Universitatea Romîno Americană

Facultatea Informatică Managerială

Reţele de calculatoare
şi Internet

Bucureşti 2004
Reţele de calculatoare şi internet

O retea este formata dintr-un grup de calculatoare care utilizeaza in comun echipamente ,
date si aplicatii , adica resurse hardware si software
La apariţia reţelelor de calculatoare, fiecare producător de echipamente de calcul avea
propriile sale protocoale de comunicaţie, ceea ce făcea imposibilă interconectarea calculatoarelor
de provenienţe diferite. Pe de altă parte, subreţelele de comunicaţie care îşi ofereau serviciile
pentru WAN erau şi ele destul de diferite, de la companii private de telecomunicaţii publice – ca,
de pildă, American Telephone and Telegraph (AT&T) şi Bell Communications Research
(Bellcore) din S.U.A., desemnate prin termenul generic "common carriers" – şi până la
societăţile de stat pentru poştă, telegraf, telefon, adesea şi pentru radio şi televiziune – cunoscute
sub acronimul PTT.
Standardele internaţionale sunt elaborate de către Organizaţia Inter-naţională pentru
Standardizare [International Standards Organization (ISO)] – creată în anul 1946 şi având ca
membri organizaţii naţionale de standardizare (precum: American National Standards Institute
(ANSI) în S.U.A.; British Standards Institute (BSI) în Marea Britanie; Agence Française de
Normalization (AFNOR) în Franţa; Deutsche Industrie Normen (DIN) în Germania; etc.).
CCITT este membru consultativ (adică fără drept de vot) al ISO.
În încercarea sa de standardizare a protocoalelor de comunicaţie, ISO a propus un model de
reţea, structurat pe şapte niveluri ierarhice – model cunoscut sub numele de modelul de referinţă
ISO pentru interconectarea sistemelor deschise (ISO Open Systems Interconnection (OSI)
reference model] sau, mai pe scurt, modelul de referinţă OSI (ISO) [ISO - OSI reference
model].
Prin sisteme deschise [Open System (OS)] se înţeleg sisteme care fac publice conceptul
şi toate detaliile lor de implementare, permiţând ataşarea de noi entităţi care îi respectă regulile
(deci extinderea sa cu uşurinţă) dar şi participarea specialiştilor la perfecţionarea sa.
Numărul de 7 niveluri pentru modelul de referinţă OSI (ISO) a fost stabilit (prin negocieri al
căror rezultat nu a întrunit o adeziune generală) având în vedere următoarele considerente:

• un număr prea mic de niveluri implică necesitatea grupării unui număr

excesiv de funcţii (servicii) într-un acelaşi nivel, rolul fiecărui nivel ne mai
fiind astfel clar definit;
• un număr prea mare de niveluri obligă la existenţa unui număr mare de
interfeţe între ele, complicând excesiv circulaţia informaţiei utile în reţea.
1. Nivelul fizic (physical layer) reprezintă interfaţa calculatorului sau
terminalului cu canalul fizic / mediul de transmisie. Are sarcina de a transmite şiruri de biţi,
convertindu-le în semnale care să poată fi transmise eficient pe canalul fizic dintre două IMP -
în cadrul WAN - sau între două staţii - în cadrul LAN.. Problemele ce trebuie rezolvate la acest
nivel sunt de natură electrică, mecanică, procedurală şi funcţională:

• conversia biţilor în semnale electrice, optice sau electromagnetice - în

funcţie de tipul canalului fizic (mediului) de transmisie utilizat - la emisie şi
reconversia acestora în şiruri de biţi la recepţie;
• alegerea nivelurilor de tensiune corespunzătoare valorilor logice 1 şi 0 (în
caz că biţii informaţionali sunt transmişi ca atare) sau a parametrilor
formelor de undă aferente combinaţiilor unui anume număr de biţi (în caz
că se utilizează metode de modulaţie a semnalelor pe canalul fizic), ţinând
cont de atenuarea introdusă de linia fizică;

• asigurarea păstrării formei de undă a semnalului propagat pe linie;

• stabilirea duratei semnalelor în funcţie de viteza de transmisie pe linie;
• modul de stabilire a unei conexiuni şi de menţinere a ei, precum şi de
întrerupere a acesteia la terminarea comunicaţiei;
• posibilitatea transmisiei duplex sau semi-duplex;
• tipul conectorului de legătură la subreţeaua de comunicaţie, precum şi
numărul şi configurarea pinilor acestuia, ca şi rolul fiecărui pin.
Nivelul fizic controlează transmisia efectivă pe un anume mediu fizic – în cadrul WAN
pe fiecare tronson [hop] (legătură directă între două noduri) al unei căi.

2. Nivelul legăturii de date are sarcina principală a nivelului legăturii de

date [data link layer] este de a transforma un mijloc primar de
transmitere a şirurilor de biţi (adică ceea ce oferă legătura fizică
controlată de nivelul ierarhic 1 al reţelei) într-un veritabil canal –
virtual – de transmitere a informaţiilor, fiabil şi fără erori, pus la
dispoziţia nivelului 3 – pentru fiecare tronson de pe o cale de
comunicaţie dintre doi utilizatori în cazul WAN – făcând ca o
conexiune de nivel 3 să fie insensibilă faţă de mediul şi modul fizic de
transmisie. În acest scop, la nivelul legăturii de date se îndeplinesc
următoarele funcţii:
 • Stabileşte adresele fizice (hard) ale dispozitivelor - calculatoare, terminale
sau IMP - din reţea;
• Fragmentează informaţia primită de la nivelul 3 în unităţi de informaţie
numite cadre [frame] / blocuri [block] (de ordinul sutelor de octeţi / baiţi
[byte]), pe care le transmite secvenţial. Întrucât nivelul fizic acceptă şi
transmite şiruri de biţi fără a ţine cont de semnificaţia sau structura lor
compozitională, nivelului 2 îi revine sarcina de a marca şi recunoaşte
limitele cadrelor [framing], fapt realizat prin ataşarea unor succesiuni
tipice de biţi la începutul şi (eventual) la sfârşitul cadrului.
• Soluţionează problema alterării sau chiar distrugerii cadrelor (din cauza
perturbaţiilor la care este supus canalul fizic) prin:

Nivelul legăturii de date are misiunea transmiterea fără erori – pe fiecare tronson al unui
traseu, în cazul WAN – a cadrelor, indiferent de mediul de transmisie utilizat.

