stilul plicativ iniţial, orientat SV-NE, i-a imprimat cristalinului o structură specifică, cu
supracutări înspre NE, structură complicată însă şi printr-o basculare generală N-S. În extremitatea vest –
sud-vestică depozite sedimentare cretacic superior-paleogene în facies de fliş şi cutate – gresii, calcare,
menilite, şisturi bituminoase – acoperă transgresiv cristalinul.
Cu aceste motivaţii tectono–structurale şi petrografice complexe, r e l i e f u l prezintă asimetria
spaţială şi altitudinală menţionată, precum şi o serie de vestigii ale modelării ciclice, foarte variate ca
aspect, distribuite pe un ecart altitudinal destul de mare şi uneori greu racordabile, ceea ce a perpetuat şi o
diversitate de opinii asupra numărului şi vârstei nivelurilor respective (A.Nordon, 1933, T.Morariu, 1937,
I.Sîrcu, 1961). Cele mai clare sunt identificate la 1.700 m – 1.800 m, în special pe sedimentarul paleogen
din vest – sud-vest (suprafaţa Bătrâna, sau Cerbu, post-attică), dar şi în nord-est, în M.Ştiol şi la 1.250 –
1.300 m, în câteva interfluvii marginale, spre văile Vişeului, Bistriţei Aurii şi Someşului Mare (suprafaţa
Rotunda – Mestecăniş - post-valahă).
Deşi structural substratul este destul de diferenţiat, efectele morfologice sunt mai puţin vizibile. Pot
fi citate totuşi culmi pe structuri de sinclinal înălţat (spre exemplu culmea Corongiş, de pe versantul sudic,
susţinută şi de calcare cristaline) şi văi care mulează parţial structuri sinclinale (spre exemplu, pe acelaşi
versant sudic, valea superioară a Gersei), ca şi caracterul de mare hog-back al abruptului nordic. De
asemenea, o serie de trepte structurale apar în profilul longitudinal al văilor glaciare, accentuând pragurile
şi producând cascade, una dintre cele mai frumoase fiind pe calcare cristaline, între circul Izvorul Cailor şi
Valea Fântânii.
Alcătuirea petrografică se impune în primul rând prin diferenţieri altitudinale, rocile metamorfice
şi magmatice susţinând sectoarele cele mai înalte şi mai masive(Pietrosul şi Puzdrele pe cuarţite, Inăul pe
micaşisturi), iar sedimentarul din sud-vest fiind în mare parte înlăturat prin modelare externă şi generând
culmi care abia depăşesc 1.700 m. Alternanţele de roci cu rezistenţă diferită au determinat evoluţia
diferenţiată a văilor. Spre exemplu, valea superioară a Someşului Mare se prezintă sub forma unei
succesiuni de tronsoane înguste, săpate în roci magmatice şi tronsoane largi, în sedimentarul paleogen
(„depresiunile” Şanţ, Rodna şi Maieru). Cel mai original efect morfologic este creat însă de calcarele
(sedimentare) eocene şi de calcarele cristaline, pe care s-au produs fenomene de carstificare. Doline,
lapiezuri şi peşteri de dimensiuni modeste (Baia lui Schneider, pe Valea Vinului) sunt caracteristice în
sectoarele de calcare cristaline, mai greu corodate, dar mai ales în calcarele eocene din vest – sud-vest,
unde pe faţă de strat a evoluat şi cea mai lungă peşteră din Carpaţii Orientali, Izvorul Tăuşoarelor, cu
galerii ramificate pe mai mult de 11 km, avenuri (Jgheabul lui Zalion, cu adâncime de peste 240 m),
circuite hidrogeologice complicate etc.
Precedate de o modelare fluvială intensă, efectele glaciaţiilor cuaternare (trei faze , după L.Sawicki
şi I.Sîrcu, primele două cu gheţari de vale, ultima numai cu gheţari de circ) au imprimat M.Rodnei
veritabile caracteristici alpine. În tot lungul culmii principale şi îndeosebi pe latura sa nordică se înşiră
complexe de circuri glaciare (Pietrosul, Rebra, Puzdrele, Inău ş.a.) separate de culmi îngustate şi ascuţite,
cu aspect de custuri (mai puţin spectaculoase decât în Carpaţii Meridionali), urmate de văi
glaciare cu morfologie caracteristică (Pietroasa, Ştiolul, Bila, Lala), pe care morenele frontale coboară pâ
nă la 1000 m. Acumulările de gheaţă au fost uneori masive, producându-se chiar fenomene de
42

transfluenţă : se pare că gheţarul de sub vf. Ştiol ar fi joncţionat, peste şea, cu cel de la obârşia Văii
Fântânii.
Deosebit de active au fost (şi rămân) procesele de modelare crio-nivală, care au diversificat şi
complicat relieful glaciar din partea înaltă şi care domină întregul palier altitudinal de peste 1.700 m.
Grohotişuri, în cea mai mare parte active, îmbracă baza abrupturilor, alternând cu valuri şi torenţi de
blocuri, potcoave şi ghirlande nivale, pietre glisante şi terasete de solifluxiune se înşiruie şi se succed pe
versanţi ş.a.m.d. Sub altitudinea menţionată, morfogeneza este dominată de modelarea fluvială şi de
procesele de versant, extrem de active pe arealele despădurite din sectorul sud-vestic. Cele două domenii
morfogenetice interferează, cu o extensiune mai mare a proceselor periglaciare pe versantul nordic şi în
sezonul rece.
Formele cele mai caracteristice ale reliefului fluvial sunt văile, puternic adâncite şi în general
înguste, modificate prin modelare glaciară în cursul lor superior şi aproape fără terase, amploarea
determinată tectonic a eroziunii în adâncime reducând condiţiile acumulării aluviunilor (ca şi ale păstrării
morenelor laterale). Singura excepţie, notabilă, o constituie valea Someşului Mare, însoţită de 6 niveluri de
terasă, până la altitudinea relativă de 200 m (I.Sîrcu, 1973), sau chiar 8 niveluri (I.Ichim şi colab., 1988).
Pe Bistriţa Aurie, acumulări fluviale nu s-au identificat decât până la 20 m.
C l i m a M.Rodnei exprimă la valori maxime influenţa reliefului, cu etajarea termică (4 0C- -20C),
a precipitaţiilor (900 mm - 1.400 mm), cu asimetrii (N-S) caracteristice ale gradienţilor termici şi
pluviometrici şi cu o dinamică a aerului din ce în ce mai puternică spre altitudinile mari. În cadrul acesteia
se citează frecvent o pondere însemnată a componentei sud-vestice, cu efect de spulberare a zăpezii spre
nord-est şi de acumulare a ei în căldările glaciare adăpostite (spre exemplu, în Pietrosul). În Rodna sunt
numai 80 zile pe an fără îngheţ, iernile sunt lungi şi aspre, cu temperaturi medii care coboară sub -16 0C,
fapt care explică şi plafonul poienirilor pentru fâneţe destul de coborât, cel puţin pe versantul
maramureşan.
Ca reflex al alimentării bogate şi relativ constante din ploi şi zăpezi, r â u r i l e din M.Rodnei se
distribuie într-o reţea densă (!,2 km/km2 ) care drenează, pe trasee paralele, versantul nordic (Bătrâna,
Repedea, Putreda, Inăul, Lala) şi cel sudic (Gersa, Rebra, Cormaia, Anieş, Izvorul Băilor). Cele 23 de
lacuri din circurile glaciare (Lala, Buhăiescu, Galaţi ş.a.) completează volumul apelor de suprafaţă. Între
apele subterane se remarcă cele cantonate în scoarţele de alterare groase de pe cristalinul epimetamorfic, ca
şi cele antrenate în circuitele carstice subterane, deosebit de interesante sub aspectul traseelor parcurse, al
poziţiei şi caracterului resurgenţelor etc.(spre exemplu, izbucul Izei, resurgenţa de pe valea Telcişorului –
cu arie principală de alimentare departe, spre est, în valea Gersei etc.).
V e g e t a ţ i a M.Rodnei, predominant forestieră, se distribuie etajat şi asimetric, cu păduri de
amestec fag-conifere bine dezvoltate şi urcând până la altitudini mai mari (1.300 m-1.400 m) pe versantul
sudic, cu o largă dezvoltare a pădurilor de molid, extrem de viguroase, cu creşteri naturale medii de 7,5-8,2
m3/ha, în structura cărora se remarcă zadă şi tisă, iar la limita superioară (în medie la 1.750 m) exemplare
de zâmbru, care ajung până în marginea circurilor (de exemplu în circul Lala). Altitudinile mari,
caracteristice unor arii destul de întinse, au asigurat condiţii climatice prielnice şi etajului alpin, mai bine
dezvoltat decât în M.Maramureşului, în cadrul căruia se remarcă tufărişurile şi pajiştile subalpine cu
jnepenişuri dense şi câmpuri de smârdar, ansamblul purtând denumirea locală generică de „durzău” şi
constituind habitatul preferat al cocoşului de mesteacăn. În pajiştea alpină sunt numeroase specii de
Festuca, Silene, Campanula, Gentiana, Soldanella, Pulmonaria, precum şi o serie de endemisme -
caryophilacee (Lychnis nivalis), compozite (Saussurea porcii), umbelifere (Heracleum carpaticum). Pe
fondul climatic rece s-au menţinut şi o serie de relicte glaciare. Fără posibilitatea reconstituirii fondului
faunistic bogat al acestor munţi (în care până în secolele trecute mai existau bouri, zimbri, elani, potârnichi
albe, de zăpadă - Lagopus mutus, zăgani, vulturi pleşuvi ş.a.), au fost recolonizate capra neagră şi
marmota alpină. Se menţin efective importante de urs, cerb, mistreţ, râs, lup, vulpe, jder, iar dintre păsările
deosebite cocoşul-de-munte, ierunca şi câteva exemplare de cocoş-de-mesteacăn. Pentru conservarea
întregului peisaj natural (aflorimente geologice, morfologie glaciară, elemente de floră şi faună), încă din
perioada interbelică (1932) s-au constituit rezervaţia Pietrosului (ajunsă treptat la 6.400 ha şi evoluată
până la regim de parc naţional).
Puţin fertilă, cuvertura de s o l u r i montane este diversificată de caracterele rendzinice pe
substratul carbonatic din vest – sud-vest şi de cele andice din sud-est. Cu excepţia celor de pe terase, aceste
soluri au fost favorabile numai pădurilor şi pajiştilor.
43

U m a n i z a r e a M.Rodnei este redusă, iar ca distribuţie spaţială prezintă acelaşi caracter


asimetric al datelor naturale : este localizată în ariile marginale, cu precădere spre baza versantului sudic
unde, în lungul văii Someşului Mare, în special în sectoarele uşor lărgite, se înşiruie sate mari - Valea
Mare, Şanţ, Rodna, Maieru (peste 5.000 loc.), Telciu (pe Sălăuţa, peste 4.000 loc.) şi unde densitatea medie
ajunge la 40 loc/km2. În partea nordică recentul oraş Borşa (păstrând accentuate caractere rurale) se
disociază pe mai mulţi kilometri în lungul văii omonime, iar în partea sudică micul oraş Sângeorz-Băi are o
funcţionalitatea predominant balneară. Populaţia este majoritar românească.
Sub aspectul activităţilor economice, se repetă aceeaşi orientare silvo-pastorală din
M.Maramureşului. Exploatarea lemnului este foarte intensă, iar în zootehnie predomină creşterea
bovinelor, bazată pe fâneţe, dar şi pe păşunile situate uneori până la 1.000 m. Sunt foarte caracteristice la
această altitudine, pe versantul sudic, „văcăriile” (echivalent al stânelor), în special în comunele ale căror
limite administrative trec culmea principală, spre nord (spre exemplu, Rodna). Acestor activităţi li se
adaugă culturi montane, pe treptele de terasă din lungul Someşului Mare şi al treptelor de piemont dinspre
Ţara Maramureşului, ca şi o veche preocupare minieră (extracţia minereurilor de sulfuri complexe şi de
pirită, cu flotaţii la Rodna şi Făget), începută la Rodna şi Valea Blaznei din perioada medievală, la care s-
au adăugat mai târziu exploatările de caolin de la Parva (cu flotaţie la Rebrişoara), dacit şi andezit de la
Valea Vinului, Anieş şi Sângeorz, calcar cristalin (marmoră) de la Cormaia, Anieş, Maieru şi de pe Valea
Fântânii. Relativ recentă este şi valorificarea, prin îmbuteliere şi proceduri terapeutice, a apelor minerale
(bicarbonatate, carbogazoase, sulfuroase, cu debite de 140.000 l/24 ore) la Valea Vinului şi Sângeorz-Băi.
Activităţile turistice sunt modeste. Drumurile de acces în masiv nu sunt integral marcate, nu sunt
organizate servicii turistice ghidate, nu s-au făcut amenajări pentru sporturi de iarnă (cu excepţia celor de la
Borşa), capacităţile de cazare în aria montană propriu-zisă sunt insuficiente (cabanele de sub Puzdrele şi
Pietrosu, cabana „Farmecul pădurii” de pe valea Cormaia şi mica staţiune Sângeorz sunt mult sub nivelul
potenţialului turistic natural al masivului), iniţiativa locală pentru turism rural ecologic este slabă, însuşi
regimul de protecţie şi de acces în rezervaţia Pietrosul sunt slab controlate. Perspectiva economico-socială
a M.Rodnei rămâne totuşi strâns legată de valorificarea turistică a potenţialul său natural, însă la un nivel
superior celui actual.
Munţii Bistriţei Aurii constituie o subunitate destul de controversată în literatura de specialitate.
Identitatea ei (Culmea Suhardului, Culmea Ţapului şi Obcina Lucina-Mestecăniş), argumentată în 1971 de
către I.Sîrcu, este fie numai parţial acceptată (Al. Roşu, 1973), fie integral negată (N.Barbu, 1976, Valeria
Velcea, A.Savu, 1982 ş.a.). Conform unor criterii foarte diferite, culmile menţionate sunt atribuite de către
contestatari în parte M.Maramureşului, în parte M.Rodnei, în parte Obcinelor Bucovinei. Caracteristicile
lor de ansamblu, impuse în primul rând de omogenitatea geologică (mai accentuată decât în unităţile
precedente) şi de poziţia accentuat internă (au un singur contact, foarte redus, cu o singură arie
depresionară, tot internă, rece şi umedă), cu reflex până în specificul umanizării, pledează însă pentru
unitatea lor.
P o z i ţ i o n a l, în SV valea Coşnei îi separă de M.Bârgăului, în NV pasul Rotunda îi separă de
M.Rodnei, în N masivul Tomnaticul îi prelungeşte dincolo de frontiera naţională, până la confluenţa
Ceremuşului Alb cu Ialovicioara, în NE culoarul de văi Ceremuşul Alb-Suceava superioară- Moldova
superioară îi separă de Obcinele Bucovinei, spre SE valea Putnei îi separă de M.Bistriţei mijlocii. Spre S
domină Ţara Dornelor.
O r o g r a f i c sunt reprezentaţi prin trei culmi, orientate NNV-SSE : culmea Suhardului, cea mai
înaltă (1931 m, în vârful Omul), situată pe dreapta Bistriţei Aurii, culmea Ţapului (1661 m), aflată între
văile Ţibău, Cârlibaba, Bistriţa Aurie şi Obcina Lucina-Mestecăniş (1588 m), între Cârlibaba, Moldova şi
Bistriţa Aurie. În constituţia g e o l o g i c ă domină rocile din seria epimetamorfică de Tulgheş. Numai în
extremitatea nord-estică şi în cea sud-vestică (spre contactul cu M.Bârgăului) sunt prezente roci
sedimentare (dolomite, calcare, conglomerate, marne), de vârstă triasic-jurasic-cretacic inferior şi cretacic
superior-eocen, aparţinând cuverturii mezozoice a cristalinului, flişului intern şi – respectiv – flişului
transcarpatic.
În consecinţă, r e l i e f u l acestor munţi este masiv, greoi, destul de monoton. Culmile sunt
netede sau foarte larg bombate, derivând din suprafeţele de nivelare Cerbu şi Mestecăniş. Văile pri
ncipale sunt adâncite mult sub nivelul culmilor (uneori cu pete 400 m), având aspectul unor defilee înguste.
Doar văile Bistriţei şi Moldovei sunt mai largi, însoţite de terase (mai ales inferioare). Vârfurile cele mai
înalte, spre exemplu Omul, se înalţă peste suprafaţa de nivelare miocenă. Pe aflorimentele de calcare,
dolomite şi conglomerate mezozoice, în Lucina, relieful are contururi mai variate, este semeţ, uneori
44

ruiniform, cu stânci izolate, turnuri, piramide etc. De asemenea, pe conglomeratele şi calcarele eocene din
sud-vest, culmea numită sugestiv Ouşorul (1639 m) domină aria depresionară alăturată. La traversarea
calcarelor şi a dolomitelor triasice, văile au sectoare scurte de chei (Moldova, între Breaza şi Botuş,
Lucava). Pe faciesurile mai puţin rezistente ale cristalinului şi pe fliş, s-au format depresiuni de eroziune
diferenţială (Fundul Moldovei ş.a.). În M.Bistriţei Aurii glaciaţia cuaternară nu a avut efecte morfologice,
cel mai probabil datorită deficitului de precipitaţii impus de poziţia internă. Sub vârful Omul se află o
depresiune circulară, considerată de origine nivală. O altă depresiune, similară genetic şi parţial colmatată,
este citată şi în culmea Ţapului. Sunt foarte frecvente mantale de grohotişuri fixate, formate probabil în
condiţii periglaciare, în prima parte a cuaternarului.
Sub aspectul v e g e t a ţ i e i, munţii aceştia se desfăşoară aproape integral în nivelul pădurii de
conifere, datorită rigorii termice impuse nu atât de altitudine, cât de aceeaşi poziţie în interiorul masei
montane. Influenţele climatice vestice fiind mult mai slabe decât în M.Rodnei şi M.Maramureşului, fagul
nu pătrunde decât izolat. În afară de molid, pădurile de conifere mai au pin, brad, tisă şi zadă. Altitudinile
în general modeste nu favorizează climatic vegetaţia subalpină, prezentă doar pe suprafeţe restrânse cu
jnepeniş, numai în culmea Suhardului. În Lucina, în rezervaţia naturală Răchitaşul Mare este protejată cea
mai mare suprafaţă cu Arctostaphylos uva-ursi din ţară (91 ha). În locurile cu apă stagnantă s-au format
turbării oligotrofe, una dintre acestea favorizând şi conservarea unui areal însemnat de Betula nana aflat, de
asemenea, în regim de rezervaţie naturală.
U m a n i z a r e a este mai avansată în ariile marginale, mai ales în bazinele Moldovei şi Sucevei
unde, pe lângă satele de vale s-au format şi aşezării risipite de plai (spre exemplu, în partea de vest a
depresiunii Fundul Moldovei şi la izvoarele Sucevei). Unele sate, ca acelea de pe valea superioară a
Bistriţei Aurii, sunt relativ noi, formate în legătură cu exploatările miniere (Iacobeni) sau cu cele forestiere
(Şesuri). În schimb, bazinele superioare ale Ţibăului şi Cârlibabei sunt sălbatice, cu pădure masivă şi
lipsite de sate.
Locul principal în activităţile economice este deţinut de exploatarea lemnului, în trecut încă mai
intensă, când se şi plutărea pe Bistriţa Aurie. În prezent lemnul extras se evacuează prin transport rutier.
Un drum transmontan leagă aşezările Cârlibaba şi Izvoarele Sucevei, prin nordul Lucinei. Din perioada
administraţiei austriece au început şi exploatările minereului de mangan (lentile de carbonaţi din cristalinul
de Tulgheş) din minele Arşiţa, Nepomuceni, Dadu, Coşna ş.a., cu prelucrare primară la Iacobeni, ale
sulfurilor complexe (pirite şi calcopirite cuprifere), la Fundul Moldovei şi ale minereului de fier (impregnat
în calcare şi dolomite triasice), la Delniţa. Se cresc bovine de rasă, foarte productive şi cabaline pentru
tracţiune (cai huţuli, în herghelia de la Lucina). Condiţiile climatice destul de aspre şi solurile predominant
forestiere nu permit decât culturi nepretenţioase, pe suprafeţe foarte restrânse. În terenul agricol cele mai
reprezentative sunt fâneţele.
Munţii Bistriţei mijlocii sunt limitaţi în nord-vest de valea Putnei, în vest domină aliniamentul de
depresiuni din ulucul central – Ţara Dornelor, Drăgoiasa, Bilbor, în sud se întind până la valea
Bistricioarei, care îi separă de M.Hăghimaşului, iar în est valea Bistriţei, de la confluenţa cu Bistricioara şi
până la confluenţa cu Colbul, apoi Colbul şi Izvorul Giumalăului îi marchează limitele cu M.Stânişoarei şi
M.Rarău.
O r o g r a f i c se prezintă ca un aliniament montan orientat NNV-SSE, fragmentat în masive de
către Bistriţa şi afluenţii săi de pe dreapta : Giumalău (1.856 m) între Putna şi Bistriţa, Pietrosul Bistriţei
(1.791 m) între Bistriţa şi Bărnărel, Barnar (1.778 m) între Bărnărel şi Barnar, Grinţieşul Broştenilor (1.734
m) între Barnar şi Neagra Broştenilor, Budac (1.859 m) între Neagra Boştenilor şi Borca, Grinţieşul Mare
(1.758 m) între Borca şi Bistricioara. În extremitatea sud-vestică a aliniamentului se află Munceii
Tulgheşului (1.551 m).
S t r u c t u r a l şi l i t o l o g i c sunt alcătuiţi în cea mai mare parte din cristalin epimetamorfic de
Tulgheş (şisturi sericitoase, cloritoase ş.a.) mai puţin rezistent, cu excepţia unor cuarţite şi metatufuri. Cele
mai rezistente roci sunt porfiroidele de Pietrosul, care străbat munţii de la NV spre SE sub forma unui
dyke intrus în timpul orogenezei baikaliene. Seria cristalină mezometamorfică de Rebra-Barnar
(paragnaise, micaşisturi ş.a.) are o răspândire subordonată, aflorând insular, în unele masive de pe dreapta
Bistriţei. În extremitatea sud-vestică, cristalinul este acoperit de resturi ale cuverturii de calcare şi dolomite
triasic-jurasice dispuse în structură sinclinală. Spre sud-est, la confluenţa cu Bistricioara, apar şi formaţiuni
de fliş cretacic.
R e l i e f u l predominant este generat de râuri, care au modelat un substrat destul de neuniform ca
rezistenţă. Răspândirea mare a cristalinului epimetamorfic a permis adâncirea destul de puternică a văilor
45

(până la 1.000 m). Înălţimile cele mai mari s-au conservat pe porfiroidele de Pietrosul (Pietrosul), pe
metatufurile acide din seria de Tulgheş (Barnarul, Grinţieşul Broştenilor, Grinţieşul Mare), pe cuarţite dure
(Giumalăul) şi pe calcare cristaline (Budacul). În ansamblu relieful este greoi, masiv. Un peisaj morfologic
mai variat, mai pitoresc, cu pereţi abrupţi, cu măguri ş.a. s-a format pe sedimentarul carbonatic din
M.Tulgheşului. Relieful cel mai modest ca altitudine se află pe stratele de Bistra şi de Sinaia din flişul
situat în extremitatea sud-estică. La traversarea unor roci dure văile sunt puţin evoluate, însăşi Bistriţa, la
Zugreni, parcurgând tronsonul său cel mai îngust (în porfiroide, între Giumalău şi Pietrosu), acelaşi
caracter al văii repetându-se şi la Toance, amont de gura Barnarului, ceea ce crea altădată mari dificultăţi
plutăritului. Aceeaşi motivaţie litologică au şi cheile Barnarului, dar şi sectoarele de vale largă ca, spre
exemplu, cel dintre Chirilu şi Crucea, pe Bistriţa, care a evoluat mai uşor în şisturile clorito-sericitoase ale
seriei cristaline de Tulgheş. Relieful de modelare ciclică este clar reprezentat la nivelul suprafeţei miocene
Cerbu (1.500 m), în special în Poiana Ciungilor, pe latura vestică a Giumalăului, dar şi în partea înaltă,
adesea cu aspect de plai, a masivelor de pe dreapta Bistriţei. Suprafaţa pliocenă Mestecăniş este mai
fragmentată, mai greu de identificat. Cea mai interesantă (şi complicată) problemă a reliefului acestor
munţi este evoluţia reţelei de văi, care străbat aproape perpendicular structurile cristalinului. Atât Bistriţa,
cât şi afluenţii săi (Barnarul, Neagra Broştenilor, Borca, Bistricioara) sunt orientate transversal, spre sud-
vest obârşiile lor aflându-se dincolo de linia altitudinilor maxime. Conform cercetărilor geomorfologice
mai vechi (A.Nordon, 1931, R.Mayer, 1936) această situaţie se explică prin antecedenţa văii Bistriţei,
confirmată de orientarea afluenţilor ei în lungul unor vechi culoare, identificate pe suprafeţele de nivelare.
Cercetările mai noi (I.Donisă, 1968) aduc în plus argumentul unor elemente de rocă vulcanică prezente în
depozitele sarmaţiene de la debuşeul extracarpatic al Bistriţei, ceea ce confirmă prezenţa bazinului ei încă
din sarmaţian. În acelaşi sens pledează şi meandrele adâncite, atât pe Bistriţa, cât şi pe unii afluenţi
(Neagra Broştenilor, Barnar, Bistricioara).
Aceeaşi poziţie în interiorul masei montane explică asprimea condiţiilor c l i m a t i c e, datorită
cărora v e g e t a ţ i a forestieră este aproape integral de conifere (molid, brad, pin). Numai marginal, pe
văile Bistriţei şi Bistricioarei avansează pădurile de fag şi molid. Deşi în mod natural vegetaţia subalpină n-
ar fi putut acoperi suprafeţe prea mari, prin despădurire au fost extinse mult pajiştile secundare, pentru
păşunat, în special în Giumalău şi Budacul, deosebit de accesibile şi datorită aspectului de cupole largi în
partea lor înaltă. Pentru dimensiunile şi vârsta arborilor, pentru diversitatea şi vigoarea formaţiunilor
vegetale din aria de interferenţă a pădurii cu tufărişurile subalpine, la partea înaltă a versantului nord-vestic
al Giumalăului, în bazinul superior al pârâului Putna, a fost instituit regim special de protecţie pentru
Codrul secular Giumalău-Valea Putnei. Pe o suprafaţă de 315 ha se află un arboret aproape pur de molid,
în vârstă de aproximativ 130 ani, în interferenţă cu tufărişuri de jneapăn, afin, merişor şi cu o serie de
plante cu flori, tipice pajiştilor subalpine – degetăruţ (Soldanella montana), clopoţei-de-munte (Campanula
abietina), creţişoară (Alchemilla vulgaris), cinci-degete (Potentilla auraea). În acest codru, în perimetrul
unei arii de 210 ha, este ocrotit cocoşul-de-munte.
Sub aspectul u m a n i z ă r i i, munţii aceştia au fost accesibili mai mult în ariile marginale, în
lungul văilor Bistriţei şi Bistricioarei, pe care se înşiră sate răsfirate. Activităţile economice sunt cele tipic
montane, orientate spre exploatarea (de veche tradiţie) a lemnului şi creşterea animalelor. Mai recente au
fost exploatările de sulfuri complexe de la Barnar şi Grinţieş şi de oxizi de uraniu de la Crucea. Pe valea
pârâului Borca sunt şi izvoare minerale carbogazose-feruginoase, foarte slab valorificate, ca şi cele
sulfuroase sulfatate (Broşteni, Borca).
Munţii Giurgeului continuă spre sud axul cristalino-mezozoic. Limita lor nordică este marcată de
valea Bistricioarei. În est valea Putnei, pasul Pângăraţi şi valea superioară a Oltului îi separă de M.Ceahlău
şi M.Hăghimaş, iar spre nord-vest, spre vest şi sud-vest, deşi nu prea înalţi, aceşti munţi domină
depresiunile Borsec, Giurgeu şi înşeuarea dintre depresiunile Giurgeu şi Ciuc. Substratul g e o l o g i c
este alcătuit predominant din cristalin epimetamorfic de Tulgheş acoperit fragmentar, spre est şi sud de
calcare triasic-jurasice, spre nord-vest de formaţiunea vulcanogen-sedimentară a eruptivului neogen,
detaşată de eroziune din masa catenei vulcanice. Originalitatea constituţiei geologice este dată de prezenţa
puternicului masiv de sienit nefelinic7 de la Ditrău, intrus în masa cristalină în liasic, în aria centrală a
munţilor. R e l i e f u l este, în general, lipsit de personalitate, fiind reprezentat prin culmi mijlocii şi chiar
mici, cu altitudini uşor mai mari în partea sudică (1.567 m în vârful Piatra Şipoşului, din M.Voşlăbenilor)
faţă de cea nordică (1.544 m în vârful Prişca, din M.Ditrăului). Cele două înşeuări cărora le corespund
7
La originea petrotipului „ditroid” (sienit cu nefelin şi sodalit),descris pentru prima dată în literatura geologică
internaţională (Zirkel, 1866).
46

pasurile Ditrău şi Pângăraţi nu coboară prea mult sub nivelul general al culmilor, văile sunt puţin adâncite
şi au versanţi domoli. Nu se constată diversificări morfologice nici pe insulele de calcare. Singurul element
mai deosebit este peştera Şugău, cu concreţiuni de calcit şi aragonit, formată în calcare cristaline, în
apropiere de Fagul Cetăţii. Reţeaua de văi nu prezintă corespondenţe structurale, fiind orientată divergent,
în special pe flancurile cupolei sienitice de la Ditrău, spre bazinele Bistriţei, Mureşului şi Oltului. În
sectoarele mai înalte, în general la altitudinea de aproape 1.500 m, culmile se înscriu în suprafaţa de
nivelare Cerbu, mai scundă decât în ariile montane de la nord. Spre depresiunile Giurgeu şi Ciuc,
V.Mihăilescu (1963) identifică şi suprafaţa Mestecăniş, în jurul altitudinii de 1.000 m.
Asprimea c l i m a t i c ă indusă de poziţia internă este uşor diminuată de altitudinea mai redusă,
ca şi de deschiderea spre vest, către depresiunea Giurgeului (chiar dacă şi această este o depresiune internă,
rece şi umedă). P ă d u r e a, iniţial masivă, este dominată tot de conifere, doar pe valea Bistricioarei
prezentându-se sub formă de amestec al molidului cu fag, mesteacăn, arin ş.a. Accesibilitatea permisă de
altitudinile mici şi caracterul domol al culmilor a stimulat însă poienirea puternică, pădurea fiind înlocuită
pe arii întinse cu fâneţe, în cea mai mare parte ale sătenilor din depresiunea Giurgeului.
U m a n i z a r e a este destul de densă, satele s-au format atât în lungul văilor cât şi pe plaiurile
înalte, larg vălurite, acoperite cu gospodării risipite şi hodăi de fân. Populaţia are o structură etnică
neomogenă (români şi secui). Sub aspect economic, creşterea tradiţională a animalelor şi exploatarea
lemnului au fost însoţite, în perioada postbelică, şi de exploatarea sulfurilor complexe (în principal pirite
cuprifere) din cristalinul de Tulgheş, la Fagul Cetăţii (M.Voşlăbenilor), prelucrarea primară a minereului
(concentrarea) realizându-se la Bălan. Se mai exploatează calcare cristaline şi sedimentare (la Sândominic,
Izvorul Mureşului, Voşlăbeni şi Lăzarea, folosite ca materiale de construcţii şi ca fondant în siderurgia din
diferite centre industriale ale ţării. În aceeaşi aureolă mofetică a catenei vulcanice, mai puternic dezvoltată
în cristalin, există numeroase izvoare minerale, preponderent carbogazoase, încă insuficient valorificate.
Masivul Rarău constituie un fragment deosebit de interesant al sinclinalului marginal extern al
axului cristalin. Pe o suprafaţă relativ restrânsă el reprezintă partea cea mai pitoresc individualizată a
marelui interfluviu montan Bistriţa-Moldova. Spre sud-vest şi vest valea Bistriţei, văile pâraielor Colbu şi
Piciorul Stânei şi valea Moldovei (între Breaza şi Fundul Moldovei) îl despart de M.Bistriţei Mijlocii şi M.
Bistriţei Aurii. Spre nord-est şi nord valea Sadovei şi valea Moldovei (în sectorul de la Câmpulung
Moldovenesc) îl separă de Obcinele Bucovinei, iar spre sud-est valea Holda, şaua Aluniş şi culoarul de
văi urmat de Slătioara şi Brăteasa, afluenţi ai Suhăi Bucovinene, conturează limita faţă de M.Stâ
nişoarei.
F u n d a m e n t u l cristalin mezometamorfic, cu gnaise oculare de Rarău, cuarţie ş.a. şi
epimetamorfic, de Tulgheş, cu importante mineralizări de sulfuri complexe, aflorează numai în zonele
marginale (în vest, spre valea Bistriţei şi în est, spre văile Slătioara şi Brăteasa). În cea mai mare măsură
masa montană este constituită însă din cuvertura sedimentară, variată, a cristalinului (calcare şi dolomite
triasice, jurasice şi cretacic-inferioare, gresii şi conglomerate jurasic superior-cretacic-inferioare), precum
şi dintr-o masă de fliş grezo-argilos cretacic superior, în care sunt cuprinse şi blocuri de calcar, rupte din
depozitele mai vechi. Această masă de roci sedimentare este dispusă într-o structură foarte complicată, în
parte în poziţie normală (autohtonă), în parte în pânză de şariaj (pânza transilvană), înălţată între planuri de
falie sub forma unei imense inversiuni de relief (sinclinal înălţat).
R e l i e f u l se prezintă sub forma unei culmi principale, conformă în linii mari cu axul
sinclinalului (NNV – SSE) şi cu dezvoltarea masivă a calcarelor, mai înaltă în partea centrală (1.651 m în
vârful Rarău) şi mai scundă în sud-est (1.474 m în Bâtca Oblâncului). Spre nord-est, este dublată de o
culme secundară, pe depozite grezo-conglomeratice jurasic superior-cretacic inferioare, secţionată de micul
defileu al Moldovei dintre Pojorâta şi Sadova şi de o serie de afluenţi de pe dreapta ai Moldovei
(Mesteacănul, Valea Seacă, Izvorul Alb ş.a.) într-o serie de muncei (Muncelul, 1.302 m, pe stânga
Moldovei şi Runcu-Bodea, 1.176 m, pe dreapta râului), care închid spre sud-vest depresiunea (lărgirea) de
la Câmpulung Moldovenesc. Vârfurile cele mai înalte au rezistat pe calcare (Rarăul, Pietrele Doamnei ş.a.,
sculptate în calcare recifale masive din cretacicul inferior). Modelarea externă a mai pus în evidenţă
numeroase alte blocuri de calcare mai vechi, detaşate din masa de fliş, generând o mare varietate locală a
reliefului, cu peisaje ruiniforme, turnuri, piramide de dezagregare etc. Aflorimentele de roci mai dure în
lungul văilor au determinat formarea unor mici sectoare de chei, repezişuri şi cataracte în albii, în contrast
cu sectoarele mai largi, deschise în depozitele predominant argiloase şi argilo-marnoase de fliş. Datorită
discontinuităţilor din masa de calcar, relieful carstic este relativ slab dezvoltat. Există o peşteră de mici
dimensiuni şi greu accesibilă (Peştera Liliecilor) la baza Pietrelor Doamnei. Este posibil ca unele turnuri de
47

calcar să fie reminiscenţe ale unui endocarst prăbuşit. Caracterul geliv al rocilor din substrat şi altitudinea
modestă a masivului au fost favorabile numai modelării periglaciare, care a creat haosuri de blocuri şi trene
de grohotiş (în cea mai mare parte stabilizate), activă şi în prezent prin dezagregare mecanică şi procese de
solifluxiune, în special în sezoanele de tranziţie (C.-V.Rusu, 2002). În relieful de modelare ciclică,
suprafaţa Cerbu este identificată la 1.500 m – 1.600 m, prin forme-martor (Rarăul, Todirescu). Suprafaţa
Mestecăniş, la 1.000 m – 1.100 m, include partea superioară a culmilor marginale dinspre bazinul
Moldovei.
C l i m a prezintă unele particularităţi determinate de poziţia mai estică faţă de axul Carpaţilor
Orientali, ceea ce măreşte efectul influenţelor continentale, reducând corespunzător efectele altitudinii
asupra umezelii aerului. La staţia meteorologică Rarău, în medie multianuală precipitaţiile nu depăşesc 910
mm, iar temperatura aerului subliniază acelaşi continentalism, având valori medii anuale de 2 0 C, -7,70 C în
ianuarie şi 11,80 C în august, cu o asimetrie sensibilă între versantul sud-vestic şi cel nord-estic
Specificul climatic se reflectă în structura v e g e t a ţ i e i, reprezentată prin păduri de conifere (molid,
brad, pin, tisă), în amestec pe versanţii estici şi pe culmile mai scunde dinspre bazinul Moldovei cu fag,
mesteacăn, paltin. La nivelul acestei păduri de amestec (între 800 m şi 1.320 m) s-a organizat, încă din
1905, prima rezervaţie forestieră din ţară – Codrul secular Slătioara, căruia i s-a adăugat mai târziu
rezervaţia naturală Todirescu. Acoperă împreună o suprafaţă de 854 ha de pădure de amestec, cu
exemplare deosebite de molid şi fag, arbuşti şi multe plante cu flori, unele endemice sau rare – papucul
doamnei, tulichină (Daphne mesereum), vulturică (Hieracium pojorâtense), foaie grasă (Pinguicula alpina),
floare-de-colţ. Se extinde pe versantul estic al vârfurilor Popchii Rarăului, Todirescu şi Arşiţa Rea,
prelungindu-se spre est pe culmile Bâtca Leşii, Bâtca-cu-Plai şi Bâtca Neagră, ca şi pe văile unor pâraie –
Pârâul lui Ion, Ursului, Ciurgău şi Slătioara. Pajiştile din Rarău sunt secundare, frecvenţa oronimului
„arşiţă”demostrând intensitatea despăduririi. În partea înaltă sunt folosite ca păşuni, iar în ariile mai joase
pentru fâneţe. În învelişul de s o l u r i, pe lângă cambisolurile brune eu-mezobazice şi spodosolurile de
sub pădurea de conifere, distribuite spaţial în conformitate cu etajarea morfoclimatică şi asimetria climato-
vegetală menţionată, sunt caracteristice areale de rendzine, pe aflorimentele de calcar.
Rarăul este un masiv destul de intens u m a n i z a t Pe versantul dinspre valea Moldovei şi în aria
cu relief scund dintre culmea secundară Runcu-Bodea şi culmea principală, gospodăriile şi hodăile sunt
risipite în fâneţe. Pe versanţii dinspre Bistriţa şi Suha sunt caracteristice satele de vale. Sub aspect
economic, pe lângă exploatarea pădurii şi creşterea animalelor (în special bovine de rasă) sunt importante
şi exploatările de minereuri neferoase (sulfuri complexe) şi de baritină, deschise în perioada postbelică.
Exploatarea principală este la Leşul Ursului, minereul transportându-se printr-un tunel de cale ferată
îngustă, pe sub şeaua Aluniş, la flotaţia de la Tarniţa şi apoi concentratul obţinut fiind trimis la Frasin, pe
valea Moldovei. În aria Rarăului se exploatează şi destul de mult calcar, folosit – în parte chiar de către
localnici, în cuptoare mici, tradiţionale – la fabricarea varului, unităţile principale fiind la Câmpulung
Moldovenesc şi la Pojorâta. Turismul este activ, peisajul masivului fiind deosebit de atractiv. Circulaţia
turistică a fost stimulată prin deschiderea drumurilor modernizate care traversează masivul, din valea
Bistriţei, pe pârâul Chiril, spre partea înaltă a Rarăului şi din valea Moldovei, pe Izvorul Alb, spre aceeaşi
parte, sau care îl înconjoară pe la est – Câmpulung-Stulpicani-Holda. Acelaşi rol stimulativ îl are şi hotelul
alpin de sub Pietrele Doamnei. Importanţa turistică a Rarăului este sporită şi de poziţia nodală, care
permite excursii radiale, spre Giumalău, defileul de la Zugreni al Bistriţei, Vatra Dornei etc.
Munţii Hăghimaş sunt aşezaţi între valea Bistricioarei, în nord, care îi separă de M. Bistriţei
mijlocii, culoarul longitudinal de văi urmat de Putna şi de Oltul superior, în vest, dincolo de care se află
M.Giurgeului şi un culoar identic în est, urmat de Pintic, Pârâul Caprei, Dămuc, Valea Rece şi cursul
superior al Trotuşului, care îi separă de masivul Ceahlău, M.Tarcăului şi M.Ciucului, Spre sud se întind
până la pasul Ghimeş, de şosea. În ansamblu, repetă peisajul natural al Rarăului, dar într-o poziţie mai
sudică, ocupând o arie mai întinsă şi având o morfologie mai variată.
Sub aspect g e o l o g i c fundamentul cristalin aflorează sub forma a două benzi puternice,
orientate NNV-SSE, pe cele două flancuri ale sinclinalului, cel vestic mai larg iar cel estic mai îngust.
Predomină seria mezometamorfică de Hăghimaş-Rarău-Bretila, străbătută de aceleaşi gnaise oculare, ca şi
în Rarău. Partea axială a sinclinalului este din depozite mezozoice masive, din care se disting calcarele şi
dolomitele triasice şi jurasice, ca şi formaţiunea de wildfliş a cretacicului inferior, constituită din argile şi
nisipuri cu blocuri de roci diferite, conglomerate, breccii şi klippe de calcar tithonic-neocomiene.
Depozitele carbonatice jurasic-superioare au o dispoziţie anormală, în pânză de şariaj, fiind petece de
acoperire din pânza transilvană, suprapuse în orogeneza austrică wildflişului, acesta fiind, la rândul său,
48

ultima secvenţă sedimentară a unui alt domeniu tectonic, pânza bucovinică. Postaustric, în sinclinalul
Hăghimaşului s-au depus conglomerate cenomaniene, iniţial probabil mult mai masive, ulterior îndepărtate
parţial prin eroziune.
R e l i e f u l este relativ lipsit de unitate, prezentându-se sub forma unui ansamblu de culmi
oarecum independente, ca rezultat al adâncirii puternice a reţelei de văi în consecinţa înălţării determinate
de orogeneza valahă, la sfârşitul pliocenului şi începutul cuaternarului. Culmea principală (Curmătura,
1.792 m în vârful Hăghimaşul Mare) este situată între văile Oltului şi Bicăjelului şi se continuă spre sud
prin culmea mai scundă Naşcalat (1.566 m). În nord, între Putna, Bistricioara şi Bicaz se află M.
Suhardului (care culminează la nord-vest de Lacul Roşu în Licaş, la 1.675 m) iar spre est, între Bicăjel şi
Dămuc se află culmea Dămucului, mai scundă (1.435 m).
Tectonica de înălţare şi acţiunea diferenţiată a modelării externe asupra substratului geologic foarte
variat au dat Hăghimaşului aspectul unui mare sinclinal suspendat, sedimentele mezozoice (calcarele,
dolomitele şi conglomeratele, în special) rezistând mai bine la eroziune, în timp ce pe cristalinul
epimetamorfic relieful este mai estompat. Flancul vestic al sinclinalului, care formează culmea Curmăturii,
este mai înalt, datorită grosimii mai mari a calcarelor jurasice, dominând printr-un abrupt impresionant (de
peste 800 m), cu caracter de cuestă, valea Oltului. În lungul său se înşiruie cele mai mari înălţimi –
Hăghimaşul Mare, Hăghimaşul Negru (1.773 m), Piatra Singuratică, ş.a., între care se află înşeuări, care
par să aibă o motivaţie tectonică (falii transversale). În M.Suhardului înălţimile cele mai mari
(Licaşul,Vithavaşul ş.a.) sunt formate pe calcare jurasic-superioare sau pe conglomerate cretacice
(Highişul). Culmea Dămucului, cea mai scundă, este sculptată în wildfliş şi cristalin epimetamorfic. În
aceleaşi depozite friabile ale wildflişului, valea superioară a Bicăjelului, cu orientare longitudinală, se
lărgeşte sub forma unei depresiuni, cea de la Trei Fântâni, amont de angajarea râului în cheile din sectorul
inferior, săpat în calcare jurasic superior – cretacic-inferioare. Aproape toate văile au orientare
longitudinală, fiind paralele culmilor. Contrastează numai valea principală, a Bicazului, orientată
transversal şi secţionând structurile masive de calcare mezozoice într-unul dintre cele mai spectaculoase
sectoare de chei din ţară, cu pereţi verticali, înalţi de 200 – 400 m. Geneza cheilor pare să fie relativ
recentă, determinată de acelaşi impuls tectonic al orogenezei valahe. Un rol important în formarea acestui
sector l-au avut procesele carstice. Tronsoanele cu versanţi în surplombe au evoluat din traseele unor
cursuri subterane, care uneau mai multe avenuri şi ale căror plafoane s-au prăbuşit. Astfel au rezultat şi
unele blocuri de mari dimensiuni, care se succed în lungul cheilor, aşa cum sunt cele de la confluenţa
Bicăjelului cu Bicazul. Alţi afluenţi parcurg, de asemenea, sectoare de chei, unele încă mai spectaculoase
(cheile de pe cursul inferior al Şugăului). În lungul acestora sunt multe ruperi ale profilului longitudinal, cu
cataracte şi chiar mici cascade, care evidenţiază diferenţele de duritate ale rocilor din substrat. Uneori văile
secundare rămân uşor suspendate, nereuşind acordul de ritm al evoluţiei cu valea principală. Carstul de
suprafaţă este bine reprezentat, cu multe lapiezuri, doline, martori de carstificare (hum-uri), chiar
depresiuni care au fost considerate polii (Poiana Albă) etc. Resurgenţele, destul de numeroase şi cu debite
permanente dovedesc existenţa unor cursuri subterane importante, dar endocarstul este greu accesibil şi
puţin cunoscut. Singurele accesibile sunt câteva peşteri mici – Toşorog, în partea de est, aproape de Pârâul
Caprei şi Munticelu, în apropiere de cheile Şugăului.
Evoluţia ciclică a reliefului a generat suprafeţe de nivelare, cea miocenă secţionând sub formă
de platouri structural-erozive (I.Bojoi, 1971) culmea Curmăturii, la aprox. 1.700 m. Mai bine
reprezentată este suprafaţa pliocenă Mestecăniş, în care se încadrează majoritatea interfluviilor secundare,
la altitudinea de 1.000 – 1.200 m.
În M.Hăghimaş nu există relief glaciar, probabil în consecinţa climatului mai sărac în precipitaţii
din partea centrală a Carpaţilor Orientali, ecranată spre vest de catena vulcanică. În schimb, mantale
groase de grohotişuri, unele stabilizate, altele extrem de active , dovedesc rolul însemnat al proceselor
periglaciare în geneza şi evoluţia reliefului, atât în prima parte a cuaternarului, cât şi în perioada actuală.
Sub aspect c l i m a t i c, poziţia centrală menţionată şi altitudinea nu prea mare fac ca
precipitaţiile să nu depăşească decât cu puţin o valoare medie de 1.000 mm/an. Cel mai interesant
aspect h i d r o g r a f i c este introdus de Lacul Roşu, un mare lac de baraj natural, format în 1837 prin
alunecarea unei mase mari de argile cu blocuri, pe versantul vestic al culmii Ghilcoşului. Aceasta a barat
văile mai multor pâraie din bazinul superior al Bicazului (Pârâul Oii, Pârâul Calului, Pârâul Roşu, Licaşul
şi Suhardul), pe atunci împădurite până în firul apelor. Lacul a inundat astfel pădurea, ai cărei arbori s-au
păstrat în parte, petrificaţi prin silicifiere.
49

Cea mai mare parte din v e g e t a ţ i e este constituită din pădurea de conifere (molid, pin – în
special pe substrat calcaros, brad şi zadă). Pe văile Bicazului şi Bistricioarei înaintează şi arborete mixte
de conifere şi fag. În partea cea mai înaltă, pe platourile din culmea Curmăturii vegetaţia arborescentă nu
mai rezistă temperaturilor coborâte şi vântului puternic, fiind înlocuită de tufărişuri subalpine. Pajiştile sunt
însă extinse artificial, pentru păşune. Cele mai mari pajişti secundare, formate din asociaţii de Festuca
pratensis, Agrostis tenuis ş.a., se află în partea sudică a munţilor, spre izvoarele Trotuşului. Pe stâncile de
calcar cresc floarea-de-colţ, campanule, specii de garofiţe sălbatice, tufe de Saxifraga ş.a. Pe lângă solurile
zonale (soluri brune acide şi spodosoluri), se dezvoltă pe suprafeţe apreciabile soluri brune eu-mezobazice
şi rendzine, asigurate de prezenţa masivă a substratului calcaros.
U m a n i z a r e a este avansată, în special pe văile marginale (Trotuş, Dămuc, Pârâul Caprei,
Putna) şi în depresiunea Trei Fântâni, unde s-au format sate răsfirate. Sunt însă şi numeroase aşezări
risipite, cu gospodării izolate în fâneţe, pe plaiuri, în special în aria de la izvoarele Trotuşului. Etnic
populaţia este mixtă (români şi secui). Ocupaţia de bază constă în creşterea animalelor (ovine, bovine şi
cabaline). Spre păşunile din Hăghimaş vin şi acum păstori cu turme de oi din Mărginimea Sibiului, locuind
în grupări de stâne, cu aspectul unor cătune temporare (spre exemplu, în Poiana Ală, dintre Hăghimaşul
Mare şi Hăghimaşul Negru). În seria ocupaţiilor urmează exploatarea lemnului şi exploatarea iniţial locală,
redusă, apoi de nivel industrial a calcarului, pentru unitatea de la Bicaz-Taşca. În extremitatea sudică sunt
iviri de pirite cuprifere (în continuarea structurilor din M.Giurgeu). Turismul este destul de intens pe valea
Bicazului, atractivă prin caracterul spectaculos al cheilor, prin originalitatea Lacului Roşu şi a peisajului, în
ansamblu, accesibilă pe şoseaua modernizată construită încă din perioada interbelică. La 930 m, în
apropierea lacului, s-a format şi staţiunea climatică, cu posibilităţi de practicare a alpinismului şi
sporturilor de iarnă. Culmea Curmăturii, în schimb, dotată cu o singură cabană modestă (la Piatra
Singuratică) şi numai temporar accesibilă, este foarte puţin cunoscută. Nu este valorificat nici potenţialul
agroturistic al ariei montane de la izvoarele Trotuşului.
Munţii Perşani, izolaţi în sud-vest prin expansiunea eruptivului neogen, se desfăşoară pe direcţie
NE-SV, între Ţara Bârsei-Trei Scaune şi Depresiunea Transilvaniei. Valea Şercaiei îi separă de Carpaţii
Meridionali (M.Făgăraş), iar în NNE trec gradat spre M.Harghita, în aria Lueta-Chirui. În treimea lor
nordică sunt traversaţi de Olt.
O r o g r a f i c, sunt un ansamblu de culmi cu înfăţişare destul de diferită, detaşate prin înşeuări şi
ale căror altitudini au valorile cele mai reduse din tot axul cristalino-mezozoic (950 m – 1.000 m). Numai
în extremitatea sud-estică se realizează altitudinea de 1.294 m (Măgura Codlei).Văile sunt adâncite cu 200
m – 500 m dar versanţii sunt domoli, iar culmile frecvent plane.
Constituţia g e o l o g i c ă este extrem de complexă, prefigurând mozaicul petrografic al
M.Apuseni. Fundamentul cristalin, integral epimetamorfic, aflorează numai pe suprafeţe restrânse, în
partea central-vestică (M.Gârbova) şi în sud-vest (în prelungirea celui din partea nordică a Făgăraşului). R
e l i e f u l format pe acest tip de substrat este greoi, are contururi şterse, estompate. Învelişul sedimentar
mezozoic este predominant calcaros şi dispus în petece de acoperire, în special în sud-est, vest şi nord.
Sectoarele respective au culmile cele mai înalte (Măgura Codlei) şi formele de detaliu cele mai variate. În
nord, pe calcare a evoluat şi un complex carstic – cheile Vârghişului şi o succesiune de peşteri, cu
deschidere pe versanţi, între 107 m şi 3-8 m altitudine relativă. Cea mai mare parte a fundamentului
cristalin este acoperită de sedimente cretacic-superioare, în special marne, gresii şi conglomerate
asemănătoare celor din Bucegi. Pe conglomerate este caracteristic un relief ruiniform, relativ înalt (vârful
Cetăţii, 1.104 m, în centrul Perşanilor). Produse ale magmatismului neogen-cuaternar acoperă cristalinul pe
arii însemnate, în nord. Sunt variate petrografic, aparţinând atât formaţiunii vulcanogen-sedimentare, cât şi
erupţiilor subaeriene (andezite, bazalte, tufuri bazaltice). Relieful format pe eruptiv se prezintă sub forma
unor platouri aproape plane, structurale. Din abrupturile lor marginale se detaşează coloane prismatice,
cum sunt cele dinspre valea Oltului, de la Racoşul-de-Jos (Comana, Bogata).
Aspectul plan al intefluviilor montane a sugerat prezenţa suprafeţei de nivelare Poiana Mărului
(echivalentă nivelului Mestecăniş), la altitudinea de 900 m – 1.000 m. Pe alocuri aceasta este acoperită cu
depozite lacustre din pliocenul superior, demonstrând acelaşi caracter recent al înălţării (romanian-
pleistocen) şi în M.Perşani. În legătură cu efectele morfologice ale acestei înălţări, tronsonul transversal al
văii Oltului între Augustin şi Bogata (defileul de la Racoşul-de-Jos) a fost interpretat ca antecedent
(N.Orghidan, 1929), orientat în lungul unui vechi culoar de legătură între lacurile pliocen-superioare –
pleistocene din Ţara Bârsei-Trei Scaune şi Depresiunea Făgăraşului. Antecedenţa este argumentată şi de
50

meandrarea adâncită a văii, ca şi de prezenţa teraselor, până la altitudinea relativă de 50 m – 60 m (Oltul


fiind însoţit în aria depresionară din amont de terase care ajung până la 90 m – 112 m altitudine relativă).
În ansamblul montan, pe lângă secţionarea produsă de Olt, o serie de înşeuări transversale au
acelaşi efect de decupaj spaţial – şeaua Vlădeni (685 m), urmată de drumul naţional şi magistrala de cale
ferată Braşov- Făgăraş-Sibiu, în dreptul golfului depresionar Vlădeni al Ţării Bârsei, şeaua Bogata (692
m) în centru, urmată de şoseaua Braşov-Sighişoara, şeaua Rica (650 m) la izvoarele pârâului omonim,
afluent al Vârghişului. Sectoarele rezultate sunt (N.Orghidan, 1965, Valeria Velcea, Al.Savu, 1982,
A.Cioacă, 2002) M.Poiana Mărului, la sud de şeaua Vlădenilor, cu interfluvii netede, largi, la altitudinea de
1.000 m (suprafaţa Poiana Mărului), dominate cu aproape 300 m de către martorul calcaros al Măgurii
Codlei, M.Racoşului, între şeile Vlădeni şi Rica, cu predominarea reliefului dezvoltat pe conglomerate
cretacice şi pe lave bazaltice şi M. Vârghişului, la nord de şeaua Rica, unde a evoluat cel mai bogat relief
carstic din aceşti munţi, devenit obiectiv protejat, în cadrul unei rezervaţii naturale (cu peşteri, cheile
Vârghişului ş.a.).
Condiţiile c l i m a t i c e ale Perşanilor diferă mult de cele din restul axului cristalino-mezozoice,
datorită poziţiei lor pe latura vestică a Carpaţilor Orientali. Absenţa oricărui ecran montan pe direcţia de
deplasare a maselor de aer de origine atlantică face ca altitudinea modestă a munţilor să nu aibă acelaşi
efect diminuant asupra precipitaţiilor, care ating valori medii de 750 mm – 1.000 mm. În complex cu
temperaturile medii destul de mari – 60C-80C – creează condiţii staţionale tipic favorabile pădurii de
foioase, cu dominanţa fagului mai sus de 700 m - 800 m şi a gorunului sub această altitudine. Vegetaţia
forestieră este destul de bine păstrată, cu excepţia părţii sudice, unde accesibilitatea morfologică pentru
locuire a determinat despădurirea timpurie şi puternică a platourilor. Versanţii au rămas însă bine
împăduriţi, ceea ce a creat un peisaj asemănător celui din partea de est a M.Poiana Ruscăi.
U m a n i z a r e a este avansată, dar inegală ca distribuţie spaţială şi intensitate şi neomogenă sub
aspect etnic. În partea nordică aşezările secuieşti sunt disociate pe văile Oltului, Vârghişului, Ricăi, iar în
partea central-sudică cele româneşti urcă până la 500 m – 550 m în aria marginală a Perşanilor centrali, mai
bine împăduriţi şi sunt risipite până la 1.000 m pe platourile din sud. Poiana Mărului (peste 3.000
locuitori) este tipică, cu gospodăriile izolate printre fâneţe, culturi, livezi de măr. Se cresc animale
(bovine), culturile (deşi tradiţionale) având o dezvoltare subordonată. Se extrage bazalt (de la Racoşul-de-
Jos, Bogata, Comana), calcar (de la Codlea, Veneţia-de-Sus) şi argilă refractară (de la Holbav). A fost
exploatat şi un mic zăcământ de cărbune liasic (epuizat) lângă Codlea, de care se leagă începuturile
industriei coloranţilor şi mătăsii artificiale de la Codlea. Parţial sunt valorificate izvoarele minerale
carbogazoase de la Vârghiş, cele clorosodice de la Racoşul-de-Jos şi cele mezotermale de la Codlea (în
staţiunea Căprioara de la poalele Măgurii Codlei).

