Sunteți pe pagina 1din 389

ANA-FELICIA ILIESCU

ARHITECTURĂ PEISAGERĂ
Cuvânt înainte

Motto:
Cine plantează o grădină, plantează fericire.
(proverb chinezesc)

Adesea trecem grăbiţi pe străzi, printre spaţiile plantate ale oraşului, pe lângă parcuri şi
scuaruri, aproape fără să le privim. Poate indiferenţi, poate prea absorbiţi de treburi şi grijile zilnice,
cei mai mulţi dintre noi nu dăm atenţie copacilor şi oazelor de verdeaţă. Poate şi pentru că intervine
obişnuinţa; ştim că sunt acolo, formează repere ale drumurilor noastre cotidiene şi doar o modificare
importantă o observăm:
de apă, dispariţia apariţia
unor zone în zonă
plantate a unui loc de
şi înlocuirea cu joacă pentru
parcaje copii sau a amputarea
sau construcţii,
unei fântâni cu jocuri
drastică a
coroanelor arborilor stradali etc.
Dar sunt perioade când peisajul v iu se face remarcat, trezind interesul şi celor mai indiferenţi.
Cu bucurie şi chiar surprindere sesizăm că a venit primăvara, că verdele frunzelor tinere şi culorile
florilor timpurii alungă cenuşiul trist şi dominant al spaţiilor construite. Vara, din nou reintră în
atenţie haina verde a oraşului: căutăm cu asiduitate umbra arborilor, plănuim şi, pe măsura
posibilităţilor, înfăptuuim evadări în parcuri şi zonele de agrement.
Dar câţi concetăţeni ai noştrii iubesc cu adevărat natura şi o respectă? Câţi sunt conştienţi de
binefacerile pe care le aduc spaţiile plantate ambientului în care trăim?
Dacă la noi în ţară populaţia încă nu se implică (sau prea puţin) în problemele amenajării
spaţiilor verzi de interes general, acestea rămânând în grija edililor şi specialiştilor, în schimb se
remarcă preocupările pentru crearea grădinilor particulare, pentru înfrumuseţarea incintelor
diferitelor instituţii şi ale societăţilor comerciale şi chiar a zonelor aferente blocurilor de locuinţe.
Fie că sunt publice fie private, ariile verzi fac parte din cadrul nostru de viaţă, sunt un atribut
al gradului de civilizaţie. Măsura în care sunt bine proiectate, de la scar ă teritorială şi urbană până
50cea locală, punctuală, dar şi priceperea cu care sunt înfiinţate, îngriji te, restaurate sau transformate
fac ca diferitele categorii de peisaje să-şi exercite bine funcţiile ecologice, recreative, estetice spre
folosul nostru.
Câtă ştiinţă şi aplicaţie înglobează acest domeniu al arhitecturii peisajului?
Cunoaşterea, fie că este iniţiere fie că este perfecţionare, este o cale spre mai bine.
În această idee am elaborat cartea de faţă – Arhitectură peisageră – reunind în paginile ei o
prezentare concentrată a problemelor conceperii peisajelor, cu pondere însemnată a celor legate de
proiectarea grădinilor şi parcurilor. Lucrarea se adresează atât celor care se formează cât şi celor
care lucrează în peisagistică şi în domeniile conexe, dar şi publicului larg, iubitor de frumos şi
armonie în spaţiile exterioare. Sper ca acest demers editorial să contribuie la conştientizarea
necesităţii de îmbunătăţire a relaţiilor om-natură, natură-habit uman, căci ceea ce înfăptuim astăyi
pentru noi, înfăptuim şi pentru generaţiile viitoare.
Pe această cale mulţumesc colaboratrilor care m-au ajutat în redactarea cărţii şi prelucrarea
imaginilor: ing. Cristina Mănescu, dr. ing. Monica Dumitraşcu, ing. doctorand Ovidiu Petra, peisagist
Salma El Shamali.
Majoritatea figurilor sunt preluate din bibliografia consultată; fotografiile recente din
parcurile bucureştene au fost realizate de arh. Cristian Enăchescu.
Autoarea
CUPRINS
1. Introducere
1.1.Arhitectura peisajului – o artă şi o ştiinţă aplicativă interdisciplinară
1.2.Importanţa arhitecturii peisajului
2. Evoluţia concepţiilor în arhitectura grădinilor
2.1. Grădinile antichităţii
2.1.1. Grădinile din Mesopotamia
2.1.2. Grădinile Egiptului antic
2.1.3. Grădinile Persiei antice
2.1.4. Grădinile Greciei şi Romei antice
2.2. Arta grădinilor
2.2.1. în Evul
Grădinile Mediu
bizantine
2.2.2. Grădinile medievale ale Europei occidentale
2.2.3. Grădinile islamice
2.2.4. Grădinile arabe din Spania
2.3. Grădinile Extremului Orient
2.3.1. Grădinile chinezeşti
2.3.2. Grădinile japoneze
2.4. Arta grădinilor în perioada Renaşterii şi barocului
2.4.1.Grădinile italiene ale Renaşterii
2.4.2. Grădinile şi parcurile baroce franceze
2.4.3. Dezvoltarea grădinilor clasice
2.5. Grădinile peisagere
2.5.1. Grădinile engleze şi crearea stilului peisager
2.5.2. Trăsăturile compoziţionale ale grădinii peisagere
2.5.3. Dezvoltarea grădinilor peisagere în secolele XVIII şi XIX
2.6. Stilul mixtApariţia
2.6.1. în arta grădinilor
stilului mixt în arta grădinilor
2.6.2. Trăsăturile stilului mixt
2.7. Concepţii contemporane în arta grădinilor
3. Grădinile din România
3.1. Grădinile până în secolul XIX
3.2. Grădinile din secolul XIX
3.3. Grădinile din prima jumătate a secolului XX
3.4. Realizări din a doua jumătate a secolului XX
4. Conservarea şi crearea peisajelor, parte integrantă a protecţiei mediului înconjurător
4.1. Conceptul de peisaj
4.2. Importanţa conservării ecosistemelor naturale şi a peisajelor amenajate
4.3. Funcţiile zonelor verzi
4.3.1. Funcţiile de protecţie şi ameliorare a mediului ambiant
4.3.2. Funcţiile sociale ale amenajărilor peisagistice
4.3.3. Funcţia estetică a amenajărilor peisagistice
4.3.4. Funcţiileprofilarea
5. Repartiţia, dimensionarea, utilitare ale unor zone verzi
şi organizarea spaţiilor verzi
5.1. Spaţiile verzi în sistematizarea teritoriului şi localităţilor
5.1.1. Sistemul de spaţii verzi
5.1.2. Tipurile de spaţii verzi

1
5.1.3. Dimensionarea spaţiilor verzi
5.2. Organizarea, structurarea şi dotarea amenajărilor peisagistice
5.2.1. Programe specifice de arhitectura peisajului
5.2.2.Tratarea spaţiilor verzi aferente dotărilor social-culturale, locuinţelor,
industriilor, zonelor de nocivitate
5.2.3. Spaţiile verzi aferente căilor de circulaţie urbane şi rutiere
5.2.4. Spaţiile verzi cu profil specializat
6. Principii generale de proiectare a peisajelor
6.1. Principii funcţionale
6.2. Principii estetice-compoziţionale
6.3. Principii ecologice

6.4. Principii economice


6.5. tehnice
6.6. Principii cultural-istorice
7. Noţiuni de bază şi principii de compoziţie în parcuri şi grădini
7.1. Noţiuni de bază
7.2. Principii de compoziţie în parcuri şi grădini
8. Elementele componente ale amenajărilor peisagistice ş i modul lor de tratare
8.1. Terenul
8.1.1. Cadrul general
8.1.2. Mărimea şi forma terenului
8.1.3. Relieful terenului
8.1.4. Condiţiile hidro-geologice şi edafice ale terenului
8.2. Rocile
8.3. Apele
8.3.1. Importanţa compoziţională a apelor
8.3.2. Crearea artificială a pieselor de apă
8.4. Vegetaţia
8.4.1. Vegetaţia lemnoasă
8.4.1.1. Calităţile peisagistice ale vegetaţiei lemnoase
8.4.1.2. Caracterele biologice şi ecologice ale speciilor lemnoase
8.4.1.3. Gruparea arborilor şi arbuştilor în amenajăr ile peisagistice
8.4.2. Vegetaţia erbacee
8.4.2.1. Plantele floricole
8.4.2.2. Alte plante erbacee decorative
8.4.2.3. Gazonul
8.4.3. Distribuţia spaţială a vegetaţiei în construirea peisajelor
8.5. Circulaţia
8.5.1. Importanţa funcţională
8.5.2. Sistematizarea circulaţiei în parcuri şi grădini
8.5.3. Importanţa compoziţională a aleilor şi integrarea lor în peisajul parcurilor şi
grădinilor
8.5.4. Aspecte ale construcţiei aleilor
8.6. Construcţii decorative şi funcţionale
8.6.1. Terasele
8.6.2. Scările
8.6.3. Zidurile de sprijin
8.6.4. Bazinele
8.6.5. Pergolele şi colonadele
2
8.6.6. Jardinierele
8.6.7. Adăposturile de grădină
8.6.8. Podurile
8.6.9. Împrejmuirile
8.7. Mobilierul de parc şi de grădină
8.8. Vasele de grădină
8.9. Piesele de artă plastică
8.10. Echipamente pentru jocuri şi sport
8.11. Accesorii
8.12. Instalaţiile tehnico-edilitare (utilităţi)
8.12.1. Alimentarea cu apă

8.12.2. Evacuarea
8.12.3. Drenajul apelor pluviale şi a celor uzate
8.12.4. Instalaţia electrică
9. Metodologia proiectării peisagistice. Succesiunea şi conţinutul fazelor de proiectare
9.1. Studiul de prefezabilitate
9.2. Studiul de fezabilitate
9.3. Proiectul tehnic şi caietele de sarcini
Bibliografie
Anexă – Liste tematice cuprinzând specii ornamentale lemnoase şi erbacee

3
1. INTRODUCERE

1.1. ARHITECTURA PEISAJULUI – O ARTĂ ŞI O ŞTIINŢĂ APLICATIVĂ


INTERDISCIPLINARĂ

Din vechi timpuri oamenii au supus şi modelat natura înconjurătoare, la început


pentru a-şi asigura cele necesare vieţii şi pentru a -şi crea un microclimat mai favorabil
în preajma locuinţelor.
La diferite popoare, preţuirea elementelor naturii, a pământului, apei şi
îndeosebi a vegetaţiei, ajungând până la credinţa în caracterul lor sacru, a condus în
antichitate la crearea de grădini legate de cultul religios.
Pe lângă palate şi casele bogate au apărut şi s-au dezvoltat grădinile laice, cu
scop estetic şi de desfătare; aceste locuri privilegiate erau cultivate cu plante
ornamentale, dar şi utilitare, oferind plăcere prin umbră, răcoare, privelişti plăcute,
parfumul florilor, clipocitul sau scânteierea apei în canale, fântâni sau bazine, cântecul
păsărelelor, foşnetul vântului în frunzişul copacilor.
Tradiţia îndelungată în crearea grădinilor a dat naştere unei adevărate arte,
practicată de grădinari şi apoi de desenatori speciali. Această artă a evoluat în
decursul veacurilor, folosind în esenţă aceleaşi mijloace de compunere a grădinilor :
elemente naturale şi elemente construite, fie supuse unei discipline geometrice fie, din
contră, aranjate după unele modele oferite de natură, investite sau nu cu anumite
simbolistici.
Arhitectura grădinilor a devenit o artă aplicativă, cu reguli proprii şi maniere
stilistice diferite, teoretizate de diferiţi creatori şi concretizate în numeroasele grădini
şi parcuri realizate pretutindeni în lume până în zilele noastre.
Dar ce este arhitectura peisageră sau, mai corect, arhitectura peisajului?
Această formulare a apărut la mijlocul secolului al XIX -lea şi aparţine arhitectului
american F.L. Olmsted (care a proiectat Central Park din New York, alte parcur i şi
4
sisteme de parcuri din SUA din acea perioadă), promotor al primei mişcări
protecţioniste a patrimoniului natural.
Îngemănarea celor doi termeni – arhitectură şi peisaj – exprimă obiectul şi
mijloacele acestei ştiinţe: organizarea şi construirea după anumite principii şi tehnici
a spaţiilor exterioare prin asocierea elementelor naturale de peisaj (teren, roci, ape,
vegetaţie) cu elementele artificiale (circulaţii, construcţii decorative şi utilitare,
mobilier ş.a.) în vederea îndeplinirii anumitor funcţiuni ale acestor spaţii.
Arhitectura peisajului – ştiinţa şi arta de a proiecta şi amenaja peisajul – îşi are
rădăcinile în arhitectura grădinilor, însă faţă de aceasta are o sferă de cuprindere mult
mai largă, impusă de necesităţile vieţii contemporane, diferite de cele ale perioadelor
istorice precedente: realizarea de amenajări adaptate unor noi cerinţe sociale (pentru
publicul larg) şi de protecţie a mediului. Câmpul său de acţiune se extinde de la cadrul
urban la cel rural şi regional, de la grădina privată la vaste arii de recreare publică, de
la integrarea naturii în localităţi la amenajările în peisajul natural.
Arhitectura peisajului este o ştiinţă şi o profesie complexă, domeniu de
interferenţă a multor specialităţi. Ea utilizează deopotrivă cunoştinţe artistice,
tehnice, ştiinţifice.
Formarea arhitecţilor peisagişti cuprinde aspecte de cultură artistică (istoria
arhitecturii şi artelor vizuale, estetică), o anumită pregătire pentru conceperea şi
reprezentarea elementelor de compunere a peisajului (geometrie descriptivă şi
perspectivă, desen, compoziţie, design), studiul disciplinelor de bază: teoria
arhitecturii peisajului, istoria artei grădinilor, proiectarea peisajelor, construirea
(execuţia), îngrijirea şi restaurarea peisajelor; la acestea se asociază însuşirea
aspectelor fundamentale ale unor ştiinţe ale mediului (geografie fizică, climatologie,
pedologie, ecologie, botanică, dendrologie). Profilarea în specialitate include şi
asimilarea cunoştinţelor furnizate de o serie de alte discipline adaptate la specificul
profesiei: topografie, construcţii, arhitectură, urbanism, amenajarea teritoriului,
îmbunătăţiri funciare, horticultură, silvicultură, protecţia plantelor, mecanizare.

5
Arhitectura peisajului având implicaţii social-economice, formarea specialiştilor
peisagişti cuprinde şi o pregătire corespunzătoare în sociologie, economie, legislaţie
specifică, management, marketing.
Această paletă largă de cunoştinţe este necesară întrucât în proiectarea şi
amenajarea peisajelor se lucrează cu natura, cu elemente dinamice în continuă
transformare, care influenţează mediul şi sunt influenţate de acesta, se compun şi se
construiesc spaţii exterioare pentru oameni, în strânse raporturi cu modul de viaţă al
acestora, cu activitatea economică şi socială, cu tradiţiile culturale.

1.2. IMPORTANŢA ARHITECTURII PEISAJULUI

În prezent, în cele mai multe ţări, ajunse la un nivel de industrializare,


tehnicizare şi urbanizare fără precedent, conservarea şi crearea zonelor verzi
reprezintă un mijloc important de protecţie a omului şi a mediului său de viaţă.
Pădurile şi spaţiile libere plantate au un esenţial rol ecologic: ele produc
oxigenul necesar vieţii, reduc poluarea fizică, chimică şi microbiană a atmosferei,
crează un microclimat favorabil, oferă adăpost păsărilor şi altor vieţuitoare şi după
caz, protejează flora, solul, apele, ameliorează şi valorifică terenurile degradate etc.
Având directă legătură cu asigurarea echilibrului ecologic al mediului,
arhitectura peisajului se preocupă de conservarea şi dezvoltarea peisajelor şi a
valorilor lor asociate, pentru beneficiul generaţiilor actuale şi a celor viitoare.
Ea se implică în organizarea teritoriului şi sistematizarea localităţilor, în
planificarea integrării activităţilor umane în peisajul natural şi în cel cultivat, în
dimensionarea şi distribuţia în oraşe şi în teritoriu a diferitelor categorii de spaţii verzi
şi organizarea generală a peisajelor pentru anumite funcţiuni (planificarea peisajului),

în refacerea şi valorificarea peisagistică a unor terenuri degradate industrial şi


abandonate.

6
Peisajele contribuie la îmbunătăţirea calităţii vieţii omului şi prin funcţiile lor
sociale: ele realizează cadrul şi mediul favorabil pentru recrearea publică sau privată
în aer liber, înfrumuseţează localităţile, locul de viaţă şi de muncă, unele dintre ele au
importanţă culturală (grădini - muzeu, grădini expoziţionale, grădini istorice) sau
ştiinţifică (grădini botanice, rozarii, rezervaţii, parcuri naţionale ş. a.).
Activităţile din sfera arhitecturii peisagere determină direcţii de specializare a
profesiei în: proiectare – planificare (birouri şi institute de proiectare), execuţie
(antreprize de amenajări peisagistice), managementul peisajelor amenajate
(administrare, întreţinere, reabilitare). În aceste domenii lucrează personal cu toate
gradele de calificare: specialişti diplomaţi ai facultăţilor de profil, proiectanţi şi
tehnicieni cu pregătire medie, maiştri grădinari, muncitori.
Interdisciplinaritatea realizării amenajărilor peisagistice antrenează şi
personal profilat în domeniile conexe: arhitectură, construcţii, instalaţii, horticultură,
economie şi contabilitate ş.a.
Înfiinţarea parcurilor, grădinilor, a tuturor categoriilor de zone verzi, dar şi
intervenţiile în peisajul natural sunt un element dinamizator pentru dezvoltarea unor
sectoare productive şi de cercetare aplicativă: producţia de material vegetal
(pepiniere, gazoniere, baze floricole), producţia de echipamente şi utilaje pentru
lucrările peisagistice, crearea şi producerea de materiale de construcţii, mobilier şi
accesorii specifice, inovarea tehnologiilor pentru realizarea diferitelor lucrări şi
componente ale peisajelor de toate categoriile ş.a.
Dată fiind recunoaşterea importanţei arhitecturii peisagere, în foarte multe ţări
funcţionează organizaţii profesionale şi instituţii specializate. La nivel european
activează Federaţia Europeană pentru Arhitectura peisajului (E.F.L.A.) afiliată
Federaţiei Internaţionale pentru Arhitectura peisajului (I.F.L.A. - organism de
categoria A al U.N.E.S.C.O.); ambele au ca scop stimularea dezvoltării profesiei şi
promovarea studiilor şi cercetării şi a schimburilor de informaţii tehnice, cunoaşterea
problemelor importante şi a realizărilor, consultări privind directivele legate de

7
mediul natural şi cel creat de om, promovarea în ţările afiliate a unui învăţământ
adecvat standardului stabilit de aceste organizaţii.
În ultimele decenii ale secolului XX atenţia organismelor internaţionale privind
protejarea şi gestionarea patrimoniului natural şi cultural, amenajarea teritoriului şi
cooperarea transfrontalieră în aceste domenii a promovat o serie de acte juridice
importante, printre care: Convenţia privind protejarea patrimoniului mondial cultural
şi natural (Paris, noiembrie 1972), Convenţia privind conservarea naturii sălbatice şi a
mediului natural al Europei (Berna, septembrie 1979), Convenţia – cadru europeană
privind cooperarea transfrontalieră a colectivităţilor sau autorităţilor teritoriale
(Madrid, mai 1980), Convenţia privind diversitatea biologică (Rio, iunie 1992),
Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la procesul decizional
şi accesul la justiţie în materie de mediu (Aarhus, iunie 1998).
În anul 2000, statele Consiliului Europei, preocupate să ajungă la o dezvoltare
durabilă, bazată pe un echilibru armonios între necesităţile sociale, economie şi
mediu, luând în cosideraţie faptul că peisajul este o componentă importantă a
interesului general pe plan ecologic, ambiental, social, cultural şi economic, au luat
iniţiativa elaborării Convenţiei europene referitoare la peisaj. Aceasta are ca obiectiv
promovarea protejării, gestionării şi amenajării peisajelor şi organizarea cooperării
europene în acest domeniu, ca o recunoaştere a faptului că diversitatea şi calitatea
peisajelor europene constituie o sursă comună, contribuind la prosperarea fiinţei
umane şi consolidarea identităţii europene.
Procesul de semnare a convenţiei s-a deschis la Florenţa în octombrie 2000,
toate statele europene fiind invitate să adere la acest program.
România s-a numărat printre primele semnatare, urmând ca prin ratificarea de
către Parlament, prevederile Convenţiei să devină obligatorii pentru ţara noastră. Ele
se referă la strategiile şi măsurile de protejare, gestionare şi amenajare a peisajelor din
întregul teritoriu: spaţiile naturale, rurale, urbane şi periurbane, spaţiile terestre, apele
interne şi maritime, incluzând atât peisajele obişnuite cât şi cele degradate.

8
În următorii ani România va trebui să pună în aplicare politicile de peisaj,
pentru care, Convenţia prevede în Articolul 6 - Măsuri speciale - aspecte importante,
între care se înscriu: sensibilizarea societăţii civile, a organizaţiilor private şi a
autorităţilor publice în ceea ce priveşte valoarea peisajului şi necesitatea protecţiei
lui, formarea de specialişti în domeniul protejării, gestionării şi amenajării peisajului
care să activeze atât în sectorul public cât şi în cel privat şi educarea copiilor şi
tineretului prin includerea în programele de învăţământ şcolar şi universitar a unor
discipline în care să se abordeze valorile legate de peisaj şi probleme referitoare la
protejarea, gestionarea şi amenajarea sa.
În acest context, al ult imelor orientări şi previziuni de creştere în ţara n oastră a
interesului public şi privat şi al factorilor decizionali pentru peisaj, cartea de faţă,
“Arhitectură peisageră” este o contribuţie la literatura din acest domeniu, orientată
mai ales către problematica peisajelor din habitatul uman.

9
2. EVOLUŢIA CONCEPŢIILOR ÎN ARHITECTURA GRĂDINILOR

Arta grădinilor, produs al civilizaţiilor succesive, îşi pierde srcinea în negura


veacurilor.
Ea a evoluat în decursul timpului în funcţie de dezvoltarea social -istorică a
popoarelor, particularităţile naţionale, tradiţia şi cultura popoarelor, condiţiile
mediului natural geografic.
Creaţii ale omului activ, dornic să modeleze natura şi să se înconjoare cu
frumuseţile ei, orânduite în anumite relaţii de armonie, grădinile s -au dezvoltat pe
baza unor concepţii care, de la srcini până în prezent, au evoluat şi au involuat, au
fost regăsite, s-au îmbogăţit, au interferat, s-au transmis de la un popor la altul, dintr-o
zonă geografică în alta, dintr-o epocă în alta.
În lunga istorie parcursă, s-au conturat modalităţi diferite de compoziţie, s-au
creat stiluri şi şcoli, ca şi în celelalte arte, s -au deschis noi drumuri, în concordanţă cu
noile aspiraţii şi cerinţe.
Urmând în linii mari această evoluţie, cu etapele ei principale, se poate
valorifica creativ moştenirea trecutului, preluând principii şi modalităţi de construire
a peisajului valabile şi astăzi şi integrându-le, cu alte coordonate, în concepţia
grădinilor prezentului şi viitorului.

2.1. GRĂDINILE ANTICHITĂŢII

Antichitatea, prin mărturiile altor arte şi ale vechilor scrieri, ne-a transmis
informaţii asupra începuturilor artei grădinilor. Texte istorice, picturi murale,
basoreliefuri, mozaicuri şi vestigii ale străvechilor construcţii aduse la lumină de
săpăturile arheologice, atestă apariţia şi dezvoltarea grădinilor mai întâi pe continentul
asiatic, apoi în Egipt şi mai târziu în sudul Europei.
10
Primele civilizaţii superioare, formate în regiunile unde s-a practicat mai întâi
agricultura – văile fertile ale fluviilor Tigru, Eufrat, Nil, Indus şi Fluviul Galben - au
dat naştere şi primelor grădini.
Numeroasele incursiuni războinice ale popoarelor antice, urmate de dominaţii
succesive în noi teritorii, au dus la asimilarea şi vehicularea unor elemente ale
civilizaţiei şi culturii de la un popor la altul. Şi în arta grădinilor, sortimentele de
plante şi modul de organizare relevă astfel de interferenţe.
Grădinile din antichitate au avut la început scop utilitar, fiind constituite din
plante cu rol alimentar; ulterior, ele au dobândit caracter religios, de slăvire a
divinităţilor sau de mediaţie. Pe măsura dezvoltării concepţiilor şi a tehnicilor de
amenajare şi prin lărgirea sortimentului de plante cultivate, grădinile laice s -au
înmulţit şi au devenit ornamentale şi recreative, evoluând de la cele cu carac ter închis
şi acces limitat spre cele cu caracter public, apărute în civilizaţiile democratice ale
Greciei şi Romei.

2.1.1. GRĂDINILE ORIENTULUI ANTIC

În ţările orientului mijlociu, cele mai vechi civilizaţii, constituite în


Mesopotamia şi în Egipt încă din mileniul al IV -lea î.e.n. şi apoi în Persia, începând
din mileniul al III-lea, şi-au datorat prosperitatea agriculturii.
În aceste zone cu climat cald şi veri toride, învecinate cu întinse deşerturi,
apariţia grădinilor a fost condiţionată de extinderea irigaţiilor şi stimulată de
dezvoltarea arhitecturii (crearea de palate, temple, locuinţe bogate).
Se presupune că primele grădini au fost manifestări destul de naive ale cultului
naturii (Gromort, G.,1934). Oazele şi livezile de palmieri, furnizând dorita umbră şi

puţină răcoare, au constituit imboldul pentru crearea de grădini pe lângă edificiile


importante, laice şi religioase.

11
Preţuirea multiplelor binefaceri ale apei şi copacilor s -a asociat cu cu ideea
frumosului şi încântării. Astfel, la popoarele antice ale Orientului mijlociu, grădina
devine sinonim cu paradisul terestru, loc privilegiat oferind plăcere prin verdeaţa şi
umbra frunzişului şi răcoarea apei curgând în canale şi alimentând bazinele.
Grădinile din Mesopotamia
Între fluviile Tigru şi Eufrat (pe teritoriul de astăzi al Irakului), în timpul

dominaţiilor succesive ale sumerienilor, babilonienilor (akkadienilor) şi asirienilor,


care populau aceste locuri, s-au constituit mari proprietăţi funciare - domenii ale
regelui, ale templelor şi ale aristocraţiei de înalţi funcţionari ai statului.
Grădinăritul şi pomicutura deţineau un loc important în economia agricolă.
Pentru a proteja grădinile de zarzavat contra vînturilor şi arşiţei se plantau în jur sălcii,
creându-se astfel, pentru prima dată în istorie, perdele de protecţie (O.Drâmba, 1984).
Livezile de palmieri abundau, curmalul fiind “copacul sfânt”, cu multiple utilizări.
Anticii vorbeau despre Mesopotamia ca despre o grădină veşnic înfloritoare,
ceea ce poate explica apariţia mitului “grădinii raiului” (“grădina Edenului”) tocmai
în aceste ţinuturi (edin în sumeriană = stepă).
Informaţii scrise amintesc de “grădinile sacre” (edenuri) pe lângă temple, pe
terasele unor turnuri cu etaje (zigurat) în oraşele Ur (mileniul al III-lea) şi Assur
(mileniul al II-lea î.e.n.). O frescă descoperită la Mari, existentă la Luvru, înfăţişează
o ceremonie rituală într-o astfel de “grădină sacră”.
Monumentalele construcţii ale palatelor şi templelor, în majoritate clădite din
cărămidă nearsă (piatra era rară), cuprindeau în incinte frumoase grădini, subordonate
arhitecturii.
În secolul al VIII-lea î.e.n., regele Sargon al II- lea fondează fastuoasa capitală a
imperiului asirian, Khorsabad, cu grandiosul său palat şi dispune, conform unei
inscripţii, crearea unui parc regal la poalele muntelui Musri; aici el a dorit să
reunească toate esenţele aromatice şi toate speciile din ţara hitiţilor (Asia Mică).
Menţionate în inscripţiile regale, în tratatele de magie şi în reţetele medicale asiriene,
12
astfel de specii se pare că au fost cedri, chiparoşi, diferiţi arbori fructiferi, platani,
sălcii, plopi, abanos, buxus, mirt ş.a.
Faima grădinilor suspendate din Babilon (secolul al VI-lea î.e.n.), contând
printre cele şapte minuni ale lumii antice, s-a păstrat de-a lungul veacurilor (fig.1).

Fig.1. Aspect ipotetic al Grădinilor suspendate din Babilon, după Loxton, 1991

Confruntarea informaţiilor furnizate de istoricii antici cu cele mai recente


dezvăluiri arheologice (1949) a permis reconstituirea planurilor acestor grădini
(Marguerite Charageat, 1962) (fig. 2).
Incluse în palatul lui Nabucodonosor al II-lea, ele erau de fapt realizate pe o
construcţie masivă, în terase succesive, descrescând ca dimensiuni şi atingând
înălţimea totală de 22 m. Sprijinite pe două laturi de zidurile de incintă, etajarea era
vizibilă dominant dinspre palat; întregul ansamblu era susţinut de coloane masive,

13
care alcătuiau la baza edificiului 14 săli boltite, răcoroase, de o parte şi de alta ale
unui culoar de asemenea boltit.

B C

Fig.2. Reconstituirea Grădinilor suspendate ale Babilonului, după V. Sonea şi al.,


1979
A – Secţiune prin terase plantate: a – cărămizi nearse; b- bitum; c- cărămidă sfărâmată; d- dale; B – Planul grădinilor: 1
– prima terasă; 2- a doua terasă; 3 – a treia terasă; 4 – a patra terasă; a- puţuri; b- parapetul palatului; c- intrările în sălile
subterane; d- pasaj între curtea tronului şi grădini; C – Secţiune nord-sud: a- cărămizi nearse; b- puţ cu cărămizi arse; c-
pământ vegetal; d- cărămidă sfărâmată; e- culoar separator; f- parapet

Terasele, pavate cu lespezi din piatră de mari dimensiuni (material rar şi


costisitor), izolate cu un strat de bitum şi mai multe rânduri de cărămidă nearsă,
pentru a împiedica infiltrarea apei în fundaţii, susţineau pământul fertil aşezat în

14
grosimi descrescânde, de la 2 m pe prima terasă, până la 1 m pe ultima terasă, având
la bază un strat de drenaj din cioburi de ceramică.Ingeniozităţii construcţiei îi
corespundea şi soluţia tehnică a irigării: apa era ridicată la înălţime cu o instalaţie cu
lanţuri continue, prin trei puţuri încastrate în construcţie şi legate de un canal
alimentat din Eufrat. Apa, dirijată printr -un sistem de rigole, jgheaburi, bazine, puţuri
judicios repartizate, a permis crearea unor plantaţii etajate, alcătuite din curmali, la
adăpostul cărora erau plantaţi plopi sau pini (pe terasa inferioară), arbuşti diferiţi şi
flori.
Nu este de mirare că decorul luxuriant, depăşind zidurile de incintă, a fascinat
într-atât călătorii ajunşi aici după străbaterea ţinuturilor aride, încât a fost considerat,
una din "minunile" create de oamenii acelor timpuri.
Civilizaţia Mesopotamiei a constituit baza şi modelul civilizaţiei popoarelor
vecine şi a influenţat indirect chiar şi civilizaţia mai puţin veche a Greciei şi a
Occidentului (Furlani, G., citat de Drâmba, O., 1984). Este firesc deci, ca aceste
influenţe să se regăsească şi în crearea grădinilor.

Grădinile Egiptului antic


În mileniul al III-lea î.e.n., pe câmpiile mănoase ale Nilului, străbătute de
canale de irigaţii, erau cultivate legume, vii, plantaţii de smochini, curmali, rodii,
sicomori (o specie de Ficus), cocotieri.
Domeniile agricole ale marilor proprietari (nobili, înalţi demnitari), cuprindeau
şi grădini de plăcere.
Reprezentările desenate ale acestora, găsite în necropole din epoca Regatului
Mediu (mileniul II î.e.n.), indică modul lor de compoziţie.
Grădinile locuinţelor, reprezentate ca o prelungire naturală a clădirii, erau de
formă regulată şi înconjurate de ziduri; desenul geometric era dominat de o piesă de
apă - un bazin rectangular alungit sau în formă de T, populat cu peşti coloraţi şi

15
decorat cu lotuşi. Mărginit de un taluz, bazinul apare încadrat de rânduri de arbori
(fig.3).

Fig.3. Grădină egipteană, după Magnilio Calcagno, A., 1991

Mici pavilioane sau chioşcuri cu coloane elegante erau amplasate cu vederea


spre bazin. Uneori în grădinile mai mari sunt reprezentate pergole cu viţă şi
compartimentări interioare cu ziduri scunde sau cu treiaje. Plantaţiile, în funcţie de
epocă, concepute ordonat, respectând cel mai adesea o anumită alternanţă, fie din
contră, dispuse liber în cadrul rândurilor (Marguerite Charageat, 1962) - relevă
refinamentul propriu artei egiptene.
De la forme mai simple şi dimensiuni mai restrânse, grădinile au evoluat spre
forme mai decorative, ocupând suprefeţe mai întinse.
Arta grădinilor în timpul marilor faraoni (Regatul Nou - sec. XVII - XI î.e.n.)
se îmbogăţeşte graţie contactelor cu Mesopotamia (în urma expansiunii până la
Eufrat). Introducerea de noi specii de plante, aduse din alte ţinuturi, lărgeşte
sortimentul vegetal. În grădina botanică a lui Tuthmosis al III-lea, creşteau alături

16
de tradiţionalii sicomori şi curmali, rodii, roşcovi, sălcii pletoase, tamarix, acacii,
maci, mentă etc., întîlnite şi în catalogul de specii întocmit pentru această grădină şi
reprezentate din dispoziţia faraonului în basoreliefurile uneia din încăperile templului
de la Karnak.
În timpul dinastiei a XIX-a (Ramses I, Ramses II - sec. XIV - XIII î. e. n.) se
dezvoltă grădinile templelor regale funerare şi divine, care aveau ca piesă
importantă un canal de apă terminat printr-un bazin cu dimensiuni permiţând
navigaţia cu ambarcaţiuni uşoare.
În interiorul palatelor, sub influenţa orientală, în urma expansiunii războinice
până în Mesopotamia, apar luxoase grădini patio, decorate cu bazine de apă,
pavilioane, voliere cu pelicani; pătratele de verdeaţă erau irigate prin intermediul unor
mici canale.
Dominaţiile străine care s-au succedat în istoria Egiptului începând din secolul
al VI - lea î.e.n. - perşii, grecii (Alexandru cel Mare fondează noul Egipt - elenistic),
apoi romanii - au adus elemente noi în arta grădinilor şi au îmbogăţit sortimentul
ornamental.

Grădinile Persiei antice


Persia antică, situată în podişul iranian, de la Tigru până la Indus, a asimilat şi,
la rândul ei, a transmis experienţa istorică a multor popoare din jur, creând ea însăşi
forme srcinale ale culturii şi civilizaţiei (Drâmba, O., 1984). Deşi popoarele iraniene
s-au afirmat social şi cultural încă din mileniul al III - lea î.e.n., istoria grădinilor
persane este legată mai ales de crearea marilor palate ale puternicului imperiu care s-a
format în secolul al VI - lea î.e.n.
În aceste locuri, unde deşertul ocupă mari suprafeţe, grădinile erau numite
"paradis", ceea ce evocă aceeaşi atitudine de preţuire a elementelor naturii, cu
precădere a apei şi a vegetaţiei, ca şi la popoarele mesopotamiene.

17
La Persepolis, oraşul regal, palatele aparţinând regilor care s -au succedat,
Cirus, Cambise, Darius, Xerxes, Artaxerxes, erau însoţite de astfel de grădini. După
descrierea de către Xenophon a "paradisului" palatului lui Cirus la Sardes, rezultă că
aceste grădini erau geometrice, adăpostind o vegetaţie bogată şi variată, cu numeroase
specii fructifere şi ornamentale, care beneficiau de prezenţa apei în canale de irigaţii.
Paradisul era întregit de un parc de vânătoare populat cu animale şi păsări şi având
numeroase pavilioane. Urmând tradiţia asiriană, animalele sălbatice erau capturate şi
repuse imediat în libertate – sport periculos ce contribuia la prestigiul prinţului
(Marguerite Charageat, 1962).
Informaţii deosebit de preţioase, figurative, le furnizează celebrele şi vechile
covoare persane cu decoruri de grădină ţesute din mătase şi fir de aur şi ornate cu
perle şi rubine, comandate de regele Khosrou II (sec.VI e.n.). Ele înfăţişează grădinile
înconjurate de ziduri şi având o compoziţie geometrică simplă, bazată pe intersecţia a
două axe principale constituite din canale însoţite de alei, în centru fiind situată o
construcţie (pavilion, mausoleu sau fântână). Cele patru braţe ale canalului, figurând
interpretarea asiatică a universului cu cele patru fluvii orientate către punctele
cardinale, erau construite la nivel mai înalt decât terenul, asigurând irigarea
plantaţiilor prin inundare. Platani, ulmi, chiparoşi, arbuşti decorativi - laur, mirt,
trandafiri - specii fructifere - portocali, lămâi, rodii, piersici - diferite flori aranjate în
mici partere, formau un decor exuberant, animat de j eturi filiforme de apă ridicându -
se din canale. La extremităţile perspectivelor sau în centrul compoziţiei erau
amplasate chioşcuri cu vederea orientată în lungul canalelor de apă. Această concepţie
datează încă de la începutul perioadei sasanide (235 e.n.).
Arta persană a grădinilor a influenţat grădinile din celelalte ţări ale Orientului
mijlociu şi din Grecia antică (atât prin cuceririle persane până în Mediterana, cât şi
mai târziu, prin supunerea Persiei de către Alexandru cel Mare). Persanilor le revine
meritul de a fi transmis numeroase specii asiatice, chiar din Extremul Orient, până în

18
occident. În urma căderii imperiului persan, prin cucerirea arabă şi includerea în
imperiul islamic (sec. VII e.n.), grădinile iraniene devin grădini islamice.

2.1.2. GRĂDINILE GRECIEI ŞI ROMEI ANTICE

Înflorirea civilizaţiei antice în sudul Europei s-a datorat contribuţiei succesive a


Greciei şi Romei, care prin filosofia şi creaţiile lor au influenţat profund lumea antică
şi au transmis peste veacuri Europei moştenirea culturii greco - romane.
Această epocă de glorie a antichităţii şi-a pus amprenta şi în arta grădinilor.

Grădinile din Grecia antică


Ca şi la alte popoare, grădinile grecilor au avut la început ca scop cultivarea
pomilor roditori, a viţei de vie şi a legumelor.
Apariţia grădinilor decorative este legată de cultul religios: pe lângă temple, ele
au devenit loc de desfăşurare a ceremoniilor de slăvire a zeilor. Despre modul lor de
alcătuire nu există dovezi sigure: decorul mirific al grădinilor ev ocate de Homer în
Odiseea, aminteşte grădinile persane, ceea ce indică influenţa orientală în acea epocă.
Cert este că au existat grădini funerare sau divine, păduri sacre închinate
zeităţilor (Demeter, Dionisos, Apolon).
Speciile lemnoase rituale, ca smochinul, alunul se întâlneau alături de chiparoşi,
platani, laur, măslini, plopi, ulmi ş. a.
Templele închinate diferitelor divinităţi, erau situate în peisaje naturale de o
remarcabilă frumuseţe, subordonarea operei arhitectonice faţă de natură relevând
respectul creatorilor greci faţă de trăsăturile ambientului. Marile temple posedau

bogate şi vestite grădini cu arbori şi arbuşti sacri (stejarul era asociat cultului lui Zeus,
laurul - lui Apolon, măslinul - Atenei, mirtul - Afroditei), dar şi cu livezi şi vii.

19
În epoca clasică (sec. V - IV î.e.n.) s-au creat şi grădini pe lângă palate,
gimnazii, academii. De dimensiuni relativ restrânse, aceste grădini aveau, se pare, un
traseu mai puţin riguros faţă de cel al grădinilor din Persia şi Egipt. Ele cuprindeau
elemente de o mare valoare artistică - pergole, porticuri, fântâni, statui - alcătuind un
cadru estetic întregit de vegetaţie.
Regimul democratic al acestei epoci a adus societăţii umane primele grădini
destinate publicului. În afara Atenei, se aflau locurile de plimbare şi recreaţie,
parcurile şi piscinele gimnaziilor şi palestrelor (ansambluri de clădiri destinate
exerciţiilor fizice şi sporturilor). Spre sfârşitul sec. al IV-lea î.e.n. în aceste grădini şi -
au întemeiat şcolile Platon şi Aristotel. Vechi scrieri arată că Academia platonică îşi
desfăşura activitatea în grădinile lui Academos, plantate cu sălcioară, tisă, plopi cu
frunze argintii, ulmi şi platani (Dagmar Vişoiu, 2001).
Lângă Olimpia, localitate din Pelopones unde se desfăşurau jocurile olimpice,
plantaţiile de pe lângă temple furnizau şi ramurile pentru împletirea coroanelor
acordate învingătorilor olimpici.
În oraşe vegetaţia era puţină şi de aceea foarte preţioasă; piaţa publică a
oraşului, numită Agora - loc de desfăşurare a adunărilor populare şi întrunirilor
politice - , era un loc privilegiat, unde erau cultivaţi arbori. În secolul al V -lea, Agora
Atenei a fost plantată cu platani; pentru asigurarea apei de udare s -au construit canale,
iar locuitorii care posedau fântâni trebuiau să dea spaţiului public prisosul de apă,
după cum reiese din “Legile “ lui Platon.
În epoca elenistică au apărut mici grădini ale locuinţelor, incluse în construcţie
(amintind grădinile patio) şi decorate cu fântâni arteziene, mici canale şi statui de
nimfe, aspecte relevate de săpăturile arheologice la Pompei.
Pământul Greciei continentale nu era propice pentru dezvoltarea grădinilor
mari; astfel de grădini, cuprinzând întinse vii şi livezi, au existat în alte teritorii ale
imperiului creat de Alexandru cel Mare - în Sicilia, în Asia Mică, în Egipt. Se pare că
unele dintre acestea aveau şi zone decorative, amenajate ca peisaje mai naturale,

20
cuprinzând şi mici temple şi sculpturi, care nu mai înfăţişau zei, ci abordau teme
mitologice cu animale.
În grădinile locuinţelor bogate, curţile interioare, înconjurate de peristil, erau
mai mari; aici, ornamentele de art ă plastică şi arhitecturale se îmbinau armonios cu
vegetaţia. Pe lângă esenţele sempervirescente (chiparoşi, mirt, laur, buxus ş.a.), se
cultivau trandafiri şi numeroase specii de flori, utilizate şi pentru decorarea
interioarelor.
Din epoca alexandrină se cunoaşte împletirea în ghirlande a ramurilor arbuştilor
(“ghirlandomania alexandrină”); tot de atunci datează introducerea în grădină a unor
inovaţii hidraulice, care vor fi redescoperite abia în sec. XVI - XVIII e.n., de exemplu,
orga hidraulică.

Grădinile romane
Informaţiile privind grădinile Romei antice sunt mai numeroase. Izvoarele
scrise şi unele vestigii arheologice atestă faptul că amenajarea grădinilor a luat avânt
îndeosebi în timpul imperiului roman, fiind influenţată de arta şi concepţiile
popoarelor supuse. Atât pe teritoriul Italiei cât şi în provinciile romane, arta grădinilor
s-a aflat sub incidenţa preponderentă a elenismului.
Grădinile s-au creat pe lângă palatele imperiale, pe lângă vilele luxoase ale
patricienilor, pe lângă temple şi locurile de adunare.
Concepţiile în arta grădinilor romane sunt rezultatul împletirii simbolismului
religios, gândirii filozofice şi literare, artelor plastice şi arhitecturii. Asimilând arta
greacă, romanii au dat mai multă importanţă naturii. Acest lucru reiese din scrierile
timpului (Pliniu cel Tânăr, Ovidiu) şi din vestigiile arheologice care atestă alegerea
amplasamentului unor mari vile în situri naturale de o mare frumuseţe, în zone
colinare, beneficiind de privelişti deosebite.
Romanii au acordat multă atenţie grădinilor locuinţelor. Villa romană este un
termen ce definea întraga amenajare a unei proprietăţi: locuinţa, grădinile, anexele.

21
În vilele mai mici urbane (Pompei, Roma) s-a preluat şi s-a amplificat tipul elen
de grădină, inclusă în clădire şi înconjurată de o galerie de coloane (peristil). Decorul
vegetal era subordonat aranjamentului geometric al construcţiilor ornamentale: canale
şi bazin ornamental sau fântână cu joc de apă, pergole şi coloane, vase, statui. Borduri
tunse din buxus, rozmarin sau mirt alcătuiau desene în jurul peristilului sau bazinului,
trandafiri, flori, busuioc, lotus aduceau culoare şi farmec acestor compoziţii.
În Roma antică erau renumite vilele cu grădini ale lui Cicero, Lucullus ,
Sallustius, Mecena şi ale altor nobili.
Marile vile, mai ales cele suburbane, au amplificat grădinile care, din “hortus
conclusus” (grădină închisă), au devenit uneori adevărate parcuri, cuprinzând diferite
construcţii şi amenajări: piscine, terenuri de jocuri, pavilion de odihnă etc.
Caracterizate prin trasee geometrice, însă nu riguros simetrice, făcând legătura
între mai multe pavilioane, grădinile erau decorate de asemenea cu po rticuri, pergole,
treiaje de lemn, statui, vase ornamentale, bazine, canale, fântâni.
Amplasarea vilelor pe pantelor colinelor, în locuri unde beneficiau de vederi
panoramice, a determinat amenajarea terenului în terase şi adoptarea de compoziţii
mai libere, în armonie cu peisajul natural, în parte şi sub influenţa picturii greceşti de
peisaje.
Astfel de exemple sunt: vila din Toscana a lui Pliniu cel tânăr (descrisă de el
însuşi) (fig.4), “Casa de Aur” a împăratului Nero (Roma), dar mai ales vila
împăratului Hadrian amenajată pe colina de la Tivoli, lângă Roma, cea mai vastă şi
mai bogată dintre vilele imperiale.
Reconstituirea acesteia din urmă (fig.5) pe baza vestigiilor păstrate până în
zilele noastre (Foto color 1), indică srcinalitatea şi supleţea sistematizării generale:
mai multe sectoare arhitecturale cu organizare simetrică, subordonată unei axe de
compoziţie generată de câte un edificiu (palat, templu, bibliotecă, teatru ş.a) sau de o
construcţie decorativă (colonadă, bazin sau canal de mari dimensiuni), erau corelate
între ele prin zone tratate liber, natural, cu grupări şi mase de arbori şi arbuşti,

22
alcătuind un ansamblu unitar, adaptat formelor reliefului şi priveliştilor naturale
dominante (Gromort, G., 1934).

Fig.4. Reconstituirea planului vilei din Toscana a lui Pilniu cel tânăr, după Gromort,
1934

Fig.5. Reconstituirea planului Vilei împăratului Hadrian, după Moore, Ch. şi al., 2000

23
Cadrul vegetal al grădinilor romane cuprindea stejari cu frunze persistente, pini,
chiparoşi, tei, platani, lauri, smochini, duzi, azalee, tisă, buxus, acant, mulţi trandafiri
şi diferite specii de flori, foarte îndrăgite de romani.
Din timpul lui Augustus s-a dezvoltat arta tăierii arbuştilor în diferite forme
(“topiaria” ), artă care va domina mai târziu grădinile medievale şi apoi va cunoaşte o
tradiţie aproape neîntreruptă.
Pe lângă numeroasele grădini cu caracter privat, au apărut şi grădini publice.
Primul parc public, i s-a datorat lui Pompeius, apoi Caesar, Augustus au amenajat şi ei
grădini pentru folosinţa largă a poporului. În cuprinsul acestora erau incluse teatre,
mai târziu şi terme (băi publice).
Modelul grădinilor romane a fost adoptat şi în teritoriile Europei occidentale
anexate imperiului, dar acele amenajări nu au rezistat vicistitudinilor istoriei.
Elementele şi concepţiile noi în compoziţia grădinilor, introduse de greci şi
dezvoltate apoi de romani, au influenţat profund, peste veacuri, arta grădinilor în
epoca Renaşterii europene. Aceste trăsături definitorii sunt: organizarea generală
subordonată arhitecturii, tranziţia armonioasă şi gradată de la edificii spre grădină prin
colonade, porticuri, pergole, introducerea în grădină a elementelor plastice (statui,
vasce, coloane), integrarea armonioasă a vegetaţiei în ansamblul arhitectural şi a
acestuia în cadrul natural.

2.2. ARTA GRĂDINILOR ÎN EVUL MEDIU (sec. V - XI)

2.2.1. GRĂDINILE BIZANTINE

În timp ce în Europa occidentală invaziile barbare dezagregau civilizaţia antică,

Europa sud-estică, nordul Africii şi Asia Mică, constituite în imperiul bizantin, au


continuat să se dezvolte în tradiţiile clasice greco -romane, pe care s-au grefat
elemente orientale.

24
În Constantinopol, noua capitală, s-a păstrat interesul pentru grădini, acestea
însoţind fastuoasele palate imperiale, dar şi locuinţele aristocraţiei. Descrierile literare
din diferite epoci, prezintă în mare alcătuirea unor astfel de grădini. De formă pătrată,
înconjurate de un zid de marmură, cuprindeau o vegetaţie exuberantă, bazine
înconjurate de statui, puţuri rotunde cu coloane de piatră colorată şi marmură,
sculpturi decorative animate de amenajări hidraulice.
Grădinile imperiale etalau un fast d eosebit, manifestare a puterii suveranului.
Decorul lor s-a artificializat, prin folosirea oglinzilor, a arborilor auriţi, a automatelor
hidraulice, sub influenţa luxului etalat de grădinile califilor.
Astfel se pare că se prezenta şi grădina din Constantinopol a împăratului
Theophil, concepută pentru a încânta deopotrivă vederea, auzul şi mirosul, pentru a
stârni surpriza şi admiraţia vizitatorului – caracteristici împrumutate de la grădinile
orientale.

2.2.2. GRĂDINILE MEDIEVALE ALE EUROPEI OCCIDENTALE

Decăderea Europei occidentale, urmată de intrarea popoarelor germanice din


perioada migraţiilor în noua comunitate europeană a acelor timpuri, schimbarea
modului de viaţă în epoca feudală, au dus la un regres evident în amenajarea
grădinilor. În interiorul cetăţilor şi castelelor fortificate terenul disponibil pentru
grădini era foarte limitat şi folosit mai ales în scopuri utilitare.
Tradiţia cultivării plantelor s-a păstrat îndeosebi pe lângă mânăstiri.
Grădinile monahale cuprindeau, în compartimente geometrice distincte,
legume şi pomi fructiferi, plante medicinale şi aromatice şi câteva specii de flori.
Deşi, începând din secolul al X-lea horticultura a făcut progrese rapide ca

urmare a cruciadelor, care au contribuit la îmbogăţirea sortimentului ornamental cu


noi specii aduse din Orientul Mijlociu (lalele, zambile, crini, mimoze), organizarea
grădinilor a rămas tributară scheme lor utilitare.

25
Preocupările unor călugări dominicani de a elabora lucrări scrise despre
agricultură, au contribuit la răspândirea cunoştinţelor tehnice şi a celor referitoare la
modul de aranjare a grădinilor, stimulând şi interesul pentru crearea acestora.
Astfel, Pietro de Crescenzi, în preajma anului 1300, a prezentat modelul
programatic al grădinii medievale, care a fost urmat timp de peste două secole în
occidentul creştin. Schema generală se baza pe compartimentarea în s ectoare separate
de cultură: grădina cu pomi fructiferi, arbuşti şi plante ornamentale, grădina de
legume şi plante medicinale şi grădina de flori cu funcţie exclusiv ornamentală (fig.6).
Grădinile locuinţelor medievale, în general de dimensiuni mici, aveau terenul
plan şi erau înconjurate de ziduri. Sectorul decorativ era puţin variat, bazat pe o
compoziţie geometrică monotonă, din careuri egale, delimitate de alei de aceeaşi
lăţime şi decorate cu flori, trandafiri, gazon, arbuşti tunşi şi garduri vii tunse.

Fig.6. Schema grădinii medievale, după Beretta, R., 1970

26
Adesea arta topiară supraîncărca grădinile. În grădinile mici, lipsa arborilor era
suplinită prin îmbrăcarea zidurilor împrejmuitoare cu plante agăţătoare
sempervirescente, viţă de vie şi trandafiri urcători.
În grădinile mai mari, organizate de asemenea geometric, intersecţiile aleilor
erau ornamentate cu fântâni sau bazine; uneori erau prezente pergole de lemn
acoperite cu viţă, mici pavilioane de lemn; o suprafaţă rezervată arborilor ornamen tali
(viridariu) era amplasată în partea din spate a terenului.
Grădinile nobililor şi cele regale erau mai întinse şi în general compartimentate
în curţi geometrice separate prin garduri; ele cuprindeau şi amenajări pentru
amuzament (labirint, pavilioane pentru petreceri, menajerie), galerii acoperite cu
plante urcătoare înconjurând peluzele rectangulare şi formând promenade care legau
diferitele curţi. Renumite erau în Franţa grădinile de la Luvru şi Saint-Pol ale lui
Carol al V-lea, realizate în secolul al XIV-lea după programul trasat de Crescenzi.
Din punct de vedere al concepţiei peisagistice, cele mai multe grădini
medievale ale Europei occidentale se puteau caracteriza ca lipsite de unitatea
compoziţională şi viziunea estetică la care ajunseseră grădinile antichităţii greco-
romane.
Printre unele abateri de la modelul formal medieval se poate menţiona în
Franţa marele parc de la Hesdin (940 ha), înfiinţat la sfârşitul secolului al XIII-lea de
către Robert II d’Artois, inspirat de grădinile islamice; fastuos şi spectacular, cu
numeroase automate hidraulice de grădină, parcul a dăinuit peste 250 de ani, ajungând
în secolul al XV-lea un loc de mare prestigiu şi centru politic de întâlnire a diferiţilor
diplomaţi din ţările Europei (Marguerite Charageat, 1962).
Tot în Evul mediu a apărut un model nou, diferit de s chemele lui Crescenzi:
parcul “peisager”, cu scene bucolice şi pitoreşti – inovaţie datorată regelui René

d’Anjou. La sfârşitul secolului al XIV -lea – începutul secolului al XV-lea, el a creat


astfel de parcuri lângă Angers şi în Provence. Noul gen de amenajare a fost adoptat şi
în Italia, de către familia Medici, dovezi fiind unele fresce şi picturi din acele timpuri.

27
Se poate conchide că Evul mediu, deşi a fost considerat ca o epocă de regres
faţă de antichitatea greco -romană, a însemnat pentru arta grădinilor occidentale o
perioadă de acumulări şi de pregătire a evoluţiei profunde a concepţiilor şi modurilor
de expresie a acestora în secolele următoare.

2.2.3. GRĂDINILE ISLAMICE

Ca urmare a cuceririlor arabe, impulsionate de noua religie, islamul, începând


din secolul al VII-lea e.n. a luat fiinţă un mare imperiu, din Himalaia până în Pirinei,
depăşind ca întindere vastul teritoriu al imperiului roman din perioada sa de apogeu.
Civilizaţia arabă şi-a pus amprenta asupra tuturor ţărilor care au intrat sub
incidenţa sa. În perioada secolelor VIII – XI, când Europa încă suferea de pe urma
invaziilor barbare, cuceritorii arabi, ajunşi în Spania şi Sicilia, au avut un rol
recunoscut în Occidentul medieval european, prin dezvoltarea agriculturii,
meşteşugurilor, comerţului, ştiinţelor, literaturii şi artelor.
Asimilând elemente din civilizaţia popoarelor supuse, arabii au preluat în arta

grădinilor concepţia amenajării şi tehnica ceramicii din Persia, tehnica irigării şi


folosirii apei în scopuri ornamentale din Egipt, cunoştinţele agricole de la romani.
Grădinile arabe, la început de influenţă orientală predominant persană, au
căpătat apoi un specific propriu.
Tendinţa islamicilor către viaţa intimă a imprimat grădinilor lor un caracter
închis, familial. Locuinţele mici aveau o singură grădină, iar cele mai mari o suită de
grădini, formând curţi interioare (patio) de formă regulată şi amenajate fiecare cu
fizionomia sa proprie. Sub influenţa tradiţiei persane şi a religiei mahomedane,
grădina era împărţită în patru părţi egale; dacă spaţiul permitea, compartimentarea se
realiza prin întretăierea a două canale cu apă. De altfel, apa era nelipsită din
compoziţie, fie închisă în bazine fie susurând în vas ce sau fântâni arteziene, toate
legate între ele prin mici canale de teracotă sau pavate cu marmură.

28
O particularitate a acestor grădini era ornamentaţia bogată, strălucitoare, cu
modele geometrice sau în “arabescuri” din ceramică smălţuită, diferit colorată a
vascelor, bazinelor, băncilor, zidurilor, pereţilor de fundal, suplinind absenţa
sculpturilor, interzise de religia mahomedană.
Irigarea, atît de necesară în zonele toride, era asigurată după modelul grădinilor
antice orientale, prin adâncirea terenului faţă de nivelul aleilor şi canalelor, permiţînd
o inundare periodică a acestuia; diferenţele de nivel erau disimulate cu borduri de
buxus sau de mirt, tunse la o înălţime convenabilă.
Vegetaţia cuprindea chiparoşi, citrice, buxus, mirt, magnolii, ade sea în
aranjament liber, independent de forma geometrică a compartimentelor. Mici plante
decorau vasele aşezate pe parapete şi pe bordurile bazinelor; utilizarea florilor era
limitată.
Decorul realizat constituia o ambianţă intimă, plină de farmec şi personalitate.
Pe lângă marile palate, grădinile erau mai mari şi etalau gustul califilor pentru
decorul feeric, artificializat uneori prin prezenţa unor bazine argintii (strălucire dată
de mercur sau de staniu), arbori aurii sau argintii (placaţi cu aramă aurită sau din
argint masiv), lăsând să tâşnească jeturi de apă sau purtând păsărele aurii şi argintii,
animate hidraulic. Astfel erau vestitele grădini Alkatai de lângă Cairo şi cea de la
“Palatul Arborelui”, la Bagdad (Marguerite Carageat, 1962).
Şi în celelalte provincii ale imperiului arab, pe teritoriul Africii de nord, mai
târziu în Spania, arta grădinilor islamice a dat naştere la frumoase amenajări, dintre
care unele, în parte reconstituite, s-au păstrat până în zilele noastre.

2.2.4. GRĂDINILE ARABE DIN SPANIA

În Europa medievală, cu o artă a grădinilor modestă, fără realizări remarcabile,


grădinile Spaniei ocupă un loc aparte.

29
Palatele Alhambra şi Generalife (Foto color 2) din Granada şi Alcazar din
Sevilla, construite în secolele XIII - XIV e.n., în timpul dominaţiei arabe, uimesc şi
astăzi prin frumuseţea grădinilor lor.

Fig.7. Planul grădinilor Palatului Generalife, după Moreux, J.C., 1937

Aceste grădini formează compoziţii de sine stătătoare, pe care vizitatorul le


descoperă pe rând. Unele sunt tipice patio (curţi interioare clădirilor); altele, situate în
30
afara palatelor, sunt înconjurate de ziduri şi etalează aranjamente geometrice regulate,
însă nu riguros simetrice, ci adaptate formei şi mărimii terenului disponibil sau
reliefului modelat în terase plane (fig.7).
Ele impresionează fie prin simplitate şi sobrietate plină de eleganţă, fie prin
farmecul rezultând din îmbinarea măiestrită a vegetaţiei cu folsirea plină de fantezie a
apei, animată de jeturi ţâşnind din fântâni, vasce, canale sau alcătuind oglinzi calme.
Decorul personalizează fiecare grădină. Chiparoşi, eucalipt, palmieri, pini, magnolii,
leandri, laur, agave într-o dispunere mai puţin riguroasă, sunt situaţi adesea în
compartimente geometrice conturate cu garduri vii din buxus tuns.
Când grădinile sunt mai întinse (Alcazar) este adoptată maniera arabă de
divizare a spaţiului în sectoare separate, distincte prin arajament, unde
compartimentările cu buxus au modele diferite. Aleile principale au pe mijloc canale
cu apă, care reflectă siluetele chiparoşilor şi palmierilor, iar la intersecţii sunt
amplasate mici bazine hexagonale sau octogonale.
Grădinile patio spaniole, deşi precedate în istorie de formele întâlnite la
popoarele orientale, la greci şi la romani, reprezintă o contribuţie a Spaniei medievale
la arta modernă a grădinilor.

2.3. GRĂDINILE EXTREMULUI ORIENT

Civilizaţia străveche a Chinei şi cea mai puţin veche a Japoniei au urmat alte
drumuri în arta grădinilor, după concepţii cu totul specifice, care, deşi s-au revelat
foarte târziu occidentului, au avut o anumită contribuţie în evoluţia grădinilor din
Europa secolelor XVIII şi XIX, dar şi în formarea unor concepţii ale artei moderne a
grădinilor.

31
2.3.1. GRĂDINILE CHINEZEŞTI

În China, arta grădinilor, ca reflectare pregnantă a cultului naturii, s -a dezvoltat


din vechime, în strânsă legătură cu religia. Filozofia daoistă (începând din sec. IV
î.e.n.) şi mai târziu budismul (începând din sec. I - II e.n.) îndeamnă la reîntoarcerea
omului la starea naturală, în comuniune perfectă cu universul, pentru dobândirea
liniştii sufletului, a păcii divine şi atingerea perfecţiunii morale şi în final, a
nemuririi. În consecinţă, religia a impulsionat crearea grădinilor şi găsirea cadrului
natural propice vieţii spirituale în raport intim cu elementele naturii.
În timpul dinastiei Han (sec. II - I î.e.n.), pe domeniile împăraţilor s -au
amenajat grădini de plăcere, imaginate ca paradisuri ale nemuritorilor, în care se
regăseau toate creaţiile naturii - munţi, ape, plante şi animale - alcătuind un loc al
bucuriilor (plimbare, odihnă, vânătoare). În ambianţa naturală a acelor parcuri antice,
împăraţii şi nobilii chinezi practicau exerciţii yoga şi foloseau anumite elixiruri
secrete, în speranţa atingerii nemuririi.
Grădinile monahale
Arta grădinilor a cunoscut o mare dezvoltare pe lângă mânăstiri (sec. IV, V
e.n), impulsionată de noua religie, budismul. Aşezămintele monahale s-au ales în
situri naturale remarcabile prin frumuseţe; acolo s -au creat parcuri naturale, adăugând
peisajulului expresiile simbolice ale filozofiei: un motiv al acestor amenajări era
"coliba ermitului", un pavilion rezervat meditaţiei, situat pe un mic munte, fie în
pădure, fie pe malul unui lac - o expresie a comuniunii filosofului cu natura.
În secolele VIII - IX, perioada de apogeu a civilizaţiei chineze (dinastia Tang),
parcurile reşedinţelor imperiale şi ale nobililor au ajuns la o mare strălucire. Munţi,
lacuri, râuri, ca elemente primordiale ale naturii, făceau parte din peisajul grădinii,

realizat cu multă inventivitate. Crearea munţilor şi a maselor stâncoase era legată de


concepţia filosofică că acestea reprezintă scheletul pământului, după cum apele erau
considerate a fi arterele pământului. În consecinţă, relieful grădinilor era variat -

32
natural sau modificat - formând coline, masive stâncoase (simbolizând munţii) şi văi;
rocile cu forme bizare şi patinate de vreme, nelipsite în grădinile chineze, alcătuiau
tuneluri, grote, cascade, bordau malurile torenţilor (fig.8). Uneori, când izvoarele
naturale lipseau, albia pârâului şi cursul de apă erau sugerate cu ajutorul rocilor şi al
nisipului.

Fig.8. Grădină chinezească, după Sonea, V. şi al., 1979

Apa, sub formele ei peisagistice întâlnite în natură, constituia un element


compoziţional de mare imporatnţă, pus în valoare atât prin alcătuirea măiestrită a
reliefului, cât şi prin dispunerea plantaţiilor.
Vegetaţia ocupa un rol secundar în compoziţie şi era supusă ideii de simbol al

relaţiilor interumane sau ale omului cu natura: prunii, foarte îndrăgiţi în China, erau
consideraţi vestitorii renaşterii naturii, pinii simbolizau forţa caracterului, piersicii
ornamentali - paradisul, bambusul - prietenia, lotusul - puritatea spir ituală şi înălţarea

33
sufletească etc. Dintre flori erau nelipsite criza ntemele şi bujorii, dispuşi în grupuri
mari.
Reunite în acelaşi teritoriu, dar aranjate în spaţiu cu multă ingeniozitate,
vizitatorului i se înfăţişau secvenţe de peisaj care trezeau fie impresii de măreţie fie
sentimente de veselie şi chiar de groază.
Potecile care străbăteau peisajul cu caracter natural aveau un traseu neregulat,
care excludea linia dreaptă, dar perfect adaptat funcţiei de conducere de la un punct de
interes la altul, pentru descoperirea treptată a priveliştilor sau scenelor "surpriză". Ele
nu aveau aparenţa unui desen elaborat, ci se integrau perfect aspectelor şi formelor
naturale.
În epoca feudală, sub dinastiile Song (sec. X - XIII) şi Ming (sec. XIV - XVII)
şi până în timpurile moderne, grădinilor li s-au adăugat diferite elemente constructive
ca pavilioane, chioşcuri, pagode, poduri arcuite, galerii de trecere între pavilioane şi
chioşcuri, ziduri de împrejmuire cu porţi ornamentale (caracteristice erau cele
asemănătoare unor ferestre circulare sau derivate de la cerc, tăiate în zi d, prin care se
zărea ca într-un tablou, un arbore sau un grup de roci) (Foto color 3).
Scrierile, picturile şi gravurile atestă frumuseţea deosebită a grădinilor
chinezeşti. Renumele lor a ajuns şi în occident, începând cu Marco Polo (sec. XIII).
În arta grădinilor din sec. al XVII-lea, ca urmare a contactelor occidentului cu
extremul orient, a apărut influenţa grădinilor italiene şi franceze: unele parcuri
imperiale s-au amenajat în parte după modelul acestora (parcul Palatului de Vară -sec.
XVIII) (Foto color 4).
Deşi în decursul timpului, în China au pătruns elemente ale culturii şi
civilizaţiei altor popoare - din India, Persia, lumea islamică şi ulterior din Europa
medievală şi renascentistă - arta grădinilor chineze şi-a format şi păstrat până în
prezent caracteristici proprii (fig.9), subordonate concepţiei de creare a peisajului
după modele oferite de natură. Ea a influenţat arta grădinilor din Japonia şi alte ţări

34
apropiate, iar în Europa a contribuit la crearea stilului peisager al grădinilor en gleze
(sec.al XVIII-lea).

Fig.9. Grădina Perfectei Străluciri (Yuan Ming Yuan), după Simonds, J.O., 1967

Şi în domeniul horticol, China a constituit sursa a numeroase specii aduse în


Europa, îmbogăţind sortimentul ornamental (piersicul, portocalul, caisul, lămâiul,
crizantema, camelia, azaleea, bujorul ş. a.).

2.3.2. GRĂDINILE JAPONEZE

Influenţa Chinei a pătruns în Japonia începând din secolul al VII -lea e.n.,
transmiţându-i şi cultul grădinilor, care a fost asimilat şi apoi personalizat, devenind o
artă naţională, cu o inconfundabilă srcinalitate.

35
În capitalele ţării, Nara şi apoi din secolul VIII, Kyoto, s -au creat primele
grădini imperiale, amintind, la scară mai mică, concepţia parcurilor peisagere
chinezeşti.
Stimulată de religie, mai ales de doctrina zen, o formă a budismului care
îndeamnă către simplitate şi dragoste de natură, arta grădinilor a cunoscut o mare
dezvoltare şi un mare rafinament, relevante fiind îndeosebi grădinile templelor (Foto
color 5).
În secolele XIV - XVI s-au construi t numeroase temple ale sectei Zen şi
reşedinţe ale shogunilor, care aveau ca element preponderent peisajul grădinii,
clădirile fiind astfel concepute încât păreau a fi o componentă a acestuia (fig.10).

Fig.10. Grădină japoneză, după Nitschke, G., 2003

Arta grădinilor era guvernată de simbolism filozofic. Folosind toate elementele


din natură, ea le supunea anumitor reguli compoziţionale şi sensuri simbolice, legate
de mituri străvechi, dintre care unele erau preluate din China.

36
Munţi, coline, un lac cu insule, un pârâu cu cascadă, stânci colţuroase, pietre
rotunjite, nisip, pietriş, arbori şi arbuşti, diferite plante şi flori erau folosite diferenţiat
(fig.11) fie pentru reconstituirea unui peisaj complet, la o scară redusă, fie pentru
crearea anumitor scene de peisaj: grădină montană, grădină de muşchi, grădină aridă
(Foto color 6,7,8).
Multe din grădinile japoneze, prin aranjamentul apelor şi rocilor, sugerază
peisajul ţării, constituit din insule cu munţi şi oceanul care le înconjoară.

Fig.11. Plan de grădină japoneză, după Nitschke, G., 2003

37
Fig.12. Vila Imperială Katsura, după Moore., Ch. şi al., 2000

În grădinile mari (fig.12) erau prezente şi elemente construite: poduri,


pavilioane, lanterne de piatră (după modelul corean), ansambluri decorative din
coloane de lemn.
Anumite grădini erau concepute pentru ceremonialul ritual al ceaiului; mai
mici şi mai intime, acestea sunt alcătuite din mai multe secţiuni, pe care vizitatorul le
parcurge succesiv. Decorul mai sobru şi special constituit pentru a induce starea
spirituală pregătitoare ceremoniei cuprinde plante sempervirescente, roci, pietre
rituale, garduri şi porţi interioare; în ultima secţiune este amplasat pavilionul
tradiţional.
Aleile lipsind, erau suplinite prin pasaje din pietre dispuse la distanţe
convenabile. Pietrele de păşit, aşezate mai sus decât terenul, pentru a feri de călcare

38
muşchiul verde, reprezintă unul din elementele preluate de arta europeană a
grădinilor.
Ca şi în China, sub influenţa picturii, au apărut mici grădini aride, desenate de
artişti de prestigiu; ele erau destinate contemplării din interiorul clădirii sau de pe
verandă (grădini “vizuale”).
Dominant alcătuite din material inert, ele sugerau prezenţa apei. O întindere
plană de nisip alb desenat cu vălurele, în care erau implantate câteva roci masive,
creea iluzia unui lac; cu aceleaşi mijloace, alte grădini aride puteau reda scene de
peisaj montan cu pârâiaşe sau chiar animale înotând într-un curs de apă.
Păstrându-se această tradiţie, astfel de compoziţii se pot admira şi astăzi în
Japonia. Unul dintre cele mai caracteristice exemple îl reprezintă grădinile templului
Daisen-in (Foto color 7), dintre care cea mai mică (9 x 4,5 m), este un tablou
tridimensional cu peisaj de munte.
Arta grădinilor japoneze este guvernată de anumite principii şi reguli; ea a fost
practicată în decursul timpului de anumiţi grădinari, desenatori speciali, unii călugări
Zen, devenind o meserie artistică.
În grădinile japoneze vegetaţia era perfect integrată peisajului; cireş i japonezi,
legaţi de cultul religios, pini, ienuperi, arbuşti de ceai, camelii, azalee, bambus (Foto
color 9, 10), fac parte din decorul vegetal tradiţional alături de numeroase specii de
flori, ferigi, muşchi. În aranjamentul spaţial al grădi nilor s-au introdus şi arbuşti
modelaţi prin tundere (camelii, azalee, buxus) ale căror forme rotunjite, ovalizate,
etajate, combinate în variate compoziţii volumetrice, sugerează elemente inerte ale
peisajului (roci, munţi); mase de arbuşti supuse tunderii simbolizează formele
valurilor mării sau peisaje colinare.
Cultul naturii s-a manifestat şi în crearea grădinilor miniatură, modelate în
cutii sau pe paltouri de bronz sau porţelan şi destinate decorării interioarelor. Peisaje
miniaturale erau realizate cu pietre, nisip, lut, materiale artificiale pictate, un ochi de
apă cu un peştişor roşu, poduleţe, arbori pitici.