3. Nivelul de reţea [network layer] – numit şi nivelul subreţelei de comunicaţie

[communication subnet layer] – controlează operaţiile din subreţea, creând, menţinând cât este
necesar şi apoi întrerupând o conexiune virtuală pentru nivelul 4 între utilizatorii finali.
Principalele sale funcţii sunt:

• Determinarea caracteristicilor de bază ale "interfeţei" calculator-IMP (adică

a conexiunilor dintre calculator şi IMP, care se limitează doar la primele
trei niveluri), repartizând între acestea sarcinile privitoare la asigurarea
ajungerii corecte la destinaţie a tuturor pachetelor.
• Stabilirea adreselor logice ale calculatoarelor utilizatorilor finali şi
efectuarea conversiilor între aceste adrese şi adresele fizice ale respecivelor
maşini.
• Alegerea traseului [path] / căii [route] / circuitului [circuit] (adică a
succesiunii de tronsoane de canal fizic pentru o pereche sursă-destinaţie)
optim pe care este vehiculat fiecare pachet sau toate pachetele unei sesiuni,
de o manieră statică sau dinamică.
 • Rezolvarea strangulaţiilor [bottleneck] provocate de prezenţa simultană a
prea multe pachete în subreţea, fie prin realegerea (adaptivă) a traseelor, fie
cerând nivelului 4 să oprească temporar emisia mesajelor.
• Contabilizarea serviciilor oferite de subreţea în vederea descărcării
financiare a utilizatorilor, conform unor tarife prestabilite.

Nivelul de reţea (3) răspunde, în principal, de alegerea traseelor mesajelor între utilizatorii finali
şi modificarea acestora fie în sensul asigurării unor căi optime, fie pentru rezolvarea unor situaţii
anormale în sub-reţea.
4. Nivelul de transport [transport layer] este primul dintre nivelurile de tip
sursă-destinaţie [origin-destination (OD) / end-to-end] (spre diferenţă
de primele trei, la care protocoalele se desfăşurau doar între două IMP
de la capetele unui tronson de linie fizică dintr-o WAN) şi cel care
separă nivelurile orientate pe aplicaţii (nivelurile 5, 6 şi 7) - menite să
asigure livrarea corectă a datelor între calculatoarele interlocutoare -
de cele destinate operării subreţelei (nivelurile 1, 2 şi 3) - responsabile
cu vehicularea mesajelor prin reţea (şi care pot suferi modificări de
implementare fără a influenţa nivelurile superioare). În esenţă, nivelul
4 preia informaţia de la nivelul 5, o descompune, dacă e necesar, în
unităţi mai mici (TPDU), şi o trece nivelului 3, asigurând sosirea ei în
formă corectă la destinatar.

Serviciile oferite de nivelul de transport nivelului 5 sunt de tipurile:

• conexiune de transport de tip punct-la-punct, fără eroare, ce transmite
mesajele în ordinea în care au fost emise;
• transportul unor mesaje izolate, fără garantarea ordinii la destinatar;
• difuzarea de mesaje către mai mulţi destinatari.

În concluze rolul nivelului 4 este de a stabili unde se află partenerul de comunicaţie şi a

controla transportul mesajelor între interlocutori conform clasei de servicii selectate.

5. Nivelul de sesiune [session layer] reprezintă (dacă ignorăm nivelul

6 , care execută mai degrabă anumite transformări ale informaţiei)
adevărata interfaţă a utilizatorului cu reţeaua: cu acest nivel negociază
utilizatorul (un proces, uneori o persoană) pentru stabilirea unei
conexiuni cu un (proces sau o persoană de la un) alt calculator,
 conexiune ce permite nu numai un transport de date (ca la nivelul 4),
ci şi furnizarea unor servicii deosebite, utile pentru anumite aplicaţii
(ca, de exemplu, conectarea/ataşarea de la distanţă, prin intermediul
reţelei, a unui utilizator la un calculator lucrând multiprogramat sau
transferul unui fişier între două calculatoare). Deci acest nivel are rolul
de a stabili o sesiune între utilizatori – operaţie numită uneori şi
stabilirea unei legături [binding] – şi de a administra (prin serviciile
oferite) dialogul între entităţile pereche de la nivelul 6.
Printre serviciile pe care le oferă acest nivel în scopul administrării dialogului în cadrul
sesiunii, menţionăm:

• Ordonarea dialogului pe legăturile semi-duplex.

• Împiedicarea iniţierii simultane a unui acelaşi tip de operaţiune de către
ambii parteneri de dialog, în cadrul unor protocoale destinate legăturilor
duplex; în acest sens, nivelul de sesiune elaborează un mesaj de control
cu o structură specială, numit jeton [token], care este trecut de la un
utilizator la celălalt şi care dă dreptul numai posesorului său să efectueze o
anume operaţie în cadrul sesiunii (metoda este cunoscută ca administrare
prin jeton [token management]).
• Încercarea de a reface – de o manieră transparentă – conexiunile de
transport întrerupte.
• Oferirea unor facilităţi prin care să se concateneze un grup de mesaje, astfel
încât ele să nu se transmită interlocutorului până când nu sunt toate
disponibile; aceasta se face cu scopul de a ne asigura că defectele din
hardul sau softul reţelei nu pot provoca abandonarea unei tranzacţii
complicate în mijlocul ei, lăsând astfel baza de date asupra căreia operează
într-o stare inconsistentă.
• Asigurarea sincronizării entităţilor pereche – operaţie de o deosebită
importanţă, ca în cazul unui transfer masiv de date ce necesită o durată
mare de transmisie, timp în care reţeaua este posibil să "cadă"; într-o
asemenea situaţie, pentru a nu fi obligaţi la o reiniţiere a întregii transmisii
după fiecare abandonare a transferului (cu şanse mici de a fi încheiată cu
succes – căci probabilitatea căderii reţelei după acelaţi interval de timp
rămâne aceeaşi), se introduce în şirul de date un caracter de control
[checkpoint], iar transferul se reia doar de la ultimul caracter de control
recepţionat corect.
 Nivelul 5 determină cine este interlocutorul şi stabileşte comunicaţia între aplicaţii,
coordonând şi sincronizând dialogul.