2.1.5.2. Munţii flişului

Subregiunea munţilor flişului este reprezentată printr-o fâşie continuă de culmi şi masive,
delimitate de văile principale sau de unele depresiuni tectonice ori erozive şi situate pe latura externă a
Carpaţilor Orientali - Obcinele Bucovinei, M.Stânişoarei, M.Ceahlău, M.Tarcău, M.Ciucului, M.Oituzului,
M.Vrancei, M.Buzăului, M.Întorsurii Buzăului, M.Ciucaşului, M.Baiului. .Unica excepţie poziţională este
introdusă de M.Bodoc şi M.Baraolt, din extremitatea sudică, pe care geneza (prin mişcări tectonice de
scufundare recentă şi puternică) a marii depresiuni interne Ţara Bârsei-Trei Scaune i-a izolat, spre nord-
vest.
În ansamblu, sunt munţi m i c i şi m i j l o c i i, cu altitudinile cele mai frecvente de 1.100 m –
1.200 m, numai în Ceahlău, Ciucaş şi Gârbova-Baiul trecând peste 1.900 m. În aspectul lor general
frapează paralelismul majorităţii liniilor morfologice principale. Ca şi cele secundare, acestea au fost
modelate într-un substrat l i t o l o g i c cu alternanţe repetate (şi monotone) de roci sedimentare - gresii,
marne, argile, şisturi, conglomerate, strâns cutate în fazele mai târzii ale orogenezei alpine şi înălţate
puternic în pliocenul superior-cuaternar. Caracterul recent al acestor fenomene tectonice a indus şi
raporturi mult mai consecvente de adaptare a r e l i e f u l u i la s t r u c t u r ă, liniile menţionate (culmi
şi văi) fiind în general longitudinale (uneori conforme, alteori sub forma unor inversiuni de relief). Sunt,
de asemenea, foarte caracteristice asimetriile morfologice, determinate de direcţia dominantă a
deformărilor tectonice şi de rezistenţa diferită a rocilor din formaţiunile de fliş. Cel mai frecvent, versanţii
abrupţi corespund unor structuri de hog-back sau de cuestă, iar formele proeminente sunt susţinute de
rocile cele mai dure (conglomerate cretacice de Ceahlău, gresii glauconitice de Prisaca, gresii silicioase de
51

Kliwa etc.), în care şi văile au înaintat greu, prin văi înguste, cu aspect de defileu, care contrastează cu
sectoarele largi, săpate în roci slabe (argile, marno-argile, gresii carbonatice în strate subţiri ş.a.).
Din punct de vedere c l i m a t i c, poziţia estică şi sud-estică în cadrul Carpaţilor Orientali
introduce nuanţe mai continentale, cu precipitaţii mai reduse (adesea sub 1.000 mm/an) şi cu amplitudini
termice mai mari. Pe versanţii sud-estici ai M.Vrancei şi M.Buzăului efectele dinamicii foehnale a aerului
combinate cu cele determinate de influenţele climatice continentale şi cu cele produse de poziţia
latitudinală mai sudică permit prezenţa unor elemente submediteraneene în v e g e t a ţ i e (liliacul sălbatic
ş.a.) şi f a u n ă (scorpionul – Euscorpius carpaticus ş.a.). Acestea sunt şi elementele cele mai obiective
ale variantelor de regionare care includ sectoarele montane respective într-o unitate „sudică” sau „de
curbură”. În cea mai mare parte munţii flişului se încadrează în subetajul pădurii de amestec, cu o pondere
clară a coniferelor în nord (în special în Obcinele Bucovinei) şi a foioaselor în sud. În unele grupuri
montane scunde din sud coniferele lipsesc aproape complet, ca în M.Baraoltului, M.Întorsurii ş.a..
Obcinele Bucovinei depăşesc spre nord valea Sucevei şi frontiera naţională, ajungând până în
valea Ceremuşului. Spre vest şi sud valea Moldovei şi valea Sadovei le separă de M.Bistriţei Aurii, de
M.Rarău şi de M.Stînişoarei, iar spre est domină Podişul Moldovei (Podişul Piemontan şi Podişul Sucevei)
în lungul contactului Straja-Marginea-Solca-Soloneţul Nou-Cacica-Păltinoasa.
O r o g r a f i c, Obcinele sunt un ansamblu de culmi paralele (largi şi adesea netede în partea
înaltă, folosită iniţial ca păşune devălmaşă, a obştii), separate prin culoarul depresionar larg al Moldoviţei.
Altitudinea medie este de aprox. 1.200 m (1.300 m în Obcina Feredeului şi 1.100 m în Obcina Mare).
Altitudinile cele mai mari sunt în Obcina Feredeului (vârfurile Vejul Mare, 1.493 m şi Paşcanu, 1.479 m)
iar cele mai mici la ieşirea Moldovei (480 m) şi Sucevei (460 m) din munte. Cea mai unitară este Obcina
Feredeului. În Obcina Mare (incluzând şi Obcinele Moldoviţei, Obcinele Humorului) culmile sunt mai
distanţate, mai independente, Obcinele Brodinei sunt constituite şi ele dintr-un ansamblu de culmi
(transversale faţă de precedentele), iar depresiunea Moldoviţei este un complex morfologic, format dintr-
un uluc de contact cu Obcina Feredeului, o arie colinară centrală şi valea Moldoviţei, la rândul său destul
de diferenţiată morfologic (N.Barbu, 1976).
În constituţia g e o l o g i c ă a Obcinelor s-au identificat unităţile tectonice ale flişului de Audia,
Tarcău şi Vrancea, alcătuite din roci detritice (gresii, conglomerate, marne, argile), în succesiuni ritmice şi
puternic tectonizate, pe fracturi direcţionale superficiale şi profunde, crustale, sub formă de cute-falii
(solzi) şi de şariaje. În unitatea de Audia, prezentă în Obcina Feredeului, sunt caracteristice complexul
litologic cretacic al şisturilor negre (pelite negre cu intercalaţii de gresii glauconitice, dure), urmat de argile
roşii şi verzi, şi spre est de gresia eocenă de Prisaca-Tomnatecu. Solzii strâns imbricaţi ai flişului de Audia
sunt deversaţi spre est iar gresia de Prisaca apare sub forma unei digitaţii care se îngustează spre sud-est.
Fruntea flişului de Audia îl domină pe cel senonian-paleogen al unităţii de Tarcău din depresiunea
Moldoviţa, constituit din gresii, calcare şi marne eocene (litofaciesurile de Tarcău, de Doamna şi de
Bisericani), gresii silicioase, micacee, şisturi disodilice (faciesurile de Kliwa şi de Fusaru). Unitatea de
Vrancea (constituită din calcare şi marne eocene, gresii oligocene ş.a.) este în cea mai mare parte acoperită
prin deversarea spre est a unităţii de Tarcău, fiind prezentă numai în semiferestrele Putna şi Humor, la
ieşirile Sucevei şi Moldovei din munte.
R e l i e f u l dominant este structural şi litologic, condiţionat de tectonica flişului şi de alternanţele
litologice. Există ansambluri de hog-back corespunzătoare succesiunilor de solzi, care imprimă
caracteristica morfologică generală a unităţilor de relief principale. Spre exemplu, Obcina Feredeului este
un mare hog-back, cu reversul orientat spre vest şi format dintr-o succesiune de culmi monoclinale a căror
altitudine scade în aceeaşi direcţie. Obcina Mare corespunde unui anticlinal deversat spre est, cu axul
afectat de o importantă falie inversă, în lungul căreia flancul estic este scufundat, în relief păstrându-se
numai cel vestic, deversat peste solzul următor, spre est. O falie secundară în partea central-sudică
determină o bifurcaţie a culmii, care se păstrase unitară pe mai mult de 25 km. Pe ramura vestică se află şi
vârfurile Scoruşeţ (1.223 m), Bobeica (1.208 m) ş.a.m.d. În general culmile corespund unor structuri
anticlinale iar văile şi lărgiri ale lor unor sinclinale Există însă şi inversiuni de relief, când culmile s-au
păstrat pe roci mai dure din axul sinclinalelor (colinele din partea centrală a depresiunii Moldoviţa ş.a) , iar
văile parcurg axe de anticlinal (Moldoviţa, amont de confluenţa cu Putna şi aval de Frumosul ş.a.). Rocile
moi au generat arii mai coborâte (văi, culoare depresionare – depresiunea Moldoviţei în ansamblu formată
pe oligocen moale, în facies de Fusaru, valea Moldoviţei între confluenţa cu Putna şi Frumosul – pe gresii
micacee friabile, ulucul Ciumârna-Săcrieş – pe marno-argile eocene şi disodile oligocene ş.a). Pe rocile
52

dure s-au păstrat forme mai înalte (măguri de peste 1.200 m pe gresiile de Prisaca, martori pe gresie de
Kliwa în ulucul menţionat ş.a.).
Relieful fluvial este reprezentat prin văile râurilor (puternic influenţate de specificul substratului
geologic) şi prin complexe de terase (6 pe Humor şi Suceviţa, 9 pe Moldova şi Moldoviţa), cu altitudini
relative de la 1 m – 2 m la 100 m - 110 m, racordabile cu terasele inferioare şi mijlocii ale
Bistriţei. Relieful ciclic este reprezentat în Obcine prin „nivelul văilor”(N.Barbu, 1976), identificat pe
Moldova, pe Moldoviţa, pe Putna, în bazinul superior al Sucevei, în sectorul inferior al Humorului ş.a., în
acelaşi nivel înscriindu-se şi partea înaltă a reliefului format pe semiferestrele flişului de Vrancea. Acest
nivel se află la altitudini de 700 m – 1.000 m altitudine absolută, menţinându-se cu 200 m – 400 m sub
nivelul general al culmilor şi cu 200 m deasupra albiilor actuale. Este considerat fragment al suprafeţei de
nivelare Mestecăniş.
Între procesele geomorfologice actuale, fără să fie prea caracteristică, eroziunea areolară
acţionează totuşi pe unele sectoare de versant ale Moldovei, Humorului ş.a. Eroziunea liniară , producând
adânciri ale unor ravene până la 15 m, este mai frecventă în partea inferioară a versanţilor acoperiţi cu
păşuni şi fâneţe, în apropierea aşezărilor din câmplunguri, la Vama, Moldoviţa, Gura Humorului, Argel,
Straja, Vicov, dar arealele afectate nu sunt prea mari. Cele mai păgubitoare sunt alunecările de teren,
favorizate de rocile cu proprietăţi fizico-mecanice atât de diferite ale flişului, ca şi de despăduririle din
cauze naturale şi artificiale produse în ultimii ani. În general sunt mai puţin extinse şi mai slabe în Obcina
Feredeului, dar se accentuează aval pe Moldova, în ulucul Ciumârna-Săcrieş şi mai ales pe contactul
flişului Obcinei Mari cu miocenul pericarpatic, de la Vicov la Păltinoasa.
C l i m a Obcinelor Bucovinei are acelaşi fond central-european ca şi în cazul altor munţi din
nordul Carpaţilor Orientali, dar cu influenţe boreale în nord-vest şi continentale în sud-est. Corespunzător
acestora, spre exemplu, valoarea medie de 850 mm/an a precipitaţiilor se manifestă cu un plus de
aproximativ 100 mm/an în nordul Obcinei Feredeului şi o reducere de 200 mm/an în sud-estul Obcinei
Mari. Temperatura medie anuală scade în acelaşi sens şi în altitudine , de la 60 C la 20 C. Sunt 60-80 zile
de iarnă şi numai 20-30 zile de vară, relieful depresionar atenuând această asprime climatică (50 zile de
iarnă şi peste 40 zile de vară). În schimb, inversiunile termice şi fenomenele hidrometeorologice asociate
acestora sunt mai frecvente. Ca efect al climei, a p e l e pâraielor şi râurilor (Sadova, Moldoviţa,
Moldova, Suceava şi afluenţii lor sunt alimentate în proporţie de 60% din ploi şi zăpezi (pluvio-nival în
nord-est şi pluvial-moderat în sud-est)şi de 20-40% din ape subterane. Acestea prezintă mineralizări mici şi
moderate (bicarbonatări, sulfatări) în sud-est şi foarte mari (500 g – 800 g/l), pe contactul cu miocenul
salifer pericarpatic.
V e g e t a ţ i a forestieră este dominată de molid în pădurile de pe versantul vestic al Obcinei
Feredeului şi prezintă diferite amestecuri spre est, de molid cu fag în partea estică a Feredeului, în Obcinele
Brodinei, în depresiunea Moldoviţei şi pe versantul vestic al Obcinei Mari, pe versantul opus al acesteia în
amestec fiind şi brad. În general, conform condiţiilor climatice molidul se regăseşte la altitudini din ce în
ce mai mari spre est, iar fagul şi bradul, mai termofili, coboară din ce în ce mai mult spre vest. Pajiştile
secundare din nivelul pădurii de molid au asociaţii de păiuş şi iarba câmpului, dar şi elemente subalpine –
afin, ienupăr, iar cele din pădurile dominate de fag (foarte extinse în bazinul Humorului) sunt mai bogate,
în asociaţiile de Festuca rubra şi Agrostis tenuis intrând şi specii de Arenatherium, Lolium, Cynosurus ş.a.
Corespunzător condiţiilor climatice şi de vegetaţie, s o l u r i l e brune au un caracter acid şi podzolic spre
nord-vest şi eu- mezobazic spre sud-est, în depresiunea Moldoviţei şi în Obcina Mare. Sub pădurea de
molid, cu precipitaţii mai bogate şi temperaturi mai coborâte, în Obcina Feredeului solurile sunt spodice,
dar spodosoluri se formează şi în Obcina Mare, pe gresii silicioase de Kliwa. Pe calcarele senoniene şi pe
calcarele de Doamna din Obcina Mare sunt soluri rendzinice. În arealele cu drenaj deficitar din luncile
râurilor mai mari şi de pe versanţii cu alunecări de teren se produc gleizări şi se formează soluri gleice. O
suprafaţă destul de importantă este acoperită cu protosoluri aluviale şi cu aluviuni nesolificate.
U m a n i z a r e a este străveche (s-au identificat vestigii de locuire neolitică), continuă şi deosebit
de viguroasă de-a lungul timpului. O reţea densă de aşezări este consemnată în documentele sec. XV
(Vama, 1409), Câmpulung (1411), Mânăstirea Humor (1428), Moldoviţa (1443), Putna (1468), Straja
(1490). Din sec. XVI se adaugă Suceviţa, Frumosu ş.a. Condiţiile istorice şi economice au favorizat
durabilitatea acestor aşezări de ţărani liberi din Ocolul Câmpulungului. Structura etnică s-a modificat
începând din sec. XVII, prin infiltrările tolerate şi apoi organizate ale huţulilor (aşezaţi în special în
Obcinele Brodinei – bazinul Argel şi spre izvoarele Sucevei) şi continuând prin colonizările din perioada
dominaţiei austriece (austrieci din Tirol şi Stiria, instalaţi pe toată valea Moldovei, la Câmpulung, Prisaca
53

Dornei, Vama ş.a., dar şi la Cacica, Solca, Fundul Moldovei, polonezi, evrei). În sec. XVIII s-au produs
roiri din satele iniţiale şi a început locuirea risipită pe plaiuri. Astăzi satele sunt aşezate atât pe văi
(răsfirate, de obicei de talie mijlocie), cât şi pe plaiuri (risipite până la 1.400 m şi de talie mică). Pe fondul
impulsului industrial al urbanizării unor poziţii nodale, aşezările de la Câmpulung, Gura Humorului şi
Solca au devenit oraşe. Conform premiselor naturale şi social-economice multe alte aşezări au o
perspectivă urbană reală (Vama, Pojorâta, Vatra Moldoviţei, Frasin, Cacica).
Pe seama unor resurse importante de materiale de construcţie (gresii, marno-calcare, argile şi mari
cantităţi de pietriş şi nisip) şi a resurselor de minereuri metalifere şi sare din zonele învecinate, ocupaţiile
tradiţionale (în primul rând creşterea bovinelor de rasă) au fost dublate de minerit, de industrializarea
lemnului, a laptelui, de alte activităţi industriale, bazate pe materii prime aduse din alte regiuni (textilă,
încălţăminte ş.a.). Cel mai intens flux turistic din Obcinele Bucovinei este determinat de valoarea artistică
patrimonială şi de semnificaţia cultural-religioasă a mânăstirilor pictate în frescă exterioară Voroneţ,
Humor, Moldoviţa, Suceviţa, Putna. De asemenea, s-au înscris în circuitul valorilor turistice atelierele de
ceramică de la Marginea, salina de la Cacica şi, în ultimii ani, capacităţile de cazare şi serviciile turistice de
nivel european oferite în toată aria Obcinelor, în cadrul A.N.T.R.E.C.
Munţii Stânişoarei continuă structurile flişului la sud de Obcinele Bucovinei şi de valea Moldovei,
care este astfel limita lor nordică. Spre vest, sud-vest şi sud văile Suha (cu Slătioara şi Brăteasa) şi Bistriţa
îi separă de M.Rarău, M.Bistriţei mijlocii, M.Ceahlău şi M.Tarcău, iar spre est culmile Stânişoarei domină
Subcarpaţii Neamţului (în lungul unui contact tectonic), între Păltinoasa - Vânători-Neamţ.- Piatra Neamţ.
La alcătuirea lor g e o l o g i c ă participă toate unităţile flişului, dispuse în structuri orientate
NNV-SSE, deversate spre est. Cele mai extinse sunt unităţile de Ceahlău (gresii, grezocalcare,
marnocalcare, şisturi argiloase ş.a. – litofaciesul de Sinaia, gresii micacee ş.a. – litofaciesul de Bistra,
gresii şi conglomerate – litofaciesul de Ceahlău-Zăganul) şi Tarcău. O r o g r a f i c se prezintă ca o culme
principală (vestică), mai înaltă, din care se dirijează divergent culmi secundare mai scunde, unele
longitudinale , separate de afluenţii Moldovei, în nord (spre exemplu Obcina Voroneţului), sau de cei ai
Bistriţei, în sud, altele transversale, orientate spre est şi separate de Suha Mare, Suha Mică, Ozana şi
Topoliţa.
Altitudinile cele mai mari corespund, de regulă, rocilor celor mai rezistente din culmea principală,
în special conglomeratelor de Ceahlău (vârful Bivolul, cu altitudinea maximă – 1.530 m, se află în centrul
unui mare sinclinal înălţat, în alcătuirea căruia se află o masă importantă de conglomerate cretacice de
Ceahlău). Pe rocile mai puţin rezistente s-au format depresiuni de facies petrografic, ca depresiunea
Găineşti, pe Suha Mică (pe şisturi argiloase şi marne bituminoase oligocene), depresiunile Pipirig, pe
Ozana şi Hangu, pe Bistriţa (pe marnocalcarele cretacic-superioare de Hangu), aceasta din urmă acoperită
acum de apele lacului de acumulare Izvorul Muntelui. În aceleaşi roci au fost modelate şi înşeuări destul
de joase, care au permis amenajarea traversărilor, ca Petru-Vodă (la 900 m). De regulă între sectoarele mai
largi râurile trec prin scurte defilee, pe care le-au săpat în roci mai dure, aşa cum sunt cele două defilee ale
Bistriţei de la Izvorul Muntelui şi de la Straja, în gresia eocenă de Tarcău, primul servind şi construcţiei
barajului pentru lacul de acumulare al hidrocentralei „Stejarul”.
Ca urme ale evoluţiei ciclice a reliefului au fost identificate (I.Ichim, 1979) două niveluri de culmi
interfluviale, unul la 1.300 m – 1.400 m, sarmaţian, foarte clar între Holda şi Cotârgaşi, echivalent la
altitudine mai mică al suprafeţei Cerbul şi altul la 900 m – 1.000 m, mai recent, corespondent al suprafeţei
Mestecăniş. Sub aceste niveluri, în special în lungul Bistriţei se dezvoltă un sistem complex de terase, cu
altitudine relativă până la 280 m (I.Donisă, 1968, I.Ichim, 1979).
În M.Stânişoarei sunt foarte active procesele de modelare a versanţilor – prăbuşiri, eroziune
torenţială şi mai ales alunecări de teren cu deluvii groase de până la 20 m, care se dezvoltă mai ales pe
stratele de Hangu şi pe şisturile negre de Audia, provocând dificultăţi materiale importante în întreţinerea
şi exploatarea drumurilor (în special a şoselei Bicaz – Largu). Conform cercetărilor geomorfologice
detaliate ale acestor munţi (I.Ichim, 1979), dinamica actuală a versanţilor este în bună parte o reminiscenţă
a morfodinamicii specifice condiţiilor climatice periglaciare din pleistocen.
Sub condiţii c l i m a t o - termice mai marcat continentale, datorită poziţiei, şi primind o cantitate
de precipitaţii mai redusă decât în Rarău şi în Obcinele Bucovinei, M.Stînişoarei sunt încă bine împăduriţi
(aprox. 75%), dar pădurea este dominată de formaţiunea de amestec conifere-fag. Numai pe culmile de
peste 1.200 m din vest şi sud-vest există molidişuri pure. În sud, pe versantul culmii Cozla, s-a plantat pin,
iar spre baza versantului estic, la contactul cu Subcarpaţii Neamţului, în amestecuri pătrunde gorunul.
54

Munţii sunt bine populaţi, cu ghirlande de sate răsfirate atât pe văile marginale (Moldova şi
Bistriţa), cât şi pe cele interne (Suha, Ozana, Cracău, Sabasa, Largu – în lungul căreia în ultimii ani satele
au evoluat spaţial până la aglutinare, accentuând premisele devenirii urbane ale aşezării de la Poiana
Largului). Importante aşezăminte religioase (Bistriţa, Sihla, Sihăstria, Secu, Neamţ, Horaiţa, Agapia
stimulează astăzi fluxuri turistice importante. În extremitatea sud-estică, la contactul cu Subcarpaţii, s-a
dezvoltat Piatra Neamţ, al doilea centru urban al Carpaţilor Orientali, la confluenţa Cuejdiului cu Bistriţa.
Oraş medieval, menţionat documentar din sec. XIV, fostă reşedinţă a unei curţi domneşti şi mai târziu
reşedinţă a ţinutului Neamţ, este astăzi un centru industrial important, concentrând şi funcţii culturale şi de
învăţământ, de ocrotire a sănătăţii ş.a., pe lângă cele administrative aferente condiţiei de reşedinţă a
judeţului. Concomitent este o veritabilă placă turnantă pentru turismul din bazinul montan al Bistriţei.
Activităţile economice de bază în aria montană propriu-zisă sunt cele zootehnic-forestiere.
Subordonat, pe terasele inferioare ale râurilor se cultivă cartof, plante furajere şi chiar porumb. Resursele
minerale sunt modeste, singurele în cantităţi mari fiind materialele de construcţie, care nu fac însă obiectul
unor exploatări sistematice de amploare. În gresia oligocenă de Kliwa au fost identificate mici rezerve de
petrol, exploatate numai la Pipirig, din 1983.
Masivul Ceahlău, deşi ocupă o suprafaţă mult mai restrânsă, se distinge din masa munţilor flişului
prin altitudinea mai mare (1.908 m în Ocolaşul Mare) şi prin silueta sa aparte, de cetate naturală. În plan,
masivul are un contur rombic, descris de văile Bistricioarei în nord-vest şi culoarul Pintic-Pârâul Caprei în
sud-vest, care-l separă de M.Bistriţei mijlocii şi de M.Hăghimaş, de valea Bistriţei în nord-est şi valea
Bicazului în sud-est, dincolo de care se află M.Stânişoarei şi – respectiv – M.Tarcău.
G e o l o g i c, Ceahlăul corespunde în cea mai mare parte unităţilor interne ale flişului – Ceahlău,
Teleajen şi Audia, numai în extremitatea estică fiind prezentă şi unitatea de Tarcău. Mari contraste de
rezistenţă la modelarea externă sunt evidenţiate atât între formaţiunile fiecărei unităţi a flişului, cât şi între
unităţile vecine şi parţial suprapuse. În r e l i e f se impun conglomeratele masive poligene din partea
superioară a stratelor de Ceahlău, dispuse în poziţie centrală într-o structură de sinclinal puternic înălţat,
incluzând în bază şi o serie de klippe de calcar, provenite din sinclinalul marginal al axului cristalin
învecinat. Aceste roci contrastează cu cele mult mai slabe din aria montană periferică (gresii, marne,
argile), creându-se astfel două niveluri morfologice net deosebite. Unul este înalt (Ceahlăul propriu-zis),
dezvoltat pe conglomerate sub forma unui platou structural, mărginit de abrupturi cuestiforme cu diferenţe
de altitudine de peste 700 m şi dominat de câţiva martori de eroziune – spre exemplu Toaca (1.900 m). Al
doilea este mult mai scund (1.300 m – 1.400 m) şi reprezentat prin culmi radiare separate de afluenţii
Bistriţei, Bistricioarei şi Bicazului. Contrastul altitudinal puternic al celor două niveluri face partea înaltă
vizibilă – pe vreme senină – de la mari distanţe. În detaliu, pe conglomeratele din partea centrală s-au
detaşat forme de dezagregare selectivă – trepte structurale (poliţe), turnuri, coloane etc. Cea mai cunoscută
este Panaghia, de forma unei clăi de piatră. Înălţimi izolate, formate prin dezagregare şi eroziune
diferenţială sunt specifice şi klippelor de calcar, aşa cum este Ocolaşul Mic. Aceleaşi diferenţe altitudinale
cu motivaţie structural-petrografică explică şi repezişurile din albiile unor pâraie, care au generat cascade
deosebit de pitoreşti (Duruitoarea ş.a.).
Datorită altitudinii, în partea centrală înaltă a Ceahlăului c l i m a este mai aspră decât în restul
munţilor flişului. Temperatura medie anuală este de numai 0,70 C, în schimb precipitaţiile sunt de 800 mm
– 1.200 mm/an) şi puternic diferenţiate între versantul vestic (950 mm la Durău) şi cel estic (700 mm).
Cele sub formă de zăpadă se menţin un timp mai îndelungat, în unele locuri adăpostite din fisuri, de la baza
abrupturilor etc. rămânând toată vara. Dinamica aerului este foarte activă. În aria înaltă situaţiile de calm
au o pondere de numai 3%, cel mai frecvent fiind vântul din vest, urmat de cele din sud-vest, sud şi est.
Deşi prin altitudine masivul s-a aflat în pleistocen în aria zăpezilor persistente, probabil insuficienţa
precipitaţiilor sau spulberarea lor de pe platoul înalt au împiedicat formarea gheţurilor perene, astfel încât
urme glaciare sigure nu s-au identificat. Abundă însă forme de relief create în condiţii periglaciare – trene
de grohotiş stabilizat la baza abrupturilor, care coboară până la 1.200 m, microdepresiuni de tasare nivală
în scoarţa de alterare, pietre glisante şi terasete de solifluxiune etc.
Deşi suprafaţa este redusă, v e g e t a ţ i a este bogată şi extrem de variată. Cercetările de
botanică sistematică au identificat în Ceahlău 33% din totalul speciilor de plante superioare din ţară.
Ansamblul învelişului vegetal are o dispoziţie concentrică. Până la altitudinea de 1.100 m este un brâu de
pădure mixtă (brad, molid, fag, carpen, mesteacăn, paltin), bine dezvoltat atât pe versantul estic şi sud-
estic, cât şi pe cel vestic, spre pârâul Schitului şi pe interfluviul Schit-Bistricioara. Urmează pădurea de
conifere, cu molid, brad şi relativ multă zadă, uneori cu exemplare bătrâne, protejate. Peste 1.750 m apar
55

jnepenişurile, odinioară compacte, acum în mare parte defrişate şi înlocuite de pajişti secundare, dominate
de Festuca supina şi Poa alpina. Sunt însă şi foarte multe plante cu flori, ghinţuri (Gentiana nivalis, G.lutea,
G.kochiana), clopoţei, primule, orhidee (Nigritella nigra) ş.a. Este foarte frecventă floarea-de-colţ. Pe
platoul înalt, în sectoarele în care apa stagnează, s-au format turbării oligotrofe. În pajiştile secundare din
nivelul forestier de amestec, în special pe versanţii de sud-vest şi sud-est, spre valea Bicazului, pajiştile
sunt alcătuite din păiuş roşu, iarba câmpului ş.a., frecvent cu ţăpoşică. Pentru diversificarea faunei, altădată
foarte bogate, s-a recolonizat capra neagră. Amenajarea lacului Izvorul Muntelui a determinat îmbogăţirea
avifaunei, cu trei specii de pescăruşi, raţe sălbatice ş.a. Pe pârâul Schitului sunt amenajate două păstrăvării
de mare capacitate.
Ca şi M.Stânişoarei, Ceahlăul este bine populat. Urme de locuire, chiar la zi, datează de la finele
paleoliticului. Ulterior populaţia n-a părăsit niciodată masivul, ideal prin resursele naturale de bază şi
calităţile de cetate naturală. Şi azi satele se înlănţuie atât pe văile limitrofe, cât şi pe cele din interior (valea
Schitului, valea Bistrei). Modificări importante ale sitului multor aşezări şi ale utilizării terenurilor s-au
produs prin amenajarea lacului de acumulare. Ocupaţiile de bază sunt cele tipic montane, exploatarea
lemnului şi creşterea animalelor. În parte, populaţia activă a fost atrasă şi spre oraşul Bicaz, dezvoltat ca
centru al industriei materialelor de construcţie, extrem de poluantă timp de mai multe decenii, preluată şi
retehnologizată acum de către acţionarul principal, concernul european Lafarge. Ceahlăul este deosebit de
atrăgător sub aspect turistic, având un peisaj frumos şi fiind relativ accesibil. Amenajările din staţiunea
climatică Durău, intensificarea vieţii monastice în schitul Durău (comunitatea monahală, Centrul ecumenic
– bază a învăţământului seminarial şi superior teologic ortodox) şi pe platoul înalt, ca şi revitalizarea
sărbătorilor tradiţionale ale muntelui au amplificat şi diversificat în ultimii ani fluxurile de turism laic şi
religios.
Munţii Tarcău se află la sud de valea Bicazului. Spre vest valea Dămucului şi Valea Rece, iar spre
sud-vest şi sud valea Trotuşului, îi separă de M.Hăghimaş şi M.Ciucului. În extremitatea sud-estică domină
depresiunea marginală Comăneşti, iar spre est sectorul depresionar subcarpatic Tazlău, între Piatra Neamţ
şi Târgul Ocna.
Substratul g e o l o g i c este constituit din toate unităţile tectonice ale flişului, etalate şi parţial
suprapuse de la vest spre est. În general formaţiunile cretacice sunt caracteristice în partea de vest, ariile
centrală şi de est fiind predominant paleogene. Litologic, cretacicul este reprezentat prin succesiuni de roci
în general moi (strate de Bistra, de Plăieşu, de Palanca, constituite din suite ritmice de gresii slab rezistente,
calcare în strate subţiri, cu intercalaţii de şisturi argiloase negre, iar spre est, dar subordonat – complexele
sferosideritic, al şisturilor negre şi gresiilor glauconitice, marnocalcare). Paleogenul este în cea mai mare
parte grezos şi calcaros (gresii şi calcare eocene, de Tarcău şi de Doamna, gresii oligocene de Fusaru şi de
Kliwa). Tectonic, partea vestică corespunde flişului unităţilor de Ceahlău, Teleajen şi Audia, partea
central-estică – flişului de Tarcău, iar în extremităţile de nord-est şi sud-est flişul de Vrancea apare în
semifereastra Bistriţei şi sub forma unor klippe de rabotaj. Structurile de detaliu corespund unor sisteme de
sinclinale, anticlinale şi solzi, cu aceeaşi orientare generală NNV-SSE.
O r o g r a f i c, în partea vestică se află culmea principală – Grinduşul (1.664 m), dublată spre vest,
către valea Dămucului de o culme secundară, sugestiv numită Muntele Lung. În est, culmea Goşmanul
(Gocimanul), cu altitudinea de 1.442 m în vârful Geamăna, se prelungeşte la sud de şeaua Moineşti în
culmea mai scundă Berzunţi (982 m în vârful Măgura). Culmea Preotesele (1.330 m), în sud şi Munceii
Uture, în est, se dispun transversal, prima în lungul cumpenei de ape Tarcău-Asău, ceilalţi ca nişte
contraforturi, pe dreapta Tazlăului Mare. R e l i e f u l este predominant structural şi litologic – culmi
longitudinale corespunzând anticlinalelor (Grinduşul, cu altitudinile maxime conservate şi litologic,
Goşmanul) şi văi formate pe sinclinale (Tarcăul, Asăul, Tazlăul Sărat ş.a.). Rocile mai dure sau în bancuri
groase (gresiile de Kliwa şi de Tarcău) contribuie la păstrarea altitudinilor mai mari în Grinduş şi Goşmanu
(gresia de Tarcău) şi în Berzunţi (gresia de Kliwa). În schimb, rocile slabe ale cretacicului inferior au dat
altitudini modeste, în Muntele Lung, iar faciesurile puţin rezistente ale oligocenului din est au permis
reţelei de văi să coboare altitudinea culmilor secundare ale Goşmanului la 800 m –1.000 m. De asemenea,
văile unor afluenţi viguroşi ai Tarcăului şi Trotuşului au avansat mult la obârşii, încât cumpenele de ape
spre bazinele Dămucului şi Trotuşului sunt foarte sinuoase. Pe seama aceloraşi faciesuri moi şi alternante
litologic, s-au amplificat şi deplasări în masă de mari proporţii, realizând baraje naturale (pe pâraiele
Doamna, Calu ş.a.). La 1.200 m – 1.300 m interfluviile montane se înscriu în suprafaţa de nivelare
Mestecăniş.
56

C l i m a t i c, Munţii Tarcăului au temperaturi medii anuale între 60-70 C în ariile marginale, în


special la contactul cu depresiunea subcarpatică şi 20 C mai sus de 1.500 m. Valoarea medie anuală a
precipitaţiilor este de aprox. 1.000 mm în partea înaltă şi de 600 mm – 650 mm pe văi şi pe contactul
extern. Influenţele climatice continentale se resimt în special pe rama estică, rămasă şi în „umbră” de
precipitaţii. Faţă de dinamica aerului destul de activă în partea înaltă, se produc şi inversiuni de
temperatură favorizate de frecvenţa calmului atmosferic, atât pe valea Tarcăului cât şi pe valea limitrofă a
Trotuşului, unde minima absolută a coborât până la -300 C (Brusturoasa).
A p e l e se distribuie într-o reţea relativ densă (în medie 0,49-0,53 km/km2). Aţa, Brateş,
Bolovăniş, Asău, Nechit, Calul, Iapa ş.a. se orientează către Tarcău, Trotuş şi Bistriţa. În substratul integral
sedimentar şi frecvent fisurat se află acvifere importante, unele mineralizate (ape oligominerale, la Tarcău,
iodurate, la Calul şi Iapa, clorurate, în bazinul Tazlăului Sărat şi chiar vitriolice, la Agârcia, Zemeş-
Măgireşti ş.a., datorate solvirii sulfaţilor şi oxidării unor ape de zăcământ – A.Pricăjan, 1972).
V e g e t a ţ i a este predominant forestieră, cu molidişuri în partea înaltă din Grinduş, ca şi în aria
montană dinspre Dămuc şi Valea Rece-Trotuş. În Goşmanul (cu mici excepţii, spre valea Tarcăului) se
întinde o pădure de amestec fag-ulm-paltin de munte-conifere. Pe versantul estic al Goşmanului sunt şi
pinete. În Berzunţi, condiţiile climatice induse de altitudine şi poziţie sunt favorabile numai pădurii de
foioase, cu subetaje de fag, fag-carpen-gorun şi gorun, spre ariile depresionare vecine. În extremitatea sud-
estică, exprimând specificul termic favorizat de influenţele climatice continentale şi de foehnizare, este
prezent şi Fagus thaurica. Pe versatul stâng al pârâului Goşmanul, între 700 m – 1.300 m, se află în regim
de rezervaţie naturală (pe 173 ha) o pădure de amestec, cu fagi şi molizi de aprox. 260 ani (înalţi de peste
60 m, cu diametre de 1,5 m), ulm, paltin alun, scoruş ş.a. În concordanţă cu substratul mineral, condiţiile
climatice şi de vegetaţie, s o l u r i l e cambice se prezintă ca argiluvisoluri, soluri brune luvice şi soluri
brune eu-mezobazice, iar cele spodice, ca soluri brune acide şi brune podzolice.
A ş e z ă r i l e sunt mai numeroase pe văile limitrofe şi pe contactul cu depresiunea subcarpatică,
dar există şi pe valea Tarcăului, unele fiind formate în legătură cu exploatarea şi prelucrarea lemnului. Din
oligocenul unităţii de Vrancea se extrage petrol, în bazinul Tazlăului Sărat şi mai ales în interfluviul Asău-
Tazlăul Sărat (Piatra Crăpată, Zemeş). Se mai exploatează gresii silicioase şi mai ales lemn, care se
prelucrează în unităţile de la Tarcău şi Comăneşti. În toate gospodăriile ţărăneşti se cresc animale, iar pe
contactul cu ariile depresionare sunt şi culturi specifice.
Munţii Ciucului sunt cuprinşi între valea Trotuşului, care-i conturează spre nord-est şi nord-vest,
în vest domină depresiunea Ciuc iar spre sud se întind până la valea Uzului.
Constituţia g e o l o g i c ă diferă faţă de cea a sectoarelor de fliş situate la nord, prin absenţa
totală a unităţii de Vrancea, complet acoperită de către cea de Tarcău. Munţii au un r e l i e f scund,
asemănător celui din M.Stânişoarei, în cel mai înalt vârf – Gura Muntelui, la nord de valea Uzului –
ajungând la 1.553 m. Sunt străbătuţi de o reţea de văi cu orientare generală de la vest la est, formată de
afluenţi de pe dreapta ai Trotuşului. Văile au depăşit la obârşii linia înălţimilor maxime şi sunt foarte rar (şi
numai parţial) adaptate la structură (datorită unui efect de înălţare mai slab al orogenezei valahe), culmile
dirijându-se exclusiv de la sud-vest spre nord-est, în contrast puternic cu situaţia din M.Tarcăului. Cele mai
înalte vârfuri sunt susţinute de formaţiunea de Tarcău (Gura Muntelui, Cărunta – 1.517 m), de unele strate
mai dure din formaţiunea de Sinaia, sau de gresia de Cotumba din unitatea de Teleajen. În şisturile negre
ale unităţii de Audia a fost sculptată depresiunea de eroziune selectivă de la Poiana Uzului, acum acoperită
de apele lacului de acumulare.
În ceea ce priveşte specificul u m a n i z ă r i i, se remarcă diferenţe clare între tipurile de aşezări
şi modul de utilizare a terenului. În partea vestică, locuită şi folosită de secuii din depresiunea Ciuc şi de pe
valea superioară a Trotuşului, pădurea de molid a fost defrişată intens, se mai păstrează numai în pâlcuri,
iar gospodăriile şi hodăile sunt risipite în fâneţe. În partea estică, pădurea de amestec a fost păstrată mai
mult timp, iar satele nu ies din lungul văilor. În toată aria însă ocupaţiile sunt cele tradiţionale, cu o
pondere mai mare a creşterii animalelor în partea vestică şi a exploatării lemnului în cea estică.
Munţii Oituzului, în cele mai multe opţiuni sunt consideraţi ca făcând corp comun cu M.Ciucului,
fiind prezentaţi nediferenţiat de aceştia, sub numele de M.Trotuşului. În realitate au o personalitate
suficient de clară, ceea ce impune prezentarea lor independentă. La nord, valea Uzului îi separă de
M.Ciucului, spre nord-est domină depresiunea Comăneşti, în sud-est valea Oituzului şi pasul Oituz îi
despart de M.Vrancei, iar spre sud-vest şi vest domină alte două sectoare depresionare, Plăieşi (Cason) şi
compartimentul nord-estic al depresiunii Ţara Bârsei-Trei Scaune.
57

Individualitatea geografică a acestor munţi se conturează de la nivelul constituţiei lor g e o l o g i c e,


diferită faţă de cea a sectoarelor precedente al flişului prin dezvoltarea largă a unităţii de Vrancea, care apare la zi de
sub unitatea de Tarcău, în semifereastra Caşin-Oituz (datorită unei înălţări recente mai puternice decât în M.Ciucului).
Mai mult, spre deosebire de alte semiferestre ale acestei unităţi, în M.Oituzului flişul de Vrancea are şi sedimentar
miocen salifer.
Ca efect m o r f o l o g i c direct al înălţării menţionate, reţeaua de văi, deşi în ansamblu este tot
transversală, prezintă un grad de adaptare la structură mult mai avansat, cu sectoare longitudinale mai mari
şi mai largi, aşa cum este valea Pârâului Roşu, cel mai important afluent de pe dreapta al Uzului, orientată
pe o structură sinclinală alcătuită din oligocen friabil. Acelaşi efect direcţional longitudinal se constată şi la
nivelul culmilor, Nemira-Şandru (1.649 m) urmărind pe 15 km axul unui sinclinal înălţat, constituit din
gresie masivă de Tarcău, ca o replică litologică mai sudică a Grinduşului. La vest şi la est culmea centrală
este înconjurată de culmi mai scunde, care coboară spre valea Trotuşului şi spre Ţara Bârsei-Trei Scaune.
În literatura de specialitate (V.Mihăilescu, 1963) partea superioară a acestor culmi (800 m – 1.000 m) este
considerată fragment al suprafeţei de nivelare Mestecăniş, în timp ce aria de la 1.300 m – 1.450 m din
culmea centrală ar aparţine suprafeţei miocene Cerbul. Alţi geografi (I.Sîrcu, 1971) au considerat că toate
culmile periferice se înscriu în suprafaţa Mestecăniş. Prin modelare selectivă s-au format depresiuni, cea
mai importantă fiind Hârja, pe Oituz, sculptată în sedimentarul miocen friabil al unităţii de Vrancea.
Acelaşi efect selectiv se constată în sectoarele cu roci dure, în care văile au aspect de defileu, cu versanţi
abrupţi, aşa cum este cel de pe cursul inferior al Slănicului. Procesele de versant sunt foarte active, uneori
alunecările de teren producând baraje (şi lacuri) pe văi (spre exemplu, lacul Bălătău s-a acumulat în spatele
unui baraj de alunecare pe Izvorul Negru, un afluent de pe dreapta al Uzului).
Din p ă d u r i l e de conifere, dar mai ales din cele de amestec fag-conifere şi din cele de pe
versantul estic, de fag şi fag-carpen, din bazinul Oituzului şi de la confluenţa Caşin-Oituz se exploatează
lemn. Se cresc animale, dar p o p u l a ţ i a activă a mai fost antrenată şi în exploatările de petrol şi gaze
de pe valea Slănicului şi de gresie de Kliwa (în cariere). La Târgu Ocna se exploatează sare acvitaniană şi
numeroase izvoare minerale clorurate şi sulfatate sunt valorificate terapeutic în staţiunile balneare de la
Slănic-Moldova şi Târgul Ocna.
Depresiunea Comăneşti este cea mai importantă arie depresionară şi singura de origine tectonică
din munţii flişului. Este dezvoltată în lungul Trotuşului şi cuprinsă între culmea Berzunţi, la nord-est şi
M.Ciucului şi ai Oituzului, la sud-vest.
Genetic a rezultat din prăbuşirea unui sector al flişului din unităţile de Tarcău şi de Vrancea, ,în
sarmaţian, formându-se astfel un golf în care s-au d e p u s sedimente de tip m o l a s ă, de vârstă
sarmaţiană şi meoţiană, după care aria aceasta a fost exondată şi uşor cutată.
Pe substratul slab rezistent (nisipuri, argile, gresii) s-a format un r e l i e f deluros, cu altitudini
mult mai mici decât cele ale munţilor din jur (500 m- 550 m pe interfluvii), iar Trotuşul şi afluenţii săi au
creat un sistem bogat de terase (7 niveluri, dintre care cele de 10-15 m şi 80 m – prima locuită – sunt cele
mai dezvoltate, optime pentru culturi şi aşezări). O problemă mult discutată a reliefului depresiunii a fost
cea a genezei înşeuării de la Moineşti, interpretată iniţial ca vestigiu al unui vechi curs al Trotuşului.
Constatarea că pietrişurile din şa au caracteristicile modelării marine s-a convenit că aria este un vechi
culoar de legătură între golful format prin prăbuşirea parţială a flişului şi marea sarmatică de la est. Un
element morfologic interesant este şi tronsonul de defileu (Cireşoaia) prin care, aval de Dofteana, Trotuşul
ies în depresiunea subcarpatică.
Depresiunea Comăneşti este dens populată, cu sate foarte mari şi numeroase (40 de aşezări), situate
frecvent pe terase de confluenţă. Locuitorii practică atât cultura plantelor (porumb, cartof, plante furajere,
legume, pomi fructiferi şi chiar viţă-de-vie, pe parcele mici) şi creşterea animalelor, cât şi exploatarea unor
resurse minerale. Aici se află singurul bazin carbonifer al Moldovei, cu un cărbune brun (2.900 – 6.000
kcal/kg), valorificat în termocentralele de la Comăneşti şi Dărmăneşti (cu putere de 32 MW şi producţie
anuală maximă de 200.000.000 kw/h energie electrică şi 250.000 Gcal energie termică). Lemnul exploatat
din pădurile montane învecinate este prelucrat în unităţile de la Comăneşti (cherestea, plăci fibrolemnoase,
placaj, mobilă), Dărmăneşti şi Dofteana. Depresiunea comunică spre exterior pe valea Trotuşului şi prin
şeaua de la Moineşti.
Depresiunea Casonului este o arie depresionară de mici dimensiuni, situată între M.Ciucului, în
nord, M.Oituzului, în est şi M.Bodocului, în sud-vest, fiind drenată integral de pârâul Cason. Este formată
prin eroziune selectivă, în ş i s t u r i l e n e g r e ale unităţii de Audia. R e l i e f u l este deluros, larg
ondulat, cu văi largi, adesea înmlăştinite. Prin contrast, rocile paleogene, mai dure, au determinat
58

îngustarea sub forma unui defileu frumos, cu meandre adâncite a văii Casonului, la ieşirea în Ţara Bârsei-
Trei Scaune. Altitudinea destul de mare pentru o arie depresionară (800 m) şi poziţia internă induc
un c l i m a t aspru, pe fondul unor inversiuni termice frecvente. Este totuşi dens p o p u l a t ă, cu sate
mari, locuite de secui, antrenaţi în ocupaţii tipic montane.
Munţii Vrancei domină spre vest Ţara Bârsei- Trei Scaune, în lungul unui abrupt de falie, pe linia
Breţcu-Covasna. În sud-vest culoarul larg al văii Bâsca Mare îi separă de M.Buzăului. Singura limită mai
puţi clară este spre sud-est şi est, unde Subcarpaţii Vrancei nu mai au o morfologie depresionară clară şi
unitară ca în Subcarpaţii Moldovei. Contactul se poate urmări pe o linie Lopătari-Nereju-Tulnici-Grozeşti.
În nord-vest pasul Oituz şi valea Oituzului îi separă de M.Oituzului.
Munţii Vrancei sunt constituiţi din flişul p a l e o g e n al unităţilor de Tarcău şi de Vrancea, care
aflorează în semiferestre mari. În unitatea de Tarcău cele mai reprezentative sunt gresiile eocene de Tarcău,
masive, rezistente, frecvent aflate în axele unor anticlinale. În flişul de Vrancea este larg dezvoltat
sedimentarul oligocen, mai variat sub aspect litologic(gresie de Kliwa, dar şi roci moi – şisturi disodilice,
marne bituminoase ş.a.). Ca direcţie a structurilor componente, M.Vrancei sunt primul sector al flişului în
care configuraţia marginii continentale a impus schimbarea direcţiei liniilor structurale, acestea orientându-
se aici de la nord spre sud.
O r o g r a f i c, se prezintă ca o culme principală orientată nord-sud, ale cărei altitudini cresc de la
sud şi de la nord către centru, de la 1.000 m - 1.100 m, până în vârfurile Muşat – 1.503 m, Goru – 1.784 m
şi Lăcăuţi – 1.777 m. Din culmea principală se desprind culmi radiare spre nord-est – Măgura Caşinului
(1.165 m, între Oituz şi Caşin) şi Zboina Neagră (1.350 m, între Caşin şi Putna), spre est – Coza (1.629 m,
între Putna şi Năruja) şi Zboina Frumoasă (1.657 m, între Năruja şi Zăbala), spre sud-est Furu (1.415 m,
între Zăbala, Bâsca Mică şi izvoarele Râmnicului Sărat), iar spre est Penteleul (1.772 m, probabil
terminaţia sudică a culmii principale, afectată de tectonică şi pe cale de a fi detaşată prin eroziune fluvială
regresivă). Spre vest, Munceii Breţcului sunt un ansamblu de culmi secundare cu altitudine în jur de 1.000
m, orientate transversal şi separate de afluenţii de pe stânga ai Râului Negru.
R e l i e f u l s-a format, în cea mai mare parte, prin acţiunea apelor curgătoare din bazinele
Trotuşului, Putnei şi Buzăului care, sub impulsul probabil destul de puternic al mişcărilor de înălţare
recente, au atacat flişul fără să fie împiedicate de orientarea liniilor structurale. În cadrul reţelei de văi
predomină orientarea transversală, cu scurte tronsoane adaptate la structură (spre exemplu, cursurile
superioare ale râurilor Bâsca Mare şi Bâsca Mică). Obârşiile râurilor se află dincolo de linia altitudinilor
maxime din bazinele respective, ceea ce a indus ipoteza antecedenţei reţelei, presupunându-se chiar
(N.Orghidan, 1929) că, înainte de formarea în pliocen-pleistocen a depresiunii de prăbuşire tectonică Ţara
Bârsei-Trei Scaune, văile ar fi fost mult mai lungi, râurile având izvoarele undeva mult mai departe spre
nord-vest, dar fiind ulterior decapitate prin prăbuşirea tectonică menţionată şi remanierea colectorilor din
aria internă. Aceleaşi procese complexe au produs şi captări, aşa cum Bâsca Mare ar fi captat cursul
superior al Bâscăi Mici. Relieful de eroziune selectivă este determinat frecvent de stratele de gresie eocenă
de Tarcău, pe care se păstrează, spre exemplu, culmea Lăcăuţi, cu structură de hog-back având abruptul
orientat spre est, sau Penteleul, pe structură de sinclinal înălţat. Aceleaşi efecte morfologice sunt
determinate şi de gresia oligocenă de Kliwa, care susţine Gorul, Zboina Frumoasă ş.a. În general, pe
unitatea de Tarcău relieful este mai masiv, mai greoi, în timp ce pe flişul de Vrancea, mai variat litologic,
există înălţimi asimetrice, profiluri mai bine conturate, fără ca altitudinile să fie prea mari. La traversarea
rocilor dure s-au format defilee, cu secţiune îngustă şi trepte în talveg, aşa cum este defileul săpat de Bâsca
Mare în gresie de Tarcău, la sud-vest de Penteleu. În roci moi au fost sculptate depresiuni de eroziune
selectivă, aşa cum este cea de la Comandău, în bazinul superior al Bâscăi Mari, unde râul şi-a lărgit valea
în marnocalcarele cretacic-superioare de Hangu. Aceleaşi roci au favorizat şi formarea curmăturilor sau a
înşeuărilor, cum sunt cele dintre izvoarele Putnei, Zăbalei şi Bâscăi Mici. Încă neclară este problema
suprafeţelor de nivelare, mai numeroase după unele opinii (N.Al.Rădulescu, 1937, A.Nordon, 1931),
numai două după altele (I.Sîrcu, 1971), Siriu (Cerbul) la 1.500 m, dominată de vârfurile înalte care ar fi
martori de eroziune şi Poiana Mărului (Mestecăniş) la 1.000 m - 1.100 m, dezvoltată mai ales în Munceii
Breţcului.
Altitudinea modestă şi poziţia (externă şi în apropierea curburii) n-au putut asigura condiţii
climatice favorabile glaciaţiilor cuaternare. În Penteleu există două cuvete naturale cu tinov - Lacul Roşu
şi lac - Lacul Negru, cărora li s-a atribuit o origine nivală. Cuvetele lor ar putea fi însă generate de
alunecări de teren. De altfel, în evoluţia actuală a reliefului, alături de eroziunea fluvială, procesele de
59

deplasare în masă sunt cele mai răspândite, ajungându-se frecvent la formarea unor creste de intersecţie a
versanţilor şi a unui microrelief specific de padine, trepte, valuri ş.a.
Din punct de vedere c l i m a t i c, în M.Vrancei se cumulează deja condiţii favorabile unor
temperaturi mai mari, valorile medii anuale depăşindu-le pe cele din nordul Carpaţilor Orientali, la
altitudini similare (1,40 C la Lăcăuţi, 30 C la 1.200 m, 60 C la periferia externă ). Precipitaţiile sunt mai
bogate pe versantul vestic, unde pot depăşi valoarea medie de 1.100 mm, coborând pe versantul estic la
700 mm. Aria munceilor Breţcului este atinsă de inversiunile termice caracteristice în Ţara Bârsei-Trei
Scaune, ca şi depresiunea Comandău, sau unele arii adăpostite de la obârşiile râurilor (spre exemplu la
izvoarele Slănicului). Cea mai mare parte a M. Vrancei este acoperită de v e g e t a ţ i e forestieră, sub
forma unei păduri de amestec molid-fag, cu inversiuni determinate climatic. Molidişuri pure apar doar la
altitudini de peste 1.300 m. Pe versantul estic sunt şi pinete, plantate. Pe Gorul, Lăcăuţi şi Penteleu sunt
areale mici de jneapăn, vegetaţia subalpină fiind înlocuită cu pajişti secundare, extinse şi pe seama pădurii,
pentru păşunat. În depresiunea Comandău şi în Penteleu, în sectoare slab drenate, sunt mlaştini oligotrofe,
iar pe versantul sud-vestic al Penteleului, spre Bâsca Mare, mlaştinile au caracter eutrof. Pe versantul estic
al acestei culmi, între 800 m – 1.300 m, în regim de codru secular se află pădurea Milea-Viforâta (550 ha),
cu fagi şi molizi de peste 300 – 400 ani şi cu arborete de brad, molid şi pin de 80 – 100 ani, cu exemplare
înalte de 40-50 m şi diametre de 0,8-1 m, cu orhidee rare şi endemisme, iar în zona Lacului Roşu cu plante
carnivore.
Munţii Vrancei sunt relativ puţin populaţi, în contrast puternic cu depresiunile învecinate. Sunt
numai câteva a ş e z ă r i de vale, destul de noi, cum este Comandău. Sub aspect economic, după oieritul
care a avut o tradiţie seculară, exploatarea forestieră a devenit activitatea cea mai intensă, în unele
perioade excesivă. Prin replantări pădurea s-a refăcut însă în bună măsură. Creşterea oilor continuă, mai
ales de către breţcani şi bârsani, care au numeroase stâne în special în Penteleu. În deceniile trecute s-a
identificat şi un zăcământ de petrol, la Ghelinţa, azi în exploatare. O reţea de drumuri forestiere şi câteva
(din ce în ce mai puţine) tronsoane de cale ferată îngustă (Covasna-Comandău, până în anii trecuţi Caşin-
Scutaru), dar mai ales şoseaua Tulnici-Lepşa-Ojdula asigură accesul în munţi şi traversarea lor. Peisajul
culmilor şi al văilor, pădurea şi fauna bogată de interes cinegetic (urs, cerb, căprior, mistreţ ş.a.) constituie
un potenţial turistic natural deosebit, insuficient susţinut însă prin capacităţi de cazare. Sunt multe case de
vânătoare, după aparenţe excelent echipate, dar într-un regim de proprietate şi de exploatare opac, ca şi
multe cabane forestiere (numai în Penteleu, spre exemplu, Vadul Oii, Secuiul, Muşa, Fagul Alb, Gura
Bâsculiţa), utile scopului lor dar nestimulative pentru un flux turistic rentabil.
Munţii Buzăului sunt situaţi la sud-vest de M.Vrancei, de care îi despart valea Bâscăi Mari, până la
Varlaam şi apoi valea Slănicului, până la Lopătari. Spre nord-vest domină cu 600 m - 800 m depresiunea
Întorsurii Buzăului, iar spre vest valea superioară a Buzăului, pasul Boncuţa, pasul Tabla Buţii, valea
Telejenelului, până la confluenţă şi valea Teleajenului, până la Măneciu, îi despart de M.Ciucaşului. Spre
sud-est, contactul cu Subcarpaţii se poate urmări de la Lopătari, pe la Găvanele, Nehoiu, Chiojdu,
Măneciu-Ungureni.
Flişul din substratul g e o l o g i c se încadrează în unităţile de Teleajen, Audia şi Tarcău. Dominan
te în unităţile interne, formaţiunile cretacice sunt, cu puţine excepţii (conglomeratele albiene), puţin
rezistente - gresii calcaroase, şisturi argiloase, nisipuri, marnocalcare, argile ş.a. Subordonate în aceste
unităţi şi dominante în cea de Tarcău, formaţiunile paleogene sunt mai variate ca rezistenţă, pe lângă roci
moi - argile, marno-calcare, marne bituminoase, şisturi disodilice ş.a. existând şi roci rezistente – gresia
micacee eocenă de Siriu, în unitatea de Audia, gresii eocene de Tarcău şi oligocene de Fusaru, în unitatea
de Tarcău ş.a.
O r o g r a f i c, la sud-vest de valea superioară a Buzăului, între afluenţii săi Crasna şi Siriu, se află
masivul omonim, cel mai înalt din toată gruparea (1.663 m, în vârful Mălaia). La sud-est de Siriu,
Muntiorul este format dintr-o culme semicirculară mai scundă, orientată spre nord-est (Răstoaca – 1.294 m,
Muntioru – 1.345 m), închisă parţial de culmea secundară Gherghelău şi drenată de obârşia Nehoiului. Din
Muntioru, pe sub molasa miocenă din sinclinalul subcarpatic Drajna, se ramifică oblic spre sud-vest
„pintenul” de fliş Homorâciu. Pe stânga văii Buzăului, un complex de culmi conturate de afluenţii de pe
această parte şi de pe dreapta ai Bâscăi Mari poartă numele culmii celei mai înalte, Podul Calului. La nord
de valea Harţagului, se află culmea Bota (1.288 m), între Harţag, Bâsca Mare, Caşoca şi Buzău este
Teharăul (1.360 m), între Caşoca, Bâsca Mare, Bâsca Rusilei şi Buzău se află Podul Calului (1.439 m), iar
la sud de Bâsca Rusilei, Ivăneţul (Zboiul – 1.115 m, Arsenie – 1.191 m) este rădăcina „pintenului” de
Văleni.
60

