Sunteți pe pagina 1din 7

ISTORICUL RELAȚIILOR PUBLICE

Unele elemente componente ale relațiilor publice sunt considerate tot atât de vechi ca
și omenirea însăși. Fiind o ființă socială, omul a căutat în toate etapele existenței sale să-și
cultive relațiile cu ceilalți oameni. De altfel, societatea omenească și dezvoltarea omenirii nu
pot fi concepute fără relații comerciale, familiale sau diverse alte legături.
Deși profesia de PR a fost recunoscută ca atare în secolul XX, mai întâi în Statele
Unite ale Americii, domeniul își regăsește rădăcinile filosofice și aplicațiile practice de-a
lungul întregii istorii a omenirii.
Edward Bernays, întemeietorul relațiilor publice moderne scria: "Cele trei elemente
fundamentale ale relațiilor publice sunt practic la fel de vechi ca și societatea umană:
informarea indivizilor, persuadarea lor și crearea de relații între aceștia. Desigur,
mijloacele și metodele s-au schimbat de-a lungul timpului, așa cum s-a schimbat și
societatea". Pentru Bernays, relațiile publice au fost dintotdeauna legate de civilizația umană.
Apariţia unui domeniu de studiu independent este consecinţa perfecţionării,
instituţionalizării şi teoretizării lor. Cristina Coman defineşte din acest punct de vedere istoria
relaţiilor publice drept „istoria autonomizării şi perfecţionării respectivelor tehnici de
comunicare şi de management al comunicării sociale”.
Relațiile publice în antichitate
Evoluția societății este în mare măsură rezultatul schimbărilor practicilor de
comunicare și metodelor folosite de afacerile publice.
Pentru a-și promova o imagine de faimoși regi sau războinici, marile personalități ale
civilizațiilor antice - sumerienii, babilonienii, asirienii și perșii - foloseau poeme care
vorbeau despre vitejia în luptă și succesele lor politice.
În Egiptul antic, arta și arhitectura - statui, temple, morminte - erau adevărate
instrumente de comunicare. Grandoarea acestora se transfera asupra preoților, nobililor și
scribilor în scopul de a impresiona publicul.
În Israelul antic, Biblia și celelalte texte religioase au devenit mijloace de formare a
opiniei publice.
Piețele ateniene (agora) erau centre de dezbatere publică în care se discuta despre
viața cetății și politică. Odată cu răspândirea oratoriei, captarea interesului și a bunăvoinței
publicului a devenit o tehnică de discurs tot mai mult speculată de către filosofi.

1
Expresii precum "Vox populi, vox Dei" (Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu) și
"res publicae" (problemele publice) exprimă forța pe care o aveau relațiile publice în Roma
antică. Romanii acordau o atenție deosebită opiniei publice și mijloacelor de influențare a
acesteia, tocmai pentru că erau conștienți de nevoia de a avea un public favorabil. Caesar, de
exemplu, și-a pregătit din timp trecerea Rubiconului din 49 î.Hr. Încă din 52 î.Hr., el a trimis
în Imperiu "Războaiele Galice", scrieri inspirate de experiența sa de Guvernator al Galiei.
Publicitatea reprezintă una din cele mai vechi forme de relații publice. Ea a fost utilizată, sub
diferite forme, încă din antichitate. Inscripții de genul "Votați pentru Cicero. Este un om bun",
au fost găsite de arheologi printre ruinele civilizațiilor antice. Însuși Iulius Cezar a ordonat, în
anul 59 î.Hr., lipirea unui afiș de informare, denumit Acta Diurna în afara Forumului, cu
scopul de a informa cetățenii despre activitățile legislatorilor romani.
Instrumentele și mijloacele publice de comunicare au continuat să fie folosite în timpul
răspândirii creștinismului în Roma. Viața lui Isus și faptele apostolilor Săi ofereau modele
care influențau opinia publică. După consolidarea Bisericii Creștine, discursurile publice,
predicile în biserică și scrisorile, precum "Epistola Sfântului Pavel către romani", erau tot mai
adesea folosite pentru a câștiga adepți.
În EVUL MEDIU, relațiile publice au continuat să se dezvolte folosind noile mijloace
de comunicare ale vremii. Un faimos exemplu este cel al Tapiseriei din Bayeaux, care
preamărește cucerirea Angliei de către normanzi din 1066. Forma modernă a relațiilor
publice, înțelese ca element vital pentru managementul instituțiilor publice și private, se
întrezărea abia în timpul Renașterii și Reformei. Marile documente despre libertate din acele
vremi, foarte influente în epocă, dau seama de puterea pe care o căpăta deja comunicarea
publică. Magna Carta, de pildă, Carta Englezească a drepturilor și libertăților din secolul al
XIII-lea, a inspirat ulterior Constituția Statelor Unite ale Americii.
În momentul izbucnirii Revoluției Franceze, se putea vorbi cu adevărat de
comunicare publică. În Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, din 1789, liderii
revoluționari proclamau dreptul cetățenilor la liberă exprimare și comunicare. În 1792,
Adunarea Națională a Franței a creat primul minister al propagandei, ca parte a Ministerului
de Interne, având denumirea de Bureau d’Esprit. Acesta subvenționa editori și trimitea în țară
agenți propagandiști pentru a câștiga sprijinul publicului în favoarea Revoluției.
În coloniile rebele americane au apărut adevărați experți în relații publice. Apelând la
retorică, ziare, reuniuni, comitete, pamflete și corespondență, ei au câștigat numeroși adepți
pentru cauza lor Paul Revere, Benjamin Franklin, John Peter Zenger, Samuel Adams,
Alexander Hamilton, James Madison și John Jay sunt câțiva dintre ei. Abilitatea politice ale