6. Nivelul de prezentare: Spre diferenţă de primele cinci niveluri, care

aveau sarcina de a transfera corect şi fiabil unităţi de informaţie dintr-
un loc în altul al reţelei, nivelul de prezentare [presentation layer] se
ocupă de semantica şi sintaxa informaţiilor transmise, făcând
conversiile de coduri de reprezentare a datelor numerice, şirurilor de
caractere şi comenzilor, precum şi conversiile de formate ale fişierelor
de la reprezentarea utilizată într-un calculator la cea standardizată
pentru reţea şi, în final, la cea utilizată în calculatorul interlocutor
(reprezentare ce poate fi diferită de cea din primul calculator) – oferind
astfel coerenţa informaţiilor pe care programele de aplicaţii le schimbă
între ele sau la care se referă în cursul dialogului lor şi, totodată, o
independenţă a utilizatorilor faţă de caracteristicile eterogene ale
echipamentelor.
Pentru rezolvarea acestor probleme, nivelul 6 oferă o serie de funcţii, solicitate atât de frecvent
încât se justifică soluţionarea lor de o manieră profesionistă şi unică pentru toate reţelele (în loc
de a lăsa pe fiecare utilizator să le soluţioneze în felul lui) şi plasarea lor într-o bibliotecă de
subprograme, de unde pot fi apelate de utilizatori.

Printre transformările oferite ca servicii de către nivelul 6 se află:

• Conversia codurilor de reprezentare a caracterelor – de exemplu, din ASCII [American

(National) Standard Code for Information Inter-change] (cod pe 7 biţi plus un bit de
control al parităţii) în EBCDIC [Extended Binary Coded Decimal Interchange Code]
(cod pe 8 biţi, elaborat de IBM) şi vice-versa.
• Conversia formatelor fişierelor, atunci când aceste formate sunt diferite la cele două
calculatoare între care se face transferul.
• Criptografierea / cifrarea [encryption] şi respectiv decriptarea / descifrarea [decryption]
mesajelor în vederea păstrării secretului asupra unor informaţii sau pentru limitarea
accesului la acestea.
• Comprimarea datelor [data compression], ţinând cont că:
majoritatea utilizatorilor de programe de aplicaţii schimbă între ei nu şiruri aleatoare de biţi, ci
secvenţe de simboluri, dintr-un set finit (şi relativ restrâns), ce alcătuiesc informaţiile vehiculate
(precum: nume proprii, date calendaristice, apeluri, valori numerice în anumite formate ş.a.),
utilizând adesea cuvinte şi chiar fraze tipice, consacrate;
• simbolurile utilizate au frecvenţe de apariţie diferite;
• simbolurile apar într-un anumit context.

În concluzie, nivelul 6 se ocupă de modul cum arată interlocutorul, efectuând conversia

structurilor de date.

7. Nivelul de aplicaţie [application layer] oferă utilizatorilor (mai exact,

programelor de aplicaţii ale acestora) posibilitatea de acces la reţea, cu
toate seviciile pe carea aceasta i le poate furniza. Aici se face selecţia
serviciilor – în funcţie de necesarul de comunicaţie al aplicaţiilor – şi
se hotărăşte mulţimea mesajelor permise, ca şi acţiunea întreprinsă la
recepţionarea fiecăruia din ele.
În principiu, conţinutul nivelului 7 ar trebui lăsat la latitudinea utilizatorilor, dar şi la acest
nivel apar o serie de probleme generale, pentru a căror soluţionare au fost concepute, de către
firme specializate, produse soft bine puse la punct şi conforme cu standardele elaborate de ISO.
Menţionăm succint câteva astfel de probleme, de care utilizatorii trebuie să ţină cont la elaborarea
protocoalelor pentru acest nivel sau să facă apel la produsele concepute de firme în acest sens:

• Rezolvarea incompatibilităţilor terminalelor folosite: soluţia adoptată constă în definirea

unui terminal abstract – numit terminal virtual (de reţea) [(network) virtual terminal (VT)]
– identic pentru toţi utilizatorii, cu care să poată opera programele de editare sau de alt tip;
cu ajutorul unor mici programe de instalare, se face corespondenţa între funcţiile acestui
VT şi cele ale terminalului real în cauză, făcând implementarea terminalului transparentă
pentru utilizatori şi permiţând astfel o unică variantă de protocol pentru orice tip de
terminal din reţea. În cazul transferului de fişiere – al cărui protocol ţine de nivelul de
aplicaţie – trebuie rezolvată problema incompatibilităţii convenţiilor de notaţii,
reprezentări, ca şi de formate ale acestor fişiere.
•
• Utilizarea protocoalelor specifice pentru domeniul în care se înscrie aplicaţia – industrial,
economic, bancar, poştal, transporturi, turism, etc. – pentru a beneficia din plin de
facilităţile generale şi particulare cu care ele operează şi pentru apelarea de la distanţă a
aplicaţiilor [remote job entry].
• Partiţionarea – de o manieră automată – a problemelor între resursele reţelei, în scopul
obţinerii unui maxim de eficienţă.
 • La acest nivel se pot afla şi funcţiile de gestionare a reţelei.