R e l i e f u l M.Buzăului este puternic marcat de specificul structural şi litologic al substratului. În


orientarea de ansamblu a structurilor principale se menţine aceeaşi direcţie generală nord-sud, dar există şi
structuri (mulate de relief) care conturează curbura maximă, având orientare nord-est – sud-vest. Partea cea
mai înaltă, Siriul, este un sinclinal înălţat, cu flancul estic faliat, în bună măsură constituit din gresie eocenă
de Siriu. Ambele flancuri sunt abrupte şi au caracter cuestiform, cu „colţi” pe capetele de strat din roci
rezistente (Colţii Balei, Colţii Bocârnei ş.a.). Aceeaşi corespondenţă oro-lito-structurală se remarcă şi pe
stânga Buzăului, culmile fiind frecvent formate pe anticlinale (cele din Bota - pe conglomerate albiene, pe
gresii de Tarcău şi de Kliwa, Teharăul, Podul Calului) sau pe sinclinale înălţate (Ivăneţul, pe gresii de
Fusaru, orientat nord-est – sud-vest), iar văile - pe sinclinale şi faciesuri moi sau pe linii de contact
petrografic (Harţagul, Caşoca ş.a.). În lungul văilor sectoare înguste (în gresii rezistente), până la forme de
defileu (valea Buzăului, pe aproape 20 km, ş.a.), alternează cu lărgiri în faciesuri moi, care favorizează şi
alunecări de teren masive. Orientarea transversală a văii Buzăului a fost explicată prin antecedenţă
(N.Orghidan, 1929, 1932). Diversitatea litologică stimulează procese de versant foarte variate. Spre
exemplu, baza abrupturilor din Siriu este îmbrăcată în grohotişuri mai vechi şi mai recente, formate prin
dezagregare mecanică, prăbuşiri şi rostogoliri ale fragmentelor de gresie rezistentă. Pe oligocenul mai
moale, de Fusaru, din partea de sud - sud-est a aceleeaşi culmi, matricea mai moale şi sensibilă la apă a
favorizat alunecări de teren, trenele de grohotiş fiind înlocuite cu deluvii de alunecare groase. Procesele
respective sunt deosebit de frecvente în M.Buzăului, barând adesea văile mai mici (Caşoca a trecut printr-o
etapă de baraj prin alunecări simultane de pe ambii versanţi), şi strangulând chiar valea principală. Multe
diferenţe morfologice ale văilor se explică şi prin diferenţele altitudinale ale nivelurilor de bază. Spre
exemplu, afluenţii de pe stânga ai Buzăului au văi mai evoluate decât cei ai Bâscăi Mari, deşi obârşiile
tuturor se află în aceeaşi arie montană, Podul Calului. În acelaşi fel, Sibiciul, Bălăneasa, Sărăţelul şi alte
pâraie subcarpatice, au văi mai lungi decât afluenţii de pe stânga ai Bâscăi Rusilei, care îşi au obârşiile în
aceeaşi culme a Ivăneţului etc.
Tectonizarea puternică şi alcătuirea litologică foarte variată au făcut destul de dificilă aprecierea
reliefului ciclic, numărul suprafeţelor de nivelare oscilând între cinci (A.Nordon, 1931) şi trei
(N.Al.Rădulescu, 1937). După aprecieri mai recente (I.Sîrcu, 1971), un nivel la 1.500 m, sub Siriu, ar fi
echivalentul suprafeţei miocene Cerbul, iar restul masei montane, la altitudinea de aprox. 1.000 m se
încadrează în suprafaţa pliocen-pleistocenă Poiana Mărului.
În cadrul Carpaţilor Orientali, M.Buzăului exprimă cel mai clar caracterul compozit, de
interferenţă multiplă, al factorilor c l i m a t o g e n i în sectorul de la curbură. În cuprinsul lor, masele de
aer de origine atlantică acced practic fără obstacole în partea înaltă, dar în masa montană propriu-zisă
efectele lor sunt modificate, în parte prin „penele” de circulaţie anticiclonală continentală, în parte prin
foehnizare catabatică, prin care pe versantul extern se realizează condiţii termice şi de umiditate similare
celor din Subcarpaţi şi uneori chiar din estul Câmpiei Române. Ca reflex direct, densitatea medie a
r e ţ e l e i h i d r o g r a f i c e nu depăşeşte 0,53 km/km2. Râurile au totuşi debite destul de mari (Bâsca
Mare, la confluenţă – 6,18 m3/s, Buzăul, la Nehoiu – 19,4 m3/s), realizate şi printr-o alimentare subterană
destul de bogată, asigurată de volume importante de apă infiltrate în gresiile paleogene fisurate, în şisturi
negre etc. Pentru valorificarea acestui potenţial hidroenergetic, pe valea Buzăului, la Siriu şi Cireşu s-au
construit două baraje, centralele de la Nehoiaşu şi Surduc urmând să aibă o putere instalată de 208 MW şi
– respectiv – 20 MW ( Gr.Pop, 1996). În relaţie cu gresia de Tarcău şi cu unele fracturi profunde, la Siriu
apele subterane au caracter oligomineral (sulfuros, datorită unor concreţiuni piritoase), mezotermal (30 0
C), fiind şi parţial arteziene (A.Pricăjan, 1972). În Ştiubeiul Burlacului, la Nehoiaş, izvorul are acelaşi tip
de mineralizare. Între apele de suprafaţă, sunt destul de frecvente lacurile de alunecare (chiar dacă au, în
majoritate, un caracter temporar). Aşa s-au format (şi s-au scurs apoi) lacuri pe Caşoca (în 1969), pe
Harţag, pe Bâsca ş.a. În Siriu, pe ariile slab drenate din partea înaltă sunt ape stagnante, la 1.405 m
aflându-se şi Lacul Vulturilor.
În evoluţie naturală, v e g e t a ţ i a a fost iniţial integral forestieră, fiind constituită din păduri de
amestec fag-conifere. Pe culmile mai scunde şi situate pe latura externă (Muntiorul şi Ivăneţul), sunt
caracteristice făgetele şi pădurile de amestec fag-gorun, iar pe versantul extern, spre contactul cu
Subcarpaţii, domină gorunul. În lungul văilor şi pe plaiurile înalte pădurea a fost poienită şi înlocuită cu
pajişti secundare, pentru păşunat.
A ş e z ă r i l e cele mai numeroase sunt pe contactul cu Subcarpaţii , dar nu lipsesc nici pe văi, ale
căror terase sunt siturile exclusive în aria montană propriu-zisă (Crasna, Gura Siriului, Lunca Jariştei,
Siriu, Lunca Priporului, Nehoiu ş.a., unele provenite din aşezări sezoniere pentru exploatarea şi prelucrarea
61

lemnului –Crasna, Gura Siriului ş.a.). Ceva mai rare sunt numai în sectorul îngust, de chei. În general sunt
răsfirate, cu tendinţe de adunare la confluenţe adesea fiind mult alungite (spre exemplu, Gura Teghii de pe
Bâsca Rusilei, pe aproape 9 km). Pe versanţii externi ai Muntiorului şi Ivăneţului satele au tendinţe de
risipire, atât pe fondul unui bilanţ natural relativ susţinut până în perioada contemporană, cât şi ca efect al
favorabilităţii climatice a versanţilor externi, din ce în ce mai despăduriţi şi care se pretează astfel la
utilizări diversificate. În M.Buzăului se exploatează mult lemn şi se cresc animale, în special oi, numărul
stânelor fiind însă într-o descreştere severă (de la peste 100 la începutul secolului trecut, la mai puţin de 25
în anii optzeci ai aceluiaşi secol). Culturi sunt puţine, numai pe văi, dar sunt destul de răspândite livezile de
prun. Există un singur oraş, Nehoiu, specializat în industrializarea lemnului şi o mică staţiune balneară, la
Siriu. Capacităţile de cazare asigurate astfel sunt total insuficiente pentru organizarea unei activităţi
turistice pe măsura potenţialului natural şi antropo-cultural real. Datelor naturale utile în acest sens
(peisajul din partea înaltă a Siriului, sectoarele de chei de pe văi, pădurile, vînatul etc.) şi elementelor etno-
floclorice de la Nehoiu, etc. li s-a adăugat în deceniul trecut o descoperire excepţională. Pe contactul culmii
Ivăneţu cu Subcarpaţii, în perimetrul Aluniş-Nucu-Brăieşti se află un complex rupestru, în parte laic, în
parte religios, cu 29 de încăperi - adăposturi precreştine, lăcaşuri paleocreştine (sec. III-IV) şi medievale,
cu sgrafitti etc. Valorificarea întregului potenţial ar fi cu atât mai înlesnită cu cât există posibilităţi de
relaţie, pe şosea transcarpatică (şi parţial pe calea ferată) în lungul văii Buzăului, până în anii din urmă pe
cale ferată îngustă spre Comandău etc.
Depresiunea Întorsura Buzăului este internă, situată între M.Buzăului şi M. Întorsurii Buzăului.
Considerată iniţial de origine tectonică, este formată în realitate prin eroziune, fiind sculptată de Buzău şi
afluenţii săi din cursul superior, în sedimentarul cretacic friabil al flişului unităţii de Teleajen (gresia
curbicorticală). Este o depresiune înaltă, situată la 800 m altitudine absolută, semănând destul de mult cu
depresiunea Casonului, dar fiind ceva mai largă. Este constituită din şesul Buzăului şi terasele sale
inferioare, având aspectul unei mici câmpii intramontane. Închiderea ei între munţi favorizează inversiuni
termice care generează valori minime severe în timpul iernii. Depresiunea este bine populată, cu sate
numeroase, unele fiind formate prin permanentizarea aşezărilor de lucrători la pădure (spre exemplu,
Zăbrătău, Barcani, Sita Buzăului, Acriş ş.a.). Populaţia este integral românească. Ocupaţiile sunt cele tipic
montane – creşterea animalelor, exploatarea lemnului, puţine culturi de cartof şi plante furajere.
Prelucrarea industrială a lemnului i-a adus aşezării principale – Întorsura Buzăului - statutul urban în
perioada contemporană. Un element excepţional de important pentru evoluţia acestui oraş şi pentru
vitalizarea întregii depresiuni ar putea să fie completarea tronsonului de cale ferată din depresiune până la
Nehoiaş.
62

Munţii Întorsurii Buzăului (Clăbucetele Întorsurii sau Munceii Teliului) sunt un grup de munţi
mici situaţi între Ţara Bârsei-Trei Scaune, în nord-vest, depresiunea Întorsurii Buzăului, în sud-est, valea
Tărlungului, în sud-vest şi valea Zagonului, în est. O r o g r a f i c, culmi monotone – Călan, Ghilcoş,
Blidaru ş.a. - înalte de aprox. 1.000 m (cu altitudinea maximă de 1.222 m, în vârful Pilişca) îşi
datorează altitudinea modestă constituţiei g e o l o g i c e de fliş din unităţile de Ceahlău şi Teleajen,
reprezentate prin litofaciesurile lor cele mai puţin rezistente (marno-calcare, şisturi marnoase, marne
nisipoase şi strate subţiri de gresii calcaroase, bituminoase, micacee ş.a., în unitatea de Ceahlău, şisturi
argiloase negre, gresii calcaroase curbicorticale, argile, gresii marnoase , marnocalcare ş.a., în unitatea de
Teleajen). Pe acest fond litologic puţin rezistent, raporturile de şariaj vest-est ale celor două unităţi (flişul
de Teleajen aflorează în semifereastra tectonică de pe valea Teliului) n-au putut accentua altitudinea
r e l i e f u l u i montan, afectat şi de efectul prăbuşirii tectonice de la sfârşitul pliocenului şi începutul
cuaternarului care a creat depresiunea internă Bârsa-Trei Scaune. Sub influenţa aceloraşi fenomene şi al
subsidenţei încă active în partea centrală a acestei depresiuni, văile au evoluat exclusiv transversal (nord-
vest – sud-est) faţă de structurile flişului. Munceii rezultaţi sunt deosebit de accesibili, atât prin altitudine
cât şi prin aspectul plan al culmilor, motivându-se astfel şi frecvenţa oronimelor care semnalează curmături
şi plaiuri („dealuri”) bune pentru păşuni (Predeal, Dealul Cocanilor ş.a.). Plaiurile respective se încadrează
în suprafaţa de nivelare Mestecăniş (prezentă la altitudini similare şi în alte arii vecine, de fliş – spre
exemplu în munceii Breţcului ş.a., sau cristalino-mezozoice – M.Perşani, M.Bârsei ş.a.). În condiţii
c l i m a t i c e generoase sub aspectul precipitaţiilor, ca şi al temperaturii permise de altitudinea lor redusă,
(valori medii de aproape 1.000 mm şi 60 C-70 C), culmile conturate de r â u r i (Zagon, Dobârlău, Teliu,
Budila ş.a.) sunt acoperite aproape integral (cu excepţia pajiştilor secundare) de o pădure de foioase cu fag
şi gorun spre culmi şi spre depresiunea Întorsurii Buzăului, gorun spre Ţara Bârsei-Trei Scaune. A ş e
z ă r i l e se află pe văi, la contactul cu ariile depresionare vecine, putând fi considerate într-o linie
transcarpatică de sate, deoarece Munceii Întorsurii nu au reprezentat un obstacol pentru legătura dintre
Ţara Bârsei-Trei Scaune şi valea Buzăului. Încă din perioada interbelică au fost străbătuţi de tunelul
feroviar Teliu, unul dintre cele mai lungi din ţară.
Munţii Ciucaşului se află la vest de M.Buzăului (contactul putându-se urmări pe Buzăul superior,
prin pasurile Boncuţa şi Tabla Buţii, pe Telejenel şi Teleajen, până la Măneciu). Spre nord-vest, un culoar
de văi urmat de Dălghiu, afluent al Buzăului, şi de Tărlung îi separă de M.Întorsurii Buzăului, în vest valea
Doftanei (prahovene), pasul Predeluş şi valea Doftanei (bârsane) îi despart de M.Baiului iar în sud domină
depresiunile subcarpatice, între Măneciu-Ungureni şi (nord de ) Brebu, pe valea Doftanei.
În substratul lor g e o l o g i c flişul intern al unităţilor de Ceahlău şi Teleajen este dominant, cel
de Audia fiind subordonat. Litofaciesurilor predominant slab rezistente din ariile învecinate de fliş li se
adaugă însă, cu o dezvoltare largă, gresiile şi conglomeratele masive albiene (500 m – 700 m, stratele de
Ceahlău-Zăganu), constituite din elemente dure, de şisturi cristaline (gnaise oculare, gnaise granitice,
micaşisturi, cuarţite ş.a.) şi klippe de calcar, deosebit de rezistente. Chiar dacă în partea sudică aceste strate
se prezintă într-o variantă litofacială predominant grezoasă micacee şi de fliş curbicortical (strate de Bobu)
prezenţa lor are consecinţe morfologice deosebite.
Structural, aceste formaţiuni sunt depuse în două sinclinale înălţate, formând r e l i e f u l cel mai
înalt, în nord-est masivul Ciucaş (1.954 m) – Zăganu (1.883 m) iar în partea centrală masivul Grohotiş
(1.767 m), între care se află şeaua Bratocea. Din aceste două masive se dirijează divergent culmi
secundare, mai scunde (1.000 m-1.300 m), sculptate în depozite cretacice mai puţin rezistente, îndeosebi
din unitatea de Teleajen. Aceste culmi ocupă o arie destul de întinsă în partea sud-sud-vestică (M.Craiu-
Bădila), făcând o trecere morfologică gradată spre înălţimile subcarpatice vecine. Ca şi în Ceahlău,
masivele înalte au un relief interesant, cu numeroase forme de dezagregare a conglomeratelor, mai semeţe,
mai ascuţite pe conglomeratele calcaroase – colţi, piramide, coloane, turnuri, ciuperci, un „sfinx” (al
Bratocei) ş.a., mai rotunjite, cu aspect de cupolă pe conglomerate cuarţitice. Stâncile cu forme bizare,
uneori cu înfăţişare de turmă în popas poartă numele locale de ţigăi (ţiglăi) – Ţigăile Mari, Ţigăile Mici. În
Ciucaş nu se repetă însă platourile structurale întinse din Ceahlău, probabil datorită unei cutări mai strânse
în axul celor două sinclinale, cu o înclinare mai accentuată a stratelor rezistente. La trecerea prin
conglomerate, valea superioară a Teleajenului este îngustă, cu aspect de chei prăpăstioase. Aval se lărgeşte
însă, creându-se o tipică depresiune de eroziune selectivă (Cheia), săpată în marne şi marnocalcare.
Suprafaţa de nivelare miocenă Siriu (Şeţu, Cerbul) este semnalată la 1.500 m, iar partea înaltă a culmilor
mai scunde (la 1.000 m – 1.300 m ) se înscrie în suprafaţa Mestecăniş. Fără să fie definitiv clarificată,
problema morfologiei glaciare nu se poate argumenta prin forme specifice, deşi altitudinea maximă ar fi
63

putut să înscrie masivele înalte în aria de îngheţ cuaternar peren. Absenţa urmelor clare s-ar putea explica
fie printr-o cantitate insuficientă de precipitaţii solide, datorită poziţiei morfo-climatice, fie printr-un efect
destructiv şi convergent morfologic al proceselor periglaciare, deosebit de active şi azi. Acestora li se
datorează acumularea unor trene groase de groase de grohotişuri (numai parţial stabilizate) la baza
abrupturilor.
Sub aspect c l i m a t i c, precipitaţiile sunt mai bogate decât în M.Buzăului şi M.Vrancei,
ajungând la 1.200 mm/an. R â u r i l e nu sunt însă mai dense (0,46 km/km 2), dar debitele au permis
amenajarea complexă din bazinul Doftanei (Paltinu), acumularea din amont de confluenţa Teleajen-
Telejenel (Măneciu). V e g e t a ţ i a este destul de asemănătoare celei din ariile menţionate, pădurile de
fag urcând destul de mult, până la 1.300 m, iar coniferelor revenindu-le un areal relativ restrâns (cu o
pondere a zadei care aminteşte de pădurea din Ceahlău). Jnepenişurile şi pajiştile subalpine sunt însă mai
dezvoltate decât în M.Vrancei şi M.Buzăului.
Văile în general înguste şi arealele restrânse care se pretează la culturi au făcut ca p o p u l a r e a
să fie modestă. În secolele trecute mai multe sate erau pe valea limitrofă a Doftanei (Secăria, Teşila,
Trăisteni) pe Teleajen aflându-se doar două mânăstiri, Suzana şi Cheia. Dezvoltarea turismului, stimulat
de peisajul natural deosebit de atrăgător şi de deschiderea drumului transcarpatic prin pasul Bratocea (cu
fluidizarea accesului dinspre capitală spre Braşov, prin evitarea culoarului aglomerat Prahova-Timiş), au
făcut ca în jurul celor două mânăstiri să se formeze staţiuni climatice şi de hidroterapie (ape sulfuroase-
sulfatate la Cheia), ca şi pentru sporturi de iarnă, foarte solicitate, cea de la Suzana specializându-se în
tabere pentru copii. O altă staţiune s-a dezvoltat la Babarunca, pe cursul superior al Tărlungului, cu fluxuri
de sfârşit de săptămână din Braşov, pentru care alte staţiuni din Bucegi şi M.Bârsei sunt prea aglomerate,
cel puţin în sezoanele turistice de vârf. Este de asemenea menţionabilă amenajarea, într-o galerie din
M.Roşu (în masivul Zăganu), a observatorului seismic naţional, ţinându-se seama de sensibilitatea seismică
maximă din sectorul de curbură, ca şi de favorabilitatea substratului geologic pentru amenajări subterane
durabile.
Munţii Baiului (Gârbovei) sunt situaţi la vest de M. Ciucaşului, de cele două Doftane şi pasul
Predeluş. În vest şi nord-vest se învecinează cu M.Bucegi şi cu M.Bârsei (M.Piatra Mare), limita
putându-se urmări pe valea Gârcinului (afluent al Tărlungului) şi, în linii generale, pe valea
Prahovei. În realitate, substratul g e o l o g i c de fliş intern (argilo-marnos, calcarenitic, marno-argilos şi
mai rar greso-conglomeratic) se continuă până în bazinul Dâmboviţei şi, cel puţin până la văile Ialomiţei şi
Ialomicioarei contribuie la formarea unui relief specific. Astfel, o r o g r a f i c, la est de valea Prahovei se
află culmea prinicipală, Baiul (Gârbova-Baiul), care depăşeşte (sau se menţine aproape de)altitudinea
absolută de 1.900 m (Neamţul, 1.923 m şi Baiul Mare, 1.895 m). Spre vest se află un ansamblu de culmi
secundare, cu altitudine de 1.300 m – 1.600 m, situate atât pe stânga Prahovei (separate de Azuga şi
afluenţii săi - Culmea Cocoşului, Clăbucetul Taurului, Zamura, Culmea Câinelui ş.a.), cât şi pe dreapta
acestei văi (Diham, 1.589 m şi Gurguiatu, 1.339 m, situat între Prahova şi Ialomicioara şi separat de
Bucegi prin pasul Sinaia (1.190 m).
Liniile principale ale r e l i e f u l u i sunt orientate longitudinal (NNE-SSV), atât la nivelul culmii
(anticlinale) înalte cât şi la nivelul văilor superioare ale Prahovei şi Doftanei, conform direcţiei structurilor
flişului. Doar culmile secundare de pe stânga Prahovei şi văile câtorva afluenţi mici ai Azugăi sunt
orientate transversal, ca şi valea Prahovei aval de Sinaia, până la Comarnic (unde iese din munţi). În
contrast puternic cu lărgirea din amont a văii, între Predeal şi Sinaia (mică depresiune însoţită de terase pe
ambele părţi), acest sector îngust are caracter de defileu (defileul de la Posada). El secţionează masa
stratelor de Sinaia, între culmea principală a M.Baiului şi Gurguiatu. Aspra genezei sale au fost emise
opinii diferite, unele (G.Vâlsan, 1940) optând pentru captarea unei Prahove ialomiţene (montane) de către
o Prahovă din Subcarpaţi, mai viguroasă, ca urmare a nivelului de bază mult mai coborât. Altele (I.Sârcu,
1971) consideră că diferenţele morfologice au o motivaţie litologică (în realitate acelaşi fliş puţin rezistent
aflându-se în substratul ambelor sectoare). În fine, s-a presupus şi efectul unei înălţări recente deosebit de
puternice, atât în culmea principală (care depăşeşte 1.900 m, deşi nu este susţinută de roci rezistente) cât şi
în sectorul de la Comarnic (Al.Roşu, 1971). Nici această ultimă opinie, în sine plauzibilă, nu se confirmă
însă pe teren, unde terasele Prahovei nu prezintă deformări pozitive în defileu, problema rămânând încă
neclarificată. În ceea ce priveşte relieful ciclic, este semnalat (Valeria Velcea, 1964) nivelul miocen, bine
dezvoltat la 1.600 m în bazinele Azugăi şi Doftanei şi dominat de martorii de eroziune pe care îi reprezintă
vârfurile din culmea principală. Pe latura sudică, la 1.000 m – 1.200 m se conturează clar nivelul cel mai
64

recent, Poiana Mărului (Predeal sau suprafaţa Clăbucetelor, I.Sîrcu, 1971), care pătrunde printre culmi sub
forma unor culoare suspendate în care s-a adâncit actuala reţea de văi.
Condiţiile c l i m a t i c e şi reţeaua de a p e sunt asemănătoare celor din M.Ciucaşului, cel puţin
partea înaltă a culmii principale primind influenţe atlantice pe care M.Bârsei (Postăvarul) nu le pot
diminua. În acelaşi timp, culmile vestice, mai scunde, resimt atât vecinătatea imediată (cu efect dinamic
catabatic) a Masivului.Bucegi, cât şi frecvenţa inversiunilor termice din lungul văii Prahovei. Sub
precipitaţii medii anuale care depăşesc 1.200 mm, dar probabil şi pe fondul predominanţei unor
litofaciesuri mai favorabile şiroirii decât infiltraţiei, reţeaua de râuri este mai densă (0,53 km/km 2) decât în
M.Ciucaş. Prezenţa unor cristale de pirită diseminate în rocile flişului a produs (oligo-)mineralizări
sulfuroase şi sulfatate ale apelor subterane (Azuga, Predeal, Sinaia, Buşteni). P ă d u r e a are aceeaşi
distribuţie altitudinală, dar cu o pondere mai redusă a elementelor calcifile şi cu inversiuni de vegetaţie
spre valea Prahovei.
Sub aspectul u m a n i z ă r i i, latura vestică (cea mai dens populată şi cea mai activă) este
polarizată de valea Prahovei. În cea mai mare parte, materia primă (animalieră, lemn, roci de construcţie) şi
forţa de muncă sunt implicate în activităţile de prelucrare industrială şi de turism organizate în lungul văii
şi în aria montană înconjurătoare, animată de către acest ax : industria lânii, a sticlei şi a berii (Azuga),
industria celulozei şi hârtiei, iniţiată din 1882 (Buşteni), industria cimentului şi a varului (Comarnic),
industria produselor de mecanică fină, precedată de producerea sârmei şi şuruburilor (Sinaia), turismul
practicat pe toată valea şi beneficiind de amenajări atractive (cabane, hoteluri alpine, instalaţii pentru
sporturi de iarnă, echipamente de teletransport, racord la reţele utilitare).
Munţii Baraoltului şi Munţii Bodocului sunt două arii montane separate de restul munţilor
flişului datorită scufundării tectonice care a generat depresiunea Bârsa-Trei Scaune. Ambele au un contur
alungit pe direcţia N-S şi sunt separate de golful Şesul Frumos (V.Mihăilescu, 1963) al depresiunii, în
lungul căruia curge Oltul, conturând pe trei laturi M.Baraoltului. Spre est, M.Bodocului domină valea şi
depresiunea Casonului, iar spre nord Valea Roşie (afluent de pe stânga al Oltului) îi separă de extremitatea
sud-estică a M.Harghita (M.Ciomat). Spre acelaşi masiv al Harghitei, M.Baraoltului se opresc la pasul
Hatod (710 m). O r o g r a f i c se prezintă ca nişte munţi mărunţi, cu altitudinea maximă în M.Bodoc
(1.241 m în vârful Omeagu) şi mai redusă în M.Baraolt (1.017 m în vârful Gurgău). Culmile secundare se
menţin în general la 900 m – 1.000 m (Bărbat, Arcoş ş.a., în M.Baraolt, Bordeiu, Ciomagu, Mioara Mare,
Ticoş ş.a., în M.Bodoc).
Substratul g e o l o g i c est constituit din flişul unităţilor de Ceahlău şi de Teleajen, reprezentat
în general prin rocile slab rezistente caracteristice în toate ariile analizate anterior, dar prezentând şi unele
particularităţi. Spre exemplu, în unitatea de Ceahlău, la contactul stratelor de Sinaia şi Bistra se află un
litofacies greso-bituminos şi marnos (flişul de Sânmartin, în M.Bodoc), la marginea vestică a unităţii de
Ceahlău contactul respectiv este marcat printr-un litofacies grosier, cu blocuri (în sud-vestul M.Baraolt). În
restul ariei montane, în partea superioară a unităţii de Ceahlău alternează conglomerate, gresii,
marnocalcare, marne şi argile, flişul de Teleajen având aceeaşi dominantă grezo-curbicorticală din ceilalţi
munţi. Nici unul dintre complexele litologice prezentate şi nici structurile cutate (cute-solz) în care apar n-
au opus rezistenţă faţă de modelarea externă şi n-au condiţionat forme de r e l i e f deosebite. Afluenţii
tineri ai Oltului şi Râului Negru şi-au sculptat văi adânci, transversale, orientate spre vest sau spre est, cu
versanţi puternic înclinaţi, având caracter de abrupturi tectonice spre depresiune), asemănătoare celor din
M.Perşani. În raporturile cu structura substratului, numai cele două culmi principale şi câteva văi din
nordul M.Bodoc, în bazinul Casonului, sunt longitudinale. Deosebit de activ a fost pârâul Aita, care şi-a
împins obârşiile până în nord-estul golfului depresionar Baraolt, dincolo de care a separat un grup de
muncei cu altitudinea maximă de 824 m. Interfluviile sunt plane sau foarte larg ondulate, înscriindu-se în
suprafaţa de nivelare pliocen-pleistocenă Poiana Mărului, la 900 m – 1.000 m. C l i m a este moderată, cu
medii termice de 60 C – 80 C şi precipitaţii bogate, aduse prin circulaţia atlantică. Ca urmare, deşi
r â u r i l e sunt mici, reţeaua este destul de densă (0,65 – 0,75 km/km 2). Apele subterane au mineralizarea
carbogazoasă specifică în aureola mofetică a catenei vulcanice, pe fond hidrochimic uneori feruginos,
sulfatat sau clorurat. Pădurea, bine păstrată (grad de împădurire peste 80%), este reprezentată predominant
prin făgete, iar în ariile marginale prin amestecul fag-gorun.
A ş e z ă r i l e sunt situate mai ales pe versanţii externi, la contactul cu aria depresionară. Rareori
au avansat pe unele văi mai largi din interior (spre exemplu, în partea de sud a M.Baraolt). Populaţia este
majoritar secuiască. Ocupaţiile tradiţional montane – exploatarea şi prelucrarea meşteşugărească a
lemnului, creşterea animalelor şi chiar cultura pomilor (meri) pe versanţii sudici – sunt devansate de
65

valorificarea apelor minerale, deşi – cu excepţia Tuşnadului – staţiunile balneare sunt modeste, echipate
pentru fluxuri locale de mici dimensiuni (Malnaş-Băi, Bodoc, Balvanyos (Bolovăniş), Turia, Şugaş.

2.1.5.3. Munţii vulcanici

F o r m a r e a catenei vulcanice neogene Oaş – Harghita a fost sincronă cutărilor flişului de pe


latura estică a Carpaţilor Orientali, tectogeneza miocenă care a pus în loc moldavidele antrenând şi un mag
matism intens, pe latura internă a regiunii. Acesta s-a desfăşurat în etape, de la începutul miocenului până
în pleistocenul mediu. Deoarece vulcanismul prin care s-au format munţii este unul tipic de subducţie iar
subducţia căreia i se datorează întreaga regiune a Carpaţilor Orientali continuă (aşa cum demonstrează
seismicitatea puternică din sectorul vrâncean), este foarte probabil ca şi evoluţia catenei vulcanice să
continue. De altfel manifestările vulcanice secundare (postvulcanice) sunt foarte active (emanaţiile de gaze
în aureola mofetică) iar în derularea fenomenelor vulcanice s-au succedat, aşa cum demonstrează studiile
petrografice, întreruperi mult mai îndelungate decât cele câteva sute de mii de ani care s-au scurs de la
ultimele erupţii. Primele manifestări magmatice s-au produs în partea centrală a catenei de azi (M.Ţibleş-
Bârgău), având un caracter tipic subvulcanic. Din badenian ele s-au propagat spre nord-vest, în segmentul
Oaş-Gutâi, iar din sarmaţian şi spre sud-est, în segmentul Călimani-Gurghiu-Harghita, care este astfel cel
mai recent. În conformitate cu tipul de procese şi fenomene generatoare, ca şi cu vârsta c o m p l e x e l o
r m o r f o l o g i c e rezultate, acestea prezintă aspecte destul de diferite, care variază de la ansambluri
structurale (subvulcanice) reziduale până la ansambluri complexe de aparate vulcanice subaeriene, relieful
cel mai bine păstrat aflându-se, desigur, în segmentul sud-estic, cu altitudine maximă (2.102 m în caldeira
Călimanilor). Formarea catenei vulcanice a redus mult suprafaţa depresiunii intracarpatice a Transilvaniei,
din care au fost separate o serie de depresiuni de baraj, care în pliocen-cuaternar au fost colmatate cu
material terigen aluvio-proluvial. În felul acesta s-a format cea mai mare parte din ulucul depresionar
central al Carpaţilor Orientali. Diferenţierile de vârstă, şi specific genetic, morfologie, altitudine, poziţie
latitudinală şi consecinţele acestora la nivelul r e s u r s e l o r m i ne r a l e, condiţiilor c l i m a t i c e,
reliefului, u m a n i z ă r i i , u t i l i z ă r i i t e r e n u r i l o r etc., conturează segmentele Oaş-Gutâi,
Ţibleş-Bârgău şi Călimani-Harghita.
Munţii Oaş-Gutâi sunt cuprinşi între depresiunea (Ţara) Maramureşului, în nord-est şi depresiunea
Panonică (Câmpia Someşului şi depresiunea Baia-Mare), în sud-vest, spre ambele terminându-se prin
abrupturi de peste 400 m. În est, înşeuarea dintre vârfurile Neteda şi Văratic, la izvoarele Lăpuşului, îi
separă de M.Ţibleşului.
V u l c a n i s m u l care i-a generat a avut o evoluţie complicată, desfăşurată în trei cicluri
magmatice. În primul, badenian, o formaţiune vulcanogen-sedimentară, predominant riolitică s-a acumulat
în mediu marin, aşa cum demonstrează aflorimentele de la Oraşul Nou, în vestul M.Oaş. În doilea ciclu
(sarmaţian-meoţian), când au fost puse în loc, în condiţii subaeriene, lave andezitice şi dacitice, o
mineralogeneză specifică a produs mineralizaţii polimetalice bogate. În ciclul al treilea (ponţian-dacian),
efuziile andezitice caracteristice n-au mai produs mineralizaţii. Atât formaţiunea vulcanogen-sedimentară
cât şi lavele acoperă un substrat sedimentar (paleogen-miocen-pliocen), în mare parte cutat, comun
nordului Depresiunii Transilvaniei şi Ţării Maramureşului. Între fazele eruptive s-au scurs perioade
apreciabile de timp, în care aparatele vulcanice mai vechi au fost parţial erodate, iar fragmentele rămase au
fost acoperite (parţial sau total) de lave mai noi. A rezultat astfel o structură destul de complicată a
munţilor.
Cele mai bine păstrate forme de r e l i e f vulcanic sunt cele create de erupţiile mai recente,
pliocen-superioare. De atunci datează cele două caldeire, destul de scunde (nu depăşesc 1.292 m) şi slab
marcate, Săpânţa, în nord, cu un diametru de peste 6 km, drenată spre Tisa de râul Săpânţa şi Mara, cu o
formă alungită est-vest şi dimensiuni de 4/8 km, drenată spre Iza de râul Mara. În morfologie, forma cea
mai caracteristică este un platou vulcanic, destul de monoton, cu altitudine mai mică în nord-vest, în
M.Oaşului (824 m în vârful Piatra Vîscului) şi mai accentuată în sud-est, în M.Gutâiului, care încep la est
de pasul Huta (1.443 m în M.Gutin). Platoul este secţionat de văi adânci, uneori cu aspect de defileu
(defileul Tătarului, pe Valea Runcului, în Gutâi), cu versanţii puternic înclinaţi. Uneori apele au îndepărtat
complet cuvertura vulcanică, ajungând până la substratul sedimentar şi formând mici depresiuni de
eroziune, ca depresiunea Firiza (unde aflorează paleogenul) şi Chiuzbaia (în care aflorează ponţianul).
Platoul este dominat de o serie de înălţimi care au fost interpretate ca forme de relief vulcanic rezidual –
fragmente de conuri, necks, dykes etc. Astfel, cele mai înalte vârfuri sunt considerate vechi mulaje ale
66

coşurilor vulcanice (necks) – Gutinul, Ignişul (1.307 m). Un excepţional dyke degajat prin eroziune este
Creasta Cocoşului (1.428 m). Alte forme de pe platou sunt negative, prezentându-se ca nişte cratere mici,
de explozie (maar), parţial colmatate şi adăpostind mlaştini. În alte câteva forme negative de pe versanţii
din jurul Gutinului se află mici lacuri (iezere) – Iezerul Mare, Iezerul Mic, Tăul lui Dumitru ş.a.,
interpretate ca periglaciare (Posea Gr, 1962), dar în geneza cărora nu sunt excluse nici procese de
alunecare.
C l i m a este umedă şi relativ caldă, datorită poziţiei vestice şi altitudinilor mici. Temperaturile
medii anuale se menţin între 40C – 60C, iar precipitaţiile medii au valori de 1.200 mm – 1.400 m, care se
regăsesc în debitele r â u r i l o r, frecvent destul de mari, uneori producând inundaţii, fie în aria
intramontană (în depresiunea Oaşului), fie în ariile limitrofe (Câmpia Someşului, depresiunea Baia Mare).
Pentru regularizarea acestor debite (şi pentru alte utilizări) au fost amenajate lacurile de la Călineşti, Firiza
ş.a. În condiţiile climatice menţionate, v e g e t a ţ i a forestieră este dominată de foioase (fag), mai sus de
1.100 m apărând şi păduri de amestec fag-conifere. Molidişurile pure sunt foarte rare (spre exemplu pe
Gutin), provenind, se pare, din plantaţii. În schimb, pe versanţii sudici şi vestici, spre depresiunea Baia
Mare şi Câmpia Someşului, sunt caracteristice pădurile de gorun şi chiar de stejar pedunculat. În acest
sector este prezent şi cel mai nordic arboret de castan comestibil din ţară (plantat, dar în mod clar favorizat
de blândeţea condiţiilor climatice).
Pe lângă exploatarea forestieră şi creşterea animalelor, o intensă activitate de extracţie şi prelucrare
industrială este determinată de faptul că M.Oaş-Gutâi sunt zona cu cele mai bogate zăcăminte de sulfuri
polimetalice din ţară, cărora li se adaugă şi filoane auro-argintifere (de importanţă mai redusă faţă de cele
din M.Apuseni). Cele mai ample exploatări (sulfuri de Pb, Zn, Cu) se fac la Nistru, Ilba şi Hondol (nord-
vest de Baia Mare), la Herja, Baia-Sprie, Cavnic şi Strâmbu-Băiuţ (pe versantul sud-vestic al Gutinului).
Dintre zăcămintele auro-argintifere, mai importante sunt cele exploatate la Săsar, Şuior şi Jereapăn. La
Baia-Sprie şi Tăuţii-de-Sus sunt flotaţii, iar la Ferneziu se rafinează Pb. Mineralizarea carbo-gazoasă a
apelor din aureola mofetică se combină cu ioni de cloruri, sulfaţi ş.a. (spre exemplu izvoarele de la băile
Turţ, în M.Oaşului ş.a.). Probleme destul de dificile în exploatarea şi valorificarea apelor din sectorul de
contact cu depresiunea Baia Mare (ca şi în ceea ce priveşte calitatea aerului) sunt determinate de poluarea
industrială avansată.
Depresiunea (Ţara) Oaşului se află între M.Oaşului, în nord-vest şi M.Gutâiului, în sud-est,
comunicând în nord-est cu Ţara Maramureşului, prin pasul Huta şi cu Câmpia Someşului, prin „porţile”
deschise de cele două râuri oşene – Tur (poarta de la Călineşti) şi Talna (poarta de la Oraşul Nou).
G e n e t i c, este o depresiune de natură erozivă, creată de Tur şi Talna, prin îndepărtarea cuverturii celei
mai recente, de lave pliocene (probabil mai subţire în acest sector) şi prin scoaterea la zi a unor sedimente
friabile sarmaţiene şi panoniene (în special nisipuri şi marno-argile, foarte asemănătoare celor din
Dealurile Vestice). Această evoluţie epigenetică este dovedită şi de martorii de eroziune formaţi din
material vulcanic (Belavara, Măguricea), prezenţi în partea central-vestică a depresiunii.
În depozitele sedimentare apele mai întâi au sculptat iar ulterior au acumulat în partea centrală,
creând un r e l i e f amfiteatric, cu dispunere concentrică pe trei niveluri. Cel mai înalt, cu înclinare mai
accentuată spre interior, cu aspect colinar şi chiar deluros, interpretat ca un piemont de eroziune, a fost
modelat atât în sedimentar cât şi în formaţiunea vulcanogen-sedimentară. Al doilea nivel, cel mai larg, este
format dintr-un ansamblu de glacisuri de acumulare piemontană, foarte asemănătoare celor din Ţara
Făgăraşului. În partea centrală a depresiunii, nivelul cel mai coborât este constituit din luncile largi ale
râurilor Tur şi Talna, care indică o subsidenţă recentă şi activă (cu drenaj deficitar şi freatic aproape de
suprafaţă), asemănătoare celei din Câmpia vecină a Someşului şi aflată la aceeaşi altitudine mică (200 m).
În Ţara Oaşului c l i m a este temperată, de nuanţă central-europeană, blândă şi umedă, cu
precipitaţii bogate (750 mm – 900 mm/an). Umiditatea excedentară a creat în zona joasă şi mlaştini, azi în
majoritate drenate, iar amenajările menţionate au permis controlul debitelor celor două râuri principale. În
condiţii naturale, depresiunea se situează la nivelul p ă d u r i i de gorun, pe alocuri în amestec cu stejarul,
dar pădurea a fost aproape complet îndepărtată, rămânând sub forma unor pâlcuri sau arbori izolaţi, cu
aspect de parc.
U m a n i z a r e a este extrem de veche şi de o remarcabilă continuitate, cu valori mari ale
densităţii populaţiei şi un bilanţ natural permanent pozitiv, chiar pe fondul unor deficite migratorii
temporare. Satele sunt mari şi numeroase, grupate mai ales pe contactul dintre piemontul de eroziune şi
glacisurile de acumulare. Cu excepţia colonizării de la Oraşul Nou (unde în proporţie de 90% populaţia
este maghiară), Ţara Oaşului este locuită de români Populaţia păstrează extrem de bine vechile tradiţii
67

româneşti – port, tip de casă, obiceiuri. Ocupaţiile agricole străvechi includ şi o pondere însemnată a
culturilor de câmp, clima fiind favorabilă atât plantelor furajere , cartofului, inului, cât şi cerealelor. În
ariile marginale sunt condiţii foarte bune şi pentru pomicultură, rodind bine nu numai mărul şi prunul, ci
chiar nucul şi castanul dulce. În centrul urban Negreşti-Oaş există unităţi ale industriei textile (prelucrarea
inului, ţesătorie) şi mecanice (utilaj minier), la Bixad se produce cherestea iar la Vama, ceramică. La Racşa
se extrage bentonită şi s-au propus pentru exploatare mici iviri de lignit ponţian, la Târşolţ şi la Cămârzana.
Dintre numeroasele izvoare minerale (bicarbonatate-clorosodice-carbogazoase, feruginoase-bicarbonatate
ş.a.) sunt mai intens valorificate cele de la Bixad, Tarna Mare şi Valea Măriei. Potenţialul turistic deosebit
al depresiunii este accesibil atât la nivelul capacităţilor de cazare (motelul de pe malul lacului Călineşti şi
foarte multe locuri în regim de pensiuni private sau în gospodăriile ţărăneşti), cât şi prin intermediul
drumurilor dinspre câmpia Someşului (şoseaua prin poarta de la Călineşti şi apoi peste pasul Huta, spre
Sighet şi Vişeu şi calea ferată - iniţial îngustă, prin poarta de la Oraşul Nou).
Munţii Ţibleşului şi Munţii Bârgăului ilustrează perfect principiul unităţii (omogenităţii), cel puţin
naturale, chiar în cazul lipsei de coerenţă teritorială. Deşi manifestarea fenomenelor vulcanice neogene a
fost întreruptă spaţial de către puternicul horst cristalin al Rodnei, masivele rezultate prezintă similitudini
esenţiale ale peisajului natural, creat de specificul fenomenelor magmatice, de relieful caracteristic şi de
particularităţile cuverturii fito-pedo-climatice. P o z i ţ i o n a l, M.Ţibleşului sunt situaţi între izvoarele
Lăpuşului (pasul Neteda), în vest şi valea Sălăuţei-pasul Şetref-Valea Carelor, în est, dincolo de care se
află M.Rodnei. M.Bârgăului domină spre nord, vest şi est arii depresionare, respectiv Ţara Maramureşului,
Depresiunea Transilvaniei, Ţara Dornelor. Spre nord-est valea Coşnei îi separă de M.Bistriţei Aurii, spre
nord-vest valea Someşului Mare îi separă de M.Rodnei, iar spre sud valea Bistriţei ardelene marchează
vecinătatea lor cu M.Călimani.
Sub aspect g e o l o g i c, cea mai mare parte a ambelor masive este formată din depozitele
sedimentare de vârstă cretacic superior-paleogen (eocen şi oligocen) ale klippelor transilvane şi flişului
transcarpatic, reprezentate îndeosebi prin marne şi marnocalcare, gresii cu intercalaţii de marnoargile şi de
şisturi bituminoase, gresii calcaroase, cutate puternic în anticlinale şi sinclinale orientate vest-est. Uneori,
cutările au generat solzi – spre exemplu cuta-solz „de Bârgău”, în care cristalinul şariază chiar
sedimentarul acvitanian. Adesea flancul nordic al cutelor îl şariază pe cel sudic. Absolut specific acestor
două masive este faptul că o mulţime de corpuri subvulcanice diferite (stock, neck, dyke, sill), andezitice şi
dioritice, au străpuns sedimentarul de fliş. Corpurile subvulcanice principale din M.Ţibleş au fost
interpretate ca apofize ale unui puternic lacolit. În nici una dintre secvenţele de intruziune (acvitanian-
badenian, sarmaţian şi pannonian-cuaternar (D.Rădulescu, M.Borcoş, 1968) nu s-au produs fenomene
magmatice submerse sau vulcanice, subaeriene, ceea ce explică absenţa formaţiunii vulcanogen-
sedimentare şi a lavelor.
Domină un r e l i e f de eroziune selectivă. Fără excepţie, cele mai mari altitudini corespund
corpurilor subvulcanice, întotdeauna mai rezistente decât sedimentarul de fliş (vârfurile Ţibleş, 1.839 m şi
Hudin, 1.611 m, în M.Ţibleş, Heniul Mare, 1.611 m şi Miroslava, 1.625 m, în M.Bârgău). Înălţimile de pe
substratul vulcanic au un profil semeţ, cu versanţii abrupţi şi forme frecvent conice sau de căpăţână de
zahăr. Aceasta este însă numai o convergenţă morfologică, formele respective fiind reziduale şi nu (conuri)
vulcanice. Pe rocile sedimentare ale flişului relieful este mult mai scund, mai şters, cu altitudini de 900 m –
1.300 m, marcat numai pe alocuri de unele suprafeţe structurale pe orizonturi de gresie mai dură.
Diferenţele litologice se reflectă şi în morfologia văilor, de-a lungul cărora alternează mici chei/defilee în
andezite (de exemplu cheile de la Colibiţa pe Bistriţa ardeleană şi alte segmente înguste pe Ilva, pe Leşu,
pe Iliuţa ş.a.) şi mici depresiuni (lărgiri) în sedimentarul paleogen (Ilva Mare, Măgura Ilvei, Poiana Ilvei,
pe Iliuţa, Colibiţa, pe Bistriţa ardeleană ş.a.). În depresiuni râurile sunt însoţite de terase. Evoluţia
subaeriană mai îndelungată faţă de celelalte sectoare ale catenei vulcanice a permis formarea suprafeţei de
nivelare Mestecăniş (I.Sârcu, 1961), în care se înscriu majoritatea interfluviilor cu altitudinea de 1.000 m –
1.300 m, dominată de înălţimile pe substrat subvulcanic, care sunt martori de eroziune.
C l i m a t i c, M.Ţibleşului şi M.Bârgăului, situaţi pe faţada vestică a Carpaţilor Orientali, au un
climat moderat, cu precipitaţii bogate (care în M.Ţibleşului, la altitudinea de 1.800 m ajung la valoarea
medie anuală de 1.400 mm). Influenţele vest- şi central-europene se resimt şi în structura v e g e t a ţ i e i,
marcată de urcarea pădurii de fag până la altitudini destul de mari (în amestec cu molidul până la 1.300 m –
1.400 m), ceea ce reduce subetajul coniferelor la câteva insule de molid, în jurul vârfurilor celor mai înalte.
Datorită condiţiilor morfoclimatice, numai în M.Ţibleşului sunt şi arii (restrânse) de pajişte subalpină.
68