39
Grădinile miniaturale au existat cu mult înainte la persani (confecţionate din
ceară pictată) şi apoi la grecii antici.
Dorinţa de a aduce natura în locuinţe, atât de pregnantă la japonezi, legată şi de
simbolismul religios, a determinat dezvoltarea tradiţiei aranjării florilor (expoziţiile
Ikebana datează din 1425) şi a culturii arborilor pitici (bonsai).
Începând din secolul al XVII-lea crearea grădinilor a devenit o ocupaţie
profesională a desenatorilor şi grădinarilor mai ales în noul oraş Yedo (Tokyo),
imporatant centru politic şi cultural. Au apărut primele grădini publice (Foto color
11), caracterul general al amenajărilor fiind mai detaşat de semnificaţiile religioase.
Abolirea feudalismului în Japonia (1868), urmată de transferarea capitalei
imperiale de la Kyoto la Tokyo, a dus la sacrificarea unor vechi grădini pentru
construirea unor clădiri administrative, dar în acelaşi timp la crearea altora şi a câtorva
parcuri publice.
Tradiţia artei japoneze s-a păstrat, grădinile devenind însă mai funcţionale; în
peisajul parcurilor a apărut gazonul, introdus din moda occidentală.
Farmecul deosebit şi specificul grădinilor japoneze a trezit ecouri în arta
grădinilor din Europa, prin apariţia unor grădini sau a unor sectoare de grădină
imitând stilul acestora; anumite elemente au fost preluate în arta modernă a grădinilor.

2.4. ARTA GRĂDINILOR ÎN PERIOADA RENAŞTERII ŞI BAROCULUI

Renaşterea a reprezentat o perioadă de mare înflorire a culturii şi civilizaţiei


europene; fondată în principal pe reluarea idealurilor antichităţii clasice, ea s-a
manifestat în toate domeniile - litere, arte, arhitectură, ştiinţe - Leagănul Renaşterii a
fost Italia (secolele XV şi XIV), de unde a iradiat apoi în restul Europei.
Renaşterea s-a manifestat şi în domeniul artei grădinilor; de sprinzându-se
treptat de modelele evului mediu (fig.13), grădinile europene au evoluat în direcţia
reconsiderării realizărilor civilizaţiei antice greco-romane.

40
Fig.13. Grădină desenată de J. V. de Vries – tranziţie către Renaştere, după
Fouquier, M., Duchêne, A., 1914

Această nouă orientare a apărut întâi în regiunea Florenţei (Toscana),


promovată de umanişti în cursul secolului al XV-lea, culminând apoi în timpul
secolului al XVI-lea. Din Italia, noile concepţii au fost preluate în Franţa, care ulterior
şi-a creat propria artă clasică a grădinilor. Maniera italiană ca şi cea franceză au
revoluţionat grădinile Europei, creând adevărate mo de.

2.4.1. GRĂDINILE ITALIENE ALE RENAŞTERII

Reînvierea tradiţiilor antice greco - romane în arta grădinilor din Italia se

datorează activităţii unor literaţi, arhitecţi, artişti şi teoreticieni, transpuse apoi în


realizări concrete.

41
Cele dintâi creaţii ale Renaşterii în arta grădinilor (secolul al XV -lea) au
apărut în zona Florenţei şi s-au datorat principilor Medici şi unor arhitecţi în serviciul
acestora (vilele Medici de la Carregi şi Fiesole).
La începutul secolului al XVI-lea, Bramante, prin sistematizarea grădinii
Belvedere de la Vatican şi apoi Raffael, prin proiectarea grădinilor de la Villa
Madama lângă Roma, au iniţiat principii arhitecturale urmate şi apoi dezvoltate în
creaţiile lor de către numeroşi arhitecţi.
Reluând tradiţia vilelor romane, relevată de textele istorice şi de vestigiile
arheologice, moda vilelor suburbane s-a răspândit în întreaga Italie şi, în consecinţă,
arta grădinilor s-a dezvoltat şi s-a desăvârşit, dând naştere la cele mai strălucitoare
creaţii ale Renaşterii.
Principiile de amenajare ale grădinilor antice - simetria, organizarea
arhitecturală a spaţiilor, legătura dintre clădire şi grădină prin elementele decorative
construite, prezenţa sculpturilor, utilizarea vegetaţiei tunse, au fost adoptate şi
recreate, într-un stil srcinal care caracterizează grădinile italiene.
Din epoca Renaşterii secolului XVI -lea se păstrează şi astăzi unele din cele mai
frumoase realizări în arta grădinilor: Villa Lante din Bagnaia (arhitect Vignola) (Foto
color 12), Villa d'Este la Tivoli (arhitect Pirro Ligorio) (fig.16), Villa Medici în Roma
(arhitect Ammannati), grădina palatului Farnese din Caprarola ( arhitect Vignola) ş.
a.
În toate aceste grădini, cu suprafeţe nu prea mari, delimitate de ziduri, clădirea
principală (palatul, vila) participă la ordonarea generală a compoziţiei. Fiind
amplasate în cele mai multe cazuri pe terenuri cu relief în pantă sau accidentat,
grădinile au fost amenajate în terase succesive (opt la Villa d'Este, cinci la Villa Lante
-fig.14 şi 15, două la Villa Medici), cu forme geometrice regulate, susţinute de ziduri

ornamentate şi legate prin scări şi rampe.

42
Fig.14. Villa Lante, după Berreta, R., 1960

Fig.15. Villa Lante, plan şi secţiune, după Berreta, R., 1960

43
Sistematizarea etajată este subordonată unei axe principale de perspectivă în
sensul descendent al pantei; în lungul axei şi pe terase se desfăşoară partere decorate
cu desene din buxus şi forme tunse, bazine cu jocuri de apă, canale, cascade, fântâni,
statui, vase ornamentale, balustrade şi parapete ornamentale cu vasce şi statui.

Fig.16. Villa d’Este – Tivoli, după Magnilio Calcagno, A.,1983

Axe secundare de perspectivă sunt dirijate de -a lungul aleilor rectilinii, către


alte elemente care captează interesul vizitatorului şi aduc vari etate decorului. Statuile
şi fântânile, de cele mai multe ori, sunt legate de reprezentarea alegorică a unor mituri
antice.
Vegetaţia este tratată de asemenea arhitectural, subordonându-se compoziţiei
geometrice: arbori plantaţi în linie, ziduri verzi, garduri vii şi borduri tunse, arbuşti

44
modelaţi în forme geometrice ce alcătuiesc un decor armonios organizat, care încântă
prin jocul de volume.
Sunt preferate speciile cu frunze persistente, ca pini, chiparoşi, stejari
meridionali şi arbuşti care se pot modela prin tundere (tisă, buxus, mirt). Lauri, lămâi,
portocali plantaţi în vase, aduc variaţia de culoare în aceste grădini, în care florile par
absente. Ele sunt concentrate într-o mică grădină "secretă", în vecinătatea vilei.
La Villa d'Este dispunerea vegetaţiei înalte (ziduri verzi, mase aliniate de arbori
din care se ridică zvelte siluetele chiparoşilor) dirijează liniile de vedere în perspective
înguste, asigurând prin parcurgerea aleilor efectul "surpriză" al descoperirii treptate a
detaliilor compoziţiei.
Ceea ce încântă în mod deosebit în grădinile italiene ale Renaşterii este bogăţia
apelor care murmură continuu, aduc mişcare şi răcoresc atmosfera. De exemplu, la
Villa d'Este, ele sunt dirijate pe pante, însoţesc aleile în canale înguste sau casc ade cu
trepte, alimentează fântânile, formând jeturi şi jerbe de apă de o mare frumuseţe şi
varietate, ajung în mari bazine unde alcătuiesc din nou cascade sau ţâşnesc într -o
feerie de jeturi, cum este vestita orgă de apă (Foto color 13).
În secolul al XVII - lea grădinile renascentiste au evoluat sub influenţa stilului
baroc, care apăruse în arhitectură.
Principiile esenţiale de creare a grădinilor s -au menţinut, însă în compoziţia
arhitecturală, guvernată de echilibru şi simetrie se observă atenuarea sc hematismului
rigid, după criterii ortogonale, caracteristic secolului al XVI -lea. Traseele rectilinii
sunt îmbinate cu linii ample, curbe.
S-a renunţat la excesiva disciplinare a arborilor lăsându -i să se dezvolte liber,
ceea ce a contribuit la o mai bună legătură cu peisajul ambiant.
Dimensiunile grădinilor s-au mărit, tinzînd către transformarea în parcuri. S-au
multiplicat liniile vizuale, peisajul exterior participând în măsură mai mare la
organizarea compoziţiei.

45
Şi în ornamentaţia grădinilor au apărut schimbări, reflectând gustul pentru
bogăţia decorului şi pentru efectele pitoreşti şi scenografice specifice epocii barocului.
Formele geometrice mai sobre ale decorului vechilor grădini au cedat locul
elementelor ornamentale cu contururi mai dulci. Au apărut grotele artificiale, fântânile
cu stânci, şi "teatrele de apă" - compoziţii arhitecturale în care se asociază statui, roci
şi apă în mişcare (jocuri hidraulice şi muzicale), integrat e într-o construcţie decorativă
cu nişe (având de obicei şi funcţia de zid de sprijin).
Acestei perioade îi aparţin numeroase creaţii, printre care grădinile vilelor
Doria Pamphili (Roma), Aldobrandini (Frascatti) (Foto color 14), grădinile Boboli
(ale palatului Pitti din Florenţa), Gamberaia (lângă Florenţa - foto color 15), Garzoni

Fig.17. Villa Garzoni, plan, după Berreta, R., 1970

46
(Collodi) (fig.17), Isola Bella (insulă în lacul Maggiore, amenajată în 9 terase) (Foto
color 16, 17) şi multe altele, impresionante prin unitatea şi armonia de ansamblu şi
prin strălucirea şi varietatea decorului, înnobilat de numeroase opere de artă.

2.4.2. GRĂDINILE ŞI PARCURILE BAROCE FRANCEZE

Influenţa grădinilor italiene s-a manifestat în Franţa prin reînnoirea decorativă


şi prin trezirea interesului pentru spiritul antic în arta grădinilor.
Primele grădini realizate în Franţa de un arhitect italian, la începutul secolului
al XVI-lea la castelele Amboise, Blois şi Gaillon nu au adus ca noutăţi în
sistematizarea planurilor decât terasarea terenului (cu diferenţe mici de nivel, î ntrucât
relieful era mai puţin accentuat şi chiar plan, comparativ cu cel al grădinilor italiene),
în schimb au îmbogăţit şi diversificat ornamentaţia cu fântâni de marmură, modele noi
ale parterelor.
Schimbarea concepţiei medievale a grădinilor franceze a fost iniţiată în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea de artişti francezi, cunoscători ai primelor grădini ale
Renaşterii italiene.
Până în acea perioadă, domina încă modelul castelelor franceze cu ziduri de
fortificaţie şi canal de apă defensiv, grădina fiind situată în incintă. Cu timpul,
dispărând fortificaţiile, spaţiul grădinii s -a lărgit, dar în multe cazuri canalele s -au
păstrat, atât cu funcţie decorativă cât şi utilitară (pentru drenare), devenind apoi una
din trăsăturile specifice parcurilor franceze ale Renaşterii. Săparea canalelor de mari
dimensiuni a furnizat pământul necesar pentru construirea de terase, ca poziţii
avantajate de observare a parterelor (Marguerite Charageat,1962).
Noile tendinţe s-au concretizat în primele mari grădini cr eate în secolul al XVI-

lea de către Du Cerceau la castelele Verneuil şi Charleval, de la care se păstrează


documentaţia grafică şi de către Delorme la castelele Anet şi Chenonceaux.

47
Coeziunea arhitectonică între clădiri şi grădină, sistematizarea compoziţi ei în
funcţie de un ax dominant reprezentat de o alee centrală, modelarea terenului în terase
largi, cu partere decorate cu flori, prezenţa canalelor ca elemente ale compoziţiei -
sunt câteva trăsături importante care ulterior vor fi dezvoltate.
În perioada de început a barocului a apărut tipul de parter cu broderie de
buxus, înlocuind desenele geometrice regulate folosite până atunci de maeştrii italieni.
Acestă inovaţie, datorată familiei de decoratori de grădini Mollet, a fost introdusă în
secolul al XVII-lea în noile amenajări, devenind apoi o trăsătură importantă în
ornamentaţia parterelor, adoptată şi în grădinile italiene.
Creaţiile importante ale primei jumătăţi a secolului al XVII -lea sunt cele de la
castelele Tuileries, Fontainebleau, Saint-Germain şi grădina Luxembourg din Paris.
Tratatele de artă a grădinilor care au apărut în această perioadă ( Mollet şi
Boyceau), formarea de artişti specializaţi, ca şi realizările menţionate, reprezintă
progrese de seamă, care au pregătit epoca de mare strălucire a şcolii franceze, a
creaţiilor lui Le Nôtre în timpul domniei lui Ludovic al XIV - lea.
În perioada barocă, fastul şi strălucirea vieţii de curte au avut drept cadru nu
numai palatele somptuoase ci şi grădinile şi parcurile acestora, care au devenit locul
de desfăşurare a serbărilor grandioase, menite să impresioneze şi să reflecte măreţia şi
puterea monarhului şi ale nobilimii franceze. Artişti de seamă ai vremii – arhitecţi,
pictori, sculptori – au fost angajaţi în realizarea scenografică a grădinilor, în crearea
de decoruri bogate pentru astfel de serbări în aer liber . Statui, bazine, fântâni, vase de
o mare frumuseţe şi valoare artistică, create după teme alegorice, inspirate din
mitologia greco-romană, au înnobilat spaţiile ordonate de dispunerea geometrică
regulată a plantaţiilor.
Figură proeminentă între peisagiştii epocii “regelui soare”, Le Notre a dus la
apogeu grădina franceză, printr-o mare ştiinţă şi abilitate de a modela spaţiile şi de a
“pune în scenă” perspectivele .

48
Principiile compoziţionale ale lui Le Nôtre reflectă clasicismul antic
transformat de geniul său novator într-o concepţie srcinală ale cărei principale
contribuţii sunt: stabilirea unor mari proporţii ale compoziţiei de ansamblu şi ale
perspectivei dominante; ordonarea grădinii după norme arhitectonice, în care sunt
cuprinse atât modelarea terenului cât şi mari volume vegetale constituite din mase de
arbori; realizarea unităţii de ansamblu prin diversitatea şi nu prin identitatea părţilor
componente; introducerea de mari suprafeţe plane de apă (bazine, canale) cu funcţie
de reflectare a luminii.
Le Nôtre a creat parcuri monumentale ca Vaux - le – Vicomte (Foto color
18,19, 20), Versailles (Foto color 21,22,23), Chantilly (fig. 18), Saint - Cloud, Sceaux,
a resistematizat grădinile Tuilleriers, Fontainbleau, Saint-Germain–en Laye,
amenajări care, cu unele schimbări inerente trecerii timpului, şi-au păstrat frumuseţea
până în prezent (de Ganay, E., 1968).

Fig.18. Parcul Palatului Chantilly, după Pizzoni, F.,1999

49
Caracterizarea stilului baroc al parcurilor franceze
Măreţia parcurilor franceze rezultă din tratarea arhitecturală a compoziţiei,
desfăşurată pe spaţii vaste.
Capul de compoziţie îl constituie palatul, situat în poziţie dominantă. Unitatea
de ansamblu se realizează prin ordonarea geometrică a părţilor componente faţă de o
axă dominantă centrală, care este perspectiva principală, pornind de regulă de la palat
şi dezvoltându-se pe o mare distanţă în profunzimea peisajului creat
Perspectivele secundare, perpendiculare pe cea dominantă, devin axe de
compoziţie subordonate.
Terenul este modelat în terase largi, cu denivelări mici, însoţite de elemente
constructive specifice (ziduri de sprijin, rampe, scări, balustrade), racordate cu
suprafeţe plane, orizontale şi înclinate pe care sunt realizate compoziţii geometrice.
Perspectivele măiestrit conduse şi încadrate urmează direcţiile dominante de modelare
a reliefului, întâlnind în zonele orizontale întinse oglinzi de apă, bazine şi canale.
În organizarea generală, simetria faţă de axe se realizează atât prin identitatea
perfectă a elementelor care compun o anumită “scenă” (de exemplu, marile partere)
cât şi prin echilibrarea unor amenajări diferite, când acestea nu sunt cuprinse în
acelaşi câmp vizual (de exemplu, “boschetele” parcului), imprimând mai multă
variaţie ansamblului.
În vecinătatea palatului spaţiile sunt degajate, scoţând în evidenţă impozanţa
edificiului şi permiţând o vizibilitate bună asupra grădinilor care se desfăşoară în
preajma lui. Acestea sunt constituite din partere bogat decorate cu flori, borduri sau
broderii de buxus tuns, aliniamente de arbuşti sempervirescenţi modelaţi în forme
geometrice, cărora li se asociază piese decorative arhitecturale şi plastice
reprezentative pentru arta barocă (fântâni, bazine, statui, vase).
Vegetaţia înaltă este supusă concepţiei arhitecturale a parcului. Dispunerea
regulată a plantaţiilor arborescente subliniază grandoarea compoziţiei. Spaţiile
deschise, cuprinzând partere decorate cu vegetaţie de talie joasă, fac tr ecerea spre

50
parcul propriu-zis, alcătuit din mari volume vegetale geometrizate. Acestea ecranează
vederea asupra sistematizărilor interioare secundare şi lasă cale liberă perspectivei
principale şi celor transversale, încadrate cu aliniamente de arbori cu coroanele tunse
în forme geometrice sau alcătuind ziduri verzi.
Parcul, bine arborizat, este străbătut de alei rectilinii, în reţea geometrică,
conducând spre amenajări diferite ca factură: spaţii delimitate de ziduri verzi
(“boschetele” parcului ) şi decorate cu spectaculoase fântâni cu jocuri de apă, rocării,
frumoase bazine cu grupuri sculpturale, colonade, treiaje, care le conferă eleganţă şi
rafinament artistic, reprezentând totodată nota de fantezie şi varietate a acestor
compoziţii maiestuos disciplinate.
Toate elementele ornamentale, realizate în manieră barocă, sunt de o mare
valoare estetică. Faţă de grădinile italiene, ele sunt dispuse mai rar, în acord cu
vastitatea spaţiilor, sporind impresia de măreţie şi fast spectacular.

2.4.3. DEZVOLTAREA GRĂDINILOR CLASICE

Şcoala italiană a Renaşterii şi apoi şcoala franceză, cu aportul ei deosebit în


sistematizarea arhitecturală a compoziţiei şi în îmbogăţirea decorului (introducerea
florilor în ornamentaţia parterelor, a canalelor de mari proporţii şi a oglinzilor de apă
ş. a.) au dus la dezvoltarea rapidă a artei grădinilor în întreaga Europă occidentală
după jumătatea secolului al XVII-lea.
Noile parcuri şi grădini au adoptat la început maniera italiană iar apoi pe cea
franceză. O contribuţie însemnată a avut -o apariţia unor tratate asupra principiilor şi
normelor grădinii franceze, dintre care cel mai important se datorează lui
D'Argenville (începutul sec. al XVIII-lea).

Arhitecţi italieni şi francezi (dintre care unii erau elevi şi discipoli ai lui Le
Notre) au fost invitaţi să conceapă şi să amenajeze parcuri şi grădini în diferite ţări ale

51
Europei. Creaţiilor lor li s-au adăugat cele ale arhitecţilor autohtoni care au adoptat
aceste maniere de compoziţie.
Având la bază concepţii comune, cele două tipuri de grădini arhitecturale au
generat soluţii adaptative, reunite sub numele de grădini clasice.
Realizări mai importante ale secolului al XVIII-lea, admirate şi astăzi, sunt:
în Germania - parcurile Wilhelmshöhe (lângă Kassel, model italian), Herrenhausen
(lângă Hannovra, renaştere italiană cu influenţă barocă franceză) (Foto color 24),
Charllotenburg (Berlin, model francez – foto color 25), Nymphenburg (München,
model francez), Sanssouci (Potsdam, renaştere italiană); în Austria - parcul
Schönbrunn (Viena, clasic); în Rusia - parcul Petrodvoreţ (lângă Leningrad, model
francez – foto color 26); în Anglia - grădinile de la Whitehall (manieră italiană),
Saint-James Park şi grădinile Greenwich (model francez), Hampton Court (model
italian şi apoi francez – foto color 27,28), parcul Chatsworth (clasic); în Spania -
grădinile La Granja (lângă Segovia, model francez – foto color 29).
În Italia, cu unele excepţii din nordul teritoriului, s -a menţinut tradiţia proprie:
cea mai importantă creaţie din sec. al XVIII-lea este parcul Reale din Caserta (lângă
Napoli).
În secolul al XIX-lea creaţiile în stil clasic au fost puţine. În Anglia, unde se
instaurase stilul peisager, s-a semnalat o timidă reîntoarcere la formele derivate ale
renascentismului (parcul Shrubland).
Arhitecţi francezi au restaurat după iniţiala lor concepţie clasică parcul Vaux -
le - Vicomte (Franţa) şi grădinile castelului Blenheim (în Anglia, anterior transformate
de Brown în manieră peisageră).

52
2.5. GRĂDINILE PEISAGERE

2.5.1. GRĂDINILE ENGLEZE ŞI CREAREA STILULUI PEISAGER

În Anglia, în secolul al XVI-lea dominau grădinile de tip medieval, închise


între ziduri, şi abundând de vegetaţie tunsă în diferite forme geometrice sau imitând
animale şi chiar oameni (influenţă olandeză). Ulterior, ca şi în alte ţări, aşa cum s -a
arătat, în noile grădini a pătruns influenţa italiană, apoi cea franceză.
În timp ce arta grădinilor în Europa continua să evolueze sub influenţa stilului
francez, secolul al XVIII-lea a marcat o schimbare esenţială în concepţia parcurilor şi
grădinilor engleze.
În contextul unei largi mişcări culturale care căuta noi forme de exprimare
pentru arta noii clase care se ridica la putere, încă din secolul al XVII-lea s-au afirmat
noi poziţii, diferite de ale tradiţiei feudale. Sub influenţa literaturii noi, care pleda
pentru reîntoarcerea la natură, viziune exprimată mai ales de opera poetică a lui John
Milton ("Paradisul pierdut") şi mai târziu a lui Alexander Pope, iar pe continent
oglindită de Jean Jaques Rousseau în romanul său "La Nouvelle Heloïse", în arta
grădinilor din Anglia a apărut o nouă orientare, de adoptare a formelor libere ale
naturii sălbatice. La aceasta a contribuit şi pictura de peisaj (Poussin, Lorrain,
Salvator Rosa, Ruysdael), iar mai târziu infl uenţa grădinilor chineze.
O primă încercare de schimbare a aspectului formal al grădinii, impus de
tradiţiile medievale şi de modelele Renaşterii şi barocului, a constat în suprimarea
tunderii arborilor, mărirea spaţiului prin eliminarea zidurilor de incintă şi înlocuirea
lor cu şanţuri, permiţând astfel legarea de peisajul înconjurător. Planurile întocmite de
arhitectul englez Bridgeman, care a iniţiat aceste modificări reprezintă o etapă de
tranziţie, cu păstrarea axei centrale dominante, dar cu atenuarea regularităţii
schemelor clasice: absenţa parterelor, înlocuite cu simple covoare verzi, absenţa
canalelor şi, mai târziu, introducerea de poteci neregulat şerpuitoare, cursuri de apă,
grupări libere ale vegetaţiei.
53
O desprindere categorică de tradiţia clasică a făcut -o Kent, impulsionat de
poetul Pope (care şi-a creat prima mică grădină peisageră pentru locuinţa sa, la
Twickenham). Pictor şi arhitect, Kent a creat parcuri inspirat de pictura romantică
italiană. Cele mai importante lucrari ale sale au fos t parcul Stowe (fig.19) şi parcul
Rousham, create iniţial de Bridgeman, transformate într-o concepţie nouă, a peisajului
apropiat de natură.

Fig.19. Parcul Stowe, plan din 1774, după Loxton, H., 1991

El a eliminat cea mai mare parte a formelor regulate şi a aranjat terenul în


scene romantice cu chioşcuri, grote, ruine, temple, poduri. Unele exagerări, ca

54
plantarea de arbori uscaţi, în dorinţa de a imita mai bine natura (grădinile Kensington)
şi abuzul de edicule (mici construcţii) nu-i scad meritul de a fi realizat primele peisaje
cu caracter natural, folosind modelarea terenului cu mici coline şi văi, distribuind
grupurile şi masele de arbori neregulat, cu efecte pitoreşti, punând în evidenţă
resursele peisagistice ale formelor naturale ale arborilor.
Calea fiind deschisă, lui Kent i-a urmat Brown, artist de prestigiu, numit
"capacitatea Brown", care a perfecţionat compoziţia peisagistică, şi a naturalizat -o
prin eliminarea excesului de construcţii decorative. Printre remarcabilele sale
contribuţii în dezvoltarea stilului englez se numără completările aduse parcului Stowe
(Foto color 30), transformarea peisageră a parcurilor Blenheim şi Chatsworth.
În a doua jumătate a secolului al XVIII -lea, sub influenţa unei lucrări publicate
de lordul Chambers, care vizitase China, în unele grădini peisagere engleze a apărut
tendinţa de imitare a grădinilor chinezeşti, iniţiată chiar de el însuşi, prin desenele
pentru grădinile Kew (Londra). S-a format astfel un tip aparte de grădină, anglo-
chinez, caracterizat prin trasee mai contorsionate, conducând spre scene cu efect de
surpriză (arbori bizari, cascade, stânci, grote) şi chiar amenajări cu edicule specifice:
pagode, pavilioane chinezeşti (Marguerite Charageat, 1962).
Dincolo de aspectele imitabile ale acestor grădini, care ulterior au fost atenuate
sau eliminate, se poate spune că învăţămintele artei chinezeşti a grădinilor au
îndemnat pe creatori spre căutarea valenţelor peisagistice ale contrastelor, ale
culorilor, ale jocurilor de umbră şi lumină, spre studierea efectelor optice.
O influenţă care a persistat a exercitat-o curentul romantic, care a imprimat
grădinilor aspecte pitoreşti, sălbatice şi melancolice inspirate de pictură şi de
literatură.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Repton a adus la apoge u grădina peisageră.
Pe lângă activitatea sa practică, de realizare a numeroase amenajări, a rămas în istoria
artei grădinilor ca un teoretician de seamă al stilului peisager. El a revizuit regulile de
compoziţie, acordând o mare atenţie efectelor de perspectivă, exploatării jocurilor de

55
clar-obscur, folosirii apelor şi utilizării diferenţiate a vegetaţiei în funcţie de colorit,
aplicând în grădină legile opticii. De asemenea, a evidenţiat importanţa aleilor curbe
în perceperea progresivă a peisajului. Concepţia peisagistică a lui Repton a dus la
simplificarea traseelor aleilor, la o mai bună coordonare a diferitelor părţi ale parcului
şi la o mai mare variaţie a plantaţiilor, conferind grădinilor unitate şi armonie.
Interpretarea de către diferiţi peisagişti a programului grădinii peisagere trasat
de Repton a generat realizări remarcabile dar şi unele mai puţin reuşite.
În secolul al XIX-lea, un alt peisagist englez, Loudon, a publicat postum
operele lui Repton, pentru a clarifica şi revigora teoria peisageră. El însuşi a fost
susţinătorul noului curent numit “gardenesque”, bazat pe aplicarea la principiile
compoziţionale ale grădinii pitoreşti a lui Repton a celor mai avansate cunoştinţe de
botanică şi tehnice de grădinărit. În esenţă, efectelor de naturaleţe obţinute conform
concepţiilor lui Kent şi Repton prin realizarea de plantaţii asemenea pădurilor, lăsate
să crească liber, el opunea ideea peisajului grădinărit, cu arbori şi arbuşti plantaţi la
distanţe adecvate puterii lor de creştere. El a arătat importanţa înţelegerii
caracteristicilor ambientului pentru a putea imita natura şi necesitatea de a se ajunge
la o unitate de expresie şi o echilibrată relaţie între elementele compoziţionale, cu o
ordine clară a succesiunii scenelor, ca într -o operă muzicală.
Cele două curente peisagere engleze s-au contopit ulterior într-o concepţie
generală care stă la baza realizării peisajelor cu caracter natural şi care au influenţat
creatorii de grădini în manieră engleză din alte ţări.

2.5.2. TRĂSĂTURILE COMPOZIŢIONALE ALE GRĂDINII PEISAGERE

Rezumând esenţialul, stilul peisager al grădinilor se caracterizează prin

compoziţia liberă, în care elementele naturale şi cele construite sunt îmbinate în


peisaje cu caracter natural.

56
Grădina peisageră exclude simetria şi echivalenţa, unitatea realizându-se prin
echilibrarea şi compensarea elementelor componente.
Impresia generală este aranjamentul pitoresc sau neregularitatea cu aspect
natural, reunind adesea în acelaşi teritoriu elemente de peisaj pe care natura le
realizează disparat.
Soluţia de amenajare se adaptează configuraţiei naturale a terenului: relieful
este în linii mari respectat, intervenindu-se numai cu modificări de detaliu, pentru
realizarea armoniei formelor terenului sau pentru crearea unor efecte peisagistice
pitoreşti - adâncirea văilor, supraînălţarea colinelor, implantarea de roci, crearea de
pante line, concavizarea peluzelor (valonamente) etc.
Pentru impresia de naturaleţe, introducerea rocilor în compoziţie se face în
terenuri cu relief variat, după modelele oferite de natură, prin crearea de mase de roci,
grote, cascade.
Apele naturale sau create asemenea celor naturale - lacuri, râuri, pâraie, cascade
- ocupă un loc important în compoziţie; ele sunt armonizate cu formele reliefului şi cu
vegetaţia (Foto color 31, 32).
Plantaţiile respectă formele naturale de creştere a vegetaţiei şi grupările
naturale: mase cu conturul neregulat, pâlcuri, exemplare solitare de arbori şi de arbuşti
sunt dispuse cu multă varietate în planuri succesive, echilibrând covoarele întinse ale
peluzelor înierbate (fig.20).
Vegetaţia arborescentă este astfel ordonată încât crează linii de vedere
interesante către diferitele zone ale parcului şi către peisajul exterior.
Aleile au un traseu liber, desenat în linii sinuoase, conturând peluze largi. Ele
urmează formele reliefului şi sunt astfel amplasate încât nu se suprapun cu liniile de
perspectivă, vederile fiind orientate în ariile ocupate de vegetaţie (spre deosebire de
stilul clasic, unde desenul aleilor intră în componenţa perspectivei).

57
Fig.20. Parcul Stourhead creat de Henry Hoare în sec. XVIII, după Pizzoni, F., 1999

În grădinile peisagere construcţiile decorative sunt folosite în număr mai mic şi


întotdeauna în armonie cu peisajul creat: poduri, chioşcuri, pavilioane rustice, mici
temple şi unele monumente evocatoare ale gloriei trecutului antic (Foto color 30, 31),
uneori ruine, fântâni, ziduri, scări, împrejmuiri cu caracter rustic ş.a. Acestea se
intregrează peisajelor create, fără ostentaţie, completându-le şi imprimându-le
anumite trăsături: romantice, pitoreşti, rustice.

58
2.5.3. DEZVOLTAREA GRĂDINILOR PEISAGERE ÎN SECOLELE XVIII ŞI XIX

În dezvoltarea grădinilor Angliei stilul peisager a devenit tradiţional şi


concepţia lui Repton s-a extins asupra peisajului rural, imprimându-i un specific
aparte (landscape gardening).
În secolul al XIX-lea, ca urmare a evoluţiei sociale şi economice, amenajarea
grădinilor a depăşit cadrul rezidenţial, intrând în cel urban prin crearea primelor
parcuri pentru locuitorii oraşelor.
Londra dispunea la jumătatea secolului al XIX-lea de 600 ha de grădini şi
parcuri publice, amenajate în stil peisager, dintre care St. James Park, Green Park,
Hyde Park şi Kensington Gardens formau în centrul oraşului un lanţ de spaţii verzi cu
lungimea de peste 4 km şi Regent's Park, Victoria Park şi Battersea Park erau situate
în poziţie periferică.
Noua manieră de compoziţie care se impunea în Anglia a fost adoptată şi în
Franţa, Germania, Italia, prin transformări ale unor vechi grădini dar şi prin crearea de
parcuri şi grădini noi.
De la sfârşitul secolului al XVIII-lea datează în Franţa parcurile Mereville,
Ermenonville (fig.21), Malmaison, "Cătunul din Trianon", inclus în domeniul
Versailles, create sub influenţa curentului artistic romantic.
În secolul al XIX-lea în Franţa s-a format o adevărată şcoală a stilului peisager
în arta grădinilor, ai cărei maeştri au fost Barillet - Deschamps, Alphand, André.
Ei au început grandiosul program de dotare a Parisului cu parcuri şi grădini,
stabilit de Napoleon al III-lea, prin realizarea succesivă a parcurilor Bois de Boulogne,
Bois de Vincennes, Monceau (transformare), Buttes-Chaumont (fig.22), Montsouris
(fig.23).

Arhitectul francez Edouard André a realizat şi proiectul unui parc peisager din
Anglia, modern dotat pentru folosinţă publică - Sefton Park din Liverpool (fig.24).

59
Fig.21. Parcul Ermenonville, proiectat de Girardin în sec. XVIII

Fig.22. Parcul Buttes-Chaumont, Paris, după Berreta, R., 1970

60
Tot în stil peisager a fost amenajat parcul " Tête d'or" din Lyon, proiectat de
fraţii Bühler.
Şcoala peisageră franceză a acestei epoci a exagerat uneori stilizarea desenului
aleilor, artificializând într-o anumită măsură compoziţia prin preţiozitatea formelor
ovale şi circulare tangente din traseul aleilor. În grădinile peisagere franceze florile au
fost încadrate în forme eliptice, uşor proeminente, amplasate în peluze, în apropierea
aleilor, modă care de asemenea a imprimat o notă de artificial.

Fig.23. Parcul Montsouris, după Beretta, R., 1970

61
Fig.24. Sefton Park, Liverpool, după Beretta, R., 1970

Stilul peisager a câştigat adepţi şi în alte ţări ale Europei; amenajări integral noi
şi foarte multe restructurări ale unor parcuri mai vechi, clasice, au fost proiectate după
principiile grădinii engleze. Dintre acestea se pot menţiona în Germania, Grădina
engleză din München, parcul public Friederichshain din Berlin, Parcul Wilhelmsbad
lângă Frankfurt, grădina peisageră din cadrul parcului Sanssouci la Potsdam,
restructurări în stil peisager ale parcurilor Nymphenburg (München) şi Wilhelmshöhe
(Kassel) etc. În Italia au apărut splendide vile cu parcuri romantice - vila Melzi (la
Bellagio), vila Carlotta (la Caddenabio), vila Carraresi (la Frasinelli) - şi
transformări peisagere ale unor parcuri - vila Borghese (Roma), arii laterale ale
marelui Parc Reggio (Caserta) ş.a . În Rusia s-a realizat cel mai mare parc peisager
din Europa (circa 600 ha) -Parcul Pavlovsk, lângă St.Petersburg - şi parcul englez de
la Ţarskoe Selo (astăzi Parcul Puşkin).

Peste ocean, în Statele Unite ale Americii, secolul al XIX-lea a marcat o


împletire a artei grădinilor cu urbanismul. Dotarea marilor oraşe cu parcuri publice şi
sisteme de zone verzi a prilejuit manifestarea stilului englez în noile amenajări.
62
Peisagistul Olmsted a realizat numeroase parcuri în concepţie predominant
peisageră, printre care Central - Park şi Prospect - Park din New York, Fairmount
Park din Philadelphia, South Park din Chicago, Park - System din Boston ş. a.

2.6. STILUL MIXT ÎN ARTA GRĂDINILOR

2.6.1. APARIŢIA STILULUI MIXT ÎN ARTA GRĂDINILOR

Stilul mixt, care reuneşte caracteristicile grădinilor regulate şi a celor peisagere,


a apărut ca urmare a cerinţelor epocii, fără a putea fi atribuit unui creator anume.
Transformarea peisageră a unor vechi amenajări clasice, cărora nu li s-a putut
schimba în totalitate caracterul, a dus la îmbinarea celor două metode de compoziţie
în cadrul aceluiaşi parc. Iniţial aceste transformări nu s -au sudat într-o compoziţie
unitară, dar au trezit interesul pentru posibilităţile mai variate pe care le oferea o astfel
de asociere.
Primele amenajări mixte s-au făcut în a doua jumătate a secolului al XVIII -lea
în Franţa, la Paris: Bagatelle, o creaţie reuşită şi Monceau, un parc neunitar, cu
asocierea unor elemente prea variate, care ulterior a şi fost transformat.
Către sfârşitul secolului al XIX-lea stilul mixt începe să se impună. Dezvoltarea
oraşelor şi, în consecinţă, restrângerea terenurilor disponibile, a făcut necesară
adaptarea compoziţiei grădinilor la noua situaţie. Stilul peisager, necesitând spaţii
vaste pentru crearea scenelor de peisaj natural, nu mai corespundea suprafeţelor mai
mici ale loturilor urbane ale locuinţelor. Pe de altă parte, nici stilul riguros geometric
nu mai satisfăcea exigenţele de amenajare a grădinilor şi parcurilor, prea mult timp
dominate de acesta.
În Franţa au apărut numeroase grădini mixte, amenajate de Vacherot; tot în
această perioadă s-a creat parcul Bois Renault din Paris, iar în Germania, parcul
Winterhude din Hamburg (unul dintre cele mai reuşite, datorat arhitectului
Schumacher) (fig.25).

63
Fig.25. Parcul Winterhude (Hamburg), în stil mixt, după Beretta, R., 1970

64
În Rusia au fost amenajate parcul Petrovsk (Moscova), pădurea Sokolniki,
parcuri şi grădini botanice în Crimeea.
În Statele Unite, o parte din noile parcuri publice au fost concepute în stil mixt
(Sherman Park din Chicago ş.a.).

2.6.2. TRĂSĂTURILE STILULUI MIXT

Stilul mixt, numit şi compozit, se caracterizează prin rezolvarea unor zone ale
parcului sau grădinii în stil geometric şi a altora în stil natural, cu tranziţii armonioase
între ele, alcătuind un ansamblu unitar.
Centrele de compoziţie, intrările, zonele situate în lungul unor axe principale de
perspectivă, unele intersecţii importante de alei, spaţiile din vecinătatea clădirilor se
amenajează geometric, iar restul ansamblului este conceput în manieră liberă,
peisageră.
Între zonele cu rezolvări stilistice diferite nu există o diferenţiere netă în toate
aspectele compoziţionale; îmbinând unele elemente comune amenajărilor peisagere,

sectoarele tratate regulat se leagă firesc şi armonios de cele libere, ordonând


compoziţia într-o manieră mai simplă. Astfel, ansamblurile de partere, decorate cu
rabate de flori şi bazine geometrice pot fi încadrate de peluze în care vegetaţia
arborescentă este dispusă liber: masive cu liziera neregulată, grupuri şi exemplare
izolate repartizate în mod echilibrat, dar nesimetric, de o parte şi de alta a parterelor.
Un parc mixt poate avea mai multă atractivitate, prin varietatea scenelor de
peisaj în care se pot îmbina deopotrivă aspecte ale ordinii estetice geometrice (până la
exprimarea caracterului arhitectural) şi aspecte pitoreşti sau romantice; succesiunea
zonelor de tranziţie stilistică oferă de asemenea moduri d iferite de asociere a

elementelor de construire a peisajului. Unitatea compoziţiei se realizează prin


modalităţile de organizare spaţială, modelările de relief şi aranjamentul plantaţiilor.

65
Stilul mixt permite o mai mare libertate a soluţiilor; el se adaptează mai bine
cerinţelor de amenajare a parcurilor publice multifuncţionale, cuprinzând numeroase
dotări şi sistematizări secundare, mai ales în cazul suprafeţelor vaste, cu o mare
capacitate de primire a vizitatorilor.

2.7. CONCEPŢII CONTEMPORANE ÎN ARTA GRĂDINILOR

La începutul secolului al XX-lea, revoluţia industrială şi dezvoltarea oraşelor au


impus crearea de mari parcuri şi grădini cu funcţii igienice şi pentru satisfacerea
necesităţilor recreative ale populaţiei. La problemele estetice şi tehnice ale artei
grădinilor s-au adăugat şi cele de funcţionalitate, legate de includerea în parcuri a
dotărilor cu caracter social.
Aceste parcuri au oferit cadrul de manifestare deplină a stilului mixt, care a
evoluat, înglobând treptat experienţa dobândită în proiectarea peisajelor.
Aspectele noi în crearea plantaţiilor apărute la începutul secolului al XX -lea în
Anglia - grădini pe stâncării, alpinarii (rock - garden), grădini pe terenuri umede (bog
- garden), grădini sălbatice (wild - garden), inventarea b ordurilor de flori perene ca şi
mai vechea modă a plantelor exotice au contribuit la diversificarea soluţiilor
compoziţionale ale parcurilor şi grădinilor.
Influenţa cubismului din arhitectură a adus în grădini noi forme ale traseelor
geometrice, bazate pe simetrie sau asimetrie (fig.26).
Deşi acestea au condus uneori la scheme forţate, ele au constituit noi paşi în
găsirea unor modalităţi srcinale de expresie a formelor, volumelor şi suprafeţelor
grădinii în proiectarea asimetrică.
În concepţia grădinilor au apărut teme inspirate de arta picturală abstractă .
Relevante sunt grădinile proiectate în Brazilia de Burle Marx (Foto color 33),
caracterizate prin desene geometrice sau sinuoase de o inconfundabilă srcinalitate, în

66
care sunt modelate ariile de circulaţie, oglinzile de apă, peluzele, masele de culoare
ale plantelor.

Fig.26. Grădinei vilei Noailles (Franţa) arhitect Guevrekian, 1926, după


Pizzoni,F.,1999

Influenţa grădinilor japoneze (Foto color 34) manifestată la început prin


preluarea în compoziţie a unor elemente decorative specifice, a devenit ulterior mai
profundă şi creativă. Studierea acestei arte atât de rafinate a dus la căutarea unei mai
bune corelaţii între arhitectură şi peisaj, la înţelegerea grădinii nu ca un simplu decor,
ci ca o relaţie între om şi natură, atent elaborată.
Implicarea acestor tendinţe şi influenţe în arta grădinilor s-a realizat în
condiţiile păstrării principiilor generale ale acesteia, a valorificării tradiţiei şi
experienţei anterioare în proiectarea şi amenajarea peisajelor.
67
Fig.27. Grădină pe terasa Palatului Unesco din Paris (arhitect Noguchi),
după Beretta, R., 1970

Caracteristic este faptul că, treptat, grădinile şi parcurile contemporane s-au


eliberat de constrângerile de ordin stilistic (Foto color 35, 36, 37, 38) , soluţiile au
devenit mai suple, mai adecvate diferitelor exigenţe şi necesităţilor practice (fig.27).
Problemele tehnice ridicate de execuţie şi de întreţinere, folosirea materialelor
noi (beton, piatră artificială, plăci şi module prefabricate ş.a.) constituie alte aspecte
care influenţează concepţia grădinilor moderne.
Reducerea costurilor de întreţinere implică adoptarea mecanizării, evitarea
fărâmiţării peluzelor, simplificarea compoziţiei, reducerea ponderii plantaţiilor
modelate prin tundere, restrângerea decorurilor florale costisitoare din plante anuale,

creşterea ponderii plantelor perene.


Proiectarea urbană şi teritorială au extins domeniul artei grădinilor în toate
spaţiile oraşului şi în peisajul exterior. Sfera mai largă a acestor amenajări, reunite

68
sub numele de spaţii verzi, a determinat abordarea unei game foarte vaste de teme, cu
numeroase şi variate aspecte specifice.
În urbanistica modernă zonele verzi trebuie concepute ca un sistem unitar, nu
numai cu funcţii de protecţie a mediului, ci şi cu o importantă funcţie estetică, de
realizare a unui peisaj urban armonios.
Proiectarea ştiinţifică a ambianţei fizice constituie obiectul unor preocupări
orientate spre găsirea relaţiilor optime între dezvoltarea construcţiilor, industrializării,
traficului, cu mediul natural, în scopul asigurării desfăşurării vieţii umane într -un
cadru care să ofere condiţiile biologice optime, comoditate, reconfortare, frumuseţe,
ordine funcţională.

3. GRĂDINILE DIN ROMÂNIA

În contextul evoluţiei generale a artei grădinilor care a înregistrat similitudini şi


transfer de idei şi de material biologic de la un popor la altul, România s -a aflat în
calea unor interferenţe ale occidentului cu orientul.

3.1. GRĂDINILE PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Deşi există unele mărturii ale tradiţiei culturii plantelor ornamentale pe


teritoriul ţării noastre încă din epoca dominaţiei romane, informaţii mai precise despre
începutul grădinăritului datează din epoca feudală.
Ca urmare a evoluţiei social - istorice specifice, Transilvania a înregistrat o
dezvoltare mai timpurie a grădinilor. Tranzitul diverselor popoare nomade, stabilirea

coloniştilor străini, comerţul, navigaţia au prilejuit îmbogăţirea sortimentului de


plante.

69
În cetăţi - formaţiunile urbane feudale - grădinile ocupau suprafeţe mici şi
aveau mai ales caracter utilitar. Mici grădini decorative se găseau pe lângă locuinţele
boierilor, nobililor, meşteşugarilor înstăriţi şi pe lângă mânăstiri.
Mai târziu, în secolul al XVI-lea, grădinile s-au înmulţit şi s-au dezvoltat.
Scrierile vremii semnalează la Alba Iulia o grădină amenajată în terase şi decorată cu
flori.
Despre grădinile existente în secolul al XVII-lea informaţiile sunt mai
numeroase. În Transilvania, principele Gh. Racokzi a dispus plantarea la Alba Iulia a
unui parc cu tei şi flori, printre care unele aduse din alte ţări (lalele, narcise).
Se remarcă preocupările nobililor pentru amenajarea de parcuri pe lângă
reşedinţele de ţară (Ebesfalva, Făgăraş, Sân Petru ş.a.). De asemenea, apar
amenajări pe lângă casele orăşenilor. Din documente reiese existenţa unor grădini
decorative în Sibiu.
Tot din secolul al XVII-lea provin primele ştiri despre grădinile din celelalte
teritorii româneşti. În impresiile de călătorie ale lui Paul din Alep, care a străbătut
Ţara Românească şi Moldova, sunt descrise grădinile de pe lângă mânăstirile
Tismana şi Cozia, grădina cu trandafiri şi flori de pe lângă mitropolia din Târgovişte.
La Iaşi, el menţionează grădina palatului domnesc, cu eleşteu, iar pe dealul Galata
grădini cu trandafiri, crini, garoafe, iasomie.
Din alte informaţii aflăm de existenţa în Bucureşti a grădinii domneşti pe malul
drept al Dâmboviţei şi a unor frumoase grădini cu trandafiri şi lalele, amenajate pe
malul râului Colentina, unde se construise pentru petrecerile boiereşti şi un mare
pavilion.
Către sfârşitul secolului al XVII-lea, înflorirea arhitecturii româneşti,
construirea a numeroase palate şi case de moşie în Ţara Românească, a dus la crearea
de parcuri şi grădini. Palatul domnesc din Bucureşti avea în preajma anului 1700 două
grădini. La Curtea Veche, ca şi la palatul Mogoşoaia, Constantin Brâncoveanu
dispusese amenajarea grădinilor după moda italiană.

70
În secolul al XVIII-lea, în arhitectura parcurilor noi care au luat fiinţă în
Transilvania, pe domeniile unor nobili, s-a impus stilul francez. Astfel au fost
realizate parcurile de la Avrig (judeţul Sibiu) al baronului Bruckental (fig.28),
Bonţida (judeţul Cluj) al familiei Banffy, Gorneşti (judeţul Mureş) pe lângă castelul
familiei Teleky, Albeşti (judeţul Braşov) pe lângă castelul familiei Haller ş.a. Dintre
acestea, s-au păstrat în vremurile noastre unele aspecte din concepţia iniţială a
parcurilor de la Avrig şi de la Gorneşti.

Fig. 28. Planul Parcului de la Avrig (jud. Sibiu), după Marcus, R., 1958

Paralel cu dezvoltarea parcurilor din jurul conacelor de moşie care a luat un


mare avânt în această perioadă, în oraşe exista de asemenea o preocupare mai
susţinută pentru grădinile din jurul locuinţelor.

71
Au apărut şi unele amenajări cu caracter public de exemplu în Sibiu, pe lângă
poarta Heltau (1738); în aceste mici grădini erau incluse şi pavilioane pentru distracţii
(popice, cafenele, chioşcuri de muzică). Tot în Sibiu, către sfârşitul secolului al
XVIII-lea s-a amenajat o promenadă plantată.
Influenţa englezească în construcţia parcurilor s-a resimţit şi la noi în ţară.
Unele zone ale parcurilor vechi enumerate, au fost transformate în manieră peisageră,
la Avrig încă din secolul al XVIII-lea (păstrându-se compoziţia axială, tratată în stil
francez), la Bonţida, la începutul secolului al XIX-lea (modificare aproape integrală).
De asemenea au fost amenajate şi grădini noi în această concepţie: în Transivania la
moşiile din Brâncoveneşti, Corunca, Criş, Vlaha, Târnăveni , în Moldova la Căiuţi şi
Comăneşti; în Bucureşti, grădina familiei Dudescu era de asemenea amenajată în
manieră englezească.
În Ţara Românească, după o stagnare în dezvoltarea grădinilor, datorată
frământărilor politice şi exploatării turceşti ce au urmat domniei lui Brâncoveanu, s-a
manifestat un reviriment. Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureştiul era un
adevărat oraş-grădină: 80 % din suprafaţa sa era ocupată de grădini, însă foarte puţine
aveau un caracter organizat. Dintre acestea menţionăm: grădina palatului Mavrogheni
şi cea de lângă biserica Sf. Elefterie, care avea formă dreptunghiulară, cu rond central
şi alei radiale, grădina din zona unde în prezent se află Cercul Militar şi alte grădini, al
căror amplasament se poate reconstitui după vechi le planuri.

3.2. GRĂDINILE DIN SECOLUL AL XIX-LEA

Odată cu dezvoltarea oraşelor, în secolul al XIX -lea s-a impus necesitatea


înfiinţării spaţiilor publice pentru plimbare şi agrement.

În Transilvania, aşa cum s-a arătat anterior, aceste preocupări s -au manifestat şi
concretizat încă din secolul al XVIII -lea. În Cluj, pe locul numit "Dumbrava
furnicilor", s-a înfiinţat în 1838 un parc – promenadă (fig.29), cuprinzând dotări

72
pentru distracţia publicului: cafenea, pavilion pentru muzică, bazin de înot, teren de
sport. Acestea erau incluse într-o rezolvare peisageră de o parte şi d e alta a
promenadei rectilinii, plantată cu patru rânduri de arbori ce separau circulaţia
pietonilor de cea a trăsurilor.

Fig.29. Planul parcului-promenadă din Cluj (1838), după Marcus, R., 1958

În Ţara Romînească, prima realizare mai importantă a secolului al XIX -lea, ca


început al aplicării programului de înnoiri prevăzute de Regulamentul Organic, a fost
ansamblul şoselei Kiseleff din Bucureşti (1833-1840). Aceasta a fost prima arteră
verde a oraşului, pornind de la “Podul Mogoşoaiei” (Calea Victoriei) spre pădurea
Băneasa, pentru ale cărei plantaţii s-au făcut importante eforturi materiale şi umane.
Pentru amenajarea de grădini publice au fost chemaţi de la Viena arhitectu l
peisagist Carl Friederich Meyer şi grădinarul Franz Hörer. Activitatea lor a debutat cu

înfiinţarea grădinii Kiseleff (1844) (fig. 30), de o parte şi de alta a primului tronson
dinspre oraş al şoselei recent inaugurate, pe o suprafaţă de circa 7 ha.

73
Compoziţia grădinii, în stil peisager, după cum reiese din planul general de
amenajare, dovedeşte talentul şi buna pregătire a lui Meyer; el a conceput un peisaj
armonios, cu unele modificări de relief (dintre care se menţine şi astăzi o denivelare
pozitivă şi mica depresiune a unui fost iaz), alei sinuoase şi grupări pitoreşti ale
vegetaţiei.

Fig. 30. Planul Grădinii Kiseleff, conceput de Meyer, după Marcus, R., 1958

Tot Meyer şi Hörer au executat grădini pentru conace la Măgurele, Maia,


Filipeştii de Pădure şi ulterior, lucrarea cea mai importantă - grădina Cişmigiu - toate
proiectate în stil predominant peisager.
Prin crearea grădinii Cişmigiu, bucureştenii au dobândit prima mare amenajare
pentru plimbare, odihnă şi agrement, situată în centrul oraşului şi realizată după
principiile peisagere la modă în Europa (fig. 31).

74
Fig.31. Planul iniţial al Grădinii Cişmigiu (arh. Meyer), după Marcus, R., 1958

Fig.32. Planul Grădinii Cişmigiu, reamenajată de Rebhun,


după Marcus, R., 1958

75
Trăsăturile esenţiale ale peisajului grădinii, imprimate de Meyer (lacul,
modelările de relief, linia principală de vedere, devenită ulterior axa cu partere, parte
din traseul aleilor, grupări ale vegetaţiei lemnoase), se păstrează şi astăzi, cu
inerentele transformări în timp (dintre care cea mai importantă a fost reamenajarea de
către arhitectul Rebhun, în primele decenii ale secolului XX) (fig.32).
Deşi din proiectul lui Meyer (1850) nu s-a păstrat decât partea scrisă, aceasta,
prin descrierea lucrărilor, documentaţia tehnică şi listele de cheltuieli relevă atenţia
acordată funcţiilor grădinii, prin alegerea şi amplasarea dotărilor, grija pentru estetica
peisajului, dar şi anvergura şi dificultatea problemelor realizării pentru acea vreme
(asanarea terenului mlăştinos şi construirea lacului, deplasarea a mari cantităţi de
pământ, procurarea arborilor din pădurile din trei judeţe ş.a.).
Cişmigiul a câştigat în timp prin dezvoltarea vegetaţiei şi îmbogăţirea peisajului
cu noi specii şi elemente decorative, devenind grădina emblematică pentru capitala
ţării.
În 1860 s-au început lucrările pentru prima grădină botanică din Bucureşti,
realizată de grădinarul Ulrich Hoffman, care conducea în acea vreme Direcţia
grădinilor publice. Extinderea şi reamenajarea parcului palatului Cotroceni a inclus
apoi această grădină. Actuala grădină botanică s-a înfiinţat în 1885 din iniţiativa lui
Dimitrie Brândza (fig. 33, foto color 39).
Tot în această perioadă s-a realizat în Bucureşti prima formă a grădinii Icoanei.
Şi în celelalte oraşe ale ţării grădinile au evoluat şi s-au înmulţit.
În Craiova s-a amenajat cu ajutorul unui specialist neamţ grădina logofătului
Bibescu (moşie ce cuprindea zone decorative cu alei geometrice, bănci, pavilioane,
sere, diferite culturi, vii, livezi, adăposturi pentru animale, moară ş.a.).
Ulterior, prin iniţiativa domnitorului Ştirbei, moşia a fost cumpărată (1853) şi
înzestrată pentru recrearea populaţiei oraşului. S-au pus astfel bazele parcului Bibescu
pe o suprafaţă de 125 ha.

76
Fig.33. Planul Grădinii Botanice din Bucureşti, după Marcus, R., 1958

La Brăila s-au înfiinţat o grădină publică cu traseu peisager şi parcul "La


Monument". Vechiul plan al acestui parc, întocmit la sfârşitul secolului al XIX -lea,
arată concepţia acestuia în stil mixt, ceea ce dovedeşte adoptarea deja a tendinţelor
europene în crearea parcurilor publi ce. Acest parc, încă frumos în anii ‘70 ai secolului
trecut, dar în prezent complet neglijat, se impune a fi restaurat.
În Iaşi s-au amenajat grădina Copou (începutul secolului al XIX-lea), care a
devenit locul monden de plimbare al ieşenilor, mai ales după îmbunătăţirile aduse în
timpul domniei lui Mihail Sturza. Documentele menţionează şi grădina domnească a
lui Mihail Sturza, lângă bariera Socolei, ulterior dată în folosinţa publicului.
77
În timpul domniei lui Ghica s-a realizat frumoasa promenadă de pe dealul
Copou (1852), cu fâşii plantate late de 50 m şi o îmbinare reuşită a aleilor pietonale
şerpuind în mod regulat de o parte şi alta a drumului central al trăsurilor.
Desenele proiectului pentru grădina palatului domnesc din Iaşi (1859)
înfăţişează o compoziţie interesantă şi avansată pentru acea vreme, cu terase şi scări
monumentale către partea joasă a terenului, făcând legătura cu axele compoziţionale
rectilinii, care se întretaie în unghi drept; acestora li se subordonează rezolvările
peisagere care deţin ponderea în amenajare (lac, grupări libere ale vegetaţiei, alei
sinuoase).
În aceeaşi perioadă s-au realizat promenade la Braşov (Aleea de sub Tâmpa),
Arad, Făgăraş, Mediaş, Dej, Oradea, Haţeg, Ploieşti, Giurgiu şi alte oraşe.
În Sibiu s-au început în 1857 lucrările pentru parcurile "Sub arini" şi
"Dumbrava".
În Timişoara s-au amenajat primul parc al oraşului (1858) – cu denumirea
actuală de parcul Tineretului (anterior – “Regina Maria”, “Poporului”), urmat mai
târziu de parcul Scudier (1870, în prezent “parcul Central”) şi promenada către
Teatrul Naţional.
La Simeria s-au pus bazele primului parc dendrologic, pe o suprafaţă de circa
70 ha, pe teritoriul unui parc de moşie, iar la sfârşitul secolului s -a început crearea
unui alt parc dendrologic, la Bazoş, lângă Timişoara.

3.3. GRĂDINILE DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XX-LEA

Începutul secolului al XX-lea a marcat o nouă etapă în dezvoltarea artei


grădinilor din România, atât prin creaţiile specialiştilor străini invitaţi în ţară cât şi
prin contribuţia unor arhitecţi români.
Arhitectul peisagist francez Edouard Redont, elev al lui Barillet-Deschamps
(Ganay, E.,1949), a proiectat şi realizat în Craiova un mare parc peisager – Parcul

78
Bibescu (ulterior numit “Parcul Poporului”, astăzi - "Parcul Romanescu" – fig. 34) -
înglobând terenul fostei grădini Bibescu.

Fig.34. Planul Parcului Bibescu, după Marcus, R., 1958

Redont a transformat valea unui mic curs de apă într-o succesiune de lacuri cu
nivele diferite, cel mai mare dominând peisajul. Proiectul a inclus în desfăşurarea
pieselor de apă insule, cascade, anrocamente artificiale, poduri, dintre care unul
suspendat, grupuri pitoreşti de chiparoşi de baltă şi săl cii.
Traseele unduitoare aleilor conexează diferitele dotări şi amenajări: glorietă,
chioşcuri, castel de apă, case pentru paznici şi grădinari, hipodrom, terenuri de sport
ş.a. Armonia compoziţiei, vegetaţia măiestrit îmbinată cu formele blânde ale reliefului
şi cu apele, conferă şi astăzi un farmec deosebit acestui parc (Foto color 40, 41).
Redont a studiat şi un plan de ansamblu pentru înverzirea Craiovei, care

prevedea crearea unui inel de bulevarde plantate, idee realizată parţial. În zona
suburbană el a amenajat parcul - pădure de pe malul Jiului, numit mai târziu " Lunca
Moflenilor".

79
Chemat pentru proiectarea parcului în care urma să se organizeze Expoziţia
internaţională de la Bucureşti din 1906, Redont a realizat o lucrare remarcabilă (în
prezent Parcul Carol I, fost Libertăţii) (fig.35).

Fig. 35. Planul Parcului Carol I (1906), după Marcus, R., 1958

Încadrându-se în planul general al expoziţiei întocmit de arhietctul român Şt.


Burcuş, acest parc, în suprafaţă de circa 30 ha, a fost conceput în stil mixt cu o tratare
frumoasă şi variată, îmbinând armonios rezolvările arhitecturale cu cele pitoreşti şi
rustice. Aleea principală de intrare, tratată cu aliniamente de arbori şi partere cu flori
era elementul ordonator al compoziţiei, conducând spre un frumos lac, de unde se
dezvolta traseul peisager şi farmecul priveliştilor şi al diferitelor amenajări romantice
(grotă artificială, pârâu şerpuind printre roci, un turn-ruină, poteci rustice străbătând
pantele), aspecte care s-au păstrat şi după dispariţia pavilioanelor expoziţiei (Foto
color 42, 43).

80
Tot în Bucureşti, Redont a proiectat în stil peisager grădina Ioanid (fig. 36),
într-un cartier de elită (Bd. Dacia).

Fig.36. Grădina Ioanid, Bucureşti, după Marcus, R., 1958

Compoziţii interesante, dintre care unele foarte valoroase, se datorează


arhitectului german Fr. Rebhun , venit în ţară în 1910. Stabilindu-se în România, el a
făcut noi amenajări şi reamenajări ale unor parcuri şi grădini mai vechi.
Rebhun a adus îmbunătăţiri grădinii Cişmigiu, anterior realizată de Meyer în
stil predominant peisager. Prin crearea parterelor flancate de aliniamente de tei cu
coroanele tunse geometric, devenite axă coordonatoare (Foto color 45), a rondului
"roman" şi a grădinii de trandafiri, el a transformat grădina în stil mixt (fig. 32).
81
Îmbogăţirea măiestrită a tuturor elementelor compoziţionale fac şi astăzi din grădina
Cişmigiu unul din cele mai valoroase şi frumoase locuri de plimbare şi odihnă ale
capitalei.
Tot în Bucureşti, Rebhun a reamenajat parcul Kiseleff (extinderea şi
modificarea geometrică mai puţin inspirată a vechii grădini peisagere a lui Meyer) şi
parcul palatului Cotroceni (plan reuşit, care constituie baza aspectului actual).
Colaborarea arhitectului român Octav Doicescu cu Rebhun a dus la realizarea
în Bucureşti a parcului Naţional (partea sudică şi estică a actualului parc Herăstrău),
ale cărui lucrări datează din 1930 - 1935.
În împrejurimile capitalei s-au amenajat de către specialişti români pădurile -
parc Băneasa şi Snagov.
Şi în alte oraşe ale ţării au luat fiinţă noi parcuri şi grădini şi unele, existente, au fost
îmbunătăţite: în Buzău - parcul Crângul, proiectat de Rebhun (fig. 37); în Iaşi -
parcul Expoziţiei şi reamenajarea grădinii Copou (datorată tot lui Rebhun); în Cluj –
grădina Botanică (începută în 1923 sub conducerea prof. dr. Al. Borza, de către
tehnicienii horticultori Gurtler şi Filip) (fig.38); în Timişoara – parcul Tiselor (fig.
39), parcul Rozelor, Alpinetul, Pădurea verde şi reamenajarea fostului parc Scudier
(numele actual – parcul Central); la Sinaia - reamenajarea Parcului castelului Peleş
(sub conducerea lui Rebhun); în Râmnicu Vâlcea - parcul Zăvoiul; grădini în Turnu
Severin (după proiectul lui Rebhun); Curtea de Argeş (proiectul lui Rebhun); Galaţi;
Brăila; Roman; Suceava ş. a.

82
Fig.37. Parcul Crângul din Buzău, după Marcus, R., 1958

Fig.38. Grădina botanică din Cluj, după Marcus, R., 1958

83
Fig.39. Parcul Tiselor din Timişoara (1858), după Marcus, R., 1958

Notă:
Datele prezentate în capitolele 3.1. – 3.3 au ca sursă principală lucrarea “Parcuri şi
grădini în Romînia” de arh. Rică Marcus (Editura Tehnică, 1958).

3.4. REALIZĂRILE DIN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XX-LEA

În perioada următoare celui de al doilea război mondial crearea parcurilor şi


grădinilor a stagnat.
Instaurarea noului regim de "democraţie populară", eforturile de refacere a
economiei ţării şi trecerea la sistemul planificat au creat noi condiţii pentru
dezvoltarea spaţiilor plantate.
Într-o primă etapă s-au executat de către sfaturile populare unele lucrări de
plantare, fără planuri temeinic studiate, datorită absenţei cadrelor de specialitate.

84
În 1952 printr-o hotărâre a conducerii politice şi guvernamentale s-au stabilit
principalele obiective de perspectivă în domeniul dezvoltării spaţiilor verzi:
reconstruirea şi amenajarea parcurilor şi grădinilor existente; crearea de noi parcuri,
grădini şi scuaruri; sporirea numărului de parcuri şi terenuri pentru educaţie fizică şi
sport; plantarea magistralelor, bulevardelor şi străzilor, legarea spaţiilor verzi dintr -o
localitate într-un sistem unitar şi continuu, care să servească drept izvor de aer curat,
locuri de joacă pentru copii şi de recreare pentru tineret, adulţi şi bătrâni; înfiinţarea
grădinilor zoologice şi botanice în cât mai multe oraşe; delimitarea unei centuri de
păduri de recreare în jurul principalelor centre populate (Muja, S., 1984).
Ca urmare, pentru punerea în aplicare a acestor obiective, s- au înfiinţat
colective de arhitecţi şi ingineri horticultori care au proiectat noile amenajări.
Prima realizare peisagistică importantă a fost Parcul sportiv "23 August" (70
ha) din Bucureşti (care include actualul Stadion Naţional), înfiinţat pentru Festivalul
Mondial al Tineretului şi Studenţilor, care a avut loc în capitala ţării în 1953 (fig.40 ,
foto color 46).

Fig.40. Parcul 23 August (în prezent Parcul Naţional), după Marcus, R., 1958

85
De asemenea s-au creat noi grădini (Giuleşti, Coşbuc, Tolbuhin ş.a.) în diferite
cartiere bucureştene, s-a restructurat parcul Bazilescu (fost Nicolae Bălcescu). O
transformare cu efecte negative, de amputare a peisajului vechii amenajări a fost cea a
parcului Libertăţii, unde conducerea politică a impus construirea mausoleului. Podul -
esplanadă, conducând la scara monumentală către mausoleu, a anihilat dominanţa
lacului şi armonia compoziţiei romantice realizată de Redont (Foto color 44).
Experienţa dobândită în proiectarea şi execuţia spaţiilor verzi s -a materializat şi
în alte realizări ale arhitecţilor şi inginerilor români . În Bucureşti a fost reamenajat şi
amplificat parcul Herăstrău (Foto color 47, 48, 49 ) şi s-au reamenajat parcurile Tei şi
Libertăţii. De asemenea, s-au înfiinţat grădinile Circului de Stat (Foto color 50) şi a
Pieţei Palatului, grădina Floreasca.
Cu fiecare an, noi şi frumoase amenajări s-au adăugat celor menţionate,
sporind suprafaţa de spaţii verzi ale capitalei: parcul Expoziţiei, parcul Tineretului
(fig.41, foto color 51, 52, 53), parcurile noilor cartiere Titan (54, 55, 56), Balta Albă,
Drumul Taberei, Pantelimon, Colentina, Crângaşi, numeroase scuaruri. Cele mai
multe dintre aceste noi parcuri şi grădini s-au realizat pe baza proiectelor întocmite în
cadrul Institutului “Proiect” Bucureşti, de către arhitectul Valentin Donose şi
colectivul de arhitecţi de sub conducerea sa.
Tot în Bucureşti, deciziile de demolare a unor întregi cartiere, amplele
transformări edilitare şi construirea noului centru civic au fost însoţite de implantarea
pe harta oraşului a noi teritorii destinate să devină grădini şi parcuri - Piaţa Unirii,
Izvor, Văcăreşti şi altele, dintre care numai grădina Unirii are amenajarea încheiată.
În toate localităţile ţării, tot pe baza directivelor (până în 1989), s -au realizat
diferite categorii funcţionale de spaţii verzi considerate ca o componentă a protecţiei
mediului ambiant.
Au luat fiinţă noi scuaruri, grădini publice, spaţii verzi ale ansamblurilor de
locuinţe, artere plantate, încadrate în noile schiţe de sistematizare; totodată au fost
extinse şi refăcute vechile amenajări.

86
Fig.41. Planul Parcului Tineretului din Bucureşti

Mari suprafeţe de parcuri şi grădini publice deţin oraşele Timişoara, Cluj-


Napoca, Craiova, Ploieşti, Oradea, Galaţi, Sibiu, Iaşi, Constanţa.
Dezvoltarea staţiunilor de odihnă şi tratament, a zonelor turistice şi de
agrement, a determinat extinderea spaţiilor verzi şi înfrumuseţarea parcurilor şi a
grădinilor vechi din cadrul acestora.
Amenajarea a numeroase situri naturale interesante şi păduri pentru agrement,
crearea rezervaţiilor şi parcurilor naţionale în diferite zone ale ţării se înscriu ca alte
importante realizări ale arhitecţilor şi inginerilor peisagişti din ţara noastră.

87
Se poate spune că strategia în domeniul spaţiilor verzi prefigurată în 1952 a
condus în deceniile 6-9 ale secolului XX la rezultate bune în dezvoltarea de noi
amenajări şi diversificarea profilurilor acestora.
Calitatea bună a concepţiei celor mai importante realizări peisagistice, datorată
colectivelor de proiectare specializate din ţară (în primul rând din cadrul Institutului
"Proiect" - Bucureşti), nu a fost însă totdeauna urmată de un nivel corespunzător al
realizării tehnice. Printre cauze se numără: insuficienţa sau lipsa de performanţă a
mijloacelor tehnice folosite, lucrul "în asalt" (impus adesea de nespecialişti, îndeosebi
de persoanele cu importante funcţii politice sau de stat), nerespectarea tehnologiilor şi
chiar a planurilor de execuţie, reducerea cheltuielilor prin folosirea în mare măsură a
muncii “voluntare” (necalificată şi neretribuită) mai ales la lucrările de plantare,
calitatea uneori slabă a unor materiale de construcţii şi a finisării ş.a.
Aceste neajunsuri se reflectă în situaţia actuală a celor mai multe amenajări
peisagsitice, marcate în plus de neglijarea întreţinerii, ca urmare, în principal, a
insuficienţei fondurilor alocate.
După 1990 s-a înregistrat o stagnare a activităţii de amenajare a spaţiilor verzi
şi o avansare a degradării grădinilor şi parcurilor şi a altor spaţii verzi existente.
Revirimentul s-a manifestat în primul rând în domeniul privat (grădini ale
locuinţelor, ale sediilor de firmă, ale hotelurilor).
Se poate prevedea că susţinerea domeniului public de către alocaţiile de la
buget se va resimţi în amenajarea şi întreţinerea spaţiilor verzi pe măsura redresării
economiei generale.
În paralel sunt imperios necesare eforturi susţinute pentru dezvoltarea şi
modernizarea bazelor de producţie a materialului săditor, diversificarea sortimentului,
calificarea de specialişti de nivel mediu şi superior.

88
4. CONSERVAREA ŞI CREAREA PEISAJELOR , PARTE
INTEGRANTĂ A PROTECŢIEI MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

4.1. CONCEPTUL DE PEISAJ

Termenul de peisaj are ca sens iniţial cel folosit în pictură, apărut în arta
Renaşterii, definind un tablou în care natura, observată de om, este personajul
principal.
Ulterior, acest termen a fost introdus şi în arta grădinilor, fiind larg utilizat mai
ales din perioada creării parcurilor peisagere engleze.
În ultimii ani se remarcă o folosire excesivă a termenului, în situaţii foarte
diferite, de exemplu, “peisaj mediatic”, “peisaj publicistic”, “peisaj industrial” ş.a.,
care nu au nimic comun cu accepţiunea lui în domeniul arhitecturii peisajului şi al
dezvoltării spaţiale (Marica Solomon, 2002).
Conform Convenţiei europene a peisajului (Florenţa, 2000), prin peisaj se

înţelege o porţiune de teritoriu aşa cum este percepută de către om şi ale cărui
caracteristici rezultă din acţiunea şi interacţiunea factorilor naturali şi / sau umani.
Peisajele, fie naturale fie antropogene, sunt foarte diferite; ele prezintă trăsături
specifice în funcţie de zona geografică, climă, factorii geologici, hidrologici şi
pedologici, vegetaţie, dar şi în funcţie de amenajarea teritoriului, dezvoltarea
agriculturii, silviculturii, mineritului, industriilor, urbanismului, transporturilor,
turismului şi agrementului. Peisajele care fac obiectul artei grădinilor şi arhitecturii
peisajului sunt influenţate de tradiţiile culturale din diferitele zone şi epoci istorice, de
evoluţia concepţiilor în celelalte arte vizuale, de dezvoltarea cunoaşterii, a ştiinţei, a

mijloacelor tehnice şi a tehnologiilor în execuţia şi întreţinerea amenajărilor


peisagistice.

89
Peisajul, sub toate aspectele pe care le îmbracă (natural şi antropic, rural şi
urban), în toate modurile în care este utilizat, în toate modurile în care este
contemplat, este o componentă importantă a interesului general (Marica Solomon,
2002). Pe plan ecologic, ambiental, social şi cultural, el constituie o resursă care
contribuie la calitatea vieţii oamenilor şi care favorizează activitatea economică, de
aceea protejarea, amenajarea şi gestionarea lui este foarte importantă pentru
dezvoltarea durabilă, bazată pe un echilibru armonios între necesităţile sociale,
economie şi mediu.