Într-o reţea de peste doua computere apare necesitatea unor dispozitive care să
interconecteze maşinile între ele şi chiar teţele diferite .
Exemple de dispozitive pot fi :
• Repetorul serie este un dispozitiv de nivel 1 ce are rolul de a amplifica semnalul primit la
portul de intrare . Acest dispozitiv era folosit la reţelele de tip magistrală sau BUS ce
aveau o viteză de pînă la 10Mb/s , sau la reţelele cu o topologie Token Ring.
• Hub – ul sau repetorul de semnal multiport ca şi repetorul de semnal are rolul de a
amplifica semnalul primit pe un port şi a reda semnalul amlificat pe toate celelalte porturi
disponibile . Deasemenea HUB – ul este un dispozitiv de nivel 1 , şi se poate folosi
deasemenea în reţele cu topologii TOKEN RING , BUS , şi mai ales IERARHICE , in
cadrul ethernet şi fast ethernet .
• Bridge – ul este un dispozitiv fizic asemănător cu repetorul serie , dar la nivel electronic
este foarte evoluat folosind adresele IP deci este un dispozitiv de nivel 2 . Rolul acestuia
întro reţea este acela de filtru , adică dacă un pachet vrea să treacă prin el acesta îi citeste
adresa IP destinaţie şi dacă calculatorul cu adresa respectivă este pe ramura lui acesta
lasă pachetul să treacă dacă nu acesta abandonează pachetul .
• Switch- ul este deasemenea un dispozitiv de nivel 2 deorece lucrează cu adresele IP , pe
care le memorează într-un tabel intern , principala diferenţă faţă de Hub este aceea că
switch ul preia semnalul de la intrarea unui port , amplifică semnalul şi îl trimite mai
departe numai pe portul la care este conectată subreţeaua ce include Pc ul destinaţie .
• Routerul este un dispozitiv de nivel 3 şi el include toate caracteristicile componentelor de
mai sus şi altele în plus cum ar fi , interconectarea a două sau mai multe reţele cu
topologii funcţionale diferite , mai are şi un rol de protecţie putînd filtra pachetele pe
baza cunor caracteristici bine definite de utilizator (Firewall) , deasemenea mai are rol de
control al traficului internet putînd partaja în funcţie de numărul de utilizatori conexiunea
,mai poate avea un rol de scut antivirus etc . Routerele pot fi de două feluri Hardware
(dispoziti fizic asemănător cu un switch , dar la nivel electronic este un calculator cu un
sistem de operare minimal , avînd o placă de bază , un procesor , memorie , hard disk ) şi
software (care este un calculator Pc de tip IBM cu 2 sau mai multe plăci de reţea , si cu
un software , necesar reţelei respective ) .
 Legaturile fizice dintre statiile de lucru au o pondere importantă în costul total al reţelei.
Alegerea mediului de transmisie adecvat scopurilor si situatiei date este de mare importanta atat
privind functionarea reţelei, cat si privind costurile (de instalare si eventual de dezvoltare).
Comunicatia intre elementele de prelucrare in reţea se face numai prin unde electromagnetice: in
spectrul invizibil - prin cupru si eter, in spectrul vizibil - prin fibra optica.
Cablurile folosite in reţelele locale de date sunt de trei tipuri: fire torsadate, cabluri
coaxiale - pentru legaturi prin cupru, fibre de sticla - pentru legaturi optice.

Perechi torsadate (twisted pair) - sunt mai multe perechi de fire invelite intr-o aceeasi
manta, fiecare pereche impletita in spirala. Prin torsadare se impiedica aparitia inductiilor parazite
reciproce in cele doua fire ale perechii.
Se deosebesc perechi ecranate (shielded twisted pair - STP) si neecranate (unshielded
twisted pair - UTP) La STP ecranul este legat la potentialul pamantului si suplimentar fiecare
pereche este ecranata separat pentru a impiedica inductia in/din perechile vecine.

Avantaje

preturi mici pentru cabluri,

usor de pozat, foarte flexibil,
se pot utiliza cabluri de telefonie (nefolosite anterior, sau refolosite),
se gasesc mai multe perechi in acelasi cablu.
Dezavantaje:
influenta mai mare a perturbatiilor electrice decat la alte medii,
nu se pot trasdmite date la distante mari fara amplificare,
capacitate de transfer mica,
extindere spatiala mica a reţelei,
largime de banda ingusta (10MHz).
Pentru extinderi mai mari 300 m si viteze peste 10Mbit/s este obligatorie folosirea STP si nu UTP.

Cablu coaxial consta dintr-un fir (coax cabluri) sau doua fire (twinax cabluri) interioare
unui cablu ecranat. Firul interior este inserat intr-un material plastic, acesta la randul lui ecranat si
izolat

Avantaje:

adecvate pentru transmisia de inalta frecventa,

utilizabile pentru distante mari,
permit rate de transmisie pana la 50Mbit/s,
Dezavantaje:
cabluri relativ groase si inflexibile,
costuri ridicate,
componente de interconectate relativ scumpe.
Cablurile coaxiale sunt de diferite tipuri, cele mai raspandite avand impedante de 50 ohmi
sau 75 ohmi, iar diametrul intre 0,5 si 15 mm.
Exisa doua modalitati de transmitere a semnalelor pe cablu coaxial: transmisie in banda de
baza si transmisie de banda larga Banda de baza (base band): la transmisii de mica distanta nu se
foloseste modularea sinusoidala ci modularea prin impulsuri (dreptunghiulare). In banda de baza
nu se pot face transmisii decat in regim semiduplex si o singura legatura intre abonati la un
moment dat; mai multe legaturi pot avea loc numai prin multiplexarea in timp (divizarea timpului
de utilizare a cablului intre abonati).

Benzi de frecventa pentru comunicatii: banda de baza (unica) si banda larga (benzi
multiple).
Banda larga (broad band): pe acelasi cablu se pot realiza mai multe legaturi, nu numai prin
multiplexarea in timp ci si utilizand mai multe benzi de frecventa.
Prin procedura de transmisie de banda larga se face modularea purtatoarei respectand
praguri de frecventa impuse, deci se realizeaza o multiplexare in frecventa. Pe unele benzi de
frecventa se poate face numai receptie, pe alte benzi numai transmisie a datelor.
Fibra optica (fiber optic FO): in locul curentului electric se foloseste lumina drept
purtatoare pentru semnalul cu informatie. In cablu se gasesc una sau mai multe fibre transparente
extrem de subtiri (cativa mm) incastrate intr-un material dur, rezistent.