Singurele diferenţe menţionabile între cele două arii montane privesc u m a n i z a r e a lor.
M.Ţibleşului au rămas împăduriţi în cea mai mare parte, fiind puţin populaţi, cu sate doar pe văile
marginale (Dealul Ştefăniţei, Fiad, Romuli, pe Sălăuţa) sau pe contactele cu depresiunile limitrofe (Poiana
Botizii, Groşii Ţibleşului, Suplai). M.Bârgăului sunt foarte bine populaţi, cu numeroase sate mari, de vale
(pe Iliuţa, Leşu, Bârgău, Bistriţa), dar şi cu o largă dispersie a gospodăriilor, izolate pe versanţi şi pe culmi,
uneori până mai sus de 1.300 m (spre exemplu în jurul depresiunii Colibiţa, sau în bazinul superior al
pârâului Tiha). Culturi agricole (cartof, plante furajere, secară), alternând cu păşuni şi fâneţe, se practică
până la peste 1.000 m, pe vechi terase antropice, şi generează un peisaj asemănător celui din Ţara Moţilor.
Pe baza exploatării lemnului funcţionează multe fabrici de cherestea, la Lunca Ilvei, Ilva Mică, Bistriţa
Bârgăului, Susenii Bârgăului, ca şi fabrica de hârtie de la Prundul Bârgăului. Sulfuri complexe (din
mineralizaţiile hidrotermale produse de fenomenele magmatice) se exploatează la Văratec, în M.Ţibleş şi
la Colibiţa, în M.Bârgău, iar în lungul căilor ferate sunt şi mari cariere de andezit (Măgura Ilvei ş.a.). Într-o
mică staţiune balneară, la Colibiţa, se valorifică izvoarele minerale. Turismul este favorizat de posibilităţile
de comunicaţie (drumul naţional Bistriţa – Vatra Dornei, prin pasul Tihuţa) şi calea ferată IlvaMică-Vatra
Dornei), ca şi de capacităţile de cazare (hoteluri, pensiuni agro-turistice). În schimb, M.Ţibleşului rămân
încă o rezervă potenţială, fiind foarte puţin vizitaţi şi cunoscuţi.
Munţii Călimani-Gurghiu-Harghita constituie sectorul cele mai recent, cel mai înalt, cu cele mai
tipice caractere vulcanice, desfăşurându-se cu o continuitate perfectă pe 150 km, de la valea Bistriţei
ardelene, în NNV, până la valea Oltului, în SSE, în conformitate cu un sistem de fracturi crustale profunde
care au facilitat ascensiunea lavelor.
Primele e r u p ţ i i v u l c a n i c e (sarmaţian superior-ponţian) au generat dacitele de la
Drăgoiasa, care aflorează numai pe suprafeţe mici, în partea de est a M.Călimani. După o întrerupere,
magmatismul a reînceput în pliocenul superior, când a fost pusă în loc o masă imensă de material
vulcanogen-sedimentar, reprezentată mai ales prin brecii şi aglomerate vulcanice, depusă în cea mai mare
parte subacvatic şi care formează baza edificiului vulcanic. După o fază de înălţare, în consecinţa căreia
formaţiunea vulcanogen-sedimentară a fost puternic erodată şi nivelată, erupţiile au continuat în
pleistocenul mediu, când s-a edificat suprastructura vulcanică, formată din curgeri de lave în alternanţă cu
aglomerate şi tufuri. S-au format astfel strato-vulcani predominant andezitici, în final chiar cu lave de tipul
andezitelor bazaltoide şi bazaltelor (ca în sectorul Sărmaş), care acoperă parţial formaţiunea vulcanogen-
sedimentară, mai veche, aceasta rămânând la zi în zonele marginale, în special în cea vestică. În faza
finală, vulcanismul a avut un caracter exploziv, generând conuri de piroclastite (Sfânta Ana şi Mohoş,
formate din piatră ponce). Vârsta recentă a edificiului vulcanic este demonstrată de identificarea unui
orizont de tuf în terasa de 20 m a Mureşului.
Una dintre caracteristicile principale ale r e l i e f u l u i M. Călimani-Gurghiu-Harghita constă în
profilul lor asimetric, cu versanţi prelungi spre Depresiunea Transilvaniei şi cu versanţi mai scurţi şi
abrupţi spre depresiunile de baraj vulcanic din est. Asimetria se datorează faptului că suprastructura este
poziţionată doar peste partea estică şi sud-estică a infrastructurii vulcanice, subsidenţa pliocen-pleistocenă
a depresiunilor Drăgoiasa-Giurgeu-Ciuc contribuind la accentuarea acestei poziţii. Elementele morfologice
principale sunt platourile şi conurile vulcanice.
Primele se dezvoltă atât pe lave, în partea superioară (unde s-au format prin îngemănarea curgerilor
provenind din conurile vecine), cât şi pe formaţiunea vulcanogen-sedimentară, în ariile periferice (mai ales
spre Depresiunea Transilvaniei). Platourile de pe lave sunt de fapt structurale, înalte, urcând de la periferie
spre axul catenei, de la 900 m – 1.000 m la 1.300 m – 1.400 m. Frapează prin platitudinea interfluviilor,
care n-au coborât probabil prea mult sub suprafaţa iniţială, datorită caracterului recent al ultimelor erupţii..
Cel mai larg şi mai înalt (1.400 m – 1.600 m) dintre acestea este cel al M.Călimani, dezvoltat în partea
central-vestică a masivului, platitudinea sa generând toponime explicite, ca Şesul Paltinului, Dealul
Şesului, Poiana Câmpului. Încercările mai vechi de identificare a unor trepte de relief ciclic, bazate pe o
antedatare a genezei sectorului faţă de perioada reală a formării sale, au fost corijate de informaţia
geologică ulterioară, care a precizat vârsta pleistocenă a ultimelor erupţii, incompatibilă cu durata utilă
genezei unei suprafeţe de nivelare. Pe alocuri platourile prezintă proeminenţe, interpretate, conform
constituţiei lor litologice, drept corpuri subvulcanice (necks, dykes) sau conuri vulcanice secundare. În
contrast puternic, versanţii văilor sunt foarte înclinaţi, râurile secţionând adânc platourile. În special pe
versanţii sculptaţi în formaţiunea vulcanogen-sedimentară s-au format complexe morfologice specifice, de
dezagregare ruiniformă (asemănătoare celor de pe conglomeratele sedimentare - de tip sfinx, babe, turnuri
ş.a.), aşa cum sunt cei „doisprezece apostoli” din Călimani, cu aspect de siluete umane petrificate. Evoluţia
69

avansată a văilor în sectoarele mai puţin rezistente ale formaţiunii vulcanogen-sedimentare a ajuns până la
stadiul formării unor mici depresiuni de eroziune diferenţială, aşa cum este cea a Vârşagului, din bazinul
superior al Târnavei Mari, unde sunt bine dezvoltate şi terasele inferioare ale râurilor. Depresiunea are, în
acelaşi timp, şi un caracter subsecvent, valea principală fiind orientată transversal faţă de înclinarea
stratelor de aglomerate vulcanice.
Conurile vulcanice sunt formele de relief dominante, iar vârsta lor mai recentă faţă de cea a
platourilor le-a conservat forme mai clare, mai puţin afectate de eroziune. Lor le corespund altitudinile
maxime (2.102 m în Pietrosul Călimanilor). Au diametre mari, unele de 10 km – 30 km, versanţii mai
puternic înclinaţi şi o morfologie de ansamblu mai apropiată de cea iniţială, faţă de aria platourilor. În
sensul acesta, văile (cu orientare divergentă tipică pe versanţii conurilor – spre exemplu pe Fâncelul, din
nordul M.Gurghiu ş.a.) ar putea fi interpretate ca derivând din barrancos. În acelaşi fel, între văi,
fragmentele versanţilor principali derivate din suprafaţa iniţială, mai bine păstrate acolo unde lavele sunt
mai dure, pot fi asimilate unor planeze, ca acelea de pe versantul vestic al conului Harghita (W.Schreiber,
1980). În majoritate conurile au cratere, de dimensiuni variabile, unele fiind veritabile caldeire, aşa cum
este marea caldeiră a Călimanilor. Caracterul său definitoriu este demonstrat de îmbucarea, în partea sa
estică, a conului vulcanic mai tânăr al Dumitrelului, cu propriul său crater, mai mic, drenat de pârâul
Calului. În partea centrală a acestei caldeire eroziunea a degajat o serie de corpuri subvulcanice (necks), ca
Pietricelul, în sud-vest (1.991 m) şi Vârful Haitei, în vest (1.854 m). Unele cercetări geomorfologice
(L.Someşan, 1948) semnalează în partea înaltă a Călimanilor îngemănarea a două caldeire, pe lângă cea
principală, drenată spre nord-est de Neagra Şarului, existând o a doua, spre vest, cu forme mai puţin clare,
drenată spre nord de Dornişoara. Un alt con care culminează cu caldeiră este Fâncelul (1.684 m), din
nordul M.Gurghiului, caldeira fiind drenată spre sud-vest de afluenţii de pe dreapta ai pârâului Gurghiu.
Tot o caldeiră pare să fie şi craterul Harghitei Mari (1.800 m), din centrul sectorului nordic al M.Harghita,
în ea fiind îmbucate, în sud-vest, două conuri mai tinere şi mai scunde (W.Schreiber, 1980). Conurile
vulcanice din partea central-sudică a sectorului Călimani-GurghiuHarghita au, de regulă, cratere simple,
mai mici, aproape toate drenate. Acestea sunt numeroase (numai în Harghita W.Schreiber semnalează
zece), dintre care cele mai importante sunt Saca (1.776 m), în partea centrală a M.Gurghiu, cu un crater
clar conturat, cu diametrul de 6-7 km, drenat spre nord de un afluent de pe stânga al pârâului Gurghiu,
Şumuleu (1.577 m) şi Amza (1.694 m), în Gurghiul sudic, ultimul având două cratere, unul drenat spre
nord-est iar celălalt spre sud-vest, Ostoroş (1.384 m) şi Arotaş (1.390 m), în partea nordică a Harghitei,
Luci (1.390 m) şi Cucu (1.558 m), în Harghita centrală, ultimul cu un crater aproape întreg, drenat totuşi
spre est de Pârâul Mare, un afluent de pe dreapta al Oltului, Pilişca (1.374 m), în partea sudică a Harghitei,
cu un crater foarte mic. Singurul con vulcanic care are două cratere încă întregi este M.Ciomatul (1.301 m),
situat la sud-est de defileul Oltului de la Tuşnad. În craterul mai adânc, din vest, s-au acumulat apele
lacului Sfânta Ana, iar în cel estic, mai puţin adânc, s-a format mlaştina (turbăria) Mohoş. Geneza ambelor
a fost pusă pe seama unor explozii vulcanice, ele fiind încadrate în tipul maar (I.Sârcu, 1971). Caracterul
recent al fenomenelor explică şi faptul că n-au fost încă ştirbite prin evoluţia regresivă a văilor. O variantă
morfologică este reprezentată de conurile vulcanice fără crater, aş cum este cazul Borzontului (1.496 m), în
partea sudică a Gurghiului. Între conurile vulcanice, în special când sunt mai îndepărtate, altitudinea
catenei scade şi se formează înşeuări, spre care s-au orientat viguros obârşiile râurilor principale. Dintre
acestea, unele sunt foarte bine marcate, constituind pasuri transcarpatice importante – cea de la izvoarele
Gurghiului, la 1.125 m, separând Gurghiul nordic de cel central, pasul Bucin, la 1.287 m, între conurile
Saca şi Borzont, separând Gurghiul central de cel sudic, pasul Şicasău, la 1.000 m, între Amza şi Ostoroş,
separând Gurghiul de Harghita şi pasul Vlăhiţa, la 985 m, între conurile Arotaş şi Luci, separând părţile
nordică şi centrală ale Harghitei. Se consideră că acolo unde aceste distanţe între conurile vecine au fost
mari şi înşeuările joase, râurile au putut avansa regresiv mai rapid, formând defileele Topliţa-Deda şi
Tuşnad. În ceea ce priveşte defileul Mureşului, captarea şi drenajul lacului pleistocen de către un râu
transilvan care înainta prin înşeuarea dintre Călimani şi Fâncel au fost considerate cauze clare (H.Wachner,
1929 ş.a.). În acelaşi fel, Oltul ar fi avansat prin înşeuarea dintre Pilişca şi Ciomatul (I.Popescu-
Voiteşti, 1935). Conform altor opinii (N.Orghidan, 1929, Tr.Naum, 1969) sectoarele respective sunt
antecedente, drenajul şi colmatarea bazinelor lacustre respective încheindu-se la sfârşitul punerii în loc a
formaţiunii vulcanogen-sedimentare, ceea ce atestă preexistenţa văilor faţă de formarea suprastructurii
vulcanice. Printre argumentele acestei ipoteze a fost invocată prezenţa teraselor de 10 m, 20 m, 40 m ale
Mureşului în lungul întregului defileu (L.Sawicki, 1912, H.Wachner, 1929), traseul acesta al văii putând fi
chiar mai vechi, aşa cum atestă terasa de 70-80 m din depresiunea Giurgeului.
70

În morfologia acestui sector al catenei vulcanice au fost menţionate şi forme de relief subteran, sub
forma unor cavităţi identificate în Negoiul Românesc (M.Călimani), cu ocazia decopertărilor practicate în
vederea exploatării sulfului. Geneza lor a fost explicată în mod diferit, fără ca ipotezele respective să se
excludă (reciproc) integral. Prima (Tr.Naum, E.Butnaru, 1969) presupunea efectul circulaţiei subterane a
unor lave foarte fluide pe sub niveluri de lavă mai vâscoasă. Cea de a doua acordă credit mai mare
efectelor erozive ale unor ape de condensare, care s-ar fi concentrat pe trasee marcate de deplasarea
subterană şi răcirea treptată a unor lave cu un conţinut important de gaze. Concreţionările succesive
creaseră în aceste cavităţi o micromorfologie convergentă endocarstului propriu-zis, fapt care a sugerat
definirea lor ca vulcano-carstice. Continuarea decopertărilor le-a distrus complet.
Probabil sub efectul caloric al continuării vulcanismului până în pleistocenul mediu, relieful
glaciar din partea înaltă a Călimanilor este destul de modest. Pe versanţii caldeirei Călimanilor, la 1.610 m,
sub Pietrosul şi la 1.750 m, sub Reţitiş, au fost semnalate (I.Bojoi, 1986) două circuri glaciare, cu contururi
estompate, ca şi acumulări morenaice, pe văile Reţitiş, Pietricelu ş.a., uneori groase de peste 50 m, în care
talvegurile actuale sunt adâncite cu 3-7 m, continuându-se spre partea înaltă cu segmente nivale (culoare de
avalanşe).
Pe lângă asprimea termică din ce în ce mai accentuată spre aria Călimanilor, unde temperaturile
medii anuale coboară spre -20C, specificul c l i m a t i c este marcat de asimetria celor doi versanţi ai
catenei. Cel vestic este mai umed (cantităţi mediii anuale de precipitaţii care ajung la 1.000 – 1.300 mm),
aflându-se sub influenţa directă a circulaţiei vestice şi cumulând efectul adiabatic al barajului orografic.
Cel estic se află sub componenta dinamică descendentă şi primeşte precipitaţii mai reduse, a căror valoare
medie coboară până la 800 mm. Reţeaua hidrografică este însă densă (0,71-0,94 km/km 2) şi râurile au
debite mari. Lacurile naturale sunt rare, cel mai important fiind Sfânta Ana (cu adâncime de 7 m). În
vederea regularizării regimului debitelor Târnavei Mari, s-a amenajat acumularea de la Zetea. Datorită
permeabilităţii piroclastitelor şi formaţiunii vulcanogen-sedimentare, apa freatică se află adesea la
adâncime mare şi pe suprafeţe întinse, în aria înaltă ca şi pe platouri, izvoarele sunt rare. În schimb spre
baza versanţilor, către ambele arii depresionare învecinate, apar foarte numeroase izvoare minerale, cu o
componentă carbogazoasă generală, unele fiind hipotermale (Topliţa).
V e g e t a ţ i a este influenţată de asimetria climatică. Pe versantul vestic pădurea de fag are o
foarte mare extindere, pădurea de amestec fag-conifere urcă la 1.350 m – 1.400 m, iar molidişurile ajung
până pe vârfurile conurilor. În est molizii coboară mult, până spre baza versanţilor (800 m – 900 m), prin
efecte de inversiune determinate climatic. În pădurile de molid bradul şi spre limita superioară zâmbrul au
o frecvenţă mai mare decât în alte sectoare ale Carpaţilor Orientali. Pădurea este bine păstrată, acoperind
aproape 80% din aria montană şi constituind o resursă extrem de importantă în special în M.Călimani.
Vegetaţia subalpină bogată şi diversă şi chiar cea de pajişte alpină sunt caracteristice numai ariei celei mai
înalte din M.Călimani, areale mici de jnepenişuri, afin, merişor ş.a.fiind prezente şi în craterele Saca şi
Harghita. F a u n a are efective numeroase, cu o pondere mare a elementelor de interes cinegetic (urs, cerb,
căprior, mistreţ), a tetraonidelor (în special cocoş-de-munte şi câteva exemplare de cocoş-de-mesteacăn, în
M.Călimani), a unor felide mai rare (râsul). La Topliţa este amenajată o păstrăvărie. Corespunzător
complexului p e d o g e n e t i c specific (mai ales materialului parental), au o pondere mare andosolurile
tipice, caractere andice constatându-se şi în cazul solurilor brune acide şi al celor brune feriiluviale.
U m a n i z a r e a acestui sector al catenei vulcanice este relativ slabă, densitatea medie fiind sub
25 loc./km2. Cea mai mare parte a terenurilor se menţine în utilizare silvică. Populaţia românească este
grupată mai ales în partea nord – nord-vestică, cea secuiască spre centru, sud şi sud-est. Cele mai multe
aşezări se află pe contactul cu depresiunile vecine, în interior fiind sate numai în lărgirile din defileul
Mureşului (Stânceni, Lunca Bradului, Răstoliţa), în bazinele superioare ale Gurghiului (comunele Ibăneşti
şi Hodac, cu numeroase sate mici) şi Târnavei Mici (Bucin), ca şi în depresiunea Vârşag. Văile au impus
aceeaşi fizionomie răsfirată, dar în depresiunea Vârşag şi pe unele arii de platou (Liban, Şicasău)
gospodăriile sunt risipite în fâneţe. Sub aspect economic, activităţile productive s-au orientat către creşterea
animalelor de rasă (bovine şi – în ultimii ani – cabaline), exploatarea şi industrializarea lemnului, o fabrică
mare de cherestea funcţionând la Lunca Bradului. Mai sărace decât în celelate segmente ale catenei
vulcanice, resursele minerale oferă totuşi andezit (extras în cariere mari la Stânceni, pe Mureş şi
Dornişoara, în nordul M.Călimani) şi caolin (exploatat la băile Harghita). S-a mai exploatat un zăcământ
de fier (hidrotermal) acum epuizat, la Lueta, pe seama căruia a funcţionat micul centru siderurgic de la
Vlăhiţa. A fost, de asemenea, extrem de modestă rezerva de sulf din Negoiul Românesc (M.Călimani),
ceea ce a impus încetarea activităţii de extracţie, nu înaintea distrugerii ecosistemelor forestiere şi
71

subalpine, a morfologiei subvulcanice şi a acidifierii pe termen incalculabil a solului, apelor din bazinul
Negrei Şarului şi până aval, pe Bistriţa. Rezerve mici de minereuri de mercur (cinabru, la Cocoizaş şi
Sântimbru, pe versantul estic al Harghitei) şi de cupru (în craterele Saca, Şumuleu, Amza şa.) nu justifică
investiţii de valorificare. Este în schimb destul de intensă activitatea balneară. În M.Ciomatul, într-o mică
peşteră se produce o emanaţie de CO2 liber, mofeta fiind valorificată în scopuri curative. Sub formă
amenajată şi susţinută cu capacităţi de cazare izvoarele minerale sunt bine valorificate la băile Tuşnad
(staţiune de interes naţional), Harghita, Homorod şi Chirui - lângă Vlăhiţa, băile Sântimbru - pe versantul
estic al conului Luci şi băile Ozunca, pe versantul sudic al Harghitei.

2.1.5.4. Ulucul depresionar central

Aria dintre catena vulcanică şi unităţile montane pe structură cutată din partea central-estică
reprezintă cel mai întins sector depresionar intern din toţi Carpaţii româneşti. Cu excepţia întreruperii
produse de horstul cristalin al M.Rodnei, între Ţara Maramureşului şi Ţara Dornelor, continuitatea sa este
aproape perfectă, între diferitele compartimente existând doar praguri scunde sau scurte sectoare de
defileu. G e n e t i c, cele mai multe sunt considerate depresiuni de baraj vulcanic (Giurgeu, Ciuc,
Drăgoiasa, Bilbor, Borsec, parţial Maramureş). Altele au origine tectonică, fiind formate prin scufundări
recente (Ţara Bârsei-Trei Scaune). Cea mai discutată a fost Ţara Dornelor, în a cărei geneză edificarea
M.Călimani impune o componentă vulcanică (fără ca barajul să fi fost probat prin sedimente specifice), iar
tectonica de scufundare pe o reţea complexă de falii a accentuat caracterul depresionar şi vigoarea
modelării externe, în principal fluviale, de către o Bistriţă instalată pe traseul actual încă din
sarmaţian (I.Donisă, 1968). R e l i e f u l, care dă nota dominantă a peisajului, este în majoritatea
sectoarelor de câmpie intramontană (Ţara Bârsei-Trei Scaune, Ciuc, partea central-sudică a Giurgeului), cu
o netezime care a sugerat sedimentări lacustre (chiar dacă doar aparente). Celelalte compartimente
(Maramureş, Drăgoiasa, Bilbor, Borsec, sectorul nordic al Giurgeului) au un relief mai fragmentat, mai
variat, cu aspect de dealuri sau chiar de muncei. În depresiuni c l i m a t u l este aspru, cu temperaturi
reduse, în special iarna, datorită frecvenţei inversiunilor termice. Faţă de altitudinea absolută, adesea destul
de mare (600 m – 800 m) precipitaţiile sunt destul de reduse (600 mm – 750 mm), datorită foehnizării
maselor de aer care traversează munţii dinspre vest. Doar Ţara Maramureşului, larg deschisă spre nord-
vest, primeşte precipitaţii mai bogate. Atmosfera este relativ umedă, tot timpul anului, ca urmare a
uniformităţii destul de constante a regimului anual al precipitaţiilor şi valorii reduse a evapotranspiraţiei.
Netezimea multor sectoare, accentuată de permanenţa subsidenţei, face dificil drenajul, ceea ce favorizează
formarea mlaştinilor oligotrofe.
Deşi climatul nu este foarte permisiv, terenul plan şi solurile mai fertile decât în aria montană
adiacentă, formate de regulă pe depozite aluvio-proluviale tinere, au favorizat o u m a n i z a r e timpurie,
bazată pe practicarea agriculturii. Acest uluc este sectorul cel mai populat şi unul dintre cele mai urbanizate
din Carpaţii româneşti, cu densităţi care adesea le depăşesc pe cele din regiunile de câmpie extracarpatică.
Ţara Maramureşului este străjuită de M.Maramureşului, spre nord-est, M.Rodnei, în sud-est, şi
munţii vulcanici Oaş-Gutâi şi Ţibleş, în sud-vest. Este deschisă larg spre nord-vest, unde se continuă şi la
nord de valea Tisei, în Ucraina transcarpatică.
Depresiunea are un substrat g e o l o g i c variat, constituit din fliş transcarpatic şi molasă mio-
pliocenă, care prezintă multe afinităţi cu depozitele din nordul Depresiunii Transilvaniei şi din Dealurile
Vestice. De altfel, numai formarea relativ recentă a catenei vulcanice a permis individualizarea ei faţă de
Depresiunea Transilvaniei şi Depresiunea Panonică, încât poate fi considerată o depresiune de
(pseudo)baraj vulcanic. În partea nord-estică predomină depozite mai vechi de fliş paleogen (eocen-
oligocen), mai rezistente la eroziune (spre exemplu, gresia de Strâmtura). În partea sud-vestică este
caracteristic un sedimentar mai tânăr, mio-pliocen, molasic, format din marno-argile cu intercalaţii de
tufuri vulcanice, gipsuri şi sare de vârstă badeniană. Toate aceste formaţiuni sunt complicat cutate, chiar cu
mici şariaje orientate nord-vest – sud-est, sau cu diapire generate de sarea badeniană, ceea ce diversifică
mult comportamentul substratului în cursul modelării externe.
În ansamblu, r e l i e f u l este deluros (uneori chiar de muncei), cu energie accentuată, cu văi care
s-au adâncit şi cu peste 250 m şi cu altitudini absolute care depăşesc pe unele interfluvii 1.000 m.
Morfologic, se diferenţiază bazinul Izei, din sud-vest, cu un relief mai scund (Sighetul se află la numai 270
m), cu văi largi, versanţi domoli şi terase bine dezvoltate, de bazinul Vişeului, din nord-est, cu un relief
72

mai înalt (1.038 m, la sud de Vişeul-de-Sus, în Vârful-lui-Dan), mai fragmentat, cu văi înguste, uneori cu
aspect de defileu. În sud-vest, trecerea la munţii vulcanici şi M.Rodnei se face prin intermediul unui
piemont larg, care are un caracter mixt, predominant de eroziune în partea superioară şi de acumulare în
cea inferioară, în aceasta din urmă putându-se separa mai multe trepte de glacis de acumulare piemontană
(spre exemplu în piemontul Borşei, pe contactul cu M.Rodnei). Deşi ca direcţie generală văile principale,
Vişeul şi Iza, sunt orientate transversal faţă de liniile structurale ale substratului, în detaliu evoluţia reţelei a
corespuns aproape permanent caracteristicilor substratului geologic. Astfel, văile se lărgesc în depozite
badenian-panoniene (la Dragomireşti, pe Iza) şi oligocene (la Vişeul-de-Sus, pe Vişeu) şi se îngustează la
trecerea prin roci mai dure, gresii cretacice (valea Vişeului, aval de Bistra) sau gresie eocenă de Strâmtura
(valea Izei, între Rozavlea şi Bârsana). În reţeaua de văi secundare sunt şi adaptări la structură, aşa cum
este cazul Ronişoarei, afluent de pe dreapta al Izei, care s-a orientat în lungul unui sinclinal format din roci
moi, badenian-sarmaţiene. Văile sunt însoţite de un sistem de 5-7 terase, care pe Tisa, Iza şi Vişeu ajung
până la 150 m altitudine relativă. Cele mai bine dezvoltate sunt nivelurile de 5-11 m şi 11-24 m, foarte
favorabile aşezărilor şi culturilor. În partea de vest a depresiunii, Tisa, Iza şi Mara au şi albii majore foarte
largi. Reliefului natural i se adaugă şi depresiuni antropice, formate pe locul unor exploatări mai vechi de
sare, la Coştiui.
Complexul caracteristicilor c l i m a t i c e, de v e g e t a ţ i e şi s o l u r i prezintă variaţii
importante, în funcţie de altitudine, de la vest spre est, fiind de o factură mereu mai accentuat montană spre
golful depresionar de la Borşa. Astfel, partea vestică (bazinul inferior al Izei, bazinele Marei şi Ronişoarei),
cu temperaturi medii anuale de peste 80C şi precipitaţii medii de 700-800 mm/an, este domeniul pădurilor
de gorun şi al solurilor brune argiloiluviale. Partea centrală, cu temperaturi medii anuale de 70C - 80C şi
precipitaţii de 800 mm–1.000 mm/an este domeniul pădurilor de mixte de fag-gorun şi al făgetelor, în
general pe soluri brune luvice. Partea estică şi sectoarele mai înalte, cu temperaturi medii anuale de 6 0C -
70C şi precipitaţii medii care depăşesc 1.000 mm/an intră în domeniul pădurii de amestec fag-conifere şi al
spodosolurilor.
Ţara Maramureşului este p o p u l a t ă de foarte mult timp, fapt confirmat de numeroasele aşezări
preistorice. Încă din sec. XI au fost menţionate mici formaţiuni politice locale ale populaţiei româneşti, din
rândul cărora s-au ridicat în sec. XIV şi întemeietorii statului feudal moldovean, prin migraţie peste
Carpaţi. Anterior aceluiaşi sec. XIV documentele atestau 47 de aşezări. Densitatea permanent mare a
populaţiei este confirmată şi de dimensiunile remarcabile la care au ajuns aşezările rurale, unele cu mai
multe mii de locuitori (Moisei, cu 8.961 loc.). De asemenea, cu toate colonizările şi imigrările din
perioadele de administraţie austriacă şi austro-ungară (zipseri – germani din Slovacia aduşi la Vişeul-de-
Sus, evrei (atât în oraşe cât şi în sate, în mare parte exterminaţi în 1940 – 1944, sub ocupaţia hortyistă),
populaţia a fost şi a rămas majoritar românească, păstrându-şi comportamentul demografic de-a lungul
timpului. Prin natalitate şi bilanţ natural pozitiv, mereu superior mediei naţionale, Maramureşul are şi
astăzi însemnate resurse de forţă de muncă, chiar pe fondul unei migraţii tradiţionale pentru lucrări agricole
şi forestiere, pe arii largi. În afara satelor mari, răsfirate pe văi, gospodării risipite acoperă adesea şi
interfluviile înalte. Majoritatea populaţiei are ocupaţii agricole. Se cultivă cereale (mai ales în bazinul Izei),
in, cartof, plante furajere. Sunt intens utilizate terasele antropice de cultură, amenajate din vechime pe
versanţi, până în partea înaltă a interfluviilor. Se cresc animale, în special bovine din rasa brună de
Maramureş, creată aici, prin încrucişare. În vestul depresiunii este foarte rentabilă şi pomicultura. În
perioada contemporană, s-a dezvoltat şi industria de transformare: a lemnului (la Sighet, Vişeul-de-Sus,
Borşa), textilă (Sighet), chimică (Vişeul-de-Sus), construcţii de maşini (Sighet). Ţara Maramureşului este
extrem de variată şi interesantă sub aspectul potenţialului turistic etno-cultural, datorită menţinerii
nealterate a unor vechi tradiţii şi a artei populare. Portul, obiceiurile extrem de bogate, artizanatul textil şi
al lemnului, casele, porţile şi mai ales bisericile de lemn, ca şi adaptarea rapidă a multor gospodării
ţărăneşti la standarde ale calităţii serviciilor obişnuite în turismul european, au racordat aria maramureşană
la A.N.T.R.E.C. şi Euro-Gîtes, aducând venituri importante populaţiei.
Ţara Dornelor este înconjurată de M.Bistriţei Aurii, la nord, M.Bistriţei mijlocii, la est,
M.Călimani, la sud şi M.Bârgăului, la vest. Este o depresiune înaltă, a cărei vatră e situată la 800 m şi, fiind
plată, are margini care nu depăşesc 1.000 m. Geneza complexă a produs diferenţieri morfologice, sub
forma a două sectoare, unul vestic, mai mare drenat de Dorna şi afluenţii săi şi unul estic, drenat de Neagra
Şarului. Sunt incomplet separate de un promontoriu cristalin, orientat sud-nord, Dealul Negru (1.302 m).
Originea depresiunii, controversată, pare a fi una complexă, modelării externe stimulate de tectonică
revenindu-i un rol însemnat. Pe această cale a fost îndepărtat aproape total sedimentarul paleogen, care ar
73

fi trebuit să acopere integral depresiunea, odată ce în M.Ouşorul, situat imediat la nord, depozitele
respective se află mai sus de 1600 m. Existenţa unor fracturi profunde care au putut produce prăbuşiri
inegale este sugerată de numeroasele izvoare minerale. Este logic însă ca eficienţa modelării fluviale să fi
fost accentuată, prin îmbogăţirea reţelei de afluenţi ai Bistriţei şi prin creşterea debitelor, datorită barajului
vulcanic.
R el i e f u l actual este cel al unei câmpii de acumulare aluvio-proluvială, cea mai mare parte fiind
formată din albiile majore şi terasele Dornei, Negrei Şarului şi Bistriţei, precum şi din glacisuri de
acumulare, în lungul contactului cu rama montană. Au fost identificate 7 terase, cu altitudine relativă până
la 200 m, cu un grad de conservare foarte diferit, cele înalte păstrându-se numai ca depozite, pe areale
mici, cele mai dezvoltate fiind terasele de 20 m şi 40 m – 50 m. Albiile majore sunt slab drenate,
mlăştinoase, cu mari turbării oligotrofe, la Poiana Stampei (un strat gros de 6 m, acoperind o suprafaţă de
480 ha), şi pe Neagra Şarului. În turbării (tinoave) asociaţiile vegetale sunt cele specifice mediului acid
oligotrof, arboretele având consistenţă slabă, cu exemplare pipernicite (pini, mesteceni, molizi, cu diametre
de 10-22 cm la vârsta de 100 ani), iar vegetaţia ierboasă (dominată de muşchi) etalând specii relicte şi
actuale subarctice – ca Sphagnum wulffianum, o specie de muşchi frunzos, cu arealul cel mai sudic în acest
tinov, plante carnivore (Drosera rotundifolia) etc. O faună de rotifere, tardigrade şi păianjeni, păstrând
aceleaşi caracteristici de mediu rece şi acid, măreşte valoarea ştiinţifică a turbăriilor, contribuind şi ea la
dobândirea statutului de rezervaţie naturală. Turba se exploatează încă drept combustibil, iar nămolul de
turbă se foloseşte în tratamentul balnear.
C l i m a este rece şi umedă. Reduse prin circulaţie catabatică, precipitaţiile medii nu depăşesc 750
mm/an, dar umiditatea aerului este permanent accentuată, depăşind şi în iulie 72%. În depresiune sunt mai
puţin de 40 zile cu cer senin pe an. Media termică este de numai 40C-50C. V e g e t a ţ i a naturală a fost
forestieră, pădurile de conifere fiind însă în cea mai mare parte înlăturate şi înlocuite cu pajişti, păstrându-
se numai sub formă de pâlcuri sau şiruri de molizi care marchează limitele de proprietăţi.
Deşi u m a ni z a r e a s-a produs mai târziu, Ţara Dornelor a ajuns la o densitate mare a
populaţiei, aşezată în sate mici dar numeroase, situate în special pe terasele mai largi ale râurilor.
Predomină satul dispersat, cu gospodării izolate, bine organizate (cu case foarte frumoase, construite din
lemn, pe temelii de piatră), cu mici nuclee de grupare. Datorită asprimii climatului, culturile agricole nu se
pot dezvolta. Există doar mici parcele de cartof şi trifoi. Cea mai mare parte a terenurilor despădurite este
folosită ca păşuni şi fâneţe, pentru efective importante de bovine de rasă. Pe baza izvoarelor carbogazoase-
feruginoase şi carbogazoase-arsenicale s-a dezvoltat staţiunea balneo-climatică Vatra Dornei. Se valorifică,
de asemenea, şi apele de la Poiana Negrii (îmbuteliată în cantităţi mari), ca şi cele de la Şarul Dornei.
Depresiunea este polarizată de orăşelul Vatra Dornei, relativ tânăr (sec.XIX) dar activ, cu unităţi
industriale de prelucrare a lemnului, a laptelui şi unităţi de reparaţii ale utilajului forestier şi minier.
Depresiunea Drăgoiasa-Glodu ocupă aria cea mai restrânsă în cadrul ulucului depresionar şi este
situată la altitudinea cea mai mare (1.000-1.100 m). Spre vest este închisă de M.Călimani, spre est de
M.Bistriţei mijlocii care, prin înălţimea cristalină Almaşul Mare (1.451 m), o închid şi spre sud, separând-o
de depresiunea Bilbor. În nord comunică larg cu Ţara Dornelor, printr-o înşeuare puţin denivelată. Se
prezintă sub forma a două compartimente, cel vestic (Drăgoiasa) fiind separat parţial de cel estic(Glod) de
către o altă înălţime cristalină, traversată de Neagra Broştenilor printr-un sector de vale destul de îngustă.
Compartimentul Drăgoiasa are caracteristicile unei depresiuni de b a r a j v u l c a n i c, fiind
format prin edificarea masivului Călimani în pliocenul superior-pleistocen. Bararea văii prin care un râu se
orienta spre vest a determinat formarea unui lac. Acesta a fost treptat colmatat şi drenat prin înaintarea
regresivă a Negrei Broştenilor. În sedimentele lacustre specifice s-au format şi lentile de cărbuni.
Odinioară mai extinse, aceste depozite sedimentare au fost parţial îndepărtate prin eroziune.
Compartimentul Glod (Glodul) s-a format prin e r o z i u n e diferenţială, pe seama rocilor cretacic-eocene
dintr-un mic sinclinal pe cristalin. C l i m a este mai rece decât în Ţara Dornelor, cu precipitaţii bogate
(aprox. 1.000 mm/an) şi ceţuri frecvente. Depresiunea este totuşi bine populată. Gospodăriile sunt risipite
în fâneţe, iar locuitorii cresc animale, extrag şi prelucrează lemnul. Pe lângă case sunt şi mici parcele
cultivate cu cartof şi plante furajere.
Depresiunea Bilbor este situată mai spre sud, la o altitudine mai mică (900 m – 1.000 m) şi are o
suprafaţă mai mare. Caracteristicile b a r a j u l u i v u l c a n i c sunt încă mai evidente în cazul său,
depozitele lacustre romanian-pleistocene (mai bine cunoscute, prin foraje) au o grosime mai mare (75-130
m) şi o răspândire mai largă. Formarea depresiunii se datorează înălţării aceluiaşi masiv vulcanic al
Călimanilor, care a barat un pârâu orientat dinspre munţii cristalini ai Bistriţei mijlocii spre vest. A urmat
74

colmatarea treptată şi drenarea lacului astfel format, atât spre est, prin înaintarea regresivă a Bistricioarei,
cât şi spre sud, spre bazinul Mureşului, prin înaintarea obârşiilor pârâului Sec, afluent al Topliţei. În
r e l i e f u l actual au mai rămas fragmente plane, din fosta câmpie de acumulare lacustră, separate de
înălţimi cristaline izolate. Deşi mai blândă, c l i m a este totuşi destul de rece, temperaturile medii anuale
nu depăşesc 40 C, iernile sunt geroase, cu frecvente inversiuni termice, când se înregistrează valori sub
-300 C. Precipitaţiile sunt şi aici bogate, depăşind valoarea medie de 900 mm/an. Netezimea reliefului
favorizează stagnarea apei, formarea turbăriilor şi înmlăştinirea pădurilor de conifere, care constituie
v e g e t a ţ i a spontană. Acestea au fost însă înlocuite, în cea mai mare parte, cu pajişti folosite ca fâneţe.
Culturile au condiţii ceva mai prielnice, alături de cartof crescând bine ovăzul şi chiar mici livezi de măr
(cu soiuri criofile). Depresiunea este foarte bine populată, având însă o singură comună, mare (Bilbor), cu
gospodăriile mai adunate în partea centrală şi risipite spre margini. Pe lângă creşterea animalelor şi
exploatarea lemnului, se mai extrage cărbune (dintr-un strat cu grosimea de 3 m) şi se îmbuteliază ape
minerale carbogazoase.
Depresiunea Borsec este asemănătoare g e n e t i c cu depresiunea Bilbor, de care este separată
printr-o culme cristalină înaltă de aproape 1.400 m. Este drenată doar spre est, de pârâul Vinului, afluent al
Bistricioarei. Depozitele lacustre romaniene, cu lignit, au fost mai puternic secţionate de reţeaua
hidrografică, văile adâncindu-se până sub 800 m. A rezultat un relief mai fragmentat, cu mai puţine
sectoare plane. Formarea depresiunii se datorează edificării conului vulcanic Sărmaşul Mare (1.399 m), o
prelungire sud-estică a M.Călimani.P ă d u r e a de conifere este mai bine păstrată, deoarece p o p u l a ţ i
a se ocupă mai puţin cu agricultura, activităţile economice principale constând în valorificarea balneară şi
îmbutelierea apelor minerale carbogazoase (cotate cel mai bine între apele minerale din aureola mofetică a
catenei vulcanice), exploatarea travertinului şi a lemnului. S-a mai exploatat şi un mic zăcământ de lignit
pliocen-pleistocen din bazinul Jolotca. Un foarte interesant (şi pitoresc) element al peisajului a fost calea
ferată îngustă (azi dezafectată) spre Topliţa, specializată pentru transportul apei minerale, care făcea un
ocol mare, coborând mai întâi spre est pe valea Vinului, până la confluenţa cu Bistricioara şi apoi se
orienta spre vest, prin sudul depresiunii Bilbor.
Depresiunea Giurgeului (Gheorgheni) este mai largă, alungită pe direcţia NNV-SSE şi mult mai
tipică de b a r a j v u l c a n i c decât precedentele. S-a format în romanian-pleistocen, ca urmare a
erupţiilor din M.Gurghiului. Tectonica subsidentă a avut şi ea un rol genetic deosebit, confirmat de
grosimea neobişnuită a depozitelor acumulate într-un interval relativ scurt (200 m – 700 m – chiar 1.000 m
în centrul depresiunii – V.Mutihac, 1990), mai redusă în nord şi din ce în ce mai mare spre sud, ca şi de
înclinarea acestora spre centru. Suprapuse unui fundament cristalin, depozitele sunt constituite atât din
material vulcanic cât şi terigen (pietrişuri, nisipuri, argile), includ lentile de cărbune şi trec lateral spre vest
în formaţiunea vulcanogen-sedimentară, cu care se întrepătrund. Faptul acesta dovedeşte că lacul format
prin baraj se colmatase treptat în timpul punerii în loc a acestei formaţiuni, ulterior în depresiune
instalându-se Mureşul.
În r e l i e f se remarcă valea principală, însoţită de un sistem bogat de terase (8 niveluri, de la 4-5
m altitudine relativă până la 110-120 m), cea mai înaltă derivând din însăşi suprafaţa iniţială a câmpiei de
acumulare lacustră. Contactele cu M.Giurgeului, în est şi cu M.Gurghiului, în vest, sunt acoperite cu o
bordură largă de glacisuri de acumulare, uşor înclinată spre centrul depresiunii. Spaţial relieful prezintă
însă diferenţieri. Partea central-sudică (la sud de Hodoşa) are aspectul unei câmpii fluvio-lacustre, formată
prin dezvoltarea excepţională a albiei majore a Mureşului (cu lărgime de câţiva kilometri), a teraselor sale
inferioare şi a conurilor aluviale ale afluenţilor, în timp ce partea nordică are un relief mai fragmentat,
secţionat de văi mai puternic adâncite, separate de interfluvii prelungi, formate în mare parte din succesiuni
de terase.
C l i m a t i c depresiunea Giurgeului este rece. Media termică la Gheorgheni este de numai 5,6 0 C
(altitudinea fiind de 815 m), datorită producerii relativ frecvente a unor răciri masive, ca efect al
inversiunilor termice, extrem de intense (până la 100C), cu durate de 10-18 zile şi putându-se produce din
septembrie până în martie (Octavia Bogdan, Elena Niculescu, 1999). Temperaturile minime au coborât
uneori iarna până la -35,00 C la Gheorgheni şi -38,00 C la Joseni. Precipitaţiile sunt reduse, datorită
efectului de baraj orografic produs de M.Gurghiu, având valori medii de aprox. 600 mm/an. Aportul de apă
din aria montană şi drenajul deficitar, condiţionat de relieful plan al părţii central-sudice şi de
evapotranspiraţia redusă, au determinat formarea unor mlaştini numeroase şi întinse (17, cu o suprafaţă
totală de 476 ha), în care se află cantităţi apreciabile de turbă. În parte mlaştinile sunt drenate.
75

Datorită temperaturilor reduse, v e g e t a ţ i a naturală este forestieră, aparţinând subetajului


coniferelor, cu rare exemplare de fag pe terasele mai înalte ale Mureşului, deasupra stratului de inversiune.
În cea mai mare parte depresiunea este însă despădurită, datorită populării dense şi utilizării agricole.
P o p u l a ţ i a este numeroasă (aprox. 80.000 locuitori). Aşezările au evitat albia majoră umedă a
Mureşului, instalându-se pe terase şi conuri aluvio-proluviale. În partea sudică satele secuieşti sunt mari,
adunate, unele cu aspect urban (spre exemplu Ditrăul) şi situate la distanţe mai mari, valorificându-se
agricol terenurile plane întinse. În partea nordică satele româneşti sunt foarte numeroase, mici, răsfirate pe
văi, chiar cu tendinţe de risipire spre bordură. În funcţie de variaţii strict locale ale condiţiilor climatice, se
cultivă cartof, ovăz, secară, plante furajere şi, pe suprafeţe mai mari, in. O bună parte din populaţia activă a
lucrat în industria lemnului (la Gălăuţaş, Topliţa, Gheorgheni), a inului (în topitoria de la Joseni şi
întreprinderea integrată de filatură-ţesătorie de la Gheorgheni), a lactatelor (Remetea), a prelucrării
metalelor (piese de schimb pentru utilaj industrial) şi textilă (la Gheorgheni). Sub aspectul valorificării
potenţialului turistic, la Topliţa funcţionează o mică staţiune balneară cu ape hipotermale, la Izvorul
Mureşului este o staţiune turistică (climatică şi pentru sporturi de iarnă), iar castelul medieval Bethlen de la
Lăzarea, construit în 1530, a fost restaurat şi introdus în circuitul turistic ca spaţiu muzeal şi pentru
organizarea unor expoziţii de artă. Şoselele care străbat în lung şi traversează depresiunea, ca şi segmentul
de magistrală feroviară Braşov-Deda, asigură posibilităţi satisfăcătoare de comunicaţie.
Depresiunea Ciucului (Ciucurilor) este alungită nord-sud pe 45 km şi seamănă mult cu
depresiunea Giurgeu, prin geneză, dimensiuni, climat, peisaj. Este formată prin b a r a j u l v u l c a n i c
produs de edificarea M.Harghita. Amploarea subsidenţei este confirmată şi aici de grosimea sedimentelor
de natură vulcanică şi terigene, cu cărbuni (800 m, dintre care 500 m în cuaternar). R e l i e f u l păstrează
fragmente din câmpia de acumulare iniţială mai ales pe latura estică, la 70 m altitudine relativă faţă de Olt.
Sub nivelul acestor fragmente se desfăşoară 4 niveluri de terase ale Oltului, cu altitudini relative între 2 m
şi 32 – 40 m. La Jigodin şi la Racu, prezenţa unor aparate vulcanice la est de valea Oltului (pe latura
vestică a M.Ciucului) îngustează depresiunea, compartimentând-o în trei sectoare (care explică şi pluralul
toponimic) – Ciucul superior (compartimentul Dăneşti), Ciucul mijlociu (compartimentul Miercurea-Ciuc)
şi Ciucul inferior (compartimentul Sânmartin, cel mai larg).
C l i m a are acelaşi caracter aspru, cu răciri masive produse prin advecţii continentale-arctice
urmate de inversiuni termice cu durată mare şi valori minime severe (-38,40C la Miercurea-Ciuc). Structura
şi distribuţia v e g e t a ţ i e i naturale sunt similare celor din depresiunea Giurgeu, ca şi gradul de
împădurire redus, ca efect al umanizării intense. Pe fondul aceloraşi condiţii climato-hidrice înmlăştinirile
sunt curente, turbăriile fiind însă mai restrânse decât în depresiunea Giurgeu. Pentru valoarea ştiinţifică a
unor relicte glaciare (muşchiul de tundră Meesea hexasticha ş.a.), mlaştina Borsaroş de la Sâncrăieni a fost
declarată monument al naturii.
P o p u l a ţ i a este şi aici numeroasă, majoritar secuiască. Satele sunt mari, compacte, unele cu
aspect urban (de exemplu Sândominic). Centrul polarizator al depresiunii îl constituie municipiul
Miercurea-Ciuc, a cărui dezvoltare a fost stimulată puternic prin industrializare (industria construcţiilor de
maşini, a lemnului, textilă, de prelucrare a maselor plastice ş.a.). Multe unităţi industriale au fost dispersate
în mediul rural (unităţi de fabricare a cherestelei la Sândominic, Cârţa, Sâncrăieni, a spirtului şi amidonului
la Sânsimion ş.a). La Jigodin-băi se utilizează în scopuri balnear-terapeutice apele minerale. Ciceul este un
important nod feroviar, la intersecţia magistralelor electrificate Adjud-Ciceu şi Braşov-Deda.
Depresiunea Ţara Bârsei-Trei Scaune (a Braşovului) este cea mai mare din întregul uluc
depresionar. O r i g i n e a sa este tectonică, depresiunea fiind alcătuită dintr-un sistem de trei grabene,
orientate NNV-SSE, formate datorită prăbuşirii unor sectoare montane ale catenelor de fliş şi cristalino-
mezozoică. Fenomenul a început de la sfârşitul ponţianului şi a continuat până în pleistocenul inferior
(M.Săndulescu, 1984). Cele trei compartimente-graben sunt marcate prin apropierea, pe direcţie nord-sud,
a unor culmi ale munţilor din jur : cel vestic, Bârsa-Baraolt, se întinde spre est până la îngustarea produsă
de M.Postăvaru şi câţiva martori de prăbuşire (dealul Cetăţuia ş.a.) din extremitatea sudică a M.Baraolt,
rămaşi pe dreapta Oltului ; în poziţie centrală, Şesul Frumos (Sfântul Gheorghe) se află între îngustarea
menţionată şi cea datorată prelungirii spre nord a M.Întorsurii Buzăului şi extremităţii sudice a M.Bodoc ;
spre est se află compartimentul Târgul Secuiesc (Breţcu). Lacul care s-a instalat în acest sistem de grabene
comunica , pe traseul actualei văi a Oltului, cu cel din depresiunea Făgăraş, fiind complet drenat spre
sfârşitul pleistocenului mediu, aşa după cum atestă cele mai noi depozite fosilifere, de la Bod-Rodbav.
Sedimentele caracteristice, deşi conţin şi material piroclastic, sunt predominant terigene (marne, argile,
76

nisipuri, prundişuri, grupate într-un complex bazal cu 5 strate de cărbuni, peste care se află alte două
complexe, marnos şi psefito-psamitic (V.Mutihac, 1990) şi destul de groase (600 m – 700 m).
O parte din câmpia lacustră iniţială se păstrează în r e l i e f u l actual sub forma unei trepte mai
înalte, în partea de vest, la poalele M.Perşani. Terasele Oltului sunt foarte bine dezvoltate, cele mai înalte
având altitudinea relativă de 90 m – 112 m, dar dispărând spre centru, sub efectul subsidenţei active. Vatra
depresiunii este formată din îmbinarea şesurilor largi al Oltului şi afluenţilor săi, relieful fiind deosebit de
neted. În zonele marginale joncţionează vaste conuri aluviale ale râurilor care coboară din munţii
înconjurători, mai ales pe latura sud – sud-vestică, spre M.Bârsei ş.a., formând întinse glacisuri de
acumulare (spre exemplu, în golful depresionar Zărneşti). Un element morfologic deosebit sunt dunele de
la Reci, modelate de vânt în nisipuri aluviale.
Prin comparaţie cu depresiunile Giurgeu şi Ciuc, Ţara Bârsei-Trei Scaune fiind mai largă şi mai
joasă (500 m – 750 m) are o c l i m ă mai caldă (media termică anuală de 7,8 0C la Braşov este cu 2,20C
mai mare decât la Gheorgheni), dar mai continentală (amplitudinea termică medie anuală este de 22 0C-
240C). Inversiunile termice sunt foarte frecvente şi intense; când în ianuarie 1942 la Bod (508 m altitudine)
s-au înregistrat -38,0C (minima termică absolută din ţară), în Bucegi, la vârful Omul (2.504 m), s-au
înregistrat numai -240C. În interior, inversiunilor li se datorează condiţiile mai aspre din centru faţă de cele
din ariile marginale, mai înalte (mediile termice ale lunii ianuarie sunt de -5,3 0C la Bod şi de –3,90C la
Braşov). Datorită altitudinii modeste a munţilor Bodoc, Baraolt şi Perşani, care mărginesc depresiunea spre
nord – nord-vest, circulaţia foehnală nu atenuează stratificaţiile termice şi nu măreşte temperatura aerului.
Cantitativ, precipitaţiile cresc de la 550 mm/an, în partea centrală, la 750 mm – 850 mm/an, pe rama sudică
şi sud-estică.
H i d r o g r a f i c, depresiunea funcţionează ca un colector de ape pentru Olt, care intră cu un debit
de 7,8 m3/s, dar primind aici Râul Negru, Timişul, Bârsa, Homorodul, Aita ş.a. iese cu un debit de peste 38
m3/s. În ansamblu, reţeaua este densă (0,5-0,6 km/km2) fiind alimentată şi din izvoare bogate, care provin
din infiltraţii puternice în glacisurile de pe rama montană. Râurile sunt convergente în „pieţe” de adunare a
apelor, la Feldioara, la Prejmer, în arii de subsidenţă activă, unde prezintă şi o oarecare dezorganizare, fapt
care alături de drenajul deficitar, favorizat şi de platitudinea reliefului, a impus măsuri hidroameliorative
susţinute. În special s-au regularizat cursurile, pentru evitarea inundaţiilor (altădată frecvente pe Olt, pe
Râul Negru ş.a.), dar au fost drenate şi multe mlaştini, în special în vederea realizării unor terenuri pentru
culturi agricole, păşuni şi construcţii.
V e g e t a ţ i a forestieră naturală (păduri de gorun şi de amestec gorun-fag-carpen, în aria
marginală) a fost aproape integral înlocuită, de multe sute de ani, cu pajişti secundare şi culturi. Acolo
unde se mai păstrează, este puternic influenţată de inversiunile termice, gorunul urcând şi până la 1.050 m
la Poiana Braşov, molidul coborând până la 800 m, pe rama depresiunii şi bradul pătrunzând în subetajul
de gorun până la 600 m. Accentele de continentalism climatic au favorizat şi ochiuri de vegetaţie stepică
(cu colilie, rogoz pitic, jaleş, arbuşti xerofili – migdal pitic, porumbar, păducel ş.a.) pe dealul Lempeş, care
domină şesul Bârsei. Condiţiile climatice, morfologice şi hidrogeologice au contribuit la formarea
mlaştinilor cu turbă (a bahnelor Sântionlunca, Boroşneu ş.a.), cu o floră specifică, acidofilă, reprezentată
prin plante interesante, multe relicte glaciare favorizate de apele unor izvoare reci, unele aflate la limita
sudică a arealului specific ( spre exemplu Pedicularis sceptrum carolinum), altele endemice etc. În
mlaştinile-rezervaţii naturale de la Hărman, Prejmer şi Stupini, a căror suprafaţă s-a redus în ultimii 30 de
ani de la 100 ha la 1 ha, se află o plantă carnivoră unică în lume, Armeria alpina ssp.barcensis (jimla Ţării
Bârsei), grav ameninţată prin desecarea abuzivă, construcţii în perimetrul rezervaţiei ştiinţifice, chiar
incendierea vegetaţiei pentru extinderea păşunii. Pe dunele de la Reci se păstrează un arboret de
mesteacăn aflat în regim de rezervaţie naturală. Pe lângă ponderea însemnată a s o l u r i l o r
hidromorfe, depresiunea prezintă originalitatea pedologică a unei evoluţii spre molizare a argiluvisolurilor
forestiere iniţiale, ca urmare a unei îndelungi utilizări agricole.
Depresiunea este foarte bine p o p u l a t ă, având peste 600.000 locuitori, dintre care mai mult de
jumătate (314.219)se află în Braşov. Calităţile sale naturale de excepţie în spaţiul montan, poziţia la
contactul unor mari unităţi naturale, economice, politico-administrative şi la intersecţia a numeroase
drumuri transcarpatice explică nu numai permanenta sa capacitate de atracţie şi geneza unei reţele dense de
aşezări, ci şi ritmul deosebit al dezvoltării acestora. Gradul de urbanizare este cel mai avansat din toată aria
montană (8 oraşe în care se concentrează 77 % din numărul total al populaţiei). Cele 143 sate au
dimensiuni variate, de la cele mici (sub 300 locuitori) la unele care depăşesc 3.000 loc. (Tărlungeni,
Hărman) şi chiar 4.000 loc.(Prejmer). Structura etnică (eterogenă datorită colonizărilor) este subliniată şi
77

de grupări spaţiale, a românilor în sud şi sud-vest, a saşilor în centru şi a secuilor în nord-est. Condiţiile
naturale au favorizat dezvoltarea timpurie a unei agriculturi care s-a diversificat treptat, până la tipuri
structurale specifice ariilor extracarpatice. Se cultivă cartof, sfeclă de zahăr, orz, ovăz, secară dar şi grâu,
porumb, legume, flori. Pe glacisurile marginale din sud (ca şi pe cele nordice din Şesul Frumos) sunt livezi,
iar păşunile şi fâneţele sunt diseminate, începând de pe ramă, în toată depresiunea. Industrializarea este
una dintre cele mai puternice din ţară (parcurgând însă azi o etapă de restructurare). Procesul a evoluat atât
pe baza unor tradiţii medievale, cât şi prin investiţii specifice în perioada postbelică, fiind vizat în primul
rând Braşovul, dar şi unele orăşele altădată mai puţin dezvoltate (Târgul Secuiesc, Sfântul Gheorghe). De
asemenea, o parte din aşezările rurale au dobândit statut urban prin industrializare (Săcele, Râşnov ş.a.).
Printre cele mai importante ramuri se pot cita, construcţiile de maşini (Braşov, Codlea, Săcele Tohan ş.a.),
industria textilă (Braşov, Lunca Câlnicului ş.a.), industria celulozei şi hârtiei (Zărneşti), metalurgia
cuprului şi rafinarea petrolului (Braşov) etc. Braşovul mai este şi un nod de comunicaţii de prim ordin,
deţinând, de asemenea, o importantă funcţie de coordonare pentru zona înconjurătoare.