Peisajul natural
Zonele în care elementele naturale s- au păstrat nemodificate de intervenţia
omului alcătuiesc peisaje naturale. Ele reprezintă un patrimoniu al fiecărei ţări, în care
se doreşte conservarea naturii sălbatice, ca o componentă deosebit de importantă a
mediului fizic.
Considerate din punct de vedere contemplativ, nenumărate tipuri de peisaj pe
care le oferă natura posedă calităţi vizuale pe care le asociem cu perfecţiunea, le
percepem ca frumoase (Foto color 57).
În unele situaţii însă, peisajul natural nu trezeşte admiraţie, emoţie estetică.
Analizând cauzele, acestea pot fi: absenţa unor elemente de varietate sau, din contră,
prezenţa unor elemente distonante. De exemplu, povârnişurile dezgolite şi bătute de
vânturi ale unor dealuri sunt mai puţin frumoase decât dealurile cu pajişti şi neregulat
împădurite. Doborâturile de vânt sau incendiile cauzate de furtuni şi descărcările
electrice imprimă aspecte neplăcute unui peisaj montan. Zonele de teren nisipos sau
sărăturat, cu vegetaţia săracă crează impresii dezolante, la fel cele cu alunecări de
teren, văi de râuri degradate de inundaţii sau eroziune. Peisajele naturale, ca atare sunt
puţine, ca urmare a intervenţiilor oamenilor prin activităţile de amenajarea teritoriului.
Integrarea creaţiilor umane într-un peisaj natural valoros trebuie să se facă în
armonie cu acesta, să nu-l altereze, ci să-i dea noi valenţe de frumuseţe (Foto color

90
58). De aceea este firesc şi important ca în deciziile de transformare a unui peisaj
natural să fie implicaţi şi specialiştii peisagişti.

Peisajul amenajat
Modificarea unui peisaj, ca şi crearea unui peisaj nou trebuie să folosească la
maximum şi să dezvolte trăsăturile naturale valoroase ale terenului şi ale peisajului
existent, eliminând trăsăturile negative şi aspectele nedorite.
Un peisaj amenajat poate desăvârşi şi corecta ce ea ce a creat natura sau poate
reuni în acelaşi teritoriu aspecte vizuale care în natură se întâlnesc în mod disparat.
În habitatele umane domină peisajele complet create de om – parcuri şi grădini
urbane, spaţii verzi stradale, peisajele rurale ale fermelor, peisajul unei autostrăzi etc.
În acestea, proiectarea urmăreşte atât armonia vizuală a elementelor
componente cât şi integrarea anumitor funcţiuni, pentru satisfacerea diferitelor
deziderate legate de folosinţa teritoriilor respective, în condiţiile c onstruirii unui
peisaj de calitate.
Situarea diferitelor amenajări în cadrul natural, exterior oraşulu i, impune
corelarea acestora cu trăsăturile peisajului înconjurător şi integrarea aspectelor sale
vizuale majore (privelişti sau perspective asupra scenelor de interes observabile din
anumite puncte sau zone ale teritoriului de amenajat).
Abandonând viziunea exclusiv elitistă a peisajului, Convenţia europeană a
peisajului precizează că în prezent trebuie luate în consideraţie de către statele
semnatare ale convenţiei atât peisajele remarcabile cât şi cele considerate urâte.
O problemă actuală, aşa cum s-a mai arătat, este recuperarea şi refacerea unor
peisaje degradate antropic, de exemplu, teritoriile urâţite de haldele de steril, de
instalaţiile industriale abandonate, de carierele de piatră părăsite etc (Foto color 59,
60).

91
4.2. IMPORTANŢA CONSERVĂRII ECOSISTEMELOR
NATURALE ŞI A PEISAJELOR AMENAJATE

În condiţiile contemporane, când mijloacele cu care acţionează omul îi conferă


o uriaşă forţă transformatoare, el determină în întreg mediul natural rapide, ample şi
profunde schimbări: exploatarea intensă a resurselor naturale, sărăcirea pădurilor,
expunerea unor mari suprafeţe de teren la eroziune, poluarea solului şi a apelor
freatice prin agricultura intensivă, extinderea poluării fizice şi chimice la scară
planetară (mări, oceane, atmosfera înaltă), poluarea radioactivă, reducerea stratului
protector de ozon etc.
Proporţiile alarmante ale alterării mediului în ţările puternic industrializate,
agravarea crizei ecologice, au adus în prim plan problema protecţiei mediului
înconjurător, una din cele mai importante şi mai stringente preocupări ale societăţii
contemporane, pe toate meridianele planetei.
Lumea a devenit tot mai conştientă de consecinţele degradăr ii echilibrului
natural al biosferei, care pune în pericol însăşi viaţa omului.
Numeroase organisme internaţionale, cele mai multe puse sub autoritatea şi
prestigiul ONU, elaborează programe de colaborare privind ocrotirea naturii,
organizează manifestări la nivel mondial (conferinţe, simpozioane), instituie fonduri
de finanţare pentru crearea unor parcuri naturale şi rezervaţii, fonduri pentru cercetări
etc.
Pe plan mondial există diverse programe de cooperare care cuprind măsuri de
preîntâmpinare a poluării apelor cu caracter internaţional, de protecţie a aerului, a
solului, vegetaţiei, faunei etc.
În majoritatea ţărilor se adoptă legislaţii şi strategii guvernamentale pentru
apărarea şi ameliorarea mediului în contextul creşterii economice; se urmăreşte
integrarea armonioasă a criteriilor economice, ecologice şi sociale, în interesul
exploatării naturii fără distrugerea ei în acest proces.

92
Deşi cadrul legal există în România (Legea protecţiei mediului - nr. 137 din
1995), nu totdeauna prevederile şi îngrădirile impuse de acesta au fost respectate, fie
în mod deliberat fie din neglijenţă, încălcările repercutându-se negativ asupra calităţii
mediului ambiant.
În politica de protejare a naturii, de menţinere a echilibrului ecologic natural,
alături de fundamentale măsuri tehnice şi economice alcătuind strategia dezvoltării,
un rol important îl are grija pentru peisajul natural, pentru calitatea funcţională şi
estetică a prefacerii lui, pentru conservarea pădurilor şi a spaţiilor verzi.
Habitatul uman nu poate fi desprins de problema protecţiei mediului
înconjurător. Asigurarea calităţii vieţii în aşezările umane înseamnă nu numai un
standard şi un confort propriu civilizaţiei moderne ci şi condiţii naturale favorabile
sănătăţii fizice şi psihice a omului.
Un mijloc important în realizarea şi menţinerea echilibrului ecologic al
ambianţei omului este reintegrarea naturii în oraşe şi a oraşelor în peisajul natural.
Sistematizarea urbană şi, la o scară mai largă, sistematizarea teritorială abordează
deopotrivă problemele ambientului peisagistic (estetic şi funcţional) şi cele ale
ambientului ecologic (fizic, chimic, biologic şi psiho-social) (Muja, S., 1984).
O scurtă privire asupra caracteristicilor mediului fizic de viaţă al populaţiei
urbane, permite înţelegerea importanţei funcţiilor de protecţie pe care le exercită
zonele verzi.
Oraşele mari au devenit imense concentrări de volume şi spaţii din beton,
zidărie şi asfalt, cu artere de trafic trepidant, cu fabrici şi uzine, alcătuind un mediu
artificial în care natura vie este supusă unei permanente agresiuni.
Putem spune că omul modern, uitând uneori că aparţine naturii, şi-a
artificializat în aşa măsură viaţa încât, în prezent s -a neglijat pe sine, ca fiinţă
biologică.
În ce constau transformările mediului natural şi ce consecinţe au ele ?

93
Mai ales în oraşele mari, procese de o mare complexitate şi determinate de o
multitudine de factori, cauzează importante modificări ale factorilor naturali.
Microclimatul urban se caracterizează prin temperaturi mai ridicate, uscăciune
atmosferică, reducerea curenţilor de aer naturali.
Creşterea temperaturii se datorează atât emisiunilor de căldură în atmosferă,
generate mai ales de industrie, cât şi înmagazinării căldurii în timpul zilei de către
volumele construite şi ariile de beton şi asfalt. Diferenţele anuale oscilează între 0,5 -
1,5 °C, dar în sezonul cald pot ajunge până la 10 °C în oraşe faţă de împrejurimi.
Stagnarea căldurii prin oprirea vântului de către clădiri, cu atât mai mult cu cât
acestea sunt mai înalte şi mai dese, determină şi scăderea umidităţii relative a aerului,
favorizând maladiile respiratorii. În acelaşi timp, reducerea ventilaţiei împiedică
primenirea aerului.
Poluarea reprezintă aspectul cel mai pregnant al alterării mediului, cauzată de
civilizaţia modernă.
Impurificarea atmosferei oraşelor şi centrelor industriale, răspândindu -se şi în
zonele înconjurătoare, uneori la mari distanţe, are consecinţe negative asupra omului
şi a celorlalte vieţuitoare.
Factorii generatori de poluare sunt termocentrale le, industria (chimică, de
rafinare şi prelucrare a petrolului, metalurgică, de prelucrare a produselor minerale
ş.a.), în mare măsură mijloacele de transport (motoare cu ardere internă), la care se
adaugă şi activitatea curentă a populaţiei. Aceste surse emit în atmosferă mari cantităţi
de noxe, cu consecinţe negative directe şi indirecte asupra sănătăţii omului şi a
celorlalte vieţuitoare.
Noxele din atmosferă sunt sub formă de gaze, aerosoli, fum, praf, particule
solide. Acestea, prin intermediul aparatului respirator ajung în organism, putând cauza
grave tulburări ale funcţiilor vitale, în raport cu natura şi concentraţia poluantului.
Foarte toxice sun unele gaze ca hidrocarburile nearse, oxizii de carbon, oxizii de azot,
clorul, fluorul, dioxidul de sulf, sulfura de carbon ş.a.; de asemenea pulberile fine,

94
ajungând până la dimensiuni de aerosoli (1 milionime până la 1/5000 mm), conţinând
plumb, arsen, cadmiu ş.a. (Garrec, J.-P., 1989). Dar şi substanţele mai puţin toxice,
prin prezenţa în atmosferă în mari cantităţi, sunt poluante.
Atmosfera încărcată cu impurităţi, care devin nuclee de condensare, formează
deasupra oraşului o piramidă de vapori care reţine o parte din razele ultraviolete şi
diminuează intensitatea luminii cu până la 20 - 25 %.
Condiţiile meteorologice şi relieful influenţează gradul de poluare. Curenţii de
aer dispersează noxele, diminuând concentraţia acestora, dar răspândindu-le pe arii
mai largi. Precipitaţiile pot accentua efectele nocive prin producerea ploii acide sau,
dimpotrivă, pot reduce poluarea aerului prin antrenarea particulelor solide către sol,
impurificându-l indirect pe acesta. În mediul urban, creşterea umidităţii atmosferice
determină aspecte nefavorabile ca formarea ceţii acide, cu acumularea poluanţilor sub
formă de particule solide şi aerosoli. Inversiunea termică poate cauza mai ales în
zonele depresionare menţinerea unui plafon de noxe la mică înălţime faţă de sol,
creând o atmosferă greu respirabilă.
Poluarea atmosferei este mai mare în oraşele industriale situate pe văi (aspect
pregnant până în anul 1994, la Reşiţa, Vulcan, Comarnic, Târnăveni) şi în depresiuni.
În ţara noastră, poluarea în anumite zone s-a apropiat de limitele critice,
ridicând probleme complexe ecologice şi social-economice care au pus imperativ
problema retehnologizării şi chiar a închiderii unor linii de producţie şi a unor
întreprinderi.
Dereglările produse factorilor fizici ai mediului în oraşe cuprind şi poluarea şi
degradarea solului, impurificarea apelor naturale.
Acumularea substanţelor nocive în sol are loc atât prin preluarea din atmosferă
a poluanţilor de către precipitaţii cât şi prin depunerea gravitaţională a acestora, la
care se adaugă aportul direct al omului (reziduuri ale produselor petroliere, sare, var
nestins, carbid, moloz, deşeuri nedegradabile biologic ş.a.).

95
Dar şi unele acţiuni ca decopertarea terenurilor de stratul fertil, umpluturile cu
pământ necorespunzător (frecvente în urma activităţii în construcţii), excesul de
îngrăşăminte şi pesticide crează condiţii nefavorabile pentru vegetaţie şi pentru viaţa
organismelor din sol.
Poluarea solului, provenită din atmosferă, din ape sau prin impurificare directă,
determină reducerea capacităţii de ameliorare a calităţii mediului de către vegetaţia
pădurilor şi a spaţiilor verzi urbane; de asemenea cauzează poluarea produselor
agroalimentare provenite din culturile situate în perimetrul urban şi suburban afectat
de poluare.
Apele naturale, impurificate prin deversarea reziduurilor industriale şi
menajere, se transformă în vectori ai agenţilor poluanţi, cu urmări negative potenţiale
pentru om, animale, vegetaţie şi directe pentru sistemele ecologice acvatice.
Din vasta problemă a alterării mediului am prezentat îndeosebi aspecte direct
legate de habitatul uman, de calitatea condiţiilor de viaţă în oraşe, acestea interferând
cu obiectivele creării spaţiilor verzi. Însă viaţa omului este condiţionată de întreg
complexul ecologic, de întreaga biosferă, de aceea echilibrul acesteia este decisiv
pentru umanitate.

4.3. FUNCŢIILE ZONELOR VERZI

Crearea ambianţei naturale a omului se bazează atât pe readucerea naturii în


habitatul uman, cât şi pe dezvoltarea şi amenajarea cadrului natural exterior, din afara
localităţilor.
Diferitele categorii de peisaje amenajate îndeplinesc multiple funcţii; ele îşi
exercită acţiunea în acelaşi timp, dar unele prevalează asupra altora, ca urmare a
specificului programelor peisajelor în cauză. Aceste funcţii se manifestă atât în sfera
ecologică (protecţia şi ameliorarea mediului) cât şi în cele socială, culturală, istorică şi
economică.
96
“Pledarea cauzei” privind importanţa amenajărilor peisagistice în prezent şi
pentru viitor se bazează pe înţelegerea deplină a principalelor roluri ale amenajărilor
peisagistice în ameliorarea calităţii vieţii, ceea ce justifică preocupările şi eforturile
financiare şi umane pentru prezervarea şi îmbunătăţirea celor existente şi pentru
crearea de noi peisaje, mai performante şi mai adaptate cerinţelor actuale ale
societăţii. Aceste roluri sunt: de protecţie şi ameliorare a mediului, recreative,
decorative şi utilitare.

4.3.1. FUNCŢIILE DE PROTECŢIE ŞI AMELIOR ARE A MEDIULUI AMBIANT

Se ştie că dintre ecosistemele naturale, pădurile, ocupând mari suprafeţe pe


glob, exercită cea mai importantă funcţie de creare şi conservare a mediului de viaţă
al uscatului; de aceea prezervarea lor, gospodărirea şi exploatarea raţională, în
contextul cerinţelor tot mai mari cărora trebuie să le facă faţă, în prim rând ca resursă
economică, necesită adoptarea unor strategii speciale, fundamentate ecologic, care să
asigure stabilitatea lor. Pădurile actuale sunt absolut indispensabile pentru menţinerea

unor echilibre în natură, pentru buna funcţionare a întregii biosfere, condiţie de bază a
existenţei în continuare a omului (Doniţă, N. şi colab., 1977).
În contextul artificializării crescânde a mediului de viaţă al oamenilor, rolul
ecologic al zonelor verzi se situează pe prim plan, decurgând din multiple acţiuni ale
acestora, foarte importante pentru habitatul uman, mai ales în zonele care nu
beneficiază de apropierea pădurilor extinse pe mari suprafeţe.
Funcţiile zonelor verzi care contribuie în mod esenţial la calitatea mediului de
viaţă în teritoriul urban şi periurban sunt: ameliorarea microclimatului urban,
purificarea atmosferei şi atenuarea poluării fonice.

97
Ameliorarea microclimatului urban
În oraşele sărace în zone verzi şi în cele în care distribuţia acestora este
deficitară, microclimatul se caracterizează, aşa cum s-a arătat deja, prin regimul
termic nefavorabil, uscăciunea atmosferei şi reducerea curenţilor de aer naturali.
Vegetaţia lemnoasă din cuprinsul oraşelor moderează temperaturile excesive şi
atenuează variaţiile de temperatură diurne şi sezoniere. Prin efectul de umbrire şi prin
procesele de evapo-transpiraţie ale maselor de frunziş (pentru un gram de apă
evaporată se consumă 600 de calorii), temperatura medie a aerului în zilele de vară
este cu 2 - 3,5 °C mai scăzută în preajma pădurilor şi în interiorul spaţiilor libere
arborizate faţă de zonele neplantate ale oraşului şi cu 12 - 14 °C mai scăzută decât
temperatura construcţiilor şi a ariilor betonate şi asfaltate. În sectoarele umbrite de
plantaţiile de arbori, radiaţia calorică înregistrează o scădere de până la 5°C faţă de
cele umbrite numai de clădiri.
Se apreciază că o fâşie de vegetaţie lemnoasă cu lăţimea de 50 - 100 m poate
răcori ambianţa în zilele de vară, cu până la 3,5 °C; dacă se ia în considerare faptul că
temperatura coboară cu 0,5 °C la fiecare 100 m de creştere a altitudinii, atunci această
răcorire corespunde unei diferenţe de nivel de 700 m (Bernatzky, A., 1966).
În timpul nopţii, vegetaţia “absoarbe” radiaţiile termice infraroşii emise de
suprafeţele artificiale şi naturale insolate în timpul zilei, astfel că şi procesul de
răcorire nocturn este mai pregnant în a riile plantate.
O anumită contribuţie la procesul de termoreglare prin evaporaţie îl au apele
prezente în peisaj şi solul neacoperit de materiale constructive impermeabile.
Iarna, în interiorul şi la adăpostul plantaţiilor temperatura este uşor mai ridicată
decât în zonele deschise, ca urmare a reducerii vântului de către arbori. O consecinţă
practică este utilizarea maselor vegetale cu o anumită pondere a coniferelor pentru
protecţia nord -estică a clădirilor şi a incintelor; densitatea ramurilor speciilor foioase
şi frunzişul persistent al răşinoaselor diminuează efectul de răcire al vânturilor aspre

98
de iarnă. Protecţia se resimte pe înălţimi sub sau apropiate de nivelul mediu al
plantaţiei.
În acelaşi timp cu îmbunătăţirea regimului termic, vegetaţia bogată determină
creşterea umidităţii relative a aerului cu 7 - 14 % în parcuri şi păduri, răsfrângându-
se şi asupra zonelor învecinate.
Plantaţiile urbane, datorită capacităţii lor de umezire a atmosferei prin evapo -
transpiraţie, au rolul de a compensa reducerea aportului higrometric al apei din
precipitaţii, care, căzând pe suprafeţele construite, este în cea mai mare parte evacuată
prin canale colectoare închise. Se apreciază că un arbore plantat pe stradă poate
evapora 5 m3 apă pe an (Bernatzky, A., 1978). Rezultă că o pondere raţională a
plantaţiilor din zonele construite şi o bună dimensionare şi repartiţie teritorială a
scuarurilor, parcurilor, grădinilor şi a altor categorii de amenajări peisagistice,
prezenţa apelor deschise ornamentale şi utilitare (acumulări de apă) contribuie la
realizarea unui nivel higrometric confortabil al atmosferei urbane, îndeosebi în timpul
verii.
Spaţiile verzi influenţează favorabil microclimatul şi prin stimularea
schimburilor de aer.
Diferenţa de temperatură dintre zonele verzi şi aglomerările de construcţii sau
teritoriile deschise, lipsite de plantaţii, duce în perioadele de calm canicular la
formarea unor curenţi de aer ce pot atinge 1 m/s. Această briză urbană, cu sensul
dinspre zonele plantate către zona construită în timpul zilei şi invers în timpul nopţii,
contribuie la schimbul caloric şi la dispersarea poluării.
Totodată zonele arborizate protejează
împotriva vânturilor puternice,
diminuându-le considerabil viteza. La o
distanţă de 30 - 60 m de marginea pădurii
viteza vântului scade cu 30 - 60 %, iar la
120 - 200 m atmosfera devine calmă.

99
Protecţia împotriva vântului se întinde pe o distanţă mai mare de 10 - 40 ori decât
înălţimea plantaţiilor. Spre deosebire de ecranele construite, care nasc curenţi
turbionari, cele vegetale atenuează curenţii prin filtrare în masa de frunziş şi alunecare
peste volumele vegetale.
Un alt element al microclimatului pe care îl influenţează favorabil zonele verzi
este ionizarea atmosferei. Se ştie că raportul dintre ionii pozitivi şi cei negativi
condiţionează sănătatea organismului (peste nivelul 1,3 :1 se înregistrează stări de
nervozitate, oboseală, slăbirea vederii, tulburări respiratorii ş.a.).
În atmosfera oraşelor ionii pozitivi se află în cantităţi foarte mari faţă de zona
rurală, ca urmare a poluării; ionii pozitivi fiind predominant grei, prin unirea cu
nucleele de condensare, sunt atraşi în număr mai mare de scoarţa terestră (potenţial
negativ), raportul menţionat putând ajunge de la 1,7:1 la 2:1 în locurile intens poluate.
Vegetaţia, cu încărcare electrică negativă, ca şi pământul, reţine ionii pozitivi şi
îi respinge pe cei negativi, care astfel realizează o concentraţie mai mare în atmosferă;
de asemenea, prin emiterea de electroni sub influenţa luminii cu o anumită lungime d e
undă, plantele determină îmbogăţirea atmosferei ambiante în ioni negativi. Arborii cu
frunze lanceolate şi majoritatea răşinoaselor cu frunze aciculare oferă puncte de
descărcare a electricităţii solului (negativă). De acest efect beneficiază şi teritori ile
învecinate spaţiilor plantate, ionii negativi fiind transportaţi de curenţii de aer.
Cercetările au scos în evidenţă capacitatea multor specii de a genera ioni
negativi (stejarul roşu, pinul, salcia, mesteacănul, salcâmul, liliacul, plopul negru,
molidul, tuia, cetina de negi ş.a.), iar a altora, în număr mult mai mic, de a diminua
proporţia ionilor negativi (stejarul de baltă, teiul cu frunze mari, nucul, cenuşerul).
Aceste aspecte trebuie luate în consideraţie la alcătuirea plantaţiilor pentru
spaţiile verzi recreative, pentru unităţile de învăţământ şi cele sanitare, întrucât ionii
negativi influenţează pozitiv starea psihică, activitatea cardio-vasculară, randamentul
intelectual.

100
Purificarea atmosferei de către zonele verzi
Reducerea poluării atmosferei constituie, aşa cum s-a arătat, o problemă dificil
de rezolvat, fiind necesare în primul rând măsuri complexe care vizează tehnologiile
industriale şi procedeele tehnice pentru limitarea emanării de poluanţi.
Un rol important în asanarea atmosferei îl au zonele verzi, prin acţiuni de
epurare fizică, chimică şi bacteriologică.

Epurarea fizică
Masele de verdeaţă epurează atmosfera îndeosebi prin reţinerea prafului şi
pulberilor. Impurităţile în suspensie, întâlnind filtrele de vegetaţie se depun în
principal pe frunziş. Cercetări minuţioase au constatat că o peluză de iarbă reţine de 3
- 6 ori mai mult praf decât o suprafaţă nudă, iar un arbore matur reţine de 10 ori mai
multe impurităţi decât o peluză de mărimea proiecţiei coroanei acestuia pe sol.
Depunerea gravitaţională este înlesnită de încetinirea curenţilor de aer la nivelul
maselor de frunze; la aceasta se adaugă fixarea electro -statistică a pulberilor. Frunzele
acumulează de asemenea, prin aderenţă, funingine, gudroane şi uleiuri din aerosolii
poluanţi.
Spălarea frunzişului de către precipitaţii sau ploi artificiale şi reînnoirea anuală
a aparatului foliar (la speciile cu frunze caduce) asigură menţinerea funcţiei acestuia
de reţinere a impurităţilor.
Capacitatea de epurare fizică depinde de specie şi este mai mare la arborii şi
arbuştii foioşi cu suprafaţă foliară mare şi cu frunze păroase şi nervuri proeminente
(ulm, tei, castan ornamental ş.a.).
Pe lângă filtrarea mecanică a suspensiilor rezultate din poluarea curentă,
plantaţiile masive şi pădurile pot reţine şi particulele radioactive, reducând
radioactivitatea atmosferei cu 30 - 60 % faţă de locurile lipsite de vegetaţie. Această
acţiune are o deosebită însemnătate pentru ocrotirea sănătăţii şi vieţii, ştiindu -se că
iradierea cu 600 doze pro duce la om o mortalitate de 100 %, în timp ce scăderea la 1/3

101
a sarcinii de radiaţie reduce rata de mortalitate la aproape 50 %, iar diminuarea la 2/3
o apropie de zero (Bernatzky A., 1978).
Epurarea chimică exercitată de masele vegetale este deosebit de importantă, în
primul rând prin consumarea CO2 şi menţinerea echilibrului oxigenului în atmosferă.
Principalele surse de oxigen ale planetei noastre sunt plantele verzi terestre şi
planctonul oceanelor. În procesul asimilaţiei clorofiliene, la lumina solară frunzele
absorb bioxidul de carbon efectuând sinteze biologice şi elimină oxigen şi ozon.
Bilanţul zi-noapte fiind în favoarea producţiei de oxigen, pădurile şi spaţiile verzi
reprezintă principalele rezervoare de aer curat. Un hectar de pădure pr oduce în medie
10 t de oxigen pe an şi consumă 14 t CO2 pe an (Bernatzky A., 1978). Acest aport este
vital, dacă se ia în consideraţie consumul uriaş al oxigenului de către industrie,
automobile, avioane şi alte mijloace de combustie, însoţit de creşterea puternică a
cantităţilor de CO2 în atmosferă. Luând în consideraţie numai necesarul de oxigen
pentru fiinţa umană, se apreciază că o suprafaţă foliară de 25 mp. acoperă nevoia
zilnică pentru o persoană.
În atmosfera terestră se înregistrează o creştere continuă a concentraţiei de
gaz carbonic într-un ritm care se intensifică atât ca urmare a majorării emanaţiilor cât
şi prin diminuarea consumului biologic al acestuia, cauzată de defrişarea pădurilor şi
poluarea oceanelor. De la un conţinut de 322 ppm în 1972 (CNST), s-au înregistrat
334 ppm în 1980, 346 ppm în 1986 cu previziunea de 379 ppm în anul 2000
(Bernatzky A., 1978).
La nivel local, în zilele calme şi călduroase în preajma unităţilor industriale şi
pe arterele intens circulate, concentraţia CO2 atinge valori mai mari, concomitent
resimţindu-se insuficienţa oxigenului.
În aceste condiţii, se impune cu necesitate protejarea vegetaţiei de orice fel, dar
mai ales a pădurilor şi spaţiilor verzi, şi crearea de noi suprafeţe plantate, suficient de
întinse şi bine arborizate.

102
Vegetaţia are de asemenea capacitatea de a fixa prin metabolizare şi alte gaze
nocive din atmosferă. Date certe s-au obţinut privind anhidrida sulfuroasă în
concentraţii subletale. Se estimează că aerul poluat cu 0,1 mg SO2/mc poate fi
complet epurat dacă traversează lent (25 km/oră) un hectar de pădure de fag, efect
care nu este neglijabil pentru ameliorarea calităţii atmosferei. Cercetările efectuate în
zona combinatului siderurgic de la Reşiţa au arătat că în plin sezon de vegetaţie,
concentraţia de SO2 sub coronamentul pădurii a fost cu 28- 48% mai mică faţă de
concentraţia din timpul iernii, evidenţiind astfel un eficient proces de epurare a
atmosferei (Dumitriu-Tătăranu, 1980).
Este necesar să se cunoască faptul că vegetaţia, purif icând aerul prin
mecanismele arătate, suferă la rândul ei din cauza poluanţilor atmosferei. În oraşe,
poluarea continuă, în general la concentraţii sub pragul de toxicitate pentru plante,
determină debilitarea arborilor şi arbuştilor prin reducerea capacităţii de fotosinteză şi
sensibilizarea la alţi factori de stres (secetă, agresiunea bolilor şi dăunătorilor etc.),
diminuarea longevităţii.
Acţiunea antipoluantă a plantelor are anumite limite; în cazul unei impurificări
excesive fizice şi chimice, se manifestă fenomene de fitotoxicitate, apariţia de uscături
şi chiar pieirea, fapt constatat în vecinătatea întreprinderilor industriale care au avut
emanaţii nocive (Copşa Mică).
Simptomele de fitotoxicitate sunt vizibile îndeosebi la frunze: modificări de
culoare şi textură, arsuri, necroze. În mediul urban, s-a semnalat pentru prima dată la
Los Angeles în 1943, polurea fotochimică (un amestec de ozon şi compuşi cu azot
formaţi prin reacţii fotochimice complexe, în care participă hidrocarb urile din gazele
de eşapament); în condiţiile unei insolaţii puternice şi a unei temperaturi de peste
20°C, această poluare determină apariţia de reflexe metalice, argintii sau bronz pe faţa
inferioară a frunzelor şi pete punctiforme de decolorare pe faţa superioară a frunzelor,
care indică degradarea ţesuturilor şi a funcţiei de asimilaţie clorofiliană (Garrec, J. -P.,
1989). După studiile serviciilor de protecţia mediului din Canada (1981), principala

103
sursă a compuşilor fitotoxici (oxidanţi, hidrocarburi, plumb) sunt v ehiculele
automobile, deţinând o cotă de 39 %.
Diminuarea poluării cu ajutorul vegetaţiei se bazează în prim rând pe efectul de
masă al plantaţiilor întinse şi diversificate (monocultura este vulnerabilă), din specii
mai rezistente la diferitele noxe. Aceste filtre biol ogice nu sunt însă întotdeauna
eficiente; este necesară în paralel reducerea emisiunilor de poluanţi în mediul
ambiant.
Aspectelor economice care au determinat în ultimii ani închiderea unor mari
unităţi industriale li se adaugă şi motivaţiile de natură ecologică, în cazul celor care
erau puternic perturbatoare ale mediului; din aceleaşi raţiuni, alte unităţi funcţionează
numai cu anumite secţii mai puţin poluante sau şi -au retehnologizat procesul de
producţie. De asemenea, în industria de automobile se profilează obligativitatea
echipării cu motoare respectând anumite norme ecologice. În traficul urban se
instituie reglementări de trasee şi perioade de folosire a vehiculelor poluante. Şi în alte
domenii se iau măsuri specifice de reducere a poluării fizice şi chimice a atmosferei,
care susţin aportul vegetaţiei în realizarea unui mediu mai sănătos.
Epurarea bacteriologică a aerului de către zonele verzi este de asemenea
rezultatul acţiunii maselor de frunze. Prin aceleaşi mecanisme de captare ca pent ru
praf, frunzele reţin microorganismele asupra cărora se exercită acţiunea sterilizatoare
a radiaţiilor ultraviolete şi a ozonului degajat de plante, îndeosebi de conifere. La
acestea se adaugă puterea bactericidă a substanţelor volatile fitoncide elimina te de
frunzele şi florile multor plante. Specii de arbori ca mesteacănul, stejarul, teiul, pinul
ş.a. anihilează bacilii dizenteriei, difteriei, tuberculozei.
S-a constatat că în parcuri concentraţia de germeni se reduce progresiv de la
periferie către centru, graţie acţiunii benefice a plantaţiilor. Măsurătorile efectuate în
marile aglomerări comparativ cu interiorul parcurilor scot mai mult în evidenţă
influenţa pozitivă a vegetaţiei privind purificarea microbiană.

104
Atenuarea poluării fonice de către plantaţiile din amenajările peisagistice
Activităţile cotidiene din localităţi generează diferite nivele de poluare sonoră;
un fond de zgomote continue, întretăiate de zgomote stridente datorate transportului,
lucrului în întreprinderile industriale, constru cţii, drumuri etc. asaltează perma nent
sensibilitatea oamenilor, accentuând diferitele stări de stres. Zgomotele cele mai
frecvente în mediul urban au o intensitate cuprinsă între 40 şi 80 decibeli.

Masele dense de frunziş ale arborilor şi arbuştilor interceptează energia fonică a


surselor de zgomot şi o atenuează, în măsura în care plantaţiile sunt suficient de
compacte şi largi. Din rezultatele unor cercetări, se apreciază că o perdea densă de
vegetaţie lemnoasă, cu lăţimea de 200-250 m, poate absorbi în mare parte zgomotele
unei autostrăzi, reducându-le cu 35-45 decibeli, ceea ce echivalează cu o depărtare de
2 km faţă de aceasta ( Cook, D.I. şi Van Harerbeke, D.F., 1971 ).
În oraşe, plantaţiile stradale, adesea numai din şiruri de arbori, nu au nici un
efect de protecţie, iar plantaţiile rare dintre blocuri şi scuarurile cu suprafaţă restrânsă
reduc zgomotele numai cu 4-5 decibeli – efect aproape nesesizabil. În parcuri însă,
plantaţiile dese, perimetrale, oferă pentru vizitatori o protecţie antifonică evidentă mai
ales în timpul sezonului de vegetaţie.
Combinarea acestui efect cu cel al modelărilor de relief şi a l altor obstacole
nepenetrante se pot obţine rezultate remarcabile de reducere a zgomotelor. Soluţii
bazate pe astfel de asocieri sunt folosite în protecţia localităţilor sau caselor din
apropierea căilor de circulaţie importante (autostrăzi, şosele ş.a.), unde zgomotele
pornesc de la nivelul solului. Undele sonore propagându-se centrifug, sunt
interceptate de coline plantate sau de ziduri plantate, cu o construcţie specială.
Spaţiul atmosferic, perceptibil imediat de către oameni prin microclimat,
calitatea aerului respirabil, nivelul zgomotelor, este numai o componentă a me diului
de viaţă atât al fiinţei umane cât şi al regnului animal şi vegetal. Funcţiile ecologice
exercitate de către vegetaţia zonelor verzi includ şi alte acţiuni:
Protejarea şi ameliorarea solului
105
Plantaţiile masive de arbori şi arbuşti, prin intermediul sistemelor radiculare
favorizează autocurăţirea solului: ele preiau prin absorbţie unele substanţe străine
(poluanţi) şi diminuează excesul unor elemente, contribuind la echilibrarea capacităţii
de fertilitate.
Vegetaţia este un factor pedogenetic: prin resturile vegetale de la suprafaţa
solului (litiera) şi din sol (rădăci ni moarte), descompuse de microorganisme, solul se
regenerează şi devine mai fertil. Din acest considerent, îndepărtarea frunzelor căzute
din ariile ocupate de masive este o practică antiecologică. În amenajările de spaţii
verzi pe terenuri relativ sărace, cu timpul, calitatea solului din ariile plantate se
ameliorează, la aceasta contribuind şi unele lucrări ca afânarea, adăugarea unui strat
superficial de protecţie (mulcire) din materiale vegetale ş.a. Uneori plantele pot
modifica în sens negativ unele caracteristici ale solului, de exemplu, acidifierea
solurilor sărace de către conifere.
Pe lângă aportul de materie organică, vegetaţia contribuie, tot prin aparatul
radicular, la creşterea porozităţii solului şi implicit la capacitatea lui de filtrare şi
sedimentare, la activarea vieţii microorganismelor care fac biodegradarea materiei
organice şi ameliorează fertilitatea solului, la îmbunătăţirea capacităţii de retenţie
hidrică a terenului.
În amenajările peisagistice cu terenuri în pantă, vegetaţia permite fixarea
solului, prevenirea eroziunii şi a alunecărilor, în acest scop fiind folosite specii de
arbori şi arbuşti cu sistem radicular bine ramificat şi profund, de asemenea specii
drajonante.

Favorizarea diversităţii biologice


Componentele vegetale ale amenajărilor peisagistice sunt foarte variate, de la
cele lemnoase la cele erbacee, reunind o gamă foarte bogată de plante, atât autohtone
cât şi exotice, mai ales în parcuri şi grădini. Însuşirile biologice şi cerinţele lor
ecologice condiţionează relaţiile dintre ele. Diversitatea biologică conduce atât la

106
competiţie cât şi la favorizare reciprocă, în funcţie de specii, de densităţile de plantare,
de însuşirile mediului fizic. Este bine ca modelul pădurilor să fie preluat şi adaptat în
stabilirea asocierilor dintre diferitele specii lemnoase în plantaţiile masive. Acestea
pot realiza o coeziune mai bună şi perenitatea peisajului; ele exploatează în comun
resursele mediului şi în acelaşi timp sunt mai rezistente la agresiunea unor factori
biotici (boli, dăunători) comparativ cu plantaţiile puţin sau de loc diversificate (specie
unică).
Crearea peisajelor în interiorul localităţilor asigură adăpost şi condiţii de viaţă
pentru o multitudine de păsări şi alte diferite animale vertebrate (arici, veveriţe,
cârtiţe, broaşte, peşti, şopârle ş.a.) şi nevertebrate (insecte, viermi ş.a.),
microorganisme.
Toate reprezentantele biosferei formează o lume vie care convieţuieşte şi se
intercondiţionează. Întrucât în peisajele antropice nu se poate realiza autoreglarea
specifică ecosistemelor naturale, se impune supravegherea şi intervenţia omului
pentru reglarea relaţiilor dintre diferitele grupe de specii aflate în competiţie pentru
factorii ecologici vitali (după caz - hrană, lumină, apă): combaterea caracterului
invadant al unor specii vegetale, rărirea plantaţiilor, îndepărtarea buruienilor,
combaterea insectelor şi microorganismelor dăunătoare plantelor, limitarea creşterii
unor populaţii de animale etc.

4.3.2. FUNCŢIILE SOCIALE ALE AMENAJĂRILOR PEISAGISTICE

Crearea unor ambianţe psiho-relaxante


Amenajările peisagistice sunt benefice pentru sănătatea oamenilor nu numai
prin crearea unui microclimat mai favorabil şi a unui mediu mai calm, cu aer mai

curat şi mai bine oxigenat, ci şi prin influenţa stenică asupra stării neuro-psihice.
Mai ales în parcuri şi grădini, unde vizitatorul pătrunde în mod delib erat pentru
a se relaxa, dar şi în natura mai puţin cizelată, peisajele exercită multiple influenţe

107
care se insinuează în sistemul neuro -vegetativ prin toate mijloacele de percepţie,
independent de voinţa subiectului.
Privite chiar prin fereastră, scenele de peisaj liniştit, arborii, arbuştii, peluzele
gazonate au efect benefic, calmant, trezesc senzaţia de pace. Plantele sunt reperele
noastre care indică succesiunea sezonelor: admirăm cu plăcere desfacerea mugurilor,
apariţia frunzelor, apoi a florilor şi fructelor, ne încântă culorile toamnei pictate de
frunzişul copacilor, dar şi arhitectura ramurilor dezgolite de frigul iernii, zăpada
aşternută sau dantela chiciurei în coroane. În peisaj ne bucură şi păsările cu ciripitul
voios sau cu trilurile lor muzicale, fluturii atraşi de flori, veveriţele agile şi sprintene.
Vegetaţia, prin subtile mijloace - armonia culorilor şi formelor, parfumurile
suave, foşnetul frunzişului, graţia fragilă sau trăinicia falnică, viaţa pulsând în fiecare
frunză, floare, mlădiţă dar şi efectul invizibil al câmpului bioenergetic al plantelor -
acţionează asupra sensibilităţii oamenilor, influenţându-le pozitiv tonusul psihic.
În păduri, în parcuri şi grădini, în funcţie de starea psihică şi de caracterul
scenei observate, fiinţa umană este predispusă spre calm, reverie, vivacitate, tonifiere,
receptivitate, bună dispoziţie.
Astfel, expresivitatea plastică a coroanelor poate declanşa stări psiho -
emoţionale variate: siluetele elansate ale arborilor stimulează spre dinamism şi
optimism, cele rotunjite imprimă calm şi relaxare; formele pletoase îndeamnă spre
visare, iar copacii puternici, falnici sugerează durabilitate, siguranţă.
Tot aşa, culorile, prin variaţie şi tonuri, acţionează asupra dispoziţiei psihice.
Cele vii, puternice – roşu, portocaliu – irită când sunt dominante, dar înviorează când
sunt dispuse ca accente cromatice; verdele predominant al vegetaţiei este liniştitor;
nuanţele calde ale florilor (roz, galben-auriu, crem, lila), îmbinările armonioase ale
acestora, potenţate de prezenţa albului, a albastrului-pal predispun la bună dispoziţie,
calm.

108
Însăşi compoziţia peisagistică, prin caracterul său, prin stilul geometrizat sau
liber, prin amploarea sau intimitatea cadrului vizual, se impune pregnant percepţiei
noastre.
O compoziţie geometrică arhitecturală poate trezi sentimente de admiraţie, de
elan, sugerând, în acelaşi timp, ordine şi echilibru. Grandoarea, măreţia unei astfel de
compoziţii poate fi, în funcţie de starea subiectului, stimulativă sau, din contră,
inhibitoare, creând o senzaţie de copleşire, de dominare. Chiar la o scară mai mică,
uneori schemele geometrice prea rigide şi repetiţia aceloraşi elemente pot conduce la
monotonie şi plictiseală.
Amenajările libere sunt mai relaxante: armonia reliefului, prezenţa apelor în
forme apropiate peisajului natural, grupările variate ale vegetaţiei, farmecul
priveliştilor – sunt elemente de atracţie şi de influenţare pozitivă a disponibilităţii
psihice.
Din aceste numeroase considerente, amenajarea spaţiilor libere plantate este
indispensabilă locuitorilor oraşelor, ca mijloace de ocrotire a sănătăţii fizice şi psihice,
de creare a ambianţei naturale, menită să contracareze mediul artifici al, tehnicizat, cu
multiplele şi variatele lui aspecte nefavorabile fiinţei umane.

Funcţia recreativă a amenajărilor peisagistice


Se ştie că sănătatea omului este influenţată nu numai de echilibrul mediului ci
şi de compensarea efortului fizic şi intelectual al muncii şi a solicitării nervoase prin
activităţi recreative. Pentru acestea s-au dezvoltat variate forme de recreare puse la
dispoziţia publicului prin unităţi specializate şi organisme din sferele culturii şi artei,
sportului, divertismentului, turismului, domeniului public ş.a.
În alegerea formelor de relaxare intervin timpul liber disponibil, nivelul de trai,
vârsta, preocupările şi înclinaţiile oamenilor.

109
Recrearea în natură este tot mai mult adoptată, reprezentând în acelaşi timp o
evadare din obişnuit şi o modalitate de a profita direct de acţiunile binefăcătoare ale
factorilor naturali.
Pentru locuitorii oraşelor, opţiunea recreării în aer liber este condiţionată de
timpul de deplasare necesar, de facilitatea deplasării, de organizarea şi dotarea
peisajelor amenajate, de ambianţa naturală a acestora etc.

Timpul liber zilnic fiind în general limitat, populaţiei îi stau la dispoziţie mai
ales spaţiile verzi intravilane: scuaruri, grădini, parcuri, baze sportive.
Din unele studii sociologice, rezultă că ponderea familiilor care profită zilnic
sau de mai multe ori pe săptămână de parcurile publice este de până la 25%, din care
aproape jumătate locuiesc în apropiere (2 – 15 minute de mers pe jos), iar durata
vizitei este cuprinsă între trei sferturi de oră şi două ore. Categoriile de vizitatori care
beneficiază mai des de parcuri în timpul săptămânii sunt tinerii, pensionarii şi copiii.
La sfârşitul săptămânii, frecventarea amenajărilor peisagistice se intensifică, atât în
cadrul urban cât şi în cel suburban (păduri -parc, zone de agrement), înregistrând mai
ales în zilele calde un adevărat exod către natură. Durata de recreare la sfârşitul
săptămânii este mai lungă, îndeosebi în zonele de agrement. Amenajările cu
posibilităţi de cazare sau camping pot asigura petrecerea în natură timp de mai multe
zile.
Din considerentele expuse mai sus, proiectarea urbană şi cea teritorială trebuie
să răspundă imperativelor sociale de echipare a localităţilor şi a zonelor limitrofe cu
diferite categorii de amenajări peisagistice recreative, scop în care se elaborează
strategii, norme şi criterii adecvate.
Forma de recreare în aer liber poate fi solitară sau colectivă, pasivă (plimbare,
odihnă, contemplarea peisajului, vizionări de spectacole, lectură) sau activă (sport,
jocuri active, jogging, drumeţie, grădinărit ş.a.). În funcţie de mărimea teritoriului

110
amenajat, programul grădinii, parcului sau zonei de agrement poate satisface numai
unele sau toate aceste posibilităţi, prin dotările şi amenajările specifice.
Dotările pentru recrearea în cadrul spaţiilor verzi publice sunt: teatre şi
cinematografe în aer liber, pavilioane de expoziţii, terenuri de sport şi de joc, spaţii de
joacă pentru copii, amenajări pentru sporturile şi agrementul nautic, restaurante,
instalaţii distractive, chioşcuri de parc ş.a. Toate acestea, amplasate într-un cadru
peisagistic bogat în vegetaţie şi armonios organizat, astfel încât formele de recreare să
nu genereze conflicte funcţionale (de exemplu, agitaţie şi zgomot pentru cei ce
optează pentru calm şi relaxare pasivă), contribuie la refacerea energiei şi tonusului
psihic necesar activităţilor cotidiene.

4.3.3. FUNCŢIA ESTETICĂ A AMENAJĂRILOR PEISAGISTICE

Crearea ambianţei naturale a omului modern este o problemă deosebit de


complexă, care nu se dispensează de estetică.
În localităţi, sunt constituite în mod special spaţii libere care, pe lângă alte
funcţii, au menirea de a înfrumuseţa şi armoniza diferitele componente ale cadrului
construit; plantaţiile, peluzele de iarbă, decoraţiunile florale, bazinele, fântânile, arta
monumentală ş.a. alcătuiesc peisaje integrate structurilor urbane. Ele pun în valoare
arhitectura construcţiilor, conferă varietate ansamblurilor compuse din elemente
asemănătoare, imprimă “personalitate “ oraşelor, cartierelor, străzilor.
Parcurile, grădinile şi alte amenajări peisagistice rezultate în urma unui proces
creativ artistic, după anumite principii şi criterii, sunt compoziţii estetice.
Dacă contemplarea peisajului natural armonios sau a podoabelor lu mii vegetale
– flori, arbori, arbuşti, ierburi – produce încântare, plăcere, admiraţie necondiţionată,
în aprecierea unei creaţii de arhitectură peisageră intervin criterii aplicabile unei opere

111
de artă; este însă o artă accesibilă, uşor de înţeles şi apropiată tuturor, pentru că
foloseşte elementele naturale, care exercită o atracţie spontană.
În amenajările peisagistice, trama organizării generale, funcţionalitatea bună a
diferitelor sectoare, comoditatea şi accesibilitatea rezultând dintr -un plan bine
conceput sunt strâns corelate cu realizarea unui cadru estetic plăcut, care se exprimă
prin maniera compoziţională, prin limbajul grupărilor spaţial-volumetrice, al formelor

şi culorilor şi prin însăşi frumuseţea florei cultivate.


Şi în afara localităţilor, intervenţiile în peisaje, urmărind diferite scopuri
(ecologice, turistice, economice etc.) se fac nu numai cu gr ija protecţiei mediului
ambiant ci şi cu aceea a ameliorării sau păstrării calităţii estetice a peisajelor
transformate.

4.3.4. FUNCŢIILE UTILITARE ALE UNOR ZONE VERZI

Anumite categorii de amenajări au ca scop protecţia unor obiective speciale, a


resurselor hidrologice şi a terenurilor.
În zonele industriale se prevăd plantaţii speciale cu funcţia de diminuare a
propagării nocivităţilor către teritoriile învecinate; constituite din specii rezistente la
poluare, ele se amplasează în principal pe direcţia vânturilor dominante.
Unele întreprinderi industriale alimentare, cele ale industriei farmaceutice
pentru prepararea serurilor, vaccinurilor şi antibioticelor, staţiile industriale de
producere a miceliului de ciuperci comestibile necesită amenajarea de zone verzi
pentru protecţia proceselor de producţie şi evitarea contaminărilor cu germeni
microbieni pe cale atmosferică.

De asemenea, bazinele deschise de apă (acumulările) din surse de suprafaţă şi


instalaţiile centrale de aprovizionare cu apă potabilă trebuie să dispună de perdele de
protecţie sanitară.

112
Pe traseele drumurilor şi şoselelor, în zonele de rambleu şi de văi abrupte, prin
plantaţii se asigură consolidarea terenurilor şi în acelaşi timp securitatea traficului
(barieră fizică, jalonarea traseului, protecţie împotriva vântului în anumite sectoare
etc.). În lungul autostrăzilor, uneori se dispun perdele anti -far separând sensurile de
circulaţie, iar în vecinătatea localităţilor se amplasează perdele antifonice din
vegetaţie deasă, multietajată.

Prin amenajarea de de zone verzi se poate realiza îmbunătăţirea şi valorificarea


unor terenuri neproductive sau neconstruibile; plantaţiile de arbori şi arbuşti sunt
utilizate pentru fixarea alunecărilor de teren şi a solurilor nisipoase instabile, pentru
asanarea terenurilor mlăştinoase, alegându-se speciile adecvate acestor folosinţe.
Unele terenuri degradate antropic, ca cele pe care s-au depozitat reziduuri (de
exemplu, haldele de steril sau depozitele vechi de deşeuri menajere), pot fi
transformate în terenuri utile şi salubre prin “înverzire”, cu anumite măsuri speciale,
menite să asigure condiţii pentru vegetaţie.
În prezent, în lume dar şi în ţara noastră, a apărut problema dezafectării şi
părăsirii unor întreprinderi industrale care ocupă suprafeţe importante de teren, urâţite
de “peisajul” arid şi dezolant al halelor şi instalaţiilor tehnologice în degradare. Astfel
de situaţii au generat în unele ţări diferite proiecte de redare în folosinţă a teritoriilor
în cauză, fie prin schimbarea destinaţiei construcţiilor pentru alte profile economice
fie prin “ecologizarea” spaţiilor; în acest din urmă caz sunt implicate şi amenajările
peisagistice, menite să aducă elemente ale naturii vii în aceste situri moarte şi să
atenueze impactul vizual al aglomerărilor de conducte şi al construcţiilor industriale,
permiţând în acelaşi timp şi integrarea anumitor folosinţe specifice spaţiilor verzi.
Acestor aspecte menţionate li se poate adăuga latura utilitară a unor zone verzi
ca furnizoare de materii prime vegetale pentru industria farmaceutică, cosmetică şi
alimentară (situate în teritorii nepoluate) şi pentru industria lemnului (numai pădurile
de agrement, supuse unui anumit regim de tăieri, strict controlat de autorităţile

113
forestiere). Funcţii utilitare specializate au întreprinderile de pro ducerea materialului
săditor şi a seminţelor (pepinierele de arbori şi arbuşti şi anumite baze de producţie
floricolă), absolut necesare pentru înfiinţarea şi întreţinerea spaţiilor verzi.

114
5. REPARTIŢIA, DIMENSIONAREA, PROFILAREA ŞI
ORGANIZAREA SPAŢIILOR VERZI

5.1. SPAŢIILE VERZI ÎN SISTEMATIZAREA TERITORIULUI ŞI


LOCALITĂŢILOR

Cunoscându-se rolul multilateral al s paţiilor libere plantate în construirea


ambianţei fizice a omului şi cerinţele societăţii moderne faţă de acestea, s -a conturat
necesitatea adoptării unei anumite strategii privind i ntegrarea lor în sistematizarea
teritoriului şi localităţilor.
Soluţiile de sistematizare urbană tind să asigure o judicioasă repartiţie
teritorială a amenajărilor peisagistice, o dimensionare, o profilare şi o structurare
corespunzătoare a acestora, în interdependenţă cu dezvoltarea oraşelor. Alături de
obiective ca limitarea perimetrului construibil, realizarea unei densităţi optime a

clădirilor, organizarea zonelor funcţionale urbane (zona de locuit, zona de industrii şi


depozite, zona politico-administrativă, dotări orăşeneşti şi de cartier, reţele stradale
etc.), proiectarea urbană are în vedere rezervarea unor suprafeţe în scopul amenajării
de spaţii plantate.
În planurile de organizare fizică globală (oraş şi teritoriu) se urmăreşte crearea
unui “sistem verde” capabil să asigure protecţia multiplă a mediului, recrearea şi
odihna populaţiei.

5.1.1. SISTEMUL DE SPAŢII VERZI

Reprezintă totalitatea formaţiunilor de spaţii verzi urbane şi periurbane, cu


relaţii de interdependenţă, tinzând să constituie un ansamblu complex şi unitar.

115
Pentru a alcătui un sistem, este necesar ca spaţiile libere plantate să facă parte
din componenţa tuturor zonelor funcţionale ale oraşului, iar cele mai importante dintre
ele – parcurile, grădinile, scuarurile – să fie repartizate echilibrat şi să se lege atât
între ele cât şi cu masivele plantate din teritoriul periurban (Muja, S., 1984).
În cadrul sistemului trebuie să se asigure dimensionarea adecvată a spaţiilor
verzi în raport cu funcţiunile atribuite şi cu mărimea şi caracteristicile zonelor pe care

le servesc.
Sistemele de spaţii verzi se pot constitui în modalităţi diferite, în funcţie de
condiţiile topografice şi climatice, structura urbanistică şi trama stradală. Mai frecvent
se întâlnesc trei categorii de sisteme verzi: în pete, în fâşii şi mixt.
Sistemul în pete - rezultă din răspândirea izolată şi neregulată a unităţilor de
spaţii verzi în teritoriul urban, în funcţie de disponibilităţile de teren. Elementul de
legătură îl constituie plantaţiile stradale. Acest sistem este frecvent întâlnit în oraşe,
mai ales în cele cu reţea stradală neregulată şi cu relief variat. Este adoptat şi în
oraşele mici, unde alcătuirea este mai simplă: o grădină sau un parc, câteva scuaruri şi
bulevarde plantate.
Sistemul în fâşii – reuneşte toate spaţiile libere plantate într-o reţea continuă, care
poate avea dispoziţie radială, concentrică, radial-concentrică, longitudinală,
transversală sau longitudinal-transversală în funcţie de structura stradală a oraşului.
Acest sistem, bazat pe continuitatea spaţiilor verzi, are o bună eficienţă în exercitarea
funcţiilor de ameliorare a microclimatului şi de diminuare a poluării atmosferei, dar
este mai puţin favorabil pentru îndeplinirea complexă a funcţiei recreative, aspect care
necesită suprafeţe mari şi mai compacte.
Sistemul mixt – rezultă din combinarea celorlalte două sisteme; este cel mai
frecvent întâlnit, adaptându-se mai bine restructurării localităţilor şi asigurând o mai
bună funcţionalitate de ansamblu.

116
Experienţa marilor oraşe ale lumii (Moscova – fig. 42, Oslo, Stuttgart ş.a.) arată
că distribuţia cea mai favorabilă este reunirea unităţilor mari de spaţii verzi (parcuri,
grădini) prin fâşii de 200 – 500m lărgime, care traversează oraşul şi fac legătura cu o
zonă de centură, alcătuită din parcuri şi păduri suburbane (Soulier, L., 1977).

Fig.42. Sistemul verde al oraşului Moscova, după Soulier, L., 1977

La crearea oraşelor noi, aplicarea principiilor moderne ale urbanismului permite


conceperea şi realizarea unui sistem eficient de zone plantate, integrat structurii
urbane (cum a fost, de exemplu, cazul ora şului Brasilia).
117
În oraşele vechi, aglomerate, deficitare în parcuri şi grădini, creşterea
suprafeţelor de spaţii verzi se realizează mai ales în noile cartiere care se dezvoltă
către periferie.

5.1.2. TIPURILE DE SPAŢII VERZI

Sistemul de spaţii verzi al unui oraş este alcătuit din diferite categorii de
amenajări, cu amplasamente şi mărimi variate şi destinate îndeplinirii anumitor
funcţii.
Există, de asemenea, zone verzi independente de sistemul verde urban, situate
la distanţe mai mari faţă de localităţi şi care au funcţii speciale: plantaţiile căilor
rutiere şi feroviare, unele amenajări turistice ş.a.
Spaţiile verzi din interiorul localităţilor cuprind: parcuri, grădini, scuaruri,
fâşii verzi şi aliniamente stradale de arbori, plantaţii în jurul unor dotări publice,
plantaţiile din ansamblurile de locuinţe, amenajările peisagistice din incintele

instituţiilor, întreprinderilor, unităţilor social -culturale, expoziţiilor, grădinilor


zoologice, plantaţiile aferente cimitirelor, bazele de producţie floricolă şi arboricolă şi
alte plantaţii.
Unele amenajări, restrânse ca suprafaţă, au caracter temporar, fiind realizate în
scop de salubrizare şi înfrumuseţare, ca etapă de tranziţie pe terenuri virane, după
demolarea unor edificii.
În cazul staţiunilor turistice şi balneo -climaterice spaţiile verzi cuprind toate
zonele plantate situate în interiorul perimetrului acestora.
Spaţiile verzi din exteriorul localităţilor cuprind: zone de agrement (păduri-
parc, păduri de agrement, ştranduri ş.a.), plantaţii de-a lungul căilor de transport rutier
şi feroviar, plantaţii de protecţie (a apelor, solului, localităţilor, staţiunilor balneo -

118
climaterice etc.) şi unele spaţii verzi menţionate în categoria anterioară, dacă sunt
situate în afara localităţilor (pepiniere, spaţii verzi ale unor staţiuni de cercetare ş,a.).
În raport cu accesibilitatea populaţiei, amenajările peisagistice pot fi:
- publice (de folosinţă generală, cu acces nelimitat) - de exemplu, parcurile,
grădinile şi scuarurile publice, spaţiile verzi stradale etc .;
- cu acces limitat – de exemplu, parcurile şi bazele sportive, amenajările
peisagistice din incintele instituţiilor, întreprinderilor, hotelurilor şi restaurantelor,
grădinile botanice şi zoologice, spaţiile verzi de pe lângă complexele de locuit,
grădinile locuinţelor individuale ş.a. Unele dintre acestea au caracter privat.
Amenajările publice sunt administrate de primării, iar cele cu acces limitat, de
către persoanele juridice sau fizice cărora le sunt atribuite spre folosire sau sunt
administrate de către proprietari.
După funcţii, spaţiile verzi sunt profilate diferit :
- amenajări peisagistice recreative: scuaruri, grădini şi parcuri publice,
păduri-parc, păduri de agrement, spaţiile verzi pentru copii şi tineret etc.;
- spaţii verzi cu profil specializat: grădini botanice, grădini şi parcuri
dendrologice, rozarii, parcuri expoziţionale, parcuri şi grădini zoologice, amenajările
din cimitire şi de pe lângă crematoriile umane;
- spaţii verzi de înfrumuseţare: pe lângă instituţii administrative, culturale, de
învăţământ, de cercetare ş.a., pe lângă întreprinderi, pe lângă locuinţe, unele spaţii
verzi stradale etc.;
- spaţii verzi de protecţie şi utilitare: plantaţiile căilor de comunicaţie, plantaţii
de protecţie aferente cursurilor şi acumulărilor deschise de apă, plantaţii de
consolidare a unor terenuri, perdele de protecţie, pepiniere, bazele de producţie

floricolă pentru plantele de exterior, gazoniere.

119
5.1.3. DIMENSIONAREA SPAŢIILOR VERZI

Suprafaţa totală şi pe categorii a spaţiilor libere plantate depinde de mărimea


localităţii (suprafaţă şi număr de locuitori), de dezvoltarea urbană şi industrială, de
tipurile de clădiri predominante, de condiţiile climatice.
Soluţiile de sistematizare adoptate trebuie să ţină cont de realizarea unor
indicatori globali orientativi (norme de spaţii libere plantate pentru un locuitor) la
nivelul întregii localităţi.
Normele sunt mai mari în oraşele de câmpie, în climat cu veri călduroase şi pe
teritorii lipsite sau sărace în păduri naturale, de asemenea în oraşele mari,
caracterizate prin densitate mare a populaţiei şi dezvoltare industrială.
În ţara noastră, indicii globali orientativi pentru spaţiile verzi din perimetrul
construibil al localităţilor variază între 9 şi 26 mp. pe locuitor (tabelul 1).

Normele de spaţii verzi pe categorii de mărime a localităţilor

Tabelul 1

Habitatul Numărul de locuitori Indici de spaţiu verde


mp./ locuitor
Localităţi rurale 5.000 – 10.000 5–7
10.000 – 20.000 8 - 10
Oraşe sub 20.000 9 – 13
20.000 – 50.000 12 – 16
50.000 – 100.000 14 – 20
peste 100.000 17 – 26

În localităţile rurale cu perspectiva de a deveni oraşe, suprafeţele de spaţii


libere plantate se vor dezvolta în centrul civic, pe lâng ă dotările social-culturale, pe
lângă şcoli şi noile construcţii de locuinţe.

120
În ansamblul sistemului verde urban spaţiile publice au un rol foarte important,
atât de recreare cât şi de protecţie, de aceea dimensionarea lor ar trebui să respecte
anumite norme, defalcate din indicele global (tabelul 2).

Norme orientative pentru unele spaţii verzi publice din interiorul oraşelor

Tabelul 2
Categoriile de spaţii verzi
Mărimea oraşului Parcuri, grădini, scuaruri Fâşii plantate
(număr de locuitori) % din suprafaţa oraşului mp / locuitor mp / locuitor
sub 20.000 9 - 10 6 -10 2
20.000 – 50.000 10 - 12 7 - 11 3
50.000 – 100.000 11 - 14 8 - 12 3
peste 100.000 12 - 15 8 - 16 5

În cadrul procentelor rezervate din suprafaţa oraşului, ponderea trebuie să


revină unităţilor mari peisagistice (parcuri şi grădini).
Pentru spaţiile verzi publice din exteriorul oraşelor se prevăd norme mai mari
(M.E.F.M.C., 1980 - tabelul 3)

Norme orientative pentru spaţiile verzi din exteriorul oraşelor

Tabelul 3
Mărimea oraşului Pădure de agrement Lăţimea maximă a inelului de
(nr. de locuitori) ha / 1.000 locuitori păduri (km)
sub 20.000 15 15
20.000 – 100.000 17 25
peste 100.000 20 40

30
Mun. Bucureşti 50

121
5.2. ORGANIZAREA, STRUCTURAREA ŞI DOTAREA
AMENAJĂRILOR PEISAGISTICE

Atât în stabilirea programului de ansamblu pentru sistemul verde urban cât şi a


programelor fiecărei categorii de amenajări peisagistice, proiectarea urmăreşte
îndeplinirea cât mai bună a funcţiilor acestora.

5.2.1. PROGRAME SPECIFICE DE ARHITECTURA PEISAJULUI

Spaţiile verzi profilate pentru recreare – scuarurile, grădinile, parcurile,


pădurile-parc, zonele de agrement – au o tratare specifică, în care se exprimă în modul
cel mai larg principiile compoziţionale ale arhitecturii peisajului.
În organizarea generală şi a părţilor componente a acestora, se urmăreşte
realizarea unui ansamblu peisagistic armonios, în care sunt integrate dotările şi
amenajările pentru activităţile recreative, alese şi amplasate după anumite criterii şi
condiţii.
Scuarul
Scuarurile sunt grădini cu suprafaţă restrânsă, de până la 3 ha, foarte frecvent
întâlnite în cuprinsul oraşelor. Ele pot fi situate între străzi, în cartierele de locuinţe, în
pieţele publice ale oraşului, în vecinătatea unor aşezăminte culturale (teatre,
cinematografe, case de cultură), a unor instituţii administrative cu caracter public, în
preajma gărilor, autogărilor, staţiilor de metrou.
Scuarul are funcţia de a asigura odihna de scurtă durată a vizitatorilor, de a
facilita circulaţia pietonilor de la o stradă la alta printr-un cadru plantat şi uneori de a
oferi copiilor de vârstă mică un loc de joacă. Unele scuaruri au un important rol
estetic-arhitectural, de punere în valoare a unor edificii sau zone urbane.
Numărul şi mărimea scuarurilor într-un oraş depind de mărimea acestuia,
apreciindu-se că pentru un locuitor este necesară o normă medie de 1,5-4 mp. de
122
scuar (din defalcarea indicelui mediu global al suprafeţei de spaţii verzi pentru un
locuitor).
În general scuarurile sunt amenajate cu alei, peluze de iarbă, plantaţii de arbori
şi arbuşti, decoraţiuni florale, uneori fântâni arteziene sau bazine ornamentale, statui
ş.a., alcătuind compoziţii simetrice sau libere, care trebuie să se integreze armonios
cadrului arhitectural învecinat (fig.43).

Fig.43. Scuar în Timişoara, după Marcus, R., 1958

Ca dotări pentru odihnă, sunt nelipsite băncile; adesea este prevăzut şi mobilier
fix pentru jocuri statice (table, şah ş.a.). În cartierele mai liniştite, în scuar se poate
rezerva o suprafaţă de joacă pentru copiii de vârstă mică.
Traseul aleilor, ocupând circa 15-20 % din întreaga suprafaţă, trebuie să
permită traversarea scuarului după direcţiile dominante de circulaţie pietonală impuse
de obiectivele de interes din apropiere.

123
Plantaţiile se concep astfel încât să ofere zone de umbră şi de însorire, adăpost
contra curenţilor de aer şi, în măsura posibilităţilor, protecţie faţă de vecinătatea
străzilor cu trafic important.
Scuarurile din faţa edificiilor culturale au o tratare specială, cu un caracter
decorativ mai deosebit, menită să scoată în evidenţă arhitectura şi importanţa clădirii
respective. Mai frecvent, se adoptă soluţii compoziţionale geometrice regulate, uneori
chiar arhitecturale; aici, în plantaţiile ornamentale ponderea plantelor
sempervirescente este mai mare.
În ţara noastră, ca şi în majoritatea ţărilor europene, scuarul are caracter
public; în Marea Britanie există şi scuaruri cu acces limitat, în folosinţa exclusivă a
locuitorilor contribuabili ai unei anumite zone.
Grădina (publică)
Amenajare peisagistică cu suprafaţa de 3 – 20 ha, grădina asigură odihna şi
recrearea zilnică a locuitorilor din zona limitrofă, pe o rază de 1 – 1,5 km; cuprinde
importante arii plantate cu arbori şi arbuşti (30 – 60 % din suprafaţă), contribuind
astfel, în măsură mai mare decât scuarurile, la ameliorarea atmosferei şi a climatului
urban.
Întrucât depărtarea de locuinţă este un factor limitativ în frecventarea de către
public a parcurilor şi grădinilor, în cadrul oraşelor mari grădinile se amplasează la
nivel de cartier şi complex de locuit. În oraşele mici, grădina publică îndeplineşte
rolul de parc.
Grădina cuprinde alei şi spaţii de odihnă, locuri de joacă pentru copii, unele
construcţii cu scopuri utilitare şi de agrement (chioşc, adăpo st de ploaie, WC public,
uneori restaurant sau cafenea ş.a.), eventual un mic lac (de exemplu, în Grădina
Cişmigiu), locuri pentru jocuri statice pentru adulţi ş.a., în funcţie de mărimea
terenului.
De cele mai multe ori compoziţia peisagistică este rezolvată în stil mixt.

124
Parcul
Este cea mai mare formaţiune peisagistică urbană destinată recreării populaţiei,
depăşind 20 ha.
Mărimea parcurilor publice se corelează cu mărimea zonei pe care o deservesc
şi cu densitatea locuitorilor. Se consideră că la 30.000 locuitori este necesar un parc
sau o grădină mare de cartier, norma pe locuitor fiind de 4 - 11 mp. (mai mare în
oraşele mari). În realitate parcurile sunt vizitate frecvent numai de 15 – 20 % din
locuitori, de aceea se apreciază că unui vizitator îi revin în medie 20 – 50 mp. de parc.

Fig. 44. Parc public

Parcurile se caracterizează prin vegetaţia bogată, cuprinzând plantaţii întinse de


arbori şi arbuşti, vaste spaţii gazonate, parcursuri lungi de plimbare. Adesea parcul are
125
un microrelief variat şi include un lac, aspecte care îi sporesc atractivitatea şi
frumuseţea (fig.44).
Prin dotările sale, parcul oferă atât posibilitatea plimbării şi repausului în aer
curat, într-un cadru peisagistic amplu şi variat, cât şi exercitarea diferitelor activităţi
compensatoare din sfera odihnei active (sport, jocuri în aer liber, agrement) sau a unor
activităţi cu caracter cultural (spectacole, expoziţii în aer liber sau în pavilioane ş.a.).
O funcţie recreativă complexă poate fi asigurată de parcurile mari, cu suprafeţe de
peste 30 ha (fig.45). Ele cuprind terenuri de joacă şi jocuri sportive pentru copii,
terenuri de sport, amenajări nautice pentru agrement şi sport, teatru, cinematograf şi
săli de lectură în aer liber, pavilioane pentru muzică ocazională, expoziţii, dotări
pentru distracţie, restaurante etc.
Parcurile mari, fiind destinate pentru recrearea unui număr mare de persoane şi
incluzând obiective cu mare afluenţă de public, se amplasează şi se proiectează
ţinându-se cont de anumite principii.
Astfel, dacă teritoriul urban permite mai multe opţiuni pentru amplasarea unui
parc, se va avea în vedere situarea într-o zonă de mare densitate a populaţiei,
deficitară în spaţii verzi publice; de asemenea se va estima raza de influenţă şi
beneficiul pentru ameliorarea calităţii mediului urban. Ca exemplu, în Bucureşti noile
parcuri au fost realizate în marile cartiere nou construite, micşorând deficitul de spaţii
verzi din sud, est şi vest (fig.46).
La proiectarea unui parc se ia în consideraţie un coeficient de aglomerare
maximă de 300 vizitatori / ha pentru zona de odihnă activă şi de 160 vizitatori / ha
pentru zona de recreare pasivă.
Numărul de intrări şi amplasarea lor se corelează cu principalele zone
exterioare interesate (complexe de locuit şi cartiere de vile), cu structura stradală
învecinată (intersecţii, artere de mare circulaţie, pieţe publice) şi cu capacitatea
proiectată a parcului.

126
Fig. 45. Parcul Killesberg (50 ha- anul 1939), Stuttgart, după Mattern,H., 1960

127
Fig.46. Amplasarea principalelor parcuri în Bucureşti, după Negruţiu, Filolftea,
1979

În organizarea interioară a parcurilor este necesară sectorizarea funcţională,

pentru ca diferitele activităţi recreative să nu se contrarieze. De aceea obiectivele care


presupun o mare aglomerare a publicului – teatru, cinematograf, zonă de parc de
distracţii – se amplasează periferic, având prevăzute alei de acces corespunzător
dimensionate şi eventual parcaje exterioare, la limita parcului.
Dotările şi amenajările generatoare de agitaţie şi zgomot (zonele de distracţie,
restaurantele ş.a.) se situează în locuri uşor accesibile, însă la distanţă convenabilă de
sectoarele liniştite ale parcului, rezervate plimbării şi odihnei. Pentru terenurile de
sport se aleg locuri plane, situate de preferinţă tot perime tral, în apropierea unei artere
de circulaţie.

Pentru fiecare parc este necesar un sector administrativ-gospodăresc (sere,


răsadniţe, teren de culturi ornamentale, construcţii diferite); acesta se amplasează fie
în incinta parcului, separat de zona publică, fie în afara lui, în imediată apropiere.

128
Structura parcului se concepe astfel încât să asigure o repartiţie teritorială
echilibrată a diferitelor elemente componente. În ansamblu, se apreciază ca bune
următoarele ponderi din suprafaţa totală :
- 66 – 77 % suprafeţe plantate şi gazonate
- 10 – 12 % alei
- 5 – 10 % piese de apă
- 5 – 8 % terenuri de sport
- 3 - 4 % construcţii.
Zonele destinate activităţilor culturale şi distractive nu trebuie să depăşească
20% din teritoriu, cea mai mare parte a parcului fiind ocupată de spaţiul verde
propriu-zis. În parcurile mari creşte ponderea pieselor de apă, un lac putând deţine
până la maxim 30 % din suprafaţa totală.
Pădurea-parc
Situată de obicei în afara perimetrului oraşului, pădurea-parc reprezintă un
masiv forestier de peste 100 ha, existent în raza de folosinţă a oraşului şi amenajat
pentru recreare. Transformarea pădurii se face cu intervenţii minime asupra cadrului
natural, astfel încât amplasarea diferitelor dotări să nu comporte defrişări importante.
În cadrul unei păduri-parc se prevede o reţea de drumuri rustice şi alei de
plimbare, nedepăşind 4 % din suprafaţă. Se impune ca parcajele şi căile rutiere de
acces să fie situate la limita masivului forestier.
Pentru evitarea degradării pădurii, funcţia recreativă trebuie stabilită la o
capacitate de primire de 30 – 60 vizitatori / ha.
Amenajările pot cuprinde adăposturi de ploaie, fântâni sau cişmele pentru apă
potabilă, toalete, sector zoologic, eventual şi sector botanic, terenuri de sport, locuri
de joacă pentru copii, amenajări nautice (dacă există un lac), teren de camping ş.a.
Ariile de joc şi sport se prevăd în spaţiile degajate, nearborizate, putând deţine
până la 5 % din suprafaţa totală.