Atat emitatorul cat si receptorul au, pentru viteze pana la cca. 20Mbit/s, diode electro-
luminiscente si rezistente optice, iar pentru viteze mai mari (pana la 400Mbit/s) diode laser la
emisie si fotodiode la receptie.
Exista trei procedee de realizare si de aici trei tipuri de fibre optice., ale caror caracteristici
sunt prezentate pe scurt in continuare.
Multimod cu profil in trepte: fibra optica are dimensiuni intre 100mm si 400mm.
Impulsurile luminoase difuzeaza destul de mult in interiorul "inimii" de sticla si se atenueaza
destul de reped in drumul sau prin cablu.
Multimod cu profil gradient: indicele de refractie variaza fara trepte intre inima si mantaua
fibrei, iar inima consta din mai multe straturi autoinfasurate; de aceea aceasta fibra este mai
scumpa. Impulsul luminos nu se frange la suprafata inima-manta, ci chiar razele difuzate se intorc
in inima prin reflexie. Astfel efectul de dispersie efectiva a luminii este sensibil mai mic.
Monomode cu profil treapta: ca si in fibra multimode cu profil in trepte are loc o frangere a
razei intre inima si manta, dar aici ingustimea foarte mica a inimii (cca. 5mm) forteaza raza pe o
directie axiala, fara pierderi prin difuzie.
Fata de cablurile de semnal electric, pentru fibrele optice folosite in transmiterea informatiei
se amintesc:

Avantaje:

- sunt imune la perturbatii electrice si magnetice ,

- sunt insensibile la variatii de temperatura si influente meteorologice (datorita mantalei de
protectie),
- au greutate si diametru foarte mici, de aici putin spatiu necesar la montare,
- usor de pozat (montat in canale de cabluri),
- nu provoaca "microfonie", prin lipsa campurilor emise,
- viteza foarte mare de transmisie (pana in domeniul GHz-lor),
- durata de viata foarte mare.

Dezavantaje:

- montarea cap la cap a fibrelor optice este dificila, fiindca trebuiesc foarte bine polizate si
aranjate (in prelungire), cu mare precizie,
- la montare nu se admit indoiri,
- sunt cabluri scumpe,
- costurile pentru emitator, receptor si repartitor sunt mari.
Astazi fibrele optice sunt folosite cel mai adesea la interconectarea reţelelor locale (LAN), si in
cazuri speciale si in LAN. Pentru interconectarea mai multor reţele locale fibra optica care le
uneste se numeste coloana vertebrala (backbone) si se bazeaza pe FDDI standard.

Mai jos se prezinta cateva criterii utile in alegerea tipului de cablu:

- cat de rapid este adaptorul de reţea (rata maxima de transfer

- legatura are loc pe distante mari (sau mici)
- se va utiliza transmisia in banda de baza sau in banda larga
- ce protocol de acces se va folosi
- care sunt cerintele de insensibilitate la perturbatii
- la ce unghi minim vor fi indoite cablurile
- pentru cate statii este necesar accesul la cablu
- cat sunteti dispusi sa cheltuiti pe cablu

Raspunsurile la aceste intrebari indica tipul de cablu adecvat, folosind caracteristicile

expuse anterior pentru perechi torsadate, cablu coaxial, fibra optica (v. Tabelul 2.1.)

Modemul (modulator/demodulator): In general este un dispozitiv care moduleaza si

demoduleaza semnale. In comunicatia intre calculatoare, este un dispozitiv folosit la convertirea
semnalelor digitale in analogice si convertirea semnalelor analogice in digitale.
Modemul deasemenea este un dispozitiv ce conectează un calculator la reţeaua mondială , un
dispozitiv uzual şi poate fi chiar un dispozitiv de reţea .
Comunicatia la distante mari se face uzual prin infrastructura reţelei telefonice, care este
pusa la dispozitie de operatori nationali de stat sau privati. Conectarea la linia telefonica a
echipamentului de calcul numeric se face prin echipamente numite Modem-uri, prin care se
asigura in principal:
- transmiterea semnalelor digitale prin purtatoare in banda de frecventa admisa de liniile
analogice telefonice (30-3600 Hz);
- asigurarea puterii de semnal electric necesare emisiei la distante apreciabile (zeci de
km),
- recuperarea informatiei din semnalul perturbat la transferul prin linia de comunicatie,
folosind tehnici si mecanisme specifice.
Modem-urile "inteligente" actuale asigura insa si o serie de functii suplimentare:
a) negocierea ratei de transfer maxime admise pe linia telefonica curenta,
b) negocierea si functionarea de mecanisme de control si cheia recuperare a erorilor de
transmisie,
c) compresia si criptarea datelor,
d) protocoale pentru nivelul legaturii de date.

Protocolul reprezintă un set de conventii si proceduri care guverneaza interactiunea intre

unitatile functionale de comunicatie.

Ethernet este o tehnologie pentru reţelele locale. La inceput a fost dezvoltata de

Corporatia Xerox, cablul coaxial transporta semnalele frecventei radio intre calculatoare la o rata
de 10 megabiti pe secunda.
 Protocolul Internet este legat de suita de protocoale elaborate sub numele TCP/IP in
proiectul DARPA. In acest paragraf se vor prezenta doar protocoalele implicate la nivelul 3 (IP),
urmand ca cele de nivel 4 (TCP) sa fie tratate in paragraful
Reţelele concepute pentru TCP/IP sunt reţele cu comutare de pachete. Fiecare pachet
contine adresa sursa si adresa destinatie a acestuia, lungimea si tipul pachetului, precum si modul
cum pachetul va fi retransmis in nodurile intermediare.

Protocolul IP implementeaza un serviciu fara conexiune (CLNS), pachetele fiind numite

datagrame IP (IP - datagrams) si este descris in RFC 791. Structura pachetului este asemanatoare
unui cadru la nivel legatura de date.
Asa cum pentru adresare directa la nivel fizic exista adrese (in campurile Dest. addr.,
Source addr. ale cadrului Ethernet) si pentru IP - datagram exista adrese ce sunt independente de
cele la nivel fizic, indicand nodurile sursa si destinatie in reţeaua de tip TCP/IP, adica cele doua
capete distante in comunicatie.
Adresele sunt constituite din 4 octeti si se reprezinta ca succesiune de numere zecimale
separate cu punct (dotted decimal). Adresele IP se numesc adrese Internet si sunt stabilite pe
plan mondial - coordonat de DDN Network Information Center USA - pentru comunitatea
DARPA Internet.

O adresa IP este un numar pe 32 de biti care indetifica fiecare calculator care trimite sau
primeste pachete. Adresa IP este o adresa logica si unica care este primită de fiecare calculator în
momentul conectarii la Internet sau la o reţea exterioare celei locale .
Fiecare adresa IP - de 4 bytes este divizata in doua parti: portiunea de reţea (network) - ce
identifica subreţeaua din care un nod face parte, apoi portiunea gazda (host) - identifica unic
nodul in subreţea.