2.1.5.5. Gruparea montană cu caracter de tranziţie (a Bucegilor)

Având caracteristicile geografice esenţiale ale Carpaţilor Orientali, dar şi interferenţe cu elemente
ale peisajului geografic al Carpaţilor Meridionali, gruparea montană a Bucegilor domină dinspre sud-est
Ţara Bârsei (golful Zărneşti) şi dinspre nord Subcarpaţii, învecinându-se spre est cu M.Baiului, de care o
separă culoarul de văi urmat de Gârcin, Cerbu, Prahova şi apoi pasul Sinaia, iar spre vest cu
M.Făgăraşului, în lungul văilor Dâmboviţa şi Bârsa.
În ceea ce priveşte constituţia geologică, ei sunt un segment tipic al axului cristalino-mezozoic,
reprezentat printr-un complex tectono-structural special, Leaota – Bucegi - Piatra Mare. Soclul cristalin
aflorează masiv în M.Leaota. Restul grupării (M.Bucegi, M.Piatra Craiului, Culoarul Bran-Rucăr şi
M.Bârsei) se dezvoltă pe cuvertura sedimentară mezozoică, predominant conglomeratică şi calcaroasă.
Întreaga unitate şariază unităţile de fliş, în lungul limitei est – sud-estice. Specificul substratului geologic a
influenţat puternic morfogeneza, categoriile de relief structural şi de facies petrografic fiind dominante.
Efectul de înălţare produs de orogeneza cea mai recentă a fost mai puternic decât în alte unităţi ale
Carpaţilor Orientali, ceea a ce a determinat o etajare mai complexă a învelişului vegetal.
Masivul Bucegi este cel mai reprezentativ şi pitoresc în această grupare, având ţinuta masivelor
cristaline orientale şi nota de peisaj alpin a celor meridionale. Este înalt (2.504 m în vârful Omul), dar are
o suprafaţă redusă iar căile de acces naturale şi amenajate l-au făcut extrem de atrăgător, atât pentru
cercetarea ştiinţifică, cât şi pentru turism. Prin predominarea conglomeratelor în substrat şi forma rombică
în plan seamănă mult cu Ceahlăul. O parte din limita sa est – sud-estică coincide cu limita întregii grupări.
Ca limite şi vecinătăţi interne, domină dinspre est Culoarul Bran-Rucăr şi este separat în sud-vest de
M.Leaota prin valea Brăteiului.
O r o g r a f i c domină toate unităţile învecinate, înălţându-se deasupra Ţării Bârsei şi văii
Prahovei cu 1.600 m – 1.800 m. Atât spre exterior cât şi spre interiorul grupării se termină cu abrupturi
puternice, sculptate în conglomerate sau calcare, cu diferenţe de nivel de peste 1.000 m, care contrastează
puternic cu netezimea aproape perfectă a părţii înalte, un platou larg ondulat, asemănător celui din
Ceahlău. Nodul orografic este vârful Omul (2.504 m) din care două culmi principale se orientează una spre
sud – sud-est, între Prahova şi Ialomiţa (mai înaltă, cu Coştila – 2.480 m, Caraimanul – 2.284 m, Furnica –
2.103 m şi Vârful-cu-Dor – 2.030 m) şi alta spre sud – sud-vest, între Ialomiţa şi Brătei (mai scundă, cu
vârful Doamnele – 2.189 m). Spre nord-vest, nord şi nord-est, din vârful Omul coboară culmi mai scurte şi
foarte abrupte în profil longitudinal.
Sub aspect g e o l o g i c, fundamentul Bucegilor este cristalin, reprezentat predominant prin roci
epimetamorfice (şisturi muscovito-cloritoase) din seria prehercinică de Lereşti-Tămaş (V.Mutihac, 1990).
În cuvertura sedimentară preaustrică cele mai reprezentative sunt calcarele masive, recifale, din jurasicul
superior (cu grosimi de câteva sute de metri, care aflorează în partea de vest şi pe sectoare mai mici în
partea central-sudică, degajate prin modelare externă specifică în valea Ialomiţei) şi mai ales
conglomeratele masive din cretacicul mediu (cu o grosime de 2.000 m, mai mare decât a celor din Ceahlău
şi Ciucaş, dispuse în două niveluri separate printr-unul de gresii – gresia de Scropoasa şi prezentând pe
alocuri alte intercalaţii de gresii, în strate mai subţiri). Întreaga cuvertură sedimentară este cutată sub forma
unui vast sinclinal orientat nord-sud, cu axul apropiat traseului actual al văii Ialomiţei, uşor asimetric, cu
flancul estic mai larg şi mai slab înclinat..
78

Principala caracteristică a r e l i e f u l u i este dezvoltarea excepţională a reliefului structural.


Suprafeţe structurale sunt specifice în partea înaltă, pe feţele interne ale ambelor flancuri ale sinclinalului,
la vest şi est de valea Ialomiţei, mai largi în partea estică, prezentând o uşoară înclinare spre axul
sinclinalului. Marile abrupturi externe, care poartă vârfurile înalte, sunt nişte cueste, dezvoltate pe capetele
de strat ale conglomeratelor cretacice în est (abruptul prahovean) şi ale calcarelor jurasice şi
conglomeratelor cretacice în vest (abruptul brănean). Evoluţia cuestelor se produce relativ rapid, prin
acţiunea conjugată a dezagregării gelive, apelor curgătoare şi avalanşelor. Unele văi au străpuns frontul de
cueste, desprinzând martori izolaţi. Poliţele (local numite brâne) apar pe versanţii de cuestă în niveluri
succesive, corespunzătoare intercalaţiilor de gresii (spre exemplu, în Caraiman). În funcţie de orientarea
lor, văile sunt fie adaptate la structura substratului (Ialomiţa are o vale longitudinală tipică de sinclinal,
văile afluenţilor săi, conforme înclinării stratelor spre ax, sunt consecvente), fie o secţionează (valea
superioară a Izvorului Dorului, are orientare longitudinală dar subsecventă, ceea ce a făcut versantul vestic
mai abrupt, de tip cuestă şi cel estic mai slab înclinat, conform). Reorientarea în unghi drept a acestei văi a
fost explicată printr-o captare de către un afluent al Prahovei, care evolua mult mai energic, în lungul unei
văi cu profil longitudinal puternic înclinat, de fapt o succesiune de praguri cu cascade – cascadele
Vânturişului (Valeria Micalevich-Velcea, 1961).
Relieful carstic este reprezentat în primul rând prin cheile formate în bazinul Ialomiţei, în
sectoarele în care calcarele jurasice au fost degajate de sub conglomeratele cretacice. Pe valea Ialomiţei se
succed cheile Urşilor, cheile Peşterii (lângă peştera Ialomiţei), cheile Tătarul Mic (Coteanului), cheile
Tătarul Mare, cheile Zănoagei şi cheile Orzei, în alternanţă cu sectoare mai largi, cu aspectul unor mici
depresiuni de eroziune selectivă, în conglomerate sau intercalaţii marno-argiloase (spre exemplu Padina,
între cheile Peşterii şi cheile Tătarul Mic). În geneza cheilor au existat şi episoade de evoluţie carstică
subterană, confirmate de numeroasele ruperi (şi cataracte, local numite horoabe) în profilul longitudinal al
talvegurilor, profilul transversal frecvent în surplombe, marmitele de pe versanţi şi meandrele foarte
strânse, care par să derive din trasee subterane. Dintre peşteri, cea mai mare şi mai cunoscută este cea a
Ialomiţei, cu intrarea la altitudinea de 1.660 m, cu un segment mai accesibil la început, grav degradat de
vizitatori şi unul mai greu accesibil, cu formaţiuni concreţionare şi urme de faună cavernicolă pleistocenă
(Ursus spelaeus). Rătei, cea mai lungă dintre peşterile cercetate (7 km) este situată în extremitatea sud-
vestică a Bucegilor. Celelalte peşteri, mici, sunt mai puţin cunoscute. La suprafaţă, aflorimentele de calcar
sunt corodate sub forma unor câmpuri de lapiezuri (spre exemplu, în M.Strungile Mari, din culmea sud-
vestică.
Un efect al modelării selective sunt şi formele cu aspect bizar, numite popular babe sau ciuperci,
care s-au format datorită rezistenţei mai mari la dezagregare a lespezilor de gresie intercalate în
conglomeratele cretacice. Fragmentele de rocă dezagregată prin gelifracţie au fost purtate (şi parţial
îndepărtate) de vânt, a cărui forţă de şoc a devenit astfel mai puternică. Efectul morfologic al coraziunii
este dovedit de forma aerodinamică a trunchiurilor ciupercilor, orientate NNV-SSE, ca şi vântul dominant.
Complexe morfologice ruiniforme de dezagregare (stâlpi, colţi – Colţii Morarului ş.a., turnuri, sfinxul din
M.Scara) s-au format şi pe conglomerate.
Deşi Bucegii au altitudine mai mare, relieful glaciar are un grad de dezvoltare asemănător celui din
M.Rodnei, datorat probabil unui deficit de precipitaţii solide, condiţionat de poziţia sud-estică şi în umbra
culmii înalte a Făgăraşului. Centrul glaciaţiei a fost vârful Omul, în jurul căruia s-au format câteva circuri
complexe. Din acestea se orientează radiar văi glaciare cu profil transversal clasic, cea mai mare fiind
valea Ialomiţei, în sud, cu o morenă frontală la 1.760 m, lângă cheile Urşilor. Spre est se orientează văile
glaciare ale Cerbului şi Morarului, spre nord – nord-est, văile glaciare (mai lungi) ale Ţigăneştilor şi
Mălăieştilor prezintă morene frontale la 1.350 m, iar spre vest – valea Găurii. Între văile glaciare vecine
interfluviile au formă de creste (custuri), aşa cum este custura din M.Padina Crucii, dintre văile Ţigăneşti şi
Mălăieşti. Deoarece conglomeratele au fost puternic dezagregate în sectoarele de prag, în circuri nu s-au
putut forma lacuri glaciare. Într-o singură excavaţie, de mici dimensiuni, pe valea Ţigăneştilor se strâng
temporar ape. Morenele au fost traversate şi mai uşor de către râuri. Pe fondul general da factură
morfostructurală, relieful glaciar este şi el influenţat de structura substratului, văile glaciare subsecvente
având o asimetrie evidentă (spre exemplu, valea Şugărilor, afluent de pe stânga al Ialomiţei). De asemenea,
în profilul longitudinal al văilor glaciare, pragurile au şi o natură structural-litologică, mai ales în cazul
văilor orientate contrar înclinării stratelor (spre exemplu, valea Mălăieştilor). În literatura de specialitate
(Valeria Micalevich-Velcea, 1961) se argumentează manifestarea a două faze glaciare pleistocene, urmele
primei fiind observabile sub forma unui nivel de umeri în lungul văilor glaciare. Aceasta a fost şi cea mai
79

puternică, văile Mălăieştilor şi Ţigăneştilor fiind parcurse de o masă unitară de gheaţă, în timp ce în a doua
fază glaciară, mai slabă, s-au format numai gheţari individuali, pe fiecare din aceste văi. În perioadele
glaciare dezagregarea gelivă a conglomeratelor şi calcarelor din marile abrupturi externe a fost mai
puternică decât cea actuală, creând mantale groase de grohotiş fosil, care maschează structura geologică,
mai ales la poalele abruptului prahovean.
În ceea ce priveşte relieful ciclic, unele cercetări mai vechi (Emm. de Martonne, 1906) au
considerat toată aria de platou înalt ca expresie morfologică a marii nivelări miocene, corespunzătoare
suprafeţei Râul Şes. Cercetările mai recente (Valeria Micalevich-Velcea, 1961) confirmă prezenţa acestei
suprafeţe, dar sub forma unui nivel mai coborât, la 1.600 m, în bazinul Ialomiţei. De asemenea, ca şi în alte
surse (G.Vâlsan, 1939), se susţine existenţa suprafeţei Borăscu, prezenţă mai greu de argumentat avându-se
în vedere evoluţia geologică a unităţii central – est-carpatice (cristalino-mezozoice) în care se încadrează
gruparea Bucegilor. În sudul masivului apar fragmente, sub formă de pinteni, ale suprafeţei de nivelare
Predeal (Poiana Mărului sau Gornoviţa).
C l i m a este marcată în primul rând prin însemnate diferenţieri termice verticale, generate de
desfăşurarea masivului pe un ecart altitudinal mare. Media termică anuală, care la Dobreşti, pe valea
Ialomiţei (la altitudinea de 900 m) este de 6,20 C coboară la Scropoasa, amont de cheile Orzei (1.101 m) la
4,10 C, iar al vârful Omul (2.504 m) devine negativă (-2,50 C). Inversiunile termice de vale, mult mai
frecvente pe valea Prahovei, închisă spre sud-est de defileul de la Posada, fac ca aici temperaturile să fie
sensibil mai reduse şi fenomenele hidrometeorologice de inversiune mult mai accentuate şi mai durabile
decât pe valea Ialomiţei. La Sinaia, aflată la aceeaşi altitudine cu Dobreştii, media termică anuală este de
numai 3,70 C, iar numărul mediu anual de zile cu ceaţă este de 174, faţă de numai 44 la Scropoasa, ceea ce
demonstrează marja destul de însemnată de subiectivism din voga climatică a staţiunilor de pe valea
Prahovei. Platoul înalt are un climat alpin ; la 1.800 m temperaturile medii sunt negative timp de 200 zile
pe an, frigul combinat cu vântul puternic alungând pădurea numai în locuri adăpostite. Distribuţia
precipitaţiilor este atipică faţă de legea gradientului vertical, diferenţierile fiind mult mai reduse decât cele
normale. Astfel, în sezonul rece partea înaltă este mai uscată, rămânând frecvent deasupra plafonului
norilor stratiformi. La Dobreşti precipitaţiile medii anuale sunt de 1.101 mm, iar la vârful Omul, cu 1.600
m mai sus, sunt de numai 1.134 mm. Efectul de „umbră” produs de culmea M.Făgăraş este încă accentuat
de foehnizarea impusă la coborârea abruptului estic, ceea ce face ca versantul prahovean să fie şi el mai
uscat (971 mm la Sinaia) decât cel brănean. În ansamblu însă zăpada este abundentă, stratul durând în
medie 5-6 luni pe an.
H i d r o g r a f i c, Bucegii sunt un castel de ape, din care râurile se dirijează divergent spre
exterior, fără ca reţeaua să fie prea densă. Cel mai mare şi mai activ este Ialomiţa. Pentru toate, alimentarea
subterană este foarte importantă, o mare parte din precipitaţii şi apele din topirea zăpezii infiltrându-se în
calcare şi în grohotişurile formate pe conglomerate şi generând izvoare puternice (spre exemplu la baza
mantalelor de grohotişuri de pe abruptul prahovean).
V e g e t a ţ i a este foarte bogată şi foarte interesantă. Cercetările de botanică sistematică
(Al.Beldie, 1967) au indicat prezenţa a 1185 plante vasculare şi a 68 % din endemismele carpatice (fapt
care înrudeşte Bucegii cu Ceahlăul). Pădurea ocupă aproape o jumătate din suprafaţă, dezvoltându-se pe
versanţii exteriori şi înaintând pe valea Ialomiţei spre nord până la 1.750 m – 1.850 m. În mod excepţional,
pe versanţii sudici, la adăpost de vânt, poate urca până la 1.960 m, situaţie care nu se regăseşte nicăieri în
Carpaţii Orientali. De la bază până la 1.400 m – 1.500 m pădurea de foioase cu gorun şi fag, apoi fag, este
urmată de molid, brad şi fag, fagul urcând mai sus decât în nordul Carpaţilor Orientali. Până la limita
superioară urmează o fâşie îngustă de conifere (molid, cu o proporţie mare de zadă şi , mai sus de 1.700 m,
exemplare de zâmbru). Subetajul subalpin a fost în mod natural foarte larg dezvoltat, cu jnepenişuri întinse,
care au generat şi oronimele Jepii Mari, Jepii Mici ş.a., până mai sus de 2.000 m. În aceleaşi asociaţii
vegetează afinul, ienupărul, bujorul-de-munte. Suprafaţa jnepenişurilor s-a redus însă mult, prin defrişarea
veche, pentru păşuni. În altitudine urmează subetajul pajiştilor alpine, formate din rogoz (specii de Carex),
păruşcă (Festuca glacialis), ţăpoşică (Nardus stricta), Loiseleuria procumbens (o ericacee măruntă), Salix
herbacea ş.a. În pajişti şi pe stâncării cresc multe plante cu flori viu colorate, ca Papaver pyrenaicum,
Gentiana lutea, Dianthus kitaibelii ş.a. Pe un fragment de platou neted din M.Lăptici, la 1.470 m, este şi un
tinov cu Sphagnum, înconjurat de bumbăcăriţă (Eriophorum latoifolium), rugină (Juncus effusus), plante
carnivore. Datorită bogăţiei floristice şi valorii ştiinţifice a plantelor rare, relicte ş.a., a complexelor
geologice şi geomorfologice, ca şi valenţelor estetice ale întregului peisaj geografic, partea înaltă a
Bucegilor se află în regim de parc naţional. Pe o suprafaţă totală de 6.680 ha, cu formă de potcoavă
80

deschisă spre sud, incluzând Omul şi partea înaltă a culmilor care coboară în jurul său, desfăşurată de la
1.000 m – 1.110 m pe versantul prahovean şi de la 1.650 m pe versantul brănean, până la 2.500 m, sunt
protejate pădurile, asociaţiile vegetale subalpine şi alpine, relieful de facies petrografic, cascadele,
peşterile, relieful glaciar ş.a. O suprafaţă de 200 ha, pe versantul sudic al Caraimanului şi pe valea Jepilor
(cu vegetaţie specifică, pe brîne) a fost declarată zonă ştiinţifică cu regim de protecţie absolută.
Viaţa e c o n o m i c ă a fost multă vreme dominată de păstoritul de pe platoul înalt. Din
secolul XVIII (1789) s-a amenajat drumul transcarpatic pe valea Prahovei, iar cu aproape un secol mai
târziu (1879) a fost introdusă în circulaţie magistrala feroviară din capitală spre Transilvania, prin pasul
Predeal. Atunci a început industrializarea şi urbanizarea văii Prahovei, ca şi valorificarea ei climatică şi
turistică (în cea mai mare parte bazată pe potenţialul munţilor din jur, în special al Bucegilor), amenajându-
se primele staţiuni, Sinaia, Buşteni şi Poiana Ţapului. Pe valea Ialomiţei, rămasă fără drum transcarpatic,
dezvoltarea modernă a fost mai lentă, limitându-se la exploatarea lemnului şi construirea hidrocentralei de
la Dobreşti, cu lacul de acumulare Scropoasa, în 1929. În perioada postbelică s-au mai construit
hidrocentralele de la Moroieni şi de la Scropoasa, cu lacul de acumulare Bolboci. Bucegii sunt munţii cu
cea mai intensă solicitare turistică din ţară, datorită proximităţii capitalei şi accesibilizării lor prin căi de
comunicaţie moderne (drumul naţional şi magistrala feroviară pe valea Prahovei, şoseaua prin pasul Sinaia,
până la 2.400 m pe Coştila, şoseaua de pe valea Ialomiţei până în cheile Urşilor), ca şi prin amenajări şi
echipamente speciale (linii de teleferic Sinaia – Vârful-cu-Dor, Buşteni – Babele – Peştera), instalaţii de
teleschi (Vârful-cu-Dor ş.a.) şi capacităţi moderne de cazare (cabane, hoteluri alpine etc.).
Munţii Leaota sunt consideraţi uneori în literatura de specialitate (Al.Roşu, 1973) ca parte a
unui grup unitar Bucegi-Leaota. Caracteristicile lor geografice sunt însă destul de diferite de cele ale
Bucegilor şi juxtapunerea morfologică nu poate anula această realitate. O înşeuare înaltă (Bucşa, 1.750 m)
la izvoarele Brăteiului marchează contactul celor două masive. Leaota se prezintă sub forma unui bloc
lipsit de personalitate, care se întinde spre est până la văile Brăteiului şi Ialomiţei, spre vest până la valea
Dâmboviţei, spre sud domină Subcarpaţii iar spre nord-vest se înalţă cu aprox. 500 m deasupra Culoarului
Bran-Rucăr. În constituţia lor g e o l o g i c ă predomină rocile cristaline (şisturi cloritoase ş.a.) din seria
de epizonă Lereşti-Tămaş. Subordonat, în partea centrală sunt şi roci mai dure(gnaise, micaşisturi) din seria
de mezo-katazonă Voineşti. Pe o arie restrânsă, în est – sud-est, aflorează şi conglomerate cretacice, în
poziţie sinclinală şi la altitudine mică. Au un r e l i e f greoi, masiv, monoton. Văile râurilor au conturat o
serie de culmi radiare care se orientează divergent din nodul orografic Leaota (2.133 m), spre nord, vest,
sud-vest şi sud-est. Interfluviile au înfăţişarea unor plaiuri înalte, larg ondulate, monotone, contrastând cu
văile înguste, puternic adâncite, cu versanţii abrupţi. Nu au relief glaciar, ci doar nişte nişe de nivaţie.
P r e c i p i t a ţ i i l e bogate şi constituţia litologică puţin favorabilă infiltraţiei au favorizat formarea unei
r e ţ e l e h i d r o g r a f i c e deosebit de dense (1,1 km/km 2), mai ales prin comparaţie cu Bucegii.
Leaota este destul de bine împădurită, în special pe versanţi. La bază, pădurea începe cu fag, urmat până la
1.400 m – 1.500 m de o pădure de amestec fag-molid, deasupra căreia se află o bandă îngustă de molidiş.
Plaiurile înalte se înscriu în subetajul subalpin, pajiştea fiind însă mult extinsă, atât prin defrişarea
jnepenişurilor cât şi prin despădurire. Activităţile economice tradiţionale, neschimbate nici în perioada
actuală, constau în păstorit (practicat în special de sătenii din Bran) şi exploatarea lemnului (mai ales de
către musceleni).
Munţii Bârsei includ două masive destul de asemănătoare, situate între pasul Predeal şi Ţara
Bârsei-Trei Scaune, individualizate spaţial prin valea îngustă a Timişului – Postăvarul, spre vest şi Piatra
Mare, spre est.
Constituţia lor g e o l o g i c ă o continuă spre nord-est pe cea a Bucegilor, la care se adaugă şi
unele elemente de asemănare cu Perşanii. Sunt formaţi din roci sedimentare de vârstă triasică şi jurasică
(predominând calcarele), dar şi din fliş cretacic (conglomerate, marne, gresii). Întregul ansamblu
sedimentar este foarte puternic şi complicat cutat, cu falieri şi mici şariaje, orientate de la nord-vest spre
sud-est. Calcarele triasice şi jurasice aflorează în general de sub masa de fliş cretacic, în axele unor
structuri anticlinale.
R e l i e f u l cel mai înalt s-a păstrat pe calcare, sub forma unor culmi orientate conform liniilor
structurale, Cristianul Mare (1.799 m) în Postăvarul şi Piatra Mare (1.842 m). Versanţii calcaroşi sunt
acoperiţi cu lapiezuri iar pe unele văi s-au format chei, cu profil longitudinal de talveg în trepte, uneori
foarte spectaculoase (spre exemplu, Prăpastia Ursului şi cascada de la Şapte Scări, pe versantul nordic al
Pietrei Mari, sau cheile Râşnoavei, în Postăvarul). Deşi puţin caracteristic, endocarstul este destul de
interesant, în Piatra Mare existând o peşteră cu gheaţă, iar peştera Fundata din valea Râşnoavei parcurgând
81

în 1949 un episod de explozie hidraulică, prin care un volum apreciabil de apă acumulat în galeria de
resurgenţă, temporar colmatată, a expulzat brusc materialul obstruant. Pe conglomeratele, gresiile şi
marnele cretacice care predomină în ariile marginale s-a format un relief mai scund, lipsit de originalitate.
În partea de vest şi nord-vest a Postăvarului s-a dezvoltat larg o treaptă de relief deosebit de netedă, cu
altitudine de aprox. 1.000 m, interpretată ca fragment al suprafeţei de nivelare Poiana Mărului. Acest nivel
secţionează fără denivelări sedimentarul de vârstă triasică şi jurasică şi suportă, pe alocuri, depozite de
vârstă pleistocen inferior, fapt care confirmă geneza şi perioada formării lui. Un fragment din această
treaptă, M.Tâmpa, avansează ca un pinten spre Ţara Bârsei, dominând Braşovul.
Deşi nu sunt prea înalţi, M.Bârsei primesc o cantitate medie de p r e c i p i t a ţ i i comparabilă cu
cea din Bucegi (1.100 mm), deoarece, la fel ca Perşanii, nu sunt ecranaţi spre vest. Astfel, sunt în cea mai
mare parte acoperiţi de p ă d u r e, începând cu cea de gorun (de la contactul cu Ţara Bârsei, spre exemplu
pe Tâmpa), urmată de făgete, apoi de amestecul fag-molid şi de molidişuri, în partea cea mai înaltă. Numai
pe suprafeţe foarte mici, în special în Piatra Mare, s-a putut dezvolta o vegetaţie subalpină. Ca şi în alţi
munţi, pajiştile au fost mult extinse prin defrişare şi mai ales prin despădurire, pentru păşunat.
În ordinea importanţei activităţilor economice specifice, M.Postăvarul şi Piatra Mare constituie o
zonă turistică aproape la fel de intens fragmentată ca şi Bucegii. Între staţiunile climatice, Poiana Braşov
(dezvoltată pe treapta de 1.000 m din M.Tâmpa) a fost mult timp cea mai modernă staţiune turistică din
ţară şi s-a dezvoltat continuu, extinzându-şi atât capacitatea fizică de cazare, cât şi nivelul calitativ al unor
servicii turistice din ce în ce mai diversificate. Alte staţiuni s-au dezvoltat pe valea Timişului (Timişul-de-
Sus şi Timişul-de-Jos), specializate în tabere pentru copii. Cetatea ţărănească de la Râşnov (în extremitatea
vestică a treptei de la Poiana Braşov), sectoarele de chei, peşterile mici de la Pietrele-lui-Solomon, în
Postăvarul, cabane şi hoteluri, linii de teleferic pe Postăvarul şi Tâmpa, drumuri de acces turistic foarte
pitoreşti (Braşov – Poiana Braşov) accentuează atractivitatea acestor munţi. Subordonat, exploatarea unor
roci utilizate ca materii prime în industria materialelor de construcţie (calcar, pentru var, din D.Şprenghi şi
D.Melcilor, argile liasice, de la Cristian, pentru fabricarea cărămizilor refractare, în trecut şi huilă liasică,
de la Cristian, dintr-un mic zăcământ azi epuizat) continuă să asigure nişte locuri de muncă, dar majoritatea
populaţiei active în aria montană este ocupată în servicii turistice, care vor constitui perspectiva economică
cea mai rentabilă.
Piatra Craiului ocupă o arie restrânsă (18 km pe direcţie nord-est – sud-vest), dar este un masiv
montan foarte personalizat, cel mai frumos dintre munţii calcaroşi ai Carpaţilor Orientali. Spre nord, nord-
vest şi vest limitele sale coincid cu cele ale grupării Bucegilor, iar spre interior se înalţă cu aproape 900 m
deasupra Culoarului Bran-Rucăr, către care trecerea este treptată. O r o g r a f i c se prezintă sub forma a
două culmi paralele, foarte diferite, una vestică, înaltă, cu un profil semeţ, cu versanţi abrupţi (în special
cel vestic, numit şi WestWand-ul Pietrei Craiului), culminând la 2.239 m în vârful La Om, sau Piscul
Baciului, şi una estică, mult mai scundă (1.586 m) şi cu forme domoale. Între cele două culmi este un
culoar cu orientare NNE-SSV.
Sub aspectul structurii g e o l o g i c e, Piatra Craiului seamănă mult cu Bucegii, fiind un mare
sinclinal cu un culoar în ax, pe fundament format din acelaşi cristalin epimetamorfic de Lereşti-Tămaş,
care aflorează în extremităţile vestică şi estică ale masivului. Acesta este acoperit de calcare masive, de
vârstă jurasic superior, mai groase decât în Bucegi (până la 1.200 m), care formează cele două flancuri ale
sinclinalului, fiind însă redresate până la verticală în cel vestic şi mult mai slab înclinate în cel estic. În
partea centrală sinclinalul este alcătuit din conglomerate de vârstă cretacic mediu, mai subţiri decât în
M.Bucegi (600 m – 700 m).
În r e l i e f se impune culmea principală, vestică, care are aspectul unei creste structurale clasice
(hog-back), poate cea mai frumoasă din Carpaţii româneşti, cu versanţi a căror înclinare depăşeşte 500.
Aceasta prezintă din loc în loc câteva curmături (înşeuări) mai scunde, dar se menţine pe o lungime de 8
km la altitudini de peste 2.000 m. Aspectul impresionant al culmii vestice, în special al versantului vestic,
este rezultatul poziţiei stratelor şi durităţii calcarelor (care au format un complex structural-litologic
deosebit de rezistent la modelarea externă), ca şi al amplitudinii locale ale celor mai recente mişcări de
înălţare. Culmea principală este atacată totuşi de procese viguroase de dezagregare gelivă, favorizată atât
de condiţiile climatice de la această altitudine, cât şi de unele fisuri, diaclaze etc. Înclinarea puternică
favorizează formarea unor torenţi de pietre deosebit de activi, care determină acumularea la baza
versanţilor a unor trene groase de grohotiş mobil (asemănătoare celor de pe versantul vestic al
Hăghimaşului). Sub WestWand torenţii de pietre şi avalanşele opresc pădurea la plafonul de 1.600 m. Mai
jos, sub pădure, grohotişurile sunt mai vechi, stabilizate, formate în două generaţii, în condiţiile
82

periglaciare din pleistocen (Valeria Micalevich-Velcea, 1961). Dezagregarea produce în lungul crestei un
relief subordonat ruiniform (ace, colţi, turnuri, hornuri, piramide). Pe stratele mai dure de calcar s-au
format brâne. Relieful carstic este reprezentat prin lapiezuri, câteva doline şi văi în chei (de origine fluvio-
carstică). Râurile cu izvoare în culmea principală curg un timp în lungul ulucului central, văile fiind
longitudinale şi apoi se angajează în chei, la traversarea culmii estice – Prăpăstiile Zărneştilor, pe valea
Cheii (în nord-est) şi cheile de pe cursul superior al Dâmbovicioarei (în sud). Endocarstul (probabil bogat
şi profund) este puţin cunoscut, datorită accesibilităţii extrem de reduse a galeriilor subterane. Pe versantul
estic al culmii principale au fost identificate 6 avenuri, dintre care cel mai adânc este avenul din Grind (120
m). Pe conglomeratele din culoarul central s-a dezvoltat un relief mai scund, iar culmea estică are şi ea o
altitudine modestă (în general, 1350 m – 1.450 m) şi versanţi calmi, datorită înclinării mult mai reduse a
stratelor în acest flanc al sinclinalului. Condiţiile morfologice (suprafaţa restrânsă, înclinarea puternică)
n-au fost favorabile acumulării zăpezii, astfel încât nu există relief glaciar.
C l i m a t i c, versantul vestic este cel mai umed din tot masivul, datorită expoziţiei sale extrem de
favorabile şi altitudinii culmii principale. Aparenta ariditate este sugerată de absenţa vegetaţiei în covor
continuu pe stâncăriile care ocupă suprafeţe mari în această culme. P ă d u r e a de fag dinspre baza culmii
principale este urmată de amestecul fag-molid, până la 1.400 m şi apoi de o fâşie îngustă de molidişuri
atacată de forţa mecanică a torenţilor de pietre şi a avalanşelor. Culoarul central şi culmea estică sunt în
mare parte despădurite şi acoperite cu pajişti secundare de graminee. Jnepenişurile urcă, pe arii mici, între
1.700 m – 1.900 m, deasupra lor dezvoltându-se o vegetaţie sărăcăcioasă, cu smocuri de Festuca supina,
Poa alpina şi plante cu flori, unele endemice (Dianthus callizonus – garofiţa Pietrei Craiului). În Piatra
Craiului nu sunt aşezări permanente, chiar cele temporare (stâne) sunt puţine, turismul este practicat numai
de către persoane experimentate şi motivate pentru natura montană, iar dotările turistice sunt incomparabil
mai austere decât în Bucegi sau M.Bârsei. Reprezintă o rezervă (turistică) naturală încă bine păstrată.
Culoarul înalt Bran-Rucăr8 constituie o arie importantă de discontinuitate în cadrul grupării
montane a Bucegilor. Calificativul/denumirea de platou care i se dă destul de frecvent este impropriu,
întrucât nu are nimic din netezimea specifică unei asemenea forme, ci are aspectul unei arii mai joase,
puternic fragmentate, situate între munţi. Este orientat nord-est – sud-vest, fiind dominat dinspre nord-vest
de M.Piatra Craiului, dinspre sud-est de M.Bucegi şi M.Leaota şi domină spre nord-est golful depresionar
Zărneşti al Ţării Bârsei. În sud-vest este conturat de valea Râuşorului, afluent de pe dreapta al Dâmboviţei.
Substratul g e o l o g i c are o structură destul de complicată. Fundamentul cristalin epimetamorfic
este acoperit în cea mai mare parte de calcare jurasice, care au fost exondate, parţial îndepărtate şi afectate
de un sistem complex de falii. Aria reintrând în regim de sedimentare marină în cretacicul inferior şi
mediu, gresii, marne-argile şi conglomerate, mai groase în fostele sectoare depresionare de pe calcare,
aflorează frecvent.
R e l i e f u l, fragmentat, are altitudinea obişnuită a interfluviilor de 1.100 m – 1.200 m, cu
tendinţă generală de coborâre din partea centrală (pasul Bran, 1.343 m) spre nord-est şi sud-vest. Este
atacat atât de râurile din bazinul Oltului (spre exemplu pârâul Turcului, afluent al Bârsei), cât şi de
Dâmboviţa şi afluenţii săi. Este considerat ca fragment mai înalt al suprafeţei de nivelare Poiana Mărului.
Peste nivelul general se înalţă câţiva martori de eroziune, în general pe calcare şi gresii, sedimentarul mai
moale, de vârstă cretacică , fiind modelat sub forma unor mici lărgiri depresionare, de natură tectono-
erozivă ale văilor (Podul Dâmboviţei şi Rucăr). Este deosebit de interesant relieful carstic, în special cheile
săpate în calcare de afluenţii Dâmboviţei, pe segmentele dintre depresiuni. Cele mai spectaculoase chei
sunt cele ale afluenţilor de pe stânga ai Dâmboviţei, valea Cheii (cu cheile Crovului) şi valea Ghimbavului
(cu chei aproape inaccesibile), ale Dâmbovicioarei, amont de depresiunea Podul Dâmboviţei, unde
confluează cu Dâmboviţa şi ale Dâmboviţei înseşi, între depresiunile Podul Dâmboviţei şi Rucăr (obligând
şoseaua Braşov – Câmpulung-Muscel să urce pe interfluviul de pe dreapta văii). Există şi un mare număr
de peşteri , puţin cunoscute, dintre care cea mai mare şi mai bine cercetată este peştera Dâmbovicioarei. În

8
Denumirea de culoar se justifică prin importanţa sa de arie de legătură istorică între Muntenia şi Transilvania,
documentată din perioada romană, când controlul era asigurat prin castrul de la Rucăr, şi continuată în perioada
medievală, când la marele drum Braşov-Câmpulung s-au construit cetatea Branului (în sec. XIII) şi cetatea
Neamţului, deasupra Podului Dâmboviţei unde, din sec. XIV, s-a instalat vama munteană. Din sec. XIX
importanţa culoarului s-a redus, iar în perioada contemporană, datorită „concurenţei” altor segmente de drum
transcarpatic, mai puţin dificile (pe valea Prahovei, prin şeaua Vlădenilor, pe valea Dâmboviţei etc.) are mai
mult o însemnătate turistică generală, păstrându-şi însă importanţa pentru relaţia Braşov-Câmpulung-Piteşti.
83

general, partea sud-vestică a culoarului are un relief mai accidentat decât cea nord-estică, contrastul
respectiv sugerând şi numele de platou (al Branului).
C l i m a este montană, totuşi mai blândă decât în munţii din jur, ca urmare a foehnizării maselor
de aer care se deplasează dinspre vest. Precipitaţiile se menţin totuşi la 1.000 mm/an. V e g e t a ţ i a
naturală este reprezentată prin resturi ale pădurilor de fag şi de amestec fag-molid-brad-pin, rămase pe
înălţimi şi în văile înguste şi umbrite, după despădurirea iniţiată din timpuri vechi.
Culoarul Bran-Rucăr este foarte bine p o p u l a t. În partea nord-estică predomină aşezările de
plai, cu gospodării risipite în fâneţe şi păşuni , organizate după tipul ocol întărit (închis), caracteristice
ariilor specializate în creşterea animalelor, dar cu o populaţie destul de numeroasă (960 locuitori la
Moeciul-de-Sus). În partea sud-vestică aşezările sunt mai concentrate, în cele două depresiuni. Pe lângă
creşterea animalelor şi exploatarea lemnului din pădurile de pe munţii din jur, clima permite şi unele
culturi rezistente la temperaturi mai coborâte, pe parcele mici, iar în depresiunile Podul Dâmboviţei şi
Rucăr sunt condiţii favorabile şi livezilor de măr. În ultimii ani, populaţia se orientează din ce în ce mai
mult către calificare profesională şi echiparea gospodăriilor pentru servicii turistice, din ce în ce mai
rentabile, întregul culoar fiind sectorul-pilot al A.N.T.R.E.C.

2.2. Regiunea Carpaţilor Meridionali

Carpaţii Meridionali se desfăşoară la vest de valea Dâmboviţei, şaua Tămaşului, valea Bârsei şi
valea Şercaiei. Limitele lor de nord şi de sud, spre Depresiunea Transilvaniei, culoarul Bistrei şi
Subcarpaţii Getici păstrează un caracter adesea tranşant, morfotectonic, condiţionat de caracteristicile
substratului geologic, care învecinează munţilor două arii depresionare individualizate postlarramic. Aceste
limite se prezintă frecvent sub forma unor abrupturi cu ecart altitudinal de aproape 2.000 m. Spre vest şi
nord-vest limita este cel mai frecvent considerată în lungul culoarului Timiş-Cerna, deşi aspecte importante
ale complexului de condiţii naturale şi ale umanizării au generat o unitate a M.Banato-Olteni (sector al
Carpaţilor Occidentali) care include şi munţii mici-mijlocii de la est de acest culoar. Este motivul pentru
care opinia respectivă (V.Mihăilescu, 1963, I.Sîrcu, 1971) este îndreptăţită şi recomandabilă.

2.2.1. Constituţia geologică şi evoluţia Carpaţilor Meridionali

Carpaţii Meridionali se disting prin predominarea netă a rocilor vechi, metamorfice, cu intruziuni
magmatice sin- şi tardicinematice, prin răspândirea redusă a rocilor sedimentare şi prin încheierea mult mai
timpurie a mişcărilor plicative.
Principalele unităţi geo- şi morfotectonice au fost puse în loc prin fenomenele complexe şi ample
de tectogeneză şi orogeneză dacidică (mezo-eocretacică - austrică, mediteraneană, laramică), care au creat
succesiv unităţile supragetică şi getică (dacide mediane), unitatea de Severin (aparţinând dacidelor externe)
şi autohtonul danubian (dacidele marginale). În consecinţa condiţiilor tectogenetice specifice diferitelor
etape, pe durata expansiunii mezocretacice unităţile getică şi danubiană se deplasau divergent, fiind
separate printr-o arie de rifting – fosa de Severin, în care s-au acumulat depozite tipice de fliş. Într-o etapă
mai târzie, eocretacică, unităţile supragetice (individualizate din mezocretacic) au joncţionat cu cea getică.
Sincron, aceasta a fost antrenată într-o mişcare convergentă cu unitatea danubiană, datorită subducţiei care
începuse în fosa interpusă (de Severin). În consecinţă directă, unitatea getică a înaintat peste flişul de
Severin, deplasarea aceasta continuând şi antrenând părţi apreciabile din fliş. Întregul ansamblu a glisat
peste o masă de ofiolite, detaşate din crusta oceanică a fosei de Severin şi antrenate astfel într-o obducţie
secundară, sincronă subducţiei principale. Spre sfârşitul cretacicului, unitatea getică, solidară cu unităţile
supragetice, a intrat în coliziune cu unitatea danubiană pe care a şariat-o. Astfel, unitatea getică iniţială a
devenit o imensă pânză de şariaj, pentru care unitatea danubiană este autohton. Între acestea două, flişul de
Severin şi fragmentele de crustă oceanică obdusă constituie pânza (paraautohtonul de Severin). De la
sfârşitul cretacicului, aria Carpaţilor Meridionali a fost afectată numai de fenomene casante, de deplasări
verticale ale blocurilor rezultate şi de sedimentare în bazinele-graben, fiind apoi antrenată în înălţarea
generală a edificiului carpatic, determinată de orogeneza valahă (romanian-pleistocenă).
84

Ţinând seama de istoria geologică veche, premezozoică, a ariei labile pe care s-au format Carpaţii
de astăzi, de variaţiile ulterioare ale regimului tectonic, cu alternanţele sale de secvenţe plicative, casante,
de acumulare amplă în condiţii de sedimentare diferite, de magmatism ş.a., de alternanţele paroxismelor
orogenetice cu perioadele îndelungi de calm tectonic şi evoluţie subaeriană, masa de roci care constituie
ramura meridională a Carpaţilor este foarte variată, atât ca vârstă, cât şi în ceea ce priveşte caracteristicile
chimico-mineralogice şi fizico-mecanice, determinate de originea iniţială (terigenă sau magmatică) şi de
condiţiile în care s-au produs fenomenele de metamorfism sau de meteorizare. Astfel, între rocile cele mai
puternic metamorfozate se regăsesc frecvent gnaise (cuarţitice, cuarţo-feldspatice, oculare, rubanate,
granitice ş.a.), micaşisturi, amfibolite, mai rar calcare cristaline, iar între cele epimetamorfice – şisturi
clorit-albit-epidotice, amfibolice, cuarţitice cu sericit sau grafit, calcare cristaline ş.a. Depozite sedimentare
variate (calcare, conglomerate, gresii, şisturi argiloase cu cărbuni, grezo-argile şi argile grezoase în facies
de fliş, gresii calcaroase, silicioase, marno-calcare ş.a.) cu grosimi foarte variabile şi de vârste diferite (din
carboniferul superior până în cretacicul superior, iar în ariile de scufundare tectonică până în pliocen)
acoperă parţial fundamentul cristalin. Atât cristalinul cât şi sedimentarul mai vechi au fost străpunse pe
alocuri de corpuri intrusive acide (granitice, granodioritice – granitele de Bârsa Fierului, Parâng, de
Latoriţa, de Tismana, de Retezat ş.a.), care au antrenat şi ele fenomene de metamorfism de contact,
conferind în acelaşi timp structurilor intruse o rezistenţă deosebită pe parcursul modelării externe.
În constituţia unităţilor montane ale Carpaţilor Meridionali actuali pânza getică şi pânzele
supragetice constituie aproape integral M.Făgăraşului, partea central-nordică a grupării Parângului, iar la
vest de Jiu aflorează în petecul de acoperire din M.Godeanu. Cristalinul getic şi supragetic sunt în cea mai
mare parte constituite din roci mezometamorfice. Învelişul sedimentar (predominant carbonatic) al acestor
domenii tectonice a fost în cea mai mare parte îndepărtat prin eroziune, păstrându-se în sudul M.Căpăţânii
(culmea Buila-Vânturariţa) şi în vestul M.Şureanu („Platforma” Luncani). Autohtonul danubian formează
cea mai mare parte din munţii de la vest de Jiu, iar la est de Jiu constituie Parângul propriu-zis. Rocile
cristaline din această unitate sunt mai slab metamorfozate, în schimb ea este străpunsă de numeroase
corpuri granitice şi granodioritice. Învelişul sedimentar al autohtonului este mai bine păstrat şi aflorează pe
arii mai întinse, în sudul munţilor Vâlcanului, în M.Ţarcului, în sud-estul M.Godeanu, în sudul M.Retezat
ş.a. Depozitele sedimentare marine şi lacustre paleogen-pliocene sunt cantonate în (depresiunile) Ţara
Haţegului, Petroşani şi Ţara Loviştei.

2.2.2. Relieful

Sub aspect morfografic, Carpaţii Meridionali („Alpii Tranilvaniei”) se remarcă printr-o îmbinare
destul de neobişnuită a masivităţii cu o relativă accesibilitate. Primul aspect se datorează faptului că
specificul constituţiei geologice a potenţat structural şi litologic morfologia cea mai masivă din Carpaţii
româneşti, impresionantă nu doar prin înfăţişarea de blocuri puternice, aproape compacte pe arii întinse, ci
şi prin m o r f om e t r i a ei. Toate cele trei grupări montane depăşesc altitudinea absolută de 2.500 m şi
aproape toate subunităţile de ordinul al doilea au peste 2.000 m, cu excepţia M.Cernei şi M.Vâlcanului.
Energia reliefului este cea mai mare din Carpaţii Româneşti, exprimând sinteza dimensională a unei
fragmentări verticale medii de 731 m (Al.Roşu, 1973), dar care depăşeşte în valori reale şi 2.500 m, cu o
înclinare a terenului adesea de peste 350 sau 550 şi cu numeroase abrupturi. Suprafaţa care revine
depresiunilor intramontane este redusă, iar ponderea ariilor cu altitudine mai mică de 700 m este de numai
20%. Relativa accesibilitate este determinată de sistemul de mari văi fluviale care traversează munţii la
altitudini mici (la Turnul Roşu, pe Olt, altitudinea absolută este 350 m) şi de culoarul longitudinal central,
pe care se înscriu aria mediană cu altitudine mai redusă dintre culmea nordică şi cea sudică a M.Făgăraş,
Ţara Loviştei, valea Lotrului, valea Jiului de est, depresiunea Petroşani/valea Jiului de vest, valea Cernei.
Orografic, la nord şi la sud de culoarul menţionat culmile se înşiruie pe două aliniamente
complete, uneori strângându-se în noduri, alteori depărtându-se şi lăsând loc depresiunilor interne.
Aliniamentul sudic cuprinde munţii Iezer-Păpuşa, Ghiţu, Frunţi, Cozia, Căpăţânii, Parângului şi
Vâlcanului, iar cel nordic include Făgăraşul propriu-zis, munţii Lotrului, Retezatului, Godeanu şi Cernei.
Spre nord-vest se schiţează un al treilea aliniament, incomplet, format din M.Cindrelului şi Şureanului,
(separaţi de munţii de la sud prin văile longitudinale ale Sadului şi Jiului de est) şi M.Ţarcului (separaţi
prin văile superioare ale Râului Mare şi Râului Rece).
Sub aspect genetic, aliniamentele respective nu au decât motivaţia tectonică a contactelor între
domeniile (unităţile) Carpaţilor Meridionali, fără nici o similitudine cu diferenţele morfostructurilor zonare
85

(subregiunilor) din Carpaţii Orientali. Relativa stabilitate tectonică din neozoic a permis şi dezvoltarea
maximă a reliefului ciclic, începând cu nivelul Borăscu (postlarramic), continuând cu Râul-Şes (postattic)
şi încheind cu Gornoviţa (postvalah), fiecare cu dezvoltare variabilă în cele trei grupări montane, dar
identificate în toate trei, ultima oferind posibilitatea corelării cu evoluţia formării teraselor pe văile
principale (L.Badea, 1983). Deşi suprafeţele mai vechi sunt situate în partea mijlocie-înaltă a munţilor, au
avut contribuţia lor specifică la accentuarea gradului de accesibilitate. Netezimea acestor plaiuri
contrastează mai puternic decât în celelalte regiuni carpatice cu crestele înalte, care domină suprafaţa cea
mai veche, la peste 2.200 m. În Carpaţii Meridionali s-a desfăşurat morfogeneza glaciară cea mai
puternică, condiţionată de acumularea pleistocenă a celor mai importante volume de gheaţă. Gheţarii de
circ şi de vale (care au coborât până la 1.100 m -1.050 m în timpul glaciaţiei celei mai puternice – P.Urdea,
2000) au modelat, în cel puţin două faze, asociaţii de circuri (cu morfologia lor subordonată), văi (cu
morfologia lor specifică, accentuat glaciară spre partea înaltă şi din ce în ce mai modificată/înlocuită prin
efectul proceselor periglaciare şi fluviale, pe măsura descreşterii altitudinii, creste de intersecţie a circurilor
şi văilor vecine, umeri glaciari pe versanţi, morene de tipuri, forme şi vârste diferite, mai mult sau mai
puţin remaniate fluvial, uneori complicate prin efectul carstificării etc. O dezvoltare largă, în generaţii
morfologice succesive, are în Carpaţii Meridionali şi relieful periglaciar, procesele respective făcând parte
dintre premisele pregătitoare ale instalării gheţurilor perene şi modelării glaciare, dar sub forma crio-
nivaţiei având o acţiune concretă şi în perioada actuală. Lor li se datorează o bogăţie de forme criogene şi
nivale (trepte de crioplanaţie, torenţi de pietre, trene de grohotiş, nişe de nivaţie, culuare de avalanşe,
potcoave nivale ş.a) care complică morfologia glaciară din zona înaltă şi se îmbină cu cea fluvială la
altitudini mai joase. Deşi depozitele sedimentare au o pondere modestă în constituţia munţilor, dominanta
lor carbonatică a contribuit la realizarea unei morfologii carstice excepţionale, atât în domeniul de
suprafaţă, cât şi în cel subteran. Fără ca ariile menţionate din gruparea Parângului să fie singurele cu
aflorimente calcaroase modelate carstic, ele deţin complexe de relief comparabile cu cele din M.Apuseni şi
din alte regiuni carstice celebre de pe continent.

2.2.3. Particularităţile climato-hidrice şi fito-pedologice

Altitudinile mari şi suprafeţele relativ restrânse, condiţionând o pondere mare a înclinărilor


accentuate, produc în Carpaţii Meridionali o etajare a caracteristicilor climatice, hidrice, de vegetaţie şi
soluri cu gradienţi mai mari decât în celelalte regiuni carpatice. Treptele specifice sunt mai înguste,
trecerea între cele succesive fiind astfel mai rapidă.
Fragmentarea tectono-fluvială transversală în trei grupări, separate de văi adânci, face ca distribuţia
etajelor şi subetajelor să aibă, în linii generale, un caracter concentric, repetându-se pentru fiecare grupare
ca variantă locală a aceloraşi fenomene. Ţinând seama de direcţia predominantă a circulaţiei generale a
aerului, orientarea pe direcţie est-vest conferă culmilor un rol de barieră orografică, care determină geneza
unor precipitaţii mai bogate pe versanţii orientaţi spre nord – nord-vest, în cazul circulaţiei atlantice
(extrem de frecventă) şi procese specifice de foehnizare în cazul advecţiilor sudice, care ridică temperatura
versanţilor nordici şi a depresiunilor de contact adiacente, topind mai devreme zăpada. În general însă,
versanţii nordici sunt mai umezi şi mai reci, ceea ce se reflectă în ponderea mai mare a coniferelor în
structura pădurii şi debutul subetajului respectiv de la 1.200 m –1.300 m, în timp ce pe versanţii sudici,
mai ales în extremitatea sud-vestică, unde se resimte influenţa climatului submediteranean, fagul urcă de la
baza muntelui până la 1.500 m, pe alocuri apropiindu-se de limita superioară naturală a pădurii. Pe aceiaşi
versanţi sudici, pădurea urcă până la 1.850 m – 1.900 m ; pe cei nordici condiţiile climatice îi fixează
plafonul cu aprox. 200 m mai jos. Desfăşurarea pe aproape 250 km, conform direcţiei menţionate, asigură
creşterea cu 200 mm a cantităţii medii anuale de precipitaţii de la est spre vest (de la 1.200 mm la 1.400
mm), valorile maxime înregistrându-se în gruparea Retezatului. Este foarte posibil ca aceeaşi diferenţiere a
alimentării să fi fost caracteristică şi zăpezilor perene din pleistocen, fapt care explică extensiunea largă şi
marea varietate a morfologiei glaciare în această grupare. În consecinţa alimentării bogate, apele
curgătoare au debite mari, relativ uniforme şi un potenţial hidroenergetic valorificat intensiv (Argeşul,
Oltul, Lotrul, Sebeşul, Râul Mare, Cerna, Bistra Mărului ş.a.). Complexul de condiţii climatice din partea
înaltă face ca temperaturile medii anuale să fie negative, iernile lungi şi reci, verile scurte şi răcoroase, cu
ninsori şi lapoviţe posibile chiar în luna cea mai caldă (august). În felul acesta, deşi de la altitudini diferite,
pe ambii versanţi şi pe plaiurile înalte se dezvoltă (cel mai bine din toţi munţii noştri) numai o vegetaţie
subalpină şi alpină, cu pajişti extinse mult prin defrişare, în special pe versanţii şi plaiurile de la sud de
86

culmile înalte, care au favorizat o viaţă pastorală sezonieră de tradiţie multiseculară (mai ales în
M.Cindrelului, M.Şureanului şi M.Godeanu-Ţarcu). Carpaţii Meridionali au reprezentat şi segmentul
montan în care fauna spontană (inclusiv cea alpină) a rezistat foarte bine, multe repopulări fiind posibile pe
seama fondurilor din Retezat, din Făgăraş ş.a. Solurile s-au format conform structurii şi distribuţiei spaţiale
a complexului pedogenetic, prezentând categorii cambice sub pădurea de fag, spodice sub pădurea de
conifere, humico-silicatice deasupra limitei superioare a pădurii, rendzinice pe aflorimentele carbonatice,
hidromorfe în ariile cu drenaj slab, neevoluate în lungul râurilor. Se remarcă o pondere mare a celor
scheletice, datorită substratului frecvent dur, rezistent la dezagregare. În general, solurile din Carpaţii
Meridionali nu sunt favorabile agriculturii, ci pădurilor, fâneţelor şi păşunilor. O excepţie importantă se
realizează însă în ariile depresionare, unde (chiar dacă pe suprafeţe nu prea mari), solurile brune au putut fi
folosite pentru culturi de câmp şi livezi (Ţara Haţegului, Ţara Loviştei).