129
În cadrul pădurilor-parc de mare întindere se pot incl ude şi alte amenajări -
tabără de vară pentru copii şi tineret, centru sportiv pentru cantonament, hotel,
restaurant - în măsura în care permite vegetaţia forestieră (la liziera pădurii, în zonele
mai dispers arborizate sau nearborizate).
Exemple de păduri-parc sunt Băneasa şi Snagov pentru Bucureşti, Dumbrava la
Sibiu, Pădurea Verde la Timişoara, Hoia la Cluj, Varte-Stejăriş la Braşov ş.a.
Zona de agrement se constituie în afara oraşului, cuprinzând păduri de
recreare (păduri de agrement) şi locuri de agrement în situri naturale frumoase, pe
malurile unor ape (lac, râu), în apropierea unor locuri de interes istoric sau în teritorii
cu funcţii turistice şi balneare (fig.47).

Fig.47. Zonă de agrement lângă Amesterdam, după Beretta, R., 1970

130
Pădurea de recreare
Depăşind în suprafaţă pădurea-parc, face parte din fondul forestier de interes
social. Utilizarea în scop recreativ, se face în condiţiile păstrării neschimbate a
structurii şi compoziţiei pădurii, printr -un regim de gospodărire silvică menită să
asigure permanenţa vegetaţiei forestiere. În acelaşi timp se impune moderarea
exploatării turistice, pentru a nu i se altera frumuseţea peisagistică şi integritatea.
Ca o consecinţă a principiilor menţionate, pe teritoriul pădurii de recreare se
adoptă o anumită zonare (Filofteia Negruţiu, 1980):
- o zonă de primire şi de odihnă, amenajată pe o suprafaţă mică, în mod
asemănător pădurii-parc, cu un anumit grad de prelucrare şi de artificializare;
- zona pentru plimbare reprezintă 75 – 80 % din suprafaţă, pe care se
păstrează caracterul natural al pădurii;
- o zonă de regenerare a arboretelor pe circa 5 % din suprafaţă, unde accesul
publicului este interzis.
Pădurile de recreare cuprind drumuri forestiere (3 % din suprafaţă), parcaje,
poteci pentru plimbare, piste de călărie, cu parcursuri bine studiate şi semnalizate.
Ca echipare pentru recreare sunt prevăzute mai ales în zona de primire locuri
de campare, locuri pentru dejun în aer liber, amenajări pentru jocuri sportive (tenis de
masă, tir cu arcul ş.a.), locuri de joacă pentru copii, eventual amenajări pentru canotaj,
pescuit. Elementele constructive simple, ca refugii, adăposturi, mici cabane cu dotări
rustice minime, mobilier rustic (bănci, scaune din butuci, mese), sursele de apă
potabilă (izvor, fântână) şi unele amenajări gospodăreşti (vatră pentru foc, groapă
pentru deşeuri menajere bio-degradabile ş.a.) se amplasează cât mai convenabil pentru
a permite o bună şi agreabilă folosire.
Strandurile fac parte din unele zone de agrement, fiind amenajate pe maluri de
cursuri naturale de apă sau de lacuri; ele sunt organizate pentru plajă şi practicarea
înotului, dar şi pentru alte activităţi (agrement, jocuri sportive, alimentaţie publică).

131
În cuprinsul zonelor de agrement se are în vedere valorificare a maximă a
valenţelor peisagistice ale cadrului natural, armonizarea amenajărilor cu condiţiile şi
fizionomia sitului, uneori înfrumuseţarea acestuia, dezvoltarea peisajului. Totodată se
va urmări ca amplasamentele unor dotări şi modul de rezolvare şi expl oatare a
acestora să restrângă la maxim impactul negativ asupra mediului.
Amenajările peisagistice din zonele turistice
Spaţiile verzi din staţiunile de odihnă şi tratament se amenajează pe aceleaşi
principii ca şi spaţiile verzi urbane, având însă o pondere mai mare de ansamblu.
Vilele, hotelurile, stabilimentele balneare etc. sunt cuprinse în cadrul unor vaste
arii plantate, amenajate pentru plimbare, odihnă, exerciţii fizice, sport, agrement.
Plantaţiile pot fi nou create sau rezultă din sistematizarea şi completarea vegetaţiei
existente (pădure, dumbravă). Unităţile de cazare, restaurantele, complexele de
sănătate deţin în acest cadru peisagistic general şi amenajări în administraţie proprie,
cu acces limitat.
Campingurile iau o mare extindere în cuprinsul zonelor de interes turistic, ca
urmare a intensificării traficului auto. Amenajate în apropierea localităţilor, într-un
cadru natural plăcut, cu elemente de interes pentru diferite activităţi (pădure, lac,
înălţimi stâncoase, circuite turistice ş.a.), terenurile de camping se amplasează de
preferinţă pe un sol uscat, nisipos, în locuri adăpostite de vânt şi de sursele de zgomot
şi poluare.
În funcţie de mărime, campingurile pot cuprinde: pavilion de primire, dotări
pentru cazare (căsuţe, corturi fixe), punct alimentar, grup sanitar, bucătărie în aer
liber, terenuri de joc şi de sport pentru copii şi adulţi.
Camparea este fie liberă în cuprinsul terenului dispers arborizat, fie se
organizează pe unităţi de 100-150 mp. (pentru un cort, un autoturism şi mobilier de
camping sau alte variante), care se separă cu vegetaţie arbustivă. Pentru rulote se
prevede o zonă aparte, eventual cu facilităţi de conectare la curentul electric.

132
Numărul aleilor carosabile este limitat la strictul necesar, de multe ori la o
singură alee, în circuit. La intrare se prevede un parcaj.
Plantaţia este predominant alcătuită din pâlcuri de arbori şi arbuşti din vegetaţia
spontană, asigurând o diseminare a zonelor de însorire şi de umbră şi din garduri vii
netunse, pentru compartimentarea şi îngrădirea terenului. În vecinătatea pavilionului
de recepţie şi la intrare se pot planta flori şi exemplare de arbori şi arbuşti
ornamentali, preferabil specii autohtone adecvate condiţiilor zonei.
Spaţiile verzi din localităţile rurale
În cadrul localităţilor rurale, proprietăţile individuale deţin ponderea zonelor
plantate, care au însă un caracter predominant utilitar-economic.
Spaţiile verzi de folosinţă generală sunt mai restrânse ca suprafaţă şi mai simple
ca alcătuire. În comunele mari, grădina publică şi unul sau câteva mici scuaruri
reprezintă numai 5–10% din suprafaţa totală a teritoriului plantat al localităţii;
amenajările de pe lângă clădirile obşteşti ocupă 3 – 5 %, plantaţiile de pe străzi 2 –
4%, iar perdelele de pro tecţie circa 5%.

Grădina publică (de obicei unică) are cel mult 3 – 5 ha, din care 70 – 75% sunt
ocupate cu plantaţii de arbori şi arbuşti, gazon şi flori, 10 – 15% cu alei, iar restul
suprafeţei este afectat pentru unele dotări (teren de sport, loc de joacă pentru copii).
În plantaţii predomină speciile locale, rezistente, adaptate şi care nu necesită
îngrijiri speciale. Florile, de asemenea autohtone, sunt adevărate podoabe ale curţilor
şi ale străzilor principale, mai ales în satele şi comunele străbătute de şoselele
naţionale.

133
5.2.2. TRATAREA SPAŢIILOR VERZI AFERENTE DOTĂRI LOR
SOCIAL-CULTURALE, LOCUINŢELOR, INDUSTRIILOR,
ZONELOR DE NOCIVITATE

Spaţiile verzi de pe lângă instituţiile administrative şi culturale


Aceste amenajări, contribuind la estetica urbană, sunt constituite din plantaţii
decorative care se armonizează cu volumele arhitecturale: peluze de gazon, rabate de
flori şi trandafiri, aliniamente, grupări libere sau simetrice de arbori şi arbuşti
ornamentali. Acestea se asociază uneori cu elemente decorative construite sau de artă
plastică: bazine, fântâni, corpuri de iluminat, statui, vase, jardiniere.

Fig.48. Spaţiu pietonal pe lângă o instituţie culturală, după Beretta, R., 1970

134
Astfel de amenajări decorative pot fi restrânse, pe suprafeţe îngus te, adiacente
clădirilor sau pot fi mai mari, incluzând şi elemente de circulaţie pietonală; pot fi
situate atât în zona publică, cât şi în incinte împrejmuite, având acces limitat.
În cadrul urban, pe lângă instituţiile administrative şi culturale sunt a desea
situate spaţii pietonale cu o tratare estetică deosebită, constituind centre de interes
pentru viaţa civică (fig. 48).

Spaţiile verzi ale instituţiilor de învăţământ şi de cercetare


Se organizează în jurul clădirilor şi terenurilor cu diferite destinaţii (terenuri de
recreaţie, de jocuri sportive, plantaţii sistematice, culturi experimentale etc.) şi de -a
lungul aleilor pietonale şi carosabile.
Plantaţiile sunt folosite pentru încadrarea estetică a clădirilor, compartimentarea
funcţională a terenului, pentru izolare fonică şi vizuală, pentru protecţie împotriva
vântului, prafului, insolaţiei etc.
În prejma intrării principale şi în zona de primire se realizează aspecte
decorative mai deosebite, cu peluze de gazon, flori sau trandafiri, garduri vii, plante
cu frunze persistente. În dispunerea vegetaţiei înalte se are în vedere punerea în
valoare a arhitecturii clădirilor şi realizarea unor culoare vizuale suficient de largi
către faţadele monumentale.
În cadrul unor instituţii care dispun de suprafaţă m are de teren (de exemplu
Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară şi Universitatea
Politehnică din Bucureşti), spaţiile plantate pot deţine uneori până la 40 – 50 %,
contribuind substanţial la sistemul verde urban.

Spaţiile verzi de pe lângă ins tituţii sanitare şi curative


Pentru asigurarea condiţiilor prielnice de refacere a sănătăţii şi de recuperare a
forţei de muncă a multor categorii de bolnavi, spitalele şi sanatoriile trebuie să
dispună de un mediu exterior mai curat, pe care îl pot furniza spaţiile verzi din incintă,

135
grădina sau parcul instituţiei respective. Se consideră necesară o normă de 70 mp./
bolnav pentru spitalele urbane şi de 150 mp./ bolnav pentru instituţiile curative din
afara centrelor populate.
Amenajările cuprind spaţii pentru plimbare şi odihnă şi, după caz, terenuri
pentru recuperare fizică, solariu, umbrar, chioşc.
Plantaţiile, prin distribuţia şi alcătuirea lor, sunt menite să separe aceste

amenajări de sursele de stres (alei carosabile, parcaje interioare, străz i adiacente,


vecinătăţi indezirabile) şi să ofere protecţie împotriva curenţilor de aer, să asigure
zone diferenţiate ca grad de însorire, să atenueze zgomotul exterior.

Parcurile sportive
În cuprinsul parcurilor destinate activităţilor sportive, spaţiile verzi deţin numai
circa 30 % din suprafaţa totală.
Sistematizarea generală depinde de amenajările şi construcţ iile incluse:
stadion, terenuri pentru diferite discipline sportive, săli de sport, piscină în aer liber şi
acoperită, grupuri sanitare, vestiare, clădiri administrative etc. Intrările şi reţeaua de
circulaţie interioară trebuie bine dimensionate, pentru a satisface perioadele de
maximă aglomeraţie, generate de competiţiile de mare interes.
Plantaţiile sunt subordonate organizării funcţionate a parcului, având rol de
separaţie şi de creare a unor volume vegetale care echilibrează suprafeţele deschise
ale terenurilor de sport. Se utilizează plantaţii de aliniament, perdele şi ecrane verzi de
separaţie vizuală, garduri vii de diferite înălţimi, amenajări decorative (la intrări şi în
vecinătatea construcţiilor importante).
Natura şi dispunerea plantaţiilor nu trebuie să incomodeze activitatea pe
terenuri. Se evită umbrirea suprafeţelor de joc şi căderea de frunze şi fructe. De
asemenea, se ţine cont de afluenţa mare a publicului în zile de competiţii; pe traseul

136
de acces şi evacuare se vor planta specii robuste, iar gazonul din aceste zone se va
alcătui din ierburi rezistente la călcare.

Spaţiile verzi pentru copii şi tineret


Sunt amenajări de diferite mărimi, de la ariile de joc de pe lângă locuinţe, până
la parcuri special create.
Terenurile de joacă din cadrul ansamblurilor de locuinţe şi din cuprinsul
parcurilor şi grădinilor se amenajează pe categorii de vârstă.
Pentru copiii preşcolari se prevăd unităţi minime de 400 mp., dotate cu un bac
de nisip şi diferite aparate pentru joc (leagăne, leagăne rotative pe pivot, balansoare,
spaliere, tobogane, piramide de butuci pentru căţărat etc.), servind la joaca simultană a
30 – 40 de copii.
În amplasarea acestora (poziţie, distanţe) se va ţine cont de cine matica
diferitelor aparate astfel încât să se evite accidentarea copiilor.
Pentru copiii de 7 – 10 ani sunt necesare unităţi de circa 1000 mp., spaţiu
convenabil pentru 40 – 50 de copii, cuprinzând teren înierbat pentru jocuri sportive,
aparate pentru joc adecvate vârstei, aparate de gimnastică.
Pentru copiii de 11 – 15 ani se prevăd spaţii mai mari – unităţi de circa 3500
mp. – care se amenaje ază pentru jocurile cu mingea (baschet, volei, fotbal ş .a.).
Terenurile rezervate copiilor se amplasează la distanţe şi în poziţii convenabile
faţă de locuinţe, pentru a nu deranja prin zgomot, iar în parcuri se dispun mai departe
de zonele dorit liniştite.
Şi în incintele instituţiilor de educaţie şi învăţământ se amenajează terenuri
pentru recreaţie şi jocuri în aer liber, însoţite de plantaţii de separaţie, de umbrire, de
protecţie. Pentru creşe şi cămine este indicată o normă de 20 – 25 mp. pentru un copil,
iar în şcoli, 5 mp. de plantaţii şi 1,5 mp. de teren sportiv pentru un elev.
Grădinile şi parcurile speciale pentru copii trebuie create într-o manieră care
să suscite şi să menţină interesul tinerilor vizitatori. Acestea cuprind dotări foarte

137
variate: echipamente pentru joc (similare celor menţionate mai sus), piste pentru
patine cu rotile, triciclete, biciclete, carturi ş.a., bazine pentru înot, patinoar, mini-golf,
terenuri de sport, săli pentru jocuri mecanice, instalaţii electrice sau mecanice tipice
parcurilor de distracţii, dotări pentru activităţi instructiv-educative (săli de lucru, săli
de expoziţie şi de reuniuni, bibliotecă, mici grădini botanice şi zoologice ş.a.).
În parcurile speciale pentru copii, cifrele orientative pentru ocuparea terenului
sunt: plantaţii 50%, locuri de joacă şi jocuri sportive 20 %, spaţii rezervate pentru
învăţământ 5 %, spaţii pentru studiul ştiinţelor naturii 5 %, alei 8 %, ape 4 %.
Plantaţiile, pe lângă funcţiile cunoscute, au unele particularităţi: ele trebuie să
creeze o ambianţă de bună dispoziţie (o mai mare varietate coloristică în anumite zone
şi, din contră, un fond vegetal mai neutru pentru panourile şi construcţiile viu
colorate, arbuşti tunşi amintind forme de animale, labirinturi din garduri vii etc.),
sortimentul vegetal nu trebuie să includă specii cu organe aeriene toxice (oţetar roşu,
salcâm galben, tisă ş.a.); se evită folosirea în gardurile vii de împrejmuire a terenurilor
de joacă atât a speciilor cu ghimpi cât şi a celor cu slabă rezistenţă mecanică (de
exemplu, buxus).
Terenurile de joacă pot fi înierbate, cu încadrări din plantaţii cu caracter liber
(mase de arbuşti şi grupuri de arbori) sau, mai adesea, sunt organizate pe arii bine
conturate, aşternute cu pietriş sau cu nisip şi delimitate prin garduri vii tunse sau
libere.
Reţeaua de alei se limitează la strictul necesar, copiii preferând ariile de joc şi
zonele cu instalaţii de distracţie. Intrările se proiectează cu asigurare şi vizibilitate
bună, pentru evitarea accidentelor la ieşirea copiilor în stradă.

Spaţiile verzi a ferente ansamblurilor de locuinţe


Cartierele de blocuri au importante suprafeţe de spaţii verzi, care, în mod
normal, fac obiectul proiectării specializate şi sunt amenajate de către administraţia
locală (Foto color 61).

138
Este de dorit ca prin planurile de sistematizare a zonelor construite să se rezerve
fâşii suficient de largi pentru interpunerea de plantaţii între arterele intens circulate şi
blocurile de locuinţe.
Spaţiile verzi din ansamblurile de locuinţe sunt organizate în conformitate cu
principiile esteticii urbane. M ai ales zonele de faţadă, adiacente arterelor de circulaţie
impun o tratare care să se armonizeze cu plantaţiile stradale şi care să exprime
unitatea în varietate. Alegerea speciilor şi modul lor de grupare trebuie să evite
monotonia unor tronsoane prea lungi, identice ca tratare, păstrându-se totuşi un
element unificator, de exemplu, aliniamentul de arbori sau gardul viu.
Terenul liber de construcţii dintre blocuri cuprinde suprafeţe plantate şi
înierbate, arii de joacă (eventual şi de jocuri sportive), mici spaţii de odihnă, alei
pietonale.
Amplasarea plantaţiilor se face în corelaţie cu poziţia, orientarea şi înălţimea
clădirilor, luându-se în considerare nu numai criterii estetice, ci şi funcţionale. Astfel,
prin poziţionarea şi structura plantaţiilor se urmăreşte diminuarea curenţilor puternici
de aer dintre aliniamentele de blocuri, protejarea împotriva insolaţiei excesive,
mascarea anumitor construcţii auxiliare, separarea şi împrejmuirea terenurilor de
joacă, crearea de obstacole fizice în scopul respectării traseelor de circulaţie pietonală
(garduri vii, eventual dublând garduri scunde metalice) ş.a.

Grădinile locuinţelor individuale


Acestea constituie o categorie a parte de amenajări peisagistice pe suprafeţe
mici, de la 40–50 mp. până la 400 – 600 mp., având caracterul unor spaţii închise,
delimitate de împrejmuiri (fig.49,50).

139
Fig. 49. Grădină particulară, după Nourry, J.-P., 1971
a – perspectivă; b – plan

140
Fig. 50. Grădină particulară, după Nourry, J.-P., 1971

Grădina poate fi situată diferit, în raport cu poziţia clădirii în parcela respectivă.


Grădinile de faţadă, atunci când au garduri joase sau penetrante vizual, pot
contribui la estetica urbană. Mai adesea aceste grădini sunt fâşii destul de înguste, de
aceea se alege în general o vegetaţie ornamentală de talie mică (arbuşti, trandafiri,
flori) şi unul sau mai multe elemente de verticalitate care nu incomodează prin umbră
excesivă sau dezvoltare prea mare. O grădină de faţadă care beneficiază de o distanţă
mai mare între casă şi gard permite şi adoptarea unei soluţii de ecranare vizuală
dinspre stradă (gard viu înalt, perdea de arbuşti înalţi ş.a.)
Grădinile situate în spatele clădirilor de cele mai multe ori oferă intimitate şi
adăpost împotriva privirilor indiscrete (fig.51). Ele servesc ca loc de odihnă şi de
141
exercitare a pasiunii pentru grădinărit. În
funcţie de mărime şi de dorinţele
beneficiarilor, grădina poate cuprinde o
platformă pentru mobilierul de grădină
(Foto color 62), eventual umbrită de o
pergolă, arie gazonată, flori, arbuşti, arbori
ornamentali, bazin sau piscină, chioşc de
grădină, mici parcele de cultură pentru
diferite plante, unele amenajări
gospodăreşti (magazie, mini-seră, curte şi
cuşcă pentru câine ) ş.a.
În grădinile mici, cadrul vegetal se
realizează preponderent cu plante
arbustive; pentru a suplini absenţa arborilor
se utilizează plante agăţătoare care
înverzesc şi înfloresc zidurile şi gardurile.
Aranjamentul general al grădinilor
locuinţelor individuale poate fi liber sau
geometric asimetric; uneori se adop tă
simetria, în cazul grădinilor de faţadă, când
intrarea în clădire este situată central.

Fig.51. Plan de grădină particulară pe un


teren îngust şi lung, după Pasquier, H.,
1957

142
În clădirile multietajate, lipsa unei grădini poate fi suplinită prin amenajarea de
terase- grădină. Acestea pot fi realizate în principal în două modalităţi.
Cea mai simplă constă în cultivarea plantelor ornamentale în vase, bacuri şi
jardiniere mobile, al căror design, mărimi şi mod de aranjare permit crearea unei
ambianţe vegetale cu varietate volumetrică şi coloristică (Foto color 63).
O altă modalitate este prevederea terasei cu un sistem constructiv special
(etanşarea planşeelor şi evacuarea apei în exces), care permite încastrarea unui strat de
sol şi realizarea astfel a unor suprafeţe gazonate, decorate cu flori şi mici arbuşti. Şi în
aceste amenajări, plantele urcătoare deţin un loc important în înverzirea pe verticală,
susţinute de pergole uşoare sau dirijate pe ziduri şi pe panouri de treiaje.
În prezent arhitecţii proiectează clădiri moderne al căror acoperiş cuprinde o
grădină unică sau o serie de grădini, contribuind astfel la zona verde a oraşului (Foto
color 64, 65, 66, 67).

5.2.3. SPAŢIILE VERZI AFERENTE CĂILOR DE CIRCULAŢIE URBANE ŞI


RUTIERE

Căile de circulaţie publică din oraşe sunt de cele mai multe ori însoţite de
plantaţii de diferite categorii, de la simple aliniamente de arbori, până la fâşii verzi cu
lăţimi diferite, având rol ecologic şi, în acelaşi timp, estetic-arhitectural.
În condiţiile intensificării traficului suprateran urban, resistematizarea arterelor
de circulaţie şi crearea altora noi, în cartierele nou construite, trebuie să prevadă
integrarea de spaţii plantate, în funcţie de caracterul şi importanţa străzilor. Se
apreciză că oraşele de câmpie trebuie să aibă cel puţin 60 % din străzi plantate, cifra
fiind mai mică în cazul oraşelor din zona de dealuri înalte şi de munte (circa 40 % din

străzi).
Plantaţiile de aliniament din oraşe au roluri multiple: crearea de efecte
arhitecturale în asociere cu aliniamentele de edificii ale străzii, reducerea poluării

143
atmosferice, ameliorarea microclimatului local (mai ales prin umbrirea de către arbori
a trotuarelor şi parţial a carosabilului, dar şi p rin procesul de evapo-transpiraţie al
maselor de frunze); la acestea se adaugă importanţa funcţională a plantaţiilor, de
separare a căilor pentru pietoni şi a clădirilor de traficul stradal, de compartimentare
transversală a arterelor mari de circulaţie (s epararea sensurilor sau a diferitelor
categorii de vehicule).
Tipul de plantaţii de aliniament depinde de lăţimea şi structurarea străzii,
intensitatea circulaţiei vehiculelor, intensitatea traficului pietonal, cadrul arhitectural
al străzii, numărul de etaje al clădirilor, orientarea străzii faţă de punctele cardinale
(străzile cu dispoziţia N – S sunt foarte însorite), instalaţiile şi construcţiile subterane.
Se folosesc următoarele categorii de plantaţii de aliniament :
- aliniament dintr-un singur rând de arbori (cel mai des întâlnit);
- aliniamente multiple (cu 2 – 4 şiruri de arbori, mai frecvent 2);
- aliniament mixt de arbori şi gard viu;
- aliniament de gard viu.
Plantaţiile de aliniament pot fi dispuse în mod diferit: pe ambele laturi ale
străzii sau unilateral (când trotuarele sunt asimetrice sau strada este mai îngustă, pe
străzile cu orientare E-V, numai pe latura însorită); pe laturi (unul sau două şiruri de
arbori însoţind fiecare trotuar) şi pe fâşii de subîmpărţire a arterei de circulaţie
(aliniament dublu sau multiplu situat central sau două aliniamente simple separând
trei căi de circulaţie).
Liniile de arbori din cuprinsul unei străzi sunt alcătuite de regulă din aceeaşi
specie. Pe arterele lungi se admite schimbarea speciei la mod ificarea direcţiei sau
după intersecţia cu altă stradă, iar pe arterele largi, cu mai multe căi, în aliniamentele
centrale se poate planta o specie diferită faţă de cele laterale. Totuşi, din motive
estetice, este preferabilă tratarea unitară sau folosirea de specii asemănătoare ca
habitus, talie, forma frunzelor, debut al înfrunzirii, comportament ecologic.

144
În cadrul aliniamentelor se păstrează distanţe egale între arbori; fac excepţie
situaţiile obligate (intrări carosabile, intersecţii de străzi, curbe), unde intervalele se
măresc pentru a se asigura vizibilitatea. Distanţa recomandabilă faţă de o intersecţie
importantă este de 25 m.
Distanţele de plantare între arbori pe rând sunt de 5 – 12 m, în funcţie de
puterea de creştere şi lărgimea coroanei; mai frecvent, pentru exemplarele situate în
arii individuale încastrate în trotuare, distanţele sunt de 7 - 8 m (arbori de mărimea II).
Distanţa faţă de clădiri este de minim 6 m, iar faţă de carosabil, minim 1 m.
Pentru arborii plantaţi pe un rând sunt necesare fâşii de pământ cu lăţimea de
cel puţin 1,5-2 m sau spaţii individuale de minim 2 mp. În cazul aliniamentelor duble
de arbori, fâşiile de sol trebuie să fie de minim 3,5 m, situaţie în care cele două şiruri
se plantează decalat iar distanţele pe rând se măresc; distribuţia simetrică a rândurilor
paralele necesită un interval de minim 4 m între ele (fig.52).
În proiectarea de către urbanişti a arterelor de circulaţie moderne, tendinţa este
de a se asigura plantaţiilor stradale spaţii care să satisfacă mai bine necesităţile de
dezvoltare ale arborilor şi să reducă impactul cu vecinătatea imediată a carosabilului
(generatoare de răniri ale trunchiului şi ramurilor inferioare şi de poluare a solului cu
substanţele de deszăpezire).
În Italia, Ministerul Lucrărilor publice a emis în 1966 “instrucţiuni pentru
protejarea patrimoniului de arbori în raport cu siguranţa circulaţiei stradale”, indicând
distanţele minime, distincte pe categorii de mărime a arborilor şi de importanţă a
arterelor de circulaţie. Pentru cele urbane de mare trafic, se specifică distanţele
minime faţă de carosabil de 1,5m în cazul arborilor mici, 2m pentru cei cu dezvoltare
medie şi 5m pentru cei mai puternici (Bovo, G. şi colab., 1998).

145
Fig.52. Tipuri de plantaţii de aliniament şi distanţe de plantare

146
Pentru un aliniament de gard viu, este necesară o fâşie de pământ cu lăţimea de
0,75 – 1,5 m, în funcţie de alcătuirea plantaţiei (un rând sau două de arbuşti).
La proiectarea şi realizarea plantaţiilor de aliniament pe străzi se ţine cont şi de
distanţele minime faţă de instalaţiile subterane; ultimele recomandări pentru arbori
(Italia, 1998), sunt 4 m faţă de conductele de apă şi canalizare, 3 m faţă de conductele
de gaz de joasă presiune, 2 m faţă de conductele de gaz de înaltă presiune şi cablurile
electrice îngropate (pentru cablurile electrice şi telefonice intubate nu se prevăd
distanţe obligatorii). De asemenea se ia în considerare şi poziţia diferitelor elemente
ale instalaţiilor aeriene (stâlpi, cabluri). Pentru arbuşti distanţa faţă de instalaţiile
subterane este de 1,5 m.
Aliniamentele stradale din vegetaţie lemnoasă sunt însoţite sau nu de vegetaţie
erbacee. Fâşiile şi suprafeţele individuale de sol pot fi bordate cu gazon sau /şi cu flori
de sezon. În situaţia unui trafic pietonal foarte intens, arborilor plantaţi în spaţii
individuale li se prevede o protecţie specială împotriva tasării solului (implicit a
sistemului radicular) - cu grătare sau alte modalităţi.
Speciile de arbori pentru aliniamente stradale se aleg dintre foioase, după
anumite criterii; acestea trebuie să aibă talie medie, port regulat, trunchi drept şi
coronamentul la cel puţin 2,5 m înălţime, sistemul radicular dezvoltat în profunzime
(şi nu trasant sau drajonant, deoarece ridică pavajul sau asfaltul), înfrunzire de lungă
durată, perioadă scurtă de cădere a frunzelor ; se evită speciile ale căror flori şi fructe
murdăresc prea mult strada sau incomodează pietonii. Pe lângă aceste cerinţe, se
impune alegerea de specii caracterizate printr- o bună adaptare la climatul zonei şi
rezistenţă biologică în mediul urban, unde se poate suprapune acţiunea diferiţilor
factori de stres: secetă, radiaţia calorică a asfaltului, poluarea atmosferei şi a solului,
boli şi dăunători etc.
Fâşiile plantate în lungul arterelor de circulaţie
Străzile mai importante pot avea fâşii verzi dispuse fie axial, despărţind
sensurile carosabilului, fie lateral, având incluse trotuarele.

147
Pe arterele de mare trafic, este indicat ca fâşiile axiale să se proiecteze cu o
lăţime de 7 sau de 14 m, permiţând ulterior lărgirea la nevoie a carosabilului cu cel
puţin un culoar pe sens (3,5m). Plantaţia axială poate fi alcătuită în diferite moduri:
aliniamente continue de arbori sau secvenţe de aliniamente alternând cu spaţii
decorate cu rabate de trandafiri; aliniamente mixte de arbori şi garduri vii ; compoziţii
geometrice simetrice sau asimetrice din arbuşti, garduri vii, trandafiri, mai rar şi flori.
În funcţie de necesităţile perspectivei, fâşia axială poate fi amenajată numai cu plante
de talie mică pe fond de gazon.
În cazul unor fâşii laterale mai largi ale arterei de circulaţie, trotuarele devin
alei pietonale, încadrate de plantaţii, care pot fi alcătuite nu nu mai din aliniamente de
arbori ci şi din grupuri de arbuşti, garduri vii şi chiar perdele de vegetaţie lemnoasă
(de exemplu, Şoseaua Kiseleff în zona Muzeului Satului din Bucureşti).
Fâşiile plantate ale căilor urbane de circulaţie deţin un rol important în sistemul
verde al oraşului, fiind menite să facă legătura între scuaruri, grădini, parcuri şi alte
categorii de spaţii verzi, în scopul unei mai bune funcţionalităţi în protecţia mediului.

Plantaţiile căilor de circulaţie exterioare localităţilor


Şoselele şi autostrăzile sunt însoţite de plantaţii cu rol de ghidare şi protecţie, al
căror mod de tratare trebuie corelat cu caracteristicile traseului : topografie, orientare
faţă de punctele cardinale, condiţii climatice, vecinătăţi imediate, restricţii de
circulaţie, amenajări pentru parcare şi popas, poduri ş.a.
Plantaţiile rutiere se dispun la cel puţin 4,5 m faţă de carosabil, respectiv 3 m
de platforma drumului - distanţă impusă de siguranţa circulaţiei.
Ele pot fi organizate diferit, în funcţie de categoria de drum (şosea naţională,
şosea judeţeană, autostradă), cu variaţii de -a lungul parcursului, impuse de
schimbarea caracteristicilor traseului:

148
- aliniamente bilaterale din arbori la intervale de 10 – 15 m, întrerupte în
dreptul parcărilor laterale şi în zonele premergătoare intersecţiilor, podurilor şi
trecerilor la nivel peste calea ferată ;
- grupuri libere de arbori şi arbuşti cu fizionomie diferită, care se succed de -a
lungul parcursului la distanţe mai mari ; această soluţie suprimă monotonia şi
ritmicitatea zonelor umbrite şi însorite, supărătoare pentru conducătorii auto pe unele
tronsoane ale şoselelor (mai a les pe cele cu orientare SE-NV);
- şiruri de arbori în perdea (cu i ntervale mici pe rând, de circa 2 m) - se pot
prevedea uneori, pe distanţe limitate, fie pentru mascarea anumitor zone, fie pentru o
mai bună protecţie împotriva vântului şi depunerilor de zăpadă;
- perdele de protecţie;
- plantaţii de consolidare a taluzurilor.
Plantaţiile autostrăzilor pot fi dispuse atât lateral (pe zone limitate) cât şi
central, separând sensurile circulaţiei.
În general nu se plantează aliniamente de arbori, acestea generând monotonie şi
diminuarea atenţiei persoanelor aflate la volan. În sectoarele mai expuse vântului, în
zonele laterale afectate benzinăriilor, parcărilor, unităţilor de alimentaţie publică, se
prevăd perdele de protecţie din arbori şi arbuşti, de asemenea în vecinătatea
localităţilor, pentru reducerea zgomotul traficului. O soluţie adoptată pe autostrăzile
europene este modelarea în cotă pozitivă a terenului adiacent, sub formă de colină
alungită (asemănătoare unui dig de pământ), plantată cu arbori şi multă vegetaţie
arbustivă, deasă şi suficient de înaltă, pentru o mai bună protecţie antifonică. În zonele
în care terenul din proximitatea localităţilor nu permite rezolvările menţionate, se
amplasează ecrane antifonice constructive, dintre care fac parte şi zidurile plantate;
acestea pot fi realizate în diferite moduri care permit îmbrăcarea cu plante (erbacee
perene, liane, subarbuşti ş.a., cu rezistenţă bună în condiţiile date).

149
Un rol important îl au plantaţiile anti -far de pe mijlocul unor autostrăzi,
alcătuite din gard viu sau aliniament dublu de arbuşti înalţi, bine ramificaţi şi
rezistenţi la factorii de stres.

5.2.4. SPAŢIILE VERZI CU PROFIL SPECIALIZAT

Grădinile botanice şi parcurile dendrologice


Reprezintă vaste colecţii de plante, înfiinţate în scopul cunoaşterii şi studierii
florei autohtone şi a globului terestru – fiind în acelaşi timp, laboratoare vii pentru
aclimatizarea şi introducerea în cultură a noi specii srcinare din alte zone geografice.
Pe lângă destinaţia ştiinţifică, ele au şi rol instructiv -educativ; totodată servesc şi ca
spaţii pentru plimbare şi odihnă (cu acces limitat).
În grădinile botanice cu suficientă întindere, ca şi în parcurile den drologice,
organizarea generală rezultă din îmbinarea criteriilor ştiinţifice cu cele peisagistice ;
dispunerea speciilor nu se mai face după clasificarea sistematică pe familii botanice,
ci în funcţie de zonarea geografică şi ecologică, fiind puse în evidenţă asociaţiile
vegetale. Modul de prezentare a florei influenţează delimitarea diferită a zonelor,
modelarea reliefului, crearea de piese de apă, gruparea componentelor vegetaţiei.
Tratarea în acelaşi timp peisagistică a ansamblului, permite realizarea unei compoziţii
armonioase şi atractive. Prezenţa unei ape şi a unui relief variat, înlesneşte crearea
prin diferite artificii a unor ambianţe care sugerează medii naturale diverse (regiune
montană, pădure, luncă, mlaştină ş.a.), şi chiar scene de peisaj specifice anumitor ţări
(de exemplu, Japonia).
Grădinile botanice şi unele parcuri dendrologice au şi sector ornamental, situat
fie la intrare fie în preajma clădirii principale, unde sunt reunite specii, varietăţi şi
forme horticole cu caracteristici decorative ce sunt puse în valoare prin modalităţi
specifice artei grădinilor.

150
În ţara noastră, dintre cele mai importante exemple se pot cita grădinile
botanice din Cluj, Iaşi, Bucureşti, Craiova, parcul dendrologic din Simeria şi grădina
dendrologică de la Macea (lângă Arad).
Grădinile de trandafiri
Rozariile sunt amenajări peisagistice în care trandafirii constituie elementul
dominant al compoziţiei. Ele pot fi concepute ca grădini de sine stătătoare (de
exemplu, în unele ţări, rozarii pentru concursuri naţionale şi internaţionale ) sau, de
cele mai multe ori, ca parte componentă a unui parc sau a unei grădini botanice (Foto
color 49, 68).
Rozariile mari, cu caracter ştiinţific şi de promovare a noilor creaţii, sunt
compartimentate în sectoare: colecţie botanică (specii ale genului Rosa), colecţia
propriu-zisă de soiuri din diverse ţări, plantaţii pentru concurs, plantaţii pentru
experimentări etc.
Maniera tradiţională de compoziţie este geometrică, arhitecturală, dar se pot
adopta şi rezolvări moderne. Indiferent de modul general de tratare, rozariile se
amenajează astfel încât să permită prezentarea diferitelor specii şi grupe de soiuri, în
funcţie de forma de creştere naturală sau condusă (trandafiri târâtori, tufe, semi -
urcători, urcători, cu trunchi şi coroană erectă sau pletoasă) şi în diferite modalităţi de
folosire peisagistică (rabate, grupuri, aliniamente, exemplare solitare, pentru
decorarea stâlpilor şi pergolelor etc).
În compoziţie pot fi introduse diferite elemente ornamentale: vase, statui,
pergole, bazine şi fântâni, iar în grădinile denivelate, scări, rampe, terase. Crearea
unor diferenţe pozitive de nivel avantajează vizitatorii pentru cuprinderea vizuală mai
largă a aranjamentului şi a paletei coloristice a trandafirilor.
Prezentarea trandafirilor se face într-un ansamblu peisagistic din care nu lipsesc
arborii şi arbuştii, cu care se realizează fundaluri şi încadrări, evitându -se umbrirea
plantaţiilor de roze; garduri vii şi borduri tunse din Buxus pot delimita parcelele sau
soiurile; exemplare solitare sau grupuri de conifere şi arbuşti sempervirescenţi

151
contribuie la diversificarea volumetriei şi în acelaşi timp aduc culoare în perioada
sezonului rece.
Grădinile şi parcurile zoologice.
În unele localităţi care dispun de prezenţa unei zone ver zi bine arborizate
înglobate în limitele construite ale oraşului (parc mare), se pot amenaja grădini
zoologice pe suprafeţe mai mici, sub forma unor colecţii de animale mai ales din
fauna regională.
Grădinile zoologice mari, care reunesc animale din diversele regiuni ale
globului necesită terenuri mari, amenajări şi construcţii speciale, de aceea sunt
preferabil situate în zona suburbană, fiind avantajoasă amplasarea în cuprinsul unui
masiv forestier şi în apropierea unei ape.
Dacă în grădinile restrânse cele mai multe animale au regim de cuşcă, în
parcurile zoologice ele sunt expuse şi crescute în regim de semi-libertate, fiind
grupate după criterii ecologice (habitat, regiune climatică). Concepţia generală şi
amenajările peisagistice au ca scop crearea unor ambianţe care să amintească unele
trăsături ale zonelor din care provin animalele. Se impun modelări de relief, crearea
de cursuri de apă, iazuri, plantaţii adecvate redării mediului ecologic natural a l
diferitelor grupe de animale. Suprafaţa sectoarelor se corelează cu numărul şi talia
animalelor, iar separarea lor se face prin plantaţii şi garduri mascate; pentru separarea
de alei se prevăd fie şanţuri adânci şi largi, având incluse gardurile de protecţie, fie
garduri de plasă. Adăposturile şi refugiile necesare animalelor se maschează cu
ajutorul vegetaţiei.
Întrucât grădinile şi parcurile zoologice constituie obiective de mare interes
pentru public, mai ales în zilele libere, traseul şi dimensionarea aleilor se proiectează
astfel încât să se ev ite strangulările de trafic şi aglomeraţia în ariile de mare solicitare
a vizitatorilor.

152
Parcurile pentru expoziţii
Amenajările destinate expoziţiilor şi târgurilor de mărfuri se înfiinţează în
zona periferică a oraşului. Terenul cuprinde pavilioane de expoziţie, arii de prezentare
a exponatelor în aer liber, diferite dotări utilitare, comerciale şi de alimentaţie publică,
construcţii sanitare, circulaţii etc.
Proiectarea spaţiului verde se face în concordanţă cu caracterul şi arhitectura
pavilioanelor. Aleile de intrare sunt rezolvate în general cu partere decorate într-o
manieră simplă, iar plantaţiile sunt în cea mai mare parte omogene, alcătuite din
specii asemănătoare ca port şi colorit. În măsura posibilităţilor se prevăd spaţii largi,
gazonate.
Parcurile şi grădinile expoziţionale pentru horticultura ornamentală, existente
în unele ţări, posibil şi în România în viitor, sunt special concepute pentru a prezenta
sortimentul ornamental şi variate posibilităţi de amenajare peisagistică (Foto color
69).
Concepţia generală este asemănătoare cu a parcului public, dar se acordă o
pondere mai mare suprafeţelor florale, atât în diferite aranjamente peisagistice, cât şi
sub formă de sectoare de colecţii de soiuri pentru anumite specii, care pot constitui
expoziţii sezonale (de irişi, de crizanteme, de dalii etc.). De asemenea, vegetaţia
lemnoasă cuprinde o mare varietate de specii şi cultivaruri; caracterelor naturale ale
plantelor li se adaugă modul diferit de conducere în forme artistice. În dispunerea
speciilor de arbori şi arbuşti se realizează acorduri sezonale cu speciil e floricole. O
caracteristică aparte a acestor amenajări este faptul că periodic tipurile de decoraţiuni
florale se schimbă, aranjamentele şi sortimentele se reînnoiesc, pentru a se menţine
interesul publicului.

Spaţiile verzi din cimitire


Amenajările peisagistice ale cimitirelor alcătuiesc unui cadru sobru şi
sistematic organizat, al cărui centru compoziţional îl constituie construcţia principală

153
(capela, biserica sau monumentul memorial). Zona de intrare, frecvent rezolvată cu
una sau mai multe alei rectilinii paralele, cuprinde plantaţii dispuse regulat:
aliniamente de arbori şi garduri vii din plante sempervirescente, forme arbustive
modelate tundere. Alte alei pot fi de asemenea flancate de arbori sau de arbuşti
coniferi. Vegetaţia lemnoasă diseminată între parcele, în funcţie de disponibilităţile de
spaţiu, cuprinde mai ales arbuşti. Criza de teren determină adesea limitarea zonelor cu
vegetaţie în favoarea locurilor de veci. Acestea pot fi însoţite de trandafiri, borduri
tunse, mici arbori pletoşi, tufe de Buxus, dar mai ales sunt decorate cu plante erbacee
perene specifice.

154
6. PRINCIPII GENERALE DE PROIECTARE A PEISAJELOR

Scopul fundamental al arhitecturii peisagere este crearea de spa ţii organizate ale
ambianţei fizice naturale, care să permită o integrare armonioasă a activităţilor umane.
Conform concepţiei arhitectului peisagist american J.O. Simonds (1967),

peisajele trebuie proiectate în viziunea îmbunătăţirii relaţiilor între om şi oraş, între


om şi circulaţie, între om şi om, între om şi natură. Putem completa ideile de mai sus
cu necesitatea considerării acestor relaţii în perspectiva dezvoltării continue
economico-sociale a societăţii, ca factor obiectiv al evoluţiei civilizaţiei.
Cerinţele multiple faţă de amenajările peisagistice impun proiectarea acestora
prin abordarea concomitentă a unor principii funcţionale, estetice – compoziţionale,
ecologice, tehnice, economice si cultural – istorice.
Diversitatea programelor ridică probleme peisagistice diferite, în raport cu
temele acestor programe.

De la proiectarea sistemului de spaţii verzi până la proiectarea unităţilor de


spaţiu verde este necesară rezolvarea fiecarei probleme, făcând parte dintr -un concept
total, unitar.

6.1. PRINCIPII FUNCŢIONALE

Atât proiectele de ansamblu cât şi cele pe obiective au ca scop în primul rând


crearea unor peisaje care să răspundă bine funcţiunilor atribuite.

O condiţie necesară este stabilirea folosinţelor adecvate, compatibilitatea


funcţiunilor proiectate cu trăsăturile sitului (ale terenului propriu-zis şi ale
ambianţei acestuia). De exemplu, amenajarea unui parc destinat relaxării şi odihnei nu

155
este compatibilă cu vecinătatea unei uzine generatoare de zgomot şi poluare; într-o
asemenea zonă este indicată relizarea unor plantaţii de protecţie. Sau: un teren îngust,
situat între străzi de mare trafic poate fi destinat amenajării de spaţii verzi cu funcţii
estetice şi de ameliorare a microclimatului urban, dar nu pentru loc de joacă pentru
copii.
Sistematizarea fiecărui spaţiu verde trebuie să satisfacă dezideratele

funcţionale ale programului şi să asigure concordanţa organizării cu funcţiile prin


aranjamentul raţional al părţilor componente, alegerea şi dispunerea logică a dotărilor.
De exemplu, în proiectarea spaţiilor verzi stradale, aşa cum s-a mai arătat, se au
în vedere o serie de cerinţe, depinzând de importanţa străzii:
- protejarea circulaţiei pietonale de cea carosabilă;
- fluenţa fluxului pietonal şi a celui carosabil;
- accesul bun în i mobile şi curţi, la trecerile de pietoni şi la staţiile mijloacelor de
transport în comun;

- subdivizarea traficurilor (pietoni, piste ciclabile, mai multe piste carosabile).


Acestor funcţii, care derivă mai ales din aspectele constructive ale străzii, li se
adaugă cele revenind direct vegetaţiei: funcţii ecologice (ameliorarea microclimatului
local şi diminuarea poluării atmosferei), dar şi funcţia estetică, de armonizare a
arhitecturii diferite a clădirilor, de creare a unor efecte arhitecturale prin volumetria
plantaţiilor ş.a.
O bună abordare a programului de proiectare este conceperea ansamblului
străzii – clădiri, circulaţie, mobilier stradal, corpuri de iluminat, plantaţii, peluze – ca
un peisaj urban unitar.
Luându-se în consideraţie şi natura traficului, caracterul şi înălţimea dominantă
a clădirilor dar şi construcţia subterană, se stabileşte sistematizarea tranversală a
străzii şi lăţimea componentelor sale, inclusiv a ariilor verzi propriu-zise. Soluţia
156
peisagistică se bazează pe alegerea şi poziţionarea tipurilor de plantaţii, stabilirea
înălţimilor şi formelor, dispunerea în plan, aranjamentul spaţiilor deschise (peluze,
arii de circulaţie şi staţionare a pietonilor) - toate pentru a răspunde cât mai bine
cerinţelor programului.
Detalierea compoziţiei perfectează soluţia de ansamblu prin alegerea
materialelor adecvate, a formelor, dimensiunilor şi culorilor acestora şi prin relevarea

amănuntelor aranjării în plan.


În programele specifice de arhitectura peisajului, îndeosebi în parcurile şi
grădinile publice, funcţiunile sunt mult mai complexe, de aceea se impune ca
sistematizarea organizării generale să permită convenabilitatea diferitelor folosinţe
(dotări, activităţi variate) fără a genera conflicte între ele; de aici - necesitatea
sectorizării funcţionale.
Activităţile care implică agitaţie şi zgomot (locuri de joacă, terenuri de sport,
instalaţii de distracţie etc.) sunt constituite în zone separate de cele destinate relaxării
calme.
Rezolvarea adecvată a funcţiei recreative se realizează prin alegerea şi
amplasarea convenabilă a dotărilor, accesibilitatea bună şi fluenţa circulaţiei,
dimensionarea spaţiilor, crearea ambianţei necesare (de la cadrul intim până la cel mai
larg, potrivit colectivităţilor mari).
Concordanţa organizării cu funcţiile, aşa cum arată O. J. Simonds (1967),
trebuie elaborată în raport cu trăirea umană, în scopul realizării unui maximum de
relaţii armonioase, în acord cu cerinţele şi aşteptările oamenilor, pentru ca amenajările
peisagistice să le ofere plăcere, confort, relaxare, dar şi frumuseţe şi un mediu
biologic favorabil.

157
6.2. PRINCIPII ESTETICE – COMPOZIŢIONALE

Crearea amenajărilor peisagistice se bazează pe o serie de principii estetice –


compoziţionale, care de la începutul proiectării se corelează strâns cu cele funcţionale.
Aspectele vizuale, de altfel, sunt cele care reţin mai întâi atenţia şi a căror
percepţie se îmbină cu folosinţele directe şi indirecte ale fiecărui spaţiu amenajat.
Atât în cadrul urban, dominat de construcţii, cât şi în programele specific e de
arhitectura peisajului (parcuri, grădini ş.a.), proiectarea peisagistică are în vedere
crearea unor ambianţe care să exprime frumuseţe, ordine, caracteristici fizice plăcute.
Acestea se relizează prin: stabilirea unor proporţii armonioase în plan şi î n
spaţiu ale principalelor componente, subordonarea importanţei unor spaţii, suprafeţe
şi volume faţă de altele, modul general de organizare simetrică sau asimetrică,
geometrică sau liberă şi concordanţa stilistică a elementelor de construire a peisajului,
armonia şi contrastul formelor, volumelor şi culorilor, rezolvarea interesantă a
detaliilor, toate conducând la o calitate esenţială - unitatea compoziţională.
Principiile de compoziţie se utilizează diferenţiat în funcţie de programele de
proiectare. Cadrul cel mai complex şi mai larg de aplicare îl constituie parcurile şi
grădinile.
Prezentarea acestor principii enumerate mai sus se face în capitolul 7.

6.3. PRINCIPII ECOLOGICE

Proiectarea ambianţei naturale a omului este în mod firesc o proiectare


ecologică: se adresează vieţii şi operează cu elemente naturale, dintre care, cele mai
importante posedă viaţă - plantele.

158
Proiectantul şi amenajistul peisagist în mod necesar respectă şi aplică o serie de
principii ecologice dintre care cele mai importante sunt: conservarea mediului
ambiant, protejarea şi ameliorarea peisajelor existente, asigurarea condiţiilor
naturale adecvate creării noilor peisaje.
În amenajarea zonelor cu potenţial peisagistic mare, proiectarea are în vedere
păstrarea trăsăturilor naturale importante, menţinerea zonelor de interes şi de valoare

ale peisajului existent nu numai în scopul valorificării compoziţionale, ci şi pentru


importanţa ecologică a acestora. Astfel, în pădurile -parc fondul vegetal existent
constituie elementul peisagistic de bază, care se păstrează pe cât posibil nealterat şi
căruia prin organizare şi dotări i se adaugă funcţiile dorite, respectându -se rolul său
principal, ecologic.
Proiectantul ambianţei naturale trebuie să cunoască bine natura şi să adopte
soluţiile sale exercitând controlul asupra ei, însă în armonie cu ea (Simonds, J.O.,
1967).
Microrelieful, solul, subsolul, apele, condiţiile climatice, tipul şi importanţa
vegetaţiei existente sunt factori majori în proiectarea amenajărilor peisagistice. În
foarte multe situaţii aceşti factori sunt luaţi în consideraţie pentru alegerea
amplasamentului unor categorii de spaţii verzi, în stabilirea anumitor funcţii ale
acestora (de exemplu, agrement, camping, ştrand etc.).
Trăsăturile naturale, în funcţie de caz (prezenţa unui lac, a unor depresiuni,
coline, a unei zone puternic arborizate ş.a.), condiţionează organizarea interioară,
modelarea reliefului terenului, poziţionarea plantaţiilor, alegerea sortimentului
vegetal.
Cunoaşterea comportamentului ecologic al plantelor permite o abordare
ştiinţifică a alcătuirii peisajului vegetal. Se are în vedere nu numai satisfacerea
cerinţelor vitale ale plantelor dar şi relaţiile lor reciproce, ritmul de creştere,
transformarea în timp a vegetaţiei lemnoase, longevitatea ei.
159
În amenajările nou create, efectul peisagistic şi exercitarea funcţiilor de
protecţie ale plantaţiilor se dezvoltă în timp, de aceea proiectarea trebuie să asigure
din start condiţiile pentru realizarea potenţialului biologic al plantelor.

6.4. PRINCIPII TEHNICE

Proiectarea peisagistică ridică o serie de probleme tehnice specifice, ale căror


rezolvări trebuie să fie adecvate compoziţiei (vizual şi funcţional) şi în acelaşi timp să
fie corecte din punct de vedere ecologic.
Acest principiu se are în vedere atâ t în apectele majore ale concepţiei peisajului
cât şi în cele de detaliu.
Astfel, modelarea reliefului, crearea lacurilor, bararea sau devierea unui curs de
apă reclamă soluţii tehnice (pentru stabilizarea pantelor, consolidarea malurilor,
impermeabilizarea albiei unui lac, asigurarea debitului de curgere a apei etc.)

compatibile cu caracterul peisajului şi cu condiţiile naturale.


Aceste aspecte se întrepătrund cu cele vizuale. De exemplu, amenajarea unui
lac pe un teren în pantă apare ca nefirească pentru un parc; valorificarea peisagistică a
luciului de apă nu poate fi decât incompletă, vizibilitatea fiind ecranată dinspre baza
pantei către digul necesar în aval; chiar dacă lucrările de rezistenţă nu sunt vizibile
(taluz înierbat), prezenţa îndiguirii este mai puţin estetică. Pe un astfel de mal nu se
poate prevedea vegetaţia specifică, nefiind posibilă crearea condiţiilor edafice; de
altfel, rădăcinile plantelor lemnoase ar putea afecta integritatea digului (cazul lacului
Morii din Bucureşti, din imediata vecinătate a parcului Crângaşi, ca şi al altor lacuri

cu funcţie de acumulări de apă).


Tot aşa, într-un parc nu este indicată consolidarea pantelor prin benzi betonate;
este de dorit realizarea unor pante stabile, cu strat fertil de pământ, care să permită

160
îmbrăcarea cu vegetaţie (soluţii tehnice: şanţuri de priză pentru pământ, specii
fixatoare de sol, gazonarea cu jet hidraulic ş.a.).
În proiectarea componentelor circulaţiei din parcuri (alei, drumuri, scări,
poduri) se adoptă soluţii tehnice care satisfac din punct de vedere al siguranţei şi
confortului deplasării (materiale de acoperire, pante, dimensiuni ale treptelor,
balustrade, ziduri de sprijin etc.), dar care în acelaşi timp, sunt estetice şi se

armonizează cu celelalte elemente ale peisajului.


Un alt exemplu îl consituie instalaţiile tehnice; ele se realizează astfel încât să
nu deranjeze vizual, să nu incomodeze fizic, să nu fie surse de zgomot în zone dorit
mai calme (în parcuri, staţiile de pompare a apei în fântânile arteziene sau a apei de
irigare ş.a.).
O implicaţie ecologică a instalaţiilor subterane este influenţa asupra sistemului
radicular al arborilor şi arbuştilor, cu precădere prin limitarea volumului edafic, dar şi
prin prejudiciile cauzate de unele defecţiuni; rădăcinile, la rândul lor, pot deteriora
canalizarea apelor pluviale şi a celor uzate. De aceea poziţia şi adâncimea conductelor
se stabileşte în corelaţie cu planul de plantare sau invers, în situaţii obligate, alegerea
şi amplasarea vegetaţiei se adaptează în funcţie de reţelel e subterane.

6.5. PRINCIPII ECONOMICE

Aspectele funcţionale, estetice, ecologice, tehnice ale unui program se îmbină


cu cele economice. Chiar de la început, prin modul de abordare al proiectării
peisagistice se are în vedere valorificarea maximă a posibilităţilor oferite de teren şi

adaptarea funcţiunilor şi stabilirea dotărilor în raport cu acestea, aspecte care se


întrepătrund cu organizarea compoziţională şi cu rezolvările tehnice.

161
O compoziţie arhitecturală, chiar dacă răspunde bine anumitor funcţii, este
adesea costisitoare, necesitând o modelare riguroasă a terenului, construcţii
ornamentale mai numeroase, realizate din materiale adecvate şi cu finisaje superioare,
vegetaţie condusă în forme geometrice etc.
Soluţiile peisagistice, în foarte multe cazuri, sunt alese în funcţie de
posibilităţile financiare ale beneficiarului; limitarea fondurilor determină alegerea de

variante mai puţin costisitoare pentru diferitele aspecte ale proiectării.


Astfel, în parcuri, pentru reducerea cheltuielilor pentru lucrările de terasament,
în frecvente cazuri modelarea reliefului respectă în mare parte configuraţia iniţială a
terenului; alegerea poziţiei unui lac este, din acest punct de vedere, mai avantajoasă
pe o zonă cu concavităţi existente; de asemenea un lac nu este recomandat să se
amplaseze pe un teren nisipos, lucrările de impermeabilizare fiind scumpe; din contră,
amenajarea terenurilor de sport este mai indicată pe zonele plane orizontale, bine
drenate.
În proiectarea tuturor componentelor peisajului se pot alege soluţii de
diminuare a cheltuielilor.
Judicioasa dimensionare a aleilor şi a dotărilor, introducerea în peisaj a
construcţiilor decorative în număr mai mic, folosirea de materiale mai puţin
costisitoare (de exemplu, pentru plantaţii, o pondere mai mare a puieţilor tineri şi a
foioaselor fără balot de pământ) – sunt numai câteva din aspectele care pot duce la un
cost de realizare mai scăzut.
În proiectare interesează de asemenea economicitatea exploatării spaţiilor verzi,
reducerea cheltuielilor de întreţinere: realizarea de peluze ample, unde se poate
introduce mecanizarea, folosirea decorurilor florale mai simple, cu o pondere mai
mare a plantelor perene, limitarea modelării prin tundere a vegetaţiei etc.

162
Pricipiul economiei trebuie însă echilbrat cu dezideratul realizării unor
compoziţii frumoase, care să valorifice superior fondurile de investiţie alocate de
benificiar.

6.6 PRINCIPII CULTURAL - ISTORICE

În siturile cu importanţă istorică, fie că sunt de mult recunoscute, fie sunt recent
descoperite şi introduse în patrimoniul naţional (şi universal) de cultură şi civilizaţie,
realizarea ambianţei peisagistice trebuie să respecte şi să conserve aceste valori (de
exemplu ansambluri arheologice, cetăţi medievale, incintele unor palate ş.a.).
Acest deziderat implică atât abordarea compoziţională cât şi soluţii tehnice
adecvate. Astfel în proiectarea plantaţiilor se va avea în vedere nu numai încadrarea
armonioasă a construcţiilor, realizarea de accente volumetrice, deschiderea de
perspective şi vederi către anumite elemente arhitecturale, dar şi evoluţia în timp a
arborilor, îndeosebi, şi a efectelor fizice ale acestora. Se va evita amplasarea arborilor
mari în apropierea imediată a clădirilor şi în vecinătatea fundaţiilor ruinelor zidurilor
şi construcţiilor subterane istorice. Circulaţia proiectată, schimbările de nivel ale
terenului vor avea în vedere şi conservarea arborilor venerabili din astfel de situri,
prin prevederea unor măsuri specifice.
În ceea ce priveşte parcurile şi grădinile cu valoare istorică, cum sunt Grădina
Cişmigiu din Bucureşti, grădina palatului Brâncovenesc de la Mogoşoaia, Parcul
Romanescu (Bibescu) din Craiova ş.a., este imperios necesar ca acestora să li se
păstreze concepţia şi caracterul în care au fost realizate. În acest scop se impune
existenţa unor documentaţii şi planuri care să fie puse la dispoziţia primăriilor, a
administratorilor direcţi şi a proiectanţilor, în scopul respectării acestor valori
peisagistice istorice. Orice intervenţie importantă, cum ar fi lucrările de restaurare, noi

163
plantări, unele corecturi aduse vegetaţiei, defrişări, ca şi introducerea de noi funcţiuni
/ dotări, trebuie să se facă în acord cu planurile în cauză şi numai în urma deciziei
organelor abilitate, pe baza consultării cu specialişti recunoscuţi în arhitectura
peisageră.
Trebuie menţionat că în cadrul Comisiei Naţionale pentru Protecţia
Monumentelor şi Siturilor Istorice există subcomisia Parcuri şi Grădini Istorice, care

are atribuţii în acest domeniu.


Aşa cum se ştie, ca şi în arhitectură, modernismul şi inovaţia se manifestă în
variate aspecte şi în proiectarea şi amenajarea peisajelor noi. Însă caracterul specific
al unui sit, exprimând anumite tradiţii de cultură şi civilizaţie, cum ar fi, de exemplu,
o zonă rurală maramureşeană sau o piaţă urbană cu clădiri medievale, implică tratări
peisagistice care să respecte şi să se armonizeze cu trăsăturile definitorii ale acestora.
Este interesant de constatat că omul modern doreşte să -şi pună amprenta asupra
unor situri istorice exprimând puternic concepţiile şi atributele anumitor epoci de
civilizaţie; mai mult sau mai puţin controversate, au apărut mai ales în peisajul urban
astfel de intervenţii, fie pentru introducerea unor noi funcţiuni fie din dorinţa
schimbării. Este suficient să amintim la noi în ţară bine cunoscuta piaţă a primăriei
din Braşov şi un alt exemplu în Franţa, la Paris: prezenţa piramidei de sticlă din piaţa
Palatului Luvru (ca rezolvare a accesului principal la muzeu) şi mai noua decorare a
pieţei arcului de triumf Carrousel, însoţită de modificări moderniste în plantaţiile
grădinii Tuileries, din zona imediat învecinată.

164
7. NOŢIUNI DE BAZĂ ŞI PRINCIPII DE COMPOZIŢIE ÎN
ARHITECTURA GRĂDINILOR

În arhitectura grădinilor se lucrează cu toate dimensiunile spaţiului,


construindu-se peisaje care sunt percepute atât prin privirea de la distanţă, cât mai ales
prin parcurgerea şi implicarea vizitatorilor în interiorul lor.
Ca şi în arhitectura constucţiilor, în grădini se creează, se organizează şi se
modelează spaţii prin intermediul formelor şi volumelor, folosindu-se efecte de
perspectivă, de contrast şi armonie, de culoare, de umbră şi lumină. Arhitectura
grădinilor utilizează însă un element principal care îşi modifică în timp aspectul –
vegetaţia – iar spaţiile pe care le crează nu sunt fizic riguros închise şi nu au
volumetria stabilă (datorită creşterii plantelor).

7.1. NOŢIUNI DE BAZĂ


Pentru înţelegerea compoziţiilor de arhitectură a grădinilor este necesară
explicarea unor noţiuni fundamentale privind peisajele şi construirea lor.
Aspectele vizuale cele mai importante în perceperea peisajului natural sau
amenajat sunt priveliştile şi perspectivele. Exemplificările se referă mai ales la
peisajele parcurilor şi grădinilor.
Priveliştea este o scenă a peisajului observată dintr-un punct avantajos. Ea
poate fi panoramică sau un fragment dintr-o panoramă şi poate fi văzută din variate

poziţii: din faţă, oblic, circular sau lateral.


De exemplu, o privelişte panoramică este vederea amplă asupra unui peisaj cu
lac care poate fi admirat de pe o colină; tot privelişti, dar mai puţin cuprinzătoare, sunt

165
imaginile parţiale care se observă din anumite poziţii intermediare şi prin parcurgerea
conturului lacului (fig.53).

Fig.53. Modularea unei privelişti (panoramică, fragmentată, filtrată prin


vegetaţie), după Simons, J.O.,1967

Perspectiva este o privelişte limitată, o porţiune încadrată a unei privelişti,


îndreptată spre un element sau spre o trăsătură dominantă.
Folosind exemplul anterior, o perspectivă este imaginea de la distanţă, printr-un
culoar vizual creat de-a lungul peluzelor, orientat în pantă către lac şi încadrat de
plantaţii care obligă privirea în sensul dorit.
O perspectivă este alcătuită din: punct de observaţie, punct terminus (obiect sau
scenă care trebuie văzută) şi câmp intermediar.
Pentru orienterea dominantă a vederii, perspectiva se încadrează în plan
vertical, inferior şi superior. Planurile verticale pot fi naturale (trunchiuri de arbori şi
mase de frunziş) sau construite (ziduri, coloane etc.). În succesiune spaţială,
încadrările verticale pot alcătui primul plan, planurile de mijloc, ultimul plan (fig.54,
55).
166
Fig.54. Perspectivă încadrată de arbori columnari având ca punct terminus un
monument

Fig.55. Perspectivă cu încadrare geometrică orientată către o scenă a peisajului


exterior

167
Planurile inferioare aparţin terenului şi pot fi orizontale, înclinate, terasate,
ocupate cu iarbă, lucii de apă, suprafeţe de circulaţie (pavate, dalate, asfaltate etc.).
Planurile superioare pot fi reprezentate de bolţile de frunziş ale arborilor,
uneori elemente construite (pergolă –foto color 68, poartă etc.) sau lipsesc (spaţiu
descoperit – cerul).Cele trei elemente ale perspectivei trebuie să constituie o unitate.
Dacă unul din ele există în teren şi se menţine, celelalte se vor proiecta în concordanţă

cu el (Simonds, J.O., 1967).


Perspectiva poate fi proiectată cu sens direct şi invers; se impune însă ca
imaginea creată să fie diferită, prin cel puţin unul din elemente - cel terminal.
Astfel, un exemplu clasic este perspectiva principală a parcului de la Versailles,
care are ca punct principal de observaţie terasa superioară a palatului, situată la
nivelul corpului central al palatului; privirea este atrasă spre o frumoasă fântână,
străbate apoi în lungul unui parter de gazon în pantă (“marele covor verde”) încadrat
de plantaţii geometrizate, către un element dominant, un mare bazin cu grup
sculptural (“bazinul lui Apolo”), situat la începutul axei mari a marelui canal. Privită
din acest loc în sens invers, perspectiva oferă o altă imagine, a terenului în pantă
crescândă şi a fântânii Latonei către fundalul alcătuit de palat (Foto color 22,23).
Un exemplu din ţara noastră este perspectiva din parcul Carol (Bucureşti), care
în sens direct are ca punct terminus colina cu mauzoleul, iar în sens invers coloana de
apă a unei frumoase fântâni situată în piaţa din faţa intrării în parc (Fântâna
zodiacului, proiectată de arhitectul Octav Doicescu).
Elementul terminal, vizibil integral sau parţial, poate fi punct focal pentru mai
multe perspective.
În funcţie de organizarea compoziţională, perspectiva poate fi arhitecturală
(sau construită), cu toate elementele sale geometrizate – aşa cum s-a exemplificat în
grădinile de la Versailles – dar poate avea rezolvări mai puţin riguroase, până l a

168
perspectiva cu caracter natural, când elementele componente au aparenţa peisajului
natural (Foto color 70). Un exemplu de perspectivă naturală: culoarul vizual poate fi
alcătuit din masive cu contur uşor neregulat, dispuse decalat dar pe aceeaşi traiecto rie
şi încadrând o pajişte alungită; prin acest culoar privirea este condusă spre un spaţiu
degajat în care domină un arbore solitar, remarcabil prin siluetă şi masivitate.
Perspectivele sunt considerate statice când, dintr-un punct fix, sunt văzute în

totalitatea lor. Mai adesea însă perspectiva se percepe treptat, prin deplasarea
privitorului spre punctul terminal prin stârnirea interesului către descoperirea
detaliilor intermediare ale compoziţiei şi prin atracţia elementului terminal.
Vederea în perspectivă se caracterizează prin anumite efecte optice. Unul dintre
acestea este scurtarea aparentă a distanţelor, care depinde nu numai de depărtarea la
care se află privitorul ci şi de unghiul lui vizual în plan vertical (vederea descendetă,
ascendentă sau de pe acelaşi nivel cu al desfăşurării longitudinale a elementelor
perspectivei). Totodată acest efect este însoţit de micşorarea aparentă a obiectelor
situate la distanţă şi de deformarea figurilor (de exemplu, observarea unui parter

dreptunghiular ca un trapez scurtat, a unui bazin circular ca unul de forma unei elipse
cu axa mică pe linia de vedere etc.) (fig.56).
De aceea pentru proiectarea unei perspective este necesar să se asigure o
profunzime mare a vederii (distanţe cât mai lungi) iar elementele de încadrare să
confere spaţiilor un raport satisfăcător al lungimii faţă de lăţime. De asemenea,
anumite elemente situate pe planul inferior trebuie să aibă o dispunere pe lungime: de
exemplu, în cazul compoziţiilor geometrice, parterele şi bazinele rectangul are,
modelele geometrice din ornamentaţia îmbrăcăminţilor aleilor ş.a. vor fi proiectate cu
dominanţa lungimilor pe direcţia perspectivei.

169
Fig.56. Deformarea optică a unui parter în funcţie de unghiul de observare

În tratarea perspectivelor arhitecturale se poate recurge la anumite artificii de


proiectare pentru alungirea distanţelor aparente (pe terenurile cu profunzime
insuficientă) sau pentru scurtarea lor (când lungimea axei este prea mare), în raport cu
punctul principal de observare. Exemplul gră dinilor arhitecturale este edificator: aici,
aleile au un rol important în astfel de rezolvări “trompe -l’oeil”. Astfel, pentru efectul
de alungire a unei perspective organizate cu partere, la începutul axei se amplasează
un parter sau o secvenţă de partere la dimensiuni şi proporţii adecvate spaţiului,
succedate apoi către fundal de partere mai înguste; aleile rectilinii laterale, la rândul
lor, pot fi de asemenea mai înguste (fig.57).

170
Fig.57. Artificii de alungire (a) şi scurtare (b) optică a perspecti vei, după
Landenne, A., 1997

Pentru efectul de scurtare, se procedează invers: în fundal partere mai late şi în

prim plan mai înguste. Schimbarea dimensiunilor parterelor şi devierea traiectoriei


aleilor mai aproape de ax poate să coincidă cu o modificare de cotă sau se face la
acelaşi nivel. Efectul este amplificat de plantaţiile de aliniament însoţitoare.
În mod similar, pentru o perspectivă naturală, îngustarea culoarului vizual către
fundal prin apropierea treptată a maselor vegetale creează impresia unei pofunzimi
mai mari a vederii. La acest efect participă şi alegerea taliei mai mici, a unui colorit
mai deschis şi a texturii mai fine a speciilor din planurile îndepărtate.
Când se introduce un obiect în câmpul perspectivei, acesta va fi dimensionat în
raport cu distanţa de observare şi mărimea spaţiului în care este amplasat; dacă
obiectul este existent (arbore, monument ş.a.), în construirea perspectivei se ţine cont
de respectarea anumitor distanţe care condiţionează perceperea lui.

171
Câmpul de vedere binoculară, cu capul imobil, este de 54° pe orizontală şi 37 °
pe verticală, din care 10° sub planul orizontal al vederii şi 27° deasupra, de aceea
observarea unui obiect în întregime obligă îndepărtarea privitorului la o distanţă
aproximativ egală cu cea mai mare dimensiune orizontală sau cu dublul înălţimii
obiectului.
Pentru observarea unui obiect interesant (obelisc, grup statuar, fântână ş.a.) ca

parte a unui ansamblu, distanţa trebuie să crească, atingând de trei ori înălţimea lui;
situarea mai îndepărtată, determină o pierdere a dominaţiei vizuale a obiectului, de
aceea, dacă el devine punct terminus al unei perspective, este necesară crearea unui
culoar de orientare a privirii, alcătuit din planuri verticale de încadrare.
În peisajul urban, un exemplu pozitiv este statuia aviatorilor situată în axul
Bulevardului Aviatorilor din Bucureşti, care este perceptibilă ca un element dominant
în perspectiva creată de aliniamentele de arbori. Nu acelaşi lucru se poate spune
despre obiectul de artă plastică din centrul Pieţei de Gaulle, subdimensionat şi
nereprezentativ atât ca punct focal al unor perspective importante create de marile

bulevarde ce converg în piaţă cât şi faţă de proporţiile spaţiului pieţii.

7.2. PRINCIPII DE COMPOZIŢIE ÎN PARCURI ŞI GRĂDINI

Parcurile şi grădinile sunt creaţii peisagistice unitare, care prin mijloace proprii
exprimă un scop, îndeplinesc anumite funcţii şi au un conţinut artistic de sine stătător.
Integrarea elementelor naturale şi a celor construite într -un complex de spaţii,
forme şi volume armonioase menite să asigure relaţii optime pentru om, ca beneficiar
al grădinilor, trebuie să urmeze anumite principii de compoziţie.

172
Fără cunoaşterea acestora, poate rezulta o înşiruire fără legătură a diferitelor
posibilităţi stilistice sau o etalare de efect a materialului vegetal, care trezeşte interesul
privitorului, dar care nu se ridică la nivelul unei creaţii estetice.
Unul din principiile de bază este unitatea compoziţională - crearea unui
ansamblu unitar bine exprimat, organizat într-un echilibru armonios, în care unele
elemente sunt subordonate altora într-o înlănţuire logică.