Clasa A - adresele sunt pentru reţele mari cu multe calculatoare

Clasa B - adresele sunt pentru reţele medii
Clasa C - adresele sunt pentru reţele cu putine calculatoare (mai putine de 256 Exista trei
clase de adrese IP

• Clasa A: 1127 subreţele, total 16 milioane noduri fiecare;

Primii 8 biţi reprezintă porţiune de reţea , iar restul de 24 reprezintă numărul maxim de reţele ce
se pot forma cu această adresă
Masca de reţea are forma 255.0.0.0
• Clasa B: cu 2 bytes pentru reţea, 16000 reţele a 65000 noduri fiecare;

Primii 16 biţi reprezintă porţiune de reţea , iar restul de 16 reprezintă numărul maxim de reţele ce
se pot forma cu această adresă
Masca de reţea are forma 255.255.0.0

• Clasa C: 3 bytes, subreţea 21 milioane, 254 noduri fiecare.

Primii 24 biţi reprezintă porţiune de reţea , iar restul de 8 reprezintă numărul maxim de reţele ce
se pot forma cu această adresă
Masca de reţea are forma 255.255.255.0
Fiecare din clase se identifica prin valorile primilor 1 la 3 biti, iar clasele se aleg
corespunzator extinderii planificate a subreţelei.
Exista doua adrese IP rezervate:
- Adresa subreţea (Network address) - in care portiunea host are toti bitii 0 (de exemplu,
196... 0 - clasa C),
- Adresa de difuzare (Broadcast Address) - in care portiunea host are toti bitii 1.

Internetul este o retea globala formata prin interconectarea mai multor calculatoare, ce
faciliteaza comunicarea intre utilizatori prin transferul de date de pe un calculator pe altul prin
intermediul protocolului TCP/IP.
Internetul aste alcătuit azi din zeci sau sute de milioane de calculatoare, dispuse pe
întregul glob, staţionare sau mobile, reţea ce deţine cantităţi uriaşe de informaţii, din care foarte
multe pot fi consultate fără restricţii, iar unele contra cost sau numai cu diferite parole de acces.
Fiecare individ care posedă un calculator cu modem cu viteză de transmitere de cel puţin 14,4
kbps (kilobiţi pe secundă, viteza indicată fiind cea minimă pentru Internet, se recomandă chiar o
viteză mai mare), o linie telefonică fixă sau mobilă, se poate conecta la această mare reţea prin
intermediul unei firme furnizoare de servicii Internet. În cadrul reţelei Internet poate fi folosită
poşta electronică sau pot fi consultate site-uri ale reţelei WWW.
Calculatoarele conectate la Internet ar putea folosi unul sau mai multe din urmatoarele servicii:
• Electronic mail (e-mail) – Permite sa trimiti si sa primesti mesaje. Permite acces la
grupuri de discutii adesea numite Listservs dupa numele programului cu care opereaza.
Acest serviciu functioneaza prin intermediul urmatoarelor protocoale:
• POP3 (Post Office Protocol) – Se refera la calea prin care un client de e-mail ca Eudora
sau Outlook Express primeste un mail de la un server de email. Comunica pe portul 110,
995
• IMAP (Internet Message Access Protocol) – Acest protocol incepe sa inlocuiasca
protocolul POP ca protocol principal folosit de clienti de e-mail in comunicare cu
serverele de e-mail. Folosind IMAP un clinet nu numai ca poate sa primeasca e-mail-uri
dar poate de asemenea sa manipuleze mesajele stocate pe server, fara a trebuie sa copieze
in calculatoarele personale acele mesaje. Asa ca mesajele pot fi sterse, schimbata starea
lor, pot si administra mai multe casute de e-mail. Comunica pe portul 220, 143, 993
• HTTP (Hypertext Transfer Protocol) – Un protocol de mutare a fisierelor hypertext de-
a lungul Internet-ului. Are nevoie de un client HTTP la un capat si un server HTTP la
celalalt capat. Protocolul HTTP este cel mai folosit in World Wide Web (WWW).
Comunica pe portul 80
• SMTP (Simple Mail Transfer Protocol) – Un protocol pentru transferarea e-mail-urilor
de la un server la altul. Comunica pe portul 25, 465, 587

Servere pentru reţele

- FTP sau File Transfer Protocol – Permite unui calculator sa primeasca rapid,
vizioneze si sa salveze fisiere de pe un alt calculator strain. Comunica pe portul 21
- Telnet – Permite utilizatorului unui calculator sa se autentifice pe un alt calculator si
sa foloseasca resursele acelui calculator ca si cum ar fi resursele propriului sau
calculator. Comunica pe portul 23
- Gopher – O metoda de a accesa documentele in format citeste-numai care se afla pe
Internet. Gopher a fost aproape in intregime inclus in World Wide Web, dar se mai pot
gasi si acum documente gopher care se afla pe pagini web.
- Usenet – Un sistem world-wide de grupuri de discutii, cu comentarii care se plimba
intre sute din mii de calculatoare. Nu toate calculatoarele conectate la Usenet sunt
conectate si la Internet. Usenet-ul este complect descentralizat, cu peste 10.000 de
domenii de discutii, numite newsgroup-uri.
- WAIS (Wide Area Information Servers) – Dezvoltata la inceputul anilor 1990
WAIS este primul system adevarat la scara mare care permite indexarea unor imense
cantitati de informatii de pe Web, si de a face acei indici cautabili dea lungul retelelor
cum ar fi Internet. WAIS a fost de asemenea pionera in incercarea de a determina
relevanta fiecarei informatii cautate.
 - World Wide Web (www sau “Web-ul”) – Termenul World Wide Web este adesea
folosit incorect atunci cand ne referim la Internet. World Wide Web are doua
semnificatii majore:
o Prima – multimea resurselor care pot si accesate folosind Gopher, FTP, HTTP,
Telnet, Usenet, Wais si alte cateva utilitare.
o A doua – universul serverelor hypertext (HTTP), tot mai obisnuit denumite
“servere web”, care sunt serverele care servesc pagini web pentru brows-erele
web.
- IRC (Internet Relay Chat) – Practic un imens chat cu mai multi useri. Sunt cateva
server imense de IRC in lume care sunt conectate intre ele. Oricine poate creea un
canal si oricine tasteaza ceva pe acel canal poate fi vazut de membrii intregului canal.
Canalele private pot (sunt) fi create pentru o conferinta intre mai multe persoane.
Comunica pe portul 6665-6669
- SSH (Secure Socket Shell) – este o comanda de baza si un protocol Unix pentru
accesul securizat la un calculator aflat la distanta. Este folosit la scara larga de
administratorii de retea pentru a controla serverele la distanta. SSH este de fapt o suita
de trei utilitare – slogin, ssh si scp – care sunt versiuni securizate ale primelor utilitare
Unix rlogin, rsh si rcp. Comenzile SSH sunt encriptate si securizate folosind cateva
cai. Atat serverul cat si clientul sunt autentificati folosind un certificat digital, iar
parolele sunt protejate prin encriptare. SSH foloseste cheia publica de criptare RSA
pentru ambele conexiuni si autentificare. Algoritmii in incriptare include Blowfish,
DES si IDEA. IDEA este standard. SSH opereaza pe portul 22.