2.2.4. Particularităţile umanizării

Gradul de umanizare este sensibil mai redus decât în celelalte regiuni carpatice, datorită numărului
mic de depresiuni interne, altitudinilor mari şi înclinării accentuate a versanţilor. Ariile cele mai populate
sunt cele două „ţări” şi depresiunea Petroşani, în primele locuirea începând însă din perioada preistorică, în
timp ce ultima a fost populată târziu, cu haţegani. În perioada actuală însă densitatea cea mai mare este în
depresiunea Petroşani (350 loc/km2), suprapopulată ca efect al dezvoltării mineritului. În depresiuni satele
sunt adunate, conturîndu-se însă tendinţe de risipire spre rama montană, în general la baza versanţilor cu
expoziţie sudică („feţe”). Se locuieşte şi pe văi (Lotru, Sebeş, Sad, Bistra Mărului, Apa Oraşului ş.a.),
plafonul aşezărilor acestea răsfirate urcând până la 1.240 m pe Lotru şi chiar mai sus de 1.400 m, în cazul
risipirilor de pe valea Dobrei (afluent al Sebeşului). De regulă însă văile superioare sunt nelocuite, fiind
prea înguste, înalte, reci şi umede. Există în schimb aşezări de plai, în general de oieri, bine gospodărite,
instalate pe suprafaţa de nivelare Gornoviţa, în partea nordică a M.Cindrel (satele din „Mărginimea
Sibiului” – Poiana, Jina, Tălmaciu ş.a.) şi în partea de vest a M.Şureanu ( satele de pe „Platforma”
Luncanilor – Alboni, Luncani ş.a.). În aceleaşi arii montane sunt multe aşezări temporare în fâneţe (sălaşe,
hodăi, cu frecvenţă maximă între 800 m – 1.200 m).La trecerea de la pădure la pajiştile de pe plaiurile
înalte în toţi munţii, dar mai ales în Cindrel, Şureanu şi în culmea sudică a Făgăraşului, între 1.650 m –
1.800 m, sunt stâne.
În „ţările” vechi, creşterea animalelor se îmbină şi cu unele culturi de câmp şi livezi, instalate (ca şi
multe aşezări) în special pe terasele râurilor (Olt, Strei ş.a.) şi pe glacisuri de acumulare. Sub acest aspect,
în Ţara Loviştei zootehnia se asociază în special cu pomicultura, în timp ce în Ţara Haţegului, mai
favorizată sub aspect termic şi cu terenuri de cultură mai întinse, activitatea agricolă are un profil mai larg,
creşterea animalelor echilibrându-se cu pomicultura (livezi de măr, cireş, nuc) şi cultura plantelor (cereale,
cartof, legume).
În perioadele modernă şi contemporană procesul de umanizare a fost puternic stimulat prin
dezvoltarea industriei extractive, exploatarea cărbunelui în depresiunea Petroşani atrăgând fluxuri masive
de forţă de muncă nu numai din ariile apropiate, ci şi din judeţe îndepărtate şi determinând formarea unei
mici „conurbaţii” – Petroşani-Lupeni-Petrila-Vâlcan-Uricani. Cu o capacitate de atracţie mai redusă s-au
iniţiat şi exploatări de grafit, la Baia-de-Fier şi de mică, la Voineasa. Amenajările hidroenergetice de
anvergură din principalele bazine hidrografice au avut ,de asemenea, un rol deosebit în polarizarea forţei
de muncă, în realizarea unor lucrări tehnice de mare amploare, urmate de transformări importante ale
cadrului natural şi chiar de densificarea reţelei de aşezări, deoarece ultimele „colonii” muncitoreşti au fost
realizate astfel încât la finalizarea lucrărilor să poată fi utilizate drept baze de cazare în cadrul unor noi
staţiuni turistice (Voineasa şi Vidra, pe Lotru). Exploatarea lemnului a fost dublată de o industrie de
prelucrare care a conferit statut urban comunei Brezoi, acelaşi statut revenind (tot datorită funcţiei
industriale şi de servicii) localităţilor Cugir, Călan şi Haţeg. Procesul de umanizare a Carpaţilor
Meridionali a mai fost stimulat şi prin dezvoltarea infrastructurii turistice – modernizarea unor staţiuni
climatice de altitudine, ca Păltiniş (1.442 m) şi Muntele Mic (1.525 m), construirea hotelurilor alpine de la
Bâlea-Cascadă şi Negoiul, amenajarea unor cabane, echiparea unor linii de teleferic (Bâlea-Cascadă –
Bâlea-Lac, Păltiniş - vârful Onceşti), construirea unor drumuri transcarpatice (Novaci - Sebeş,
Transfăgărăşanul, Obârşia Lotrului – Petroşani ş.a.).
87

2.2.5. Unităţi spaţiale9

Principalele unităţi spaţiale ale Carpaţilor Meridionali sunt grupările montane Făgăraş, Parâng şi
Retezat, cărora li se adaugă cele trei depresiuni – Ţara Loviştei, depresiunea Petroşani şi Ţara Haţegului.

2.2.5.1.Munţii Făgăraş

Culmile acestor munţi sunt situate la vest de valea Dîmboviţei-şeaua Tămaşului-valea Bârsei-valea
Şercaiei, întinzându-se până la valea transcarpatică a Oltului, între Turnul Roşu şi Cozia. Spre nord domină
cu aproape 2.000 m Ţara Făgăraşului, iar spre sud versanţii montani au un contact sinuos cu Muscelele
Argeşului. Sunt reprezentaţi dintr-o culme principală (Făgăraşul nordic, cu cinci vârfuri de peste 2.500 m –
Moldoveanul, 2.544 m, Negoiul, 2.535 m, Călţunul, 2.522 m, Vânătoarea-lui-Buteanu, 2.507 m şi Viştea
Mare, 2.526 m) şi o culme sudică, discontinuă şi mai scundă, formată din munţi printre care au evoluat
valea Argeşului, văile afluenţilor săi şi ale unor afluenţi ai Oltului – Cozia, Ghiţu, Frunţi, Iezer-Păpuşa
(singurul sector din culmea sudică cu altitudinea de peste 2.000 m). Constituţia integral cristalină (getic şi
supragetic, fără învelişul sedimentar iniţial) a celor două culmi accentuează contrastul altitudinal cu o arie
longitudinală interpusă, care a fost deprimată tectonic şi sedimentată apoi în paleogen şi miocen, rocile
respective având o rezistenţă redusă. În lungul acelui culoar altitudinile se menţin la 1.350 m – 1.450 m.
Culmea nordică se înscrie printre sectoarele cu morfologia glaciară cea mai bogată din Carpaţii româneşti
(circuri cu aprox. 30 lacuri glaciare – Bâlea, Podul Giurgiului, Podragul ş.a, custuri, văi glaciare lungi de
5-8 km etc.) şi una dintre cele mai dense reţele hidrografice din ţară (în medie 1,2 km/km2).

2.2.5.2. Gruparea Parângului

Munţii dintre Olt şi Jiu domină spre sud depresiunile subcarpatice oltene, spre vest depresiunile
Petroşani şi Haţeg, şi contactează Depresiunea Transilvaniei prin trepte piemontane. Sunt constituiţi din
cristalin getic şi danubian, dar şi din învelişul sedimentar al unităţilor tectonice, frecvent carbonatic în
domeniul getic. Şi aceasta este o grupare înaltă, cu altitudini de peste 2.000 m în toate subunităţile
(altitudinea maximă în Parângul Mare, 2.519 m). Gruparea are o formă aproape circulară în plan şi este
formată din culmi cu orientarea longitudinală în partea sud-estică (Parângul, M.Căpăţânii. M.Lotrului) şi
radiar- transversală în partea nord-vestică (M.Cindrelului şi M.Şureanului). Modelarea glaciară a fost
puternică, circurile se grupează în asociaţii de câte 9-10 cuvete, pe văile glaciare se succed morene,
custurile se întind pe zeci de kilometri. Modelarea carstică a creat complexe excepţionale în M.Şureanu şi
în Culmea Buila-Vânturariţa (avenuri, peşteri - Barul Mare, Şura Mare, Ponorici, Tecuri, Crivadia,
sistemul bietajat Cioclovina, Peştera Muierilor, multe cu urme bogate de faună cavernicolă, cu vetre
paleolitice şi oseminte umane, cursuri subterane, ponoare şi resurgenţe etc., chei sălbatice – Costeşti,
Cheia). Calităţile naturale excepţional de favorabile unui sit de apărare, au fost utilizate în M.Şureanu
pentru amplasarea centrului politic al statului dac, la Sarmizegetusa Regia (pe teritoriul actual al comunei
Grădiştea-de-Munte), înconjurat de o centură de aşezări întărite – Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Ohaba-
Ponor.

2.2.5.3. Gruparea Retezatului

Munţii din această grupare sunt situaţi la vest de valea Jiului-pasul Lainici-depresiunea Petroşani-
pasul Merişor-Ţara Haţegului. Spre nord, domină cu aproape 1.600 m Ţara Haţegului şi culoarul tectono-
fluvial al Bistrei, care o separă de M.Poiana Ruscăi, spre sud domină (cu o denivelare mai mică) ulucul
depresiunilor subcarpatice oltene, iar spre vest şi sud-est se înalţă prin abrupturi de aproape 1.000 m
deasupra munţilor mărunţi ai Râului Rece, M.Mehedinţi şi Podişului Mehedinţi, care sunt sectoare ale
grupării Banato-Oltene (extremitatea sudică a Carpaţilor Occidentali). Orografic se prezintă sub forma a
trei aliniamente de culmi orientate NNE-SSV, separate de culoare longitudinale. Pe aliniamentul sudic, cel
mai scund, se află M.Vâlcan (1.946 m, în M.Oslea). La nord-vest de culoarul corespunzător depresiunii
Petroşani şi văii Cernei se află M.Tulişa (1.792 m), M.Retezat (2.509 m, în vârful Peleaga), M.Godeanu
(2.291 m, în vârful Gugu) şi M.Cernei (1.816 m, în vârful Babei). La nord-vest de culoarul Râul Mare –
9
Pentru detalii asupra caracteristicilor geografice regionale, V.Mihăilescu, 1963, Valeria Velcea, Al. Savu, 1982,
Gr. Pop, 2000.
88

Râul Rece, M.Ţarcu-Petreanu încheie ansamblul acestei grupări cu formă triunghiulară în plan. În
constituţia lor geologică predomină domeniul autohtonului danubian, din care este alcătuită marea
majoritate a grupării, cu roci cristaline mezo- şi epimetamorfice, străpunse de numeroase intruziuni
granitice şi acoperite pe suprafeţe întinse de depozite sedimentare variate, de vârstă permiană şi mezozoică,
cu o pondere mare a calcarelor (numai cele jurasice au grosimi de peste 1.500 m). Domeniul getic, păstrat
numai în petecul de acoperire din M.Godeanu, în partea înaltă a M.Cernei şi sudul M.Ţarcu, este constituit
din roci mezometamorfice, acoperite de sedimentar mezozoic în care predomină, de asemenea, calcarele.
Gruparea are o masivitate deosebită, datorată substratului rezistent şi amplitudinii ultimelor mişcări de
înălţare. În consecinţă, peste 70 % din aria montană are altitudini de peste 1.500 m, văile sunt înguste, au
versanţi abrupţi şi profilul longitudinal puternic înclinat. Contactele tectonice, asimetriile structurale şi
potenţările lito-structurale se reflectă în relief, atât la nivelul întregii grupări, cât şi la nivel de detaliu,
versanţii nord-vestici fiind mai înalţi şi mai puternic înclinaţi decât cei sud-estici, culmile cele mai înalte
corespunzând unor structuri anticlinale ale cristalinului, străpunse şi de corpuri intrusive, iar culoarele –
unor sinclinale constituite din roci sedimentare slab rezistente. Un relief interesant, ruiniform şi dantelat s-a
dezvoltat pe calcare, cu lapiezuri, doline (uneori „soarbe”, prin care cursurile de suprafaţă se dirijează
parţial în subteran), văi în chei (pe Cerna superioară, pe Jiul superior, pe Suşiţa, pe Jaleş, pe Bistriţa
gorjană) şi „ciuceve” (contraforturi ale versanţilor în M.Cernei, străbătute de segmente ale unor foste
canale subterane), avenuri (unele cu gheaţă), peşteri, poduri naturale. Gruparea Retezatului este aria clasică
în Carpaţii româneşti a prezenţei celor trei suprafeţe de nivelare, cu o dezvoltare excepţională a suprafeţei
celei mai înalte, Borăscu, la 2.000 m – 2.100 m în culmile Borăscu, Scărişoara şi Paltina din M.Godeanu,
în M.Ţarcu, în culmea Şasa şi platoul înalt al Slăveiului din M.Retezat, ca şi în culmea Buta. De asemenea,
în munţii aceştia modelarea glaciară şi periglaciară a fost cea mai intensă, relieful specific fiind cel mai
reprezentativ din aria montană carpatică. În peste 80 de circuri glaciare sunt lacuri, cu suprafeţe de până la
9 ha şi adâncimi de aproape 30 m, grupate în asociaţii care se înşiră la obârşiile văilor. Acestea păstrează o
morfologie specifică pe 8-20 km, în lungul lor gheţarii pleistoceni coborând până spre 1.000 m, custuri
înalte şi ascuţite separă circurile de pe versanţi opuşi, iar la contactul grupărilor de circuri sunt vârfuri
piramidale.
Munţii din gruparea Retezatului au un climat rece şi umed în partea înaltă şi înspre nord-vest,
blând, mult mai uscat, de influenţă submediteraneană pe versanţii sud-estici. În structura pădurii este foarte
bine reprezentat subetajul fagului, iar în partea înaltă au o dezvoltare excepţională jnepenişurile şi pajiştile
alpine. Gradul de populare este redus, sunt puţine sate de vale, pe Bistra Mărului şi pe Cerna, iar satele de
plai sunt şi mai rare, ca şi sălaşele de fân. Păşunile înalte au fost în schimb intens utilizate, viaţa pastorală
(cu transhumanţa, nedeile şi întreaga ei tradiţie) fiind consemnată frecvent în documente. Drumurile au
ocolit această arie montană, cu excepţia celui care trecea prin pasul Vâlcan (la 1.621 m), pentru evitarea
defileului (inaccesibil) al Jiului. Sute de ani în Retezat se ajungea numai pe cărările oierilor. În perioada
contemporană s-a dezvoltat exploatarea lemnului şi s-a valorificat (prin amenajări parţial finalizate)
potenţialul hidroenergetic.

2.2.5.4. Depresiunile

Ariile depresionare din Carpaţii Meridionali sunt de origine tectonică. Începând din eocen, procese
de prăbuşire au deschis acces în aria montană apelor din bazinele getic şi transilvan, determinând
acumularea (şi exondarea alternativă) a unor strate groase de sedimente, parţial deformate tectonic, de
vârstă eocenă oligocenă, miocenă şi pliocenă, în sectoare de graben cărora astăzi le corespund depresiuni.
În Ţara Loviştei (fost golf getic), unde amplitudinea ultimelor mişcări de înălţare a fost mai mare,
sedimentarul eocen aflorează pe aria cea mai întinsă, lăsând pe alocuri la zi chiar măguri înalte din
cristalinul scufundat. În depresiunea Petroşani (fost golf transilvan), seria sedimentară este mai completă şi
deosebit de interesantă din punct de vedere economic, deoarece conţine 25 strate de cărbune (huilă) de
vârstă oligocenă şi acvitaniană. Structural, după exondare, a fost cutată sub forma unui sinclinal, simplu în
partea vestică şi bifurcat (Petrila şi Sălătruc) în partea estică, puternic fracturat. În Ţara Haţegului (fost golf
transilvan şi în legătură temporară cu golful Petroşanilor), sedimentarea a fost puternic marcată de
configuraţia cristalinului getic din substrat, depozitele acumulându-se în succesiuni fără continuitate şi
fiind parţial erodate în timpul exondărilor. În ariile marginale aflorează sedimentar vechi şi chiar cristalin
din substrat, în rest depozitele înclinând spre partea centrală a depresiunii şi contribuind la formarea unui
89

relief cu dispoziţie amfiteatrică, secţionat de Strei şi afluenţii săi. Ameliorarea de natură foehnală a
climatului de depresiuni intramontane este cel mai bine conturată în Ţara Haţegului, destul de clară şi în
Ţara Loviştei, dar sever diminuată în depresiunea Petroşani, unde poluarea determinată de o industrie cu
nivel tehnologic extrem de redus accentuează fenomenele hidrometeorologice asociate inversiunilor
termice şi agravează efectele lor negative. Terasele râurilor şi nivelurile de glacis au constituit formele de
relief cele mai favorabile aşezărilor şi culturilor. Istoria şi specificul social-economic al procesului de
umanizare, diferenţiază puternic cele două „ţări”(cu locuire străveche şi tradiţii de economie rurală
autarhică) de depresiunea Petroşani (populată recent şi evoluând prin industrializare).

2.3. Regiunea Carpaţilor Occidentali

Regiunea occidentală a Carpaţilor româneşti este cea mai eterogenă, cu însemnate diferenţieri ale
culmilor şi masivelor componente. Între limite extrem de sinuoase, este dominată în sud-est de „blocul”
grupării montane a Retezatului şi domină în rest subunităţi ale Depresiunii Transilvaniei, Dealurilor
Vestice şi chiar ale Câmpiei Tisei, care se insinuează sub forma unor golfuri între culmile vestice de la
nord de Mureş. Are o mare extindere latitudinală, numai în teritoriul naţional etalându-se pe 370 km, de la
văile Someşului şi Barcăului, în nord, până la valea Dunării, în sud, ocupând o suprafaţă de 19.900 km2 şi
reprezentând astfel 30 % din aria Carpaţilor româneşti. Caracteristici geologice şi geografice complexe
demonstrează că acest segment carpatic se continuă şi la sud de Dunăre, până în culoarul Timok-Nišava
(V.Mihăilescu, 1963, M.Săndulescu, 1984, V.Mutihac, 1990).

2.3.1. Constituţia geologică şi evoluţia Carpaţilor Occidentali

Dintre toate ramurile carpatice, cea occidentală a avut evoluţia geologică cea mai complicată, fapt
care o lipseşte de caracterul ordonat/unitar al Carpaţilor Orientali şi mai ales al Carpaţilor Meridionali.
Sinteza informaţiilor geologice confirmă geneza puternic diferenţiată a sectoarelor componente. Sectorul
sudic (M.Banato-Olteni şi M.Poiana Ruscăi) a evoluat până la sfârşitul mezozoicului solidar cu ramura
meridională (cu toate unităţile lor tectonice şi bazinele sedimentare postparoxismale), având ca element
original aflorimentul paraautohtonului de Severin în partea centrală a Podişului Mehedinţi. Evoluţia
sectorului central (M.Trascău, M.Metaliferi şi partea estică – Drocea – a M. Zarandului) a început dintr-o
arie de rift intra-microplacă, deschis în jurasicul mediu, în care s-a produs o intensă activitate magmatică
de tip ofiolitic. Distensiunea a provocat fragmentarea ariei continentale cristaline, păstrată azi doar insular
în M.Trascău. Din jurasicul mediu-superior şi până la sfârşitul cretacicului aria acestor Apuseni sudici
(V.Mutihac, 1990) sau Metaliferi simici (M.Săndulescu, 1984) s-a aflat în regim de sedimentare, temporar
sinorogen, în paralel cu paroxismele austric şi subhercinic, când s-au definitivat structurile principale, şi cu
o activitate magmatică importantă. Cele mai intense procese magmatice s-au produs însă la sfârşitul
cretacicului şi începutul paleogenului, asociate orogenezei laramice. În miocen, formarea sau reactivarea
unor sisteme de fracturi au generat bazine depresionare în care s-au acumulat sedimente în faciesuri foarte
diferite, de molasă cu material piroclastic abundent, calcaroase, evaporitice ş.a. şi au antrenat o activitate
vulcanică puternică, cu secvenţe deosebit de interesante din punct de vedere economic. Sectorul nordic
(Gilău, Bihor, Vlădeasa, Pădurea Craiului, Codru-Moma, Plopiş, Meseş şi partea vestică – Highiş – a
M.Zarandului) sau Apusenii nordici (V.Mutihac, 1990) s-a format prin implicarea în tectogenezele alpine
a unor structuri mai vechi, cristaline, rigidizate cel puţin de la sfârşitul ciclului hercinic şi intrate apoi
succesiv în regimuri tectonice de deformare plicativă şi sedimentare postparoxismală. În consecinţă,
culmile şi masivele montane sunt constituite din cristalin prealpin (cu magmatitele asociate şi învelişul
său sedimentar), acoperit aproape integral de o mare epicontinentală la începutul ciclului alpin şi evoluând
diferenţiat în domeniile de Bihor, de Codru şi de Biharia, deformate şi rearanjate tectonic prin efectele
tectogenezei laramice, care a antrenat şi un magmatism foarte puternic. În lungul faliei profunde a
Plopişului, întregul edificiu al Apusenilor nordici este deplasat prin subîmpingere spre est, fapt care,
asociat rezistenţei opuse de blocul rigid transilvan, a obligat domeniile menţionate să se dispună în şariaje
orientate spre nord şi nord vest.

2.3.2. Relieful
90

Ca efect final al acestei istorii geologice complicate, ansamblurile structurale, reţeaua de accidente
tectonice şi masa de roci care constituie Carpaţii Occidentali sunt extrem de complexe şi variate, fapt care
a determinat şi o variaţie corespunzătoare a proceselor morfogenetice.
Sub efectul dominării unui regim tectonic casant, în general mai stabil decât în Carpaţii
Meridionali şi mai ales decât în cei Orientali, ca şi al unei amplitudini mult mai reduse a ultimelor mişcări
de înălţare, nota comună a reliefului sunt altitudinile modeste, un singur masiv, Biharia, ajungând la 1.848
m în vârful Curcubăta. Altitudinile medii se menţin în jurul valorii de 700 m, cu aprox. 300 m sub nivelul
mediu al Carpaţilor Orientali şi 500 m sub cel al Carpaţilor Meridionali. O asimetrie altitudinală este
evidenţiată prin gruparea masivelor ceva mai înalte în partea estică şi a subunităţilor mai scunde în partea
vestică, spre depresiunea Panonică. Energia reliefului este însă accentuată, rezultând din adâncirea destul
de puternică a văilor (400-500 m, în relaţie cu nivelurile de bază joase din ariile limitrofe, în special din
Câmpia Tisei) şi din înclinarea mare a versanţilor, caracteristică nu numai în sectoarele înguste ale văilor,
ci şi în cazul văilor largi. Specificul acesta al energiei reliefului creează un contrast accentuat cu netezimea
părţii superioare a multor culmi şi masive, condiţionată fie de aflorimente litologice omogen rezistente la
modelarea externă, fie de prezenţa suprafeţelor de nivelare, clar exprimate, dar greu de corelat cu nivelurile
din celelalte regiuni carpatice şi chiar în cadrul intern.
Modelarea selectivă a evidenţiat aflorimentele mezometamorfice din seriile de Someş, Vidolm-
Lunca şi de Baia-de-Arieş (pe Someşul Cald, în M.Gilău şi pe Arieşul inferior, în M.Trascău), ca şi din
seria de Sebeş-Lotru (în M.Semenic şi M.Poiana Ruscăi), granitoidele de Sfârdinu, Cherbelezu, Ogradena
şi Poneasca din autohtonul danubian, din unitatea getică şi din cele supragetice (în M.Almăjului,
M.Semenic şi M.Locvei), de Muntele Mare (în M.Gilău), de Codru (în M.Bihor), de Şiria (în
M.Zarandului), intruziunile ofiolitice din M.Metaliferi, intruziunile de gabbrouri şi serpentinite de la Iuţi şi
Plavişeviţa, din M.Almăjului, corpurile vulcanice/subvulcanice neogene şi cuaternare din M.Metaliferi.
Excepţional de bogate şi variate, sedimentele carbonatice (în special calcaroase) prezente în toate
segmentele Carpaţilor Occidentali au favorizat formarea celui mai bogat , variat şi extins relief carstic din
toţi Carpaţii româneşti. În carstul mehedinţean, în munţii prin excelenţă calcaroşi ai Aninei, în calcarele de
la nord de Mureş (din Platoul Padişului, M.Trascău, M.Pădurea Craiului, M.Codru-Moma), apele au
modelat complexe exo- şi endocarstice comparabile nu numai cu cele din alte segmente ale orogenului
carpatic, ci şi cu cele din aria clasică a carstului dinaric (platouri vaste, câmpuri de lapiezuri, doline cu
diametre de peste 1 km, asociate sub formă de uvale sau în lungul unor văi seci (sohodoluri), polii cu lacuri
carstice, poduri naturale şi un carst subteran cu galerii de peste 40 km, cursuri subterane lungi şi resurgenţe
uneori sub presiune, acumulări de gheaţă şi cele mai frumoase formaţiuni concreţionare, relativ bine
păstrate, datorită faptului că multe peşteri nu sunt uşor accesibile.
Relieful acestei regiuni carpatice este completat de o serie de culoare transversale şi longitudinale,
de natură tectonică şi tectono-erozivă, care sunt arii depresionare şi în care sedimentarul recent, neogen, a
fost secţionat şi remaniat prin procese fluviale şi de versant. În depresiuni şi sectoarele mai largi ale văilor
râurile au creat sisteme de terase.
2.3.3. Particularităţi climato-hidrice şi fito-pedologice

Sub aspect climatic Carpaţii Occidentali reflectă în măsura cea mai convingătoare rolul orientării
meridiane a munţilor, în cadrul lor influenţele circulaţiei atlantice fiind cele mai importante din Carpaţi.
Acestea sunt potenţate pe versantul vestic de orientarea generală menţionată, iar în sectorul sudic de
interferenţa cu influenţele climatului submediteranean. Rezulatele se resimt în special în ceea ce priveşte
cantitatea mare de precipitaţii şi moderaţia regimului climatic care, cu puţine excepţii, nu cunoaşte
amplitudini termice medii mai mari de 18,50 C. În general temperaturile medii sunt cu 1,50 C – 20 C mai
mari decât la altitudini similare în regiunea orientală, în defileul Dunării (la Berzasca) ajungând la 11,4 0 C.
Precipitaţiile medii depăşesc cu peste 600 mm valorile înregistrate în Carpaţii Orientali, chiar în aceleaşi
condiţii de expoziţie favorabilă. La Băiţa Bihorului, la altitudinea de numai 431 m, media anuală a
precipitaţiilor este de 1.000 mm, iar în M.Semenic depăşeşte 1.400 mm/an. O foehnizare puternică
diferenţiază însă versantul estic, care este cald (cu medii termice de 90 C – 100 C în special în aria est - sud-
estică a M.Apuseni, spre culoarul Arieş-Mureş) şi uscat. În sectoarele înguste ale văilor, mai ales la nord de
Mureş, se produc inversiuni termice, cu efect asupra distribuţiei vegetaţiei.
Bine alimentată din precipitaţii, dar şi din ape subterane (uneori din scoarţele de alterare de pe
cristalin, alteori din acvifere carstice), reţeaua hidrografică este densă, reflectând aceeaşi asimetrie
pluviometrică (1,1 km/km2 pe versantul vestic, 0,6-0,7 km/km2 pe versantul estic). Râurile mehedinţene,
91

bănăţene dar mai ales Crişurile şi afluenţii lor au debite constant mari, iar în regimul acestora aportul
mediteranean de precipitaţii în sezonul rece şi invaziile de aer cald în acelaşi sezon (care determină topirea
zăpezii) produc un maximum de iarnă, specific numai acestor sectoare montane vest – sud-vestice. În anii
ploioşi, în bazinele respective se produc frecvent inundaţii, dar în evoluţie hidrocarstică, în perioadele de
ape mici, chiar în bazine mai mari unele râuri rămân fără apă. Între lacurile naturale, nu prea numeroase, se
remarcă lacurile carstice din platoul Padiş, din M.Aninei şi din Podişul Mehedinţi. Pentru valorificarea
potenţialului energetic al râurilor şi pentru alimentare cu apă, sau în scopuri complexe, s-au amenajat lacuri
de acumulare, atât în M.Apuseni (pe Someşul Mic, pe Drăgan, pe Iada, pe Arieş), cât şi la sud de Mureş, pe
Cerna hunedoreană, pe Bârzava, pe Cerna mehedinţeană, pe Timiş, culminând cu cel de pe Dunăre). Apele
subterane, bogate şi numai parţial cunoscute, sunt uneori mineralizate, bicarbonatate, feruginoase,
sulfuroase, uneori carbogazoase- în ariile afectate de vulcanismul neogen, hipotermale oligominerale – la
Moneasa, Geoagiu, sau chiar hipertermale – la Băile Herculane).
În vegetaţie se remarcă dezvoltarea deosebită a subetajelor de foioase, începând cu cvercineele
termofile, dar arealele cele mai mari revin amestecului de fag-gorun-carpen şi mai ales făgetelor, în timp ce
pădurea de conifere este extrem de limitată ca întindere. Amestecul fag-molid sau fag-molid-brad apar
numai pe arii mici în M. Râului Rece, iar la nord de Mureş numai în Apusenii propriu-zişi şi în partea cea
mai înaltă a M.Codru-Moma şi Pădurea Craiului. Molidişuri se află numai spre vârful M.Bihor şi
M.Vlădeasa, iar la sud de Mureş numai în insule foarte mici. Vegetaţia subalpină este şi mai slab
reprezentată, numai la altitudini de peste 1.800 m, deasupra pădurilor de molid. Nota de originalitate a
învelişului vegetal este introdusă de blândeţea climatică a segmentului sudic şi de foehnizarea din partea
sud-estică a M.Apuseni. Pe versanţii dinspre defileul Dunării şi în terminaţiile sud-vestice ale ariei
mehedinţene se dezvoltă o vegetaţie submediteraneană, cu arbori şi arbuşti termofili (mojdrean, cărpiniţă,
stejar pufos, liliac sălbatic, alun turcesc, scumpie, ghimpe ş.a.), unele elemente – ca pinul negru de Banat -
prefigurînd peisajul mediteranean. Foarte interesante sunt şi cuplajele naturale de condiţii morfolitologice
şi climatice favorabile vegetaţiei xerofile, uneori în aria montană, pe versanţi însoriţi şi uscaţi, apărând
ierburi de stepă (în M.Banato-Olteni). Prin efectul inversiunilor termice, pe unele văi din M.Apuseni
molizii coboară pe văi iar versanţii sunt acoperiţi de păduri de fag. De asemenea, la Vidolm, favorizat şi de
substratul carbonatic, se află arboretul de zadă situat la cea mai mică altitudine din ţară (aprox. 700 m).
Solurile corespunzătoare acestui complex de condiţii genetice diferite faţă de celelalte regiuni carpatice
etalează pe suprafeţe destul de mari şi tipuri argiloiluviale, iar dintre cele cambice solurile brune mezo- şi
eubazice sunt larg răspândite. Pe marile aflorimentele calcaroase, sub climatul cald şi destul de umed, s-au
format şi soluri de tip terra rossa.

2.3.4. Particularităţile umanizării

Cadrul natural foarte favorabil locuirii, începând cu altitudinile reduse, fragmentarea accentuată,
climatul permisiv, vegetaţia naturală şi apele bogate, soluri suficient de fertile şi concentraţii importante ale
unor resurse minerale excepţionale au stimulat procesul de umanizare a Carpaţilor Occidentali începând
din preistorie. Vetrele paleolitice de la Nandru, Deva, Conop ş.a., culturile materiale neolitice (Criş,
Turdaş ş.a.), continuitatea şi densificarea locuirii în epoca metalelor exprimă evoluţia remarcabilă a reţelei
de aşezări şi nivelul valorificării resurselor naturale în epoca geto-dacă, când productivitatea metalurgiei
aurului şi fierului a adăugat o motivaţie suficient de interesantă pentru expansiunea romană la nord de
Dunăre. Văile râurilor (Mureş, culoarul Timişului şi Cernei, Nera, Crişurile, Arieşul şi Ampoiul etc.),
excepţionale axe de circulaţie, au fost cele mai dens populate, cu numeroase aşezări răsfirate, dar în munţii
aceştia satele au urcat risipindu-se şi pe plaiuri (Mărişel, Ţara Moţilor, ţinutul Pădurenilor, Podişul
Mehedinţi) unde şi astăzi densitatea populaţiei şi aşezărilor ajunge la 25-30 loc./km2 şi, uneori, la 15-29
aşezări/100 km2 (Gr.Pop, 2000), cătunele urcând până la 1.400 m – 1.500 m – 1.600 m. Vechile „ţări”, fie
în depresiuni (Ţara Zarandului, Ţara Beiuşului), fie pe plaiuri (Ţara Moţilor, ţinutul Pădurenilor), ca şi
restul ariei montane, au avut o remarcabilă continuitate a locuirii, bazată pe exploatarea şi prelucrarea
tradiţională a lemnului, creşterea animalelor, minerit, culturi de cartof, grâu, secară, orz, apoi şi porumb,
pomi fructiferi şi chiar viţă-de-vie, valorificarea veche a apelor minerale şi termale. În perioadele modernă
şi contemporană s-a dezvoltat reţeaua urbană, oraşele fiind numeroase dar de regulă mijlocii sau chiar
92

mici (Brad, Zlatna, Anina, Câmpeni, Anina, Modova Nouă ş.a).Numai Reşiţa a depăşit 100.000 locuitori,
funcţia sa industrială (în special siderurgie şi construcţii de maşini) polarizând importante efective de forţă
de muncă, azi aflate în deruta profesională indusă de restructurarea economică generală. Alte ramuri
industriale care au stimulat dezvoltarea urbană au fost cea a lemnului, metalurgia neferoasă ş.a. Un nivel
precar al infrastructurii specifice menţine imensul potenţial turistic aproape nevalorificat, în primul rând
reţeaua de drumuri fiind sub densitatea şi gradul de amenajare adecvate.

2.3.5. Unităţi spaţiale

Variabilitatea spaţială a caracteristicile geografice se regăseşte într-o serie de unităţi cu


personalitate clar conturată, constituind subregiuni ale Carpaţilor Occidentali. Acestea sunt M.Banato-
Olteni (o unitate cu caracteristici complexe, care exprimă tranziţia geografică între Carpaţii Occidentali şi
Carpaţii Meridionali), masivul Poiana Ruscăi şi M.Apuseni.

2.3.5. 1. Munţii Banato-Olteni

Acest sector este constituit dintr-un ansamblu de culmi şi masive foarte complexe sub aspectul
constituţiei geologice, separate de văi şi depresiuni, într-un peisaj montan de altitudine mică şi climat mai
sudic. În partea de est sunt dominaţi de Carpaţii Meridionali, în sud-est vin în contact cu Podişul
Piemontan Getic (de la Tismana până la vest de Turnul Severin), în sud sunt conturaţi de valea Dunării, iar
în vest şi nord se învecinează cu Dealurile Vestice în lungul unui contact sinuos.
Sub aspectul constituţiei geologice, în sectorul montan banato-oltean aflorează toate cele patru
domenii tectonice ale Carpaţilor Meridionali.
Domeniul autohton este substratul celei mai mari părţi din M.Almăjului şi din M.Râului Rece.
Cristalinul mezometamorfic (de Ielova, de Poiana Mraconia) şi epimetamorfic (de Corbu, de Toroniţa, de
Vodna, de Râul Rece, de Drencova), reprezentate prin gnaise amfibolice, cuarţo-feldspatice, paragnaise
micacee, amfibolite, calcare cristaline şi – respectiv – şisturi verzi clorit-albit-epidotice, şisturi amfibolice,
cuarţitice cu sericit sau grafit, sericito-cloritoase, cuarţite, metaconglomerate, şisturi filitoase cu intercalaţii
de metavulcanite, sunt străbătute de intruziuni de granitoide şi granite – Sfârdinu, Cherbelezu şi Ogradena,
ca şi de corpuri ultrabazice de gabbrouri şi serpentinite (gabbrourile de Iuţi şi Plavişeviţa, separate de
serpentinitele de Tişoviţa). Învelişul sedimentar al autohtonului este constituit din roci de vârste diferite.
Cele mai vechi, datând din carboniferul superior şi permian, s-au păstrat pe arii limitate. Cele din ciclul
alpin (jurasice şi cretacice) s-au acumulat în trei arii dispuse longitudinal, care au funcţionat ca depresiuni
separate prin sectoare temporar emerse : Sviniţa-Svinecea (în partea de sud a M.Almăjului), Presacina (la
est de culoarul Timiş-Cerna, în M.Râul Rece şi pe versantul nord-vestic al M.Mehedinţi) şi Cerna-Jiu (care
începe de la valea Jiului şi se continuă până în valea Dunării, în sectorul de la Cazane, bine reprezentată în
partea centrală a Podişului Mehedinţi, unde aflorează de sub două lambouri ale pânzei getice). Foarte
variate (conglomerate, gresii, şisturi argiloase, cu intercalaţii de aglomerate vulcanice şi cinerite, şisturi
cărbunoase cu intercalaţii de cărbuni, formaţiuni de wildfliş, uneori uşor metamorfozate, calcare mai mult
sau mai puţin masive), aceste depozite sedimentare sunt cutate în complexe de tip sinclinoriu, cu
anticlinale secundare şi tectonizări care au generat cute-solzi.
Domeniul paraautohtonului de Severin s-a păstrat aproape exclusiv în Podişul Mehedinţi, ca
substrat imediat al petecelor de acoperire (getice) Bahna şi Porţile-de-Fier. Este constituit din fliş grezo-
argilos şi marnos de vârstă jurasic superior – cretacic inferior, puternic tectonizat, şi dintr-un complex
ofiolitic - gabbrouri, dolerite, bazalte, asociate cu roci tufogene bazice, care conţin mineralizaţii de pirită,
calcopirită şi lentile de magnetit.
Domeniul getic formează cea mai mare parte din M.Semenic, partea nordică a M.Almăj, două arii
întinse în Podişul Mehedinţi, precum şi M.Aninei (sinclinoriul Reşiţa-Moldova Nouă). Cristalinul
mezometamorfic, similar celui din seria de Sebeş-Lotru (şi conţinând intercalaţii de silicaţi şi carbonaţi de
mangan şi de fier) este asociat în M.Semenic şi în Podişul Mehedinţi cu intruziuni granitice (granitul de
Poneasca), dar şi bazice şi ultrabazice. Rocile cristaline epimetamorfice (seriile cristaline de Miniş, de
Buceava) se suprapun parţial celor mezometamorfice şi aflorează în aria centrală a M.Semenic(între valea
Minişului şi Mehadica) şi în partea nordică a M.Almăj, până în valea Dunării. Depozitele sedimentare ale
domeniului getic (din sinclinoriul Reşiţa-Moldova Nouă, de la Rusca Montană, Şopot şi Gura Văii)
corespund unor arii deprimate în care s-au produs acumulări în carbonifer, permian, triasic şi jurasic
93

mediu-superior – cretacic inferior. Şisturile argiloase liasice sunt bituminoase, sau conţin strate de cărbuni
şi lentile de siderite. Tectonizări specifice sunt caracteristice atât sectoarelor sedimentare, cât şi celor
constituite din cristalin (partea centrală a M.Semenic este un anticlinoriu).
Domeniul supragetic, în care predomină cristalinul epimetamorfic (de Locva, şi de Leşcoviţa) şi
învelişul său sedimentar, este reprezentat prin două ansambluri structurale, unul de origine continentală
(care a generat unităţile supragetice propriu-zise) şi unul de solzi, provenit dintr-o arie de expansiune
intracontinentală. Diferenţele de origine şi evoluţie se regăsesc şi în alcătuirea litologică, rocile constitutive
oferind un material diferit proceselor ulterioare de metamorfism. Unităţile supragetice constituie cea mai
mare parte a M.Locvei şi partea sudică a M.Dognecea . Cristalinul mezometamorfic apare subordonat, în
sectoare mici din centrul şi vestul M.Dognecea, ca şi în partea de est a M.Locvei. Învelişul sedimentar pre-
şi postparoxismal, de vârstă carbonifer superior – triasic - jurasic mediu – cretacic (constituit din gresii,
calcare grezoase, calcare organogene, marne, marnocalcare) aflorează în nord-vestul M.Dognecea, pe valea
Pogănişului, apoi pe un aliniament N-S între Sasca şi Moldova Nouă, ca şi pe două aliniamente orientate
NV-SE în partea nordică a M.Poiana Ruscăi, începând de pe valea Mureşului, de la Deva şi de la Dobra.
Tectonica de ansamblu separă domeniul supragetic, prin falia Oraviţa) de unitatea Locva-Dognecea şi
relevă raporturi de decolare/şariaj, nu foarte amplu, ale domeniului supragetic cu cel getic. În detaliu, se
remarcă fracturi pe falii cu orientare diversă, generînd uneori digitaţii în unitatea Locva-Dognecea.
Tectogneza laramică a complicat foarte mult substratul geologic atât de complex al M.Banato-
Olteni, prin intermediul unei activităţi magmatice excepţionale. Aceasta a generat o imensă cantitate de
materiale specifice, vulcanogen-sedimentare şi intrusive (aglomerate şi tufuri andezitice, riolitice şi
dacitice, curgeri de andezite, totul intercalat în sedimente cretacic-superioare şi corpuri intrusive paleocene
de granite, granodiorite, diorite cuarţifere). Acestea au fost identificate, de la est spre vest, începând din
partea estică a M.Semenic, pe aliniamentele Lăpuşnicel-Teregova-Armeniş, Berzasca-Şopot-Poiana Ruscăi
şi Moldova Nouă-Sasca-Oraviţa-Bocşa Română-Nădrag. Sunt excepţional de importante sub aspect
economic, deoarece fenomenele magmatice calco-alcaline au avut amploare maximă în etapele
pneumatolitică şi hidrotermală, determinând mineralizaţii accentuate de contact piro-metasomatic, în
skarne cuprifere până la polimetalice.
În depresiunile intramontane (Mehadica-Cornereva, Bozovici, Sicheviţa, Bahna şi culoarul Balta-
Baia-de-Aramă), care au funcţionat ca bazine tectonice sau tectono-erozive, începând din acvitanian şi
continuând în badenian, sarmaţian, până la începutul pliocenului, s-au acumulat sedimente lacustre şi
continentale (conglomerate, pietrişuri, gresii conglomeratice, marno-argile, calcare de apă dulce cu
concreţiuni silicioase, nisipuri), cu intercalaţii de tufuri bentonitizate şi de cărbuni.
Pe acest suport geologic de o mare varietate litologică şi structurală, puternic tectonizat şi înălţat pe
un ecart mai mic în timpul ultimelor mişcări orogenetice, r e l i e f u l M.Banato-Olteni este acela al unor
munţi mijlocii şi mici. Altitudinile cele mai mari se află în partea central-estică, în M.Semenic (1.449 m, în
vârful Piatra Goznei), M.Mehedinţi (1.466 m, în Vârful lui Stan), M.Râului Rece (1.432 m, în vârful
Poiana Înaltă) şi M.Almăjului (1.224 m, în vârful Svinecea Mare). În restul masei montane altitudinile scad
atât spre vest, în M.Aninei (1.046 m, în vârful Piatra Albă), M.Locvei (735 m, în vârful Corhanul Mare),
M.Dognecea (617 m ), cât şi spre sud-est, în Podişul Mehedinţi (500 m – 700 m).
Interfluviile sunt în general netede sau larg ondulate, dovedind o dezvoltare vastă a suprafeţelor de
nivelare, clar exprimate în relief dar greu racordabile între diferitele culmi şi masive, ceea ce a şi suscitat
controverse şi încadrarea diferită a nivelurilor morfologice identificate. În M.Semenic, nivelul de la 1.200
m – 1.400 m, considerat în literatura mai veche un echivalent al nivelului eocen Borăscu (Emm. de
Martonne, 1907) este apreciat mai recent (I.Sârcu, 1971) ca un fragment al suprafeţei miocene Râul Şes,
căruia îi corespunde, la aceeaşi altitudine, platoul de pe M.Râului Rece, partea înaltă şi plană a
M.Mehedinţi (la 1.100 m –1.200 m) dominată de martori calcaroşi şi nivelul de la 1.000 m – 1.100 m din
M.Almăjului (Gr.Posea, 1974, 2002). Conform aceloraşi aprecieri, nivelul Tomnacica (700 m –900 m) din
culmile secundare sud-estice al M.Semenic reprezintă suprafaţa de nivelare Gornoviţa, care a fost
identificată şi în Podişul Mehedinţi, partea sudică (Cârja) a M.Aninei, ca şi în M.Almăjului (la 500 m –
700 m), în aceştia din urmă fiind însă uneori echivalat cu nivelul miocen (Gr.Posea, 1973). Un nivel mult
mai scund, la 400 m – 500 m în partea de nord-est a M.Semenic, spre valea Timişului, în partea nordică a
M.Aninei (Caraşova) şi sub formă de umeri în lungul văilor din M.Almăjului a fost interpretat uneori ca
suprafaţă de nivelare pliocenă, alteori ca treaptă de abraziune lacustră, formată la contactul munţilor cu
lacurile din depresiunile Getică şi Pannonică. Văile sunt frecvent puternic adâncite (400 m – 600 m) şi au
versanţi abrupţi, în special în ariile de modelare carstică, unde au aspect de chei. Răspândirea excepţională
94

a substratului carbonatic a generat o bogăţie de relief carstic care nu se mai întâlneşte decât în unele
sectoare de la nord de Mureş. Pe Cerna, Arjasca, Râmnuţa Mare, Râmnuţa Mică, Coşuştea, Topolniţa,
Răieni, Nera, Caraş, Miniş, Gârliştea ş.a., sectoarele de chei au lungimi de 9-19 km, fiind uneori
impenetrabile. Doline imense, formate uneori de jos în sus, prin acţiunea unor resurgenţe, uvale şi polii
largi, platouri netede cu drenaj dezorganizat, văi seci, văi cu sorburi sau cu trepte de travertin, poduri
naturale, peşteri numeroase (Bulba, Topolniţa – cu galerii de 25 km, Cloşani, Comarnic, Popovăţ, Buhui,
Mărghitaş, peşterile mici din Clisură etc.) acoperă suprafeţe întinse în aria mehedinţeană, în M.Almăjului
dar mai ales în M.Aninei. Complexe morfologice interesante s-au format la contactul cu arii constituite din
roci necarstificabile (magmatice, sedimentare sau metamorfice), pe care şiroirea şi procesele de versant
sunt deosebit de active.
C l i m a sectorului banato-oltean exprimă cel mai bine consecinţele interferenţei circulaţiei
atlantice cu cea mediteraneană, temperaturile atingând valorile cele mai ridicate, precipitaţiile crescând cu
gradient mult mai mare decât cel mediu din Carpaţi, sub un regim anual relativ uniform succedându-se
veri calde şi uscate şi ierni scurte (la Berzasca, în Clisură, sunt numai 18 zile de iarnă), blânde
(temperaturile medii nu coboară sub 20 C), cu precipitaţii bogate, cu mai multe lapoviţe decât zăpezi. Local
se resimt efectele foehnizării la advecţii vest – nord-vestice (spre exemplu în depresiunea Bozovici, în
Clisură, pe versantul sud-estic al Podişului Mehedinţi etc.). În consecinţă, r e ţ e a u a hidrografi
c ă este destul de densă (în medie 0,6-0,7 km/km 2). Deşi scurte, datorită valorilor mari ale scurgerii
specifice râurile au debite apreciabile (12,6 m3/s pe Nera, la Sasca Montană), în parte debitul din acest
sector al Dunării formându-se şi pe seama râurilor bănăţene. Majoritatea lacurilor sunt amenajate, în
scopuri complexe, pe Bârzava, pe Cerna ş.a., cele naturale,carstice având uneori caracteristici hidrologice
extrem de interesante. Mineralizări sulfuroase, termale, uneori clorurate (în sedimentar miocen) au generat
izvoare de interes social-economic la Bala, la Balta, dar în special pe Cerna, la Băile Herculane.
În v e g e t a ţ i e, fondul principal este cel central-european, cu dominarea netă a pădurii de
foioase, bine păstrată în toate subunităţile şi etalând succesiv subetajele de cer şi gârniţă, între 400 m - 600
m, în partea de sud-vest a M.Dognecea, de gorun, până la 600 m, în Clisură, în M.Locvei ş.a., de gorun-
fag, până la 800 m, în Podişul Mehedinţi şi M.Almăjului, dar mai ales păduri de fag (care ocupă 55 % din
arealul forestier), pe alocuri în amestec cu carpenul şi arţarul, care urcă până în părţile cele mai înalte. Pe
areale mici fagul este în amestec cu conifere, în special cu brad, în M.Semenicului şi M.Râului Rece.
Uneori asociaţiile respective se află pe versanţii nord-vestici ai unor culmi care au versanţii opuşi acoperiţi
cu pădure de gorun, cer şi mojdrean. Asociaţii de arbori şi arbuşti termofili (pin negru, castan comestibil,
nuc, alun turcesc, cărpiniţă, mojdrean, sâmbovină, scumpie, liliac sălbatic ş.a.) excepţional de bogate (cu
frecvenţa maximă din Carpaţii româneşti), se dezvoltă în special pe versanţii dinspre Clisură. Pe platoul din
partea înaltă a Semenicului sunt şi turbării. Blândeţea climatului a favorizat şi o f a u n ă termofilă, de
insecte – călugăriţa (Mantis religiosa), musca columbacă (Simulium columbaczense), artropode -
scorpionul (Euscorpius carpathicus), batracieni – broasca ţestoasă de uscat (Testudo hermanni), ofionide –
vipera-cu-corn (Vipera ammodytes), păsări – potârnichea-de-stâncă (Alectoris graeca) ş.a. Complexul de
factori pedogenetici a favorizat în special formarea s o l u r i l or cambice (soluri brune, eu-mezobazice,
acide) în asociaţie cu suprafeţe apreciabile de rendzine şi soluri roşii. Rezervaţii naturale complexe, în care
sunt protejate complexe geologice, geomorfologice dar şi asociaţii vegetale/ecosisteme specifice au fost
constituite în M.Domogled, la confluenţa Beului cu Beuşniţa (cuplată cu cheile Nerei), în Podişul
Mehedinţi etc.
Procesul de u m a n i z a r e al M.Banato-Olteni a început din perioada preistorică, continuitatea
locuirii în ariile cele mai accesibile, din lungul văilor şi de la confluenţe, fiind apoi confirmată de reţeaua
de aşezări antice, geto-dace, preluată şi dezvoltată în perioada romană, când au fost construite multe castre,
în lungul căilor de acces spre inima munţilor şi spre Transilvania, fie în lungul culoarelor Timiş-Cerna şi
Bistra, de la Dierna, pe la Ad Mediam (Mehadia) spre Tibiscum-Tapae-Ulpia Trajana, fie dinspre
Pannonia, pe la Vărădia de Caraş (Arcidava) şi Berzovia spre Tibiscum, rezistând în perioada medievală şi
dezvoltându-se prin diversificare funcţională în perioadele modernă şi contemporană. În perioada actuală
densitatea medie a populaţiei este de aprox. 50 loc/km 2, cu diferenţe destul de mari însă, între sectoare
industrializate - spre exemplu în culoarul Iezerişului, în care aria de atracţie a Reşiţei a generat densităţi de
peste 100 loc/km2 (Gr.Pop, 2000) – şi sectoare încă puternic împădurite, ca M..Almăjului, partea sudică a
M.Aninei, M. Râului Rece ş.a. Ariile cele mai dens locuite rămân văile râurilor10 şi depresiunile, în care s-
10
Caracteristici naturale extrem de interesante şi un tip specific de accesibilitate pentru locuire are defileul Dunării,
în lungul căruia amenajarea hidroenergetică şi pentru navigaţie de la Porţile-de-Fier a modificat puternic atât
95

au întemeiat sate adunate, bine gospodărite, păstrând tradiţii vechi. Uneori, deşi comportamentul
demografic este reţinut şi migraţii definitive pentru muncă sau emigraţii au redus constant numărul
populaţiei, în special din aceste sate adunate au pornit risipiri, spre rama depresiunilor şi pe versanţii cu
orientare sudică, despăduriţi. Aşezări risipite sunt şi în partea central-sudică a Podişului Mehedinţi, pe
platforma Caraşovei şi în partea estică a depresiunii Mehadica-Cornereva. Majoritatea satelor sunt mici sau
mijlocii, doar câteva depăşind 3.000 de locuitori (Bozovici, Ieşelniţa, Caraşova, Teregova ş.a.). Unele
aşezări s-au format în legătură cu exploatarea lemnului şi producerea mangalului (Cărbunari, Stinăpari
ş.a.), altele în legătură cu exploatarea cărbunilor şi a minereurilor de fier şi neferoase (Eibenthal, Bigăr
ş.a.). Mici grupuri de populaţie germană şi cehă au fost colonizate în timpul administraţiei austriece în
acest scop. Între ocupaţiile tradiţional rurale sunt cultura plantelor (cereale, legume, pomi fructiferi – în
special măr şi prun, dar şi nuc, cireş şi chiar smochin, spre Clisură) şi creşterea pastorală a animalelor, pe
baza păşunilor şi fâneţelor care ocupă o mare parte din terenurile agricole. Pajiştile de pe plaiurile înalte au
intrat parţial şi în programe de ameliorare, creşterea calităţilor nutritive asigurând acum câteva decenii,
numai în M.Semenic, păşuni pentru aprox. 11.000 de ovine şi animale mari (Valeria Velcea, Al.Savu,
1982). Începând din a doua parte a sec. XVIII , forţa de muncă locală, dar şi din afara ariei montane, s-a
orientat spre exploatarea ansamblului resurselor minerale (magnetit, limonit, sulfuri complexe, mangan,
cărbuni, feldspat, calcare, marmoră şi, mai târziu, şisturi bituminoase). Concentraţiile unor zăcăminte au
fost însă mici şi azi minele sunt în regim de conservare. Totuşi, prin dezvoltarea industriei extractive a
cărbunelui (minele de la Doman, Secu şi Anina au fost deschise între 1772 – 1778), a fierului (Dognecea,
Bocşa, Ocna-de-Fier) şi cuprului (Sasca Montană, Moldova Nouă) s-a întemeiat siderurgia de la Reşiţa şi
Bocşa, ambele au devenit oraşe şi s-a conturat axul industrial Reşiţa-Oraviţa-Moldova Nouă. Din unirea
unei foste colonii de mineri (Reşiţa Montană) cu un vechi sat românesc (Reşiţa Română) a evoluat un
centru siderurgic care înainte de 1950 realiza 80 % din producţia naţională de oţel, 75 % din cea de fontă şi
50 % din cea de locomotive. Anina a devenit oraş prin dezvoltarea aceleeaşi funcţii industriale extractive,
ca şi Moldova Nouă. O serie de componente ale funcţionalităţii urbane au fost introduse tot prin
intermediul industriei în profilul unor aşezări rurale mari, favorizate şi de poziţia lor pe axe de circulaţie
importante (Topleţ – construcţii de maşini agricole, utilaj pentru industria alimentară şi industria lemnului,
Teregova, Armeniş). Aşezată la Dunăre, Orşova a dezvoltat în timp un şantier naval profilat pe reparaţii.
Munţii Banato-Olteni deţin un potenţial turistic natural excepţional, încă subutilizat, precum şi un
potenţial antropocultural adesea cunoscut mai mult de către specialişti şi localnici (castrele de la Berzovia,
Vărădia, Pojejena, cetăţile şi fortificaţiile dace şi daco-romane din Clisură – Divici, Căuniţa-de-Sus, Stânca
Liubcovei, cetăţi medievale lângă Bocşa, la Gratul Caraşovei, Goruia-Cetăţuia ş.a., mânăstirile Pârneaura
şi Zlatiţa, un folclor extrem de bogat şi variat).