Unitatea este dată în primul rând de dominaţia unui element principal – capul
de compoziţie sau centrul compoziţional – faţă de care se dezvoltă sistematizarea
întregii compoziţii, prin subordonarea gradată a tuturor elementelor constitutive. Un
asfel de element poate fi o perspectivă majoră naturală sau construită (de exemplu,
esplanada din parcul Carol din Bucureşti, perspectiva principală de la Versailles), o
clădire principală, o construcţie decorativă, o intrare principală ş.a.
Centrul compoziţional trebuie să se impună în planul de ansamblu prin
importanţa şi situaţia sa (denumirea de “centru” nu este definită de geometrie ci de
concentrarea interesului pentru zona respectivă).
În parcurile de mare întindere unitatea ansamblului se realizează prin
intermediul unui centru compoziţional principal şi a mai multor centre secundare
subordonate. De exemplu, în parcul Herăstrău din Bucureşti, elementul dominant
principal este perspectiva majoră cuprinzând suita de partere pe linia intrării
principale de la Piaţa De Gaulle; compoziţii subordonate, având fiecare un element
unificator sunt zona expoflorei, insula trandafirilor, zona nordică organizată în
corelaţie cu o altă intrare importantă, zona intrării din Piaţa Presei.
În scuaruri, în grădinile mici, centrul compoziţional este unic şi poate fi
reprezentat de un element ornamental – sculptură, bazin sau fântână cu jocuri de apă,
un aranjament decorativ din ve getaţie. Grădinile mici ale locuinţelor adesea nu au un
centru compoziţional bine definit, totuşi un arbust mai deosebit, un mic arbore sau un

173
grup de trandafiri poate îndeplini acest rol în spaţiul afectat vegetaţiei; de asemenea,
elementul dominant poate fi peluza de gazon.
La unitatea compoziţiei contribuie şi alte aspecte:
- concordanţa de stil a elementelor de construire a peisajului (de exemplu, în
amenajările rustice nu se introduc statui clasice; într -o zonă cu organizare geometrică
de partere şi bazine simetrice este nepotrivită amplasarea unei rocării de tip peisager

ş.a.)
- prezenţa unui element unificator al secvenţelor de peisaj care, după caz,
poate fi un lait–motiv al formelor, o culoare dominantă, materialul de construcţie
utilizat, o specie arborescentă dominantă sau o textură a frunzişului dominantă etc.
Repetarea formelor asemănătoare ale elementelor sau spaţiilor conduce la ordine şi
unitate, şi anume - unitatea în diversitate. Repetarea elementelor identice, proprii mai
ales amenajărilor clasice constituie unitatea în unifornitate.
Scara compoziţională este un alt principiu important prin care se stabileşte
amploarea unei compoziţii.
Spaţiile proiectate sunt de obicei considerate numai în raport cu omul sau cu
funcţiunile omului (O. J. Simonds, 1967). De aceea alegerea anumitor dimensiuni ale
amenajărilor peisagistice şi ale elementelor componente ale acestora se face în
concordanţă cu caracterul folosinţei (publică, limitată, familială) şi cu funcţiile
atribuite (odihnă, agrement, sport ş.a.).
Parcurile publice destinate frecventării de către masele de oameni necesită un
cadru vast, cu zone concepute la o scară mare, în care dimensiunile impun – alei largi,
peluze vaste, piese de arhitectură în concordanţă cu mărimea zonei pe care o definesc,
mase mari de arbori şi arbuşti etc.
În teritoriul parcurilor sunt cuprinse zone cu rezolvări la o scară mai mică,
subordonare care asigură unitatea compoziţiei.

174
Grădinile locuinţelor individuale, majoritatea scuarurilor, părţile din parc cărora
vrem să le conferim un caracter primitor şi liniştit se concep la o scară apropiată de
măsura omului. Lărgimea aleilor de pietoni, treptele scărilor, băncile, elementele
decorative se proiectează de dimensiuni normale pentru un număr mic de utilizatori.
Proporţiile compoziţiei exprimă corelarea armonioasă a dimensiunilor
suprafeţelor şi volumelor în ansamblul peisagistic.

Aprecierea relaţiilor optime dimensionale, a proporţiilor, are ca sursă analiza


creaţiilor de valoare în domeniile arhitecturii, sculpturii, picturii, artei grădinilor şi a
unor peisaje naturale armonioase.
Anumite raporturi de măsură plac mai mult decât altele, conducând la efecte de
echilibru, armonie şi contrast.
Încercările de încadrare în relaţii matematice a celor mai frumoase proporţii au
condus din vechime la stabilirea unor elemente regulatoare pentru creaţiile de
arhitectură şi pictură. Astfel, “numărul de aur” sau “proporţia de aur” a fost
considerată 1: 1,618. În acest raport al laturilor, de exemplu, un dreptunghi era
apreciat ca cel mai plăcut vederii. Printre artiştii Renaşterii, Leonardo da Vinci,
probabil inspirat de gândirea arhitectului roman Vitruviu (sec.I î.Hr.), a întocmit
propriul său sistem, pornind de la proporţiile unui corp uman frumos conformat. El a
aplicat raporturile clasice astfel determinate în toate creaţiile sale artistice şi
inginereşti.
Din aceste încercări de elaborare a unei geometrii a frumuseţii, care să conducă
la efecte estetice sigure, s-au inspirat şi marii maeştri ai arhitecturii grădinilor.
Proporţiile se concep mai întâi la scara ansamblurilor, în structurarea părţilor
acestuia şi ulterior în cadrul fiecărei părţi.

175
În parcul de la Versailles, Le Notre a conceput dimensiuni îndrăzneţe,
neobişnuite până atunci, ale diverselor elemente ale peisajului în scopul ca părţile, ca
şi ansamblul, să aibă proporţii bune.
Principiul proporţiilor armonioase, folosit în mod raţional de arhitecţi, mai ales
în grădinile arhitecturale, a fost aplicat, la început intuitiv, în compoziţiile libere,
peisagere, fără căutarea unor relaţii matematice.

Totuşi, se constată că în orice amenajare peisagistică valoroasă există raporturi


bune între mărimile părţilor şi elementelor constitutive, acesta fiind unul dintre
mijloacele de realizare a armoniei compoziţiei.
Proiectanţii ambianţei fizice de azi sunt încă preocupaţi de găsirea modulului
sau sistemului modular aplicabil în activitatea lor.
Concepţia grădinilor medievale europene demonstrează faptul că relaţia de
egalitate a părţilor componente generează monotonie.
Cu excepţia cazului când se doreşte imprimarea unui caracter de monotonie, în
organizarea compoziţiei unei grădini se realizează anumite raporturi între spaţii, unele
subordonându-se altora ca mărime şi importanţă; de asemenea se stabilesc anumite
echilibre armonioase între volumele vegetale, între acestea şi peluze, între peluze şi
circulaţii, între zonele umbrite şi cele însorite etc.
Stabilirea proporţiilor se face în acord cu scara de realizare a compoziţiei.
Asfel, într-un scuar mic nu se poate încadra o fântână monumentală, ci una ale cărei
dimensiuni se acordă cu cele ale spaţiului. Într -un parc, la proiectarea unei intersecţii
de alei sub formă de piaţă, mărimea elementelor de încadrare şi a elementelor
decorative interioare se aleg proporţional cu cea a spaţiului creat, ţinându -se cont de
distanţele de percepţie vizuală: vederea în întregime a unui obiect, plasat central sau la
marginea pieţei, necesită o îndepărtare a observatorului de două ori mai mare decât
înălţimea obiectului.

176
Proporţiile planului trebuie corelate cu efectele vederii în perspectivă, care
scurtează optic distanţele şi deformează figurile.
Încă din secolul al XVII-lea Claude Mollet aprecia că aleile rectilinii de 300 m.
lungime trebuie să aibă o lăţime de 8 m., deoarece perspectiva aparent le îngustează.
În parcul Versailles, în scopul menţinerii proporţiilor vizuale armonioase, “marele
covor verde”, situat în axul perspectivei principale, a fost supradimensionat în

lungime deoarece, fiind văzut în panta uşor descendentă a terenului, el apare mult
scurtat, asemenea unui parter dreptunghiular.
Armonia şi contrastul – reprezintă un principiu comun tuturor artelor, care
exprimă relaţiile de asemănare şi de diferenţiere între elementele compoziţiei.
Armonia în amenajările peisagistice decurge din asocierea unor forme
asemănătoare (ale spaţiilor, suprafeţelor, volumelor, siluetelor vegetale), materiale cu
texturi asemănătoare, culori apropiate.
Armonia se poate realiza în toate aspectele vizuale ale proiectării: armonia
peisajului creat cu cel în care se încadrează, armonia formelor de relief şi ale apelor, a
acestora cu plantaţiile, armonia în cadrul diferitelor elemente ale vegetaţiei, armonia
traseelor aleilor etc.
Calitatea armoniei se pierde cu cât asemănările tind spre identitate, care devine
supărătoare şi monotonă. Aspectele care deosebesc elementele care se alătură
potenţează armonia.
Diferenţierile elementelor sunt percepute simultan cu asemănările, echilibrul
dintre ele având un rol important estetic. Contrastul se asociază întodeauna cu
armonia; el este atractiv când caracteristicile diferite sunt complementare (încadrarea
cu pereţi vegetali înalţi a suprafeţei orizontale a unui şir de partere, combinarea unei
pete de flori roşii pe fondul verde al unei peluze ş.a.) (Foto color 71, 72).

177
Contrastul poate deveni conflict când diferenţele sunt foarte puternice şi
inestetice (discordanţă de stil, de textură, culoare, formă), generând neplăcere,
tensiune. Asocierea simultană a mai multor caracteristici evident contrastante şi
aglomerarea contrastelor agresează percepţia vizuală şi crează o impresie de haos,
distruge unitatea ansamblului.
Proiectantul peisagist, în căutarea armoniei, foloseşte în mod echilibrat

contrastul pentru accentuarea anumitor calităţi ale peisajului, cu grija păstrării


dominanţei unuia dintre elementele contrastante.
Astfel, într-un peisaj cu forme blânde de relief, care se armonizează cu mase
vegetale cu profil uşor ondulat, relativ omogen, intoducerea de grupuri de arbori cu
siluete columnare reprezintă un contrast plăcut, care accentuează fondul dominant al
formelor calme.
Dacă cele două aspecte contrastante au putere egală, efectul vizual se
anihilează.
În alcătuirea plantaţiilor armonia şi contrastul îşi găsesc cadrul cel mai larg de
utilizare. Impresia vizuală plăcută a acestora se realizează atunci când anumite
caracteristici estetice care diferă evident sunt asociate cu armonia altora. De exemplu,
se pot asocia arbori şi arbuşti cu colorit contrastant, dar asemănători prin habitus şi
mărimea frunzelor sau invers: se combină specii cu culori apropiate, armonioase, care
au însă siluete şi texturi ale frunzişului contrastante. Este de reţinut însă că efectele de
armonie trebuie să prevaleze asupra contrastelor; de asemenea repetiţia aceloraşi
tipuri de contraste în anumite cazuri poate deveni supărătoare.

Echilibrul vizual
Elementele unui peisaj natural sau amenajat nu sunt percepute de privirea
omului disparat, ca obiecte în spaţiu, ci ele impresionează prin relaţiile lor în câmpul
vizual.

178
Echilibrul optic este fundamental pentru o compoziţie reuşită în toate artele. El
presupune două aspecte: ca elementele compoziţiei să aibă energie sau forţă vizuală şi
ca poziţia lor relativă să fie apreciată în raport cu un punct sau o axă optică, care au
calitatea de a atrage sau ordona elementele din vecinătate.
Cea mai simplă expresie a echilibrului este simetria bilaterală în care
aranjamentul de o parte şi de alta a unei axe este identic (Foto color 26, 28, 45).

În natură însă, rareori peisajul este echilibrat simetric; imaginile viz uale se
caracterizează printr-un echilibru asimetric sau “ascuns” (O. J. Simonds, 1975) (Foto
color 32, 48).
Într-o compoziţie asimetrică stabilitatea vizuală se relizează prin echilibrarea
energiilor vizuale ale unor elemente diferite în raport cu axa opt ică (fig. 58) sau
punctul de referinţă (Foto color 38, 55).

Fig.58. Echilibrul vizual într-o grădină mică

179
De exemplu, un singur arbore puternic poate echilibra poziţia unui grup de
arbori mai mici; o construcţie în peisaj poate echilibra o proeminenţă a terenului, o
colină artificială arborizată poate fi introdusă ca element de contrabalansare a unui
deal existent ş.a. (Foto color 9).
Accentuarea

Amplificarea energiei vizuale a unor elemente ale peisajului se face în scopul


sporirii calităţii estetice a compoziţiei.
Astfel, efectul optic al unei forme pozitive de teren poate fi accentuat prin
plantarea cu arbori (fig.59) şi/sau amplasarea unor construcţii.
Marcarea intrării principale într-un parc prin amplasarea de porţi ornamentale,
fântână cu jocuri de apă sau plantaţii deosebite, vizibile de la distanţă, subliniază
importanţa zonei şi atrage atenţia asupra altor elemente care însoţesc aleile de intrare:
aranjamente florale, aliniamente de arbori, bănci ş.a.

Fig.59. Armonie şi contrast, accentuare

180
Centrul compoziţional este de asemenea însoţit de elemente de accentuare:
bazine, decoraţiuni florale care pot amplifica rolul estetic al unor construcţii
ornamentale, combinaţii vegetale mai deosebite (Foto color 24).
În plantaţii, introducerea unui element contrastant de culoare, de formă sau talie
accentuează, scoate mai bine în evidenţă caracteristica dominantă cantitativ (specia

majoritară).
Astfel, reiese clar că accentuarea se întrepătrunde cu armonia, contrastul,
echilibrul, aducând varietate, ordine şi caracteristici fizice care plac, încântă.
În mod deliberat, pentru a crea senzaţii opuse, se pot crea secvenţe de peisaj
haotice, în care se exprimă energii vizuale care se contrariază, generează o anumită
tensiune (de exemplu, pentru unele sectoare ale parcurilor de distracţii gen “Disney
Land”).

Caracterul conferit de maniera de compoziţie

Organizarea compoziţională a parcurilor şi grădinilor se poate realiza pe baza


unui plan simetric sau din contră, asimetric, în funcţie de aspectul dorit al
ansamblului, corelat cu necesităţi funcţionale.
Simetria, ordonând riguros compoziţia, poate conferi amenajării un caracter
monomental, majestuos, când scara şi proporţiile sunt adecvate.
Aplicată în grădini încă din antichitate, simetria a devenit o caracteristică
definitorie a grădinilor Renaşterii şi barocului, fiind prezentă mult timp în concepţia
parcurilor ulterior create; ea rămâne în continuare o tratare compoziţională ce îşi
găseşte şi astăzi aplicabilitate.

181
Fig.60. Axe longitudinale şi transversale în grădinile simetrice

În grădinile arhitecturale părţile de o regularitate strictă sunt îmbinate de


acorduri geometrice, în care liniile axiale au o deosebită importanţă: tratarea
perspectivelor cu alei care delimitează o succesiune de partere, alei cu aliniamente de
arbori ş.a. (fig.60).

Într-un plan simetric, axele de compoziţie ordonează riguros peisajul; o axă


importantă, desfăşurată pe o distanţă mare, generează o perspectivă dominantă şi
direcţionarea puternică a mişcării către un element terminal (care trebuie să aibă
182
atractivitate şi suficientă energie vizuală). În lungul axei, dispunerea ritmică a
elementelor însoţitoare contribuie la caracterul dinamic al spaţiului creat.
Proiectarea simetrică este interesantă numai dacă există posibilitatea perceperii
ei ca o unitate, prin observarea în câmpul vizual a ordonării părţilor componente şi a
motivelor decorative faţă de axa optică. Planul simetric prea larg sau prea întins nu
satisface acest deziderat. Din acest motiv, în parcurile clasice, s-a adoptat sectorizarea

compoziţiei prin plantaţii care conturează anumite secvenţe ale planului simetric
(parcurile Versailles, Herrenhausen ş.a.).
Simetria poate fi concepută şi în raport cu un punct central, cu dezvoltarea
compoziţiei radial şi concentric.

Ordinea şi logica împărţirii trebuie să fie evidente şi susţinute de o perfectă


echilibrare a elementelor (fig.61).
Ritmul regulat al obiectelor şi intervalelor este o caracteristică a dispoziţiei
simetrice, controlată de subîmpărţirea schemei în pla n.
Stilul clasic, ca atare, este puţin folosit astăzi. Însă stră lucitele exemple ale
grădinilor italiene şi ale marilor parcuri baroce rămân mărturie a măiestriei şi
inteligenţei cu care creatorii lor au manevrat elementele de compunere a peisajului,
supunându-le schemelor simetrice şi tratării arhitecturale.

183
Compoziţia simetrică se poate adopta în prezent în variate situaţii, mai ales pe
terenuri plane, fie ca amenajare unitară (unele scuaruri, amenajări de corelare a unor
clădiri cu alură şi poziţie simetrică), fie ca sectoare incluse într-o compoziţie mai
amplă (parcuri). Şi în circumstanţele unei scări mai mici, simetria exprimă direct
claritate, echilibru, unitate, putându-le imprima compoziţiei grădinii.

Fig.61. Simetrie radială

Simetria poate fi tratată într-o manieră care să nu ducă la monotonie; de


asemenea ea nu trebuie să contravină folosinţelor incluse, forţându-le în sheme rigide,
de dragul geometriei.
Compoziţia asimetrică este mai subtilă şi mai reconfortantă, fiind mai variată şi
mai flexibilă. Ea poate fi organizată geometric sau liber, unitatea rezultând din
echilibrul şi compensarea elementelor componente (faţă de o axă optică).
O compoziţie geometrică asimetrică exprimă o anumită idee artistică prin
asocierea formelor suprafeţelor (circulaţii, peluze, oglinzi de apă) şi volumelor
184
(terase, scări, plantaţii, construcţii decorative ş.a.) în relaţii rafinate de armonie,
contrast, ritmuri variate (fig. 62).

Fig.62. Sector de grădină geometrică asimetrică

O asfel de manieră compoziţională, bine aplicată, sugerează în acelaşi timp


ordine şi varietate; ea permite rezolvări moderne foarte interesante în situaţii diferite
de mărime, formă şi relief ale terenului.
Planul geometric asimetric este mai uşor adaptabil modului de concepţie şi de
dispoziţie a ansamblurilor construite în prezent. El poate accentua calităţile plastice
ale construcţiilor şi peisajului, de aceea este mult folosit în spaţiile urbane (pieţe şi
străzi pietonale, spaţiile exterioare aferente diferitelor edificii publice sau private,
blocurilor de locuinţe etc.).

Compoziţiile geometrice asimetrice pot fi de asemenea modur i de rezolvare


pentru scuaruri sau pentru anumite sectoare din cadrul unui parc.

185
În toate aceste cazuri nu trebuie neglijată unitatea ansamblului, prin existenţa
unui element dominant, unificator, altfel geometria asimetrică poate să dea o impresie
de confuzie.
Compoziţiile libere, neregulate, imprimă amenajărilor fie un caracter mai
natural, fie calităţi plastice deosebite ale peisajului (având la bază anum ite idei
artistice inspirate de stilul peisager).

Stilul peisager al parcurilor engleze a generat principii compoziţionale care au


rămas şi astăzi valabile în construirea peisajelor cu trăsături apropiate de ale celor
naturale. Abordarea modernă a acestor principii reprezintă un câmp de manifestare a
creativităţii peisagiştilor contemporani care au realizat parcuri şi grădini caracterizate
prin srcinalitatea mijloacelor de expresie, în acord cu cele din arhitectura
construcţiilor.
Compoziţiile libere, organizate şi modelate în armonie cu situl, permit o mare
varietate în aranjamentul elementelor componente, fie în tratări mai apropiate de stilul
peisager fie în viziuni mai moderne.
Configuraţia reliefului cu aspect mai natural sau cu ondulări artistic ela borate,
formele sinuoase naturale sau stilizate ale apelor, traseele general şerpuitoare ale
circulaţiei modelându-se după formele reliefului, grupările libere ale vegetaţiei,
punerea în valoare a calităţilor peisagistice ale componentelor vegetaţiei, asimetria şi
neregularitatea spaţiilor sunt numai câteva din aspectele care personalizează
compoziţiile libere.
Aleile permit o mare varietate a unghiurilor vizuale, o percepţie completă a
obiectelor şi scenelor peisajului prin deplasarea privitorului către şi în jurul acestora.
În acest fel se exclude monotonia, priveliştile şi perspectivele succedându -se liber,
dirijate prin ample spaţii sau prin străpungeri între masele neregulate de arbori şi
arbuşti.

186
În amenajările libere se poate reliza maximum de armonie vizuală, concomitent
cu corelarea optimă a folosinţei cu situl, flexibilitatea planului pentru introducerea
diferitelor funcţii.
În astfel de compoziţii, în funcţie de mijloacele de expresie folosite, se pot
conferi peisajului caractere diferite: pitoresc, rustic, elegant – rafinat, majestuos ş.a.
În prezent, în parcuri şi grădini şi mai ales în amenajările peisagistice vaste, cu

funcţii complexe, se adoptă stilul mixt, prin asocierea în acelaşi teritoriu, într -o
compoziţie unitară, a manierelor geometrice şi libere de tratare a peisajului. Astfel de
tratări permit o bună adaptabilitate a planului la cerinţele funcţionale şi în acelaşi
timp, prin diversitatea peisajelor, oferă vizitatorilor impresii şi trăiri variate. Diferitele
sistematizări interioare, cu rezolvări şi caractere diferite, trebuie însă reunite într -o
organizare compoziţională de ansamblu bine studiată. Regularitatea schemelor
geometrice simetrice, modelarea arhitecturală a spaţiilor se aleg mai ales pentru
zonele intrărilor principale ale parcurilor, pentru axele şi centrele de compoziţie.
Printr-o tranziţie gradată, schemele geometrice cedează locul celor libere, în care sunt

modelate celelalte zone, care, de regulă, deţin ponderea teritorială. Se trece astfel de la
caracterul ordonat, disciplinat, uneori monumental, cu perspective de mare forţă, spre
peisaje mai puţin constrânse de aranjamentul de plan, cu libertatea mişcării şi în care
tratarea elementelor de compoziţie pot reda mai bine armonia dorită a omului cu
natura.
Indiferent de stilul adoptat – geometric simetric, asimetric, peisager, mixt, mai
tradiţional sau mai modern - în rezolvarea generală proiectantul trebuie să anticipeze
relaţiile vizuale între formele şi spaţiile care alcătuiesc ansamblul, răspunzând bine, în
acelaşi timp, relaţiilor funcţionale.

Compoziţiile peisagistice trebuie să aibă ordine, dar nu o ordine riguros


închistată de o geometrie căutată şi plictisitoare, ci o ordine funcţională atrăgătoare,
care să permită apariţia efectelor de varietate, interes, surpriză, farmec întâmplător.

187
Originalitatea compoziţiei
În crearea unui parc sau a unei grădini se pot adopta, aşa cum s-a mai arătat,
maniere diferite de compoziţie, pornind de la acelaşi program al proiectării.
Fie că sunt simetrice, fie asimetrice, rezolvările reuşite conferă amenajărilor
personalitate. Vor fi apreciate acele variante care exprimă caracterul interesant şi
srcinal al realizării (Foto color 11, 33, 37, 38).

Două creaţii în situri similare, în care s- au aplicat aceleaşi reguli de compoziţie


sunt diferite prin claritatea, eleganţa sau supleţea desenului, prin volumetria creată,
folosirea abilă a luminii şi culorii şi prin alegerea vegetaţiei şi a detaliilor decorurilor
(dalaje, vase, mobilier, corpuri de iluminat ş.a.).
Proiectantul trebuie să ştie să aleagă mijloacele de expresie cele mai adecvate
care, prin mânuire cu gust, sensibilitate şi inspiraţie, să conducă la realizarea unei
compoziţii srcinale.

188
8. ELEMENTELE COMPONENTE ALE AMENAJĂRILOR
PEISAGISTICE ŞI MODUL LOR DE TRATARE

Peisajele create de om sunt alcătuite din elemente naturale şi elemente


artificiale din ale căror relaţii de asociere rezultă aspectele vizuale şi funcţionale ale
terenului amenajat.
Dintre elementele naturale unele nu se pot schimba sub intervenţia directă a
omului; ele impun anumite aspecte care condiţionează adaptarea soluţiilor de
proiectare.
Astfel sunt macrorelieful (lanţurile de munţi, dealurile, câmpiile), elementele
hidro – geologice (fluviile, râurile şi lacurile mari, marea, pânza de apă freatică,
constituţia geologică a terenului), condiţiile de climă, succesiunea anotimpurilor ş.a.
Dintre aceste trăsături naturale nemodificabile, unele au valoare direct
peisagistică (forme majore ale terenului, apele), iar celelalte sunt condiţii
determinante pentru natura peisajului şi pentru modul de amenajare.
Un element natural cu rol particular este lumina astrală - în primul rând a
soarelui, dar şi a lunii. Ea reprezintă un factor compoziţional pe care pictorii, arhitecţii
şi peisagiştii, îl folosesc în creaţiile lor .
În toate artele vizuale, observarea în plină lumină, în penumbră şi în umbră a
diferitelor părţi ale compoziţiei influenţează perceperea spaţiilor şi volumelor.
În grădini ca şi în mediul natural, orientarea locului faţă de punctele cardinale,
latitudinea geografică, anotimpurile, timpul diurn, condiţiile atmosferice (norii, ceaţa)
determină calităţi diferite ale luminii în care sunt percepute peisajele. Intensitatea şi
unghiul de incidenţă al razelor solare generează efecte diferite de lumină şi umbre,

189
datorate componentelor tridimensionale ale peisajului (relief, roci, vegetaţie,
construcţii), dar şi reflecţiei, scânteierii suprafeţelor de apă calme şi a apelor în
mişcare sau a zăpezii.
Lumina este un factor care imprimă varietate compoziţiilor peisagere. Aceeaşi
scenă de peisaj, văzută în decursul unei zile din acelaşi loc, creează impresii diferite
dimineaţa, în lumina difuză a zorilor, în “aburul” ceţei care estompează siluetele, în

soarele puternic al amiezii de vară, în lumina blândă a amurgului şi înserării şi apoi


sub razele argintii ale lunii.
Lumina reglează perceperea culorilor şi deopotrivă a naturii, texturii şi
volumetriei componentelor peisajului. Unele spaţii ale peisajelor sunt întunecate,
altele luminoase şi între ele există zone de penumbră, care primesc numai o parte din
sursa de lumină (Foto color 73).
În funcţie de variatele aspecte generate de incidenţa şi intensitatea luminii sunt
luate în consideraţie orientarea şi organizarea perspectivelor (de exemplu, un culoar
vizual umbrit şi o zonă de fundal luminată sporesc senzaţia optică de adâncime a
terenului, de îndepărtare). Orientarea faţă de punctele cardinale are importanţă în
alegerea amplasamentului clădirilor (mai ales pe un lot mic), în poziţionarea şi
orientarea unor dotări şi amenajări (Foto color 74) care necesită fie însorire continuă
(terenurile de sport) fie numai dimineaţa sau numai dupăamiaza, sau care pot
beneficia în plus de privelişti sub lumina lunii. În consecinţă, se stabilesc poziţia şi
densitatea plantaţiilor, talia şi habitusul arborilor, ca generatori de umbră.
Tot în funcţie de lumină şi de cerinţele plantelor faţă de acest factor se alege
sortimentul vegetal adecvat.
Elementele naturale care se pot modifica şi supune interesului proiectării sunt:
microrelieful, cursurile de apă, mlaştinile, stâncile, solul (modificabil în anumite
limite), vegetaţia. Cele mai importante vor fi tratate mai detaliat în acest capitol.

190
Trăsăturile naturale existente, proprii terenului, pot fi exploatate, modelate,
completate sau corectate în scopul modificării sau creării unui peisaj.
Dintre elementele naturale, cel mai plastic şi mai manevrabil este vegetaţia,
nelipsită în alcătuirea spaţiilor verzi.
Alături de componentele naturale, amenajările peisagistice cuprind şi elemente
artificiale, construite, funcţionale şi ornamentale: alei şi drumuri, pavilioane cu

diferite destinaţii, terenuri de joacă şi sport, instalaţii, fântâni, bazine, pergole etc.
Principalele elemente materiale pe care le mânuieşte proiectantul peisagist în
mod diferenţiat, în funcţie de programul proiectării şi caracteristicile teritoriului sunt:
- terenul
- rocile
- apele
- vegetaţia
- căile de circulaţie
- construcţiile şi obiectele decorative
- construcţiile şi amenajările utilitare
- mobilierul de exterior
- instalaţiile şi echipamentele tehnico – edilitare.
În programele specifice de arhitectură peisageră (parcuri, grădini ş.a.)
proiectantul operează cu întregul complex de elemente enumerate şi cu condiţiile şi
relaţiile pe care acestea le impun sau le creează.
Proiectarea de ansamblu urmăreşte reunirea lor într-un tot unitar şi armonios
căruia i se subordonează proiectarea fiecărui component în parte.

191
8.1. TERENUL

8.1.1. CADRUL GENERAL

În arhitectura peisajelor se foloseşte termenul de sit prin care este definit


terenul şi ambianţa acestuia, cu toate aspectele complexe ca rezultat al condiţiilor
naturale (climă, relief, sol, subsol, ape, vegetaţie etc.) şi al condiţiilor create de om
(construcţii, instalaţii, poluare fizico – chimică şi fonică, circulaţie rutieră, feroviară,
aeriană etc.).
Aşa cum s-a arătat anterior, în proiectarea spaţiilor verzi este necesară
armonizarea funcţiunilor stabilite cu caracteristicile sitului.
Cadrul general în care se află terenul destinat amenajării, de exemplu, sit urban,
sit rural, sit marin, sit colinar, sit pe malul unui lac, sit între străzi cu mare trafic, sit în
apropierea unui mare combinat petrochimic etc., determină situaţii foarte diferite, cu
implicaţii directe în proiectarea parcurilor, grădinilor şi a altor categorii de spaţii
verzi.
Situl rural şi cel natural beneficiază de spaţii ale căror limite fizice, de cele
mai multe ori, nu împiedică valorificarea scenelor peisajului apropiat sau îndepărtat.
Terenul în cadrul urban este în general închis, limitat, nu beneficiază de
perspective naturale exterioare. De aceea la amenajarea parcurilor şi grădinilor urbane
interesul peisagistic trebuie creat în însăşi compoziţia respectivă.
Prezenţa în apropiere a spaţiilor dens construite ale oraşului impune crearea
unor relaţii de armonizare şi de integrare funcţională cu acestea.
Vecinătăţile condiţionează organizarea interioară a spaţiilor verzi. De exemplu,
într-un parc sau într-o grădină, amplasamentul intrărilor se corelează cu stuctura
stradală, locurile de joacă pentru copii sunt situate în zonele mai apropiate de locuinţe,
o sursă de zgomot (arteră de trafic intens, şcoală ş.a.) sau de poluare reclamă crearea
192
unei plantaţii tampon; soluţiile pentru instalaţiile tehnico–edilitare interioare sunt
proiectate în legătură cu cele din reţeaua urbană adiacentă zonei etc.
Toate condiţiile generate de amplasamentul terenului trebuie bine cunoscute, în
scopul folosirii creative a tuturor trăsăturilor pozitive şi al diminuării sau eliminării
aspectelor negative.
Terenul în sine, ca element material al spaţiilor verzi, intervine în soluţia de

amenajare prin: mărime, formă, relief, condiţii hidro – geologice şi edafice.

8.1.2. MĂRIMEA TERENULUI ŞI FORMA TERENULUI

Mărimea terenului condiţionează tipul amenajării şi scara de realizare a


ansamblului peisagistic.
Pe terenurile vaste se pot organiza spa ţii verzi cu o funcţionalitate complexă,
pentru o mare afluenţă a publicului, rezolvate la o scară compoziţională adecvată (fig.

45).
Pe terenurile mici se pot reliza numai anumite tipuri de spaţii verzi; soluţiile au
în vedere o capacitate de primire restrânsă şi o organizare în concordanţă cu
dimensiunile mai reduse ale teritoriului şi cu funcţiile atribuite.
Forma terenului. Forma în plan, definită de limitele terenului influenţează
asupra compoziţiei mai ales când dimensiunile acestuia (sau cel puţin un a) sunt mici.
Un exemplu special îl constituie fâşiile verzi stradale. Aici lăţimea mai mare a
spaţiului permite soluţii mai variate de proiectare a circulaţiilor, a elementelor
decorative, a mobilierului stradal şi a plantaţiilor comparativ cu străzile în guste, unde,
de cele mai multe ori complementarele circulaţiilor sunt numai aliniamentele de
arbori.

193
În amenajările specifice de arhitectură peisageră terenurile lungi şi înguste
necesită tratări diferite faţă de cele largi şi cu profunzime redusă (fig.51).
Din punct de vedere al compoziţiei, în raport cu direcţia principală de
observare, pentru o grădină mică este avantajoasă o formă a terenului cu lungime mai
mare decât lăţimea (fig.63);

Fig.63. Rezolvare pentru o grădină particulară cu teren îngust şi lung


corelarea armonioasă a dimensiunilor face posibilă o structurare generală în care
liniile principale de vedere să fie orientate pe direcţia celor mai mari dimensiuni (de
exemplu lungimea sau diagonala unui dreptunghi).

8.1.3. RELIEFUL TERENULUI

Importanţa compoziţională.
Formele de microrelief reprezintă un factor compoziţional de seamă în crearea
peisajului parcurilor şi grădinilor.
Terenul, prin configuraţia lui, ca suport material al vegetaţiei şi al elementelor
construite, este determinant în ordonarea generală a compoziţiei, în orientarea
priveliştilor şi a perspectivelor, în realizarea varietăţii spaţiilor şi volumelor.

194
Pe terenul plan orizontal volumetria ansamblului se bazează în general pe
vegetaţia lemnoasă. Un teren cu microrelief mai variat oferă mai multe posibilităţi şi
efecte peisagistice stabile prin însăşi modelarea lui de la forme arhitecturale până la
forme specifice microreliefului natural, în funcţie de caracterul compoziţiei.
Acelaşi teren poate cuprinde suprafeţe plane orizontale sau înclinate, concave,
convexe, accidentate; combinaţia dintre aceste forme, proporţia şi armonia dintre ele

imprimă caracter reliefului.


În sistematizarea verticală a terenului nu trebuie să se contravină puternic
reliefului natural; se poate dezvolta şi accentua configuraţia iniţială sau se pot crea
forme noi necesare pentru echilibrarea volumetrică a compoziţiei. În unele situaţii
intervenţiile faţă de relieful iniţial pot fi mai profunde, însă acestea antrenează
cheltuieli foarte mari.
Tratarea terenurilor cu văi şi coline. Aşa cum s-a menţionat, astfel de
terenuri sunt deosebit de valoroase pentru amenajarea parcurilor.
La proiectarea microrelifului, concavităţile sau convexităţile pot fi păstrate dar
nu trebuie să se piardă din vedere armonia de ansamblu a compoziţiei prin legarea
formelor solului între ele fără a se contraria.
Se ţine cont de faptul că aspectul general concav favorizează liniile de vedere,
pe când convexităţile crează bariere vizuale.
Denivelările pot fi modificate (amplificate, a tenuate) sau sacrificate în interesul
unei linii de vedere sau a configuraţiei generale a terenului pentru care bombamentele
sau văile existente ar fi inutile sau supărătoare ( fig.64).

195
Fig.64. Scheme de modificare a reliefului, după Simonds, J.O., 1967

De asemenea, se pot crea noi denivelări susţinând efectele peisagistice ale celor
existente.
În funcţie de scopul urmărit şi de configuraţia iniţială, pe diferite zone terenul

se poate nivela în suprafeţe plane orizontale sau în pante regulate, se poate modela în
terase susţinute de ziduri de sprijin sau de taluzuri.

196
Prin terasare reliefului i se poate imprima un caracter arhitectural (grădinile
clasice, compoziţiile monumentale) sau mai apropiat de pitoresc (zona expoflorei în
parcul Herăstrău).
De asemenea, relieful poate fi corectat prin valonament – modelări în profile
larg concavizate care reunesc armonios formele convexe, plane şi accidentate ale
solului (fig.65). Acest mod de tratare, specific parcurilor în stil peisager, a fost preluat

şi în unele situaţii ale amenajărilor moderne.

Fig.65. Schema aplicării pe un teren în pantă fie a valonamentului fie a


terasării, după Neuray, G., 1973

Se remarcă în prezent tendinţa de utilizare a microreliefului ca mijloc de


exprimare a unei idei artistice; de exemplu, un teren înclinat poate fi transformat într-
o suită de trepte apropiate, gazonate, în care se combină terasarea şi valonarea,
formând un ansamblu armonios ce aminteşte configuraţia unui teatru antic; aici

197
semnificaţia culturală se împleteşte cu rolul vizual, peisagistic şi uneori cu rolul
funcţional, parte din amfiteatru putând fi completat cu banchete din lemn.
Sistematizarea verticală a reliefului este în strânsă relaţie cu orientarea
dominantă a perspectivelor. Acestea urmăresc linia generală a teraselor şi pantelor
(Versailles, grădinile Renaşterii italiene, parcul Carol şi parcul Herăstrău din
Bucureşti etc.), sunt dirijate prin concavizarea şi înclinarea valonamentelor (grădina

Circului din Bucureşti, parcul Romanescu din Craiova ş.a. , fig.66) sau sunt încadrate
de forme colinare ale terenului (parcul Tineretului din Bucureşti). În modelarea de
ansamblu a unui teren variat ca relief trebuie să domine formele deschise, general
concave, care permit o bună orientare a liniilor de vedere.

Fig.66. Crearea de valonamente pentru orientarea vederilor, după Mattern, H., 1960

198
Uneori, pentru echilibrarea spaţială a formelor terenului se crează coline
artificiale, care pot constitui şi poziţii avantajate de observare de la înălţime a unor
scene ale peisajului parcului.
Situarea colinelor în spaţiu trebuie corelată cu perspectivele principale: se are în
vedere în general o amplasare laterală sau în fundal pentru a nu se reduce mărimea
aparentă a terenului sau a sectorului observabil.

Colinele se realizează mai adesea cu forme în plan neregulat sinuoase, modelate


în funcţie de direcţiile principale de observare şi de configuraţia celorlalte elemente
prevăzute în proximitate (lac, arii orizontale cu o anumită sistematizare a circulaţiei
etc.). Volumetria lor de cele mai multe ori este asimetrică, cu o cotă pozitivă
dominantă.
În unele compoziţii moderne, coline artificiale, modelate în forme neobişnuite,
neplantate (Foto color 37), au rolul de volume sculpturale care mobilează anumite
spaţii (noua formă de artă spaţială – “land art”). Anumite viziuni artistice au condus la
realizarea de coline geometrizate, corelate cu organizarea planurilor joase (circulaţii ,
conturul unei piese de apă ş.a.).
Un relief variat, cu pante naturale, permite o dispunere etajată a circulaţiei,
cotele mai înalte înlesnind o bună vizibilitate către cotele joase.
Uneori este necesară corectarea pantelor existente pentru realizarea unui profil
armonios, pentru schimbările de înclinare în cazul terasării şi pentru asigurarea
stabilităţii terenului.
Întreruperile de pantă (mase de roci, ziduri de sprijin, terase) trebuie să se
înscrie într-un profil general armonios.

Sistematizarea verticală a terenului se studiază cu multă atenţie şi în cazul


proiectării unor piese de apă (lacuri, pâraie, căderi de apă) pentru o perfectă adaptare a

199
formelor reliefului: pante line, valonamente, promontorii, rupturi de pantă trebuie să
pună în valoare şi să justifice introducerea acestor piese.
Tratarea terenurilor orizontale destinate parcurilor şi grădinilor. Acestea,
frecvent întâlnite mai ales în localităţi, au mai puţine valenţe peisagistice, de aceea
unele denivelări existente trebuie folosite şi amplificate. De asemenea, pe anumite
suprafeţe se pot crea denivelări, prin deblee şi ramblee de mici proporţii, corelate cu

sistematizarea compoziţiei.

Astfel, suprafeţele orizontale pot fi supuse unor modelări în profile frânte,


asemănătoare terasării.
Un asemenea modelaj este specific parterelor denivelate clasice (bulingrin)
(fig.67, foto color 29).
Asemănător sunt concepute parterul intrării principale în parcul Herăstrău, cel
din grădina botanică din Bucureşti sau din parcul Universităţii de Ştiinţe Agronomice
din Bucureşti.
Situarea parterelor în cotă negativă are ca scop accentuarea aparentă a

perspectivelor, sublinierea caracterului monumental al unei clădiri sau o mai bună


evidenţiere a aranjamentului planului solului (modele din borduri tunse, flori ş.a.).

200
Fig.67. Partere bulingrin în plan şi profil

Astfel de denivelări sunt adaptabile şi în compoziţiile asimetrice. Însoţite de


mici taluzuri sau ziduri de sprijin şi scări ele aduc mai multă varietate, nu numai ca
privelişte ci şi prin parcurgerea de către pietoni a formelor solului.
Denivelările pot fi accentuate vizual prin diferite modalităţi ; amplasarea unei
oglinzi de apă pe cota inferioară, supraînălţarea rambleului cu plantaţii sau cu
elemente constructive (platformă, zid cu jardinieră, pergolă etc.).
Suprafeţele orizontale pot fi în unele cazuri modelate în profile uşor valonate

sau concave: denivelările create prin deplasarea unor volume reduse de pământ
formează uşoare concavităţi şi convexităţi racordate prelung, cu schimbări de cotă
nesesizabile şi progresive.

201
Caracteristic zonelor de parc cu rezolvare peisageră, valonamentul pe teren
orizontal conferă peluzelor ample sau unui grup de peluze o uşoară formă concavă, pe
direcţia liniei principale de perspectivă. Acest modelaj, însoţit de repartizarea
vegetaţiei arbustive şi arborescente pe zonele uşor mai înălţate, are un efect optic de
alungire a liniilor de vedere şi înlătură monoton ia terenurilor plate (de exemplu, unele
sectoare din grădina Cişmigiu).

Crearea unei impresii de relief mai accentuat este posibilă şi necesară în cazul
amenajării unor mici rocării. Colina proiectată pentru implantarea rocilor trebuie
însoţită de un debleu care face mai firească prezenţa ei, cu atât mai mult dacă este
cuprinsă într-o modelare generală în uşor valonament.
Aspecte tehnice de proiectare a reliefului
Crearea şi corectarea reliefului se realizează prin deplasări de pământ, la care
trebuie să se aibă în vedere pe cât posibil echilibrul între ramblee şi deblee, întrucât
lucrările de terasament sunt sunt foarte costisitoare.
Pe un teren înclinat stabilirea unei suprafeţe orizontale (platformă, terasă,
belvedere) se face conform acestui principiu de echilibru. Dimensiunea cea mai mare
a teraselor se dispune paralel cu curbele de nivel.
În cazul pantelor puternice se evită construirea teraselor perfect orizontale, atât
pentru economie de terasament, cât şi pentru faptul că intervin anumite deformări
datorate privirii în perspectivă. Observatorul plasat în vârful pantei, privind terasa
orizontală, are senzaţia vizuală a unui plan în contrapantă. Construirea terasei în plan
uşor înclinat dă impresia unei suprafeţe orizontale.
Înclinările pantelor se vor proiecta în funcţie de unghiul de alunecare al
pământului, care variază în raport cu textura acestuia între 30 - 45° (valori mai mici
pentru solul argilos, care este mai coeziv şi mai stabil).

202
Înclinările admisibile ale taluzurilor se exprimă prin raportul între înălţimea şi
proiecţia taluzului. Ele sunt mai mici în cazul celor în rambleu (1:3, maxim 1:1,5) şi
mai mari în cazul taluzurilor în debleu (1:1,5, maxim 1:1).
În anumite situaţii obligate, pentru umpluturile pe teren în pantă trebuie
proiectate lucrări speciale de consolidare (şanţuri de priză pe curba de nivel, cleionaje,
fascine, drenuri, rigole de captare şi evacuare a apelor etc.).

Configuraţia iniţială ca şi modelarea propusă se exprimă tehnic pr in planşe în


plan orizontal şi prin profile longitudinale şi transversale; redarea peisagistică se
face prin perspective şi secţiuni.
În plan orizontal relieful este materializat pe planul general de amenajare prin
curbe de nivel cu echidistanţa de 0,5 m. (pentru relieful proiectat, uneori se folosesc
echidistanţe mai mici, până la 0,1 m.); modelarea propusă se suprapune peste curbele
reliefului iniţial.
De asemenea se reprezintă în proiecţie orizontală terasările, taluzurile şi
elementele construite legate de modelare (ziduri, scări, balustrade ş.a.). Pentru o
redare cât mai exactă a sistematizării verticale se întocmesc profile longitudinale şi
transversale pe direcţiile cele mai importante; acestea se execută, ca şi în alte domenii
de proiectare, la o scară mărită pentru înălţimi, cu indicarea tuturor cotelor.
O corectă apreciere a relaţiilor dintre formele terenului rezultă din profilele
reale, la care se utilizează aceeaşi scară pentru înălţimi ca şi pentru lungimi.
Secţiunile folosesc profilele reale ale terenului, vegetaţiei, elementelor
construite (fig. 68).

203
Fig.68. Reprezentarea reliefului proiectat - plan, secţiune şi perspectivă

204
În proiectul tehnic se redau detaliat relieful proiectat al terenului şi deplasările
de pământ ce trebuie efectuate.
În acest scop se întocmeşte un plan de terasamente care cuprine indicaţia
zonelor de umplutură şi de săpătură, cotele la schimbările de pantă pentru platforme şi
circulaţii, pentru valonamente (punctele joase şi cele înalte).
Acest plan se stabileşte în funcţie de o cotă cunoscută care se ia ca reper în

teren.
În planul de terasamente se indică atât cotele terenului finisat cât şi ale
modelării de fond sau “fund de formă” (fără umpluturile necesare pentru diferitele
zone care primesc alte materiale deasupra, până la cotele definitive). Acestea din urmă
sunt terasamentele secundare pentru încastrarea pământului vegetal şi a elementelor
construite (alei, platforme, bazine etc. - fig. 69).

Fig.69. Secţiune reprezentând adâncimile în metri a săpăturilor “fund de formă”


pentru încastrări, după Nourry, J.-P., 1971
a. arbori; b. arbuşti mari; c. gard viu; d. flori sau trandafiri; e, g. gazon; f. alee pietonală

205
Calculul deplasărilor de pământ necesare se face prin metoda profilelor sau a
caroiajului. Se stabilesc volumele în rambleu şi în debleu, calculându-se apoi
transporturile necesare, după distanţele de deplasare şi diferenţele de nivel, după felul
manipulării (manual, mecanizat, cu roaba).

8.1.4. CONDIŢIILE HIDRO– GEOLOGICE ŞI EDAFICE ALE TERENULUI

Fie naturale fie modificate de activităţile umane, aceste condiţii determină


anumite aspecte ale proiectării spaţiilor verzi. Astfel, nivelul apei freatice şi natura
substratului intervin în crearea lacurilor artificiale, în amenajarea terenului pentru
anumite folosinţe (sport, construcţii) dar şi în alegerea vegetaţiei ; zonele înmlăştinate
şi cele umede, cu aport freatic, pun probleme speciale pentru proiectare şi amenajare.
Condiţiile edafice sunt determinante pentru alegerea vegetaţiei, dar şi pentru
amplasamentul anumitor dotări sau amenajări interioare din parcuri (de exemplu,

pentru terenurile de sport sunt necesare zone bine drenate). Natura factorilor edafici
impune uneori măsuri speciale ameliorative (corectarea texturii şi a ph -ului,
îmbunătăţirea fertilităţii, drenarea, aportul de pământ vegetal ş.a.).

8.2. ROCILE

Adesea, în zonele montane, rocile formează scene de peisaj deosebit de


interesante, care impresionează fie prin masivitatea şi soliditatea blocurilor de piatră
fie prin aglomerarea neregulată de mase mai mici, cu aspect sălbatic sau pitoresc.
Integrarea rocilor în amenajările peisagistice este posibilă atât prin valorificarea
celor eventual prezente în teren cât şi prin crearea de compoziţii artificiale cu roci.

206
Peisajele cu roci
Masele stâncoase şi rocile mari existente trebuie exploatate vizual: în
compoziţia unui parc ele pot constitui locuri atractive, gen “surpriză”, pe care
vizitatorul le descoperă în parcurgerea unui anumit traseu al circulaţiei minore, sau
scene în care ele “atrag” linii de perspectivă.
Scoaterea în evidenţă a volumetriei, culorii şi texturii pietrei se poate face prin

variate modalităţi: degajarea vederilor pe direcţiile cele mai favorabile de observare,


în funcţie de incidenţa luminii, uneori decopertarea parţială a pământului în care sunt
încastrate rocile, înlăturarea unor roci sau, din contră, completarea sau reamenajarea
parţială a ansamblului, defrişarea unor plante însoţitoare, plantarea unor specii
arbustive sau arborescente ş.a.
Pentru compoziţiile artificiale cu roci cadrul cel mai adecvat este terenul cu
relief frământat; mai ales în zonele deluroase şi montane, ele sunt fireşti şi par “ale
locului” (Foto color 75). Pentru obţinerea aspectului natural al unei astfel de
amenajări sunt necesare, de cele mai multe ori, lucrări de modelare a terenului,
amplificarea denivelărilor, crearea de rupturi de pantă.
Anrocamentele se realizează cu material de aceeaşi natură: calcare, bazalt,
granit ş.a., eventual de provenienţă locală.
În funcţie de forma şi mărimea rocilor se alege şi poziţia acestora pe formele
reliefului: cele neregulat rotunjite pot fi folosite la baza şi pe coastele pantelor, în
râpe; stâncile mai mari şi verticale (cu dominanţa înălţimii) sunt justificate pe culmea
unei coline abrupte, însă niciodată în poziţii joase. Blocurile se grupează neregulat, în
armonie şi contrast de volume, majoritatea fiind implantate în teren (parţial
îngropate).
Rocile pot fi introduse în compoziţii şi în alte situaţii, unde configuraţia
proiectată a reliefului se acordă cu prezenţa lor: cu ele se pot realiza scene pitoreşti

207
cu grote, izvoare, căderi de apă, albii ale unor pâraie artificiale. Pe un teren înclinat,
printre roci verticale sau peste praguri stâncoase poate fi creat şi dirijat un curs de apă
care formează cascade sau mici căderi receptate în bazine săpate în pantă, având
pereţii mascaţi cu roci de aceeaşi natură; în zona de pantă mică, albia în meandre a
pârâului artificial este de asemenea însoţită de grupuri de roci. În toate aceste cazuri
se impune o atentă studiere a modelelor oferite de natură şi alegerea unor soluţii care
să confere amenajării un aspect firesc. Tot din acest motiv fundaţiile şi consolidările
cu beton, necesare pentru asigurarea durabilităţii unor anrocamente, trebuie să fie
invizibile.
În parcurile şi grădinile contemporane, se pot realiza sectoare de peisaj foarte
“construite” în care rocile, ca element natural, se asociază unor compoziţii din beton
cu volume foarte precise, arhitecturale, ale căror linii îndrăzneţe contrastează cu
formele rotunjite sau colţuroase ale pietrelor (terase, gradenuri, curs de apă pe trepte
din beton, bazine sau piscine cu cascade etc).
Sub influenţa artei grădinilor japoneze, în amenajările moderne se pot crea

unele efecte vizuale deosebite prin folosirea rocilor în situaţii independente de


reproducerea sau interpretarea artistică a unei scene de peisaj natural. De exemplu,
pentru decorarea unei curţi interioare plane, roci suficient de mari se amplasează pe
suprafeţele inerte (pietriş, nisip, dalaj) sau pe gazon, asociate sau nu cu plante. Ele pot
însoţi unele elemente construite: bazin, jardinieră, bancă, scară ş.a. Cel mai adesea
este exploatat contrastul între imobilitatea şi masivitatea pietrei şi vitalitatea, forma şi
culoarea plantelor sau transparenţa şi strălucirea apei calme sau în mişcare.

Alpinariile şi rocăriile
Rocile pot determina caracterul special al unui tip de grădină, în general de
mică întindere – grădina alpină (alpinariu).

208
Mai adesea alpinariile nu sunt de sine stătătoare, ci sunt incluse în parcuri şi în
grădini botanice. Ele reproduc la o scară mică peisaje cu roci, care sunt asociate cu o
vegetaţie specifică, sugerând o scenă montană dintr-o anumită zonă geografică.
Pentru un alpinariu microrelieful este modelat cu coline inegale şi văi,
permiţând realizarea de compoziţii etajate, care pot cuprinde eventual şi un izvor sau
o cădere mică de apă, continuată cu un pârâiaş (apa poate fi recirculată prin pompare).

O atenţie deosebită se acordă armoniei în volumetria ansamblului, alegerii şi


poziţionării rocilor. Inegalitatea reliefului este însoţită de cea a maselor s tâncoase: în
alpinariile mici, cel puţin o piesă sau un grup de roci trebuie să domine compoziţia. Se
iau în considerare principiile enunţate mai sus: folosirea pietrei de aceeaşi natură sau
înrudită, dispunerea după mărime şi formă pe diferitele cote ale amenajării.

Fig.70. Exemple de folosire a rocilor pe pante: sus – compoziţie cu mici căderi de


apă; jos dreapta – încastrarea grupată şi decalată a rocilor, cu spaţii pentru plante; jos stânga –
exemplu negativ, cu diseminarea rocilor pe pantă

209
Gruparea rocilor se face după anumite linii directoare, în etajări neregulate,
lăsându-se terase înguste şi nişe pentru plantarea vegetaţiei (fig.70).
În grădina alpină se prevăd poteci în trepte sau în serpentină pentru accesul pe
pante, iar pe cotele joase alei înguste toate realizate din lespezi necioplite; aleile pot fi
acoperite şi cu criblură din acelaşi fel de piatră (Foto color 76, 77).
În cazul alpinariilor mari, cu diferenţe mari de nivel, în structura colinelor de

pământ se prevede o bază solidă de roci care previn alunecarea terenului şi asigură
drenarea. Amenajările mai deosebite, cu înălţime mare, accesibilă pe un traseu de
potecă “croită” printre roci, necesită uneori chiar structuri din beton armat pe care se
construieşte colina.
Pentru stabilitatea ansamblului, rocile aparente se încastrează în pământ, puţin
în contrapantă, neregulat etajate; diferitele nivele, decalate, se sprijină unele pe altele
şi chiar se consolidează cu beton. De asemenea se are în vedere înclinarea în
contrapantă a feţei superioare a rocilor care susţin volumele de pământ destinate
plantelor, în scopul receptării apei din precipitaţii şi pentru prevenirea eroziunii.
Spaţiile şi nişele pentru plantarea vegetaţiei, dispuse în trepte, se umplu cu
pământ fertil de textură nisipoasă, aşternut pe un substrat drenant. Grosimea necesară
a stratului de pământ este de cel puţin 40 – 50 cm. pentru arbuşti şi 20 – 30 cm. pentru
plantele erbacee.
Aşa cum s-a arătat mai sus, crearea unei grădini alpine impune un cadru
adecvat şi cheltuieli destul de importante. Mai accesibilă este realizarea unor
amenajări mai mici şi mai simple cu roci.
Rocăriile (stâncăriile) se proiectează şi se amenajează după aceleaşi princip ii
enunţate mai sus.

210
Modelarea terenului constă atât în realizarea unei coline cât şi a altor denivelări
mai mici: un mic debleu în faţa movilei şi cel puţin încă o uşoară proeminenţă, ca un
ecou al celei dintâi (fig.71).

Fig.71. Secţiune printr-o rocărie

Rocăriile pot fi dominant alcătuite din lespezi de piatră sau pot îmbina şi roci cu
volume mai mari, de forme neregulate. Se cere însă o proporţie armonioasă cu
mărimea colinei, de aceea rocile foarte mari şi înalte nu -şi au locul într-o astfel de
compoziţie de mai mică importanţă; totuşi nici rocile prea mărunte nu sunt indicate.
Se evită poziţionarea de pietre cu aspect piramidal, preferându -se cele la care domină
dimensiunile orizontale.
Şi la aceste amenajări este necesară crearea ambianţei potrivite în concordanţă
cu zona climatică: microrelieful general al terenului cu unele diferenţe de nivel,
vegetaţia specifică zonei. Astfel, în regiunile de şes vor domina plantele erbacee
cărora li se vor asocia unii arbuşti foioşi şi subarbuşti. Introducerea coniferelor este
indicată îndeosebi pentru zonele de deal şi de munte.

211
Utilizări complementare ale rocilor
În cadrul grădinilor rocile neprelucrate prin tăiere mai pot fi folosite pentru
construirea zidurilor de sprijin, a platformelor pentru chioşcuri, a bordurilor bazinelor,
realizarea de pavaje (cu lespezi de piatră, piatră de râu) ş.a., contribuind la imprimarea
unui caracter rustic al zonei.
Tot într-un astfel de cadru, unele roci mari, cu forme naturale adecvate, pot fi

transformate în jardiniere prin excavare şi umplere cu pământ.

8.3. APELE

Peisajele naturale din care fac parte marea, lacurile, iazurile, râurile, pâraiele,
torenţii sau cascadele prezintă o atractivitate deosebită. Aceasta decurge din marea
varietate a priveliştilor pe care le determină apa prin îmbinarea cu formele reliefului,
rocile şi vegetaţia.

8.3.1. IMPORTANŢA COMPOZIŢIONALĂ A APELOR

Fiind în acelaşi timp o resursă de neînlocuit pentru viaţă, apa a constituit încă
de la începuturile artei grădinilor nu numai o condiţie a existenţei acestora ci şi un
factor compoziţional de bază.
Adusă în peisajul elaborat al grădinii, apa fie a luat forme şi ipostaze întâlnite în
natură, încă din timpul antichităţii chinezeşti, fie a fost modelată în bazine, rigole,
canale, fântâni, de la primele grădini mesopotamiene şi persane până în zilele noastre.

Oglindirea cerului şi dublarea imaginilor prin reflexie (Foto color 78), animarea
compoziţiei prin curgere, cădere sau ţâşnire în jeturi însoţite de jocul luminii şi
sunetele specifice, modelarea în forme plastice cu o anumită expresivitate (atât a apei

212
în sine cât şi ale elementelor naturale sau construite însoţitoare) – toate aceste însuşiri
peisagistice ale apei justifică interesul constant al introducerii lor în compoziţia
parcurilor şi grădinilor. În plus, apele umezesc şi răcoresc atmosfera, creând un
microclimat mai plăcut şi mai sănătos.
Trăsături aparte au peisajele acvatice, prin flora şi fauna specifică care le
însoţesc, contribuind la farmecul şi atractivitatea unor astfel de zone.

În cadrul acestui capitol se tratează numai apele de factură naturală în


amenajările peisagistice.
Prezenţa unui lac, râu, pârâu ş.a. pe teritoriul de amenajat sau ca limită naturală
a acestuia conferă sitului o valoare deosebită, fie prin integrarea ca atare în peisajul
proiectat, fie prin transformare şi supunerea la anumite deziderate ale proiectării.

În funcţie de importanţa şi caracterul piesei de apă existente, întreaga


compoziţie sau numai sectoare ale ei se concep astfel încât să se creeze o vedere
dominantă şi variate privelişti asupra apei de la diferite distanţe şi înălţimi.
În consecinţă se impune modelarea reliefului şi dispunerea vegetaţiei în
concordanţă cu orientarea vederilor, proiectarea traseelor de circulaţie către şi în
proximitatea piesei de apă, eventual traversarea ei, amplasarea unor obiective pe
malul ei sau în poziţii avantajate.
Intervenţiile directe asupra piesei de apă existente pot fi: corectarea traseului
malurilor, consolidarea acestora, adâncirea, dragarea, eliminarea vegetaţiei acvatice
supărătoare. În anumite cazuri se poate schimba caracterul unei ape existente pe
teritoriul amenajat; de exemplu, prin barare, un pârâu se transformă în lac.
Proiectarea aspectelor vizuale ale apelor, în mod firesc, se îmbină cu a celor

funcţionale (exploatarea recreativă şi ca sursă pentru udare).

213
8.3.2. CREAREA ARTIFICIALĂ A PIESELOR DE APĂ

În funcţie de condiţiile de teren (mărime, relief, caracteristici hidro – geologice)


şi de posibilităţile materiale de finanţare şi realizare, în programele specifice de
arhitectură peisageră se poate include crearea de lacuri, cursuri şi căderi de apă.
Acestea pot constitui trăsături puternice ale compoziţiei, cu avantajele menţionate ale

apelor naturale.
Pentru lucrările de proporţii, proiectantul peisagist trebuie să colaboreze cu
specialistul hidrotehnician, în vederea adaptării soluţiei la cerinţele tehnice ale
realizării.
Apele calme
Crearea întinderilor de apă prezintă un interes deosebit mai ales pentru parcuri.
Lacurile şi iazurile artificiale constituie o categorie mai frecvent folosită în
amenajările peisagistice faţă de cursurile de apă, întrucât adesea au o capacitate de
exploatabilitate mai mare şi oferă mai multe posibilităţi recreative.
Sursele de apă pentru crearea lor sunt mai numeroase: pânza de apă freatică,
izvoare, bararea sau devierea unui curs de apă, apa din conducte (soluţie
neeconomică); unele dintre aceste surse pot fi complementare.
La proiectarea lacurilor se iau în considerare câteva principii generale:
Mărimea unui lac artificial nu trebuie să depăşească în general 30% din
suprafaţa parcului în care este inclus.
Forma lacului. Întrucât forma este un element vizual de primă importanţă, ea
se stabileşte cu multă atenţie, în acord cu structurarea compoziţiei. Mai adesea pentru
lacurile artificiale se adoptă forme libere, cu contururi sinuoase, racordate uneori cu
linii drepte, evitându-se paralelismul malurilor (Foto color 51).

214
Raportul dintre dimensiunile lacului este influenţat de relieful existent şi de
sursa de apă disponibilă. Astfel o vale naturală prelungă conduce la desfăşurarea în
lungime a lacului. Tot aşa, lacurile provenite din bararea unui curs de apă sunt în
general alungite (Foto color 47); configuraţia malurilor trebuie să corespundă
curentului de primenire a apei, pentru a nu se formea zone complet stagnante (golfuri
prea pronunţate).

Crearea lacurilor prin excavare până la pânza freatică permite o mai mare
libertate în stabilirea formei. Pe terenurile mai mici ele pot fi neregulat rotunjite,
asemenea iazurilor naturale (Foto color 50).
Lacurile alungite se pot proiecta cu unele îngustări şi lărgiri inegale, cu grija
dominanţei spaţiilor întinse ale apei. În unele locuri îngustarea poate fi maximă,
pentru legarea prin poduri a malurilor opuse.
Suprafeţele mai mari de apă calmă sunt compatibile atât cu formele aparent
naturale cât şi cu cele foarte “desenate”.
Anumite concepte artistice recurg la geometrizarea formei, simetrică sau
asimetrică a lacurilor. Se pot menţiona aici exemple din perioada clasică. Unul dintre
acestea este “lacul elveţienilor” din parcul Versailles, care are aspectul unui vast
bazin (de aproape 16 ha.) rectangular, cu extremităţile rotunjite. Tot într-o creaţie a lui
Le Notre, parcul Chantilly, lacul din jurul castelului are o formă geometrică
asimetrică (decupat însă de o peninsulă desenată simetric).Un exemplu contemporan
este cel din parcul Titan, Bucureşti (Foto color 54).
Microrelieful malurilor. Stabilirea formei acumulării de apă conduce la o
anumită modelare a microreliefului. În regiunile de şes, zona lacului se proiectează în
general concavă, cu maluri line, curbele de nivel urmărind în ansamblu forma lacului.
În siturile cu relief mai frământat se pot introduce zone de mal mai înalte,
promontorii, chiar mal mai abrupt şi stâncos.

215
Crearea insulelor este recomandabilă pentru lacurile suficient de mari. De
formă rotunjită sau uşor alungită, insulele mai mici, îmbrăcate în vegetaţie, constituie
repere vizuale care pun în valoare suprafaţa întinsă a apei. Insulele mai mari se pot
proiecta ca sectoare ale compoziţiei (de exemplu, insula trandafirilor din parcul
Herăstrău din Bucureşti, legată de maluri prin două poduri) sau pot conţine amenajări
independente (cazul insulelor accesibile numai cu ambarcaţiuni).

Amplasarea insulelor în cadrul lacurilor se alege în apropierea malurilor, la


distanţe care permit sau nu legarea prin poduri; poziţia lor trebuie să se înscrie
armonios în forma lacului, în corelaţie cu direcţiile cele mai avantajoase de percepere
a peisajului acestuia.

Aspecte tehnice ale proiectării lacurilor


Adâncimea albiei lacurilor se stabileşte în funcţie de o serie de criterii: mărime,
destinaţie (tipuri de agrement, rezervă de apă), mod de realizare (dintr -un curs de apă
sau din pânza freatică), natura subsolului.
Majoritatea lacurilor au o adâncime mai mare în zona de mijloc şi în preajma
debarcaderelor (depinzând de felul ambarcaţiunilor). Unul dintre lacurile cel mai
puţin adânci este cel din grădina Cişmigiu (circa 1 m.).
Consolidarea malurilor se impune mai ales în cazul lacurilor mari, unde se pot
forma valuri stârnite de vânt sau de ambarcaţiunile rapide. Consolidarea este necesară
şi pentru diferitele amenajări de pe mal: ştrand, debarcader, clădiri amplasate la linia
apei.
Malurile se sprijină cu diferite materiale: pereuri de beton, înclinate sau
verticale, piloţi de lemn, uneori brâuri de pietre de râu rigidizate în plasă metalică ş.a.

În majoritatea parcurilor, pentru lacurile mari, unde se pot forma valuri induse
de vânt şi de ambarcaţiuni cu viteză mare, se utilizează pereuri verticale cu grindă
“sparge – val”. Aceasta, fiind elementul vizibil de contur al lacului, trebuie să fie

216
situată la nivelul malului, pentru a se înscrie armonios în profilul terenului. În acelaşi
timp se impune ca bordura să aibă un aspect estetic corespunzător, fie că este realizată
din beton fie cu piatră aparentă.
Când lacul are variaţii de nivel, se preferă pereurile înclinate şi racordarea lină a
profilului malurilor.
Pentru amenajările de lacuri mai mici, cu caracter natural, dacă este necesară

consolidarea limitelor, aceasta se face prin soluţii contructive care permit îmbrăcarea
malului cu iarbă sau alte plante, până la nivelul apei. Se adoptă pereurile înclinate şi
profile speciale ale bordurii propriu–zise (fig.72).

Fig.72. Consolidarea malurilor pieselor de apă cu caracter natural

217
La toate tipurile de consolidare, nivelul apei trebuie să permită camuflarea
pereurilor până la limita de siguranţă.
Impermeabilizarea albiei se impune uneori pe terenurile cu substrat nisipos (cu
excepţia lacurilor din pânza freatică). Ca metode, se pot menţiona: betonarea
(Cişmigiu), placarea cu argilă, iar pentru apele cu întindere mică izolarea cu folii
speciale din materiale sintetice.

Alte aspecte tehnice ale proiectării lacurilor includ, în funcţie de situaţie,


stăvilare, uneori ecluză (în parcul Herăstrău, la limita cu parcul Bordei din Bucureşti
), staţii de pompare. Acestea sunt necesare pentru reglarea nivelului apei.
Lacurilor alimentate din râuri li se asigură o scurgere lentă (viteză de primenire
de minim 0,3 m/s). Scăderea nivelului apei se impune cel puţin pentru curăţirea albiei;
în cazul lacurilor din pânza freatică acest lucru este posibil numai prin pomparea apei
în emisari exteriori (canalizare sau curs de apă).

Apele curgătoare
Amenajarea cursurilor de apă este posibilă numai pe terenurile înclinate sau pe
care se creează panta necesară.
La realizarea unui pârâu se ţine cont de o serie de principii decurgând din legile
fizice cărora li se supune apa în natură. Astfel, traseul albiei se dirijează către cotele
joase ale terenului, pe o direcţie generală perpendiculară pe curbele de nivel;
sinuozităţile albiei pot fi motivate fie de interpunerea unor obstacole ( de exemplu,
implantarea de roci pe mal, care determină devierea cursului ) fie de îndulcirea pantei
terenului.
În cazul unor debite mai mari, albia se va realiza în forme naturale care sunt

determinate de forţa pe care o exercită apa şi de depunerile şi erodările care decurg


din acestea. De aceea malurile unui pârâu nu sunt paralele, avâ nd lărgiri şi îngustări
succesive (fig.73). Profilul malurilor este de asemenea modificat în dreptul

218
sinuozităţilor: malul erodat este mai înalt şi scobit la bază, faţă de malul opus, mai lin
şi cu depuneri aluvionare.
Pe o pantă mai accentuată, apa poate fi însoţită de roci sau albia este construită
din roci, reproducându-se configuraţii naturale de pârâu cu sau fără praguri. Când apa
nu provine dintr-o sursă naturală continuă, ci se recirculă prin pompare, se impune
adesea impermeabilizarea albiei prin betonare, cu încastrarea de roci sau pietre de râu

care maschează patul de beton. Aceasta este în acelaşi timp o metodă de consolidare
care previne erodarea traseului apei.

Fig.73. Traseul albiei unui curs de apă

Trebuie menţionat faptul că realizarea unui astfel de curs de apă cu caracter


natural implică multă atenţie în alegerea şi aranjarea pietrelor, în armonizarea tuturor
elementelor din secvenţele de peisaj străbătute de albie. Se va evita impresia total
artificială de brâu de piatră într -o peluză gazonată.
În grădini se amenajează mai frecvent cursuri de apă puţin adânci, care, în
funcţie de microrelief, pot avea albii mai mult sau mai puţin şerpuitoare. Când panta

219
este mică şi cursul este lent, cu debit redus, albia unui mic pârâu poate fi străbătută de
un pasaj de pietre care depăşesc puţin nivelul apei. Se pot folosi în acest scop şi
lespezi de piatră cu faţa rugoasă, nealunecătoare, consolidate pe fundul albiei printr-o
lucrare de zidărie ascunsă.
Este necesar să se asigure o concordanţă între capacitatea albiei create, cât de
mică, şi debitul apei :

Q = ϕ x v ( Q = debitul în m 3 / sec. ; ϕ = secţiunea udată în m2 ; v =


viteza de curgere în m / sec. ).
Pentru o viteză de curgere de 0,3-1,2 m/sec este suficientă o pantă
longitudinală de 0,5-1 %.
Căderile de apă
Când relieful terenului este accidentat, denivelările pe parcursul unui pârâu
înlesnesc crearea unor căderi de apă sau cascade.
Apa poate fi dirijată printr-o îngustare între roci, rezultând un şuvoi mai

tumultos sau poate fi desfăşurată peste un prag mai larg, din roci plane sau din
trunchiuri de arbori, căderea având aspectul unei perdele de apă.
În natură, forţa apei, dată atât de debit cât şi de înălţimea de cădere, determină
la baza cascadei formarea unui bazin; în conseci nţă, aici albia artificială se va adânci
şi se va consolida cu roci, inclusiv pe maluri. Zgomotul specific căderilor de apă se
amplifică dacă pragul este ieşit în afară (având dedesubt un gol).
Pe traseul unui pârâu se poate amenaja o suită de căderi de apă, una dintre
acestea având însă mai mare importanţă spectaculară. Apa poate fi receptată direct
într-un lac sau îşi poate continua cursul sub formă de pârâu.
În grădinile mici, unele cascade artificiale se proiectează ca punct de plecare al
unui pârâu, ca loc de unde izvorăşte apa. În acest caz este creată sau exploatată o
proeminenţă a terenului, pe care se realizează o compoziţie etajată de roci masive.
220
Dintre ele, din punctul cel mai înalt “izvorăşte” apa (conductă mascată, staţie de
pompare) căzând pe praguri în unul sau mai multe fire, către un bazin inferior (fig.
74). De aici se formează pârâul care se poate încheia cu un ochi de apă (mic lac), de
unde prin repompare apa revine la punctul de plecare prin conducte îngropate .
În parcurile cu relief variat, o înălţime a terenului poate fi exploatată pentru
realizarea unei scenografii cu roci şi cascade de mare efect: fie căderi de apă de la

mare înălţime fie suite de căderi mai mici, receptate într -un lac sau într-un bazin mare
(Foto color 79).
Modernismul în arhitectura peisajului a generat exemple de cascade artificiale
care în mod frecvent sunt independente de reproducerea unei scene naturale. Situate
uneori pe terenuri plane, ele înfăţişează o construcţie etajată din blocuri şi trepte tăiate
în granit sau chiar executate din beton, combinate cu roci nefasonate, peste care şi
printre care apa cade cu efecte spectaculoase într-un bazin inferior, cu sau fără roci.

Fig.74. Scheme de mici cascade artificiale

221
Sistemul hidrotehnic al unei grădini poate combina diferite variante de inserare
a apelor, în funcţie de relief şi mărimea terenului.
La nivelul unui mare parc, un exemplu magistral al sistemului hidrotehnic este
cel creat la începutul secolului al XX-lea de E. Redont în parcul Romanescu din
Craiova: captarea apei → lacuri înguste pe firul apei → stăvilar şi cădere mică de

apă → lac mare → stăvilar şi cascadă → pârâu cu înşiruire de mici praguri din
roci, conducând apa în afara teritoriului parcului.