World Wide Web (WWW)

World Wide Web sau pe scurt Web, este uriaşă colecţie de documente care conţin
informaţii ce sunt păstrate pe calculatoare răspândite în toată lumea. WWW a fost creat în Elveţia
la Centre Europeen de Recherche Nucleare (CERN).

• Accesul la o pagină Web, a unui site Internet (site-urile fiind constituite din pagini Web)
se poate face printr-un program, ca de exemplu Netscape Comunicator sau Microsoft
Internet Explorer. Fiecare site are o adresă formată din grupuri de litere, ca de exemplu
http://www.msn.com, pentru compania Microsoft. Deci folosind orice program care oferă
posibilitatea de a naviga pe Internet, putem accesa orice adresă de site cunoscându-i,
bineînţeles, numele prin introducerea acestuia pe bara de adresă din fereastra deschisă cu
ajutorul programului respectiv. Ultimele două litere pot reprezenta ţara (ro pentru
 România, de pentru Germania, uk pentru Marea Britanie, etc.), tipul organizaţiei (com
pentru comercială, edu de la education pentru instituţii de învăţământ, etc.). Pe diferite
site-uri ale reţelei internet putem crea propriile adrese de e-mail, folosind diferite opţiuni:
E-mail, Sign me up, etc. Numele adresei de e-mail are în componenţă un simbol @ (A
rond) aflat între numele dat de utilizator adresei şi numele site-ului respectiv.

Structura unei reţele de tip internet, văzută ca mai multe reţele fizice interconectate prin
intermediul unor rutere, crează o imagine înşelătoare a conceptului de internet, întrucât atenţia cea
mai mare trebuie îndreptată către interfaţa pe care o internet o oferă utilizatorilor şi nu către
tehnologia de interconectare. Un utilizator consideră o internet drept o unică reţea virtuală ce
interconectează toate calculatoarele şi prin care este posibilă comunicaţia; structura aferentă
este mascată, dar mei ales irelevantă. Într-un anumit sens, o internet este o abstractizare a
reţelelor fizice, întrucât, la niuvelul ei cel mai de jos, ea furnizează aceleaşi funcţiuni ca o reţea
fizică: acceptă pachete şi le trimite. Nivelurile superioare ale software-ului de internet sunt cele ce
contribuie cel mai mult la funcţionalitatea bogată percepută de utilizatori.

Ca şi modelul de referinţă OSI-ISO, modelul arhitectural (conceptual) al software-ului

unei internet bazate pe protocoalele TCP/IP este organizat pe niveluri ierarhice.
Dar acest model nu a provenit de la vreun organism de standardizare, ci a rezultat din
cercetările care au condus la suita (stiva) de protocoale TCP/IP.
În linii mari, suita de protocoale TCP/IP este organizată pe 5 niveluri conceptuale
construite peste un nivel hardware. Fig. ce urmează prezintă arhitectura interreţelelor bazate pe
TCP-IP ca şi unităţile de informaţie vehiculate la fiecare nivel de protocolul aferent.

Ca şi la modelul de referinţă OSI-ISO, nivelurile arhitecturii TCP/IP au menirea să ofere

anumite servicii.
1. Nivelul de aplicaţie [Application layer] este nivelul cel mai de sus, prin care utilizatorii
invocă programe de aplicaţii care accesează serviciile disponibile într-o internet bazată pe
TCP/IP. O aplicaţie interacţionează cu unul din protocoalele de nivel de transport pentru a
transmite şi recepţiona date. Fiece program de aplicaţie alege modul de transport necesar - care
poate fi o succesiune de mesaje individuale sau un flux continuu de octeţi. Programul de
aplicaţie pasează datele, în forma cerută, nivelului de transport pentru a le livra.
2. Nivelul de transport [Transport layer] are ca primă misiune să asigure comunicaţia între
un program de aplicaţie şi un altul - adică ceea ce se numeşte o comunicaţie sursă-destinaţie. El
poate avea şi sarcina de a regla fluxul de informaţii. De asemenea, el poate furniza un transport
fiabil - în sensul ca datele să ajungă la destinaţie fără erori şi în ordinea în care au fost emise
(prin mecanismul - utilizat şi în reţelele fizice - de confirmare a recepţiei corecte şi retransmisie
în caz contrar). Protocolul de transport divide fluxul de date ce trebuie transmis în unităţi mici
(pachete) pe care le transmite, împreună cu adresa destinaţiei, nivelului inferior în vederea
transmiterii.
3. Nivelul internet [Internet layer] este cel care asigură comunicaţia de la o maşină la alta.
El acceptă, din partea nivelului de transport, o cerere de a trimite un pachet, însoţită de
informaţia de identificare a maşinii ce reprezintă destinaţia pachetului. Nivelul internet
încapsulează pachetul într-o datagramă IP, completează antetul datagramei, utilizează
algoritmul de dirijare pentru a determina dacă să livreze datagrama direct sau să o trimită unui
ruter şi pasează datagrama interfeţei de reţea corespunzătoare pentru a fi transmisă. Tot nivelul
internet este cel care tratează datagramele care sosesc, verificându-le validitatea, şi utilizează
algoritmul de dirijare pentru a decide dacă datagrama trebuie prelucrată locau sau trebuie
trimisă mai departe. Pentru datagramele adresate maşinii locale, programul din nivelul internet
înlătură antetul datagramei şi selectează din protocoalele de transport disponibile pe cel care va
manipula pachetul. În fine, nivelul internet trimite mesajele ICMP de eroare şi de control, în
funcţie de necesităţi, şi se ocupă de toate mesajele ICMP care sosesc.
4. Nivelul interfeţei de reţea [Network Interface layer] - numit şi nivelul legăturii de date
[Data Link layer] - este cel mai de jos nivel al suitei de protocoale TCP/IP răspunde de
acceptarea datagramelor IP şi trans-miterea lor printr-o anume reţea particulară. Interfaţa de
reţea poate consta din un driver de dispozitiv - ca atunci când reţeaua respectivă este o LAN la
care maşina este ataşată direct - sau un subsistem complex care foloseşte propriul protocol de
nivel de legătură de date - când reţeaua constă din comutatoare de pachete care comunică cu
calculatoarele prin protocolul HDLC.