2
lui Adams l-au promovat drept marele agent de presă al Revoluției Americane. Prin
publicarea corespondenței lor dintre anii 1787-1788, scrisori ce aveau să fie cunoscute sub
ulterior sub de numirea de Documentele Federaliste, Hamilton, Madison și Jay au adus o
contribuție esențială la ratificarea Constituției.
Multe din legendele americane sunt rezultatul campaniilor de relații publice din
secolele XVIII-XIX. De exemplu, povestea lui Daniel Boone a fost lansată de către un
proprietar de terenuri pentru a-i încuraja pe oameni să se stabilească în Kentucky. Isprăvile lui
Davy Crockett au fost în mare parte inventate de către agentul său de presă, Matthew St.
Clair, pentru a lua din voturile Președintelui Andrew Jackson. Însă maestrul tuturor agenților
de presă din secolul al XIX-lea a fost Phineas T. Barnum. Om al scenei, Barnum a creat o
serie de evenimente care au atras atenția publicului și presei, făcând din spectacolul lui, "The
Greatest Show on Earth", o atracție irezistibilă în fiecare oraș vizitat după lansarea din 1871.
Funcția de agent de presă s-a bucurat de un atât de mare succes, încât a devenit absolut
necesară pentru companiile care depindeau de susținerea publicului. Succesul lui Barnum și al
colegilor lui în manipularea presei a fost atât de mare încât și astăzi media manifestă
scepticism față de tot ce pare a fi publicitate comercială.
În secolul al XIX-lea, în viața politica americana, publicitatea capătă un rol tot mai
important. Un eveniment marcant s-a desfășurat în 1892, când industriașii și comercianții unui
mare oraș american au închiriat un vas și l-au trimis în Spania, cu ocazia aniversării
descoperirii Americii de către Cristofor Columb. Un eșantion de diverse produse fabricate în
acel oraș american a fost îmbarcat la bordul vasului, în vederea organizării de expoziții
comerciale. Făcând abstracție de considerațiile comerciale care au determinat inițierea acestei
acțiuni, forma evenimentului, contactele realizate cu aceasta ocazie, se înscriu în domeniul
relațiilor publice.
În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea și în primii ani ai secolului XX s-au
dezvoltat relațiile publice profesioniste. Era epoca dezvoltării sălbatice a Americii ca centru al
capitalismului, odată cu explozia fără precedent a industriei, a căilor ferate și domeniului
utilităților publice. O mare parte din istoria relațiilor publice este legată de luptele nesfârșite
dintre patroni și angajați, astăzi, din fericire, aceste conflicte desfășurându-se sub forma
discuțiilor și negocierilor. Corporațiile au înțeles rapid avantajele eliminării ostilităților și
importanța obținerii sprijinului public prin intermediul relațiilor publice profesioniste.
Companiile au conștientizat, de asemenea, importanța publicității și a promovării pentru
atragerea clienților și investitorilor. Companiile din America și-au înființat birouri de presă
pentru a difuza știri favorabile lor și nefavorabile competitorilor.