2.3.5.2. Masivul Poiana Ruscăi

Acest horst cristalin de înălţime mijlocie este bine pus în evidenţă de ariile depresionare şi
culoarele înconjurătoare (Depresiunea Transilvaniei şi Ţara Haţegului, în est, culoarul Bistrei, în sud,
golful de câmpie al Lugojului, în sud-vest şi golful de câmpie al Begheiului, în nord-vest). Numai în nord
defileul de la Brănişca al Mureşului nu marchează o discontinuitate clară, motiv pentru care, uneori,
M.Poiana Ruscăi este tratat ca parte a M.Apuseni (V.Mihăilescu, 1963 ş.a.).
Sub aspect g e o l o g i c se încadrează domeniilor tectono-structurale ale Carpaţilor Meridionali,
ca şi M.Banato-Olteni. Partea sa sudică este constituită din cristalin (mezometamorfic) getic din seria de
Dăbâca şi din învelişul sedimentar al acestuia, care aflorează la Rusca Montană. Partea nordică aparţine
domeniului supragetic (predominant epimetamorfic, din seriile de Bătrâna, Govăjdia, Ghelari şi de Padeş).
Cristalinul acesta este extrem de masiv iar metamorfismul a afectat, pe lângă alte roci, o masă importantă
de calcare recifale şi dolomite. Sedimentarul domeniului supragetic (carbonifer-triasic-jurasic mediu-
cretacic), similar celui din M.Banato-Olteni aflorează pe două aliniamente orientate NV-SE în partea
nordică a masivului, începând de pe valea Mureşului, de la Deva şi de la Dobra. Tectonica de detaliu relevă
şi structuri plicative majore, anticlinalele Arănieş-Tomeşti şi Teliuc-Alunul, separate prin sinclinale (în est
începând de la Hunedoara şi în vest între Nădrag şi Padeş). Ca efect al tectogenezei laramice, aliniamentele
de corpuri intrusive granodioritice, granitice etc. Berzasca –Şopot şi Moldova Nouă - Sasca Montană –

complexul morfo-bio- pedo-climatic, cât şi reţeaua de aşezări, unele urcându-şi vetrele pe versanţi, altele
destrămându-se. Într-o poziţie total diferită a fost strămutat oraşul Orşova şi a rămas definitiv sub apă insula
Ada-Kaleh, încercarea de refacere a cetăţii pe insula Şimian eşuând.
96

Bocşa, din M.Banato-Olteni, se prelungesc în M.Poiana Ruscăi spre vest de Rusca Montană şi spre
Nădrag. Între metamorfite există calcare cristaline masive (marmură de Ruschiţa şi Alun). În cristalinul
hercinic (epimetamorfic) din domeniul supragetic s-au format zăcăminte mari de fier sideritic (Ghelari,
Teliuc, Vadul Dobrei ş.a.), fierul fiind uneori în asociaţii polimetalice. Oxizi de fier se găsesc şi în
cristalinul (mezometamorfic) getic, din partea sudică, la Valea Fierului şi la Băuţar. În aceleaşi formaţiuni,
vulcanismul bazic iniţial a produs şi concentraţii stratiforme de pirită, pirotină şi blendă (la Silvaş ş.a.). În
cristalinul epimetamorfic supragetic (seria de Padeş) există şi mineralizaţii hidrotermale - minereuri
complexe de galenă, blendă (la Muncelul Mic şi la Veţel) afiliate metariolitelor carbonifere inferioare
remobilizate într-un metamorfism regional în faciesul şisturilor verzi, ca şi cele mai importante zăcăminte
de talc din ţară (metamorfismul producând talcizarea unor dolomite carbonifer-superioare, la Lelese,
Govăjdia, Cerişori, Luncani). În sedimentarul cretacic-paleocen din sud-vest, la contactul cu granodioritele
laramice, intercalaţiile de cărbuni au fost cocsificate natural (la Rusca Montană). În câteva sectoare din
partea nordică există şi material eruptiv andezitic neogen, în continuarea celor din sudul M.Apuseni (spre
exemplu, corpul pe care s-a construit cetatea Devei). Un zăcământ de cupru (cu concentraţie redusă), în
exploatare la Deva, s-a format pe cale hidrotermală în relaţie cu acest vulcanism neogen.
R e l i e f u l este reprezentat predominant prin interfluvii montane larg bombate, greoaie, care
coboară treptat din centru masivului (unde este şi altitudinea maximă, 1.374 m, în vârful Padiş) spre
periferie, unde culmile se menţin la aprox. 800 m. Şi în M.Poiana Ruscăi nivelurile de modelare ciclică au
o dispoziţie concentrică, partea centrală fiind o componentă a suprafeţei miocene Râul-Şes, iar zona
periferică, mai joasă aparţinând suprafeţei pliocene, vârsta ei fiind demonstrată de prezenţa diseminată a
unor petece de depozite sedimentare pliocen-superioare. Văile au secţionat adânc, sub forma unei reţele
divergente masivul, adesea având caracter de chei şi decupând interfluvii cu orientare radiară. Cele mai
evoluate sunt văile Ruscăi, în sud şi Begheiului, în nord, între obârşiile cărora s-a format o înşeuare (pasul
Ruschiţa, la 1.130 m). Pe valea Ruscăi, în depozite cretacice mai puţin rezistente, s-a format depresiunea
de eroziune selectivă Ruschiţa. O altă depresiune cu geneză identică, formată pe aceleaşi depozite
sedimentare cretacic-paleocene, este cea de la Lunca Cernei, închisă aval de cheile sălbatice ale Cernei,
săpate în gnaise dure precambriene. În calcarele cristaline a evoluat şi un carst subteran, cu peşteri de mici
dimensiuni, cum este cea de la Nandru, în care s-au găsit vetre paleolitice, sau cea de la Româneşti, cu
schelete de Ursus spelaeus şi cu o acustică excelentă, în care se organizează concerte).
Datorită altitudinii modeste, vecinătăţii directe cu culoarul Mureşului şi efectelor foehnale din
partea sud-estică a M.Apuseni, c l i m a este blândă, cu temperaturi medii de aprox. 3 0 C chiar şi în partea
înaltă şi de 80 C în extremitatea nord – nord-estică şi cu precipitaţii medii de 1.200-1300 mm/an. În aceste
condiţii, numai partea înaltă are p ă d u r i de amestec fag-brad, în rest predominând făgetele. Spre
periferiile de est şi sud, pădurea este alcătuită din gorun, uneori cu elemente marcat termofile, ca
mojdreanul, cerul, gârniţa.
Masivul Poiana Ruscăi este bine p o p u l a t, în special în partea estică, unde sate frumoase
(Bunila, Vadul Dobrei, Poieniţa Voinii ş.a.) au urcat pe interfluviile înalte, netede şi despădurite până mai
sus de 1.100 m. Este ţinutul Pădurenilor, locuitori cu tradiţii etno-folclorice originale şi foarte bine păstrate.
Văile, adesea înguste şi umbrite, au rămas împădurite. În partea vestică aşezările sunt răsfirate pe văi, aşa
cum sunt Nădragul – mic centru metalurgic, sau Tomeştii, unde se produce sticlă. Exploatările de fier,
începute din antichitate, asigură o parte din materia primă prelucrată în uzinele siderurgice de la Hunedoara
şi Călan. Minereurile neferoase exploatate la Deva şi Muncelul Mic se concentrează în flotaţia de lângă
Deva. O bună parte din forţa de muncă a fost antrenată în industria extractivă, astăzi cvasi-stagnantă. În
peisajul părţii estice a masivului, un element specific este lacul de acumulare Cinciş, de pe Cerna, amenajat
pentru asigurarea cu apă a industriei grele din Hunedoara, dar şi pentru agrement (recreare, sporturi
nautice). În partea vestică, un lac de volum mai mic a fost amenajat pe valea Gladnei, amont de Surducul
Mic.

2.3.5.3. Munţii Apuseni

Între valea Mureşului, la sud şi văile Barcăului şi Someşului, la nord, se află sectorul montan al
Apusenilor, care desăvârşesc coroana carpatică, situându-se între marile bazine depresionare transilvan şi
pannonic. Munţii au aceleaşi altitudini modeste, specifice Carpaţilor Occidentali, în majoritate culmile
menţinându-se la 800 m – 1.000 m. Numai trei masive depăşesc 1.800 m, M.Bihariei (1.849 m),
97

M.Vlădeasa şi M.Gilău-Muntele Mare. Printre culmile montane scunde din vest (Munceii Crişurilor)
pătrunde sub formă de golfuri Câmpia Tisei, deschizând astfel acces larg influenţelor climatice atlantice.
Constituţia g e o l o g i c ă mozaicată, efect al unei evoluţii îndelungate şi complicate, etalează
aflorimente cristaline, depozite sedimentare extrem de complexe, care acoperă un interval mare de timp,
din permian până în pliocen, roci magmatice variate, puse în loc în condiţii şi perioade foarte diferite, din
jurasic până în pliocen. Cristalinul apare sub forma unor insule, oarecum asemănătoare celor din Carpaţii
Orientali – în M.Gilău-Muntele Mare, în partea de vest a M.Zarandului şi în extremitatea nordică –
M.Plopişului şi M.Meseşului. Intruziuni granitice şi granodioritice (roci de construcţie foarte rezistente)
puternice străbat cristalinul în centrul M.Gilău şi în sud-vestul M.Zarandului. Depozite sedimentare mai
vechi, de vârstă permian-triasic-jurasic (cele mezozoice fiind predominant calcaroase) formează partea
centrală a M.Apuseni, căreia îi corespunde platoul carstic al Padişului), M.Pădurea Craiului, (unde în
dolinele din calcarele triasice şi jurasice s-au format, prin alterare, zăcăminte importante de bauxită,
acoperite ulterior de sedimente cretacice), M.Codru-Moma şi partea axială a M.Trascău (cu mari rezerve
de calcar utilizat pentru producerea cimentului). Cea mai mare parte a M.Metaliferi, între Arieş şi Mureş,
este constituită din depozite sedimentare cretacice, în facies de fliş (cu acumulări de bauxită într-un
paleocarst), de sub care apar la zi insule de cristalin şi roci magmatice de vârste diferite. În aria de contact
a M.Zarandului cu M.Metaliferi aflorează pe o arie destul de mare roci bazice (ofiolite) - bazalte şi
gabbrouri - provenind din aria de expansiune intracontinentală deschisă în jurasicul mediu, care au generat
concentraţii locale lichid-magmatice de fier, titan vanadiu şi nichel (Căzăneşti-Ciungani, în M.Zarandului).
O altă categorie de roci magmatice, genetic şi cronologic diferită, este reprezentată prin granodioritele şi
dacitele (banatite) – foarte utile ca materiale de construcţie, produse în tectogeneza larramică. De
asemenea, prin contact termic şi metasomatic, magmatitele larramice au determinat acumulări ferifere
(Maşca, în M.Gilău), polimetalice (în sudul M.Bihor) şi cuprifere (în nordul M.Bihor), ca şi o serie de
substanţe nemetalifere utile (brookit, wolastonit). Banatitele alcătuiesc cea mai mare parte a M.Vlădeasa,
trecând pe o arie mică şi în sudul M.Meseş. A treia categorie de roci magmatice, cea mai recentă (dacite,
andezite cuarţifere, andezite bazaltoide şi bazalte) este generată de vulcanismul neogen (badenian-
sarmaţian-pliocen), prin care s-au format aparate vulcanice subaeriene şi o serie de corpuri subvulcanice au
avansat spre suprafaţă în masa de depozite sedimentare din M.Metaliferi, continuând fenomenele din nord-
estul M.Poiana Ruscăi. Pe aliniamentele Brad - Săcărâmb, Stănija - Zlatna, Roşia Montană - Bucium şi
Baia-de-Arieş, orientate NV-SE, magmatismul neogen a antrenat o mineralogeneză hidrotermală extrem de
importantă sub aspect economic (minereuri auro-argintifere – pirite şi telururi aurifere, aur nativ - şi
minereuri cuprifere). De asemenea, au rezultat o masă importantă de roci de construcţie (dacit, andezit,
feldspat, bentonit, marmură, travertin), precum şi ape oligominerale, uneori hipotermale (Geoagiu, Vaţa-
de-Jos, Moneasa). În depozitele miocene (badeniene şi sarmaţiene) ale depresiunii Brad-Săcărâmb s-au
format strate de cărbune brun.
Tectonic, aria montană de la nord de Mureş este, de asemenea, foarte complicată, orogeneza
mezocretacică antrenând fenomene de decolare, mai puţin ample decât în Carpaţii Meridionali, iar şariajele
dirijându-se de la sud spre nord – nord-vest. Astfel au fost puse în loc dacidele interne - autohtonul de
Gilău, situat în poziţia cea mai nordică, care suportă pânza de Codru, aceasta fiind şariată de pânza de
Biharia, la rândul ei suportând pânza M.Metaliferi.
Corespunzător substratului geologic şi specificului modelării externe, r e l i e f u l M.Apuseni este
extrem de variat. În cea mai mare parte din M.Bihorului, Gilău şi Vlădeasa culmile sunt masive, larg
bombate, greoaie, fiind modelate în cristalin şi banatite. În special pe un astfel de substrat s-a conservat şi
a fost identificat (Emm. de Martonne,1906, 1924, Gh.Pop, 1962) relieful ciclic. Suprafeţele de nivelare
caracteristice în M.Apuseni sunt Cârligata-Fărcaşa (eocenă), clar reprezentată în M.Mare, M.Bihor şi
partea sudică a M.Vlădeasa, Mărişel (miocenă) tipic dezvoltată în partea nord-estică a M.Gilăului, dar
prezentă şi în M.Mureşului (unde este dominată de martorii vulcanici şi subvulcanici) şi M.Crişurilor
(I.Sârcu, 1973) şi Feneş-Deva (pliocenă), mai fragmentată, mai puţin clară, uneori sub formă de umeri în
lungul văilor, în M.Bihor, M.Mureşului şi M.Crişurilor. Sectoarele cele mai proeminente (culmi, vârfuri)
sunt fie pe substrat cristalin străpuns de corpuri intrusive (Curcubăta), fie pe banatite (Vlădeasa), fie pe
aflorimente calcaroase masive (culmile Bedeleu, Sândul, Piatra Secuiului, din M.Trascău, vârfurile Vâlcan
şi Pleşa Ardeului, în M.Metaliferi), fie pe aparate vulcanice şi corpuri subvulcanice (vârful Poieniţa, din
M.Metaliferi). Sunt însă şi situaţii în care rezistenţa unor gresii şi conglomerate dure mai vechi, permiene,
a depăşit-o pe cea a cristalinului şi magmatitelor jurasice, susţinând forme de relief mai înalte, mai semeţe
(în M.Codru-Moma). Pe rocile în facies de fliş altitudinile sunt reduse, corespunzând unor depresiuni ori
98

sectoarelor largi ale văilor. În general văile sunt adâncite puternic, uneori până la altitudini absolute mai
mici de 200 m iar înşeuările dintre depresiuni sunt scunde (pasul Vălişoara, între depresiunile Brad şi Băiţa
este la 461 m). În partea înaltă a M.Bihorului, în special pe versantul estic, s-au format
circuri glacio-nivale, cantonând uneori mici lacuri. Gelifracţia activă a creat câmpuri de pietre, grohotişuri,
iar acumulările de zăpadă au format microdepresiuni de tasare nivală.
Pe calcarele din platoul Padişului, din sudul M.Bihor (bazinul Rîbiţei), din M.Codru-Moma,
Pădurea Craiului şi din Trascău platourile etalează o morfologie carstică de suprafaţă extrem de complexă,
cu forme negative şi martori de coroziune, iar versanţii sunt abrupţi. Platoul Padiş, larg ondulat, dominat de
culmile motane înconjurătoare şi dominând văile care l-au atacat dinspre exterior poartă un mare număr de
doline şi uvale, asociate în complexe de mari dimensiuni, polii largi (spre exemplu polia Râtul Ponor, cu
un lac temporar), avenuri spectaculoase, cum sunt cele din Cetăţile Ponorului, uneori foarte adânci (avenul
din Şesuri are adâncime de 220 m), făcând legătura cu un carst subteran excepţional, încă puţin cunoscut.
Apele din precipitaţii, preluate numai în foarte mică măsură în cursuri de suprafaţă (există multe văi
oarbe), sunt sustrase în cele câteva sute de peşteri (numai în bazinul Sighiştelului sunt 75 de peşteri şi
avenuri – Corbasca, Măgura ş.a.) şi cursuri subterane foarte complicate, care generează resurgenţe bogate,
uneori sub presiune (izbucul Galbenei are un debit de 1m3/s). Peşteri extrem de frumoase sunt cele de la
Chişcău, Zăpodie ş.a. (unele amenajate – peştera Urşilor), altele păstrând acumulări de gheaţă (Scărişoara,
Borţig, Focul Viu, Barsa, Vârtop, Zgurăşti). În carstul din M.Pădurea Craiului, paleta morfologică de
suprafaţă este completă, cu o densitate foarte mare a dolinelor, cu numeroase ponoare şi resurgenţe, iar
carstul subteran este ilustrat de peşteri excepţionale cum sunt cea de la Vadul Crişului (cu o bogată faună
cavernicolă) şi mai ales Peştera Vântului, bietajată, cea mai lungă din ţară, cu bogate formaţiuni
concreţionare, peştera Meziad, cursuri subterane puternic meandrate, acumulări aluvionare şi chimice.
Manifestări extrem de expresive ale modelării selectiv-specifice a rocilor carbonatice sunt evidenţiate de
văi, care în toate subunităţile menţionate parcurg sectoare de chei, fie îngustate la trecerea prin calcare
(cheile Galbenei şi Ordîncuşei, în platoul Padişului, cheile Uibăreştilor, în bazinul Rîbiţei, în sudul
M.Bihor, cheile Turzii, Vălişoarei, Rîmeţului, Galdei, Ampoiţei, Madei, în M.Trascăului ş.a., fie
moştenind vechi segmente ale unor cursuri subterane (Cetăţile Rădesei, în platoul Padişului) şi trecând pe
sub resturi de plafoane prăbuşite (Cetăţile Rădesei, podul natural de la Grohot, în bazinul Rîbiţei).
Alte complexe morfologice de pe văi, s-au format datorită alternanţelor carstificabil-
necarstificabil, sau roci dure-roci slab rezistente, cărora li se datorează succesiuni de sectoare înguste
separate prin lărgiri de tip depresionar. Spre exemplu, depresiunea Lupşa de pe Arieş este urmată de un
sector de vale îngustă, în care râul străbate roci cristaline, cheile de la Buru ale Arieşului, în calcare, sunt
precedate de lărgirea de la Sălciua (în fliş cretacic), cheile de la Băiţa (în calcarele din Măgura Băiţei) ale
Crişului Alb închid depresiunea Băiţa etc. Probleme interesante a ridicat şi evoluţia de ansamblu a reţelei
de văi, în relaţie cu nivelurile de bază diferite reprezentate de depresiunile transilvană şi pannonică, cu
prezenţa unor bazine interne de scufundare tectonică şi cu efectele diferenţiate ale mişcărilor de înălţare
recente. Orientarea multor cursuri pe trasee independente de caracteristicile substratului geologic a suscitat
controverse, pe baza unor ipoteze diferite. Astfel, pentru explicarea genezei defileului de la Ciucea-Vad al
Crişului Repede (care izvorăşte din Depresiunea Transilvaniei) a fost invocată captarea (R.Ficheux, 1929)
Drăganului şi Săcuieului (care ar fi depus aluviuni cu elemente magmatice din Vlădeasa în şeaua de la
Oşteana – 657 m) de către un Criş pannonic, care a avansat dinspre vest. Ipoteza antecedenţei (N.Orghidan,
1969, P.Tudoran, 1977) a argumentat instalarea râurilor pe trasee anterioare ultimelor mişcări de înălţare
din M.Apuseni şi de coborâre a nivelului de bază pannonic prin faptul că ele străbat sectoare de roci dure,
deşi ar fi evoluat mai uşor în continuarea unor aflorimente slabe în care se lărgiseră în amont (spre
exemplu, defileele de la Zam, Bătuţa şi Radna ale Mureşului, în vulcanite neogene, ofiolite jurasice şi
granite din M.Metaliferi şi M.Zarandului, râul „părăsind” de fiecare dată molasa pannoniană ; defileul de
Şuncuiuş-Şoimi secţionat de Crişul Negru în calcarele triasice din nordul M.Codru-Moma, după ce trecuse
prin molasa miocenă a depresiunii Beiuş ; defileul de la Marca al Barcăului, în cristalinul din nordul
M.Plopiş) şi prin continuitatea perfectă a teraselor din sectoarele largi, depresionare, în lungul defileelor
(spre exemplu, defileele Crişului Alb de la Tălagiu şi de la Joia Mare - ambele în vulcanite neogene - aval
de depresiunile Brad-Hălmagiu şi Gurahonţ, umplute cu sedimentar moale, badenian-pliocen şi în care râul
a construit şapte niveluri de terasă, până la altitudini relative de 90 m –110 m). Sisteme de terase sunt
caracteristice şi pe văile altor râuri, demonstrând aceleaşi efecte ale oscilaţilor nivelurilor de bază – spre
exemplu, Mureşul îşi păstrează cele şase-şapte niveluri de terasă (până la altitudinea relativă de 180 m –
210 m) şi în lungul defileului, în depresiunea Zlatna Ampoiul are patru terase (I.Popescu-Argeşel, 1977),
99

până la altitudinea relativă de 60 m – 80 m ş.a.m.d. În depresiuni, procese active de modelare a versanţilor


au determinat şi formarea unor glacisuri de acumulare.
C l i m a M.Apuseni prezintă caracteristicile cele mai tipic montane în partea înaltă a M.Bihor-
Gilău-Vlădeasa, unde este relativ rece (temperatura medie anuală coboară la 2 0C) şi foarte umedă.
Circulaţia vestică produce cantităţi mari de precipitaţii pe versantul expus (1.500 mm/an şi în mod
excepţional 2.300 mm – Stâna-de-Vale, 1974) şi determină foehnizarea puternică pe versantul est – sud-
estic (843 mm/an la Băişoara, 1974, situată totuşi cu 283 m mai sus). În sud-est, pe valea Mureşului, media
termică anuală depăşeşte 100C, iar în M.Metaliferi şi M.Trascăului este de 80C la baza versanţilor şi nu
coboară sub 40C în partea cea mai înaltă. Încă mai blând (şi mai moderat) este climatul M.Crişurilor, scunzi
şi situaţi în poziţia cea mai vestică (temperaturi medii anuale de 60 C - 100 C şi precipitaţii medii de 700
mm – 1.000 mm).
Munţii Apuseni sunt un adevărat castel de a p e, purtând izvoarele Someşului Mic, Arieşului,
Ampoiului, Crişului Alb, Crişului Negru şi ale afluenţilor acestora, ca şi ale afluenţilor Mureşului, în
lungul sectorului său de defileu dintre Deva şi Lipova. Deşi suprafaţa bazinelor hidrografice este modestă,
condiţiile climatice (în primul rând cantitatea mare de precipitaţii şi regimul lor, cu valori care nu sunt
excesiv de reduse nici în sezoanele mai uscate) asigură râurilor debite mari şi un potenţial hidroenergetic
apreciabil (Someşul Cald, Drăgan, Iada, Săcuieu, Arieş), iar reţelei hidrografice o densitate care apropie
versantul vestic de valorile caracteristice în M.Făgăraş şi M.Rodnei. Pe acelaşi versant vestic scurgerea
medie specifică are gradienţii cei mai mari din ţară, de 5-6 l/s/km2 la 100 m, în întregul palier altitudinal
dintre 600 m – 1.000 m (în care se încadrează cea mai mare partea M.Crişurilor şi o arie însemnată din
M.Bihorului şi Vlădesei). Diferenţierile climatice se reflectă în regimul hidrologic, care prezintă devansări
cu două săptămâni ale apelor mari de primăvară în sectoarele sud-vestice faţă de cele nord-estice. Regimul
hidrologic al multor râuri din M.Apuseni prezintă astfel un început timpuriu al creşterilor de primăvară,
urmate de viituri şi apoi de apele mari de vară, de un interval cu ape mici - între sfârşitul verii şi toamna
târzie – când se produc totuşi (cu frecvenţă de 35 - 40 %) viituri de toamnă, urmate de ape mici) - de iarnă,
când se pot produce însă şi viituri catastrofale (topirea masivă a zăpezilor simultană cu ploi abundente).
Debitele unor ape de suprafaţă sunt frecvent modificate prin alimentarea, în regim atipic, din circuite
carstice subterane. Lacurile naturale sunt mici şi puţine (în majoritate carstice), unele având un caracter
temporar. Au fost amenajate însă multe lacuri de acumulare pe râuri, în scopuri hidroenergetice, pentru
regularizarea debitelor, pentru alimentări cu apă şi pentru agrement: Scrind-Frăsinet, pe Săcuieu, Floroiu,
pe Drăgan, Leşul, pe Iada, o succesiune de lacuri pe Someşul Cald (Beliş, Tarniţa, Gilău), spre care au fost
orientate şi ape din Iara şi Someşul Rece etc. (Gr.Pop, 1996, 2000).
V e g e t a ţ i a M.Apuseni este predominant central-europeană, cu elemente boreale în partea
central – nord-vestică şi uşoară penetraţie submediteraneană în sud-vest şi în sud-est(laur nobil – Ilex
aquifolium, în rezervaţia Dosul Laurului din sudul M.Codru-Moma, liliac sălbatic transilvan, mojdrean
ş.a.). Distribuţia spaţială este însă etajată, pădurea începând cu cer şi gârniţă la poalele M.Zarandului şi
continuând cu gorun (uneori şi stejar) urmat de amestecul gorun-fag în toate masivele scunde din partea
vestică. Făgetele sunt cele mai răspândite, în toţi munţii, urcând până la aprox. 1.300 m. Pădure de
conifere, în amestec cu fag spre bazinele Crişului Alb şi Arieşului, nu există decât în partea înaltă din
Biharia, Vlădeasa, Gilău-Muntele Mare şi sub formă de pâlcuri pe câteva înălţimi din M. Mureşului. În
sectoarele montane de înălţime redusă sau spre contactul cu depresiuni şi văi mai largi pădurea a fost
puternic poienită şi înlocuită cu pajişti secundare (dominate de Agrostis tenuis şi Festuca rubra) şi chiar
culturi. Substratul masiv carbonatic este favorabil zadei în unele sectoare montane (pădurea de zadă de la
Vidolm, în culmea Bedeleului din M.Trascău) şi altor plante calcifile (Leontopodium alpinum creşte pe
calcarele de la Întregalde la altitudinea specifică minimă din ţară – 700 m), iar în rezervaţia floristică din
Cheile Turzii se află numeroase plante rare – Allium obliquum, Aconitum fissurae ş.a. Mai sus de 1.750 m
vegetaţia subalpină nu acoperă decât suprafeţe mici, fiind reprezentată mai mult de pajişti cu ienuperi pitici
(pe care sunt şi areale întinse de mlaştini cu Sphagnum) decât de jnepenişuri. Conform complexului de
condiţii pedogenetice, M.Apuseni prezintă o gamă variată de s o l u r i, de la cele luvice din unele
depresiuni, la cele cambice, care sunt cele mai caracteristice, la areale mici de soluri spodice, soluri
hidromorfe în sectoarele joase (sau înalte) slab drenate, soluri neevoluate în lungul râurilor şi o dezvoltare
apreciabilă a rendzinelor.
U m a n i z a r e a M.Apuseni este un proces străvechi, început din perioada preistorică. Vestigii
ale locuirii paleolitice cavernicole au fost identificate în peşterile de pe Crişul Repede, din nord-estul
M.Pădurea Craiului, ca şi pe Crişul Alb, în depresiunea Gurahonţ, o reţea densă de aşezări neolitice
100

valorificând apoi potenţialul climatic şi vegetal al acestor munţi de altitudine modestă, aşa după cum atestă
vetre ale culturilor succesive Criş, Tisa, Decea Mureşului ş.a. Locuirea a rămas permanentă şi în timpul
trecerii spre epoca metalelor, pe parcursul căreia populaţia şi aşezările au devenit mai numeroase, pentru ca
în perioada geto-dacă reţeaua de localităţi şi de cetăţi întărite (Şimleu, Porolissum, Potaissa, Roşia
Montană, Germisara ş.a.) să atingă o dezvoltare redutabilă chiar şi pentru incursiunile romane la nord de
Dunăre. Pe fondul nivelului economic al ariei montane valorificate deja prin agricultură, prin exploatarea
lemnului, ca şi prin metalurgia aurului şi a fierului, administraţia romană a introdus elementele de progres
şi siguranţă ale unei reţele de circulaţie densă şi durabilă, controlată prin castre militare, şi ale devenirii
urbane (construcţii de locuinţe, amenajarea drumurilor intravilane, aducţiuni de apă, terme ş.a.),
intensificând, desigur, valorificarea resurselor naturale. Întreaga reţea de aşezări a rămas funcţională şi
după retragerea administraţiei romane, constituind temeiul material al formării etnice şi al primelor
formaţiuni politice locale româneşti, mult anterioare penetraţiei maghiare, aşa după cum o dovedeşte, spre
exemplu, cetatea de la Cladova (în sud-vestul M.Zarandului, sub culmea Capul Vancului). Năvălirile şi
apoi administraţia sistematică de dominaţie din timpul stăpânirilor succesive maghiară, austriacă şi austro-
ungară nu au putut modifica structura etnică a populaţiei din aria montană, şi astăzi integral sau majoritar
românească.
Ariile cele mai populate sunt Ţara Moţilor, partea nordică a M.Gilăului (platforma Mărişel) şi
depresiunile intramontane, indiferent de dimensiunile lor şi de altitudinea la care se află. Deosebit de
interesantă este locuirea risipită specifică pe plaiuri, mai ales în Ţara Moţilor, unde din micile nuclee care
concentrează câteva case („crânguri”) şi până la cele mărginaşe, vecine cu codrii şi stâncăriile, fiecare
gospodărie poartă în sine istoria acestor comunităţi umane vechi, perfect integrate în natura locurilor, cu
ritmurile agricole adaptate celor naturale, cu activităţi şi anexe gospodăreşti care pot susţine şi azi o
subzistenţă economică de tip autarhic, cu mai multe generaţii sub acelaşi acoperiş şi cu micile cimitire ale
familiilor în ocolul pământului moştenit (Lucia Apolzan, 1987). Satele acestea risipite constituie şi aria
celei mai înalte locuiri permanente din Carpaţii româneşti. Uneori permanentizarea aşezărilor risipite s-a
datorat roirilor din depresiunile adiacente de pe latura estică. Spre exemplu, satele din depresiunea Iara-
Hăjdate şi-au format, în timp, câte o anexă pastorală iniţial temporară, apoi permanentă, supranumită
„munte”, de la folosinţa muntelui ca păşune (Filea- Muntele Filii, Băişoara-Muntele Băişorii, Săcele-
Muntele Săcelului ş.a.). Văile râurilor, chiar în sectoare mai largi, sunt locuite predominant răsfirat şi
numai în depresiunile mai mari gospodăriile se concentrează iar satele sunt adunate. Gradul de urbanizare
este redus, oraşele fiind puţine şi de talie mică (Brad, Abrud, Câmpeni, Zlatna, Nucet etc.). Chiar dacă
fiecare deţine şi o funcţie industrială, nu reuşesc să polarizeze satisfăcător mediul rural, populaţia gravitând
spre oraşele mari din exterior.
Deşi cea mai mare parte a populaţiei este rurală, foarte mulţi săteni nu sunt agricultori ci au fost,
din generaţie în generaţie, mineri, muncitori forestieri, meşteşugari iar mai târziu constructori pe şantierele
hidroenergetice şi muncitori în industria de trannsformare. Agricultura este tipic montană, bazată pe culturi
puţine (cartof, cânepă, ovăz, secară, dar şi grâu şi pomi fructiferi, în depresiuni) şi pe creşterea animalelor,
în special a bovinelor. O menţiune specială este necesară pentru pomicultura şi viticultura din unele arii
marginale, tipică fiind podgoria de la poalele M.Zarandului (Măderat-Şiria-Covăsinţi-Ghioroc-Miniş-
Păuliş). Între activităţile industriale, cele din industria extractivă au antrenat efective însemnate de forţă de
muncă (minereuri auro-argintifere, sulfuri complexe - Zn, Pb, Cu, minereuri de bismut şi molibden în
M.Metaliferi, minereuri de vanadiu şi nichel în M.Zarandului, bauxită în M.Pădurea Craiului, calcar –
pentru materiale de construcţie în M.Pădurea Craiului şi în M.Trascău, granit şi granodiorit pe valea
Mureşului, calcare policrome (marmoră) în M.Codru-Moma, andezit în M.Bihor, M.Metaliferi şi pe valea
Crişului Alb, travertin în M.Metaliferi, argile refractare în M.Pădurea Craiului, cărbune brun în
depresiunea Brad-Săcărâmb ş.a.). Industria de prelucrare este reprezentată, pe lângă treapta de concentrare
a produselor de extracţie – la Zlatna, Baia-de-Arieş, Zam, Gura Barza ş.a., de unităţi specializate în
construcţii de maşini – utilaj minier, la Crişcior, în prelucrarea lemnului – cherestea, la Vaţa-de-Jos,
combinat la Cîmpeni, în fabricarea sticlei, la Pădurea Neagră, în îmbutelierea apelor minerale – la Boholt,
în industria textilă (iniţiată pentru ocuparea forţei de muncă feminine) – la Brad şi Cîmpeni. Un procent
nesemnificativ de forţă de muncă a fost antrenat în servicii, în oraşe şi în câteva staţiuni climatice şi
balneare.
Deşi aria montană este destul de puternic fragmentată iar pasurile sunt la altitudini reduse, reţeaua
de căi de comunicaţie nu este prea densă, doar două căi ferate transversale asigurând relaţia est-vest
(segmentul de magistrală Cluj-Oradea, pe Nadăş şi Crişul Repede, şi derivaţia Deva-Brad, pe sub
101

Vălişoara, destul de recentă. Alte căi ferate importante ocolesc M.Apuseni pe la extremităţi, pe văile
Someşului şi Mureşului. Sunt dublate de drumuri, după cum o şosea importantă străbate munţii de la
Turda, pe valea Arieşului, prin pasul Vârtop, spre Beiuş, iar altele leagă localităţi din aria montană pe
trasee nord-sud (spre exemplu, Marghita-Popeşti-Pădurea Neagră-Aleşd, în M.Plopişului, continuată în
M.Pădurea Craiului spre Aştileu-Zece Hotare-Roşia-Remetea-Beiuş-Ştei-Vaşcău-Nucet-Hălmagiu-Brad-
Deva, traversând M.Codru-Moma şi M.Metaliferi. Au mai fost deschise o serie de drumuri spre şantierele
de construcţii şi exploatare hidroenergetică, ca şi drumuri forestiere.
De la acest nivel al infrastructurii de comunicaţie şi de cazare, imensul potenţial turistic şi
antropo-cultural al M.Apuseni este mult subutilizat. Rămân încă greu accesibile complexele carstice din
platoul Padişului, din sud-estul M.Bihorului şi din M.Pădurea Craiului, ca şi crângurile şi nedeile din Ţara
Moţilor şi din M.Zarandului, către care densitatea şi calitatea drumurilor nu îndeamnă şi nu încurajează.
Capacităţile minuscule ale bazelor de tratament balnear de la Moneasa şi Geoagiu nu stimulează fluxuri
importante şi venituri corespunzătoare, în platoul Padişului nu există nici o posibilitate de cazare, iar
densitatea vilelor de vacanţă recente, în special în jurul staţiunii climatice Băişoara, nu semnifică
vitalizarea turistică a M.Apuseni, ci doar suprasolicitarea unui mic sector al lor.

Partea a III-a

Subcarpaţii

1. Caracteristici geografice generale

Ca unitate geografică, Subcarpaţii constituie a doua subprovincie formată pe substrat de orogen,


însoţind la exterior Carpaţii, ca un nou val montan în curs de formare. În cadrul lor se îmbină în mod
original caracteristici genetice (tectono-structurale) de tip carpatic, cu date morfologice, climatice, de
vegetaţie şi soluri ale unităţilor extracarpatice. Potenţialul natural complex, rezultat din această îmbinare, a
asigurat procesului de umanizare o ofertă diversificată, cu accesibilitate sensibil mai mare decât în aria
montană, asemănătoare ariilor extracarpatice (terenuri plane sau slab înclinate mai largi, favorabile vetrelor
şi culturilor agricole, temperaturi mai ridicate şi sezoane reci mai scurte, soluri mai fertile ş.a.), dar fără să
piardă capacitatea de adăpost specifică munţilor şi unele resurse naturale extrem de importante (lemn,
piatră, debite permanente, păşuni şi fâneţe), aflate atât în aria proprie, cât şi în cea montană învecinată.

1.1. Poziţia geografică şi limitele spaţiale

1.1.1. Poziţia şi raporturile complexe cu unităţile geografice învecinate

În funcţie de caracteristicile generale ale procesului lor de formare, Subcarpaţii au poziţia unei
trepte între Carpaţi şi unităţile de platformă extracarpatice. Evoluţia raporturilor genetice şi poziţionale cu
aceste două unităţi total diferite şi mai ales cu munţii, a imprimat Subcarpaţilor caracteristici variabile de la
un sector la altul. Aportul de material din aria montană, pe seama căruia s-a constituit în cea mai mare
măsură edificiul subcarpatic, a fost esenţial dar procesul a parcurs etape diferenţiate, atât în ceea ce
priveşte amplitudinea, cât şi natura litologică a depozitelor. De asemenea, au fost extrem de importante
condiţiile tectonice şi morfologia preexistentă a ariei de depunere, cât şi specificul sectoarelor marginale,
de contact, ale unităţilor de platformă. Toate aceste aspecte se regăsesc în raporturile actuale ale diferitelor
sectoare subcarpatice cu munţii şi cu unităţile de podiş şi de câmpie, începând de la claritatea sau
dificultatea identificării limitelor şi până la specificul habitatului uman şi al utilizării terenurilor.
102

1.1.2. Limitele spaţiale

Limitele de nord şi sud-vest, a căror motivaţie de natură tectono-structurală este clară, sunt văile
Moldovei şi Motrului, dincolo de care structurile subcarpatice fie au o apariţie nesemnificativă, fără
consecinţe morfologice ori de altă natură (la nord de valea Moldovei), fie dispar complet la mare
adâncime, sub o cuvertură piemontană groasă, munţii venind în contact direct cu o unitate geografică de
platformă (Podişul Piemontan Getic, la sud-vest de valea Motrului).
Pe limita cu Carpaţii, în general clară prin diferenţiere altitudinală, câteva combinaţii complexe ale
dispozitivelor structurale şi ale reliefului rezultat produc segmentele mai puţin clare (prezentate), între
văile Moldovei şi Râşcăi, între Slănicul Buzăului şi Dâmboviţa, ca şi între Topolog şi Bistriţa vâlceană. În
ceea ce priveşte limita externă, Subcarpaţii, care nu mai au caracteristici altitudinale montane decât prin
excepţie, se diferenţiază mai puţin clar, adesea trecerea fiind gradată. Uneori, aspectul acesta se datorează
absenţei structurilor anticlinale în marginea Subcarpaţilor (ca în sectorul nemţean al Subcarpaţilor
Moldovei, unde limita faţă de subunitatea piemontană a Podişului Moldovei trebuie urmărită pe la baza
flancurilor vestice al dealurilor Boiştea, Corni, Stânca, Mărgineni, Bârjoveni şi Runcu, dealuri sculptate în
acumulări fluvio-deltaice, fără relaţie molasa din avanfosă şi structura sa cutată. Alteori, depozitele
monoclinale marginale (romaniene) supuse unei redresări puternice, tipic subcarpatice (ca în Subcarpaţii
Vrancei) au generat convergenţe morfologice cu sectorul piemontan al Câmpiei Române, spre care trecerea
se face treptat. Există însă şi pe limita externă segmente de contact clar, ca în lungul culmii Istriţa (749 m),
care domină Câmpia Română cu mai mult de 500 m, sau al culmii Pietricica Bacăului (740 m), care se
înalţă brusc deasupra culoarului Siretului, ori al versantului nordic, cu caracter de cuestă al Podişului
Piemontan Getic, care domină depresiunile subcarpatice.

1.2. Caracteristicile naturale

1.2.1. Geneza şi evoluţia geologică a Subcarpaţilor. Consecinţe

Din punct de vedere geologic Subcarpaţii se suprapun unei mari depresiuni premontane, de
subsidenţă activă, individualizată ca efect al înălţării unităţilor flişului extern, la începutul miocenului, între
aria carpatică şi marginea unităţilor de vorland. În această depresiune, cu lărgime care variază de la câteva
sute de metri (în Bucovina) la 30-35 km (în sectorul de la curbură şi în nordul Munteniei) s-au
acumulat depozite de tip molasă, groase de multe mii de metri, începând din sarmaţianul inferior. În
sectorul nordic, procesul de sedimentare s-a încheiat odată cu prima parte a sarmaţianului, când orogeneza
moldavică a antrenat nu numai unităţile tectonice ale flişului, ci a împins şi molasa sarmatică peste
unităţile de vorland. Din sectorul de curbură spre sud – sud-vest, sedimentarea a fost reluată, continuând şi
în pliocen, ceea ce a generat în Subcarpaţi două niveluri crono-stratigrafice de molasă, unul inferior,
acvitanian-sarmaţian şi altul superior, sarmato-pliocen. Sursa materialelor depuse în acest bazin de
sedimentare a fost dublă în miocenul timpuriu (aria carpatică şi unităţile de vorland) şi unică (carpatică) în
perioada mio-pliocenă. Rocile caracteristice sunt atât pelitice, argile, marne, marno-argile cât şi psamito-
psefitice, nisipuri gresii, conglomerate cu elemente fine, dar şi grosiere, în general slab cimentate, uneori
fragmente de formaţiuni paleogene carpatice (gresii de Lucăceşti, de Kliwa, disodile, menilite) interpretate
ca lame tectonice sau blocuri însedimentate în molasă, dar şi calcare, evaporite (două formaţiuni salifere),
cărbuni, tufuri, niveluri de cinerite, ansamblul dovedind condiţii de sedimentare foarte diferite, marine,
salmastre, lacustre, fluvio-lacustre.
Deşi cu efecte atenuate în unitatea aceasta, tectogenezele mio-pliocene au determinat totuşi
formarea unităţii (pânzei) subcarpatice, care în detaliu prezintă şi ea cutări, datorate aceloraşi mişcări
moldavice, ca şi contacte de tip tectonic (digitaţia de Măgireşti-Perchiu, solzul Valea-Mare din Pietricica
Bacăului, suprapuneri ale conglomeratelor burdigaliene peste depozite mai noi, la est de culmea Pleşului).
În rest predomină structuri cutate normale, culcate şi – ca efect al orogenezei valahe – cute diapire, foarte
variate, în sectorul de la curbură şi în nordul Munteniei şi redresări puternice ale prundişurilor monoclinale
romanian-pleistocene de Cândeşti. În consecinţa acestui proces genetic complex, Subcarpaţii cumulează
resurse minerale specifice – sare, petrol, gaze naturale, lignit, gips, săruri de potasiu etc. De asemenea, sunt
domeniul unor corespondenţe morfo-structurale şi litologice apreciabile, care imprimă nota dominantă a
peisajului natural.
103

1.2.2. Relieful

Relieful cel mai înalt al Subcarpaţilor constă într-un ansamblu de coline, dealuri şi muncei, cu
energie medie destul de accentuată, rezultând din adâncirea văilor cu 200-300 m faţă de interfluvii şi valori
ale înclinării terenului care depăşesc uneori 350. Altitudinile cele mai obişnuite ale culmilor sunt de 500 m
– 600 m, în mod excepţional ajungând la 1.218 în Muscelele Argeşului. Deşi aceste înălţimi sunt cele care
se impun în peisajul subcarpatic, suprafeţele cele mai mari revin depresiunilor, adesea înşirate în
aliniamente, de regulă închise spre exterior, cu altitudini mult mai mici şi cu o gamă largă de forme de
relief acumulativ şi acumulativ-sculptural (şesuri, terase) create de râuri.
Între categoriile morfogenetice predomină relieful structural, cu numeroase adaptări, care în
condiţiile unui substrat prin excelenţă friabil se explică numai prin efectele clare ale unor mişcări
neotectonice accentuate şi prin vârsta recentă a reliefului. Formele structurale sunt orientate fie
longitudinal, paralel cu direcţia cutărilor, fie perpendicular pe direcţia de înclinare a stratelor, în sectoarele
de monoclin. Culmile subcarpatice corespund cel mai frecvent unor structuri anticlinale (Pleşul, Pietricica
Bacăului, Istriţa, Măţăul, Măgura Slătioarei), frecvent situate spre exteriorul ariei subcarpatice. Formarea şi
menţinerea lor proeminentă se explică prin înălţări locale puternice, cuaternare (ca în Pietricica Bacăului).
Mai rar culmile subcarpatice sunt sinclinale înălţate, sau hog-backs pe flanc de sinclinal, ca Răiuţul şi
Răchitaşul, în Subcarpaţii Vrancei. Alteori culmile corespund unor fronturi de cuestă dezvoltate pe
monoclin, ca Măgura Odobeştilor, pe pietrişuri de Cândeşti, sau Muscelele Argeşului – pe conglomerate,
gresii şi tufuri burdigalian-helveţiene. Depresiunile subcarpatice se dezvoltă de regulă pe structuri de
sinclinale sau sinclinorii, fiind şi ele cel mai frecvent conforme, şi formând uluce cvasi-continui (Neamţ –
Cracău-Bistriţa – Tazlău-Caşin etc.). Mişcări de subsidenţă cuaternare au accentuat orientarea
longitudinală a reţelei hidrografice în depresiuni, deşi după unele opinii ea a fost iniţial transversală. În
lungul văilor subsecvente de pe monoclin, depresiunile păstrează şi ele acelaşi caracter, asimetriile fiind
foarte evidente (spre exemplu, depresiunea Dumitreşti de pe Râmnicul Sărat). Relieful fluvio-denudaţional
este foarte bogat şi variat, rezultând dintr-o evoluţie destul de rapidă a versanţilor şi a văilor, mai ales în
condiţiile absenţei vegetaţiei naturale climato-zonale.
În literatura de specialitate (Emm.de Martonne, 1902, C.Martiniuc, 1968, V.Mihăilescu, 1966,
P.Coteţ, 1973) s-a presupus continuitatea iniţială a cuverturii de pietrişuri piemontane peste întreaga arie
subcarpatică, supoziţia fiind susţinută de faptul că şi în perioada actuală mai sunt sectoare în care
pietrişurile de Cândeşti avansează din partea nordică a Podişului Piemontan getic până în marginea
Carpaţilor, la contactul cu Podişul Mehedinţi. Alteori (V.Tufescu, 1966) s-a considerat că această cuvertură
ar fi acoperit numai depresiunile subcarpatice, că a fost în bună măsură îndepărtată prin eroziunea activată
puternic datorită celor mai recente mişcări de înălţare, că a fost parţial cutată şi păstrată sub formă de
petece, în sinclinale. Prezenţa unor interfluvii plane, la altitudini aproximativ egale a fost interpretată ca
efect al evoluţiei sacadate a reliefului, capabilă să creeze două-patru suprafeţe de nivelare în Subcarpaţii
Moldovei (M.David, 1931), în Vrancea (N.Rădulescu, 1937) şi Subcarpaţii Prahovei (N.Popp, 1939).
Geneza lor rămâne discutabilă, conform unor opinii ulterioare ele fiind nişte peneplene parţiale sau nişte
fragmente ale unor mari glacisuri eroziv-acumulative (Gh.Lupaşcu, 1996). Râurile au construit sisteme
bogate de terase, până la douăsprezece pe Putna, cu altitudini relative până la 290 m. Tectonica recentă a
determinat deformări importante în profilul longitudinal al teraselor, în special din sectorul vrâncean spre
sud – sud-vest. În relaţie cu efectele deformante ale diapirismului, blocuri de roci mai rezistente au fost
împinse de sub depozite mai noi şi mai slabe la suprafaţă, constituind un relief proeminent, de modelare
selectivă. De asemenea, emanaţiile puternice de gaze naturale, străbătând depozite fine şi îmbibate cu apă,
au creat microforme cu aspect de pseudo-vulcani (vulcani noroioşi). O bună parte din morfogeneza actuală
este dominată de dinamica versanţilor, procesele de eroziune torenţială, alunecările masive de teren ş.a.
fiind favorizate de substratul puţin rezistent, format din materiale cu caracteristici fizico-mecanice diferite,
şi de energia accentuată a reliefului.

1.2.3. Particularităţile climato-hidrice şi fito-pedologice

C l i m a este determinată de etajarea morfologică şi influenţată de poziţia geografico-matematică


şi de caracteristicile locale ale suprafeţei active (cuvertură forestieră, culturi, suprafeţe acvatice ş.a.). În
general este o climă temperată, destul de moderată. Temperaturile medii anuale cresc de la nord spre sud,
de la 8,20 C (la Târgul Neamţ) la 10,20 C (la Târgul Jiu), dar pe înălţimi sunt de numai 50 C-70 C. Valorile
104

mediilor termice ale lunilor extreme cresc în acelaşi sens (-3,80 C la Târgul Neamţ ; -1,90 C la Câmpina ;
17,50 C şi – respectiv – 210 C), cu diferenţieri pozitive în sectorul de la curbură, datorate cuplării efectelor
foehnizării cu cele ale continentalismului.. Precipitaţiile medii au valori de 600 mm – 800 mm/an,
coborând însă sub 600 mm în depresiunile deschise spre est din Subcarpaţii Moldovei şi pe latura externă a
Subcarpaţilor Vrancei (sub acelaşi efect de foehn). Stagnarea maselor de aer mai rece în partea joasă a
depresiunilor provoacă toată gama fenomenelor hidro-meteorologice asociate inversiunilor termice şi
introduce dificultăţi apreciabile în dispersia noxelor industriale.
R e ţ e a u a h i d r o g r a f i c ă este densă. Râurile principale sunt de origine carpatică (Bistriţa,
Trotuşul, Buzăul, Prahova, Oltul, Gilortul, Jiul etc). Debitele sunt în general mari, dar sub efectele
combinate de foehn şi continentalism climatic de la curbură pot înregistra oscilaţii excepţionale. Spre
exemplu, Buzăul are un debit mediu de 31,2 m3/s dar la viitura din 1975 a ajuns la 2.200 m3/s. Datorită
substratului permeabil, mai ales în depresiuni râurile pierd o parte din debit prin infiltrare, putând chiar să
sece în sezonul cald, mai ale în sectorul de curbură (fenomenul determinând şi formarea unor hidronime
specifice – Putna Seacă, Suşiţa). Procesele active de versant încarcă râurile cu debite solide excepţionale
(peste 25 t/ha/an în sectorul de curbură). Intrată în exploatare în 1989, acumularea de la Cândeşti, pe
Buzău, a fost colmatată în proporţie de 60 % la viitura din decembrie 1991. Râurile care traversează
masivele de sare au o mineralizare apreciabilă, care a sugerat şi hidronimele Tazlăul Sărat, Râmnicul Sărat,
Cricovul Sărat, Slănic, Sărata, Sărăţel ş.a. Numeroase izvoare minerale au chimismul substratului salifer,
gipsifer ş.a. pe care-l drenează, fiind clorosodice (la Bălţăteşti, Oglinzi, Lopătari, Slănic-Prahova, Sărata-
Monteoru, Ocnele-Mari ş.a., sulfuroase/iodurate (Pucioasa, Bughea, Brădet, Govora), feruginoase, uneori
hipotermale (Săcel).
V e g e t a ţ i a naturală din Subcarpaţi este forestieră, pădurile cele mai răspândite fiind cele de
fag, care îmbracă suprafeţe destul de mari pe versanţi, pe interfluviile mai înalte şi în general spre contactul
cu munţii, începând de la altitudinile medii de 500 m în nord şi 700 m în sud şi coborând mai mult în cazul
orientării nordice, care accentuează umbrirea. Pe înălţimile din nordul Subcarpaţilor Moldovei coboară, în
amestec cu fagul, conifere (spre exemplu în culmea Pleşului). În depresiuni climatul local mai cald şi mai
uscat a favorizat pădurea de quercinee, cu gorun în ariile marginale şi stejar în ariile centrale, chiar cer
(Quercus cerris) în depresiunile subcarpatice din Oltenia. Despădurirea timpurie a determinat însă
înlocuirea unei mari părţi din arealul forestier iniţial cu o vegetaţie ierboasă xerofilă (în sectoarele joase şi
în cele situate spre exterior) şi mezohigrofilă (pe versanţii slab înclinaţi şi în sectoarele dinspre munte) de
pajişti, stepice şi silvo-stepice. În general, la sud de paralela 460 lat.N elementele vegetale termofile (liliac,
scumpie, castan dulce, mojdrean, cărpiniţă ş.a.) sunt din ce în ce mai numeroase.
Procesele p e d o g e n e t i c e au premise mult mai variate decât în aria montană. Materialul
mineral are o granulometrie mai fină, materialul organic este mai divers, complexul de condiţii climatice
este favorabil unui ritm mai alert al transformărilor fizice şi biochimice. În consecinţă, solurile
caracteristice au o fertilitate mai mare iar distribuţia lor spaţială este mozaicată. Pe versanţii mai puternic
înclinaţi predomină cambisolurile, reprezentate prin soluri brune mezo- şi eubazice, uneori chiar soluri
brune acide, iar pe interfluvii şi pe terasele mai înalte s-au format argiluvisoluri (în special soluri brune
luvice). În ariile centrale ale depresiunilor cu un climat mai uscat (spre exemplu depresiunea Cracău-
Bistriţa), ca şi pe latura externă a Subcarpaţilor în sectorul de la curbură, există chiar molisoluri (soluri
cenuşii şi cernoziomuri argiloiluviale). Datorită proceselor de versant foarte active, sunt destul de
răspândite regosolurile şi erodisolurile. Remarcabil în Subcarpaţi este faptul că succesiunea relativ rapidă
şi alternanţa unor elemente de forme de relief introduce în pedogeneză o înclinare a terenului extrem de
variabilă, fapt care se reflectă nu numai în tipologia genetică, ci şi în grosimea orizonturilor şi profilelor,
care variază corespunzător. În toată aria subcarpatică se pot constata toposecvenţe extrem de complexe, în
cadrul cărora succesiunile menţionate se realizează pe un ecart altitudinal modest, sub 300 m şi la distanţe
liniare de 10, 8 sau chiar numai 5 km. Diferenţierile microclimatice, în special cele determinate de
expoziţia versanţilor, stimulează argiloiluvierea pe arealele orientate spre nord, nord-vest şi vest şi evoluţia
spre molizare pe cele expuse spre sud, sud-vest şi sud-est. O pondere destul de mare în pedogeneza
subcarpatică revine şi utilizării agricole milenare a terenurilor, care a condiţionat acumularea şi menţinerea
unei cantităţi apreciabile de humus în sol. Astfel, formarea pe arii destul de întinse a unor cernoziomuri
cambice şi argiloiluviale, ca şi caracterele molice ale argiluvisolurilor au o componentă antropică
importantă.