8.4. VEGETAŢIA

Plantele sunt componente esenţiale ale ambianţei naturale; e le constituie


materialul viu şi predominant verde, de o infinită diversitate, care îmbracă solul,
formele de relief, se asociază cu rocile, apele, elementele construite. Alcătuind
suprafeţe şi volume vegetale, ele dau viaţă şi dinamism peisajelor prin variaţia
sezonieră şi evoluţia în timp a acestora, datorată în principal modificării
dimensiunilor şi habitusului plantelor lemnoase.
Pentru proiectantul şi amenajistul peisagist vegetaţia reprezintă elementul cel
mai manevrabil prin folosirea diferenţiată a taliilor, formelor, culorilor şi texturii
plantelor şi a adaptabilităţii diferitelor specii la variatele condiţii ale mediului, prin
multitudinea posibilităţilor de combinare şi grupare a lor în plan şi în spaţiu .
Compunerea peisajelor cu vegetaţie se bazează pe efectele dominante ale
arborilor şi arbuştilor, cărora li se asociază subarbuştii şi plantele erbacee (anuale,
bienale şi perene - flori, ierburi, gazon, plante de apă - utilizate în funcţie de situaţie).
Realizarea unui peisaj vegetal armonios, bine închegat şi durabil impune
cunoaşterea calităţilor peisagistice ale plantelor şi, în egală măsură, a caracterelor
biologice şi a cerinţelor ecologice ale acestora.
222
8.4.1. VEGETAŢIA LEMNOASĂ

În plantaţiile unei amenajări peisagistice, rolul primordial revine arborilor prin


dimensiuni şi longevitate; alături de ei, un loc important îl au arbuştii, care de cele
mai multe ori completează ansamblul vegetal creat de arbori; subarbuştii participă
uneori în componenţa plantaţiilor, fiind utilizaţi în anumite situaţii şi detalii ale
amenajărilor.

8.4.1.1. CALITĂŢILE PEISAGISTICE ALE VEGETAŢIEI LEMNOASE

Arborii şi arbuştii se impun în peisaj prin mărime (talie), habitus, frunziş.


Acestor aspecte importante care se iau în primul rând în consideraţie pentru alegerea,
amplasarea şi gruparea lor în ansamblul peisagistic li se adaugă şi efectele decorative
suplimentare ale florilor, fructelor, scoarţei.

Talia - reprezintă înălţimea plantelor în etapa de deplină dezvoltare.


Arborii fiind elementele cele mai înalte, talia lor intervine decisiv în
realizarea volumelor plantaţiei, în gradarea şi echilibrarea spaţială a compoziţiei, în
asocierea cu elementele de arhitectură.
Sortimentul de arbori are o gamă largă a puterilor de creştere, încadrate
peisagistic în trei categorii: talia I, depăşind 25 m înălţime; talia a II-a, între 15 şi 25
m şi talia a III-a, între 7 şi 15m. Această încadrare nu este foarte strictă, întrucât
condiţiile de mediu influenţează potenţialul de creştere pe verticală, dar ea permite
alegerea speciilor convenabile ca înălţime, care să întrunească şi alte caractere dorite
(tabelul 4).
Din punct de vedere al taliei, arborii se utilizează diferenţiat, în raport cu scara
ansamblului şi proporţia faţă de alte elemente ale compoziţiei.

223
Formele coroanelor şi înălţimile arborilor (exemple)

Tabelul 4
Forma Specii, varietăţi, cultivaruri
coroanei Talia I Talia II Talia III
Îngust Populus nigra ‘Italica’ Quercus robur ‘Fastigiata’ Carpinus betulus ‘Fastigiata’
piramidală Picea omorika Prunus serrulata ‘Amanogawa’
Robinia pseudoacacia ‘Monophylla
Fastigiata’
Sorbus aucuparia ‘Fastigiata’
Juniperus virginiana ‘Fastigiata’
Thuja occidentalis ‘Dampierei’
Thuja occidentalis ‘Fastigiata’
Piramidală Populus alba ‘Piramidalis’ Corylus colurna Chamaecyparis lawsoniana cv.
Abies sp. Magnolia acuminata Thuja orientalis
Picea sp. Chamaecyparis lawsoniana
Pseudotsuga menziesii Thuja occidentalis
Thuja plicata
Larg Pinus strobus Aesculus hippocastanum Magnolia kobus
piramidală Taxodium distichum ‘Piramidalis’ Pyrus communis
Prunus avium Taxus baccata
Juniperus virginiana
Ovoidală Acer pseudoplatanus Betula pendula Populus simonii
Fagus sylvatica Populus tremula Sorbus aria
Fraxinus excelsior Tilia cordata
Ginkgo biloba
Gleditsia triacanthos
Liriodendron tulipifera
Tilia platyphyllos
Ovoidal - Acer platanoides Aesculus x carnea Acer campestre
sferică Tilia tomentosa Aesculus hippocastanum Morus alba
Carpinuspseudacacia
Robinia betulus
‘Bessoniana’
Sferică Juglans nigra Castanea sativa Acer platanoides ‘Globosum’
Platanus hybrida Cercis canadensis Fraxinus ornus
Quercus cerris Magnolia x soulangeana Malus pumila
Quercus petraea Quercus rubra Prunus fruticosa ‘Globosa’
Quercus robur Prunus mahaleb
Robinia pseudoacacia ‘Umbraculifera’
Etalată Populus alba Acer negundo Albizzia julibrissin
Ulmus glabra Celtis occidentalis Catalpa bignonioides
Castanea sativa Prunus serrulata
Paulownia tomentosa Prunus padus
Sophora japonica
Pendulă Betula pendula ‘Tristis’ Morus alba ‘Pendula’
Fagus sylvatica ‘Pendula’ Prunus avium ‘Pendula’
Prunus serrulata ‘Kiku Shidare Sakura’
Salix babylonica
Salix alba ‘Tristis’
Sophoraglabra
Ulmus japonica ‘Pendula’
‘Pendula’
Chamaecyparis nootkatensis ‘Pendula’

224
Astfel, în amenajările vaste este necesară introducerea arborilor mari, care
potenţează dimensiunile spaţiului: stejar, fag, paltin, platan, ulm de câmp, frasin, tei
argintiu, glădiţă, arborele cu lalele (Liriodendron), ginkgo, molid, brad duglas
(Pseudotsuga menziesii), pinul de Himalaia (Pinus griffithii) ş.a.
În grădinile mici se utilizează arbori de talie mică: arţar globulos, mojdrean
(Fraxinus ornus), magnolii, cireşi japonezi, meri ornamentali, catalpă, tui columnare,
soiuri de chiparos californian (Chamaecyparis lawsoniana) ş.a. De asemenea,
respectând proporţiile, aliniamentele de arbori care însoţesc alei înguste se alcătuiesc
din specii de înălţime mai mică etc.
Expresivitatea taliei se poate folosi în efectele de perspectivă; prim-planurile
plantate cu arbori mari şi fundalurile cu arbori mai mici sugerează distanţa, adâncimea
mai mare a peisajului.
Utilizarea arborilor mari, falnici, în situaţii în care se evidenţiază bine în
compoziţie, dă peisajului un caracter de măreţie şi perenitate.
În mod similar, dar la o scară mai redusă, mărimea arbuştilor (tabelul 5)
condiţionează de asemenea folosirea lor în diferitele compoziţii. Arbuştii de talie
mare (liliac, sânger, soc, salcâm galben, scumpie ş.a.) participă la volumetria
plantaţiilor completând şi echilibrând v olumele vegetale de arbori, fie în asociere cu
aceştia, fie în poziţii separate. În grădinile mici ei pot suplini absenţa sau numărul
redus al arborilor.
Arbuştii mici şi subarbuştii pot fi utilizaţi în detaliile compoziţiei, uneori în
combinaţie cu florile; de asemenea se pot folosi în mase care decorează planurile
inferioare, de exemplu arbuştii semitârâtori (Lonicera pileata, Cotoneaster
horizontalis, Juniperus horizontalis ş.a.) şi cei târâtori (Cotoneaster dammeri radicans,
Juniperus horizontalis `Glauca` ş.a.) şi înlocuitorii de gazon (Euonymus fortunei
radicans, Vinca minor, Pachysandra terminalis ş.a.).

225
Formele de creştere şi înălţimile arbuştilor (exemple)

Tabelul 5
Forma Specia, varietatea Înălţimea
Cotoneaster dammeri ‘Radicans’
Târâtoare Euonymus fortunei ‘Radicans’ Sub 0.5m
Juniperus horizontalis ‘Glauca’
Cotoneaster dammeri
Juniperus horizontalis ‘Repanda’
Semitârâtoare Lonicera pileata 1 – 2m
(prostrată) Juniperus sabina ‘Blue Danube’
Juniperus chinensis ‘Pfitzeriana Aurea’ 2 – 3m
Juniperus chinensis ‘Hetzii’
Buxus sempervirens ‘Suffruticosa’ sub 0.5m
Berberis thunbergii ‘Atropurpurea Nana’
Deutzia gracilis
Potentilla fruticosa 0.5 – 1m
Spiraea bumalda
Chamaecyparis pisifera ‘Filifera Nana’
Chaenomeles japonica
Hydrangea macrophylla 1 – 2m
Spiraea salicifolia
Symphoricarpos albus
Chaenomaecyparis lawsoniana ‘Mimima Glauca’
Tufă erectă Chaenomeles lagenaria
(ovoidală, sferică, Forsythia intermedia 2 – 3m
etalată) Pyracantha sp.
Picea glauca ‘Conica’
Cornus alba ‘Sibirica’
Cornus florida
Cornus sanguinea

Cotoneaster
Deutzia bullatus
scabra
3 – 5m
Philadelphus coronaries
Sorbaria sorbifolia
Spiraea vanhouttei
Syringa vulgaris
Juniperus communis
Juniperus communis ‘Compressa’ 1m
Columnară
Juniperus communis ‘Hibernica’ 2 - 3m
(fastigiată)
Taxus baccata ‘Fastigiata Aurea’
Forsythia suspensa 3 – 5m
Semipendulă Buddleia alternifolia
Caragana arborescens ‘Pendula’
Pendulă Salix caprea ‘Pendula’ 1.5 – 2m
Salix purpurea ‘Pendula’
Tufă neregulată Rhus typhina ‘Laciniata’ 2 – 3m
Clematis montana
2 – 3m
Clematis tangutica
Clematis jackmannii
Urcătoare 3 – 5m
Lonicera radicans
Campsis heckrotii
5 – 10m
Wisteria sinensis

226
Volumul şi forma variată în profil a masivelor şi grupurilor de arbori şi arbuşti
rezultă în principal din îmbinarea speciilor cu înălţimi diferite.
Aceste câteva exemple sugerează doar multiplele posibilităţi de folosire a taliei
arborilor şi arbuştilor ca element plastic de creare a peisajului.

Habitusul arborilor şi arbuştilor

Dintre toate componentele vegetaţiei, arborii au energia vizuală cea mai mare,
impunându-se atât prin talie cât şi prin habitus, fie că sunt dispuşi ca piese separate,
fie că sunt grupaţi.
Siluetele arborilor, aşa cum le percepem, sunt o rezultantă a modului de
creştere a tulpinii principale (trunchi unic sau multiplu, înălţimea şi forma
trunchiului), a formei de ansamblu a coroanei şi a caracteristicilor ramificării
(dispunere etajată sau alternă a ramurilor principale, unghiul de inserţie al acestora,
densitatea ramificării, formele şi direcţiile de creştere ale lăstarilor) (fig.75).

Fig.75. Siluete de arbori (1 diviziune = 10m)

227
În variatele situaţii de amplasare şi asociere a arborilor între ei şi cu alte
elemente, siluetele acestora constituie mijloace importante de creare a anumitor efecte
vizuale, care pot conferi compoziţiei caracteristici speciale.
Expresivitatea peisagistică a formelor de creştere este diferită: siluetele
columnare (varietăţile de foioase şi de conifere numite “fastigiata”), siluetele
piramidale şi cele ovoidale, la care predomină verticala, sunt forme dinamice; cele

globuloase, etalate (mai largi decât înalte), tabulare (turtite) şi pletoase sunt forme
statice, sugerând în peisaj calmul şi relaxarea (fig.76).

Fig.76. Utilizarea în plantaţii a diferitelor forme şi înălţimi de creştere a arborilor şi


arbuştilor

228
Privite de la o anumită distanţă, ele se pot profila pe covorul de iarbă, pe luciul
apelor, pe cer, pe fondul altor plantaţii sau al unor suprafeţe construite (circulaţii,
faţade de clădiri ş.a.).
Absenţa frunzelor în sezonul rece evidenţiază mai pregnant arhitectura
arborilor, creând adesea efecte peisagistice remarcabile (Foto color 80, 81).
Mai ales în alcătuirea plantaţiilor care permit observarea siluetelor (grupuri,
aliniamente, exemplare situate solitar) dar şi în asociere cu volumele construite se pot
realiza armonii şi contraste de forme, anumite efecte arhitecturale şi aspecte
distinctive ale compoziţiei.
Ca şi înălţimea, habitusul arborilor suferă modificări în timp, fie ca o
caracteristică a speciilor (de exemplu, mulţi pini, în tinereţe ovoidali sau piramidali,
devin neregulat tabulari) fie ca urmare a condiţiilor de cultură (compactitatea
plantaţiilor, diminuarea sau incidenţa unilaterală a luminii, presiunea vântului ş.a.).
La proiectarea plantaţiilor trebuie să se anticipeze evoluţia fizionomiei
arborilor, aspect care permite atât evitarea unor greşeli (de exemplu, aliniamente de
pini), cât mai ales realizarea calităţilor scontate ale peisajului.
De o mare varietate, habitusul arbuştilor (tabelul 5) deşi se exprimă cu mai
puţină energie faţă de al arborilor, contribuie de asemenea la realizarea caracterului
dorit al compoziţiei.
În funcţie de concepţia artistică şi unele criterii de ordin funcţional (fixarea
terenului, ecranare vizuală ş.a.) proiectantul poate alege forme columnare, piramidale,
ovoide, sferice, forme cu creşteri divergente, arcuite şi semipendule, forme
neregulate, contorsionate, forme pletoase, forme cu trunchi şi coroană, forme prostrate
(semitârâtoare şi târâtoare), arbuşti urcători. Această mare diversitate a formelor de
creştere, de înălţimi diferite, oferă variate posibilităţi de asociere a arbuştilor atât între
ei cât şi cu arborii, cu plantele floricole sau cu elementele construite. Se pot compune
armonii şi contraste, ritmuri (repetiţia aceleiaşi forme sau alternanţă de forme),

229
progresii (asocieri de forme asemănătoare, de mărimi crescânde sau descrescânde)
etc.
În poziţii izolate, forma de creştere a unui arbust se evidenţiază când acesta
este suficient de mare, în raport cu distanţa de observare.
Calităţile plastice ale arbuştilor mici, ca piese individuale, sunt folosite mai ales
în detaliile compoziţiei, perceptibile din apropiere: în alpinarii, alături de roci, pe

malul unui ochi de apă, la baza unei scări, lângă un loc de şedere ş.a.

Frunzişul arborilor şi arbuştilor aduce peisajului vegetal în prim rând culoarea,


prezentă în tot cursul anului la esenţele sempervirescente şi limitată la sezonul de
vegetaţie în cazul esenţelor cu frunze caduce.
Coloritul frunzişului (anexa), cu o gamă dominantă a tonalităţilor de verde,
cărora li se adaugă nuanţele altor culori (roşu, galben, albăstrui, argintiu) dispuse
uniform sau variegat, marmorat, discolor (reversul frunzelor de altă culoare) în funcţie
de specie sau varietate, reprezintă o resursă estetică deosebită, pe care proiectantul o
poate folosi în crearea efectelor picturale ale peisajului.
Pe lângă coloritul de bază al frunzişului, din plin sezon de vegetaţie (Foto color
82), interesează şi culorile tranzitorii – de primăvară şi de toamnă (Foto color 83), iar
la unele conifere şi cele de iarnă. Nuanţele roşcate sau roşii -purpurii la înfrunzire
(Acer platanoides `Schwedleri`, Malus pumilla `Niedzwetzkiana`, Spiraea bumalda
ş.a.), cele de verde-crud (tei, arţari, caprifoi tătăresc, creşterile noi la molid ş.a.) sau
verde-intens argintiu sau albăstrui (lăstarii noi la Picea pungens `Argentea`, Abies
concolor ş.a.), nuanţele viorii sau brunii ale unor specii de conifere în timpul
sezonului rece (Thuja orientalis, Chamaecyparis pisifera `Squarrosa`) aduc în plus
varietate peisajului vegetal.
Compoziţia spaţial-volumetrică a plantaţiilor de talie mare, completată de
vegetaţia arbustivă trebuie concepută şi sub aspect coloristic. Verdele, în mod firesc

230
este dominant, iar frunzişul ”colorat” se utilizează ca accente cromatice sau pentru
efecte speciale.
În plantaţia unui parc nuanţele maselor de frunziş pot fi utilizate pentru
adâncirea aparentă a perspectivelor: situarea în prim plan a esenţelor cu frunziş verde
închis şi în fundal a celor verde deschis, cu un plan intermediar de verde -mijlociu
sporeşte senzaţia de distanţă.

Coloritul frunzişului se ia în consideraţie de asemenea la gruparea speciilor, la


asocierea vegetaţiei lemnoase cu elementele constructive şi arhitecturale, care la
rândul lor pot fi colorate.
De exemplu, faţadele placate cu ceramică albastră -verzuie contrastează plăcut
cu un frunziş roşcat sau purpuriu (Prunus cerasifera var. Pissardii sau Berberis
vulgaris `Atropurpurea`), după cum faţadele în cărămidă aparentă se asociază mai
plăcut cu un frunziş verde care toamna devine galben şi nu roşcat.
Masele foliare ale arborilor şi arbuştilor participă în peisaj nu numai prin
culoare ci şi prin gradul diferit de compactitate pe care îl adaugă coroanelor.

Frunzişul fin, combinat cu ramificarea mai aerată, conferă siluetelor


semitransparenţă, efecte de jocuri de lumină şi umbră (mesteacăn, glădiţă, larice,
cătina roşie ş.a.); frunzişul dens, însoţit de o ramificare bogată, determină o contur are
puternică a siluetelor, o ecranare completă a vederii şi umbre accentuate (castan, tei,
stejar, chiparos de California, tuie, buxus ş.a.)
Mărimea frunzelor constituie nu numai un caracter ornamental; asociată altor
însuşiri peisagistice ea serveşte pentru crearea efectelor de perspectivă menţionate mai
sus. Alegând pentru prim-planuri arbori puternici, cu scoarţă întunecată şi frunze
mari, verzi-închis iar pentru fundal specii mai puţin viguroase, cu colorit general mai
palid şi frunze mici, senzaţia de distanţă sporeşte, adâncind perspectiva.

231
Alte caractere ale frunzelor ca forma, luciul, mişcarea pot fi puse în valoare în
anumite situaţii care permit observarea lor: la exemplarele solitare, grupuri şi
aliniamente apropierii vederii.
Prin toate aceste aspecte, dar mai ales prin reînnoirea anuală şi prin coloritul
tranzitoriu de primăvară şi de toamnă, frunzişul constituie un element dinamic al
peisajului, care primeşte înfăţişări diferite după prezenţa sau absenţa sau
transformările generale ale maselor foliare.

Florile reprezintă la unii arbori şi la foarte numeroşi arbuşti o caracteristică


ornamentală importantă, chiar dacă la majoritatea speciilor este de scurtă durată.
Unele flori (sau inflorescenţe) impresionează mai ales prin efectul de masă, c uloarea
lor devenind temporar dominanta siluetei respective, mai ales când apar înaintea
înfrunzirii depline (cireşi – foto color 9 - , meri, piersici, arborele de Iudeea, magnolii,
forsitie, cununiţă ş.a.); la multe specii florile sunt remarcabile şi prin mărime, formă,
modul de grupare în inflorescenţe, dispunerea pe ramuri (magnolie, castan,

Paulownia, trandafiri hibrizi de Thea, Buddleia, hortensii, trâmbiţă ş.a.).


Arborii decorativi prin flori (anexa) , dar mai ales arbuştii floriferi se folosesc
pentru înviorarea compoziţiei vegetale, cu efecte cromatice care ajung să rivalizeze cu
cele realizate de speciile floricole. În plus, florile lor atrag prin frumuseţe, gingăşie şi
nu rareori prin parfum. De o atenţie privilegiată se bucură trandafirii, cultivaţi special
pentru excepţionalele lor calităţi ornamentale, puse în valoare prin variate moduri de
introducere în peisaj (Foto color 49, 68), unele dintre acestea fiind comune cu ale
plantelor floricole (rabate, platbande, pete).
În alcătuirea plantaţiilor este necesar să se cunoască nu numai culoarea

florilor speciilor lemnoase ci şi epoca şi durata înfloririi, pentru o asociere


armonioasă a speciilor cu înflorire simultană sau pentru eşalonarea în timp a decorului
realizat de înflorire.

232
Fructele şi conurile constituie la multe specii lemnoase un caracter decorativ
suplimentar (meri decorativi, Koelreuteria, dracile, specii de Rosa, Cotoneaster, Thuja
orientalis, tisă etc.) şi uneori chiar principal (scoruş, Celastrus, Symphoricarpos,
Callicarpa ş.a.) (anexa). Abundenţa, coloritul, mărimea şi forma fructelor, ca şi epoca
de decoraţie maximă se iau în consideraţie la stabilirea planurilor de plantare. De

exemplu, în parcuri, speciile care au fructe mici se vor amplasa mai aproape de alei,
mai ales dacă culoarea lor îşi pierde efectul prin distanţă; cele cu fructe mari, care
eventual persistă şi după căderea frunzelor (catalpă, glădiţă), pot fi situate mai departe
de privitori.

Scoarţa, cu precădere la unii arbori, contribuie de asemenea la sporirea valorii


ornamentale. Mestecenii, platanii, unii plopi, fagii se disting de la distanţă prin
coloritul alb sau albicios al trunchiurilor şi ramurilor; acesta se evidenţiază mai
pregnant în peisaj când frunzele lipsesc. Tot aşa, lăstarii unor specii se remarcă în
sezonul rece, aducând culori mai vii în peisaj: nuanţe de roşu (Cornus alba
`Sibirica`,Salix alba `Chermesina`), galben (Cornus solonifera `Flaviramea`, Salix
alba `Vitelina`), verde deschis (Kerria japonica, specii de Cytisus) (Foto color 84).
Observate de aproape, şi alte aspecte pot suscita interesul descoperirii
frumuseţii arborilor şi arbuştilor: luciul, desenele scoarţei, modelele ritidomului,
prezenţa şi aspectul spinilor, a suberului aparent etc.

O caracteristică peisagistică perceptibilă de la o distanţă variabilă în funcţie de


specie este textura - aspectul vizual al ansamblului suprafeţei vegetale a arborilor şi
arbuştilor, dată de mărimea şi aspectul frunzelor, modul de inserare al acestora,
grosimea ramurilor, aspectul scoarţei. Se apreciază ca specii cu textură fină cele cu
frunze mici, simple sau compuse, lăstari subţiri, scoarţă netedă sau cu ritidom subţire,
de exemplu, albiţia (Albizzia julibrissin), mesteacănul, cătina roşie (Tamarix sp.),
233
Cotoneaster sp., chiparosul japonez (Chamaecyparis pisifera), laricele, pinul de
Himalaia ( Pinus griffithii) ş.a. Exemple de specii cu textură medie sunt frasinul,
jugastrul (Acer campestre), carpenul, magnolia, iasomia, Hibiscus, Ginkgo, pinul
negru ş.a. Arborii şi arbuştii cu frunze mari, ramuri groase, eventual cu ritidom gros,
adânc brăzdat sunt apreciate ca specii cu textură grosieră: catalpa, platanul, stejarul,
Viburnum rhitidophyllum, alunul, scumpia (Cotinus) ş.a.
Calităţile peisagistice prezentate permit opţiuni variate pentru realizarea
peisajului vegetal; aceste opţiuni de ordin decorativ trebuie corelate cu alte însuşiri ale
speciilor.

8.4.1.2. CARACTERELE BIOLOGICE ŞI ECOLOGICE ALE SPECIILOR LEMNOASE

Caracterele biologice ale speciilor lemnoase ca rapiditatea de creştere,


longevitatea, capacitatea de drajonare, de lăstărire şi de stânjenire a altor specii,
toxicitatea organelor aeriene ş.a. sunt aspecte deosebit de importante de care trebuie
să se ţină seama la proiectarea şi realizarea plantaţiilor.

Ritmul de creştere depinde de specie (anexa) dar este influenţat de condiţiile de


mediu (sol, apă, climă, poluare atmosferică).
În foarte multe cazuri interesează obţinerea cât mai timpurie a unui peisaj
vegetal mai bine exprimat, astfel că se cere introducerea de specii repede crescătoare
(plopi, sălcii, arţari, mesteacăn, falsul oţetar, glădiţă, brad duglas, larice, pin de
Himalaia, forsitie, sânger, Deutzia, cătină roşie ş.a.). Cele mai multe specii au ritm
mediu, iar altele au ritm lent de creştere (stejari, tei, fag, brad, tisă, buxus , toate
varietăţile pitice de arbori şi arbuşti), acest caracter fiind uneori dorit (plante pentru
rocării, pentru borduri tunse şi garduri vii scunde).

Longevitatea este o însuşire naturală a speciilor, de asemenea influenţată de


condiţiile de mediu şi de modificările antropice ale acestora, de intervenţiile dorite sau
accidentale asupra plantelor.

234
Arbori potenţial foarte longevivi (peste 300 de ani) în condiţii ecologice
specifice sunt stejarul, gorunul, ulmul de câmp, plopul alb şi cel negru, castanul bu n,
arborele cu lalele, pinul silvestru şi cel negru, bradul, molidul, chiparosul de baltă, tisa
ş.a. Foarte mulţi arbori pot atinge vârste medii între 150 şi 200 – 300 de ani, iar
printre cei cu longevitate mică (50 – 100 de ani) se numără mesteacănul, scoruşul,
aninii, plopul tremurător, salcâmul, salcia albă, falsul oţetar, cireşul de pădure,
corcoduşul, mălinul, magnoliile, cireşii japonezi ş.a. În majoritatea cazurilor, speciile
exotice au o durată de viaţă mai mică faţă de potenţialul lor din ţara de srcine, rare
ori fiind întrunite toate cerinţele lor ecologice.
Arbuştii au o durată de viaţă mai mică faţă de arbori, puţine specii depăşind 50
– 60 de ani. Arbuşti cu longevitate de excepţie sunt Buxus şi jneapănul (pinul de
munte).
Capacitatea de drajonare a unor arbori şi arbuşti (formarea de lăstari crescuţi
de pe rădăcini) poate fi mai activă sau mai moderată în funcţie de specie. Această
însuşire biologică impune atenţie atât din partea proiectantului peisagist, în ceea ce
priveşte amplasarea, asocierea speciilor şi distanţele de plantare cât şi din partea celor
care preiau îngrijirea peisajului în cauză. În anumite cazuri drajonarea poate deveni
un factor de stânjenire a altor plante din apropiere (plopul alb, plopul tremurător,
falsul oţetar, ulmul de câmp, cătina de garduri - Lycium -, liliacul, oţetarul roşu ş.a.),
poate cauza deteriorarea trotuarelor, aleilor şi a unor elemente construite - scări, ziduri
de sprijin, fundaţii - (plopii, teii). Peisagistul poate folosi capacitatea de drajonare a
unor specii în scop util, pentru fixarea pantelor, terenurilor erodate şi a nisipurilor.
Caracterul invadant al unor specii poate fi datorat uneori drajonării excesive
(de exemplu, cătina de garduri), mai rar marcotării naturale a unor specii ale căro r
ramuri vin în contact cu solul (Cotoneaster dammeri, liane) şi îndeosebi prolificităţii
unor liane ca iedera, curpenul de pădure, Polygonum aubertii, viţele ornamentale
(Parthenocissus).

235
Toxicitatea organelor unor specii se are în vedere la alegerea formulelor de
plantare în grădinile şcolilor, căminelor pentru copii şi în parcuri, în vecinătatea
terenurilor de joacă pentru copii. Astfel, vor fi folosite cu atenţie sau de loc plantele
lemnoase care au organe toxice: tisa (frunzele), salcâmul galben (scoarţa, frunzele,
fructele), Prunus laurocerassus (inflorescenţele), Daphne mezereum (planta).

Comportamentul ecologic al arborilor şi arbuştilor (anexa) trebuie în egală


măsură cunoscut (inclusiv rezistenţa la boli şi dăunători şi la poluarea atmosferică),
toate condiţionând alegerea şi folosirea corectă în amenajările peisagistice.
Cerinţele faţă de climă şi sol sunt factori primordiali în selectarea plantelor
pentru constituirea unui peisaj durabil, în care diferitele specii să-şi poată exprima
potenţialul peisagistic.
Importurile de plante, mai ales din ţări mai calde sau cu climă mai umedă şi
ierni blânde, cu o ofertă sortimentală care vizual este foarte tentantă îndeosebi pentru
posesorii de grădini private, determină uneori opţiuni inadecvate condiţiilor de mediu
ale siturilor respective. Liste orientative pentru alegerea speciilor sunt prezentate în
anexe.

8.4.1.3. GRUPAREA ARBORILOR ŞI ARBUŞTILOR ÎN AMENAJĂRILE


PEISAGISTICE

Compunerea peisajelor se bazează uneori pe introducerea unui singur arbore


sau arbust în cadrul vizual, şi aceasta, fie din lipsă de spaţiu fie din raţiuni estetice sau
simbolistice, când elementul vegetal este menit să dea viaţă unui peisaj în cea mai
mare parte alcătuit din elemente inerte. Exemple în acest sens le furnizează unele

grădini japoneze.
Cel mai adesea componentele vegetaţiei lemnoase sunt grupate şi asociate
după anumite criterii funcţionale, vizuale -peisagistice, ecologice.

236
În cadrul spaţiilor verzi, arborii şi arbuştii sunt utilizaţi în diferite formaţiuni
cantitative, care se evidenţiază ca entităţi compoziţionale în peisajul proiectat:
- masive
- grupuri
- aliniamente
- garduri vii
- exemplare solitare

Masivele sunt plantaţiile cele mai mari care, în funcţie de întindere,


compactitate şi mod de alcătuire, se p ot constitui ca:
- pădure (arboret cu caracter natural, cu densitate şi alcătuire variabilă,
ocupând o suprafaţă mare);
- perdea (plantaţie deasă, în bandă continuă, delimitată geometric, organizată
în rânduri sau cu dispunerea neregulată a exemplarelor );
- masiv de arbori;
- masiv din arbori şi arbuşti;
- masiv de arbuşti.
Pădurea cu funcţii de parc sau pădurea de recreare constituie obiectul
proiectării şi amenajării silvice.
Plantaţiile tip perdea au în general funcţii de protecţie; ele pot fi întâlnite în
cadrul urban, de exemplu, în Bucureşti, fâşiile laterale dens şi neregulat plantate din
lungul şoselei Kisselef, protejând de o parte Complexul Sportiv Iolanda Balaş Söter şi
de alta Muzeul Satului; de asemenea pot fi utilizate pe lângă întreprinderile industriale
şi în afara zonelor locuite, pe lângă pepiniere, sere, terenurile agricole, construcţii
zootehnice, căi rutiere etc. Un exemplu de perdea perimetrală de protecţie a
pepinierelor constă dintr-o plantaţie din 7 rânduri de arbori şi arbuşti, cu distanţele
între rânduri de 1,5 m şi 0,75 m pe rând, totalizând o lăţime de 10,5 m:

237
- rândurile 1 şi 7 din plopi piramidali alternând cu arbuşti şi din 10 în 10 m o
specie fructiferă (zarzăr, corcoduş, măr);
- rândurile 2, 4, 6 din stejar brumăriu;
- rândurile 3 şi 4 din arţar tătăresc, jugastru, paltin, tei.
Celelalte categorii de masive se întâlnesc în diferite tipuri de spaţii verzi cu
suficientă întindere (zone de protecţie, parcuri, grădini, scuaruri ş.a.).

Masivele arborescente
Masivele realizate exclusiv din arbori reunesc mai multe specii compatibile,
dar pe suprafeţe mai mici pot fi constituite numai dintr-o singură specie. În acest ultim
caz se urmăreşte realizarea unor efecte arhitecturale sau coloristice speciale. Însă
monocultura se va evita pe suprafeţe mari, fiind monotonă şi în plus mai vulnerabilă
din punct de vedere bio-ecologic.
Masivele din arbori şi arbuşti, fiind alcătuite din amestec de specii, după
modelul la scară mai mică al pădurii naturale, au o mai bună stabilitate şi rezistenţă
biologică. În acelaşi timp ele au un efect peisagistic mai variat, de aceea sunt mai
frecvent utilizate în parcuri şi alte categorii de spaţii verzi.
La proiectarea plantaţiilor masive se au în vedere o serie de aspecte ca:
mărimea, forma în plan, configuraţia arhitectonică, componenţa şi densitatea
masivelor, corelate cu poziţiile şi funcţiile atribuite în schema generală a amplasării
vegetaţiei lemnoase.
Mărimea masivelor
În spaţiile verzi de mari proporţii masivele arborescente ocupă suprafeţe
importante, întâlnindu-se categorii de mărime diferite. Cele mai mari masive sunt cele
cu funcţie de protecţie, de exemplu, plantaţia perimetrală a unui parc urban (masiv de
centură). În scuaruri şi grădinile mici, în mod proporţional, masivele sunt mai mici; în
grădinile foarte mici masivele arborescente lipsesc.

238
Forma în plan a masivelor poate fi geometrică în compoziţiile geometrice
simetrice (Foto color 23) şi asimetrice (plantaţii cu efect arhitectural special, perdele
de protecţie), însă mai frecvent este neregulată, cu conturul sinuos (fig. 77), modelată
în funcţie de necesităţile compoziţionale. Lizierele cu intrânduri şi ieşinduri determină
o succesiune de zone luminate şi umbrite, care conferă mai mult relief plantaţiei, chiar
dacă componenţa acesteia este omogenă.

a b

Fig.77. Masive arhitecturale încadrând marele covor verde din perspectiva


principală a parcului Versailles (a) şi masive cu formă neregulată (b – plan şi profil)

Configuraţia arhitectonică a masivelor se proiectează etajată (cu excepţia


masivelor dintr-o singură specie), rezultând din asocierea speciilor cu talii diferite,
descrescând în general spre marginea masivului. Profilul masivelor trebuie să fie

armonios şi corelat cu direcţiile dominante de privire; de cele mai multe ori se evită
forma de dom, cu înălţimea cea mai mare în mijlocul masivului.

239
În masivele mari, heterogene, aranjamentul vertical al speciilor se concepe în
variate structuri.
Se pot realiza plantaţii din trei etaje de arbori (taliile I, II şi III) puţin
întrepătrunse şi mai adesea discontinue (fig. 78).

Fig.78.şiStructura
a. exemplu de repartiţie a arborilor masivelor
arbuştilor într -un masivdehete
arbori
rogenşi(plan
arbuşti
şi profil); b.
amplasarea arbuştilor numai în liziera masivului; c. amplasarea de arbuşti în interiorul unui masiv
străbătut de o alee

240
În zonele nordice ale plantaţiilor, arborii cei mai înalţi pot fi amplasaţi la
marginea masivului (ca specii dominante şi subdominante), astfel încât umbra
proiectată de coroanele lor asupra celorlalte etaje să se reducă la minim (poziţia
nordică răspunde cel mai bine acestui deziderat); urmează “în scară” etajele arborilor
de talie medie şi mică care se succed cu întreruperi, atât din motive estetice, pentru o
mai mare varietate structurală, cât şi pentru a permite condiţii mai bune de lumină
pentru etajul sau etajele de arbuşti care formează liziera. Speciile din zona sudică a
masivului, beneficiind de însorire, se vor dezvolta mai puternic şi vor produce flori,
fructe şi efecte de culoare mai bine evidenţiate. Arbuştii, la rândul lor sunt dispuşi
după înălţime, nivelul cel mai jos putând fi realizat din arbuşti semitârâtori sau
subarbuşti de covor (Hypericum calycinum). O astfel de structură a plantaţiei,
întrucâtva asemănătoare unui amfiteatru descrescând către peluzele înierbate, creează
o barieră vizuală şi de reducere a zgomotului, asigură protecţie împotriva curenţilor de
aer; ea poate fi adoptată atât pentru masive perimetrale cât şi pentru unele masive din
interiorul parcului.
Alte plantaţii se proiectează cu două sau trei etaje de arbori, din care speciile
mai înalte formează fondul de bază al masivului, iar etajele mai joase, discontinui, se
află către marginile masivului, urmate de etajul arbuştilor. Distribuţia cu întreruperi a
etajelor de arbori şi ale lizierei de arbuşti conduce la aranjamente verticale variate,
astfel că, ocazional, arbori înalţi sau de talie medie pot fi situaţi la marginea masivului
şi în unele zone arbuştii se succed arborilor de talie medie sau de talie mare; în aceste
aranjamente este importantă alegerea corectă a speciilor în funcţie de cerinţele faţă de
lumină şi ceilalţi factori de creştere.
Componenţa masivelor trebuie să asigure unitatea în diversitate a plantaţiilor
unei amenajări peisagistice. Deşi sunt percepute în ansamblu, în prim rând
impunându-se volumetria lor în structurarea peisajului, masivele creează efecte
vizuale diferite, după cum sunt alcătuite – omogene, dintr-o singură specie (Foto color
37), sau reunind mai multe specii (fig.79).

241
Componenţa plantaţiilor masive determină nu numai configuraţia lor
arhitectonică ci şi variate aspecte de culoare şi textură, care sunt luate în consideraţie
atât pentru diversificarea ansamblului cât şi pentru crearea anumitor efecte optice ale
unor secvenţe ale peisajului. De exemplu, pe un fond de plantaţie mixtă de foioase se
poate evidenţia frumuseţea unui masiv de pin silvestru; într-o zonă de munte, cu
masive de molid în amestec cu brad, prezenţa unor mase de mesteceni este de mare
efect peisagistic prin contrastul de culoare şi prin diferenţierea netă a siluetelor.

Fig. 79. Masive omogene şi heterogene din arbori

Prin distribuţia masivelor cu anumite caracteristici vizuale în câmpul optic al


unei perspective, aşa cum s -a mai arătat, se pot alungi sau scurta aparent distanţele:
înălţimea mare, textura puternică şi coloritul mai întunecat în planul apropiat
privitorului şi invers pentru fundal amplifică profunzimea peisajului.

242
Masivele din arbori şi arbuşti de mai mare întindere se proiectează din câteva
specii de arbori cu afinităţi naturale, dintre care una sau două domină cantitativ (în
măsură mai mare cu cât amenajarea peisagistică este mai mare) şi din mai multe
specii de arbuşti dispuşi în anumite zone ale lizierei masivului (fig.80, foto color 52).
În cazul masivelor mixte mari, străbătute de alei, se poate prevedea plantarea
de arbuşti (specii de umbră) şi în interiorul masivului, lângă alei (fig.78c). Specia
dominantă trebuie să se găsească şi în componenţa masivelor învecinate. Dispunerea
speciilor în cadrul masivelor heterogene se face în zone care se întrepătrund,
evitându-se aranjarea în mozaic (amestec intim). În masivele foarte mari, în păduri,
speciile de amestec pot forma “buchete” (20-100 mp), grupe (100-400 mp) şi pâlcuri
(400-500 mp) în masa alcătuită de specia majoritară.

Fig. 80. Componenţa masivelor: sus – masiv mixt de foioase exprimând calmul în
compoziţie; jos – masiv mixt de foioase şi conifere (vara şi iarna) prea variat, inducând nelinişte

Masivele foarte mici pot fi alcătuite din câteva exemplare din 1-2 specii
arborescente şi o masă de arbuşti dintr-un număr redus de specii.
Alegerea speciilor pentru masive se face atât după criteriile p eisagistice
amintite cât şi după cele ecologice (adaptabilitatea la condiţiile de mediu, relaţiile
dintre specii) şi funcţionale (plantaţii de protecţie antipoluantă, antierozională, anti -
vânt etc.).

243
Întrucât plantaţiile masive arborescente constituie baza structurării durabile a
peisajului, în selectarea speciilor este deosebit de important ca acestea să corespundă
condiţiilor staţionale (climă, tip de sol, condiţii hidrologice, poluare).
În cadrul unui parc, în componenţa masivelor periferice se aleg specii
predominant forestiere. Pentru zona de silvostepă acestea pot fi: arbori de talie mare -
tei şi paltin ca specii dominante (de semiumbră), ulm, cireş (de lumină); arbori de talie
mijlocie - jugastru, carpen (de semiumbră); arbori de talie mică - arţar tătăresc (de
semiumbră), măr pădureţ, corcoduş (de lumină) şi dintre arbuşti, corn, păducel, salbă
moale, lemn câinesc (specii de semiumbră şi lumină). Un alt exemplu al compoziţiei
de arbori poate fi: stejar brumăriu, frasin, ulm (specii înalte, de lumină), tei, paltin,
jugastru, carpen (specii înalte şi medii, de semiumbră).
Un masiv de mai mică întindere cuprinde un număr mai redus de specii, de
exemplu: stejar şi carpen (arbori dominanţi) asociaţi cu jugastru şi cireş, formând
două etaje neregulate de talie mare şi medie urmate de un etaj de arbuşti mari din
alun, păducel, soc, sânger.
Speciilor forestiere li se pot alătura unele specii şi varietăţi ornamentale pentru
realizarea de contraste şi accente; ponderea lor creşte în masivele din interiorul
parcului.
În majoritatea categoriilor de spaţii verzi, în plantaţiile masive predomină
esenţele foioase caduce, care au sortiment foarte larg; prezenţa coniferelor şi a
foioaselor cu frunziş persistent este necesară mai ales în parcuri, cu o pondere de 25-
30%, pentru susţinerea decorului în sezonul rece (fig.76). Aici răşinoasele, mai adesea
se plantează în masive omogene nu prea mari, cu amplasamente bine alese; dar şi
introduse pe lângă speciile foioase, sub formă de pâlcuri situate către marginea
masivelor heterogene, aduc mai multă varietate plantaţiilor. Trebuie să se ţină însă
cont de rapiditatea de creştere şi de cerinţele lor faţă de lumină (de exemplu, pinii au
pretenţii mai ridicate iar molizii, la şes, tolerează semiumbra).

244
Densitatea masivelor din arbori şi arbuşti este variabilă şi rezultă din alegerea
distanţelor de plantare, cu o dispunere neregulată a exemplarelor , exceptând unele
masive geometrice: pentru arborii de talia I, intervale variabile de 4-8 m; pentru cei de
talia a II-a şi a III-a, 2-6 m, iar pentru arbuşti, în funcţie de dezvoltare, 0,7-1,5m.
Aceste distanţe permit o bună evoluţie în timp a plantaţiei masive, însă din
considerente de obţinere mai rapidă a efectului de masă, de multe ori se recurge la
îndesire, ceea ce conduce la n ecesitatea răririi ulterioare.

Masivele de arbuşti au de asemenea mărimi şi forme variate.


În anumite situaţii ele ocupă suprafeţe mari; de exemplu, pentru consolidarea
pantelor se realizează plantaţii heterogene din specii cu sistem radicular bine dezvoltat
sau drajonante (salcâmul pitic – Amorpha, oţetarul roşu – Rhus, cârmâz –
Symphoricarpos – ş.a.) şi chiar plantaţii omogene (ienupăr semitârâtor – Juniperus
horizontalis).

Fig.81. Masive de arbuşti: a. omogene; b.dominantă


heterogene; c. repartiţia speciilor dintre care una este

245
În compoziţiile în stil geometric, masivele de arbuşti se pot proiecta ca mase
rectangulare, ovale, rotunde; în acest caz interesează efectele arhitecturale, de aceea
alcătuirea masivelor va fi deloc sau puţin variată.
Pentru păstrarea unui aspect natural în aranjamentul vegetaţiei din grădini şi
parcuri, masivele de arbuşti se modelează în forme sinuoase, neregulat alungite, cu
lăţimi maxime nedepăşind 5-8 exemplare de arbuşti.
Proiectarea lor se face reluând la scară mai mică principiile menţionate pentru
masivele arborescente neregulate: pot fi alcătuite dintr -o singură specie (Foto color
85) când masivul nu este prea mare (de exemplu, în parcuri, o masă de forsitie sau
una de oţetar roşu au un efect vizual puternic, mai ales prin culoare); în masivele
heterogene se asociază câteva specii dispuse insular, dintre care una trebuie să domine
cantitativ; cu cât masivul este mai mare, cu atât numărul exemplarelor din aceeaşi
specie este mai important (fig. 81).
Speciile se ordonează după talie, habitus şi în plus, după înflorire; alegerea se
poate face ţinând cont de eşalonarea înfloritului sau, din contră, pentru a realiza o
armonie de culori într-o perioadă determinată.
Şi în componenţa masivelor de arbuşti foioşi se pot introduce specii cu frunziş
persistent (mahonie, buxus, Prunus laurocerasus ş.a.).
Coniferele arbustive se pot asocia mai ales în masive aparte (omogene şi
heterogene): plantaţie de ienuperi semitârâtori dintr -o singură specie sau din două
specii asociate, diferind ca putere de creştere şi eventual colorit; masă de ienuperi
târâtori sau semitârâtori de talie joasă, îmbinată cu arbuşti coniferi erecţi (de exemplu,
covor de Juniperus horizontalis `Glauca` combinat cu mici piramide de
Chamaecyparis lawsoniana `Minima Aurea`).

Grupurile de arbori şi arbuşti sunt formaţiuni peisagistice alcătuite din 2-9


exemplare.

246
Comparativ cu masivele, în cadrul grupurilor distanţele de plantare sunt mai
mari (cel puţin cât dezvoltarea maximă pe orizontală a exemplarelor compon ente),
permiţând o evidenţiere mai bună a siluetelor.
În compoziţiile geometrice, repartiţia exemplarelor grupului poate fi echilibrată
sau simetrică, aspect care se evită în compoziţiile libere. La acestea din urmă
amplasarea în plan se va face astfel înc ât pe nici o direcţie de observare să nu se
suprapună mai mult de două exemplare .

Grupurile pot fi omogene, alcătuite dintr-o singură specie sau heterogene,


reunind 2-3 specii sau varietăţi diferite (fie numai arbori sau numai arbuşti, fie unul
sau mai mulţi arbori din aceeaşi specie grupaţi cu câţiva arbuşti).
În componenţa grupurilor heterogene speciile pot fi asociate fie în armonie, fie
în contrast de forme, talie şi colorit (fig.82).
Combinaţii interesante sunt de exemplu: salcia pletoasă şi plopul piramidal sau
chiparosul de baltă; tuile columnare şi cele globuloase; sălcioara mirositoare (argintie)
şi corcoduşul roşu; buxus globulos şi yucca etc. În general o prea mare variaţie în
cadrul grupului nu este indicată.

247
Fig. 82. Asocieri de plante lemnoase în grupuri heterogene

În ansamblul plantaţiei unei amenajări peisagistice, grupurile omogene şi cele


care reunesc specii cu caracteristici apropiate (habitus, frunziş) trebuie să prevaleze
asupra grupărilor contrastante deoarece o prea mare diversitate alterează unitatea.

248
Astfel, asocierea corcoduşului roşu cu alte foioase cu frunziş verde neutru va fi
mai folosită decât, de exemplu, combinaţia lui cu arţarul american auriu şi cel variegat
sau cu sălcioara mirositoare (argintie).
La gruparea răşinoaselor, foarte bine se acordă speciile de molid (Picea), brad
(Abies), duglas (Pseudotsuga), Tsuga, tisă (Taxus) - toate cu frunze aciculare - sau
cele de tuie (Thuja), chiparos (Chamaecyparis), ienupăr (Juniperus), caracterizate
prin frunze solzoase. Având un element asemănător - aspectul frunzişului - ele pot
alcătui atât combinaţii în analogie cât şi în contrast de siluete.
Tot după acelaşi criteriu, se asociază armonios speciile cu frunze penat
compuse - salcâm (Robinia), salcâm japonez (Sophora), frasin (Fraxinus) - de
asemenea cele cu frunziş mare - paltini (Acer pseudoplatanus, Acer platanoides),
platan (Platanus hybrida), ulm (Ulmus glabra) ş.a.
Când sunt situate în plan apropiat, alăturarea răşinoaselor cu foioasele trebuie
să evite contrastul prea mare între fineţea frunzişului acicular şi aspectul maselor
foliare cu limbul mare. De exemplu, lângă un grup de pin de Himalaia (Pinus excelsa)
sau de molid argintiu (Picea pungens argentea) se poate situa un exemplar de albiţie
(Albizzia julibrissin), rezultând un contrast de siluete, dar cu un anumit acord al
fineţei frunzişului; în acelaşi exemplu, înlocuind albiţia cu o catalpă, efectul este mai
puţin agreabil.
În componenţa grupurilor de răşinoase nu se vor asocia speciile cu frunze
persistente cu cele cu frunze caduce (larice – Larix -, chiparos de baltă – Taxodium -,
Ginkgo), deoarece alăturarea lor ar putea crea în timpul iernii impresia unor
exemplare uscate.
Alcătuirea grupurilor se va corela cu poziţia şi rolul lor peisagistic, cu
vecinătatea altor elemente (situarea izolată în peluză sau în apropierea masivelor,
proximitatea clădirilor, a construcţiilor decorative, a apelor etc.).
De exemplu, un pâlc de mesteceni, în anumite circumstanţe (de exemplu pe un
fond de plantaţie de culoare mai închisă sau profilaţi pe o peluză de gazon) poate crea

249
o impresie peisagistică mai puternică decât o asociere contrastantă de mesteacăn şi
molid.
Grupurile de arbori din apropierea unui masiv pot fi alcătuite din speciile
aparţinând masivului, sugerând o detaşare naturală a părţilor din întreg, specifică
amenajărilor în stil peisager.
După componenţă, grupurile pot exprima în peisaj forţă (arborii puternici),
dinamism (asocierea de siluete piramidale sau columnare), lirism (siluete pendule,
siluete semitransparente), vivacitate (siluete variate şi colorit viu), ordine şi echilibru
(grupuri omogene cu exemplare echidistante, în formaţii pare - de exemplu, marcând
colţurile unei intersecţii în unghi drept).
Trebuie menţionat ca un aspect negativ actuala tendinţă a mu ltor antreprenori
dar şi a posesorilor de grădini de a aglomera în acelaşi cadru vizual grupări foarte
contrastante de arbori şi arbuşti cu o mare diversitate de talii, forme, colorit, cu prea
multe conifere, rezultând mai degrabă o expoziţie horticolă dec ât un peisaj echilibrat
şi armonios.

Aliniamentele sunt plantaţii regulate, în linie, alcătuite din arbori sau din
arbuşti, de regulă dintr-o singură specie şi cu exemplare de aceeaşi formă şi înălţime.
În anumite situaţii, fie din considerente estetice fie funcţionale, se pot realiza
aliniamente mixte:
- arbori alternând pe rând cu arbuşti toleranţi de semiumbră;
- linie de arbori dublată de aliniament de arbuşti;
- arbori alternând pe rând cu secvenţe de gard viu;
- linie de arbori asociată cu o linie paralelă de gard viu.
Silueta, talia şi ritmul de succesiune a componentelor unui aliniament conduc la
anumite efecte arhitecturale importante, care sunt folosite în compoziţiile sau
sectoarele cu rezolvare geometrică ale parcurilor şi grădinilor şi în alcătuirea
plantaţiilor stradale.

250
În parcuri, aliniamentele de arbori sunt concepute în funcţie de importanţa
aleilor, de lărgimea dorită a culoarului vizual pe care îl creează, de proporţia necesară
între planurile orizontale şi cele verticale, de efectul de umbrire scontat.
Arborii pot fi dispuşi în şiruri simple bilaterale, care pot ajunge cu timpul să -şi
reunească coroanele deasupra aleii (exceptând siluetele fastigiate şi cazul aleilor
foarte largi). Uneori se utilizează aliniamente duble în scopul sublinierii uno r axe
compoziţionale (fig. 83).

Fig.83. Aliniamente duble de arbori: a. distribuţie simetrică perfectă; b. distribuţie


intercalată

Aleile de intrare structurate cu mai multe căi paralele pot fi însoţite de o


plantaţie cu şiruri multiple, în care unele aliniamente simple sau duble de arbori

separă firele de circulaţie (Foto color 86, 87). O dispoziţie asemănătoare se poate
adopta şi pe unele artere importante de circulaţie urbană (bulevardul Unirii,
bulevardul Aviatorilor, şoseaua Kisselef din Bucureşti).

251
Aliniamentele multiple sunt de regulă alcătuite unitar, dintr -o singură specie.
Mai rar se întâlnesc asocieri cu volumetrie diferită, de exemplu două şiruri centrale
din siluete fastigiate şi două laterale din s iluete globuloase (plopi piramidali şi tei sau
stejari piramidali şi stejari roşii).
Situarea într-un ax compoziţional a unui şir de partere poate determina
plantarea unilaterală a aleilor însoţitoare, pe liniile extreme, rezultând o lărgire a
câmpului vizual faţă de plantarea bilaterală a fiecărei alei. Această soluţie se adoptă şi
pentru o luminozitate mai bună la nivelul parterelor, mai ales când orientarea axului
este E-V. În acelaşi timp, gradul de însorire a aleilor paralele este diferit, oferind
vizitatorilor posibilitatea opţiunii.
Alegerea speciilor pentru aliniament este condiţionată de multiple cerinţe:
estetice - arhitecturale, bio-ecologice şi funcţionale.
În general, atât arborii cât şi arbuştii trebuie să aibă forme naturale regulate sau
care, în anumite situaţii (în parcuri) să se preteze la modelarea geometrică prin
tundere (tei, jugastru, carpen piramidal, tisă, buxus ş.a.).
În aliniamentele de arbori de pe străzi şi şosele se utilizează în exclusivitate
esenţe foioase care corespund cerinţelor şi condiţiilor impuse acestui gen de plantaţii
(capitolul 5.2.3.).
În parcuri şi grădini, gama speciilor folosibile este mai largă, cuprinzând
preponderent tot foioase - specii decorative prin habitus şi frunziş (arţari, fagi, stejari
roşii, platan, frasini, tei, carpen piramidal, castan comestibil, alun turcesc,
Liquidambar styraciflua ş.a.) dar şi unele specii apreciate pentru înflorire şi
fructificare (castani ornamentali, Magnolia kobus, scoruşi - Sorbus aria şi aucuparia -,
Malus floribunda ş.a.); numai în anumite situaţii, şi pe zone restrânse se utilizează şi
răşinoasele de talie mare cu habitus natural regulat (brad duglas, molid argintiu,
molid). Nu sunt indicaţi pinii, care chiar dacă în tinereţe au un port regulat, cu timpul
siluetele lor se modifică, trunchiurile şi coroanele devin neregulate.

252
Pentru aliniamentele de arbuşti se respectă criterii asemănătoare; se aleg specii
cu portul erect şi frumos echilibrat, suportând ajustarea formei prin tăieri: Berberis
sp., Ligustrum ovalifolium, Spiraea sp., Deutzia gracilis, Hibiscus, trandafiri tufe sau
cu coroană ş.a. În zonele unde se doreşte permanenţa verdelui vegetaţiei (în parcuri şi
grădini, în spaţiile verzi adiacente dotărilor social -culturale) se aleg specii şi varietăţi
cu frunze persistente, care întrunesc şi celelalte calităţi necesare (buxus, tisă modelată
prin tundere, tuie globuloasă ş.a.).
Distanţele de plantare în aliniament variază în funcţie de puterea de creştere
(înălţime şi diametru) şi efectul ritmic dorit: pentru arbori 4 -8 m în parcuri şi 5-10 m
pe străzi. Pe şosele distanţele sunt mai mari, 2/3 din înălţimea maximă a arborilor.
Distanţele de plantare pentru aliniamentele de arbuşti sunt mai frecvent de 2-
5m.
În aliniamentele mixte de arbori şi arbuşti sau arbori şi secvenţe de gard viu
este necesară o distanţă minimă de 1,5 m faţă de trunchiul arborilor; în funcţie de
lărgimea coroanelor, eventual se măreşte intervalul dintre arbori (fig.84, 85).

Fig.84. Aliniamente mixte de arbori şi arbuşti: a. pe acelaşi rând – profil longitudinal


şi transversal; b. pe acelaşi rand – profil longitudinal şi transversal; c. pe rânduri distincte – plan
orizontal şi profil transversal

253
Fig.85. Aliniamente mixte de arbori şi gard viu: a. pe acelaşi rând – profil
longitudinal şi transversal; b. pe acelaşi rand – profil longitudinal şi transversal; c. pe rânduri
distincte – plan orizontal şi profil transversal

Distanţe minime de plantare faţă de construcţii şi instalaţii

Tabelul 6

Distanţe minime până la trunchiul arborilor şi


Elementele străzii arbuştilor (m)
Arbori Arbuşti
Construcţii subterane
Conducte de gaze, termoficare 2 (3) 1,5
Cabluri electrice 2 1,5
Alimentare cu apă, canalizare 2 (4) 1,5
Clădiri, garduri, drumuri
Clădiri de partea ferestrelor 6 1,5
Clădiri de partea pereţilor fără ferestre 5 1,5
Împrejmuiri pline, cu înălţimea peste 2m 2 1
Împrejmuiri de grădină, cu grilaje şi pline, cu înălţimea până la
1 2m 0,5
Borduri ale carosabilului 1 (1,5) 1
Borduri ale trotoarelor şi aleilor de parc 0,75 0,5-2
Piloni şi stâlpi fără instalaţii subterane de cabluri el ectrice 1 0,5-1
* Între paranteze sunt indicate distanţele din normele italiene (Bovo, G. şi al., 1998)

254
În proiectarea şi realizarea unor aliniamente de arbori sau de arbuşti se ţine cont
şi de distanţele limită faţă de elementele constructive supra şi su bterane, valabile şi
pentru alte categorii de plantaţii (tabel 6).
Distanţele faţă de instalaţiile electrice aeriene sunt 0,5 -2m de la coroanele
arborilor până la cabluri pe verticală şi 5m în lateral.
Gardurile vii sunt plantaţii de mare densitate, alcă tuite din 1-3 rânduri de

puieţi de arbori sau de arbuşti, cu creştere liberă sau modelată prin tundere.
Ele pot face parte din componenţa plantaţiilor majorităţii spaţiilor verzi,
îndeplinind roluri diferite.
În parcuri şi grădini, gardurile vii pot înlocui sau însoţi o împrejmuire
constructivă, pot delimita zone cu funcţii diferite (de exemplu: locurile de joacă
pentru copii, spaţiile pentru jocuri statice, o grădină-restaurant etc.), pot asigura
adăpost pentru bănci, pot masca sau separa vizual anumite sectoare etc.
Adesea gardurile vii tunse constituie piese artistice deosebite: elemente de
arhitectură vegetală (zidurile verzi din amenajările clasice), ansambluri decorative în
cadrul parterelor, realizate prin desenul şi modelarea unor specii cu frunze persistente,
însoţite sau nu de plante floricole (Foto color 88). Istoria arhitecturii grădinilor
evidenţiază folosirea artei “topiaria” începând din epoca romană până în prezent, fără
întrerupere.
Parterele cu “broderii” de buxus prezente în unele parcuri clasice (de exemplu
Herrenhausen din Hanovra, Versailles, Vaux-le-Vicomte - foto color 20) sunt
relevante pentru această artă adusă la perfecţiune.
Gardurile vii deţin de asemenea un loc important în spaţiile verzi stradale şi în
plantaţiile ansamblurilor de locuinţe; ele servesc pentru subîmpărţire, pentru
delimitare, pentru ghidarea circulaţiei pietonale şi auto, pentru protecţie etc.

255
Fig.86. Utilizări ale gardurilor vii: a. dublarea unor garduri construite (zid şi plasă de
sârmă); b. împrejmuirea unei amenajări (scuar); c. împejmuirea unui loc de joacă; d. protejarea unui
spaţiu pentru bănci; e. modele decorative în cadrul parterelor

În funcţie de caracteristicile speciilor componente (puterea de creştere şi


răspunsul la tăieri), gardurile vii pot fi conduse ca:
- borduri până la 0,4 m înălţime, de obicei tunse, realizate din arbuşti pitici sau
din subarbuşti prin plantare pe 1 -2 rânduri cu intervale de 15 cm între plante;
- garduri vii propriu-zise - libere sau tunse, cu înălţime de 0,5-2 m, în funcţie
de speciile alese, alcătuite din 1-2 (mai rar 3) rânduri, cu distanţe de plantare de 0,3 m
pentru arbuşti şi 0,5 m pentru puieţii de arbori;

256
- ziduri verzi - mai frecvent tunse, cu înălţimi de 3-9 m, realizate din specii
arborescente plantate la 0,8-1,5 m. Acestea sunt în prezent rar folosite în amenajările
noi.
Alegerea speciilor pentru gardurile vii se face în funcţie de rolurile atribuite
acestora (decorare, împrejmuire, apărare), aspectul dorit (înălţime, formă, culoare,
prezenţa florilor, persistenţa frunzişului ş.a.), capacitatea de lăstărire şi gradul de
menţinere în forma dată, comportamentul ecologic (anexa). O atenţie specială trebuie
acordată gardurilor vii asociate cu sau apropiate de arbori (condiţii deficitare de
lumină şi concurenţa rădăcinilor pentru apă, nutrienţi şi spaţiu de creştere): se vor
alege specii de foioase mai rustice, tolerante ale semiumbrei (Buxus, Ligustrum
vulgare, Lonicera tatarica, Spiraea vanhouttei, corn, sânger, carpen ş.a.), în nici un caz
specii de Thuja, care se degarnisesc destul de repede.

Exemplarele solitare de arbori şi arbuşti evidenţiază pregnant calităţile


peisagistice ale diferitelor specii, de aceea, alegerea lor se va face cu multă atenţie, în
concordanţă cu poziţia lor şi efectele vizuale urmărite (Foto color 89).
Pentru compoziţiile arhitecturale se preferă formele regulate de creştere, chiar
modelate prin tundere. În cele mai multe categorii de amenajă ri peisagistice, se
utilizează pentru amplasare izolată atât arbori şi arbuşti cu siluete naturale regulate cât
şi neregulate (mesteacăn, glădiţă, salcie, soforă, Koelreuteria, albiţie, arţar japonez,
oţetar roşu, alun contorsionat, Pyracantha ş.a.).
Exemplarele cu caractere speciale decorative, care se observă din apropiere,
trebuie puse în valoare prin amplasarea lor lângă alei sau lângă locurile de şedere.
Situarea arborilor sau arbuştilor solitari în apr opierea construcţiilor de grădină,
a clădirilor, a altor componente ale vegetaţiei (masive, garduri vii, decoraţiuni florale)
ş.a. impune aprecierea corectă a relaţiilor de contrast sau armonie cu acestea prin
habitusul, talia şi coloritul general al plantelor.

257
Se va lua în consideraţie şi evoluţia în timp a exemplarelor solitare, îndeosebi a
arborilor, care vor avea creşteri mai mari, beneficiind de mai mult spaţiu vital; în
consecinţă, se vor amplasa la distanţe adecvate faţă de clădiri, bazine, masive de
arbori, stabilindu-se poziţii care nu vor deranja nici liniile de vedere, perspectivele.

Arbuştii urcători deţin un loc aparte în vegetaţia amenajărilor peisagistice. Ei


servesc pentru alcătuirea unor decoruri verticale condiţionate de existenţa mijloacelor
de susţinere care pot fi: arbori, suporturi special construite (pergole, treiaje ş.a.),
ziduri, garduri, umbrare, chioşcuri (Foto color 49, 68).
Alegerea speciilor se face în funcţie de caracterul decorativ (frunziş, flori),
capacitatea de acoperire a suprafeţelor şi de creştere în înălţime, eventual caracterul
lor invadant asupra vegetaţiei lemnoase din apropiere, comportamentul ecolog ic. Se
va exclude plantarea în parcuri şi grădini a curpenului de pădure, care deşi este
decorativ, poate fi considerat un duşman de temut al celorlalte plante lemnoase, prin
marea capacitate de înmulţire naturală seminală şi vegetativă şi rapiditatea cu care se
întinde şi “sufocă” arborii şi arbuştii din apropiere.
Foarte apreciaţi sunt arbuştii urcători floriferi, care aduc culoare şi frumuseţe
aparte suporturilor de care se prind, de exemplu, clematitele (Clematis), glicina
(Wisteria), trâmbiţa (Campsis), caprifoiul (Lonicera caprifolium, L. heckrotii ş.a.),
trandafirii urcători. Trebuie menţionate şi lianele care îmbracă zidurile şi gardurile în
frunziş permanent verde (iedera - Hedera, mâna Maicii Domnului - Lonicera
japonica) sau cele ale căror frunze, înainte de cădere, se colorează în tonuri de roşu
(viţa ornamentală - Parthenocissus).
Specii pomicole. În vegetaţia lemnoasă a grădinilor sunt adesea folosiţi pomi
fructiferi (meri, peri, cireşi, pruni, nuci ş.a.) care se pot introduce în compoziţie ca
piese izolate sau de grup; decorând prin aceleaşi caractere vizuale ca arborii (talie,
habitus, frunziş, flori), ei furnizează în plus fructele dorite (fig.87).

258
Unii pomi fructiferi de vigoare mijlocie (meri, peri) pot fi conduşi în forme
artistice cu coroane palisate sau în culturi intensive sub formă de garduri fructifere.

Fig.87. Coroane artistice de pomi fructiferi, după Popescu, M. şi al., 1982

De asemenea speciile pomicole pot alcătui o livadă “peisageră” cu solul


înierbat, neregulat plantată cu pomi şi arbuşti fructiferi şi prevăzută sau nu cu poteci
de circulaţie, bănci, adăpost de grădină.
În grădinile particulare în mod frecvent este folosită şi viţa de vie palisată pe
pergole şi bolţi, oferind umbră şi locuri plăcute de şedere, eventual formând ecrane de
mascare a unor vederi. De asemenea, în funcţie de terenul disponibil, viţa de vie poate
forma în grădini parcele de producţie.

259
Fig.88. Modalităţi de conducere a viţei de vie în scop ornamental , după Dejeu, L.,
Georgescu, M., 2003

8.4.2. VEGETAŢIA ERBACEE

Sensibilitatea oamenilor faţă de frumuseţea plantelor întâlnite în natură, a făcut


ca din cele mai vechi timpuri să fie cultivate în grădină, alături de plantele medicinale
şi aromatice, nenumărate specii de flori şi diferite ierburi. A cestora li s-a adăugat mai
târziu covorul verde al pajiştilor, care a legat între ele diferitele componente ale
peisajului grădinii.

În prezent, graţie permanentei preocupări a amelioratorilor de a îmbogăţi


sortimentul de plante de exterior, există o mare varietate de posibilităţi de alegere şi
folosire a acestora, în funcţie de diverse considerente şi criterii.

Vegetaţia erbacee specifică amenajărilor peisagistice cuprinde plantele floricole


de grădină (cărora li se pot adăuga unele legume decorative , plante medicinale şi
aromatice), gramineele ornamentale, ferigile, plantele de apă, gazonul; utilizate în
mod diferenţiat în amenajarea peisajelor, ele constituie complementarele cadrului
creat de arbori şi arbuşti.
260
În majoritatea categoriilor de spaţii verzi, vegetaţia erbacee este reprezentată
numai de plantele floricole şi gazon.

8.4.2.1. PLANTELE FLORICOLE

Florile, atât de îndrăgite pentru frumuseţea lor aparte, ne bucură, ne


sensibilizează şi cel mai adesea ne îndeamnă să ne apropiem pentru a le admira şi a le
simţi parfumul. Graţia şi delicateţea unora, robusteţea şi semeţia altora, minunata
alcătuire a petalelor sau a florilor în inflorescenţe reliefează cea mai importantă
însuşire a lor, culoarea. În prim rând prin această însuşire, plantele floricole constituie
din punct de vedere peisagistic un element vizual de mare atractivitate şi varietate,
care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează parcurile şi grădinile printr-o inegalabilă paletă
coloristică şi multiple posibilităţi de design al suprafeţelor de culoa re.
Proiectarea aranjamentelor florale specifice amenajărilor exterioare se bazează
pe cunoaşterea şi folosirea calităţilor peisagistice esenţiale ale speciilor (talia plantei,
coloritul şi aspectul florilor, frunzişul, habitusul plantei) dar şi a altor as pecte, cum
sunt perioada şi durata de înflorire, capacitatea de acoperire a solului, durata şi
particularităţile ciclului biologic, comportamentul ecologic (a se vedea anexa).
Talia plantelor floricole, foarte variată, este un caracter de specie sau de soi :
sortimentul oferă posibilităţi de selectare de la plantele cele mai scunde, care cresc
aproape alipite de sol (de exemplu, speciile perene Phlox setacea şi Phlox subulata)
până la cele mai înalte, ajungând la 2 metri (nalba de grădină – Althea rosea).
Înălţimea plantelor floricole este un criteri u de alegere a speciilor pentru
anumite tipuri de decoraţiuni florale. De exemplu, pentru arabescuri – desene în

volute pe fond de gazon - se pretează specii şi soiuri de talie mică şi uniformă


(begonii, crăiţe pitice ş.a.); pentru grupuri sunt indicate plante înalte şi suficient de
voluminoase (bujori, nalbă de grădină, Solidago ş.a.).

261
De asemenea înălţimea plantelor intervine în asocierea speciilor pentru
realizarea diferitelor compoziţii florale mixte. Astfel, p entru un rabat din flori anuale
dintr-o combinaţie de două specii de talii diferite, una din multiplele soluţii poate fi
conturarea cu o bordură din plante mai scunde, de exemplu, pufuleţi (Ageratum),
lobelie (Lobelia) sau crăiţe pitice (Tagetes), a unei specii dominante de talie mai
înaltă, ca, respectiv, salvie, gura leului sau cana (Canna).

În cuprinsul aceleiaşi compoziţii florale, se pot alterna ritmic sau neregulat


specii de înălţimi diferite, cu grija amplasării celor mai scunde în faţa celor mai înalte.
Frumuseţea unei borduri mixte din diferite specii perene şi anuale rezultă nu numai
din asocierile de culori ale florilor ci şi din această alternanţă a taliilor, care conferă
varietate volumetrică ansamblului.
Talia plantelor se alege şi în funcţie de poziţia stabilită a aranjamentelor florale
în cadrul amenajării: pentru vederile libere sunt indicate speciile cu creştere mai joasă;
când sunt situate în planuri mai îndepărtate, pe un fond de gazon sau de plantaţii
arbustive sau aranjate lângă garduri, ziduri, se preferă taliile mai înalte.

Culoarea este cea mai importantă calitate peisagistică a florilor în funcţie de


care se aleg, se amplasează şi se asociază speciile. Culorile atrag privirea, înviorează
şi înfrumuseţează anumite zone ale peisajelor; îmbinările lor măiestrite şi asocierile cu
culorile altor elemente ale peisajului înrudesc această artă cu pictura.
Gama cromatică a florilor este deosebit de variată, cuprinzând:
- culorile fundamentale sau simple: roşu, galben, albastru;
- culorile compuse sau binare, din combinarea celor fundamentale câte două:

- violet = albastru + roşu

- verde = albastru + galben


- portocaliu = galben + roşu ;

262
- tonalităţi ale culorilor (intensităţi, de la deschis către închis);
- nuanţe, rezultând din amestecul culorilor cu intensităţi diferite: bleu -verzui,
roz-portocaliu, roşu-coral, alb-gălbui, roz-violaceu, galben-verzui etc.
La acestea se adaugă culoarea albă, rezultanta combinaţiei tuturor culorilor
spectrului.
Coloritul florilor şi inflorescenţelor poate fi unic sau poate reuni mai multe

culori, nuanţe sau tonalităţi dispuse în mod diferit (în cercuri concentrice, în degradé,
în bordura petalelor sau florilor etc.).
Sortimentul foarte variat al plantelor floricole de grădină cuprinde toată această
gamă cromatică care permite selectarea speciilor şi soiurilor în funcţie şi de alte
considerente pe lângă opţiunea de culoare.
Asocierea florilor în funcţie de culoare în cadrul grădinilor se face după
criterii estetice proprii tuturor artelor vizuale. Astfel se pot realiza:
- combinaţii în contrast, asociind culori simple între ele sau alăturând culorile
simple şi complementarele lor (culorile compuse din celelalte două culori simple):
roşu-verde, violet-galben, portocaliu-albastru. Dintre multiplele posibilităţi de
asociere, iată câteva exemple: pentru decorul de vară – salvie (Salvia splendens - flori
roşii) şi lobelie (Lobelia erinus - flori albastre); crăiţe (Tagetes patula - flori galbene)
şi verbine (Verbena venosa – flori violacei); dalii roşii şi galbene (Dahlia hybrida) şi
pufuleţi cu flori albastre (Ageratum mexicanum); pentru decorul de primăvară –
pansele albastre şi galbene (Viola wittrockiana) şi Silene rosea (flori roz-ciclamen);
- combinaţii în armonie, fie alăturând tonalităţi apropiate ale aceleiaşi culori,
fie îmbinând nuanţele intermediare care fac legătura între culorile fundamentale (de
exemplu, galben pai, galben intens, portocaliu; roz, violaceu pal, roşu vişiniu) (Foto

color 90).
Exemple de armonie cromatică:

263
- pentru sezonul de vară: Cleome spinosa (talie circa 1m, flori roz) pe un fond
de petunii roz închis şi roz violet; Rudbeckia hirta - soi portocaliu în
asociaţie cu gălbenele (Calendula officinalis) şi dalii albe;
- pentru sezonul de primăvară – combinaţii de pansele albe, nu-mă-uita bleu
şi roz (Myosotis alpestris) cu lalele roz-violacei (Tulipa gesneriana).
Interpunerea culorii albe (neutră), permite o legătură între culori care nu se
acordă (de exemplu, roşu aprins şi violet). Utilizând florile albe şi cele deschis
colorate alăturate celor cu nuanţe vii, puternice, se poate realiza o compoziţie florală
multicoloră cu efecte simultane de contrast şi armonie.
În toate asocierile policrome este necesară o culoare dominantă (ca arie);
aceasta poate fi fondul principal în care sau alături de care se dispun alte flori diferit
colorate. De exemplu, unei mase de crăiţe galbene i se asociază arii mai mici de
Salvia farinacea (flori albastre-violacei) şi gura leului roşii-portocalii (Antirrhinum
majus).
Alegerea culorilor pentru decoraţiunile florale se face şi în funcţie de distanţa
de la care sunt privite. Cu lorile şi nuanţele cele mai vii şi cele mai deschise, utilizate
în mase monocrome sau în asociere de 2-3 nuanţe puternic contrastante, se văd bine
de departe; culorile “reci” (albastru, indigo, violet) se estompează sau devin şterse
privite de la distanţă; chiar situate în apropiere, ele trebuie susţinute şi înviorate prin
alăturarea culorilor deschise (alb, crem, galben pal, argintiu, cenuşiu ş.a.). O asociere
interesantă, mai aparte, poate fi realizată prin întrepătrunderea în desen a florilor mov
închis de vanilie (Heliotropium peruvianum) cu frunzişul argintiu de Cineraria
maritima şi begonii roz (Begonia semperflorens).
Combinaţiile policrome (Foto color 91) se vor situa în apropierea privitorului
întrucât distanţa estompează diferenţele dintre culori, cu atât mai mult cu cât ele
ocupă arii mai mici.