3
Datorită dificultăţilor de autodefinire a termenului de relaţii publice, nu există nici
acord asupra momentului şi a locului de început al practicii relaţiilor publice şi în consecinţă
nici asupra felului în care s-a ajuns la această denumire. Anumiţi istorici precum Scott Cutlip
şi Allen Center, îi atribuie lui Thomas Jefferson, al treilea preşedinte al Statelor Unite ale
Americii (1801 - 1809), prima combinare a termenilor „public” şi „relaţii” într-o sintagmă
„relaţii publice” în anul 1807.
Pe de lată parte, termenul "public relations" (relații publice) se consideră că a fost
utilizat pentru prima dată de avocatul american Verdier care a prezentat la Facultatea de Drept
din Yale, în anul 1882, conferința "Public Relations and Duties of the Legal Profession". Cu
acest prilej, termenul relații publice, în sensul sau actual, a fost mai puțin utilizat, insistându-
se mai mult asupra relațiilor în interes general. În 1908, Theodore Newton, președintele
societății American Telephone and Telegraph, a apelat la termenul relații publice chiar în
titlul raportului sau anual.
Dintre primii practicieni de relații publice, Ivy Lee a fost poate cel mai faimos. El a
dezvoltat majoritatea tehnicilor de comunicare și a definit cele mai multe din principiile
folosite astăzi de specialiștii din domeniu. Înțelegând importanța comunicării transparente cu
media, Lee aborda presa deschis și sincer. Lee considera că performanțele companiei
reprezintă premisa unei publicități eficiente prin care se poate construi, în timp, o imagine
favorabilă. Poate cea mai importantă contribuție a sa adusă relațiilor publice a fost
deschiderea oamenilor de afaceri spre public și crearea unei imagini favorabile mediului de
afaceri. Fost reporter la Wall Street, Lee înțelegea că pentru a câștiga susținerea și simpatia
publicului, companiile trebuie să comunice onest, corect și deschis. Încă din 1914 el folosea
deja termenul de "relații publice", dar practica deja din 1904, an în care lucra drept consultant
alături de Gregory Parker. În decursul carierei sale, a consiliat clienți celebri precum
Compania de Căile Ferate din Pensylvania și familia Rockfeller.
Pentru a-și ajuta clienții, Lee a creat și dezvoltat așa-numita politică de comunicare
"the public be informed", principiu complet opus afirmației nepotrivite a bancherului William
Vanderbilt, "the public be damed". Când trimitea declarații sau comunicate presei, Lee atașa
și o copie a documentului său Declarația Principiilor: "Acesta nu este un birou de presă
secret. Toate acțiunile noastre sunt transparente. Scopul nostru este să informăm și să
oferim presei informații. Acest birou nu este o agenție de publicitate. În cazul în care
considerați că informațiile transmise de noi pot face obiectul unei afaceri, vă rugăm să nu
le folosiți. Materialele noastre au un singur scop: comunicarea transparentă. Punem la
dispoziția jurnaliștilor interesați toate detaliile pe care le vor considera necesare și sprijinul

4
nostru pentru a verifica informațiile. Activitățile noastre sunt în slujba corporațiilor și a
instituțiilor publice pentru a oferi presei și publicului din Statele Unite informații corecte
despre subiecte pentru care publicul are sau ar putea avea un anumit interes".
După anii '50, relațiile publice se instituționalizează, la început în SUA apoi în Europa.
Specialiștii în relații publice se reunesc în asociații de profil, naționale și internaționale. În
prezent, pe plan mondial, aproape un milion de persoane au ales să-și desfășoare activitatea în
acest domeniu.
Evoluția relațiilor publice - etape
Activitatea de relații publice - în accepția actuală - a debutat efectiv în Statele Unite în
ajunul primului Război Mondial și a cunoscut, potrivit opiniei lui Edward L. Bernays,
completată cu cea a lui Albert Oekl, șase etape:
Prima etapa (1900 - 1914) - a fost aceea a reacției la critica societății americane a
acelor timpuri. Autori consacrați, ca Upton Sinclair, Ida Tarbell, Thomas Lawson, criticând
violent metodele inumane la care recurgeau marile companii de căi ferate, bănci, companii
petroliere și miniere, în goana după profituri cât mai mari, au determinat reacția acestora,
interesate în refacerea "imaginii" lor. Ida Tarbell a scris o serie de articole intitulate "Istoria
Companiei Standard Oil" și publicate în 1903, reprezentând un atac la adresa corupției și
practicilor necinstite din monopolul petrolului al lui Rockefeller. Un alt demascator a fost
Upton Sinclair, care a expus practicile neigienice și frauduloase din industria ambalării cărnii,
în cartea sa "Jungla", apărută în 1906.
A doua etapa (1914 - 1919) - a fost marcată de primul Război Mondial și de principiul
"publicul trebuie informat". Nevoia de încredere a conducătorilor politici era mai mare decât
oricând, pentru ca poporul să accepte sacrificii, în condițiile în care nimic nu amenința direct
națiunea americană. A fost creată o întreaga structură organizatorică: președintele Wilson,
diversele administrații, un număr imens de cluburi, asociații, comitete, organizații etc., ce vor
mobiliza, în acest scop, toate mijloacele de sugestionare.
Etapa a treia (1919 - 1929) În perioada ce a urmat primului Război Mondial,
specialiștii din "Comitee of Public Information" au pus la dispoziția companiilor americane
experiența acumulată în domeniul cultivării relațiilor cu opinia publică. Unii membri ai
Comisiei Creel au înființat companii sau au devenit teoreticieni în domeniul relațiilor publice.
Tot acum se dezvoltă mai puternic funcția de consiliere; reorientarea producției din domeniul
militar în cel civil a necesitat intervenția specialiștilor în relații publice, pentru crearea unei
noi imagini, a unei noi identități, a companiilor în fața opiniei publice.