1.3.Caracteristici social-economice
105

1.3.1. Particularităţile umanizării

Potenţialul natural variat, derivat din poziţia geografică intermediară a Subcarpaţilor şi marcat de
complementaritatea resurselor, accesibilitatea mult mai mare decât în aria montană şi condiţiile de adăpost
mai sigure decât în câmpie au stimulat o populare timpurie şi foarte avansată. Începând din paleolitic şi
parcurgând o perioadă de veritabilă explozie demografică în neolitic, locuirea preistorică a generat o reţea
densă de aşezări, în care locuirea a avut o remarcabilă continuitate şi în epocile metalelor şi geto-dacă. În
perioada migraţiilor Subcarpaţii au fost o arie de adăpost, în care s-au menţinut incontestabil locuitorii
autohtoni romanizaţi, dar în care s-a refugiat şi o parte a populaţiei din podişuri şi câmpie – sectoare mult
mai expuse şi astfel măturate de valuri succesive de ucideri, jafuri, incendii. Locuirea densă şi permanentă
a stimulat apariţia timpurie a unor nuclee de organizare feudală, primele cetăţi de scaun ale Ţării
Româneşti Câmpulung-Muscel şi Curtea-de-Argeş menţinându-şi funcţiile uneori aproape 50 de ani, durată
de stabilitate absolut neobişnuită în istoria medievală a ţărilor române. Această umanizare puternică,
armonizată timp de milenii cu specificul condiţiilor naturale, explică şi bogăţia tradiţiilor etno-folclorice,
nealterate, în cadrul unora dintre cele mai interesante vetre etnografice ale României – Muscelul, Vâlcea,
Gorjul, Vrancea. Din perioada feudală dăinuiesc în Subcarpaţi şi câteva dintre valorile excepţionale ale
patrimoniului cultural-religios naţional, ca mânăstirea Neamţ, sau mânăstirile din nordul Olteniei, în
special Horezul (Hurezi) şi Polovragii.

1.3.2. Populaţia şi reţeaua de aşezări umane

Subcarpaţii sunt şi astăzi o unitate geografică bine populată, cu aprox. 1.500.000 locuitori,
distribuiţi în număr de peste 100 loc./km2 (pe alocuri chiar 250 loc./km2) şi cu densităţi subzistenţiale mari,
în special în Subcarpaţii Vrancei şi în Muscelele Argeşului. În diferite perioade istorice, populaţiei locale i
s-a adăugat un procent însemnat de plecaţi cu motivaţie politică şi economică-socială din Transilvania.
Aşezările rurale, predominante, sunt foarte numeroase şi variate ca dimensiuni, vârstă, morfologie şi sit. În
general sunt mici şi mijlocii şi se distribuie într-o reţea cu densitate mijlocie, de 5-6 sate/100 km2, uneori
mare, de peste 15 sate/100 km2 - între Râmnicul Sărat şi Buzău (V.Nimigeanu, 1996). Cele mai multe sunt
situate în depresiuni, dar uneori urcă pe culmi până spre vârf, foarte caracteristice în sensul acesta fiind
satele din podgoria de pe culmea Istriţa. În Subcarpaţi satele au fizionomie foarte diferită, de la cele
adunate, în depresiunile mai largi, cu suprafeţe cultivabile mai mari, până la cele liniare în lungul văilor şi
cele risipite în podgorii sau pe contactul cu munţii. Funcţionalitatea predominantă este cea agrară, dar
frecvent aceasta s-a combinat cu funcţii industriale şi de servicii, uneori adăugându-se şi o componentă de
comunicaţii (intersecţii de căi ferate şi şosele). Nivelul urbanizării este, oarecum surprinzător, relativ redus.
Oraşele sunt destul de numeroase (peste 30) dar, ca şi satele, de dimensiuni mici şi mijlocii. Resursele
naturale variate din Subcarpaţi au susţinut destul de bine evoluţia unor funcţii industrial-urbane, dar rolul
urbigen al contactelor şi intersecţiilor naturale a fost mai puternic, astfel încât oraşele mari nu se află în aria
Subcarpatică propriu-zisă, ci flancheză Subcarpaţii, atât spre munte (Piatra Neamţ), cât şi spre podişuri şi
câmpii (Bacău, Focşani, Ploieşti, Târgovişte). Sectorul cel mai slab urbanizat este cel vrâncean.

1.3.3 Activităţile economice

Componenta cea mai veche a activităţilor economice din aria subcarpatică este, desigur,
agricultura. Adaptată reliefului puternic fragmentat şi înclinării adesea mari, ea a beneficiat concomitent de
favorabilitatea climato-pedologică astfel încât, fără să aibă productivitatea culturilor mari din câmpie, este
în schimb diversificată, uneori şi puternic specializată, în funcţie de acelaşi specific al ofertei naturale.
Culturile de câmp sunt omniprezente, având frecvenţa maximă pe terase, unde pedogeneza climato-zonală
a fost cea mai stabilă şi s-au format solurile cele mai fertile. Totuşi, ca pondere şi specializare a terenurilor
cultivate, aceste culturi sunt depăşite de livezi (în special în Muscelele Argeşului şi în Subcarpaţii
Munteniei Central-Estice unde, pe alocuri, ocupă 40 % din terenul agricol) şi de vii (în special pe versantul
extern al Subcarpaţilor Vrancei - unde s-a dezvoltat podgoria putneană şi unde unele comune, spre
exemplu Jariştea, au vie pe aproape 60 % din terenul agricol - şi în culmea Istriţa). Creşterea animalelor se
bazează pe folosirea păşunilor şi a fâneţelor, parţial aflate în aria carpatică (în cazul comunelor situate pe
106

contactul cu munţii), remarcându-se specializări în ovine (în Subcarpaţii Vrancei) sau bovine (în
Subcarpaţii Moldovei şi Muscelele Argeşului).
Mult mai târziu, în perioada modernă, a început şi activitatea industrială. Ca şi în Carpaţi,
elementele structurale şi funcţionale iniţiale au fost resursele naturale specifice şi unele tradiţii
meşteşugăreşti. În cadrul potenţialului transformabil se remarcă resursele energetice minerale şi hidraulice,
evaporitele (în primul rând sarea), rocile de construcţie, lemnul şi materiile prime agricole (lână, in,
cânepă, lapte, carne, fructe). Între meşteşugurile tradiţionale au primat cele legate de prelucrarea artizanală
a lemnului (tâmplărie, dogărie ş.a.), a pieilor şi blănurilor (cojocărie), a firelor naturale (ţesutul şi broderiile
populare), a laptelui.
Pe seama resurselor naturale specifice (cele de cărbune pliocen din bazinele Filipeştii-de-Pădure -
Ceptura - Şotînga, Schitul Goleşti, Berbeşti-Băbeni-Alunul - în bună parte în conservare - fiind extrase şi
trimise, în cea mai mare parte, pentru utilizare în alte zone din ţară) funcţionează termocentrale cu cărbune,
păcură (structuri petrolifere la Câmpeni, Tescani, Mărgineni, Boldeşti, Băicoi-Ţintea, Moreni-Gura
Ocniţei, Ceptura-Urlaţi, Ochiuri, Berca-Arbănaşi, Negoieşti, Colibaşi, Tămăşeşti) şi gaz natural (Borzeşti,
Govora), hidrocentrale pe Bistriţa, Buzău, Argeş şi Olt, rafinării de petrol şi unităţi ale industriei
petrochimice (Borzeşti, Curtea-de-Argeş – unde s-au produs proteine furajere), combinate de îngrăşăminte
chimice şi fibre sintetice (Săvineşti, Câmpulung-Muscel), fabrici de cauciuc şi anvelope (Borzeşti şi
Floreşti), de ciment şi azbociment (Câmpulung-Muscel, Fieni, Bârseşti), de ipsos, pe baza gipsului de la
Lăculeţe (Fieni), de var (Fieni, Măgura, Câmpulung-Muscel, Govora), de sticlă, pe baza nisipului rezultat
din dezagregarea gresiei de Kliwa de la Vălenii-de-Munte şi Crivineni (Scăieni), de faianţă (Târgul-Jiu),
porţelan (Curtea-de-Argeş – cu producţie în mare parte exportată), ceramică brută (Piatra-Neamţ, Sătuc,
Curtea-de-Argeş, Pucioasa), de cherestea, plăci aglomerate şi fibro-lemnoase, mobilă (Vânătorii
Neamţului, Dumbrava Roşie, Roznov, Oneşti, Verneşti, Curtea-de-Argeş, Râmnicul-Vâlcea, Târgul-Jiu),
de prelucrare a inului şi cânepii (Păuleşti, Pucioasa), a lânii (Buhuşi). De asemenea, se prelucrează materii
prime agricole, pe seama cărora funcţionează fabrici de produse lactate (Câmpulung-Muscel), conserve de
fructe (Vălenii-de-Munte, Valea Iaşului, Râureni), vinificaţie (Coteşti, Odobeşti, Tohani). Cele mai noi
ramuri – electrotehnica (Curtea-de-Argeş) şi construcţiile de maşini (Borzeşti, Câmpina, Moreni,
Câmpulung-Muscel, Târgul-Jiu) - au fost iniţiate pentru diversificarea funcţiei industriale, dar mai ales
pentru asigurarea utilajelor şi echipamentelor necesare altor ramuri industriale din ariile respective (utilaj
petrolier, pentru industria chimică etc.).
Potenţialul turistic natural şi antropo-cultural este extrem de bogat, într-o oarecare măsură
beneficiind şi de regimul de protecţie specific rezervaţiilor naturale sau obiectivelor culturale cu valoare
patrimonială. Printre aceste elemente de sprijin al dezvoltării de perspectivă a turismului în Subcarpaţi pot
fi amintite : vulcanii noroioşi de la Pâclele, focurile vii de la Andreiaşu şi Lopătari, „sarea-lui-Buzău”,
arborete de stejari termofili, de castan dulce, asociaţii de plante halofile, vetre arheologice neolitice,
monumente medievale de cult – mânăstirile Văratec, Viforâta, Negru-Vodă, Curtea-de Argeş, Surpatele,
Mânăstirea-dintr-un-Lemn, Govora, Polovragi, Horezu, Tismana ş.a. şi de arhitectură laică (culele de la
Măldăreşti, satele-muzeu de la Bujoreni şi Curtişoara), casele memoriale George Enescu (Tescani) şi
Brâncuşi (Hobiţa) ş.a.m.d. În acelaşi sens al dezvoltării turismului, un număr de staţiuni balneare şi
climatice sunt răspândite în toţi Subcarpaţii dar, cu excepţia celor de pe valea Oltului, sunt de capacitate
redusă : Bălţăteşti, Slănic-Prahova, Pucioasa, Bughea, Brădet, Govora, Călimăneşti, Olăneşti, Ocnele Mari,
Săcel.

2. Regiunile geografice ale Subcarpaţilor11

Complexul caracteristicilor naturale ale Subcarpaţilor relevă o serie de diferenţe spaţiale care
derivă, în primul rând, din specificul relaţiilor substratului geologic cu relieful. Substratul acesta, extrem
de variat sub raportul alcătuirii petrografice şi dispus în structuri cutate în mod diferit, în parte
monoclinale, care a influenţat modelarea fluvială şi a potenţat procesele de versant, relevă utilitatea
aplicării criteriului morfostructural pentru identificarea principalelor unităţi.
Motivaţia morfostructurală defineşte astfel mai multe regiuni subcarpatice, uneori conturate prin
limite clare, alteori fiind separate prin sectoare de tranziţie, care îmbină în mod original caracteristici ale
unităţilor vecine. Fără exagerări deterministe, dar şi fără neglijarea efectelor esenţiale ale complexelor de
11
Pentru caracteristici geografice mai detaliate, V.Tufescu, 1966, Valeria Velcea, Al.Savu, 1982, Gr.Pop, 2000,
M.Ielenicz, Ileana Pătru, Mioara Ghincea, 2003.
107

relief structural şi ale resurselor asupra accesibilităţii naturale şi a procesului de umanizare, se poate
constata că unităţile definite astfel au o personalitate geografică distinctă. De la valea Moldovei spre sud se
succed Subcarpaţii Moldovei, cei ai Vrancei, ai Munteniei central-estice, Muscelele Argeşului şi
Subcarpaţii Olteniei.

2.1. Subcarpaţii Moldovei

Structurile c u t a t e de la sud de valea Moldovei susţin un r e l i e f tipic subcarpatic. Pe latura


internă, un uluc depresionar format pe structură de sinclinoriu, din ce în ce mai larg spre SE, este dominat
cu 300 m – 400 m de culmile flişului din M.Stânişoarei şi M.Tarcăului. Înşeuări scunde conturează
sectoarele Ozana-Topoliţa (Neamţ), Cracău-Bistriţa şi Tazlău-Caşin. Pe latura externă, ulucul este mărginit
de structuri anticlinale puternic înălţate, care susţin culmile Pleşu şi Pietricica Bacăului la înălţimi de peste
700 m. În segmentul central al acestei laturi, alte culmi, mai scunde cu peste 200 m, cu profil mai calm
(Boiştea, Corni ş.a.) exprimă numai o convergenţă morfologică, fiind formate din depozitele fluvio-
deltaice ale paleo-reţelei de râuri şi aparţinând subunităţii piemontane a Podişului Moldovei. În sectorul
sud-estic, prelungirea monoclinului romanian superior-pleistocen, puternic înălţat, al Subcarpaţilor Vrancei
la nord de valea Trotuşului adaugă fragmentul de piemont cuestiform al Pănceştilor şi depresiunea
subsecventă Capăta. Segmentul acesta, până în interfluviul Suşiţa-Zăbrăuţ, întruneşte astfel caracteristici
de tranziţie între aria moldoveană şi cea vrânceană. Pe seama unei cantităţi apreciabile de aluviuni, sisteme
de până la 8 terase (de la 5-7 m altitudine relativă până la 150 m – 160 m) însoţesc atât văile principale
(transversale), cât şi pe cele ale unor afluenţi ai lor (cu orientare longitudinală). Substratul sedimentar cu
proprietăţi fizico-mecanice variate, în general friabil şi permeabil, din ce în ce mai lipsit de protecţia
vegetaţiei naturale datorită unei umanizări intense, a fost modelat prin procese de versant foarte active. Ca
urmare, culmile subcarpatice propriu-zise (ca şi muchea de cuestă menţionată), au aspect de muncei cu
vârfuri ascuţite şi s-au îngustat puternic prin evoluţia versanţilor. Energia reliefului este accentuată, văile
fiind adâncite cu 300 m – 500 m sub nivelul interfluviilor iar versanţii având frecvent înclinări de peste
250. Lăţimea de numai 150 m - 300 m a interfluviilor exprimă şi o densitate accentuată a fragmentării
reliefului.
Sub un c l i m a t în care influenţele componentei catabatice a circulaţiei atlantice sunt frecvent
combinate cu accesul larg al maselor de aer continental, cu evoluţia retrogradă a unor cicloni de origine
mediteraneană şi cu efectul circulaţiei convective locale, v e g e t a ţ i a forestieră este reprezentată în
partea nord-vestică prin păduri de amestec conifere-fag, sub litiera cărora s-au format cambisoluri şi prin
păduri de stejar şi chiar ochiuri de silvostepă (cu Festuca sulcata, Festuca vallesiaca) în ariile centrale, cele
mai uscate, ale depresiunilor Cracău-Bistriţa, Tazlău-Caşin, ca şi pe valea Tazlăului Sărat, unde s-au
format molisoluri (soluri cenuşii şi cernoziomuri argilo-iluviale). Pe depozitele marno-argiloase au evoluat
pseudorendzine iar pe ariile cu aflorimente salifere sunt caracteristice solurile halomorfe.
Subcarpaţii Moldovei sunt o arie de p o p u l a r e densă, din timpuri vechi, pădurea fiind
îndepărtată pe mai mult de jumătate din suprafaţa iniţială. A g r i c u l t u r a , deşi omniprezentă, este
foarte inegal dezvoltată. Cele mai bune rezultate (la culturi de câmp, legume, livadă) se realizează în
depresiunile Cracău-Bistriţa şi Caşin. Pe terenurile foarte fragmentate şi solurile sărace din depresiunea
Tazlău culturile sunt mai puţin productive. În activitatea I n d u s t r i a l ă, extracţia unor mici cantităţi de
petrol şi gaze (la Câmpeni, Tescani, Mărgineni ş.a.) este dublată de exploatarea (locală) a gipsului. Cea mai
importantă ramură industrială rămâne însă cea chimică, reprezentată prin combinatele de la Săvineşti (fire
şi fibre sintetice), Roznov (îngrăşăminte azotoase) şi Borzeşti-Oneşti (produse cloro-sodice, cauciuc
sintetic, pesticide, rafinarea petrolului). La Bălţăteşti şi Oglinzi sunt valorificate balnear apele minerale
clorurate.

2.2. Subcarpaţii Vrancei

La sud de valea Trotuşului, începând cu interfluviul Suşiţa-Zăbrăuţ, până la valea Slănicului de


Buzău, structurile subcarpatice prezintă o complicaţie deosebită. Spre interior, molasa saliferă de vârstă
acvitanian-sarmaţiană este c u t a t ă în anticlinale şi sinclinale, şariind puţin latura externă. Aceasta este
constituită din depozite mai noi, sarmato-pliocene de origine exclusiv carpatică, m o n o c l i n a l e, foarte
108

groase şi puternic înălţate. Astfel, deşi sunt cele mai recente, pietrişurile romanian-pleistocene de Cândeşti
se menţin la altitudinea de aproape 1.000 m. În consecinţă, r e l i e f u l este dispus sub forma mai multor
fâşii care se dispun cvasi-paralel cu marginea munţilor. În poziţie internă, un şir de depresiuni formate pe
marno-argile miocene şi dominate de culmile flişului (Crimineţ-Soveja, pe Suşiţa, Vrancea, pe Putna şi
Zăbala, şi Bisoca-Neculele, pe Râmnicul Sărat) sunt separate prin înşeuări mai înalte decât cele din
Subcarpaţii Moldovei. Spre exterior sunt conturate de un şir de dealuri cu altitudini care ajung la 890 m,
constituite din sedimente miocene mai rezistente (conglomerate helveţiene şi badeniene), dispuse în
structuri de sinclinal înălţat, cu flancul extern redresat sub formă de hog-back : Răchitaşul Mic, care
închide depresiunea Soveja, Răiuţul, Răchitaşul Mare şi Gârbova, care mărginesc depresiunea Vrancei şi
Dealul Roşu, care mărgineşte depresiunea Bisoca. Urmează un alt şir de depresiuni, mai slab conturate,
având aspectul unor lărgiri ale văilor în sedimente moi sarmato-pliocene, monoclinale : Câmpuri, pe
Suşiţa, Vizantea-Vidra, pe Putna, Mera, pe Milcov, Râmna, pe pârâul omonim, Dumitreşti, pe Râmnicul
Sărat, şi Putreda-Floreşti, pe Câlnău. La rândul lor, aceste depresiuni sunt mărginite de dealuri care ajung
la aproape 1.000 m şi corespund frontului de cuestă orientat spre vest şi nord-vest al pietrişurilor de
Cândeşti : Ouşorul, dealul Momîia, Măgura Odobeştilor, care închide depresiunea Mera, Deleanu şi dealul
Căpăţâna, care mărgineşte depresiunea Dumitreşti. În poziţia cea mai externă, un piemont terasat, cu
înclinare din ce în ce mai redusă, face racordul cu unitatea piemontană a Câmpiei Române. În lungul
văilor se succed sectoare largi, conforme structurilor de sinclinal în aria internă sau subsecvente în
monoclin, aşa cum este valea Putnei în depresiunea Vrancea, şi sectoare înguste, cu aspect de mici defilee,
ca acela de la Prisaca, în care Putna traversează primul şir de dealuri. Pe fondul unei labilităţi tectonice
deosebite, un sistem de terase cuaternare excepţional de bine dezvoltate, ating altitudinea relative mari
(290 m pe Putna). Marnoargilele miocene în secvenţe repetate, alternând cu strate permeabile greso-
nisipoase, favorizează cele mai active şi mai ample procese de versant. Eroziunea torenţială a rupt versanţi
despăduriţi iar alunecările de teren au distrus vetre de sate şi au construit baraje pe râuri. Reîmpădurirea a
ameliorat însă frecvent situaţia ariilor degradate.
Sub aspect c l i m a t i c, elementul definitoriu este foehnizarea, care determină reducerea masivă a
precipitaţiilor. În aria piemontului terasat acestea scad sub 550 mm/an, durata strălucirii soarelui şi valorile
termice crescând şi favorizând astfel elementele vegetale termofile (Quercus frainetto, Quercus
pedunculiflora), s o l u r i l e cenuşii şi viţa de vie. În Subcarpaţii Vrancei se află sectorul cel mai puternic
specializat pentru viticultură.
P o p u l a r e a este veche şi a fost permanent densă în depresiuni. Localnicilor li s-au alăturat de-a
lungul timpului munteni veniţi la muncă pe pământuri mânăstireşti (spre exemplu rucărenii şi
dragoslovenii veniţi la Soveja). Densitatea mare a populaţiei a determinat împroprietăriri departe, în
Câmpia Română, ţăranii continuând să locuiască în Subcarpaţi şi pendulând vara spre loturile din câmpie.
Deplasările sezoniere pentru munci agricole s-au menţinut multă vreme după colectivizare, vrâncenii
orientându-se în special către Insula Mare a Brăilei. Popularea a rămas exclusiv rurală, deoarece resursele
existente n-au putut stimula dezvoltarea industriei. Gazul natural există doar sub formă de emanaţii (la
Andreiaşu), sarea nu se află în masive ci în aflorimente mici şi diseminate, lentilele de lignit de la Pralea
sunt neînsemnate. Adăugându-se şi precaritatea căilor de comunicaţie (nu există căi ferate cu ecartament
normal iar cea îngustă, de la Odobeşti la Burca, a fost dezafectată), lipsa de capacitate urbigenă este
explicabilă. O serie de comune au însă o oarecare capacitate de polarizare şi o poziţie favorabilă
coordonării administrative (Năruja, Dumitreşti) şi, în mod normal ar trebui sprijinite în sensul revitalizării.
Se conturează, de asemenea, un profil climatic şi balnear pentru Soveja şi Vizantea.

2.3. Subcarpaţii Munteniei Central-Estice

La sud-vest de Slănicul Buzăului, până în valea Dâmboviţei, monoclinul extern dispare şi , odată
cu el, al doilea şir de dealuri, depresiunile subsecvente şi piemontul terasat. Structurile c u t a t e tipic
subcarpatice sunt în schimb foarte bine dezvoltate şi foarte numeroase, ajungându-se uneori până la cinci
aliniamente morfo-structurale paralele. Complicaţiile sunt introduse de diapirismul mult mai accentuat,
sâmburii de sare străpungând uneori până la suprafaţă unele anticlinale (spre exemplu, anticlinalul Băicoi-
Ţintea ş.a.) şi de pătrunderea piezişă, tot în axe de anticlinal, a unor „pinteni” de fliş paleogen (Homorâciu,
care se întinde până în valea Dâmboviţei, Văleni, care se opreşte la valea Doftanei ş.a.) care susţin culmi
subcarpatice. În rest, fruntea flişului este invadată de molasa mio-pliocenă, dispusă în structuri sinclinale
mulate de depresiuni.
109

Specificul proceselor de acumulare a depozitelor de molasă a determinat formarea unor zăcăminte


importante de substanţe minerale variate. În acest sector subcarpatic, până în perioada postbelică, au fost
cele mai mari rezerve de petrol, aria fiind cea clasică a petrolului românesc. Cele mai cunoscute structuri
petroliere, care înainte de 1950 asigurau peste 95 % din producţia naţională, sunt cele de la Boldeşti,
Băicoi-Ţintea, Moreni-Gura Ocniţei, Ceptura-Urlaţi şi Berca-Arbănaşi. La Ojasca, Ceptura, Filipeştii-de-
Pădure şi Şotânga sunt rezerve – mici - de lignit pliocen, un zăcământ însemnat de sare (în poziţie
sinclinală, normală) este la Slănic, la Vălenii-de-Munte şi Crivineni sunt nisipuri cuarţoase, la Ciuta şi
Vipereşti - calcare, la Lăculeţe – gips, la Pucioasa – sulf, la Pătârlagele – diatomită, la Sibiciu şi Colţi –
chihlimbar, la Pucioasa, Vâlcana, Nifon, Lopătari ş.a. – ape minerale sulfuroase, clorosodice, feruginoase,
iodurate etc.
În consecinţa raporturilor de corespondenţă între structurile substratului geologic şi r e l i e f se
pot distinge, începând dinspre munte, şiruri de depresiuni : Comarnic-Talea-Runcu, sculptată în molasă şi
formaţiuni moi ale flişului cretacic-paleogen, Slănic-Bezdead (la nord de pintenul de Homorâciu),
Lopătari-Sibiciu, Şoimari-Calvini, Policiori, pe Sărăţel, Pârscov, pe Buzăul mijlociu, Nişcov, pe valea
omonimă, Valea Lungă, în bazinul superior al Cricovului Dulce, Podeni-Mislea ş.a. Culmile anticlinale
care le separă au altitudini maxime în sectoarele susţinute de „pintenii” de fliş : Zamura, de pe pintenul de
Homorâciu, ajunge la 993 m, Cătiaşul, de pe pintenul de Văleni are 1.014 m ; alte culmi anticlinale au
altitudini mai reduse, în general sub 600 m în sud şi peste 600 m spre contactul cu munţii : Berca-Arbănaşi
(între Slănicul Buzăului şi Sărăţel), Istriţa şi Ciolanul (încadrând depresiunea Nişcov şi formate în mare
parte din calcare sarmaţiene pe care au evoluat soluri excelente pentru vie), Bucovel, (în continuarea culmii
Istriţei, la vest de Cricovul Sărat), Seciul, Gruiul ş.a. Alteori, ca pe orice structuri cutate, relieful prezintă
inversiuni, sub forma unor mici sinclinale înălţate şi a unor depresiuni-butonieră, formate pe axe de
anticlinal.
Văile principale au orientare exclusiv transversală (Slănicul, Buzăul, Teleajenul, Doftana, Prahova,
Ialomiţa), dovedind o antecedenţă generală. Ierarhizarea reţelei a determinat în schimb orientarea
longitudinală a văilor afluenţilor. La traversarea şirurilor alternante de morfostructuri s-au format lărgiri şi
strâmtări succesive în lungul văilor ; cinci asemenea secvenţe pot fi urmărite pe valea subcarpatică a
Buzăului. În depresiuni este foarte bine dezvoltat complexul acumulativ fluvial, cu niveluri de peste 200 m
altitudine relativă (270 m pe Prahova), conturate în aluviuni cuaternare bogate. Unele dintre ele pot fi
urmărite, într-o remarcabilă continuitate, în lungul unui şir de depresiuni, pe văile râurilor vecine – spre
exemplu, nivelul de 35-40 m, comun pe Prahova, Teleajen şi Cricovul Sărat, în depresiunea Mislea-
Podeni. În ansamblul sistemului de terase se remarcă efectele deformante ale neotectonicii, pozitive în
sectoarele de anticlinal şi negative în cadrul sinclinalelor. Pe fondul aceluiaşi substrat de molasă şi al unei
energii apreciabile a reliefului (faţă de culmi văile sunt adâncite cu 300 m – 400 m iar înclinarea
versanţilor depăşeşte frecvent 250) procesele geomorfologice actuale sunt foarte active, versanţii fiind în
plină evoluţie, ca şi albiile râurilor. În consecinţă directă, interfluviile sunt frecvent înguste, ajungând până
la forma unor creste de intersecţie, iar albiile minore au morfologie şi trasee labile.
Latitudinea mai sudică şi frecvenţa condiţiilor de adăpost asigură acestui sector subcarpatic un c l i
m a t cu ierni blânde, relativ cald în ansamblu şi fără contraste mari. Spre contactul cu aria montană
valorile medii anuale ale precipitaţiilor cresc până la 700 mm – 800 mm. Caracteristicile acestea
favorizează urcarea limitei superioare a f ă g e t e l o r, extinderea pădurii de gorun şi prezenţa frecventă a
unor elemente vegetale şi animale termofile – mojdrean, cărpiniţă, frasin sudic (Fraxinus holotricha),
migdal pitic (Amygdalus nana), scorpion, termite. De asemenea, asigură un optimum pentru livadă (în
special în partea dinspre munte) şi pentru vie (în sud).
Subcarpaţii Munteniei Central-Estice constituie sectorul subcarpatic cel mai dens p o p u l a t (în
medie 150 loc/km2), cel mai puternic i n d u s t r i a l i z a t şi cu o urbanizare avansată (Comarnic,
Câmpina, Vălenii-de-Munte, Moreni, Plopeni, Boldeşti-Scăieni, Băicoi, Breaza, Pucioasa ş.a.), stimulată
atât de valorificarea resurselor energetice, cât şi de axul de circulaţie transcarpatică al văii Prahovei. Este
una dintre regiunile geografice cele mai dezvoltate din ţară. În relaţie directă cu exploatarea petrolului însă,
cumularea în timp a unor reziduuri în câmpurile de sonde, uzura morală a tehnologiilor de extracţie,
caracterul formal al măsurilor de protecţie a ambianţei naturale şi conduita infracţională masivă din ultimii
ani faţă de securitatea reţelei de conducte au produs o poluare severă a solului pe suprafeţe de sute de
hectare, a apelor de suprafaţă şi a celor freatice. Ape cu reziduuri de petrol din bazinul Prahovei, marcate
pentru a se putea urmări traseele lor şi distanţa până la care procesele naturale de autoepurare nu sunt
operante, au fost identificate în Dunăre, pe segmentul fluvio-maritim.
110

2.4. Muscelele Argeşului

La vest de valea Dâmboviţei, până la vest de valea Oltului, sectorul subcarpatic cunoscut sub
numele de „muscele” corespunde în cea mai mare parte unei structuri atipice, m o n o c l i n a l e, de
sedimente paleogene, miocene şi pliocene, depuse în marginea nordică a Depresiunii Getice, transgresiv
faţă de cristalinul getic al M.Făgăraş. Stiva de depozite monoclinale este dispusă în benzi paralele, din ce
în ce mai noi spre sud şi din ce în ce mai puternic redresate spre nord, la contactul cu munţii. Numai în
extremităţile de est (în bazinul superior al Râului Târgului) şi parţial de sud-vest (de la valea Topologului
spre vest) sedimentarul este cutat în structuri tipic subcarpatice, paralele cu marginea munţilor. O menţiune
specială se impune pentru extremitatea nord-vestică unde, până în valea Bistriţei vâlcene, se continuă
substratul monoclinal al reliefului, în timp ce în sud-vest structura este cutată. Astfel, ţinând seama de
însemnătatea caracteristicilor structurale pentru relief, la rândul lui definitoriu pentru ansamblul geografic
local, se pot atribui ariei cuprinse între văile Topologului şi Bistriţei vâlcene caracteristici de tranziţie între
Muscelele (predominant monoclinale) ale Argeşului şi Subcarpaţii (cutaţi) ai Olteniei.
Caracteristicile structurale şi litofaciale atipic subcarpatice se regăsesc şi la nivelul resurselor
minerale, între care lipsesc petrolul şi gazele naturale. În schimb în sedimentele ponţiene şi daciene din
molasa recentă există acumulări de cărbune inferior (lignit), exploatabil atât în subteran cât şi în carieră,
dar în strate subţiri şi frecvent foarte umed (la Slănic, Berevoieşti, Godeni, Jugur ş.a.). Apele minerale
poartă amprenta sedimentelor paleogene cu formaţiuni bogate în sulf (Bughea. Brădet, Olăneşti, Govora) şi
a miocenului salifer (Govora, Ocnele Mari).
Elementele principale ale r e l i e f u l u i sunt două şiruri de depresiuni separate printr-un
aliniament de înălţimi (muscele), orientate paralel cu marginea munţilor. Cele mai multe depresiuni au o
motivaţie genetică dublă, structurală (subsecventă) şi litologică (selectivă) : afluenţii (subsecvenţi) ai
reţelei principale de râuri (consecventă) au sculptat în sedimente mai slabe, marno-argiloase, greso-
nisipoase etc. sectoare de vale mai largi (de regulă la confluenţe) şi asimetrice, cu versanţii sudici scurţi şi
puternic înclinaţi (cuestiformi) iar cei nordici prelungi şi mai domoli. Pe contactul cu munţii, în marne
eocene, au fost modelate depresiunile Nucşoara, pe Râul Doamnei, Brădet, pe Vâlsan, Arefu, pe Argeş,
Sălătruc, pe Topolog, Jiblea, pe un afluent de pe stânga al Oltului. Este tipic subcarpatică depresiunea de la
Câmpulung, care marchează o structură de sinclinal. Înşeuările dintre aceste depresiuni sunt destul de
înalte, astfel încât ele nu formează un uluc, ci un aliniament discontinuu. Muscelele care le conturează spre
sud sunt cueste clasice, susţinute nu numai de rezistenţa capetelor de strat, ci şi de conglomerate mai dure,
burdigalian-badeniene. Altitudinea lor cea mai frecventă este de 800 m – 1.200 m, culminând la 1.218 m în
culmea Chiciora, dintre Vâlsan şi Argeş şi la 1.104 m în culmea Tămaş, dintre Argeş şi Topolog. Au
aspectul unor munţi scunzi, între care văile s-au adâncit cu 350 m – 400 m, constituind sectorul cel mai
înalt din Subcarpaţi. Numai în extremitatea estică culmea Măţăului (1.018 m) mulează un anticlinal,
închizând spre sud depresiunea Câmpulung. Între depresiunile din şirul sudic interfluviile şi înşeuările sunt
mai înalte, ele fiind numai nişte lărgiri ale văilor principale în sedimentarul pliocen friabil, de la Boteni, în
est, trecând prin Schitul-Goleşti, Godeni, Berevoieşti, Slănic, Domneşti, Curtea-de-Argeş, Tigveni, până la
Râmnicul-Vâlcea, în vest. Spre sud, şirul acesta de depresiuni este dominat de cuesta nordică a Podişului
Piemontan Getic, susţinută de pietrişurile romanian-superioare de Cândeşti. Deosebit de complexă sub
aspect morfologic este aria cu caracteristici de tranziţie, cuprinsă între Topolog şi Bistriţa vâlceană.
Modelarea fluvială, stimulată atât de nivelul de bază mai coborât, pe care îl reprezintă Oltul, cât şi de
subsidenţele locale de la Râmnicul Vâlcea şi Galicea, combinată cu procesele de pe versanţii despăduriţi şi
cu efectele exploatării sării a generat un relief extrem de complex, fragmentat „în culise”, cu acumulări
bogate, forme de eroziune selectivă ş.a.
Faţă de regiunea subcarpatică precedentă, Muscelele Argeşului au un c l i m a t moderat sub
aspect termic (cu temperaturi de -30C - -40C în ianuarie, 180C - 200C în iulie şi o medie termică anuală de
80C – 90C) şi umed (valorile medii anuale ale precipitaţiilor ajung în partea înaltă la 750 mm – 1.000 mm).
V e g e t a ţ i a naturală forestieră, cu păduri de amestec gorun-fag şi fag pe înălţimi, gorun şi stejari
termofili în depresiuni, s-a păstrat mai bine în aria înaltă, unde şi fauna (cu elemente de interes cinegetic –
urs, lup, mistreţ, căprior, râs) a găsit habitate favorabile, asemănătoare celor din aria montană. În apa
Vâlsanului, între Brăduleţ şi Muşeteşti, a fost identificat un peşte endemic, aspretele (Romanichtys
valsanicola). Depresiunile şi o parte din versanţii mai slab înclinaţi au fost despădurite. Specificul
condiţiilor climatice a favorizat evoluţia proceselor pedogenetice până la tipuri de s o l puţin potrivite
111

pentru culturi de câmp (soluri cambice eu- şi mezobazice, pseudorendzine – pe marnoargile), dar utile
pentru pomicultură.
Deşi mai puţin densă decât în regiunea precedentă, p o p u l a ţ i a din Muscelele Argeşului este
destul de numeroasă. În raport cu terenul agricol restrâns, presiunea demografică a fost întotdeauna mare,
proprietatea asupra pământului declanşând şi menţinând conflicte de-a lungul timpului, agravate de unele
fenomene naturale destructive (alunecări de teren, eroziune torenţială, procese de albie) şi de fluctuaţiile
postbelice ale dreptului de proprietate funciară. Satele, în general răsfirate pe văi, au adăugat vechii
funcţionalităţi agro-pastorale şi culturii pomilor fructiferi (meri, pruni, peri, nuci), activităţi extractive în
bazinul carbonifer menţionat, ca şi industrializarea lemnului (la Domneşti ş.a.), conservarea fructelor (la
Valea Iaşului, Râureni). Oraşele Câmpulung, Curtea-de-Argeş şi Râmnicul Vâlcea, capitale medievale sau
oraşe domneşti, s-au impus în perioada postbelică prin construcţii de maşini, produse clorosodice,
electrotehnice, industrializarea lemnului. Amenajări hidroenergetice numeroase au oferit locuri de muncă
timp de mai mulţi ani, au modificat substanţial peisajul natural şi au determinat densificarea reţelei de
drumuri în bazinele subcarpatice ale Argeşului (hidrocentralele Oieşti, Albeşti, Cerbureni, Valea Iaşului şi
Curtea-de-Argeş) şi Oltului (hidrocentralele Dăieşti, Râmnicul-Vâlcea, Govora şi Râureni. Olăneştii,
Govora, Brădetul şi Bughea şi-au conturat un profil funcţional balnear.

2.5. Subcarpaţii Olteniei

În regiunea olteană a Subcarpaţilor molasa mio-pliocenă este dominantă. A fost identificat un


singur afloriment mai vechi, eocen – conglomeratele din axul anticlinalului Săcel. Sedimentarul
prebadenian apare, de asemenea insular şi în structură de anticlinal, în Măgura Slătioarei. La est de valea
Jiului structurile c u t a t e (un sinclinal mărginit de două aliniamente anticlinale) sunt constituite din
depozite sarmaţiene. La vest de Jiu aceste depozite sunt acoperite de sedimente pliocene groase, aflorând
numai pe o fâşie îngustă, în marginea munţilor, între Schela-Dobriţa-Tismana. La rândul lor, depozitele
meoţiene nu apar la est de Jiu decât în unele structuri dintre Olteţ şi Cerna Olteţului. Structural, Subcarpaţii
Olteniei sunt replica din extremitatea opusă a Subcarpaţilor Moldovei, dar în cazul lor cutările sunt mult
mai largi, uneori abia sesizabile, iar în extremitatea nord-estică trec într-un veritabil monoclin (la nord-est
de valea Bistriţei). În ceea ce priveşte resursele minerale, fără să fie în rezerve mari, sunt tipic subcarpatice
: petrol şi gaze (în structurile Negoieşti-Tămăşeşti), cărbune în sedimentarul pliocen superior de la
Berbeşti-Băbeni, ape minerale sulfuroase şi clorurate.
Pe acest substrat geologic de molasă cutată, r e l i e f u l este mai simplu decât în regiunile
munteană şi vrânceană. La contactul cu munţii din grupările Parâng şi Retezat s-a conturat ulucul
depresionar intern (Al.Roşu, 1967) - aliniamentul depresiunilor Horezu, Slătioara, Polovragi, Novaci şi
culoarul Arcani-Runcu-Tismana. Spre exterior aceste depresiuni sunt închise de un şir de anticlinale
constituite din conglomerate mai dure, dar a căror altitudine scade de la est spre vest (Măgura Slătioarei –
769 m, dealul Sporăştilor – 404 m). Un al doilea aliniament depresionar este mai fragmentat şi mai îngust
la est de Gilort (L.Badea, 1967), cu înşeuări de separaţie mai înalte (Foleşti, Oteşani, Obârşia, Stroeşti,
Mateeşti, Zorleşti) şi foarte larg spre vest, unde a evoluat marea depresiune Câmpul Mare – Târgul Jiu –
Târgul Cărbuneşti în care convergenţele hidrografice de la Arjoci (pe Tismana), Târgul Jiu şi Târgul
Cărbuneşti (pe Gilort) şi altitudinea redusă (sub 200 m) probează o subsidenţă activă. Rama sudică a
acestui aliniament de depresiuni este formată, în cea mai mare parte, de cuesta nordică a Podişului
Piemontan Getic, cu altitudini de 500 m – 600 m, de la Cuceşti-Armăşeşti, pe Luncavăţ şi Cerna până la
Apa Neagră, pe valea Motrului. Pe un segment scurt, rama depresiunii Târgul Jiu este marcată de dealurile
subcarpatice (pe structuri de anticlinal) Şomăneşti şi Bran.
Condiţiile c l i m a t i c e sunt cele mai blânde din toată aria subcarpatică. Temperaturile medii de
peste 100C şi precipitaţiile relativ reduse (600 mm – 800 mm) au favorizat o v e g e t a ţ i e naturală
termofilă, cea forestieră fiind dominată de quercinee (cer, gârniţă) în amestec cu mojdrean, arţar şi arborete
de castan comestibil. Fără ca alimentarea pluvială pe segmentele subcarpatice să fie bogată, debitele
râurilor principale constituite în aria montană pot atinge valori generatoare de inundaţii, fenomenele fiind
favorizate şi de subsidenţele menţionate. Pentru diminuarea acestui risc, acumularea de la Ceauru s-a
adăugat altor a p e de suprafaţă - râuri din bazinele Oltului, Gilortului, Jiului şi Motrului.
Pe s o l u r i variate, cu o pondere destul de mare a celor argiloiluviale, utilizări agricole variate au
diversificat funcţionalitatea agro-pastorală mai veche a satelor. P o p u l a ţ i a din aceste aşezări, în general
răsfirate pe văi, dar şi adunate în vetrele depresiunilor largi, practică o gamă largă de c u l t u r i, cu
112

accentuarea ponderii livezilor spre contactul cu aria montană şi pe versanţii dealurilor şi a culturilor de
câmp spre sud şi spre partea joasă a depresiunilor. Pe unele interfluvii de la contactul cu munţii, în satele
mici, risipite, creşterea animalelor are o pondere însemnată. Eforturile susţinute de i n d u s t r i a l i z a r e,
în perioada postbelică, au pornit de la extracţia materiilor prime energetice, treptat în aşezările rurale
constituindu-se unităţi ale industriei construcţiilor de maşini, ateliere de reparaţii ale utilajului minier şi
petrolier, ale industriei lemnului, textilă, alimentară, pielărie ş.a. În felul acesta a fost stimulată
urbanizarea, un număr de orăşele (Horezul, Novacii, Târgul Cărbuneşti) formând o reţea în care numai
Târgul Jiu avea statut urban mai vechi şi o funcţionalitate mai complexă (industria materialelor de
construcţie, a lemnului, construcţii de maşini-unelte, articole din cauciuc, confecţii, sticlărie, industria
alimentară). O linie de cale ferată a fost proiectată pentru susţinerea extracţiei cărbunelui, de la Târgul
Cărbuneşti la Albeni, Berbeşti, Băbeni. Potenţialul t u r i s t i c natural, dublat de elemente excepţionale
ale celui antropo-cultural (mânăstiri, sate de olari, monumente de arhitectură ţărănească, complexe muzeale
şi case memoriale, port popular, datini etc.) este încă slab valorificat. Pe lângă insuficienţa iniţiativei
private şi efectul negativ al unor restaurări controversate, infrastructura de comunicaţie este încă
insuficientă, atât sub aspectul densităţii cât şi al calităţii. Sate extrem de interesante, în special de sub
munte, nu sunt accesibile decât pe drumuri comunale rău întreţinute, adesea impracticabile. Această
resursă de perspectivă a Subcarpaţilor Olteniei este aproape necunoscută pentru A.N.T.R.E.C.

Bibliografie selectivă
1. Apolzan, Lucia (1987) – Carpaţii – Tezaur de istorie. Perenitatea aşezărilor risipite pe înălţimi,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
2. Badea, L. (1967) – Subcarpaţii dintre Cerna Olteţului şi Gilort, Editura Academiei Române,
Bucureşti
3. Badea, L. (1992) – Asupra geografiei regionale, Studii şi Cercetări de Geografie, XXXIX
4. Barbu, N. (1976) – Obcinele Bucovinei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
5. Bojoi, I. (1971) – Munţii Hăghimaş şi zona cheilor Bicazului – studiu geomorfologic cu privire
specială asupra carstului, Rez, tezei doct., Iaşi
6. Bojoi, I. (1986) – Le rôle des glaciers pleistocènes et des processus périglaciaires dans le modelé
du relief des Călimani (Carpates Orientales), An. Şt.Univ Iaşi, II-b, XXXII
7. Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena (1999) – Riscurile climatice din România, Academia
Română, Institutul de Geografie, Bucureşti
8. Cioacă, A. (2002) – Munţii Perşani. Studiu geomorfologic, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti
9. Cocean, P. (1988) – Chei şi defilee din Munţii Apuseni, Editura Academiei Române, Bucureşti
10. Conea, I. (1935) –Ţara Loviştei. Geografie istorică, Imprimeria Naţională, Bucureşti
11. Dincă, I. (1996) – Problema golurilor de munte şi a celor forestiere în lanţul neoeruptiv nordic,
Studii şi Cercetări de Geografie, XLIII
12. Donisă, I. (1968) – Geomorfolgia Văii Bistriţei, Editura Academiei Române, Bucureşti
13. Drugescu, C., Călin, D. (1999) – Semnificaţia ecologică a unor populaţii de capre negre
(Rupicapra rupicapra) din grupa munţilor Parâng-Cindrel (Carpaţii
Meridionali), Studii şi Cercetări de Geografie, XLV-XLVI
14. Ficheux, R. (1929) – Munţii Apuseni, în vol. jubiliar Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş,
I, Editura Cultura Naţională, Bucureşti
15. Gâştescu, P., Zăvoianu, I. (1998) – On the genesis and time – space distribution of water
ressources in Romania. Geographical aspects, Revista geografică, 42
16. Ianoş, I. (1987) – Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Editura Academiei Române,
Bucureşti
17. Ichim, I. (1979) – Munţii Stânişoara. Studiu geomorfologic, Editura Academiei Române,
Bucureşti
18. Iliescu, Maria-Colette (1996) – Variaţia de lungă durată a cantităţilor de precipitaţii pe
teritoriul României, Studii şi Cercetări de Geografie, XLIII
113

19. Lupaşcu, Angela, Rusu,C., Donisă, Carmen – (1998) – Consideraţii privind materia organică
din andosoluri şi din soluri cu caracter andic din Munţii Oaş-Igniş, Lucr. Sem. Geogr.
D.Cantemir, 17-18
20. Lupaşcu, Gh. (1996) – Depresiunea Cracău-Bistriţa. Studiu pedogeografic, Editura Corson, Iaşi
21. Martiniuc, C. (1948) – Date noi asupra evoluţiei paleogeografice a Sarmaţianului din partea de
vest a Podişului Moldovenesc, Rev. şt. V.Adamachi, XXXIV, Iaşi
22. de Martonne, Emm. (1902) – La Valachie, Paris
23. de Martonne, Emm. (1907) – Recherches sur l' évolution morphologique des Alpes de
Transylvanie, Paris, 1907
24. Mayer, R. (1936) – Bericht über morphologische Studien in den Ostkarpathen, An. Inst. Geol.
Român, XVII
25. Mihăilescu, V. (1964) – Validité du concept de région en géographie, R.R.G.G.G., s. Géogr.,
VIII
26. Mihăilescu, V. (1965) – Carpaţii Sud-Estici, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
27. Morariu, T. (1937) –Păstoritul în Munţii Rodnei, Bucureşti
28. Mustăţea, A. (1996) - Viituri excepţionale pe teritoriul României. Geneză şi efecte.
Autoreferat, Academia Română, Institutul de Geografie, Bucureşti
29. Muntele, I. (1998) – Populaţia Moldovei în ultimele două secole, Editura Corson, Iaşi
30. Mutihac, V.(1990) – Structura geologică a teritoriului României, Editura Tehnică, Bucureşti
31. Naum, Tr., Butnaru, E. (1967) – Le volcano-.karst des Călimani, Ann. Speol., XXIII, 4
32. Nordon, A. (1933) – Résultats sommaires et provisoires d' une étude morphologique des
Carpates Orientales roumaines, C.-R. du Congr. Intern. Géogr. II, 1, Paris
33. Nimigeanu, V. (2002) – România. Geografie umană, Editura Univ. „Al.I.Cuza”, Iaşi
34. Olariu, P., Şerbu, Maria, Popa, Maria, Vasilca, Tr. (1998) - Quelques particularités du régime
d'écoulement de la rivière Moldova, dans la région extracarpatique, Lucr.
Sem. Geogr. D.Cantemir, 15-16
35. Opreanu, S. (1929) – Ţinutul Săcuilor. Contribuţiuni de Geografie Umană şi Etnografie, Lucr.
Inst. de Geogra. al Univ. Cluj, III (1926-1927)
36. Orghidan, N. (1929) – Observaţii geomorfologice în regiunea Braşovului, Ţara Bârsei, Braşov
37. Orghidan, N. (1969) – Văile transversale din România, Editura Academiei Române, Bucureşti
38. Pop, Gh. (1962) – Isoria morfogenetică a vechii suprafeţe de eroziune „Fărcaş” din Munţii
Gilăului (M.Apuseni), Studia Univ. „Babeş – Bolyai”, s. Geol.-Geogr., 1
39. Pop, Gr. (1996) – România. Geografie hidroenergetică, Editura Presa Universitară Clujană
40. Pop, Gr. (2000) – Carpaţii şi Subcarpaţii României, Editura Presa Universitară Clujană
41. Popp, N. (1939) – Subcarpaţii dintre Dâmboviţa şi Prahova, Bucureşti
42. Popescu-Argeşel, I. (1977) – Munţii Trascăului, Editura Academiei Române, Bucureşti
43. Popescu-Voiteşti, I. (1935) – Evoluţia geologică şi paleogeografică a pământului românesc,
Rev. Muz. Geol. Mineral. Univ. Cluj
44. Posea, Gr. (1972) – Regionarea Carpaţilor Româneşti, Terra, IV, 3
45. Posea Gr., Popescu, N., Ielenicz, M. (1974) – Relieful României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
46. Pricăjan, A. (1972) – Apele minerale şi termale din România, Editura Tehnică, Bucureşti
47. Rădulescu, D., Borcoş, M. (1968) - Aperçu général sur l' évolution du volcanisme néogène en
Roumanie , An. Com. de Stat al Geol., XXXIV
48. Rădulescu, N.Al . (1937) – Vrancea – Geografie Fizică şi Umană, Studii şi Cercet. de Geogr.
Societatea Română Regală de Geografie, Bucureşti
49. Roşu, Al. (1967) – Subcarpaţii Olteniei dintre Motru şi Gilort, Editura Academiei Române,
Bucureşti
50. Roşu, Al. (1973) – Geografia fizică a României , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
51. Rusu, C.-V. (2002) – Masivul Rarău. Studiu de geografie fizică , Editura Academiei Române,
Bucureşti
52. Rusu, E. (1999) - Une particularité de la distribution des andosols des montagnes de Bârgău
(Carpates Orientales ), An. Şt. Univ. Iaşi, XLIV-XLV
53. Rusu, E. (1999) - Munţii Bârgău. Studiu fizico-geografic, Editura Univ. „Al.I.Cuza”, Iaşi
54. Sawicki, L. (1911) – Die glaziale Züge der Rodnaer und Marmoroschen Karpatheni, Mitt., K.
K. Ges., Viena
114

55. Săndulescu, M. (1984) – Geotectonica României, Editura Tehnică, Bucureşti


56. Schreiber, E. W. (1994) – Munţii Harghita. Studiu geomorfologic, Editura Academiei Romîne,
Bucureşti
57. Secu, Cr. (1998) – Caracterizare pedogeografică a Munţilor Maramureşului între văile Vişeului
şi Vaserului, Lucr. Semin. Geogr. D.Cantemir, 15-16
58. Sîrcu, I. (1961) – Contribuţii la studiul suprafeţelor de nivelare din partea nordică a
Carpaţilor Orientali româneşti, An. Şt. ale Univ. Iaşi, VII, 1
59. Sîrcu, I. (1971) – Geografia fizică a României, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
60. Sîrcu, I. (1978) – Munţii Rodnei, Editura Academiei Române, Bucureşti
61. Someşan, L. (1947) – Consideraţiuni geomorfologice asupra Călimanilor, Lucr. Inst. Geogr.
Cluj, VIII
62. Tudoran, P. (1983) – Ţara Zarandului. Studiu geoecologic, Editura Academiei Române,
Bucureşti
63. Tufescu, V. (1966) – Subcarpaţii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
64. Trebici, Vl., Hristache, I. (1986) – Demografia teritorială a României, Editura
Academiei Române, Bucureşti
65. Ţîştea, D. (1959) – Câteva date asupra stratului de zăpadă stabil, Met. Hidr. şi Gosp.
Apelor, 4
66. Ungureanu, Al. (1995) – La dynamique spatiale de la population de la Romanie,
1977- 1992, Rev. Géogr de l' Est, 2
67. Ungureanu, Irina (1978) – Hărţi geomorfologice, Editura Junimea, Iaşi
68. Ungureanu, Irina, Donisă, I., Ungureanu, Al. (1994) – Les régions géogrqphiques du
territoire de la Roumanie, An, Şt. Univ. Iaşi, II-c, XL-XLI
69. Ungureanu, Irina (1997) – Au sujet de la régionalisation géographique, An. Univ.
Oradea, s. Geogr., t. VII
70. Urdea, P. (2000) - Munţii Retezat. Studiu geomorfologic, Editura Academiei Române,
Bucureşti
71. Vâlsan, G. (1940) - Morfologia văii superioare a Prahovei şi a regiunilor vecine, Bulet.
Societăţii Române Regale de Geografie, LVIII
72. Velcea - Michalevich, Valeria (1961) - Masivul Bucegi. Studiu geomorfologic, Editura
Academiei Române, Bucureşti
73. Velcea, Valeria (1965) - Observaţii geomorfologice în zona de obârşie a Prahovei cu
privire specială asipra oraşului Predeal, Stud. şi Cercet. de Geol.
Geof. Geogr., s. Geogr., XII, 2
74. Velcea, Valeria, Savu, Al. (1982) – Geografia Carpaţilor şi Subcarpaţilor Româneşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
75. x x x (1974 – 1979) – Atlasul Geografic Naţional, Institutul de Geografie,
Bucureşti
76. x x x (1983 – 1992) – Geografia Romîniei, I-IV, Editura Academiei,
Bucureşti
77. x x x (1960) – Istoria Romîniei, I, Editura Academiei, Bucureşti
78. x x x (1960) – Monografia geografică a R.P.R., Editura Academiei,
Bucureşti