Comparaţie între modelul de referinţă OSI-ISO pentru WAN şi modelul TCP/IP pentru
inter-reţelele de calculatoare
O noua tehnologie in domeniul retelelor incearca sa se impuna in momentul actual , cea a
retelelor LAN in locul cablurilor , ca mediu de transmisie a datelor , este luat de undele radio sau
infrarosii . O retea WLAN (Wireless Local Area Network ) este un sistem flexibil de comunicatii
de date , folosit ca o extensie sau o alternativa la reteaua LAN prin cablu , intr-o cladire sau un
grup de cladiri apropiate . Folosind undele electromagnetice , dispozitivele WLAN transmit si
primesc date prin aer , eliminand necesitatea cablurilor si transformand reteaua intr-un LAN
mobil . Astfel , daca o firma are un WLAN , la mutarea in alt sediu nu este nevoie de cablari si
gauriri in pereti si plafoane pe care acestea le presupun , ci pur si simplu se muta calculatoarele si
reteaua poate functiona imediat . Ce-i drept , in general retelele WLAN se folosesc impreuna cu
LAN-urile clasice , mai ales pentru parte de tiparire in retea pentru legatura la server .
WLAN-urile folosesc unde electromagnetice din domeniul radio si infrarosu . Primul tip
este cel mai raspandit , deoarece undele radio trec prin pereti si alte obiecte solide , pe cand
radiatia infrarosu , ca si lumina nu poate strapunge obiectele opace si are o raza de acoperire mult
mai mica . Totusi , si acest din urma tip este luat in considerare de unele solutii , pentru
conectarea unor echipamente care nu se deplaseaza in timp ce se realizeaza transfer de date.
Dupa cum am spus , in majoritatea cazurilor este necesara o legatura intre WLAN si LAN
. Acesta se realizeaza prin asa numitele puncte de acces (acces points , AP) . Un punct de acces ,
care este un emitator sau un receptor de unde radio se conecteaza la un LAN prin cablu . El
primeste , stocheaza si transmite date de la/catre aparatele din WLAN si cele din LAN si are o
raza de actiune care merge de la 30 pana la 300 de metri . De exemplu echipamentele Air
Connect de la 3COM au o raza de actiune de 60 de metri , in cadrul unei cladiri cu birouri
standard . Aceste echipamente , folosite in aer liber , desi nu sunt proiectate decat pentru folosirea
in incaperi , ajung pana la 300 - 400 de metri .

Utilizatorii acceseaza reteaua WLAN prin adaptoare speciale , care se prezinta sub forma
unor placi PCI sau ISA , pentru PC-urile desktop , sau a unor echipamente externe , pentru
notebookuri . Ele functioneaza ca si placile de retea clasice , iar sistemele de operare instalate le
trateaz ca pe placile de retea . Practic , faptul ca exista o conexiune wireless in locul celei prin
cablu este transparent pentru sistemul de operare .
La faza de configuratii ca si in cazul retelelor LAN , si la cele WLAN exista mai multe
topologii . Cea mai simpla este WLAN-ul independent . De fiecare dat cand doua PC-uri se afla in
zona de actiune a adaptoarelor lor WLAN , se poate stabili o conexiune . Aceasta configuratie nu
necesita o configurare speciala sau administrare . Un punct de acces adaugat acestei configuratii
dubleaza practic raza de actiune , functionand ca un receptor .
Extinzand analogia cu retelele LAN , punctul de acces functioneaza ca un hub, dubland
distanta maxima dintre PC-uri .
Cea de a doua topologie este cea numita infrastructura , unde mai multe puncte de acces
leaga WLAN-ul de LAN-ul cablat , permitand utilizatorilor sa foloseasca eficient resursele
retelei . AP -urile nu fac doar legatura cu LAN-ul , ci si gestioneaza traficul prin WLAN in raza
lor de actiune . Mai multe AP-uri pot acoperi chiar si o cladire foarte mare .
Comunicatia fara fir este limitata dew distanta pe care o acopera un echipament WLAN ,
acesta din urma fiind o caracteristica a puterii emitator / receptor . WLAN-urile folosesc celule ,
care aici se numesc micro-celule , pentru a extinde zona de acoperire a WLAN-ului . O
microcelula este aria de acoperire a unui punct de acces . Principiul este asemanator cu al
telefoniei celulare . In orice moment un utilizator care dispune de un PC mobil , dotat cu adaptor
WLAN este asociat unei singure microcelule . Deoarece microcelulele se suprapun partial la
trecerea utilizatorului de la o microcelula la alta nu se intrerupe comunictia dintre el si retea .
Exista un singur caz in care aceasta nu este continua : daca se foloseste protocolul TCP/IP . La
transferul datelor prin TCP/IP si la trecerea de la o microcelula la alta , punctul de atasament la
retea se schimba (deoarece s-a schimbat AP-ul ) , dar adresa IP nu se modifica . Acest lucru poate
duce la pierderea de pachete . Insa chiar si acest caz , exista solutii de refacere a conexiunii fara
pierderea datelor . Mobile IP de la 3COM lucreaza astfel : la trecerea de la AP la altul , adaptorul
WLAN lasa primului AP adresa celui de al doilea astfel incat toate pachetele sunt rutate de la
primul la al doilea punct de acces si utilizatorul nu sesizeaza faptul ca a schimbat AP-ul .
Bibliografie

1. Colecţia CHIP 2002 – 2003

2. Reţele de calculatoare editura Teora

3. Internet