264
Coloritul aranjamentelor florale se alege şi în corelaţie cu celelalte elemente ale
cadrului învecinat: gazon, frunzişul arborilor şi arbuştilor, piatră, nisip, beton ş.a.,
stabilindu-se relaţii de armonie sau de contrast.
Pentru realizarea unor efecte puternice şi sobre sunt indicate decoraţiunile
monocrome; culoarea cea mai folosită este roşu, complementar cu verdele general al
vegetaţiei.

Fondul de culoare al frunzişului vegetaţiei lemnoase necesită acorduri


armonioase cu florile situate în apropiere: astfel, coniferele albăstrui se asociază bine
cu tonuri de portocaliu şi roz închis; frunzişul purpuriu închis pune în valoare florile
galben deschis; frunzişul verde întunecat se acordă cu florile roz, galbene, portocalii.
Frunzişul plantelor floricole are adesea o importanţă decorativă aparte prin
coloritul bine evidenţiat mai ales la speciile de mozaic – Coleus, Iresine,
Alternanthera, Gnaphalium ş.a. - dar şi la alte specii preponderent decorative prin flori
- soiuri de Begonia, de Canna indica.
De asemenea frunzele decorează prin formă, mărime şi mod de dispunere. Ca

exemple se pot aminti nemţişorii pereni (Delphinium), c u frunze mari, profund


divizate; crinii de toamnă (Hosta), ale căror frunze mari, cu nervaţiunea arcuită, sunt
verzi simple sau cu bordură alb -crem; speciile de plante “grase”- Sedum,
Sempervivum, Echeveria având o gamă mare de forme, mărimi şi culori ale frunzelor
etc.
Habitusul, deşi pe plan secundar faţă de celelalte caractere peisagistice ale
speciilor floricole de grădină, oferă alte posibilităţi de diversificare a aranjamentelor.
Speciile repente, acoperitoare de sol, pot forma frumoase covoare de frunziş
sau înflorite (de exemplu, Acaena buchanani, cu foarte mici frunze argintii-cenuşii şi
Gypsophilla repens, cu flori mici albe-rozii).
Speciile erecte îşi evidenţiază forma de creştere numai dacă este suficient de
diferenţiată pentru a nu se contopi în masa de exemplare, de exemplu, frunze erecte şi

265
liniare la stânjenei (Iris), rozete de frunze mari la crinii de toamnă (Hosta), tufe mari,
rotunjite la bujori (Paeonia), siluete zvelte şi înguste la nalba de grădină (Althaea) ş.a.
Speciile urcătoare iau în general forma suportului, decorându-l cu masa de
frunze şi flori; dintre acestea sunt adesea preferate zorelele (Ipomoea) şi călţunaşii
urcători (soiuri de Tropaeolum).
Habitusul unor specii poate fi apreciat ca diferit în perioada de înflorire faţă de
timpul când lipsesc florile, de exemplu la stânjenei (Iris), nemţişorii pereni
(Delphinium), crinii de vară (Hemerocallis) ş.a.

Succesiunea sezonală a plantelor floricole


Epocile şi duratele de înflorire ale diferitelor specii de flori constituie un
criteriu important de alegere a acestora pentru decorarea spaţiilor exterioare. Unele
specii au o perioadă scurtă de înflorire; la altele intervalul se poate extinde graţie
existenţei în sortiment a soiurilor mai timpurii şi mai tardive (de exemplu la lalele);
un număr destul de mare de specii se disting prin durata mare de ornamentare (salvie,
crăiţe, begonii ş.a.).
În aranjamentele florale de exterior se urmăreşte foarte adesea continuitatea
înfloririi pe acelaşi amplasament, care se realizează prin succesiunea diferitelor specii
în funcţie de ciclul lor biologic şi aplicarea anumitor tehnici de cultură. Totodată
eşalonarea decorului floral se poate obţine pe amplasamente diferite fie în cuprinsul
aceleiaşi suprafeţe rezervate florilor fie în cadrul altor aranjamente, astfel încât
grădina sau sectorul de grădină să aibă o perioadă cât mai lungă podoaba florilor.
Succesiunea sezonală cuprinde:
- specii cu înflorire de primăvară: plante cu bulbi (ghiocei, narcise, lalele,
zambile, Crocus, viorele ş.a.), alte diferite plante perene (Bergenia, Aubrietia,
Cerastium tomentosum, Iberis sempervirens, garofiţe, maci ş.a.), plante bienale ( nu-
mă-uita, părăluţe, pansele, Silene ş.a.);

266
- specii cu înflorire de vară: plante perene (margarete, nemţişori, Geum,
Rudbeckia, Centranthus, Phlox ş.a.), plante perene cultivate ca anuale (dalii, Canna
indica), plante bienale (nalba de grădină, degeţei) sau cultivate ca bienale (Dianthus
barbatus), plante anuale (begonii, gălbenele, gura leului, Gazania, petunii, floarea de
piatră, Lobelia, regina nopţii ş.a.);
- specii cu înflorire de toamnă: plante perene (Aster sp., tufănele şi unele
specii de vară care îşi pot continua înflorirea – Coreopsis lanceolata, Anemone
japonica, Gaillardia lanceolata, Helenium autumnale), plante anuale cu înflorire
prelungită din vară (salvie, begonii, crăiţe, verbine, Chrysanthemum carinatum,
Coreopsis tinctoria ş.a.), plante bienale produse timpuriu, vara (pansele).
Decoraţiunile florale bazate pe eşalonarea pe aceeaşi suprafaţă a perioadelor
de înflorire de-a lungul sezonului de vegetaţie conduce la aplicarea anumitor scheme
de succesiune tehnologică a speciilor:
- compoziţii de primăvară: plante bienale sau plante bienale asociate cu flori
bulboase (lalele cu nu-mă-uita sau cu pansele); flori bulboase cultivate ca anuale (cu
scoaterea bulbilor); după terminarea înfloririi (luna mai) decorul se înlocuieşte cu:
- compoziţii de vară din plante anuale; după acestea urmează :
- compoziţii de toamnă (tufănele) sau de toamnă-primăvară cu plante bienale
(dintre care unele înfloresc sporadic încă din septembrie) sau plante bienale în
asociere cu flori bulboase (cu înflorirea în primăvară).

Tipuri de decoraţiuni florale pentru amenajările peisagistice


Pe lângă marea varietate pe care o oferă însuşirile ornamentale ale speciilor de
flori, dispunerea lor în diferite moduri de decorare şi asocierea cu alte componente
ale peisajului reprezintă o resursă de creativitate artistică care conduce cel mai adesea
la efecte vizuale ce întregesc valoarea ansamblului sau a anumitor scene ale acestuia.

267
Contemplarea peisajelor în care sunt prezente florile, măiestrit aranjate şi amplasate,
trezeşte plăcere, admiraţie, emoţii estetice.
Cel mai adesea aranjamentele florale se situează în peluze, pe fond de gazon,
fiind conturate în diferite forme.

Fig.89. Decoraţiuni florale din plante anuale sau bienale: a. platbandă cu desene din
specii de mozaic; b. rabate pătrate; c. ronduri; d. arabesc şi platbandă în cadrul unui parter

Rabatele au forme geometrice regulate (dreptunghiulare, pătrate, rotunde,


eliptice etc. - foto color 92) sau, uneori, geometrice neregulate sau asimetrice (fig. 89,

90). Un rabat sub formă de fâşie îngustă şi lungă poartă numele de platbandă florală
(Foto color 93), iar cel rotund este denumit rond.

268
Rabatele pot fi alcătuite din una sau mai multe specii, mai frecvent anuale sau
bienale. Diferitele specii sau soiuri se combină fie într-un desen geometric regulat fie
într-un desen liber, stilizat, înscris în forma generală a rabatului. Uneori rabatele sunt
conturate cu borduri de gard viu tuns (întâlnite în compoziţiile geometrice simetrice
sau asimetrice); în acest caz florile trebuie să depăşească înălţimea bordurii de arbuşti.
Mozaicurile sunt aranjamente cu forme regulate, alcătuite din specii tipice de
mozaic, preponderent decorative prin frunze (Coleus, Gnaphalium, Alternanthera,
Iresine, Santolina ş.a.) asociate sau nu cu soiuri de talie mică şi uniformă ale unor
specii decorative atât prin frunze cât şi prin flori (Begonia) sau cu plante suculente
(Sempervivum, Echeveria) (fig.90).

Fig.90. Decoraţiuni florale: a. aranjamente în rabate pentru flori anuale sau bienale; b.
mozaicuri florale sub formă de platbandă
269
Acestea se dispun în desene geometrice (Foto color 94) sau formează un tablou
tematic (covor cu motive naţionale, emblemă, ceas de flori, compoziţie artistică
abstractă). Înălţimea plantelor tipice de mozaic se menţine egală prin tundere, pentru o
bună etalare a desenului, pe tot parcursul perioadei de vegetaţie.
Arabescurile sunt decoraţiuni florale în combinaţii de linii curbe, conturând pe
fondul gazonului desene dantelate, alcătuite din specii de talie joasă, viu colorate (de
exemplu, soiuri diferite de Begonia semperflo rens, roz, roşii, albe). Uneori volutele de
flori sunt însoţite de borduri tunse din buxus de talie mică (Buxus sempervirens
‘Suffruticosa’) (Foto color 27, 95).
Petele florale au mărimi variabile şi forme diferite, rotunjit-arcuite sau cu
contur sinuos neregulat; ele sunt realizate dintr- o singură specie sau, atunci când sunt
mai mari, din câteva specii, una fii nd dominantă.
Covoarele florale au întindere şi lărgime mare (peste 3m) fiind modelate de
cele mai multe ori cu contururi ondulate. În limitele acestora speciile diferite ocupă
arii de forme şi mărimi diferite, în combinaţii de desene libere neregulate sau
respectând o anumită succesiune ritmică a formelor şi culorilor. Reunesc flori cu talie
apropiată (mică până la mijlocie) şi cu aceeaşi perioadă de ornamentare. De exemplu,
covoare de primăvară se pot realiza din specii bulboase (lalele şi zambile; lalele şi
Muscari etc.), din plante bienale şi bulboase (pansele, nu-mă-uita şi lalele) sau numai
din flori bienale.
Când florile sunt reunite pe suprafeţe mari se mai utilizează termenul de masiv
floral (include şi plante de talie mare).
Bordurile florale mărginesc unele alei, unele construcţii decorative (bazine,
socluri de statui), garduri vii şi chiar zone ale unor masive de arbuşti.
Ele pot fi amenajate ca fâşii regulate şi înguste de subliniere a unui element
geometric. Când rezolvarea stilistică a zonei este peisageră, bordurile florale sunt
proiectate ca fâşii cu lăţimi inegale (0,5-2m), cu limita dinspre covorul de iarbă în
linie neregulat ondulată (fig.91d).

270
Fig.91. Decoraţiuni florale: a. pată mixtă de flori anuale sau bienale; b. pată omogenă de
flori perene; c. pată de trandafiri; d. borduri mixte (rectilinii şi neregulată)

Bordurile pot fi constituite din flori anuale, bienale sau perene ale căror talii
trebuie să fie în concordanţă cu rolul atribuit. De exemplu, o bordură florală în jurul
unui bazin geometric se va proiecta din plante de talie mică.
Atunci când se urmăreşte regularitatea compoziţiei, se alege fie o bordură
omogenă (specie sau soi unic) fie o combinaţie de soiuri ale aceleiaşi specii sau din
specii diferite, dispuse în linii paralele, eventual etajate (dacă nu au aceeaşi talie) sau
în alternanţă regulată.
Pentru bordurile compuse numai din plante perene (Foto color 91, 96) este
necesară o atentă elaborare a schemelor de plantare în funcţie de însuşirile decorative
271
ale diverselor specii (culoarea florilor, înălţimea, aspectul frunzişului) dar şi de
epocile şi duratele de înflorire; de asemenea trebuie să se ţină cont de faptul că unele
specii de primăvară au ciclul de vegetaţie scurt, lăsând aparent un gol în compoziţie
(ghioceii, narcisele, lalelele, Crocus, Muscari).
Bordurile mixte, alcătuite din toate categoriile de plante floricole de parc, sunt
mai decorative decât precedentele, oferind mai largi posibilităţi de asociere a

speciilor cu înflorire simultană şi o mai bună eş alonare a celor cu perioade diferite de


înflorire de-a lungul întregului sezon de vegetaţie. Florile se dispun fie în arii
neregulate care se întrepătrund fie în mici suprafeţe geometrice inegale (fig.91d),
asigurându-se variaţia de talie şi de colorit şi suplinirea sau mascarea celor care
“dispar” din decor. Poziţia acestora se va alege de preferinţă în plan secund, astfel
încât în faţa lor să fie dispuse alte flori, anuale, mai înalte, care să ascundă locul
aparent gol. Eventual, pe aceste suprafeţe se pot aşeza plante în ghivece, de exemplu,
muşcate. Pentru speciile bulboase este aplicabilă şi o altă soluţie, care însă reclamă
multă atenţie, mai ales pe parcursul culturii - plantarea de flori anuale cu mică
dezvoltare printre plantele bulboase a căror perioadă de vegetaţie se încheie.
Grupurile reprezintă o formă de utilizare pentru speciile floricole voluminoase
(bujori, nalba de grădină, Doronicum, Aster de talie mare ş.a.), prin asocierea a 2 -5
exemplare. Tot aceste specii, în grădinile mici, se pot planta ca exemplare solitare.
Aranjamentele florale de grădină se aleg în concordanţă cu maniera
compoziţională adoptată în amenajarea respectivă. De exemplu, rabatele şi bordurile
geometrice regulate, mozaicurile, arabescurile se întâlnesc în compoziţiile g eometrice
simetrice iar rabatele cu geometrie liberă în cele asimetrice; petele, covoarele,
bordurile mixte sunt decoraţiuni florale utilizate de obicei în compoziţiile libere.
Alte modalităţi de introducere a florilor în ornamentaţia spaţiilor exterioare,
sunt cultivarea în jardiniere, vase şi bacuri (pe lângă ariile de staţionare, în pieţele
pietonale, pe terase etc.) şi îmbrăcarea de suporturi verticale (speciile urcătoare).

272
8.4.2.2. ALTE PLANTE ERBACEE DECORATIVE

Vegetaţia erbacee cuprinde alte nenumărate specii de plante cu calităţi


ornamentale şi adaptări ecologice apreciate pentru anumite utilizări în grădini şi
parcuri.

Gramineele ornamentale
Unele specii de graminee perene de talie mare se pot folosi ca plante solitare
sau uneori combinate cu plante de talie mai mică, creând aspecte interesante prin
abundenţa şi eleganţa frunzişului liniar şi a spicelor sau paniculelor. Astfel sunt
Cortaderia argentea (iarba de Pampas), Miscanthus sinensis, Pennisetum
alopecuroides (Foto color 97). În anumite a ranjamente se pot introduce şi alte ierburi
ornamentale de talie mai mică: Festuca glauca, Stipa pennata ş.a. Ele îşi pot găsi
locuri privilegiate în poziţii însorite, lângă unele construcţii (bazin rustic, zid de
sprijin, scară ş.a), pe malul unei ape, în peluza de gazon, în rocării etc., în funcţie de
caracterele decorative şi cerinţele lor ecologice.

Ferigile
Plante foarte decorative prin frunziş, ferigile fac parte uneori din sortimentul
vegetal al parcurilor şi grădinilor, fiind indicate pentru zonele umbrite şi umede:
Scolopendrium vulgare, Polypodium vulgare, Dryopteris filix-mas. Sunt utilizate mai
ales sub formă de grupuri, în cadrul masivelor, la umbra copacilor, pe lângă văile
pâraielor, pe malurile umbrite ale lacurilor. Ele creează efecte interesante prin talie,
habitus şi forma deosebită a frunzelor, atât singure cât şi în asociere cu alte specii
erbacee adaptate la condiţii de mediu similare (Foto color 98).

273
Plante aromatice, medicinale şi legumicole decorative
Cultivarea plantelor cu proprietăţi de remedii naturale şi a celor aromatice
are o veche tradiţie încă din antichitate. Ele au fost reunite în sectoare speciale în
grădinile mânăstirilor medievale, modelul acestora devenind apoi o temă prezentă în
parcurile rezidenţiale, grădinile botanice, grădinile locuinţelor (Foto color 99).
Frumuseţea florilor şi frunzişului, aromele particulare, utilizările farmaceutice
şi condimentare fac ca “grădinile de ierburi” să fie şi astăzi foarte apreciate.
Aranjamentul tradiţional geometric sau dispun erea într-o manieră mai modernă
grupează specii perene ca: salvia (Salvia officinalis), cimbrişor (Thymus sp.), pelin
(Artemisia absinthium), coada şoricelului (Achillea sp.), sovârv (Origanum), mentă
(Mentha sp.), fenicul (Foeniculum sp.), coriandru (Coriandrum), Melissa, Cimicifuga
ş.a. alături de unele specii anuale: busuioc (Ocimum), rezedă (Reseda odorata) ş.a.
De cele mai multe ori micile parcele sunt conturate cu borduri din subarbuşti cu
frunze odorante: levănţică (Lavandula), Santolina chamaecyparissus, care suportă
tunderea.
Tot în mici sectoare distincte ale grădinilor sau fără o dispunere specială pot fi
cultivate unele plante legumicole cu caractere ornamentale. Dintre acestea, unele
specii perene formează tufe voluminoase cu frunze mari, frumoase: reventul (Rheum
rabarbarum) şi anghinarea (Cynara scolymus – decorativă şi prin inflorescenţele
caracteristice cu flori albastre), iar altele de talie mai mică decorează asemenea
speciilor floricole, de exemplu, ceapa de tuns (Allium scoenoprasum) care are tufe de
frunze fine, tubulare şi numeroase inflorescenţe mici sferice de culoare roz. Tot astfel,
unele specii cultivate anual, ca soiurile de varză ornamentală (Brassica oleracea var.
acephala) este folosită şi în rabate, ornamentând prin culorile insolite ale frunzelor
centrale. Decorative prin frunze sunt şi alte specii anuale: mangoldul (Beta vulgaris
‘Flavescens’), pătrunjelul creţ (Petroselinum sativum), iar prin fructe: tărtăcuţele
(Cucurbita pepo), tomatele şi ardeii ornamentali.

274
Arta grădinilor oferă un exemplu strălucit al folosirii plantelor legumicole în
aranjament decorativ – parcul castelului Villandry din Franţa (în manieră
renascentistă) (Foto color 100).
În loturile locuinţelor legumele şi plantele condimentare sunt cultivate de obi cei
într-un sector distinct (grădină utilitară -foto color 101), separat de grădina
ornamentală prin arbuşti decorativi sau specii pomicole conduse cu coroane artistice
palisate, arbuşti fructiferi.
Plantele acvatice
Atractivitatea şi farmecul peisajelor lacustre se datorează nu numai oglinzilor
de apă şi malurilor unduitoare ascunse din loc în loc de pâlcuri de sălcii, ci şi
prezenţei vegetaţiei acvatice: mase de stuf şi trestii ridicându-şi tulpinile zvelte
deasupra apei, insule de frunze plutitoare pre sărate cu florile de o rară frumuseţe ale
nuferilor, ierburi şi flori care îmbracă terenul umed – toate animate de nenumărate
vieţuitoare specifice apelor.
În mod firesc, crearea peisajelor a împrumutat de la cele naturale aspecte ale
îmbinării apelor cu vegetaţia caracteristică acestora, selectându -se plantele potrivite
introducerii lor în compoziţie (Foto color 102).
Lacurile, iazurile şi în unele cazuri bazinele de apă pot fi decorate cu nuferi
(Nymphaea, Nuphar), stânjenei de baltă (Iris kaempferi şi Iris pseudacorus) iar
malurile umede ale lacurilor, râurilor şi pâraielor pot fi plantate cu specii ca Lythrum
salicaria (răchitan), Juncus effusus (pipirig), Caltha palustris (calcea calului), Mentha
aquatica (mentă de apă), Trollius europaeus (bulbuci), My osotis palustris (nu-mă-
uita), Phalaris arundinacea (iarbă albă), specii de Primula ş.a. Ele ornamentează prin
formele deosebite ale frunzelor, prin habitus, prin alcătuirea şi culorile diverse ale
florilor şi inflorescenţelor.
Alegerea speciilor se face nu numai în funcţie de însuşirile decorative ci şi de
cerinţele lor diferite faţă de factorul apă (fig. 92). Pentru malurile umede şi cu strat
subţire de apă (5-10 cm – zona A din fig. 92) sunt indicate specii ca: Iris kaempferi,

275
Menyanthes trifoliata, Caltha palustris, Myosotis palustris, Ranunculus lingua,
Lythrum salicaria.

Fig.92. Secţiune printr-un bazin compartimentat pentru plante de apă, după


Brison, H., Collin, D.,1959

Pentru plantele de apă propriu-zise o condiţie importantă este nivelul apei (sau
adâncimea de creştere a părţii submerse). De exemplu, pentru Alisma plantago,
Acorus calamus, Iris pseudacorus şi Butomus umbellatus este indicată o adâncime a
apei de 15-25 cm (zona B din fig. 92), pentru nuferi (Nuphar luteum, Nymphaea alba)
50-60cm şi pentru săgeata apei (Sagitaria sagitifolia) o adâncime de 30-60 cm (zona C
din fig. 92).
Aceste adâncimi se realizează în cazul bazinelor fie prin modul de construcţie
al acestora, fie prin folosirea de bacuri submerse în care sunt cultivate speciile
acvatice (fig.93). Uneori se adoptă limitarea spaţiului de cultură cu roci sau cultivarea
în strat de sol aşezat pe fundul înclinat al bazinului (fig.94).
În general, cu excepţia lacurilor mari, nu este indicat să se folosească specii ca
papura, trestia, stuful care au o mare putere invadantă.

276
Fig.93. Bazine etajate cu mici căderi de apă; în cel inferior sunt dispuse bacuri
submerse

Fig.94. Bazine amenajate pentru plantele de apă

Suprafeţele ocupate de plantele acvatice sunt interesante şi plăcute vederii dacă


luciul liber al apei este dominant. Plantele flotante, ca şi cele cu creşteri erecte, ieşind
semeţe deasupra apei, formează accente care, prin contrast, pun în valoare oglinda
fluidă.
Pe malurile umede, speciile perene iubitoare de umiditate vor fi de asemenea
dispuse în zone discontinue, bine alese.
277
8.4.2.3. GAZONUL

Peluzele înierbate reprezintă una din principalele frumuseţi ale amenajărilor


exterioare. Covoarele verzi leagă între ele toate componentele peisajului creat:
volume şi forme vegetale, piese de apă, circulaţii, construcţii decorative şi utilitare ş.a.
În parcuri şi grădini, spaţiile deschise înierbate, fie ele plane, orizontale
sau înclinate, concave sau valonate, permit străbaterea liberă a privirii; în acelaşi

timp ele scot în evidenţă atât masele de arbori şi arbuşti care le încadrează cât şi
siluetele izolate sau grupurile situate în aceste spaţii. Măreţia sau pitorescul unui
arbore sunt adesea potenţate de peluza gazonată pe care se profilează.
Totodată covoarele de iarbă deţin valenţe picturale: verdele lor pune în valoare
coloritul diferenţiat al vegetaţiei lemnoase variind cu sezonul, intensifică prin contrast
cromatica veselă a florilor. Îmbinarea culorilor şi nuanţelor se face, aşa cum s-a mai
arătat, ţinând cont de acest fond verde, care constituie un element unificator al
grădinii.
Şi nu în ultimul rând încântă însăşi frumuseţea ierbii, fină şi mătăsoasă sau

viguroasă şi densă, tunsă scurt sau unduind în bătaia vântului, simplă sau smălţată cu
flori.
Deşi iniţial termenul “gazon” se referea la peluzele cu iarbă fină, foarte
îngrijită, în prezent această denumire se referă la diferite tipuri de arii în ierbate având
funcţii diferite:
- gazon decorativ (în partere, peluzele grădinilor decorative ş.a. - foto color
19, 20, 31, 103);
- gazon pentru agrement (sport, jocuri, odihnă pe iarbă, plajă ş.a. – foto color
53);

- gazon pentru terenurile de sport;


- pajişti (în zonele de agrement);

278
- gazon utilitar (de consolidare a taluzurilor, pantelor, malurilor apelor, de
“înverzire” a unor terenuri degradate etc.)
Compoziţia gazonului. Diferitele tipuri de gazon sunt realizate din specii de
ierburi perene, exclusiv sau predominant din graminee, ale căror însuşiri biologice şi
ecologice permit asigurarea aspectului dorit al suprafeţelor verzi şi comportamentul
adecvat variatelor condiţii de mediu şi cerinţelor de exploatare.
De cele mai multe ori gazonul se compune din amestecuri de specii, cu
precădere din genurile Festuca, Poa, Agrostis, Lolium, la care uneori se asociază şi
alte graminee (Phleum, Deschampsia, Cynosurus ş.a.) sau unele specii de ierburi din
alte familii (Trifolium, Arenaria, Achillea).
În prezent producătorii de seminţe de gazon oferă amestecuri standar d de specii
şi soiuri pentru diferite folosinţe, condiţii de sol, climă şi grad de însorire, de
exemplu:

Gazon de agrement pentru soluri cu textura mijlocie

35% Lolium perenne `Bellatrix`


30% Festuca rubra rubra `Agio`
15% Festuca rubra trichophylla `Estica`
15% Poa pratensis `Geronimo`
5% Agrostis tenuis `Highland`
Gazon de agrement pentru soluri grele
40% Lolium perenne `Master`
25% Festuca rubra rubra `Agio`
15% Poa pratensis `Geronimo`
10% Festuca rubra commutata `Ludivine`
10% Poa trivialis `Dasas`

279
Gazon de agrement pentru umbră
20% Poa nemoralis
30% Festuca rubra commutata `Enjoy`
15% Festuca rubra trichophylla `Dawson`
20% Festuca rubra trichophylla `Bastide`
15% Poa trivialis `Dasas`

Aspecte tehnice
În funcţie de condiţiile de teren proiectanţii şi antreprenorii trebuie să aibă în
vedere modalităţile diferite de realizare a gazonului (prin semănat manual sau/şi
mecanizat pe terenuri cu panta până la 30%, prin semănat cu proiecţie hidraulică pe
pante foarte puternice şi prin placarea cu brazde de iarbă, pentru înverzire rapid ă şi
pentru pante medii peste 30%), întrucât implică probleme tehnice şi costuri diferite de
amenajare. Lipsa sau insuficienţa stratului de sol fertil impune măsuri de remediere:
aport de pământ vegetal pentru a se realiza o grosime minimă de sol bun de 25 cm,
fertilizarea solului existent, corecţii de textură şi pH. Uneori, pe terenurile
impermeabile, argiloase se impune prevederea unei instalaţii de drenaj .

8.4.2.4. PLANTELE ÎNLOCUITOARE ALE GAZONULUI

În parcuri şi grădini, în ariile umbrite de arbori, gazonul nu dă rezultate


satisfăcătoare, chiar folosindu-se ierburi mai adaptate la deficitul de lumină. Mai ales
de-a lungul aleilor umbrite se pot realiza covoare verzi din unele specii de subarbuşti
şi arbuşti târâtori, majoritatea cu frunze persistente sau semipersistente: Vinca minor,
Vinca major (ambele, în condiţii de umbră nu prea deasă, fac flori albastre),
Pachysandra terminalis, Epimedium sulphureum, Euonymus fortunei var. radicans,
Hedera helix (iedera, în absenţa suportului vertical, devine târâtoare dar întâlnind
trunchiuri de arbori se urcă).
280
8.4.3. DISTRIBUŢIA SPAŢIALĂ A VEGETAŢIEI ÎN CONSTRUIREA PEISAJELOR

În organizarea generală a diferitelor amenajări peisagistice vegetaţia este o


componentă a peisajului global, fiind unitar asociată c u celelalte elemente de
construire a ansamblului (relief, roci, ape, circulaţii, construcţii ş.a.).
Dintre componentele vegetaţiei, rolul cel mai important îl au diferitele tipuri de
plantaţii de arbori şi arbuşti prin modul de dispunere, ponderea teritorială, întindere,
forme şi volumetrie. Aceste aspecte ale proiectării plantaţiilor se corelează cu o serie
de factori ca: organizarea generală şi modul de soluţionare a diferitelor folosinţe
(dotări şi amenajări care răspund funcţiunilor programului), maniera stilistică
adoptată, microrelieful, piesele de apă. De asemenea se ţine cont şi de unii factori
exteriori: vecinătăţile, caracteristicile peisajului înconjurător, sursele de poluare.
Alţi factori condiţionanţi în construirea peisajului vegetal sunt cei d e mediu,
care pot influenţa alegerea şi dispunerea anumitor tipuri de plantaţii (de exemplu, de
umbrire, de reducere a vântului dominant, de fixare a nisipurilor, a pantelor instabile,
de ameliorare a solului etc).

Aranjamentul spaţial al plantaţiilor de arbori şi arbuşti


În programele specifice de arhitectură peisageră – parcuri şi grădini -
construirea peisajului se bazează pe volumele vegetale de diferite proporţii şi înălţimi
care sunt folosite pentru crearea şi modularea spaţiilor. Aceste aspecte se anticipează
în faza de proiectare şi se apreciază prin efectele realizate de plantaţiile mature, când
peisajul poate atinge caracteristici bine exprimate (fig.95).
Terenul – spaţiul total – se compartimentează cu ajutorul plantaţiilor în spaţii
de forme şi mărimi diferite. Se creează astfel sectoare de peisaj care sunt percepute

succesiv şi gradat de către vizitatori în deplasarea către ele şi prin ele.

281
Fig.95. Rolul vegetaţiei în compunerea spaţiului, după Robinson, N., 1992

282
Modelând şi poziţionând plantaţiile se separă spaţiile organizate pentru
anumite funcţii (terenuri de sport, zone pentru odihnă, locuri de joacă, expoziţie
florală în aer liber, rozariu etc.), se protejează fonic unele dotări (amenajări pentru
spectacole în aer liber, pentru lectură sau jocuri statice), se maschează unele aspecte
fără importanţă peisagistică (zona gospodărească, construcţii sanitare ş.a.) şi vederile
exterioare indezirabile.
În unele cazuri, plantaţiile periferice ale parcurilor constituie masive de centură
care delimitează teritoriul, îl separă de zonele adiacente (de exemplu, de o arteră de
mare trafic) sau, din contră, îl leagă de vecinătăţi (mai ales în situri naturale, când
plantaţia trebuie să se armonizeze şi să se racordeze vegetaţiei învecinate). Masivele
de centură au un important rol antifonic, de reducere a poluării atmosferice şi a
vântului.
Funcţionalitatea repartiţiei teritoriale a plantaţiilor din cuprinsul unui parc se
împleteşte organic cu rolul în compoziţia vizuală, de creare a peisajului.
Prin amplasarea maselor vegetale suficient de înalte şi dense se ecranează
privirea pe unele direcţii, se încadrează şi se orientează privirea către anumite aspecte
care sunt mai bine puse în valoare (piesă de apă, clădire, construcţie decorativă, parter
ş.a.).
Tipuri de spaţii definite de vegetaţia lemnoasă. Plantaţiile masive şi gardurile
vii înalte pot determina spaţii închise sau semiînchise (statice), care concentrează
interesul în interior şi beneficiază de protecţia vegetaţiei (de exemplu, locurile de
odihnă, locurile pentru jocurile statice ş.a.) (fig.96).
Cu aceleaşi mijloace se pot construi spaţii mai înguste şi lungi (dinamice), care
invită la mişcare (de exemplu, încadrarea unei alei cu masive sau aliniamente).
Înălţimea, densitatea şi gradul de continuitate al plantaţiilor determină diferite
grade de îngrădire (fig.97) şi penetrabilitate pentru privire (fig. 98).

283
Fig.96. Spaţii statice (a) şi dinamice (b), după Robinson, N., 1992

Fig.97. Încadrările spaţiilor şi efectul lor, după Robinson, N., 1992

284
Fig.98. Categorii de spaţii după penetrabilitatea îngrădirii

În organizarea generală a plantaţiilor se realizează spaţii alungite, de lărgimi


diferite, prin care vederea este puternic direcţionată (perspective) (Foto color 23, 45)
sau zone deschise prin care privirea poate străbate liber, în multiple direcţii (peluze
largi, cu plante de talie joasă) (Foto color 30, 58); acestora li se alătură alte zone cu
vizibilitate limitată, îngrădite de masive sau incluse în acestea (de exemplu, spaţiul
creat de un luminiş într -un masiv).
Ordonarea diferitelor spaţii are o deosebită importanţă, tranziţia de la o
secvenţă la alta trebuind să satisfacă atât funcţiile cât şi interesul peisagistic. Ea

depinde de poziţia spaţiilor şi corelaţia lor cu circulaţia.


Spaţiile definite de plantaţii pot fi organizate în maniere diferite (Robinson, N.,
1992):

285
- dispunere în progresie liniară, asociate cu o singură cale de circulaţie care le
străbate pe rând sau din care se desprind accese laterale pentru fiecare spaţiu (fig. 99);
traiectoria generală poate fi dreaptă, în unghi, curbă sau neregulată. În funcţie de stilul
adoptat şi rolurile atribuite, spaţiile înşiruite pot fi de aceeaşi formă şi mărime sau,
mai adesea, sunt diferite. Tratarea spaţiilor extreme ale înlănţuirii – ca început şi
sfârşit al secvenţei – trebuie să fie mai deosebită. Acest gen de organizare este foarte
potrivită pentru accederea la un loc sau o clădire importantă.

Fig.99. Exemplu de corelare a spaţiilor statice şi dinamice, după Robinson, N.,


1992

- organizarea spaţială grupată: fiecare spaţiu este corelat cu cele din


apropiere. Spaţiile pot fi ordonate simetric, dar mai frecvent şi mai funcţional, ele sunt
proiectate de mărimi diferite şi cu importanţă diferită, unul fiind dominant. Conexarea
se realizează printr-o reţea de alei care trebuie să asigure în prim rând accesul în
spaţiile principale şi apoi în cele intermediare şi secundare. Subordonarea mărimii
spaţiilor contribuie la realizarea unităţii compoziţionale.
- includerea unor spaţii în altele mai mari; un spaţiu interior poate fi închis
sau parţial închis; după cum este împrejmuirea sa, poate fi situat central sau asimetric.
Un exemplu poate fi un teren de joacă pentru copii, înconjurat cu plantaţii înalte, în
interiorul căruia este amplasat un spaţiu destinat copiilor de vârstă mică, la rândul lui
înconjurat de un gard viu.

286
În proiectarea plantaţiilor se ţine cont de faptul că ele sunt văzute atât din
interiorul spaţiilor pe care le încadrează cât şi din afară. Ele pot fi compacte sau mai
rarefiate, pot fi constituite ca bariere vizuale complete sau pot permite diferite grade
de penetrabilitate a privirii.
Astfel, masivele rarefiate şi aliniamentele de arbori maturi, cu coroana largă,
prezintă aspecte vizuale diferite după locul din care sunt privite: spaţiul de sub bolta

de frunziş, perceput din interior, apare închis în plan superior, dar permite conexarea
cu spaţiul complet degajat adiacent. Plantaţiile care încadrează o perspectivă
importantă, având funcţia de direcţionare vizuală către un punct terminus, puternic
percepută de privitorul situat în axul perspectivei, lasă posibilitatea vizitatorului care
se deplasează lateral să observe progresiv câmpul perspectivei pe sub coroanele
arborilor. Aceleaşi plantaţii, observate de la distanţă, apar ca obstacole vizuale.

Sistematizarea plantaţiilor în construirea peisajului.


Aspectul peisajului existent în teren şi în afara acestuia este luat în

consideraţie pentru integrarea în compoziţie a vederilor interesante şi a tuturor


elementelor cu valoare peisagistică, un rol important revenind sistematizării
plantaţiilor (fig.100).
Alegerea, modelarea şi dispunerea diferitelor categorii de plantaţii este strâns
legată de modul de tratare a compoziţiei de ansamblu şi a fiecărui element important
de construire a peisajului.
Sistematizarea plantaţiilor are caracteristici diferite în funcţie de stilul de
compoziţie (vezi capitolul 2.).
Tratarea arhitecturală în grădinile şi parcurile clasice se bazează pe ordonarea
geometrică simetrică de masive arborescente şi arbustive cu volumetrie geometrică
regulată, aliniamente regulate, ziduri verzi şi garduri vii. Aceste plantaţii, dintre care

287
unele sunt modelate prin tundere, formează spaţii geometrice în acord cu schema
geometrică a aleilor şi modelarea regulată a reliefului.

Fig.100. Exemple de încadrare cu plantaţii a unor vederi , după Baumann,


A.,1953 : a. culoar vizual; b. privelişte existentă; c. plantaţii proiectate, legate de peisajul exterior;
d. plantaţii fără legare cu peisajul exterior

Spaţiile deschise sunt cel mai adesea organizate cu partere (peluze geometrice
de gazon, ornate sau nu cu flori, aranjamente de garduri vii tunse, aliniamente de
arbuşti tunşi, bazine ş.a.); tot parterele predomină în alcătuirea perspectivelor
principale, încadrate fiind de vegetaţie înaltă.
Tratarea liberă, mai naturală a compoziţiei se reflectă în utilizarea de mase
neregulate de arbori şi arbuşti, de mărimi diferite şi cu volumetrie variată, grupuri şi
exemplare solitare.
În distribuţia generală a plantaţiilor se realizează spaţii neregulate, de la larg
deschise până la închise, fie determinând privelişti şi perspective ample (mari peluze

288
gazonate şi cu vegetaţie scundă, suprafeţe de apă ) fie limitând vederile şi asigurând
protecţie şi intimitate. Aici elementul ordonator este mai puţin vizibil şi constă în
ierarhizarea mărimii şi a modului de tratare a spaţiilor.
În construirea peisajului, microrelieful determină aspecte variate ale
amplasării şi sistematizării verticale a vegetaţiei.
Masivele de arbori înalţi situate în teren orizontal pot fi folosite pentru

echilibrarea unei coline.


Volumetria plantaţiilor poate amplifica sau atenua formele de relief pozitive
(fig.59). Plantarea de masive de arbori sau de arbuşti pe o colină accentuează vizual
diferenţa de nivel şi invers, când plantarea se face la baza pantei.
Vegetaţia care însoţeşte pantele se dispune astfel încât, pentru privitorul de la
înălţime, să ascundă şi să dezvăluie pe rând priveliştea spre cotele joase. Întreruperile
plantaţiilor pe pante permit nu numai orientarea privirii în sens descendent ci şi
observarea de jos în sus, zonele înierbate înclinate evidenţiind plăcut modelajul
reliefului. Impresia vizuală a unor astfel de spaţii este dinamică.

Acelaşi principiu al dezvăluirii şi ascunderii se are în vedere pentru plantarea


zonelor adiacente apelor (Foto color 53). În anumite zone vizibilitatea asupra unui lac
se lasă mai larg deschisă, în altele priveliştea este ascunsă sau fragmentată. Chiar
pentru vizitatorul care se deplasează pe aleea de centură a unui lac este interesantă
discontinuitatea vederii, prin interpunerea de pâlcuri de sălcii, chiparoşi de baltă,
exemplare de arbuşti (fig.53).
Unitatea şi armonia peisajului decurge şi din echilibrarea volumelor vegetale
între ele şi a acestora cu spaţiile în care se află sau pe care le definesc.
Masele vegetale mari şi înalte, încadrând pe o latură o zonă cu deschidere
amplă, pot fi echilibrate vizual, de cealaltă parte, cu masive arbustive sau cu grupuri
de arbori.

289
În dispoziţia spaţială a vegetaţiei lemnoase din parcuri, masivele arborescente
sunt piesele cele mai importante, cărora li se alătură grupurile şi exemplarele solitare.
Acestea din urmă pot asigura continuitatea vizuală a plantaţiilor, pot crea efecte de
echilibru spaţial, pot accentua importanţa unui spaţiu.
Grupurile şi exemplarele izolate se pot amplasa în variate poziţii: cu rol de
punct focal pentru mai multe linii de vedere (de exemplu, în centrul unui spaţiu, care

poate fi o piaţă la o intersecţie de alei) sau ca punct ter minus în axul unei perspective.
In aranjamentele libere, mai adesea ele se dispun asimetric şi foarte rar central în
cadrul unui spaţiu, aspectele vizuale fiind diferite în funcţie de direcţiile de observare.
Se evită echivalenţa grupurilor în cadrul vizual (un grup de trei nu va fi echilibrat de
unul similar, ci de un solitar sau de un grup mai numeros); de asemenea se evită
repetiţia aceloraşi formaţii şi combinaţii de specii.
Grupurile şi exemplarele solitare se pot situa în peluze, mai aproape sau mai
departe de alei, uneori însoţesc ariile de staţionare. Ele reprezintă în acelaşi timp
elemente de echilibrare a poziţiei altor plantaţii şi accente în spaţiu atunci când
calităţile lor peisagistice atrag atenţia.
Grupurile mici şi solitarii îşi evidenţiază expresivitatea plastică (siluete,
culoare, textură) când sunt amplasate suficient de detaşat în cadrul spaţiului (de
exemplu, o peluză dominată de un arbore Ginkgo sau un grup de 3 Ginkgo). Dar şi în
apropierea şi pe fondul unui masiv, dacă acesta este neutru şi relativ uniform, o specie
deosebită poate fi pusă în valoare prin contrast (de exemplu unul sau mai mulţi
răşinoşi lângă un masiv de foioşi).
Când nu se doreşte o relaţie de contrast cu masivul ci, din contră, o mai mare
naturaleţe a plantaţiei, grupuri şi exemplare solitare din aceleaşi specii cu ale
masivului se amplasează mai aproape de acesta (principiul răspândirii “pumnului de
nisip”).
O altă utilizare a grupurilor şi a exemplarelor solitare este asocierea cu
volumele construite (pavilioane, chioşcuri, clădiri cu diferite funcţii ş.a.): ele pot fi
290
proiectate ca un complement al arhitecturii acestora, realizându-se atât efecte de
armonie cât şi de contrast, mai ales prin talie şi habitus (fig.59, 101).

Fig.101. Exemplu de asociere a arborilor cu volume de arhitectură

Poziţia arborilor mari în raport cu o clădire se stabileşte în funcţie de


unghiurile de vedere avantajoase din şi spre acestea; din acest motiv nu se situează pe
direcţia principală de vedere, ci în general lateral.
Plantaţiile de mai mică înălţime – mase de arbuşti, garduri vii, aliniamente,
grupuri şi arbuşti izolaţi – constituie aspecte vizuale subordonate celor realizate de
vegetaţia înaltă. În repartiţia lor teritorială se aplică în linii mari aceleaşi criterii, dar la
o scară mai redusă, atât pe orizontală cât şi pe verticală.
Printr-o amplasare şi dimensionare corespunzătoare, plantaţiile compacte de
arbuşti pot avea diferite utilizări: delimitarea şi subîmpărţirea anumitor arii, ghidarea

291
circulaţiei, adăpostirea băncilor, camuflarea unor aspecte inestetice ş.a. Arbuştii înalţi
participă în mai mare măsură la organizarea spaţială a compoziţiei, aşa cum s-a arătat.
Plantaţiile scunde, fiind situate mai aproape de nivelul solului, au mai ales rol
decorativ, prin aranjamentul formelor în plan, prin variaţia înălţimilor şi coloritului.
Un loc aparte îl au trandafirii, a căror utilizare depinde de talie, habitus şi
modul de înflorire. Trandafirii de peisaj, cu creştere viguroasă şi erectă, se amplasează
în grupuri şi solitari, asemenea altor arbuşti mari. Ei “mobilează” anumite spaţii.
Trandafirii erecţi de talie mică şi cu înflorire repetată (remontanţi - grupele
Floribunda, Polyantha hybrida şi Thea hybrida) se aranjează în mase care pot fi
geometrice (platbande, rabate) sau cu forme “libere” a căror situare în compoziţia
peisagistică se aseamănă cu cea a decoraţiunilor florale (Foto color 104). Trandafirii
cu trunchi pot forma aliniamente, se pot dispune solitar, iar cei urcători pot fi dirijaţi
în diferite volume verticale prin palisarea pe suporturi speciale (de exemplu, formând
coloane înflorite) sau, asemenea altor arbuşti urcători, pot ornamenta pergolele,
arcadele, treiajele etc (Foto color 49, 68).
În zonele de staţionare sau în care viteza de deplasare a vizitatoril or este
încetinită (prin concentrarea elementelor de interes), plantaţiile ornamentale sunt
proiectate pentru a reţine mai mult atenţia prin detalii, realizându-se armonii şi
contraste de textură, colorit, forme ale frunzelor, florilor sau fructelor.
Mase de plante acoperitoare de sol din arbuşti târâtori şi semitârâtori sau din
subarbuşti pot fi amplasate la marginea peluzelor, în lungul unor alei sau în cuprinsul
ariilor de staţionare, însoţite sau nu de accente volumetrice prin introducerea de plante
izolate mai înalte, cu habitus sau frunziş deosebit. Exemple: masiv de Hypericum
calycinum punctat de tufe de Yucca; covor de Juniperus horizontalis 'Glauca' cu
exemplare de Chamaecyparis lawsoniana 'Minima Aurea' sau de Picea Glauca
'Conica'.
Astfel de plantaţii scunde pot fi amplasate ca prim plan al peluzelor de gazon
sau pot face trecerea spre mase arbustive mai înalte. Suprafeţele cu plante joase pot

292
constitui covoare sub arbori izolaţi sau în lungul aleilor umbrite de coroane. În unele
cazuri sunt tratate ca modele introduse în suprafaţa gazonată (sau chiar construită),
înlănţuite în anumite acorduri ritmice (de exemplu, prin repetarea formei în jurul unor
spaţii identice pentru bănci).
Aranjamentul în plan al decoraţiunilor florale
Amenajările florale nu se diseminează în tot cuprinsul unei compoziţii
peisagistice. Ele sunt elemente de subliniere a importanţei sau caracterului anumitor
zone, impunându-se prin formele de ansamblu ale aranjamentelor şi mai ales prin
colorit şi modul de dispunere a suprafeţelor de culoare. Amplasarea lor se face în
locuri bine alese: la intrări, în lungul aleilor principale de intrare, în preajma locurilor
de staţionare, lângă clădiri cu o anumită importanţă.
Decoraţiunile florale pot fi asociate altor elemente ornamentale, bazine, fântâni,
statui, vase, borduri constructive, ziduri de sprijin, împrejmuiri decorative, jardiniere.
În funcţie de structurarea fiecărei zone, diferitele aranjamente florale pot fi
situate în gazon, la marginea peluzelor, uneori lângă şi pe fondul unor plantaţii
arbustive (masiv, grup sau gard viu) sau pot fi încastrate în arii de circulaţie. Una din
cele mai întâlnite utilizări este în cadrul parterelor, unde adesea sunt combinate cu
garduri vii tunse.

8.5. CIRCULAŢIA

Peisajele pot fi privite de la distanţă, percepţia lor fiind mai ales contemplativă,
dar mai adesea sunt explorate complex, prin parcurgerea diferitelor zone ale acestora;
spre deosebire de peisajele naturale, cele amenajate pentru folosinţa directă a
oamenilor trebuie să permită accesibilitatea şi deplasarea pedestră şi cu diferite
mijloace (biciclete, auto ş.a.) în interiorul amenajării.

293
8.5.1. IMPORTANŢA FUNCŢIONALĂ

Parcurile şi grădinile cuprind în mod necesar trasee de circulaţie care răspund


în prim rând unor cerinţe funcţionale :
- asigură accesul vizitatorilor prin puncte bine alese, în raport cu circulaţia
exterioară şi cu solicitările generate de zonele limitrofe (de exemplu, densitatea mare
de locuitori a unui ansamblu de locuinţe din imediata vecinătate);
- conduc spre diferitele zone organizate pentru anumite funcţiuni;
- conexează obiectivele incluse şi toate părţile amenajării;
- asigură fluenţa traficului şi confortul deplasării (inclusiv utilizarea în condiţii
meteorologice nefavorabile).
Aspectele funcţionale se realizează prin proiectarea corespunzătoare a densităţii
reţelei de circulaţie, prin subordonarea importanţei aleilor, direcţionarea firească,
alegerea dimensiunilor şi îmbrăcăminţilor adecvate, înclinările longitudinală şi
transversală în funcţie de microrelieful terenului.

8.5.2. SISTEMATIZAREA CIRCULAŢIEI ÎN PARCURI ŞI GRĂDINI

Circulaţia în cuprinsul parcurilor şi grădinilor este sistematizată în funcţie de :


- structura stradală exterioară, care determină poziţia intrărilor şi uneori
direcţiile dominante de circulaţie interioară (în cazul scuarurilor);
- organizarea interioară: centrul sau centrele compoziţionale, amplasamentul
clădirilor şi amenajărilor cu diferite destinaţii condiţionează proiectarea aleilor care
trebuie să asigure o accesibilitate firească, o bună legătură între acestea şi diferitele

sectoare ale parcului;


- stilul de compoziţie ales. Amenajarea geometrică regulată a unor sectoare sau
a întregului ansamblu se deosebeşte net de amenajările libere în ceea ce priveşte

294
sistematizarea şi traseul aleilor. În primul caz terenul este compartimentat de alei
predominant rectilinii, care sunt specifice organizării arhitecturale a spaţiilor; în
compoziţiile libere, în general aleile sunt sinuoase şi fragmentează mai puţin terenul;
- relieful terenului. În funcţie de necesităţile compoziţiei, aleile pot ocoli
înălţimile, văile sau, din contră, se modelează după acestea, urmărind configuraţia
solului. O înălţime care domină priveliştea impune accesul la ea, pentru a constitui un
punct avantajat de observaţie. Traseul aleilor urmează linia de minimă pantă,
străbătând oblic curbele de nivel. O pantă mai pronunţată impune un traseu şerpuit de -
a curmezişul ei (în serpentine), intercalarea de trepte (scări, gradenuri);
- prezenţa apelor peisagere. Un lac reclamă trasee de alei care conduc către
acest element de mare atracţie, îl înconjoară ( în măsura în care acest lucru este
posibil) apropiindu-se şi depărtându-se uşor de maluri, permit accesul la întinderea de
apă (pentru debarcadere, traversarea cu poduri).
Apele curgătoare sunt de asemenea însoţite cel puţin pe o parte de căi de
circulaţie (alee, potecă), mai adesea neregulat şerpuitoare, în funcţie de configuraţia şi
relieful malurilor. Amenajările pe malurile unei ape canalizate (de exemplu, râul
Bega, în Timişoara) pot avea promenade rectilinii.
Cascadele de orice fel impun accederea la poziţii de unde pot fi admirat atât
ansamblul tabloului pe care îl creează, cât şi de aproape, pentru observarea detaliilor
şi perceperea senzorială a efectelor căderii apei.
- mărimea terenului. În parcurile vaste, reţeaua de circulaţie este întinsă, de
aceea sistematizarea aleilor trebuie să permită o bună orientare a vizitatorilor, atât
după lărgimea lor cât şi după direcţionarea în corelaţie cu formele n aturale ale
terenului şi obiectivele construite.
În raport cu suprafaţa totală a amenajării aleile nu trebuie să depăşească 10 -
20%, în funcţie de necesităţi.

295
În grădinile mici, aleile sunt mai puţin numeroase şi mai înguste. Cele mai mici
amenajări - grădinile familiale - au uneori circulaţia limitată la simple poteci, în
favoarea spaţiului ocupat de vegetaţie.
În cuprinsul parcurilor mari, reţeaua de circulaţie cuprinde :
- intrări, alei pietonale, poteci, spaţii de odihnă, pieţe, alei carosabile, alei mixte
(pentru pietoni şi vehicule), parcaje. În grădini şi parcurile mici aleile carosabile
lipsesc, funcţia lor fiind preluată ocazional de cele pietonale (fig.41).
Intrările sunt amplasate la intersecţii de străzi sau în puncte vizibile. Cele
principale sunt însoţite de elemente de subliniere: un spaţiu degajat retras din fluxul
de circulaţie al trotuarului străzii, elemente decorative construite (bazine, fântâni
arteziene, oglinzi de apă, porţi ornamentale ş.a.) şi plantaţii ornamentale.
Dimensionarea intrărilor se proiectează în raport cu importanţa acestora. Cele
principale trebuie să fie largi şi să permită crearea unei perspective în interiorul
terenului. În frecvente cazuri intrările sunt rezolvate geometric, cu partere decorate cu
flori, încadrate de plantaţii ornamentale.

Aleile din parcuri şi grădini sunt sistematizate astfel:


- ca poziţie în schema generală:
- alei de acces sau de intrare
- alei intermediare
- alei de centură
- ca importanţă a traficului:
- alei principale
- alei secundare
- alei de detaliu (cele mai înguste)
Lăţimile aleilor se proiectează în funcţie de mărimea amenajării şi intensitatea
traficului, păstrându-se subordonarea de mai sus.

296
Aleile de acces sau de intrare fac legătura între intrări şi reţeaua interioară de
circulaţie. Ele pot fi rectilinii sau uneori curbe, conducând către un punct de interes al
compoziţiei. Lărgimea lor se proiectează în funcţie de importanţa intrării şi mărimea
grădinii. În parcurile şi grădinile publice se asigură o lăţime minimă de 5 m.
În cazul unei circulaţii pietonale intense aleile principale de intrare pot avea
lărgimi care depăşesc 10 m (Parcul Tineretului din Bucureşti) sau se pot structura cu
mai multe căi paralele, de exemplu :
- două alei echivalente încadrând un parter sau un ansamblu de partere;
- trei alei separate prin aliniamente de arbori; dintre acestea, aleea mediană este

mai largă, cele laterale fiindu-i subordonate (intrarea în Parcul Herăstrău dinspre

Arcul de Triumf).

Uneori intrările cu alei multiple sunt configurate divergent, asemănător unu i


trident, cea din mijloc fiind principală. Un exemplu este intrarea în parcul Stadionului
Naţional “Lia Manoliu” din strada Maior Coravu din Bucureşti.
Aleile intermediare alcătuiesc ponderea circulaţiei într-un parc. Lăţimea lor
variază în general între 3 şi 6 m, după importanţa traficului atribuit (alei principale şi
secundare); acestora li se alătură şi cele mai înguste alei, de detaliu, a căror lăţime
minimă este de 1- 1,20 m.
Aleile de centură formează un traseu perimetral, cu funcţia de a extinde
parcursurile de plimbare şi de a reuni integral sau parţial accesele către interiorul
parcului.
În general este de dorit proiectarea unei circulaţii de centură căreia să i se
asigure continuitatea (circuit complet în parcul Romanescu din Craiova). În unele
parcuri întinse, configuraţia terenului şi a apelor, caracterul zonelor limitrofe nu
permit totdeauna realizarea unui inel periferic continuu al aleilor (Parcul Herăstrău
din Bucuraşti).

297
Pe terenurile mici, aleea perimetrală a grădinii poate constitui traseul principal
de circulaţie, asigurând parcursul cel mai lung şi cuprinderea în câmpul vizual a celor
mai mari dimensiuni ale terenului.
În trama generală a circulaţiei unui parc trebuie să se realizeze o bună
structurare a categoriilor de alei, o direcţionare şi dimensionare corespunzătoare
funcţionalităţii şi bunei orientări în teritoriu a vizitatorilor.
Ca forme ale traseului, aleile, fie principale, secundare sau de detaliu pot fi
rectilinii, curbe centrate sau sinuoase, asamblate în funcţie de maniera compoziţională
adoptată şi de conexiunile necesare.
Aleile rectilinii au în general laturile paralele. Ele pot defini compoziţii
geometrice, pot conexa pe direcţia cea mai scurtă şi mai fluentă diferite obiect ive din
cuprinsul amenajării.
Aleile curbe centrate pot fi sectoare de cerc sau cercuri complete, asamblându-
se fie cu alei rectilinii fie cu alei sinuoase. Uneori pot fi concentrice, organizate într-o
reţea de circulaţie cu structura radial -concentrică.
Aleile sinuoase au traseul în curbe prelungi, ale căror inflexiuni se asociază cu
unele elemente care motivează schimbările de direcţie: configuraţia terenului
(microrelieful), prezenţa unor obstacole naturale sau create (vegetaţie, unele elemente
constructive). Pe aceeaşi traiectorie, aleile sinuoase sunt mai lungi decât cele rectilinii.
În funcţie de necesităţile traficului pietonal ele se pot lărgi şi îngusta progresiv;
lărgirile corespund cu schimbările de direcţie sau cu zonele de staţionare pe bănci.
În proiectarea traseului aleilor sinuoase se evită curbele şi contracurbele
repetate; acestea sunt necesare numai pe terenurile în pantă accentuată. Un traseu prea
contorsionat nu permite o bună fluenţă a circulaţiei şi în acelaşi timp generează o stare
de tensiune vizuală. Uneori un astfel de parcurs poate fi adoptat în mod deliberat, de
exemplu în unele sectoare ale parcurilor de distracţii, pentru efectele " surpriză ".
Intersecţiile aleilor trebuie să se facă sub unghiuri care nu incomodează traficul
(se evită unghiurile prea ascuţite).

298
Fiind zone de aglomerare şi interferenţă a circulaţiilor, intersecţiile se lărgesc
corespunzător prin tăierea unghiurilor cu linii curbe de racord, care asigură o tranziţie
bună de pe o alee pe alta.
Numai în anumite sectoare de compoziţie geometrică, în care din motive
vizuale jocul liniilor şi unghiurilor suprafeţelor necesită păstrarea ca atare, nu se
recurge la racorduri curbe. Totuşi astfel de unghiuri sunt greu de menţinut, existând
tendinţa firească a pietonilor de schimbare progresivă a direcţiei de mers şi deci de
tăiere a acestora. Soluţia este introducerea de obstacole vegetale (garduri vii) sau
constructive (metalice), integrate compoziţiei.
În zonele de interferenţă a aleilor se proiectează adesea insu le de deviere a
traficului, care pot fi circulare sau cu forme derivând de la triunghi sau alte forme mai
aerodinamice, care asigură o fluenţă satisfăcătoare.
Pieţele din parcuri şi grădini au funcţia de spaţii pietonale, constituind puncte
de interes la intersecţia mai multor alei: locuri de întâlnire şi staţionare, având sau nu
un motiv central ornamental (bazin, fântână, statuie, aranjament floral). O piaţă mare,
către care sunt direcţionate alei principale poate funcţiona ca centru compoziţional, cu
o tratare corespunzătoare.
Mai adesea astfel de pieţe au forme geometrice. Raporturile dimensionale între
lărgimea pieţei şi un element dominant amplasat central se stabilesc proporţional cu
importanţa zonei, lărgimea şi numărul aleilor care acced în piaţă, importanţa dorită a
elementului central (înălţime, lărgime), luându-se în consideraţie distanţele de
percepere vizuală (aşa cum s-a mai arătat, cel puţin de două ori înălţimea obiectului,
pentru a fi observat în întregime).
Intersecţiile rezolvate ca pieţe pot avea şi forme asimetrice geometrice sau
libere; cele de mai mică amploare pot fi organizate numai cu bănci, ale căror poziţii
permit observarea unor sectoare de peisaj.
Potecile sunt căile pietonale cele mai înguste (0,5 - 0,7 m) şi mai pitoreşti, care
străbat anumite sectoare ale amenajării, conducând spre unele detalii ale compoziţiei

299
sau elemente de mai mică importanţă, plasate în poziţii mai retrase. Traiectoriile
potecilor pot fi de asemenea rectilinii, curbe centrate şi foarte adesea, neregulat
sinuoase.
În amenajările clasice, potecile sunt utilizate pentru subîmpărţirea anumitor
partere, alcătuind desene ornamentale ce decupează covoarele de gazon ornate sau nu
cu flori, borduri de buxus, bazine.

Spaţiile de odihnă
Făcând parte din ariile de circulaţie, acestea trebuie totuşi ferite de fluxul
pietonal direct. Ele pot fi rezervate chiar pe traseul aleilor, prin crearea la anumite
intervale a unor intrânduri laterale geometrice, pentru amplasarea de bănci individuale
sau în mici grupuri. Pe aleile sinuoase acestea se pot proiecta ca lărgiri sau
"buzunare", înscriindu-se armonios în linia curbă.
Spaţiile de staţionare se pot rezolva şi ca arii detaşate de aleea propriu-zisă, prin
intercalarea de fâşii verzi de separaţie, cu plantaţii joase, decorative. Mai ferite de
zgomot şi de animaţia circulaţiei sunt spaţiile amenajate în poziţii mai retrase, accesul
fiind asigurat de alei de detaliu sau poteci. Acestea pot alcătui ambianţe agreabile şi
reconfortante de unde se pot deschide privelişti către zonele apropiate sau, din contră,
vederile se limitează, conferind spaţiului mai multă izolare.
Aleile carosabile, necesare pentru uz gospodăresc şi pentru servirea anumitor
obiective din cadrul parcurilor, trebuie să aibă trasee scurte şi dacă este posibil,
separate de aleile pietonale. Lăţimea minimă este de 6 m pentru sens dublu.
Circulaţia de serviciu poate utiliza şi unele alei pentru pietoni, având în vedere
frecvenţa redusă a autovehiculelor (inclusiv a mijloacelor de întreţinere a spaţiilor
verzi).
Parcajele interioare, necesare în anumite cazuri în parcuri, se situează cât mai
aproape de limitele terenului.

300
Afluenţa de vizitatori care foloseşte mijloace proprii de deplasare impune
proiectarea de parcaje în imediata vecinătate a parcului. Parcaje mari necesită mai ales
parcurile de distracţii şi pădurile-parc.

8.5.3. IMPORTANŢA COMPOZIŢIONALĂ A ALEILOR ŞI INTEGRAREA LOR ÎN


PEISAJUL PARCURILOR ŞI GRĂDINILOR

Rolul funcţional al aleilor se împleteşte în mod organic cu importanţa


compoziţională a acestora.
Parcurile şi grădinile, fiind alcătuite dintr-o serie de spaţii şi scene de peisaj,
implică mişcarea, prin care imaginile în succesiune se contopesc într -o percepţie
vizuală gradată.
Dispoziţia unui plan este rareori văzută dintr-un punct fix ci mai adesea este
percepută dintr-un număr infinit de puncte de observaţie. De exemplu, o perspectivă
importantă este privită frontal în axul său principal, numai pentru scurt timp, când
pietonii se opresc din plimbare sau se odihnesc pe bănci amplasate special în punctul

principal de observaţie; percepţia completă a perspectivei are loc prin parcurgerea


aleilor care o traversează, o încadrează sau o subliniază, în funcţie de structurarea
zonei.
În amenajările simetrice, aleile au un rol compoziţional imp ortant, trama lor
participând direct la evidenţierea caracterului formal al peisajului. Organizarea
geometrică a suprafeţelor rezultă din desenul aleilor: ele delimitează parterele, pot
alcătui axe puternice (alei rectilinii lungi, cu şiruri de partere).
Compoziţiile pot fi integral realizate cu o structură geometrică regulată a aleilor
sau cuprind anumite sectoare organizate în această manieră: în zonele de intrare, în

pieţele interioare sau în faţa clădirilor.


Dimensiunile parterelor şi lărgimea aleilor se corelează proporţional şi depind
de importanţa zonei pe care o definesc.

301
Adâncimea şi lărgimea perspectivei poate fi rezolvată cu grupaje de partere
simetrice faţă de o alee centrală sau cu partere dispuse în axul perspectivei, încadrate
de alei laterale.
Echilibrarea compoziţiei se realizează mai interesant când varietatea se îmbină
cu simetria. În mod frecvent, în parcurile clasice o suită de partere dispuse în acelaşi
ax este alcătuită din elemente echivalente, sub formă de dreptunghiuri alungite, care
creează un anumit ritm al succesiunii regulate.
De multe ori este mai interesantă asocierea de partere inegale în lungime, care
se repetă într-o anumită ordine (dreptunghi alternând cu pătrate). De exemplu, pentru
o suită scurtă, ordinea poate fi: două dreptunghiuri având intercalat un pătrat sau
invers, două pătrate având la mijloc un dreptunghi.
O axă puternică, determinată de o alee lungă rectilinie sau de două alei paralele,
este obositoare şi adesea monotonă, de aceea uneori se recurge la expansiuni laterale -
suprafeţe adiacente lărgite, organizate cu arii de staţionare, fâşii verzi, partere, bazine
ş.a. O astfel de tratare, însoţită de plantaţii de direcţionare a vederii în sens axial,
permite extinderea şi restrângerea succesivă a câmpului vizual lateral, fără a anihila
interesul către obiectivul final (Foto color 19).
Compoziţiile geometrice regulate se pot baza şi pe o structură de alei circulare
centrate. Important în acest caz este asigurarea dominanţei centrului, ca element
ordonator al aleilor concentrice şi al celor care acced în zonă, traiectoria normală a
acestora fiind radială.
Aleile rectilinii pot defini şi compoziţii geometrice asimetrice. Aici traseele de
circulaţie sunt adesea mai puţin precise, fiind întrerupte de schimbări de unghiuri sau
de intercalarea diferitelor suprafeţe geometrice.
Când este necesară direcţionarea clară a parcursului principal se proiectează o
traiectorie continuă sau având întreruperi puţin importante, faţă de care se dispun
asimetric suprafeţe inegale, determinate de alte alei.

302
În parcurile şi grădinile amenajate liber (mai aproape de stilul peisager),
aleile nu se impun vizual în aceeaşi măsură ca în compoziţiile geometrice: traseul lor
sinuos este parţial disimulat cu ajutorul vegetaţiei, iar perspe ctivele nu coincid
niciodată cu aleile. Aici importanţa peisagistică a aleilor nu este mai mică dar este mai
subtilă. Parcurgerea lor, urmând curbele şi contracurbele, determină vizitatorului o
schimbare succesivă a unghiurilor şi distanţelor de vedere, o variaţie a perceperii
spaţiilor şi priveliştilor în funcţie de acestea.
În general, pe parcursul aleilor sinuoase privirea nu trebuie să cuprindă mai
mult de două schimbări de direcţie succesive; restul traseului este camuflat de mase
de arbuşti sau arbori, eventual de forme de relief pozitive.
În trama generală a circulaţiei, aleile sinuoase divizează terenul în suprafeţe
inegale şi asimetrice, conducând de la un obiectiv la altul, de la un spaţiu la altul,
parcurgând formele de relief sau ocolindu-le.
Anumite sectoare delimitate de alei pot avea dimensiuni mai mici, intrând în
câmpul vizual, astfel că aranjamentul formei suprafeţelor, liniile fluide de alei pot fi
plăcut percepute.
Direcţionarea şi viteza circulaţiei este controlată de alura sinuozităţilor,
lărgimea aleilor, modelarea microreliefului, aranjamentul vegetaţiei adiacente,
formele spaţiale determinate de vegetaţie, amplasarea construcţiilor.
În parcurile moderne, circulaţia îmbină structurile geometrice de alei cu traseele
sinuoase; acestea din urmă domină în suprafaţa terenului, fiind mai uşor adaptabile
poziţiei diferitelor dotări şi amenajări. Indiferent de maniera compoziţională, aleile
trebuie să asigure tranziţia plăcută şi agreabilă fizic şi vizual şi rezolvarea
satisfăcătoare a conexiunilor necesare între punctele de interes.

303
8.5.4. ASPECTE ALE CONSTRUCŢIEI ALEILOR

Îmbrăcăminţile aleilor
Viteza traficului pietonal este influenţată nu numai de direcţia şi lărgimea
aleilor ci şi de textura lor.
Aleile aşternute cu pietriş sau dale sugerează şi determină o plimbare mai lentă,
suscitând interes pentru planul solului, pentru detaliile de compoziţie (vegetaţie mică,
aranjamente florale în combinaţii de forme şi culoare). Asfaltul şi betonul permit o
circulaţie mai rapidă şi mai confortabilă, în timpul căreia aspectele vizuale de
ansamblu primează asupra detaliilor.
Îmbrăcăminţile aleilor pot contribui la estetica şi atractivitatea anumitor zone în
cadrul parcurilor.
Spaţiile largi de circulaţie cu îmbrăcăminte asfaltică au un colorit destu l de
mohorât, de aceea pentru atenuarea acestei impresii, se recurge la intercalarea de
pavaje decorative, desene geometrice sau libere din marmură sau bazalt şlefuit,
încastrate la nivel.

Foarte decorative sunt dalajele: ele pot fi executate din lespezi naturale de
piatră, dale cioplite, dale din beton, uneori rondele de lemn, cărămizi (Foto color 105,
106, 107, 108).
Aspectul suprafeţelor, modul divers de aranjare, combinaţiile cu alte materiale
(de exemplu, pietre rotunjite şi mici de râu, piatră cubică pentru pavaje, pietriş),
îmbinarea rosturilor compactă sau cu gazon, constituie nenumărate soluţii care
sporesc frumuseţea traseului aleii.
Dalajele de beton, foarte frecvent folosite în prezent, fiind mai ieftine şi mai
uşor de procurat, pot fi realizate în variate moduri atât ca formă (pătrate,
dreptunghiulare, hexagonale, circulare), cât şi ca textură şi colorit (Foto color 109).
Suprafaţa pe care se calcă poate fi netedă, rugoasă, cu pietriş mare, aparent, cu model
imprimat, de culoarea cimentului sau colorate diferit (verzi, roşii, grena, cărămizii

304
ş.a.). Alegerea materialului trebuie să concorde cu aspectul sau caracterul zonei de
parc, cu materialele folosite şi pentru alte construcţii funcţionale sau decorative (scări,
ziduri de sprijin, împrejmuiri, pavilioane, umbrare etc.).
Pavajele decorative se utilizează pentru anumite sectoare ale pieţelor pietonale,
ale locurilor de odihnă, pentru spaţiile ornamentate cu jocuri de apă tâşnind direct din
pavaj ş.a. Ele sunt realizate fie din piatră tăiată fie din pietre mici de râu, sortate pe
dimensiuni şi culori, asamblate în anumite modele şi combinaţii.
Pavajele din piatră cubică, obişnuită, cele din mici module de diferite forme din
beton, compacte sau alveolate (care permit încastrarea de pământ şi cultivarea
gazonului) (fig.110), unele pavaje din piatră de râu, sunt în general indicate pentru
aleile carosabile. Totuşi, în grădinile particulare, modulele prefabricate se folosesc în
prezent şi pentru aleile înguste, fiind mai uşor de procurat şi de montat, fără ca aceasta
să fie soluţia ideală din punct de vedere estetic.
Un material natural folosit mai ales în grădinile particulare este lemnul
(rezistent şi tratat pentru o mai bună durabilitate). Anumite spaţii de circulaţie (alei,

platforme) sunt din scânduri montate pe schelet metalic, pe pat din beton ş.a.
Potecile pot fi realizate simplu, din pământ bătut, acoperit cu nisip sau pietriş
(Foto color 77). Foarte decorative sunt cele construite din dale, încastrate în gazon, la
nivelul solului; dalele sunt fie aşezate pe un singur rând, la mici intervale (Foto color
103), fie dispuse uşor decalat, alternativ la stânga şi la dreapta (aşa numitul "pas
japonez") (Foto color 62); intervalele trebuie să asigure distanţa medie a unui pas între
centrele dalelor (0,65 m).
Aleile şi ariile carosabile din parcuri sunt de regulă asfaltate şi uneori betonate,
pavate sau acoperite cu macadam.

Structura de rezistenţă a aleilor se proiectează corespunzător cu importanţa lor


şi natura traficului (pietonal, carosabil, mixt).