5
Etapa a patra (1929 - 1939) - stă sub semnul puternicei depresiuni care a urmat
declanșării crizei economice precum și al noii politici economice (cunoscută sub numele de
"New Deal") promovată de președintele SUA, Franklin Delano Roosevelt. Activitatea de
relații publice trece de la faza defensivă, în care se acționa doar atunci când interesele
companiei sau imaginea erau afectate, la faza propriu-zisă existentă în prezent. Se predau
cursuri de relații publice la Cornell University, University of Minessota, Brooklyn College
etc.
Etapa a cincea (1939 - 1945) Problemele tratate de către relațiile publice se multiplică
și se diversifică. Ele se integrează în politica întreprinderii și se repercutează, printr-un
ansamblu complex de contacte, la diferite nivele. Apare, ca sarcina nouă, ascultarea opiniilor
publicului care apoi sunt traduse în măsuri de decizie la dispoziția direcției. De acum,
specialiștii în relații publice sunt obligați să se adreseze diverselor categorii de public într-un
limbaj pe care acestea îl pot înțelege și, mai ales, îl pot aprecia.
Declanșarea celui de-al doilea Război Mondial a obligat guvernul american să facă
apel la specialiștii de relații publice. Noile posibilități de informare au permis, astfel,
realizarea unor acțiuni incomparabil mai complexe, mai coordonate și mai eficiente decât în
perioada primului Război Mondial. "Office of War Information" (Biroul de Informații de
Război - OWI), înființat în acest scop, miile de birouri de informare și de relații publice
amenajate pe teritoriul Statelor Unite, cât și în cadrul unităților militare, formau o mașinărie
de o putere fără precedent, destinata să facă înțelese și să fie admise de către populație și de
către soldați rațiunile efortului și ale sacrificiului cerut întregii țări. Președintele american a
intrat personal în acțiune. Cooperarea realizată cu acest scop a pus în evidență avantajele
relațiilor publice.
Etapa a șasea (1945 - prezent) După terminarea războiului, confirmarea încrederii
acordate acestei discipline a dus la o creștere a importanței sale. În S.U.A. se formează
asociații profesionale și se organizează noi cursuri de relații publice. Industria, agricultura,
comerțul, forțele armate, diverse organizații publice și private se interesează și încep să
utilizeze relațiile publice. Fenomenul relațiilor publice intră în viața cotidiană a americanilor.
Dezvoltarea acestui domeniu cunoaște un ritm alert. Astfel, dacă în 1945 cursuri de relații
publice se predau în S.U.A. la 21 de universități, numărul acestora va crește la 62, în 1948.
Marile companii americane precum și guvernul (ajutat de United States Information Agency -
USIA) au contribuit într-o măsura hotărâtoare la implantarea și apoi la dezvoltarea relațiilor
publice în primii ani postbelici în multe țări ale Europei occidentale.

6
După unele surse, astăzi, în domeniul relațiilor publice activează aproximativ 500.000
de persoane în SUA, 300-350.000 în Franța, Germania sau Marea Britanie. În ceea ce privește
viitorul relațiilor publice, suntem întru totul de acord cu J. Dowling, care scrie: "Provocarea
căreia trebuie să-i facă față profesioniștii în relații publice nu va fi de a obține înțelegerea
managementului. În general, pe aceasta o au și în prezent. Adevărata provocare ar fi de a face
față cererilor ce le vor fi adresate într-o lume complexa și globală, în evoluție, o lume în care
relațiile publice pot marca diferență dintre succes și eșec".
În România, relațiile publice au început să se dezvolte după 1989. Guvernul,
principalele ministere si instituțiile/organizațiile ce au conștientizat forța imaginii, si-au creat
structuri de relații publice: Departamentul de Informații al Guvernului, Direcția de Informare
si Relații Publice a M.Ap.N., Biroul purtătorului de culant de la Președinția României,
Departamentul de Consultanta si Publicitate al firmei General Trading & Investments Co.
S.A., Departamentul de relații publice al Direcției Generale a Vămilor etc.