305
Nivelmentul aleilor
Comoditatea deplasării pe alei este de asemenea influenţată de înclinarea
terenului şi de practicabilitatea traseelor după precipitaţii. Trebuie făcută menţiunea
specială că ponderea traseului trebuie să permită şi persoanelor cu deficienţe motorii
şi adulţilor care plimbă copii în cărucioare să acceadă în diferitele zone ale amenajării.
Din aceste motive pantele longitudinale şi cele transversale ale aleilor se

proiectează cu anumite înclinări, în funcţie de relieful terenului şi tipul de


îmbrăcăminte, poziţia în rambleu sau în debleu etc.
Pe terenurile relativ plane, scurgerea apelor pluviale se poate realiza fără pantă
transversală dacă profilului longitudinal i se asigură o pantă de 0,5 - 1 %.
Pe terenurile denivelate, pantele longitudinale maxime admisibile ale aleilor
pietonale sunt :
- 5 % în cazul îmbrăcăminţilor de asfalt, beton, dale ;
- 10 % pentru aleile pavate ;
- 15 % pentru aleile balastate.
În cazul aleilor carosabile din parcuri limita pantei longitudinale este de 7 %.
Înclinarea aleilor se poate reduce prin străbaterea oblică a curbelor de nivel şi
chiar prin serpentine. În acest caz, în zonele de curbură, aleile schimbându -şi direcţia,
se proiectează lărgiri corespunzătoare şi modificări de înclinare transversală.
Reducerea pantelor longitudinale ale aleilor pietonale se poate face în plus prin
folosirea gradenurilor: trepte de-a lungul aleii, la intervale mai mari, calculate astfel
încât să asigure o cadenţă bună a paşilor, prin urcarea sau coborârea alternativă cu
piciorul stâng şi cel drept (număr impar de paşi x 0,6 m).
Între trepte, prin înălţimea de 10 - 15 cm a acestora, panta trebuie să se reducă
la maxim 6%. Treptele pot fi din zidărie, piatră sau lemn dur, în funcţie de
îmbrăcămintea aleii.
Accesul pe pante sau străbaterea unor diferenţe de nivel necesită adesea
introducerea de scări pe traseul aleilor (cap. 8.6.1.).
306
Pantele transversale ale aleilor, necesare pentru evacuarea apelor pluviale, se
stabilesc în funcţie de panta longitudinală, tipul constructiv al aleii, poziţia în rambleu
sau debleu. Pe terenurile orizontale, aleile înguste se proiectează cu pantă transversală
unică, iar aleile mai late de 2,5 m, cu pantă transversală în două versante (cu
bombament central). Aleile de pe terenurile înclinate se realizează cu pantă
transversală unică; aceasta este orientată spre aval, dacă înclinarea terenului este mică
şi în contrapantă, cu şanţ de scurgere în amonte, când înclinarea terenului este mare.
Valorile pantelor transversale pentru diferite tipuri de alei variază astfel :
- 1-2 % pentru alei asfaltate, betonate, dalate ;
- 2-3 % pentru alei pavate ;
- 3-5 % pentru alei cu balast.
Valorile mai mari se stabilesc pentru pante longitudinale mici (sub 3 %), iar
valorile mai mici (minim 1-3 %) pentru pante longitudinale mai mari, care uşurează
evacuarea apelor.
Proiectarea profilului transversal al aleilor se corelează cu modelarea terenului,
urmărindu-se o perfectă racordare cu nivelul peluzelor.

8.6. CONSTRUCŢIILE DECORATIVE ŞI FUNCŢIONALE

Parcurile şi grădinile cuprind elemente constructive specifice care completează


peisajul sau care răspund anumitor necesităţi funcţionale. Unele construcţii decorative
pot constitui elemente importante de focalizare sau orientare a perspectivelor (bazine,
fântâni arteziene, pergole). Altele au în prim rând un rol funcţional, dar trebuie să fie
în acelaşi timp frumoase şi să se înscrie armonios în peisaj (scări, ziduri de sprijin
ş.a.). Mărimile, formele în plan şi în elevaţie, materialele utilizate pentru construcţiile
de parc se aleg în concordanţă cu importanţa şi caracteristicile zonelor în care sunt
amplasate (scara, proporţiile, maniera stilistică, folosinţa).
307
8.6.1. TERASELE

Pe terenurile care beneficiază de diferenţe de nivel se pot proiecta terase-


belvederi dominând perspectiva sau priveliştea asupra unui lac, asupra compoziţiei
peisagistice de pe cotele mai joase. Frecvent întâlnite în parcurile şi grădinile clasice
(Foto color 120, 126), având rezolvări stilistice adecvate, terasele îşi găsesc locul şi în
amenajări contemporane, cu o tratare modernă. Ele pot fi însoţite de balustrade, ziduri
de sprijin, scări şi ornamente arhitecturale sau de artă plastică; uneori, când diferenţa
de nivel nu este prea mare, terasele sunt amenajate ca platforme consolidate de
taluzuri.
8.6.2. SCĂRILE

Când panta terenului este puternică şi aleea nu se poate trata în plan înclinat
(depăşind limitele menţionate anterior) scările apar ca elemente necesare, funcţionale.
Scările de grădină se diferenţiază de cele ale clădirilor, deoarece trebuie să se

integreze fără a întrerupe sau contraveni liniei generale de profil a terenului; de


asemenea trebuie să fie comode, să corespundă ritmului de mers al pietonului şi să
asigure siguranţa folosirii (să nu fie alunecoase şi prea abrupte).
Pe pantele slabe, gradenurile rezolvă o deplasare fără eforturi (cap. 8.5), însă pe
pantele mai mari este necesară proiectarea de scări ale căror trepte sunt dimensionate
pentru a preveni oboseala urcării. Înălţimea de 0,10-0,15 m şi lărgimea de 0,45-0,35
m, corespund mărimii medii a pasului unui adult ( se utilizează formula 2H + L = 0,65
- 0,7 m). Cea mai frecvent folosită dimensionare este 0,12 m (H) cu 0,4 m (L).
Când terenul nu este prea înclinat, scara se poate înscrie perpendicular pe
curbele de nivel, încastrată în profilul terenului. Dacă înclinarea sa nu coincide cu cea
a solului, se prevăd ziduleţe laterale înclinate sau modelate cu paliere succesive (în
trepte).

308
Formele scărilor sunt variate: pe lângă cele simple (drepte), în parcuri se
întâlnesc scări cu acces pe mai multe laturi, scări semicirculare (ambele categorii
permit alegerea mai multor direcţii de plecare la piciorul scării), scări în unghi (de
exemplu, pentru accesul pe o terasă) (fig.102).

Fig.102. Modele de scări

Uneori terasa poate fi mărginită de o scară vastă care poate suplini un


taluz sau zidurile de sprijin.
Terenurile prea accidentate, cu pante lungi, impun tratarea scărilor mai variată,
pentru a se evita aspectul monoton al unei suite prea lungi de trepte şi pentru
reducerea oboselii generate de diferenţa de nivel. Treptele se grupează în suite impare

309
(până la maxim 11 sau 13) între care se intercalează paliere uşor înclinate în sensul
pantei şi a căror lungime corespunde unui multiplu de 65 cm + o lăţime de treaptă
(pentru alternanţa paşilor la urcarea primei trepte ale fiecărei serii). De asemenea
traseul scării se adaptează configuraţiei terenului mai abrupt, prin schimbări de
unghiuri în dreptul palierelor.
Pe un teren în pantă accentuată, traseul aleilor nu se proiectează pe linia de
maximă înclinare, ci oblic faţă de curbele de nivel (Foto color 111); de aceea în zona
scării este necesară o modelare corespunzătoare a microreliefului, pentru ca ea să se
înscrie armonios în profilul terenului.
Materiale de construcţie a scărilor
Materialele aparente utilizate în construcţia scărilor se aleg în funcţie de
aspectul ornamental dorit, de rezolvarea altor elemente din proximitate (cu care
trebuie să se acorde) şi de rezistenţa cerută.
Treptele pot fi: dintr-un singur bloc de piatră tăiată (Foto color 112); din placaj
de piatră pe contra-treaptă de beton (treapta iese în afară cu 1-3 cm); din lespezi de
piatră consolidate cu beton (Foto color 113); din lemn (mai rar, în grădini rustice)
fasonat în traverse sau rotund (Foto color 114); din beton finisat în diferite moduri sau
placat cu dale din beton (Foto color 115).
Suprafaţa treptelor trebuie să fie suficient de rugoasă, iar pentru scurgerea apei,
să aibă o uşoară înclinare în sensul pantei. La scările exec utate din dale, contra-treapta
superioară se sprijină pe treapta situată sub ea. Dacă necesită ziduri laterale, acestea se
construiesc cu sprijin pe trepte, mărind astfel rezistenţa ansamblului.

8.6.3. ZIDURILE DE SPRIJIN

În parcuri şi grădini zidurile de sprijin utilizate pentru separarea suprafeţelor


denivelate şi pentru susţinerea pământului instabil, au de asemenea şi rol decorativ.

310
Arhitectura zidurilor, ca şi cea a scărilor, se proiectează în acord cu stilul şi
caracterul zonei în care se includ: clasic, rustic, modern.
În general zidurile regulate, cu aparenţa puternic construită şi finisaje
superioare, ornamentate cu basoreliefuri, statui şi fântâni în nişe ş.a. (Foto color 14,
17), altădată mult folosite în parcurile clasice, sunt mai puţin util izate în prezent.
În parcurile şi grădinile actuale sunt preferate zidurile de sprijin din piatră
naturală: lespezi (pietre plate) suprapuse, blocuri tăiate, piatră neregulată care pot fi
asamblate în modele cu efecte decorative foarte diferite (Foto color 112).
În aceste cazuri, mortarul sau betonul utilizat pentru soliditatea ansamblului
poate fi complet invizibil sau aparent numai la rosturi, în funcţie de aspectul dorit.
Din motive estetice sunt mai indicate zidurile cu aparenţă integrală din piatră naturală.
Pentru economia de material natural, în unele situaţii se folosesc ziduri din
beton brut sau striat, în care se încastrează aparent pietre plate aşezate orizontal, în
şiruri paralele distanţate sau grupuri neregulate de pietre sau bolovani; coro namentul
se realizează din dale.
Un aspect particular îl realizează zidurile înflorite construite mai adesea din
piatră (integral sau doar aparentă), cu nişe pentru pământ vegetal (conexate cu
volumul de pământ susţinut), în care se plantează diferite specii de rocărie (fig. 103).
Gama plantelor poate asigura o paletă coloristică interesantă şi eşalonarea aspectului
decorativ dat de înflorire.
La proiectarea zidurilor se au în vedere câteva reguli:

- fundaţia trebuie să fie mai puternică, cu lăţimea egală cu o treime din


înălţimea zidului;
- profilul zidului, pentru a asigura o rezistenţă mai mare, cu economie la

lucrarea de zidărie, se realizează îngustat spre partea superioară şi înclinat (faţa


vizibilă sau cea invizibilă); îngustarea se poate proiecta şi în trepte pe latura
invizibilă;

311
- zidurile care susţin terenuri umede se prevăd cu barbacane (deschideri înguste
pentru eliminarea excesului de apă) şi grilă pentru oprirea animalelor mici.

Fig.103. Ziduri înflorite

8.6.4. BAZINELE

Prezenţa apei în forme construite este posibilă şi în cele mai mici grădini.
Bazinele sunt elemente de mare atractivitate, în care apa poate fi statică, animată de
jeturi, fântâni arteziene sau căderi de apă, poate fi asociată cu plante acvatice
decorative şi cu peşti ornamentali. Uneori se combină cu diferite elemente
arhitecturale şi plastice (vasce, statui), roci, instalaţii de iluminat.
Dimensiunile, forma, aspectul arhitectural şi materialele aparente ale
construcţiei bazinelor se proiectează în raport cu mărimea grădinii sau a spaţiului în
care se încadrează, stilul amenajării, prezenţa altor construcţii de parc etc.
În spaţiile vaste se pot folosi oglinzile de apă - bazine de mari dimensiuni, cu
funcţie reflectorizantă a peisajului înconjurător sau a anumitor elemen te arhitecturale
(clădiri, statui, coloane ş.a.) (Foto color 1, 15).

312
O compoziţie aparte în grădinile clasice sunt aşa -numitele „partere de apă”, cu
bazine ornamentale combinate cu spaţii cultivate, decorate cu desene de buxus, gazon
şi eventual flori (Foto color 116).
În grădinile mici, familiale, un mic bazin poate constitui un motiv decorativ şi
în acelaşi timp o modalitate de preîncălzire a apei provenite din foraj sau de stocare a
apei de ploaie (pentru speciile calcifuge).
Caracteristicile constructive ale bazinelor ornamentale
Formele bazinelor sunt variate: cele regulate (pătrate, dreptunghiulare,
circulare, hexagonale, uneori stelate) sunt utilizate mai adesea în zone amenajate
geometric: la intrarea principală într-un parc, în pieţele interioare, la intersecţia axelor
principale de vedere sau de circulaţie, în denivelarea negativă a parterelor bulingrin,
în faţa unei clădiri căreia îi subliniază arhitectura, în centrul unei grădini patio etc
(Foto color 15, 18). Bazinele circulare se potrivesc şi în compoziţiile libere iar cele
rectangulare se folosesc şi în amenajările geometrice asimetrice (Foto color 36, 117).
Formele libere de bazine, fie rezultând din combinaţia de linii frânte şi curbe
(Foto color 118), fie având contururi sinuoase, necesi tă multă exigenţă în acordul cu
caracterul zonei în care se introduc. Forma aleasă trebuie să apară logică şi perfect
integrată elementelor planului şi modelării reliefului. Astfel de bazine se pot folosi: ca
element de interes principal pentru o grădină neregulată sau pentru o zonă a acesteia;
la marginea unui spaţiu de odihnă, eventual în denivelare subliniată printr-un zid
rustic ornat cu plante, la baza unei rocării ş.a. Poziţia în cotă negativă a bazinelor
permite o mai bună observare şi accentuarea aparentă a diferenţei de nivel.
Bordurile definesc forma bazinului şi pun în valoare apa. Ele pot fi bine evidenţiate
prin înălţime (în general mică: 15-40 cm), lăţime şi modul de prelucrare şi
ornamentare (fig. 104):
- clasic - din marmură sau piatră, elegant şi fin tăiată (sau doar placate cu aceste
materiale);
- rustic - din lespezi de piatră, din cărămidă ;

313
- modern - din beton, cu finisări estetice.

Fig. 104. Borduri de bazin

Adesea bazinele rustice se proiectează cu bordurile la nivel cu gazonul sau cu


suprafaţa de circulaţie; o soluţie mult agreată este conturarea bazinului cu dale de

piatră. Pentru naturalizarea compoziţiei se poate chiar suprima bordura, adoptându-se


un profil special al feţei superioare a pereţilor bazinului care permite mascarea cu
brazde de iarbă.
Bazinele decorative au în general adâncimi mici, nedepăşind 40 – 50 cm.
Bazinele în care se introduc p eşti ornamentali, trebuie să fie mai adânci şi să
aibă pereţii înclinaţi, pentru ca iarna apa să nu îngheţe în totalitate şi gheaţa de
suprafaţă să se poată dilata.
Bazinele decorate cu plante acvatice se proiectează în mod special. Ele au de
asemenea pereţii înclinaţi şi modalităţi de construcţie care permit introducerea

pământului de cultură şi realizarea de adâncimi diferite în funcţie de cerinţele


plantelor (Foto color 118 ):
- compartimentări submerse, cu nivele diferite (fig. 92);

314
- înclinarea fundului bazinului în pantă 20 %, pe care pământul vegetal,
aşternut în strat uniform, asigură adâncimi progresive (fig. 94);
- imersia unor bacuri pentru plante.
Pământul necesar fixării şi nutriţiei plantelor se acoperă cu nisip şi pietriş fin,
pentru ca apa să se menţină curată.

Bazinele cu jocuri de apă


Special concepute pentru spectacolul pe care în creează apa în mişcare, ele pot
cuprinde jeturi fine, verticale sau oblice, dispuse în linie, în cerc sau în evantai, jeturi
puternice şi tumultoase, combinaţii de diferite forme şi puteri ale jeturilor.
Bazinele cu jocuri de apă sunt realizate în mod diferit. Unele au sistemul de
distribuţie a jeturilor mascat de bordura bazinului şi de nivelul apei, astfel că la
oprirea jocurilor de apă preiau funcţia unor bazine obişnuite, reflectorizante.
Altă categorie sunt bazinele care asociază jeturile de apă cu unele elemente
sculpturale şi arhitecturale. Mult folosite în grădinile clasice, ele impresionează prin
bogăţia decorului creat de statui (Foto color 22, 119), basoreliefuri, vasce ş.a. şi prin
măiestrita îmbinare cu arhitectura fluidă a jeturilor (Foto color 120). În prezent, astfel
de bazine se realizează în forme moderne în care elementele decorative sunt structuri
arhitecturale sau de artă plastică din piatră (Foto color 121), beton sau metal.
Jocurile de apă implică instalaţii hidraulice destul de costisitoare care pun apa
în mişcare :
- reţea de ţevi cu ajutaje speciale care determină prin tipul lor forma jetului de
apă; puterea şi mărimea jeturilor este asigurată de presiunea apei;
- vidanj de prea plin;
- pompă aspirantă – refulantă, care recirculă apa.
Când se proiectează un bazin cu jet central vertical, înălţimea acestuia se
stabileşte egală sau mai mică decât diametrul sau axa mică a bazinului (pentru ca apa
să recadă în bazin chiar pe timp vântos).
315
Anumite bazine rustice sau cu arhitectură mai pretenţioasă sunt concepute în
trepte, apa ornamentând prin cădere de pe un nivel pe altul (cu recirculare prin
sistemul de pompare).
Un tip particular de bazine sunt fântânile cu apă descendentă; acestea pot fi de
dimensiuni mai mici, situate ca piese de sine stătătoare sau alipite de un zid. Ele pot
lăsa apa să curgă dintr-o ţeavă vizibilă sau camuflată de un element ornamental (de

exemplu, un şipot ieşind din gura unui cap de leu, ca basorelief al peretelui fântânii).
Curgerea apei poate fi modelată şi în perdea subţire, asemenea unei mici cascade.
Rustice sau mai rafinate, fântânile, ca toate elementele decorative, trebuie să se
armonizeze cu caracterul grădinii. Unele pot fi special concepute pentru apă potabilă.

8.6.5. PERGOLELE ŞI COLONADELE

Pergolele sunt construcţii decorative sub formă de perechi de stâlpi sau coloane
reunite în partea superioară prin elemente uşoare de legătură; prin aliniere în şiruri
regulate ele alcătuiesc galerii sau bolţi deasupra unor alei sau arii de staţionare.
Pergolele servesc ca suport pentru pla ntele urcătoare, realizând un decor vertical şi în
acelaşi timp, un anumit grad de umbrire. Uneori se folosesc pergole unilaterale (cu un
singur rând de stâlpi), de exemplu, mărginind o terasă, un spaţiu de şedere (Foto color
122).
Ele pot face tranziţia între o clădire şi grădină, pot adăposti un spaţiu de odihnă,
pot amplifica importanţa arhitecturală a unei terase belvedere, pot fi elemente de bază
ale unui sector de compoziţie geometrică (de exemplu, insula trandafirilor din parcul
Herăstrău din Bucureşti – foto color 49) ş.a.
Alegerea poziţiei pergolelor se face în concordanţă cu orientarea liniilor de
perspectivă: lateral, încadrând o vedere principală sau în fundal. De asemenea din
spaţiul acoperit al pergolei trebuie să se deschidă privelişti asupra scenelor peisajului
apropiat sau mai îndepărtat.
316
Se folosesc diferite tipuri de pergole, în acord cu rezolvarea stilistică a zonei:
- pergole rustice din lemn rotund nefasonat, cu diametrul de 10 – 15 cm;
- pergole din lemn fasonat. Exemplu de pergolă uşoară pentru o alee îngustă:
stâlpi cu secţiunea de 10/12 cm şi înălţimea de 2,20 – 2,60 m, distanţaţi la 1,40 – 1,80
m (deschiderea pergolei, în funcţie de lărgimea aleii); ei susţin grinzi de legătură cu
secţiunea de 8/10 cm. Grinzile depăşesc în mod egal stâlpii de o parte şi alta a
pergolei cu 25 cm. Distanţa longitudinală dintre stâlpi este de 2 – 2,5 m. Pentru
deschideri mai mari ale pergolelor, se folosesc grosimi mai mari atât pentru stâlpi, cât
şi pentru şarpanta orizontală.
- pergole cu stâlpi construiţi din: coloane de piatră tăiată artistic; zidărie din
piatră cioplită rectangular sau placată cu piatră cioplită; zidărie de cărămidă. Stâlpii,
cu înălţimea minimă de 2,20 m au secţiunea rotundă, pătrată sau dreptunghiulară.
Grosimea lor este în funcţie de materialele folosite, evitându-se stâlpii prea masivi.
Deschiderea maximă este de 3 m, iar intervalele dintre pergole sunt de 2,5-3 m.
Şarpanta este din lemn fasonat.
Pentru alei mai largi se pot utiliza pergole incomplete, lipsite de grinzile
transversale. Stâlpii componenţi (în general construiţi), susţinând sau nu elemente din
grinzi scurte, pot fi reuniţi longitudinal prin lanţuri decorative (de exemplu, în insula
trandafirilor din parcul Herăstrău din Bucureşti) sau printr-un zid bazal. Au roluri
asemănătoare cu pergolele în ceea ce priveşte ornamentarea cu plante urcătoare, mai
puţin umbrirea. În raport cu deschiderea mai mare a aleii, coloanele pot fi mai înalte
decât ale unei pergole tip galerie.
În multe grădini se preferă pergolele din lemn, pentru că se încadrează mai
natural în peisaj şi convin unor spaţii relativ mai mici, unde stâlpii construiţi au o
aparenţă greoaie. Pentru o mai mare durabilitate, stâlpii de lemn se montează în beton,
prin interpunerea unui element metalic care distanţează puţin baza faţă de sol sau
pavaj, evitându-se astfel stagnarea apei din precipitaţii.

317
Un tip aparte de pergolă îl constituie galeriile arcuite din metal, care, servind
ca suport plantelor urcătoare realizează un spaţiu umbrit şi în acelaşi timp aerat.
Pergolele se dispun mai adesea în sectoare cu rezolvare geometrică, aranjate în
linie dreaptă, în unghi (mai adesea de 90 °) sau în arc de cerc, în funcţie de locul şi
rolul lor în compoziţie.
Colonadele, specifice stilului arhitectural, sunt ansambluri decorative din
coloane clasice (mai rar moderne), dispuse în unul sau mai multe şiruri, uneori reunite
printr-un postament comun. Ele pot contura un spaţiu geometric, pot constitui un
fundal sau o încadrare pentru un monument, grup statuar, oglindă de apă, flacără
veşnică etc., conferind compoziţiei un aspect arhitectural deosebit.

8.6.6. JARDINIERELE

Jardinierele pentru amenajările peisagistice decorează spaţii de circulaţie,


terase, scări, ziduri ş.a. aducând elementelor construite viaţa şi coloritul plantelor.
Încastrate în construcţii sau mobilând anumite spaţii, prin mărime şi formă ele
participă la volumetria arhitecturală.
Jardinierele sunt construite ca bazine în care se introduce pământ fertil, având
la bază orificii sau ţevi scurte pentru scurgerea apei în exces. Cele cu suprafaţă mare,
înglobate în construcţii, necesită o înclinare uşoară a fundului către un colector de
scurgere. Uneori formele construite sunt false jardiniere: fundul bazinului lipseşte,
astfel că se realizează contactul direct cu solul (în avantajul culturii plantelor mari)
(Foto color 105).
În general au forme geometrice simetrice sau asimetrice, dimensiuni şi
adâncimi diferite; sunt realizate din beton aparent, brut sau cu diferite finisări sau pot

fi placate cu piatră, marmură, ceramică.

318
Adâncimile necesare sunt 30 cm pentru flori, 40- 60 cm pentru arbuşti şi cel
puţin 80 cm pentru arbori (cu lărgimi corespunzătoare realizării unui volum edafic
suficient).
Jardinierele situate pe suprafeţe deschise, plane, permit aranjamente interesante,
realizarea de volume în jocuri geometrice simetrice sau asimetrice: aliniere în şiruri,
grupare de jardiniere cu înălţimi diferite, etajare prin suprapunere parţială etc. Soluţii
ingenioase pot transforma o piaţă într -o vastă jardinieră, alcătuind o mică grădină
(Foto color 123).
Jardinierele mai mici, mobile, pot fi realizate şi ca module (rectangulare,
hexagonale, circulare), care se asociază în mod diferit; ele permit schimbări în
aranjamentul spaţiului respectiv pentru variaţia decorul ui.
Proiectantul concepe ansamblul jardiniere-plante, îmbinarea formelor construite
cu anumite talii, forme de creştere şi culori ale florilor, arbuştilor şi chiar ale unor
arbori.
În parcuri, pot fi prevăzute anumite arii, limitate ca întindere, destinate

divertismentului prin exerciţii de creativitate în mobilarea cu plante a unui spaţiu


pietonal; pe suprafeţe dure şi netede se dispun jardiniere cu arbuşti şi plante floricole
şi containere cu arbori, dotate cu sistem de rulare, ale căror poziţii pot fi schimbate de
către vizitatori. Acestora li se pot asocia şi module pentru şedere.

8.6.7. ADĂPOSTURILE DE GRĂDINĂ

Chioşcurile şi alte construcţii uşoare, cu acoperiş pe schelet de lemn sau de


metal, oferă adăpost împotriva soarelui sau ploii, constituind în acelaşi timp locuri de
staţionare de unde se poate admira grădina.
Chioşcurile tradiţionale din parcurile şi grădinile publice pot adăposti
temporar diferite activităţi distractive (concerte de fanfară, jocuri statice etc.); acestea

319
se amplasează în pieţele interioare sau în alte zone mai circulate. Adăposturile situate
mai izolat şi protejate de către vegetaţie, constituie refugii pentru odihnă, lectură ş.a.
Aspectul chioşcurilor şi pavilioanelor se concepe în concordanţă de stil cu
grădina: rustic, clasic, modern.
Preferate sunt construcţiile de lemn, cu acoperiş din şindrilă, ţiglă sau olane
brune. Nu sunt excluse elementele de zidărie în astfel de construcţii, cu condiţia să nu
le imprime un aspect greoi.
Adăposturile pot fi complet deschise (Foto color 124) sau au o parte plină
(Foto color 125), care reduce sau opreşte vizibilitatea sau vântul pe acea direcţie:
grilaj din şipci de lemn (treiaj), panouri din lemn sau sticlă, zid. Partea deschisă a
adăpostului este bine să fie orientată spre soare.
În amenajările actuale, mai ales în cele din sfera turismului, în parcurile
expoziţionale, dar şi în grădinile particulare sunt utilizate şi adăposturi cu acoperiş din
pânză (asemănătoare unor corturi) sau copertine din diferite materiale opace sau
semitransparente.

8.6.8. PODURILE

Necesare pentru traversarea unei văi sau a unei ape, podurile din parcuri şi
grădini sunt cu precădere pietonale. Înălţimea şi lungimea unui pod depind de
configuraţia reliefului, de distanţa necesară faţă de nivelul apei (mai ales în cazul
circulaţiei cu ambarcaţiuni) iar lăţimea este direct corelată cu cea a aleii care conduce
către el.
Podurile cel mai adesea sunt rectilinii şi se realizează în variate forme:
orizontale sau arcuite (Foto color 48), cu sau fără trepte, susţinute pe piloni, sprijinite

doar la nivelul malurilor sau suspendate (de exemplu podul din Parcul Poporului din
Craiova).

320
Natura materialelor utilizate influenţează fizionomia construcţiei. Un pod din
piatră are o aparenţă mai masivă, care poate fi însă plăcută privirii prin combinaţia de
linii drepte şi arcuite, prin armonia proporţiilor şi prin modelarea balustradelor şi a
pilonilor. Podurile de lemn se integrează bine în peisajele rustice sau naturalizate. Ele
pot particulariza anumite peisaje. De exemplu, în grădinile japoneze sunt tipice
podurile de lemn graţios arcuite (Foto color 10).
În prezent, soluţiile tehnice şi materialele moderne permit construirea de poduri
frumoase şi rezistente, fără încărcarea excesivă a structurii. Betonul şi metalul trebuie
însă să aibă finisări adecvate (textură, culoare), iar designul balustradelor să reflecte
bunul gust.
Punţile sunt poduri înguste, lipsite de balustrade sau cu balustrade uşoare, din
lemn sau frânghie groasă; ele pot traversa o vale îngustă şi puţin adâncă, cu sau fără
apă, sau un bazin (Foto color 98). Puntea poate fi din lemn masiv, din scânduri
aşezate transversal pe un schelet metalic puţin sau de loc vizibil, sau dintr-un arc de
beton. În grădinile japoneze, trecerea peste un mic fir de apă se poate face pe o
lespede alungită din piatră dură sau pe o punte de lemn cu traseu în zig-zag.
În construirea peisajului se au în vedere atât înscrierea armonioasă a podurilor
în compoziţie, cât şi priveliştile care se înfăţişează de pe acestea.

8.6.9. ÎMPREJMUIRILE

În frecvente cazuri amenajările peisagistice sunt împrejmuite cu garduri. Uneori


acestea doar marchează estetic limitele terenului, fără să fie o barieră fizică
importantă: de exemplu, unele scuaruri sunt mărginite de ziduri scunde (30 - 40 cm)

dublate sau nu de garduri vii. Grădinile şi parcurile au împrejmuiri de protecţie mai


înalte. Gardurile dinspre stradă trebuie să fie estetice sau cel puţin simple şi discrete
(plasă de sârmă, vopsită neutru, în verde).

321
Se folosesc diferite tipuri de garduri: ziduri pline (în cazul unor amenajări
private sau cu acces limitat), ziduri de diferite înălţimi cu grilaje metalice de diferite
modele. Dacă se impune necesitatea unor porţi de intrare (pentru restricţionarea
accesului în parc), acestea sunt de regulă metali ce, mai simple sau cu diferite
ornamente, glisante sau cu două canaturi acoperind lărgimea aleii de intrare.
În unele cazuri gardurile construite sunt asociate cu garduri vii: acestea fie le
dublează, fie le înlocuiesc pe anumite tronsoane (mai ales la intrările principale, unde
se pot obţine efecte estetice mai interesante prin combinarea de volume verzi,
geometrizate).
Pentru grădinile rustice sunt indicate gardurile din lemn sau nuiele, ale căror
modele se pot inspira din tradiţia rurală.

*
* *
Alte construcţii funcţionale concepute în proiectul iniţial de amenajare sau
adăugate ulterior, trebuie să aibă o estetică adecvată cadrului în care se introduc, chiar
dacă unele au poziţii mai retrase sau sunt parţial mascate: debarcadere, toalete, cabine
de portar, case de bilete, rezervoare de apă, magazii, chioşcuri comerciale etc.
Toate obiectivele construite, cu deosebire cele importante - clădiri cu diferite
funcţii (restaurant, teatru în aer liber, pavilion expoziţional etc.) sunt proiectate după
criterii care au în vedere şi aspectele vizuale ale integrării în peisaj.

8.7. MOBILIERUL DE PARC ŞI GRĂDINĂ

În majoritatea amenajărilor peisagistice sunt nelipsite băncile şi scaunele de


parc. Ele se amplasează de-a lungul aleilor, în pieţele interioare ale parcurilor, în
spaţiile special amenajate şi în anumite puncte de observare avantajată a

322
perspectivelor şi priveliştilor. Ele se dispun atât în poziţii însorite cât şi la umbră, de
cele mai multe ori având în spate o protecţie (gard viu, masiv de arbuşti, zid).
De regulă, în grădinile publice cea mai mare parte a mobilierului pentru odihnă
este amplasat în poziţii fixe şi chiar fixat prin încastrarea picioarelor în pământ sau în
alee; tot aşa, scaunele şi mesele pentru jocuri statice (şah, table ş .a.). Pe terase, în
chioşcuri, în grădinile familiale şi în cele din domeniul turismului se foloseşte şi
mobilier deplasabil (mese, scaune, fotolii, balansoare din metal, răchită, lemn,
material plastic).
Tipurile de mobilier sunt variate. Spaţiile în aer liber se pot mobila cu taburete
şi bănci fără spătar, bănci obişnuite cu spătar, bănci duble cu spătar unic, bănci în
consolă pe un zid, bănci cu acoperiş, bănci drepte sau în arc de cerc (fig. 105) (în jurul
unui copac, într-un spaţiu de odihnă circular sau într-un chioşc) etc. Băncile şi
scaunele de parc trebuie să fie comode şi frumoase, din materiale care asigură un
anumit confort termic, atât vara cât şi în perioadele reci ale anului.

Fig.105. Bancă circulară

Dintre categoriile de mobilier utiliza rea cea mai largă o au băncile şi scaunele
din schelet metalic cu blaturi sau bare de lemn. În funcţie de caracterul grădinii se
folosesc diferite alte tipuri: bănci elegante, integral din piatră sau marmură (Foto color
126), cu forme şi ornamente specifice stilului clasic; bănci din lemn (Foto color 127),

323
bănci, banchete, scaune şi taburete cu schelet sau postament din beton pe care sunt
prinse bare sau scânduri de lemn (fig.106); bănci rustice de lemn, butuci; trunchiuri
despicate pe lung şi aşezate pe bu tuci etc. Foarte modern este mobilierul din module
de beton cu finisări estetice, care permit asamblarea în mai multe variante.

Fig.106. Tipuri de bănci

Ca şi celelalte elemente construite, mobilierul trebuie să se acorde cu alte


componente ale ambianţei (îmbrăcăminţile aleilor, zidurile de sprijin, bazinele etc.) şi
cu maniera compoziţională. Forma, materialele, gradul de finisare, culoarea - toate
pot contribui la armonia ansamblului sau din contră, pot s-o strice. Culorile naturale

ale pietrei şi lemnului, verdele neutru, albul sunt preferabile, fiind exclusă stridenţa în
alegerea coloritului mobilierului de bază al parcurilor şi grădinilor.

324
8.8. VASELE DE GRĂDINĂ

Ca obiecte decorative, vasele pentru exterior sunt de mărimi diferite, însă


suficient de importante pentru a fi observate. Ele pot avea forme largi şi joase,
rotunjite sau ovale, cu ornamentaţii sau simple, aşezate pe postamente de înălţimi
diferite sau direct pe suprafaţa pe care o decorează; pot fi plantate cu flori sau nu.
Materialele tradiţionale sunt ceramica arsă, piatra, marmura, alese în
concordanţă cu caracterul amenajării (Foto color 99, 126). În prezent se folosesc şi
vasele din beton poros, modelate în diferite forme, simple sau placate cu ceramică.
Vasele pot fi dispuse pe treptele sau balustradele unei scări, pe bordura unui
bazin, în aranjamentul unui parter ş.a. Se pot menţiona şi vasele "vii", astăzi
demodate, realizate din schelet metalic cu plasă, susţinând un anumit volum de
pământ care permite îmbrăcarea completă cu plante de mozaic, aranjate în diferite
modele.

8.9. PIESELE DE ARTĂ PLASTICĂ

Statuile, panourile cu basoreliefuri, monumentele, obiectele de artă plastică în


metal ş.a. înnobilează adesea parcurile, grădinile, pieţele publice.
Stilul lor de realizare, de la clasic pâ nă la modern, adesea este în concordanţă
cu caracterul ansamblului din care fac parte. Mărimea şi forma diferitelor piese de artă
plastică influenţează modul lor de amplasare: central, într -un spaţiu degajat, lateral, în
fundal (în raport cu direcţia dominantă de vedere).
Are o deosebită importanţă corelarea dimensiunilor cu cele ale spaţiului pe care
îl decorează şi cu distanţa de observare (de exemplu un monument important necesită
un cadru larg şi permite direcţionarea unor perspective mai lungi).

325
Unele piese de artă plastică sunt concepute pentru a fi privite de jur-împrejur,
altele numai din faţă şi lateral (basoreliefuri, unele statui). În acest din urmă caz,
amplasarea lor se face pe un fundal vegetal (arbori şi arbuşti).

8.10. ECHIPAMENTE PENTRU JOCURI ŞI SPORT

În spaţiile verzi cu funcţii recreative, amenajarea locurilor de joacă pentru


copii implică dotarea cu diferite obiecte şi instalaţii specifice, alese în funcţie de
grupele de vârstă:

- bac de nisip: dimensionat în raport cu mărimea spaţiului, are forma unui bazin
cu borduri joase sau, preferabil la nivel, pentru evitarea accidentelor;
- leagăne-cumpănă, de diferite mărimi şi înălţimi;
- leagăne cu mişcare pendulară, cu unul sau mai multe scaune simple sau duble,
uneori încorporate într-un obiect atractiv (bărcuţă, mic avion etc.);
- leagăne - carusel (rotative) cu scaune simple sau duble;
326
- leagăn cu scaune pe punte cu balans orizontal;
- leagăn "pom" cu punte circulară atârnată de un ax în jurul căruia rotaţia este
liberă, apropiindu-se şi depărtându-se de ax;
- tobogane;
- bazine de mică adâncime (20-30 cm , pentru mersul prin apă, jucării flotante);
- construcţii pentru căţărat: "munte" din trunchiuri de lemn de diferite înălţimi,
alăturate şi dispuse etajat; similar din module de beton;
- instalaţii din bare metalice pentru căţărat, atârnat, târât etc.;
- piste pentru patine cu rotile, biciclete ş.a.;
- panouri de beton pentru desenat cu cretă;
- mici construcţii - adăpost (colibă, cabană) .
Toate aceste dotări trebuie să aibă finisare bună, culori atractive dar nu
stridente, să fie rezistente la folosire şi la intemperii, să se întreţină uşor, să prezinte
securitate în exploatare. Dispunerea lor în spaţiu se face în poziţii şi la distanţe care
previn accidentele ce pot fi generate de cinematica diferitelor instalaţii.
Adolescenţii, tinerii şi adulţii pot beneficia de asemenea de diferite dotări
destinate recreării active. Pentru practicarea unor jocuri sportive neorganizate se
prevăd în spaţiul verde mese de tenis (fixe, construite), stâlpi pentru instalarea fileelor
(volei, badminton) şi coşurilor de baschet; piste pentru aruncarea bilelor, ţinte pentru
jocul cu arcul ş.a.
Terenurile de sport (tenis, volei, baschet, handbal) se amenajează şi se
dotează conform regulilor fiecărei discipline sportive. Pentru folosinţă publică adesea
se prevăd terenuri de sport multifuncţionale (fotbal şi handbal de amatori ş.a.) cu
dimensiunile de 20 x 40 m sau 25 x 50 m, terenuri de minigolf (cu instalaţiile
specifice), ziduri pentru tenis (în arii împrejmuite sau nu), platforme pentru sport care
iarna pot fi transformate în patinoare etc.
Numărul şi varietatea echipamentelor este mai mare în spaţiile verzi recreative
ale staţiunilor de odihnă, în amenajările pentru turism.

327
8.11. ACCESORII

Treiajele sunt panouri tip grilă asamblate din şipci înguste de lemn sau bare
subţiri de metal încrucişate, lăsând spaţii libere, pătrate sau rombice, mai mici sau mai
mari.
Treiajele se vopsesc în verde sau alb, uneori brun deschis. Se folosesc pentru
decorarea zidurilor inestetice (fig.107), prin aranjare în diferite modele şi prin
îmbrăcarea cu plante urcătoare, cărora le servesc drept suport. Montarea se face la 5 -
10 cm distanţă de zid. Treiajele pot constitui paravane semipenetrante pentru
chioşcuri, separeuri în grădinile restaurant, mici garduri de delimitare a unor
amenajări incluse în parcuri etc.

Fig.107. Treiaje desenând modele pe ziduri

328
În grădinile clasice treiajele au avut o largă întrebuinţare pentru realizarea unor
construcţii decorative şi pentru delimitarea "sălilor de verdeaţă".
Coşurile de gunoi. Obiecte foarte utile pentru păstrarea curăţeniei, acestea nu
trebuie să facă notă discordantă cu frumuseţea dorită a grădinilor şi a spaţiilor urbane.
Fie că sunt cutii metalice basculante, montate pe stâlpi încastraţi în beton sau sunt
recipiente de metal sau beton cu coşuri detaşabile, este recomandabil să aibă un
design plăcut şi culori care le fac observabile dar nu stridente. Se amplasează pe tot
cuprinsul traseelor de alei şi al ariilor de staţionare, în poziţii care nu contravin
perceperii unor amenajări sau elemente ornamentale.
Panourile indicatoare necesare pentru orientarea vizitatorilor, cele de
expunere a planului grădinii, tăbliţele cu anunţuri restrictive etc. se supun de
asemenea criteriilor estetice. Poziţia lor se alege astfel încât să fie vizibile, dar să nu
deranjeze observarea anumitor aspecte ale compoziţiei.
În ambianţa parcurilor şi grădinilor se exclud panourile publicitare.

8.12. INSTALAŢIILE TEHNICO-EDILITARE (utilităţi)

Problemele tehnice ale echipării cu instalaţii edilitare sunt de competenţa


compartimentului de specialitate respectiv, însă proiectantul peisagist trebuie să
cunoască aspectele care condiţionează soluţiile de amenajare şi să colaboreze
interactiv cu proiectantul constructor pen tru găsirea rezolvărilor adecvate.

8.12.1. ALIMENTAREA CU APĂ

În amenajările peisagistice, în funcţie de caz se prevăd instalaţii de udare, de


folosire a apei în scopuri ornamentale (bazine, fântâni) şi pentru apă potabilă.

329
Instalaţia de udare
Pentru irigarea parcurilor şi grădinilor se utilizează sursele posibile: lac, râu,
captare de izvoare, apă de profunzime şi reţeaua de alimentare cu apă a localităţii.
Necesarul de apă pentru vegetaţie, calculat la nivelul consumului de vară, poate
fi acoperit dintr-o singură sursă sau din surse complementare.
Calitatea apei de udare condiţionează viaţa plantelor: temperatură apropiată de
a mediului, oxigenare, conţinut mic de săruri minerale, îndeosebi de calcar, absenţa
substanţelor poluante. Apa izvoarelor şi cea din foraj este prea rece şi puţin aerată, de
aceea necesită stocarea temporară în bazine deschise; uneori are un exces de calcar.
Apa lacurilor şi râurilor este mai caldă şi mai bogată în substanţe organice, mai bine
oxigenată cea curgătoare, săracă în oxigen cea stătătoare; apa din aceste surse are
adesea particule în suspensie sau alge. Din aceste motive, înainte de pomparea în
instalaţia de udare este necesară decantarea în bazinul de recepţie.
Se pot adopta diferite sisteme de irigare:
- Captarea apei din diferite surse prin pompare într-un rezervor situat la
înălţime şi distribuirea gravitaţională. Rezervorul, de capacitate mare (corelată cu
debitul necesar), este încorporat într-o construcţie de tip turn, a cărui arhitectonică se
va înscrie armonios în peisaj. Poziţia acestuia se alege pe o cotă mai ridicată a
terenului.
- Construirea de staţii de pompare cu hidrofor, care asigură captarea apei din
surse naturale şi distribuirea ei sub presiune. Staţiile de pompare (inclusiv
rezervoarele de recepţie) pot fi s ub nivelul solului sau exterioare, caz în care se
prevede o construcţie care adăposteşte instalaţiile, vizual compatibilă cu zona în
cauză.
- Branşarea la conductele de alimentare cu apă a localităţii; după necesităţi se
poate intercala staţie cu hidrofor. Irigarea cu apă potabilă nu este economică însă,
uneori, este unica posibilitate (calitate necorespunzătoare a apei din alte surse).

330
Reţeaua d e udare cuprinde conducte îngropate, racorduri, vane de oprire şi de
golire, guri de udare (hidranţi) cu robinet individual. Adâncimea de îngropare a
conductelor este de 0,8 – 1 m pentru a fi protejate de îngheţ; în cazul golirii instalaţiei
este suficientă o adâncime de 30 -35 cm.
Traseul conductelor se stabileşte în corelaţie cu planul de amenajare şi planul
de plantare, astfel încât să satisfacă necesităţile de udare a tuturor zonelor şi în acelaşi
timp să nu incomodeze plantaţiile şi să permită eventuale intervenţii pentru reparare
(să nu treacă pe sub construcţii). În general traseul principal se stabileşte în lu ngul
aleilor, condiţionând distanţele de plantare şi felul plantelor situate deasupra sau în
apropierea conductelor. Hidranţii se amplasează în poziţii şi la distanţe care asigură
udarea întregii suprafeţe: se recomandă 40 m pentru zonele cu plantaţii florale (rază
de acţiune 20 m) şi până la 100 m pentru peluzele mari de iarbă.
Sistemul de udare trebuie să permită atât irigarea prin aspersiune, cât şi cu
furtunul ( absolut necesar pentru arbori şi arbuşti).
Ele trebuie să asigure un anumit debit şi o anumită presiune a apei. În stabilirea
debitului se iau în consideraţie o serie de factori:
- necesităţile de udare ale diferitelor componente ale vegetaţiei (peluze,flori,
arbori, arbuşti), corelate cu tipul de sol şi climatul;
- necesarul de apă pentru igienizare (suprafeţe de circulaţie, bazine ş.a.);
- modalitatea de udare a spaţiului verde: pe sectoare în succesiune sau în acelaşi
timp.
Presiunea necesară depinde de lungimea liniei de udare, de funcţionarea
simultană a mai multor echipamente de udare şi de tipul de aspersoare; acestea
funcţionează în general la o presiune de peste 2 atm. De aceea, în cazul alimentării din
reţeaua urbană se impune adesea să se prevadă hidrofor. În medie se apreciază un
necesar de 1000 l/oră/ar, cu o presiune de 3 - 4 atm.

331
În sistem obişnuit, aspersoarele se instalează pe furtunuri conectate la hidranţi,
fiind montate pe diferite suporturi deplasabile, cu înălţimi diferite (mai mari pentru
plantele înalte).
Pentru peluzele de gazon şi pentru decoraţiunile florale de talie mică se poate
prevedea instalaţie fixă cu aspersoare escamotabile (instalate în interiorul unor cutii
cu capacul la nivelul solului, ele se ridică sub presiunea apei şi revin în locaşul lor la
oprirea apei; nu deranjează maşinile de cosit iarba). Proiectantul peisagist trebuie să
ţină cont de cerinţele instalării unui astfel de sistem, care impune anumite distanţe
între conducte şi între aspersoare, pentru ca ariile de udare să acopere întreaga
suprafaţă. În consecinţă, este preferabil ca peluzele să fie libere de arbori sau arbuşti.
Se utilizează alte diferite tipuri de aspersoare: difuzoare, rotative cu udare în cerc
complet sau pe sector de cerc (pentru colţuri), aspersoare rotative cu avansare
automată, aspersoare oscilante ş.a. Irigarea poate fi integral automatizată, însă
investiţia fiind foarte costisitoare este în prezent folosită în grădini mai mici, private.
În cazul instalării ulterioare, pe un teren deja amenajat şi plantat, instalatorul
trebuie să ţină cont de poziţia arborilor şi arbuştilor şi de eficienţa udării, având în
vedere obstacolele vegetale.
Pentru economia de apă, în zonele secetoase, mai ales pe taluzuri plantate cu
arbori şi arbuşti se prevăd instalaţii de irigare prin picurare.
Alimentarea bazinelor, fântânilor, cascadelor necesită o apă limpede şi
curată, atât pentru aspectul estetic cât şi pentru buna funcţionare a pompelor şi
ajutajelor.
Sursa cea mai utilizată este reţeaua de apă potabilă; consumul nu este mare,
întrucât apa se păstrează în bazine şi după caz, este recirculată prin pompare.
În unele amenajări care beneficiază de diferenţe mari de nivel, fântânile
arteziene sunt alimentate gravitaţional din bazine situate pe cota cea mai înaltă a
terenului; bazinul este fie închis, alimentat continuu prin pompare, fie un canal
deschis, alimentat natural de un pârâu sau un izvor. În acest din urmă caz fântânile pot

332
funcţiona neîntrerupt (grădinile Alhambra şi Generalife din Granada - Spania, parcul
din Annevoie - Belgia ş.a.).
Alimentarea cu apă potabilă se realizează prin sistemul urban sau din sursă
locală, folosindu-se apa subterană, de adâncime mai mare, a cărei calitate corespunde
normelor în vigoare.
Fântânile de apă potabilă se amplasează pe marginea aleilor, în pieţe, la
intersecţii. Se utilizează mai ales cişmele cu jet mic, vertical dar şi fântâni cu apă
descendentă. Aşa cum s-a arătat anterior, acestea din urmă pot fi totodată construcţii
ornamentale deosebite. Sistemul constructiv este fie cu curgere continuă, fie numai la
folosire, prin acţionarea unui robinet; apa excedentară este dirijată în reţeaua de
canalizare. Traseul conductelor se va stabili pe baza planului de amenajare, pentru a
se respecta anumite reguli (distanţele faţă de plantaţii, poziţionarea faţă de alei etc.).

8.12.2. EVACUAREA APELOR PLUVIALE ŞI A CELOR UZATE

Suprafeţele impermeabile ale căilor de circulaţie necesită evacuarea apei din


precipitaţii, pentru ca acestea să-şi păstreze practicabilitatea.
Aşa cum s-a arătat un rol important îl are stabilirea corectă a pantelor
longitudinale şi transversale ale aleilor. Solul gazonat sau plantat poate prelua o parte
din apa în exces, însă sunt situaţii când acest lucru nu este suficient (alei şi arii largi
de circulaţie) sau este neconvenabil (teren în pantă mai accentuată, pe care scurgerile
pot determina eroziune).
Sistemul de canalizare a apelor pluviale poate fi deschis, cu rigole pe
marginea aleilor (unilaterale sau bilaterale) sau în axul aleii, cu modelarea
corespunzătoare a pantelor transversale. Rigolele, superficiale sau mai adânci
(corelaţie pozitivă cu panta terenului) sunt dirijate către un canal colector; de aici apa
este deversată fie într-un lac sau râu din teritoriul amenajat sau în afara acestuia, fie în
canalizarea oraşului. Evacuarea apei de pe ariile largi de circulaţie (pieţe) se

333
realizează prin uşoare pante ale suprafeţelor cu orientare către una sau mai multe guri
de absorbţie (canal). Mai frecvent, evacuarea apelor pluviale combină sistemul
deschis, cu rigole, cu canalizarea subterană (adâncimea de îngropare, în general 50
cm).
Aceasta cuprinde o serie de guri de absorbţie pentru apele de suprafaţă (cămin
cu grilă şi bazin de decantare), o reţea de conducte etanşe, cu o pantă minimă de 2 -
3%, pe traseul cărora se construiesc cămine de vizitare; toate conductele sunt legate
de un canal colector şi acesta, la rândul lui este racordat fie la canalizarea de ape
uzate, fie la un puţ sau un emisar natural. Canalizarea îngropată este necesară şi
pentru golirea instalaţiilor de udare, a bazinelor, fântânilor şi a altor dotări care
folosesc apa.
Ca şi pentru alimentarea cu apă, proiectantul peisagist trebuie să colaboreze cu
cel de specialitatea instalaţii; preluarea proiectării peisagistice pe un teren deja
“construit” impune anumite restricţii în stabilirea planului de plantare.

8.12.3. DRENAJUL

Pe terenurile umede, cu substrat de argilă, evacuarea apei în exces din interiorul


solului se face cu ajutorul sistemului de drenaj.
Drenurile, de diferite tipuri (şanţuri umplute cu pietre, fascine, tuburi de
ceramică sau plastic perforate, conducte de ciment poros ş.a.), formează o reţea
subterană care colectează apa din teren şi o evacuează într -un emisar natural sau într-
un puţ absorbant, forat până la stratul permeabil al subsolului. Adâncimea de
îngropare diferă cu natura solului, în medie fiind de 1 m.
Drenurile se dispun pe direcţia pantei maxime a terenului la distanţe în general

cuprinse între 5 şi 10 m (sub 5 m pentru anumite terenuri de sport), asigurându -se o


înclinare minimă de 3 % şi mărirea progresivă a calibrului (8 -30 cm) pe măsura

334
apropierii de deversor. Lungimea unei linii de drenuri este în medie de 50 - 60 m, dar
poate ajunge la 200 m.
Pe lângă drenajul general al terenurilor, în anumite situaţii se impune instalarea
unor drenuri locale pentru arbori: exemplare situate în teren umed, arbori pentru
plantaţii stradale de aliniament, arbori existenţi în zona cărora s -a modificat nivelul
terenului.

8.12.4. INSTALAŢIA ELECTRICĂ

Asigurarea luminii artificiale şi funcţionarea diferitelor aparate (pompe, cositori


electrice, aparate electrice pentru tăierea gardurilor vii) impune conectarea la reţeaua
generală de alimentare cu energie electrică.
Iluminatul are în prim rând un rol funcţional: înlesneşte vizitarea parcurilor şi
în orele când lumina naturală este insuficientă; în plus conferă un anumit grad de
securitate pentru vizitatori şi pentru unele dotări.
În amenajările peisagistice, iluminatul are şi un rol decorativ, de punere în

valoare a unor aspecte ale compoziţiei prin reliefare pe fondul de penumbră sau de
întunecare al altora. Proiectarea luminii pe unele c lădiri, construcţii decorative, jocuri
de apă, decoraţiuni florale, arbori cu frunzişul de culoare deschisă ş.a., produce efecte
estetice deosebite. În unele cazuri se recurge la combinaţii de diferite culori ale
luminii, de exemplu, pentru unele fântâni arteziene (reflectoare submerse).
Înseşi corpurile de iluminat, prin formă, înălţime şi mod de aranjare a
globurilor sunt tratate ca obiecte decorative; în plus dispunerea lor poate crea imagini
nocturne foarte atractive: aliniamente de surse luminoase la acelaşi nivel, cu efecte de
perspectivă; cercuri de lumini, etajări sau dispersie de lumini.

De-a lungul aleilor şi în pieţe se prevăd corpuri de iluminat înalte, care asigură
o lumină difuză. Cele scunde, pentru a nu fi deranjante, fie orientează lumina î n jos,
strălucirea becului fiind ascunsă de un abajur, fie au globuri translucide sau becuri de

335
mic voltaj. Pentru iluminarea florilor se utilizează becuri cu incandescenţă care nu
denaturează culorile, sursa luminoasă fiind amplasată la 30 - 40 cm deasupra masei de
flori, de obicei montată pe o tijă subţire.
Proiectarea instalaţiei electrice este de competenţa specialiştilor. Cablurile
electrice sunt îngropate; traseul lor de preferinţă se alege pe cel al aleilor, niciodată
sub plantaţii masive sau sub construcţii. Distanţa minimă de arbori este de 2 m.

336
9. METODOLOGIA PROIECTARII PEISAGISTICE

Proiectarea peisagistică este un proces complex de cercetare şi analiză, de


creaţie estetică şi tehnică, de planificare şi calculare tehnico - economică.
Pentru obiectivele de interes public, proiectarea se face în instituţii sau birouri
de proiectare, conform unei metodologii şi unor norme privind conţinutul cadru al
proiectelor, în baza Hotărârii Guvernului din 9.09.1996, publicată în Monitorul
Oficial al României din 26.09.1996.

9.1. SUCCESIUNEA ŞI CONŢINUTUL FAZELOR DE PROIECTARE

Studiile şi lucrările pe care le implică proiectarea unui spaţiu verde se


desfăşoară, ca şi în alte domenii de proiectare, în mai multe etape succesive, în care se
întocmesc :
- studiul de prefezabilitate
- studiul de fezabilitate
- proiectul tehnic şi caietele de sarcini
Acestea sunt obligatorii pentru investiţiile publice.

9.1.1. STUDIUL DE PREFEZABILITATE

Studiul de prefezabilitate reprezintă documentaţia tehnico-economică prin care


investitorul fundamentează necesitatea şi oportunitatea realizării spaţiului verde
respectiv.
În această etapă are o deosebită importanţă stabilirea programului: alegerea şi
definirea tipului de spaţiu verde şi a destinaţiei acestuia, în funcţie de cerinţele
colectivităţii sau ale beneficiarului şi în corelaţie cu caracteristicile generale ale

337
terenului şi ale amplasamentului acestuia. Pornind de la identificarea necesităţilor, se
apreciază natura şi cantitatea dotărilor şi amenajărilor necesare, mărimea sau
capacitatea acestora.
Evaluările de cost care se efectuează conduc la estimarea mărimii investiţiei;
în acest scop se recurge la norme, studii, reglementări şi la analiza unor realizări
similare. Învestitorul, în funcţie de disponibilităţi, menţine, reduce sau măreşte suma
şi, în consecinţă, stabileşte nivelul de dotare şi echipare a viitoarei amenajări
Studiul de prefezabilitate se elaborează de către investitor (dacă are competenţa
necesară) sau de către o unitate de proiectare, pe bază de contract de prest are de
servicii pentru realizarea investiţiei. Documentaţia trebuie să cuprindă:
A. Piese scrise :
a. Date generale: denumirea obiectivului; autorul studiului de prefezabilitate;
investitorul; ordonatorul principal de credite; amplasamentul terenului; tema de
proiectare, cu fundamentarea necesităţii şi oportunităţii investiţiei.
b. Evaluări: valoarea estimativă a investiţiei; cheltuieli pentru proiectarea
studiului de prefezabilitate; cheltuieli pentru proiectarea studiului de fezabilitate;
cheltuieli pentru obţinerea avizelor legale necesare în primele două etape ale
proiectării; cheltuieli pentru organizarea licitaţiei (instrucţiuni pentru ofertanţi,
publicitate etc.).
c. Date tehnice privind investiţia şi principalele cerinţe: suprafaţa şi situaţia
juridică a terenului; caracteristicile principale ale terenului; dotările şi principalele lor
caracteristici; utilităţile şi modul de asigurare a acestora (apă, canal etc.).
d. Finanţarea investiţiei (modul de asigurare).

B. Piesele desenate:
a. Plan de amplasare în zonă (1:25000 - 1:5000)
b. Plan general (1:5000 - 1:1000; pentru terenurile mici 1:500).

338
Studiul de prefezabilitate, aprobat de investitor, în forma finală, cu piesele
menţionate mai sus, devine bază pentru următoarea etapă, studiul de fezabilita te.
Acesta este atribuit de către investitor unui proiectant (instituţie sau birou de
proiectare) prin licitaţie publică, în urma selectării mai multor oferte. Criteriile
principale sunt: competenţa profesională, costul proiectării şi termenele pentru
lucrările de proiectare. Licitaţia se supune regulamentului aprobat prin H.G. 727/
1993.

9.1.2. STUDIUL DE FEZABILITATE

Studiul de fezabilitate, ca primă etapă a proiectării propriu -zise, reprezintă o


lucrare alcătuită din piese scrise şi desenate care redau soluţi onarea de principiu a
programului din punct de vedere peisagistic, tehnic şi economic.
Elaborarea studiului de fezabilitate debutează cu analiza complexă a
terenului şi a ambianţei acestuia, în scopul armonizării soluţiilor de amenajare cu
caracteristicile sitului şi cu funcţiile principale ale spaţiului verde, stabilite de studiul

de prefezabilitate.
Cercetarea terenului şi culegerea tuturor informaţiilor şi datelor utile
proiectării se desfăşoară după o anumită schemă logică. Prin examinare directă şi
prin confruntare cu planul general de situaţie şi cu planul de sistematizare a zonei, se
analizează amplasamentul, implicaţiile urbanistice sau de dezvoltare teritorială,
aspectele sociale din zona de influenţă (categoriile de utilizatori şi numărul estimat al
acestora, activităţile care induc anumite direcţii de traversare a terenului). Trebuie
bine cunoscută componenţa şi structura zonei limitrofe, relaţiile optime şi aspectele
determinante asupra compoziţiei viitorului spaţiu verde.

Se culeg date privind folosinţele anterioare ale terenului şi influenţa lor în


fizionomia şi caracteristicile acestuia.

339
Documentaţia se sistematizează pentru a permite uşurinţa consultării datelor
culese.
Topografia terenului. Se analizează şi se completează planul topografic,
studiindu-se cu atenţie relieful terenului (aspectul general şi detaliile).
De asemenea, se cercetează elementele existente pe teren (vegetaţie, apa,
elemente decorative, drumuri, construcţii, instalaţii) şi posibilităţile de menţinere şi
integrare a acestora în noua compoziţie.
Luând în considerare multiplele aspecte legate de topografia terenului,
proiectantul are posibilitatea să aprecieze potenţialul peisagistic şi funcţional al sitului
şi să stabilească în principiu: poziţiile de unde sunt avantajate perspectivele,
necesităţile sau posibilităţile de modelare a reliefului, locurile cele mai indicate
pentru amplasarea centrelor compoziţionale, zonele cele mai potrivite pentru
construcţii, terenuri de sport, terenuri de joacă pentru copii, punctele cele mai logice
pentru intrare etc.
Condiţiile naturale. Se analizează factorii esenţiali care influenţează soluţiile
de amenajare a terenului.
Condiţiile hidrologice şi hidro-geologice. Apele naturale existente, nivelul
freatic, compoziţia fizico-chimică şi bacteriologică a apelor, regimul hidro -geologic al
terenului (zonele inundabile, nedrenate sau mlăştinoase), constituţia geologică a
terenului etc., reprezintă factori importanţi pentru soluţionarea unor probleme de
proiectare ca: amenajarea lacurilor artificiale sau corectarea pieselor de apă naturale,
amenajarea unor compoziţii specifice acvatice, folosirea apelor naturale pentru udatul
plantaţiilor, stabilirea unor măsuri de ameliorare a terenului (desecare, drenaj ş.a.).
Condiţiile de climat ale zonei. Temperatura medie anuală, temperaturile
extreme, regimul de precipitaţii, direcţia şi intensitatea vânturilor dominante,
umiditatea aerului şi calitatea atmosferei (gradul de poluare) sunt determinante atât în
organizarea compoziţiei (alegerea unor dotări şi amplasarea acestora, distribuirea
plantaţiilor ş.a.) cât şi pentru stabilirea sortimentului vegetal şi a anumitor aspecte

340
tehnice (materiale de construcţie, adâncimea de îngropare a instalaţiilor de udare şi
apă potabilă ş.a.).
Se cercetează de asemenea factorii microclimatici în cuprinsul terenului: părţile
expuse curenţilor şi vânturilor sau afectate de îngheţuri, zonele adăpostite, pantele
însorite, care se încălzesc mai repede, terenurile care rămân mai mult timp sub
zăpadă. Şi aceste aspecte influenţează asupra alegerii sortimentului şi
amplasamentului vegetaţiei şi chiar pentru situarea unor dotări sau amenajări.
Deosebit de importantă este cunoaşterea condiţiilor de sol ale terenului:
grosimea stratului fertil, tipul de sol, textura, pH-ul, salinitatea sau alcalinitatea,
prezenţa unor eventuale depozite de materii organice în curs de descompunere
(gunoaie), gradul de eroziune etc. Pe terenurile mari este necesară o cartare a
solurilor, cu indicarea măsurilor de ameliorare. Diferenţierea factorilor p edologici în
cuprinsul viitoarei amenajări trebuie luată în consideraţie la alegerea şi amplasarea
speciilor de plante.
Condiţii sanitare. Se cercetează eventuale emanaţii nocive, natura poluanţilor,
sursa, distanţa, gradul de influenţă; surse de anofelism etc.
Aspecte sociale . Pentru ca spaţiile verzi publice să răspundă necesităţilor reale
ale beneficiarilor, este necesar ca documentaţia proiectului să cuprindă şi informaţii
privind numărul de locuitori din zona limitrofă, categoriile de vârstă care urmează să
frecventeze mai mult spaţiul verde, accesibilitatea terenului (străzi, drumuri şi starea
lor), mijloacele de transport. Aceste aspecte intervin în dimensionarea şi structura
reţelei de circulaţie interioare, natura şi capacitatea dotărilor, asigurare a parcajelor
(pentru spaţiile publice cu rază mare de folosinţă).
Pentru amenajările cu caracter privat, sunt necesare de asemenea estimări
privind numărul utilizatorilor pe categorii de vârstă, eventual cerinţe speciale legate
de starea de sănătate a acestora (persoane cu handicap motor ş.a.), preferinţele în
modul de relaxare în grădină, numărul de autovehicule etc.

341
Aspecte istorice şi culturale. Pentru programele de amenajări peisagistice în
siturile istorice şi în cele cu un anumit specific al tradiţiilor de civilizaţie şi cultură,
documentaţia trebuie să cuprindă informaţii privind aceste aspecte, în vederea
integrării armonioase şi respectării valorilor istorice şi culturale.
Condiţii tehnico-economice. Pentru asigurarea unui cost mai scăzut al
amenajării, se întreprind cercetări privind posibilităţile de racordare la instalaţiile
tehnico-edilitare din apropierea terenului, se studiază posibilitatea unor rezolvări
tehnice şi economice (în modelarea reliefului, crearea pieselor de apă ş.a.), folosirea
resurselor locale etc.
Analiza documentaţiei scrise, examinarea repetată a terenului şi a planurilor de
bază, permit demararea proiectării prin elaborarea conceptului de plan. În figurile
108, 109, 110, 111 se prezintă modele ale schiţelor de analiză şi de e laborare a
conceptului de plan pentru campusul unui colegiu, întocmite de arhitectul peisagist
american John Ormsbee Simonds, 1967.
Aplicând principiile generale de proiectare peisagistică prezentate în capitolul
6, se studiază compoziţia de ansamblu pentru tema dată.

342
Fig.108. Planul topografic

343
Fig. 109. Diagrama analizei sitului

344
Fig.110. Diagrama relaţiei construcţiei-sit

345
Fig. 111. Variantă a diagramei construcţie-sit

346
În primele faze se concep scheme generale de organizare: amplasarea pe
planul de situaţie a zonelor pentru componentele majore.
De exemplu, pentru un parc sau o grădină se studiază dispunerea în teren a
lacului, a dotărilor şi amenajărilor cu anumite funcţiuni, a acceselor (intrări)
principale, a perspectivelor importante, a centrului compoziţional principal.
În fazele următoare se elaborează scheme de circulaţie şi se delimitează
diferitele zone, încadrându-le într-o tratare compoziţională adecvată funcţiunilor şi
caracterului dorit sau propus al peisajului (arhitectural, peisag er ş.a.): se studiază
formele în plan şi volumetria de ansamblu (piese de apă, arii de circulaţie, microrelief,
plantaţii ş.a.). Se propun elemente decorative majore (bazine, fântâni cu jocuri de apă,
partere cu plantaţii decorative ş.a.).
Rezolvarea funcţională şi estetică a programului se bazează pe cunoaşterea şi
împletirea principiilor de compoziţie prezentate în capitolul 7.2. cu principiile
generale de proiectare.
Ţinând seama de adâncirea specializării, proiectarea spaţiilor verzi este o
lucrare colectivă, implicând numeroase specialităţi. Concepţia generală a amenajării
este elaborată de o persoană sau de un colectiv restrâns şi apoi este dată spre studiu
proiectanţilor în diferite specialităţi (drumuri şi sistematizare verticală, hidrotehnică,
construcţii, instalaţii ş.a.).
În urma soluţiilor de principiu furnizate de aceştia, conceptul de plan, iniţial
sub formă de schiţe, bruioane, se materializează în planul general de amenajare.
Acesta redă soluţia de ansamblu pentru tema în cauză În cazul parcurilor şi grădinilor
planul cuprinde rezolvările pentru modelarea terenului, piesele de apă, amplasarea
obiectivelor (clădiri şi terenuri cu diferite folosinţe), reţeaua de circulaţie,
amplasamentul vegetaţiei lemnoase (masive, grupuri, aliniamente, garduri vii)
elementele principale de decoraţie (constructive, uneori şi vegetale).
În această etapă a proiectării se pot întocmi două sau trei variante de rezolvare,
fiecare cu piesele scrise şi desenate, necesare.
347
Studiul de fezabilitate cuprinde următoarele piese:
A. Piesele scrise
a. Date generale:
- denumirea obiectivului de investiţii, proiectantul, ordonatorul principal de
credite, investitorul;
- amplasamentul (judeţ, localitate, strada);

- tema, cu fundamentarea necesităţii şi oportunităţii investiţiei avute în vedere


la aprobarea studiului de prefezabilitate;
- descrierea terenului şi a cadrului general, prezentarea condiţiilor naturale, a
aspectelor sociale (eventual şi istorice), tehnice şi economice cu implicaţii în
realizarea investiţiei.
b. Memoriu general (expunerea şi justificarea soluţiilor generale propuse) şi
memorii tehnice pe specialităţi (sistematizare verticală, drumuri, construcţii, instalaţii,
spaţii verzi).
c. Date privind forţa de muncă ocupată după realizarea investiţiei : total
personal, din care, personal de execuţie; locuri de muncă nou create.
d. Devizul general al investiţiei
e. Principalii indicatori tehnico-economici: valoarea totală a investiţiei,
eşalonarea pe ani, durata de realizare a investiţiei (luni).
f. Finanţarea investiţiei (indicarea sumelor pe surse de finanţare)
g. Avize şi acorduri, conform legislaţiei în vigoare: avizul ordonatorului
principal de credite, certificat de urbanism, avize pentru asigurarea utilităţilor (energie
electrică, apă, canal ş.a.), pentru protecţia mediului şi a apelor, alte avize de
specialitate, conform dispoziţiilor legale.

B. Piesele desenate
a. Plan de amplasare în zonă (1: 5000)

348
b. Plan general de amenajare, la o scară convenabilă prezentării explicite a
soluţiei: 1: 500 pentru suprafeţe până la 10 ha, 1 : 1000 pentru suprafeţe
între 10 - 50 ha şi 1: 2000 pentru suprafeţe depăşind 50 ha.
c. Planuri şi secţiuni pentru sistematizarea verticală, construcţii, vegetaţie.
d. Perspective.
Studiul de fezabilitate este supus pentru examinare şi aprobare unei comisii

tehnice de specialitate şi investitorului (persoanei juridice achizitoare); în cazul mai


multor variante, se alege una, cu sau fără modificări.
Lucrarea definitivă, în care au fost stabilite elementele şi soluţiile principale şi
au fost obţinute toate avizele, acordurile şi aprobările pentru execuţie conform
prevederilor legale (Legea finanţelor publice nr. 72/ 1996) constituie baza deschiderii
finanţării.

9.1.3. PROIECTUL TEHNIC ŞI CAIETELE DE SARCINI

În această etapă a proiectării se întocmeşte documentaţia scrisă şi desenată


pentru care se eliberează autorizaţia de construire şi pe baza căreia se deschide
licitaţia pentru execuţia lucrării.
Proiectul tehnic se elaborează pe baza studiului de fezabilitate aprobat şi
trebuie să prezinte clar şi complet datele tehnice, tehnologice şi economice privind
execuţia lucrării, astfel încât:
- investitorul să dispună de informaţii complete privind viitoarea amenajare;
- candidaţii la licitaţia pentru preluarea în execuţie a lucrării să poată elabora pe

baza lui ofertele şi detaliile de execuţie în conformitate cu prevederile proiectului,

propunând materiale şi soluţii tehnologice care conduc la o anumită ofertă de cost.

349
Conţinutul proiectului tehnic este următorul:
A. Piese scrise
a. Descrierea lucrărilor
- Prezentarea sitului ( amplasamentul şi caracterizarea terenului )
- Modul de prezentare al proiectului pe volume, broşuri, capitole
- Memoriile tehnice pe specialităţi (drumuri, terasamente, construcţii, instalaţii,
spaţii verzi ş.a.)
- Organizarea de şantier: descriere sumară, demolări, devieri de reţele etc.; căile
de acces provizorii, sursele de apă şi energie electrică pentru organizarea de şantier şi
definitive, protejarea materialelor din şantier şi a lucrărilor, curăţenia în şantier,
serviciile sanitare
- Programul de execuţie a lucrărilor, grafice de lucru, programul de recepţie
- Trasarea lucrărilor
- Măsurarea lucrărilor
- Relaţiile între contractant (ofertant), consultant şi investitor (persoana juridică
achizitoare)
b. Caietele de sarcini
Se elaborează de către proiectant pe baza planşelor şi se grupează în broşuri
distincte, pe specialităţi, pentru fiecare lucrare în parte. Caietele de sarcini prezintă
dezvoltat elementele figurate în planşe, cu informaţii şi precizări complementare
acestora. Se descriu modul de realizare a lucrărilor, ordinea de execuţie, natura şi
caracteristicile materialelor necesare.
Împreună cu planşele, caietele de sarcini trebuie astfel concepute încât pe baza
lor să se poată determina: cantităţile de lucrări, costurile lucrărilor, forţa de muncă,
materialele şi dotarea necesară execuţiei.
Elaborarea lor se face pe baza planşelor şi a breviarelor de calcul, de către
ingineri specialişti, pentru fiecare categorie de lucrare. Forma de prezentare trebuie să
fie clară, concisă şi sistematizată.

350
c. Listele cu cantităţile de lucrări
În acest capitol sunt incluse:
- centralizatorul obiectelor (elementelor ) componente ale amenajării;
- centralizatorul categoriilor de lucrări pentru fiecare obiect;
- listele cu cantităţile de lucrări comasate pe capitole de lucrări
(antemăsurători);
- structura articolelor comasate pe capitole de lucrări;
- listele cu cantităţile de utilaje şi echipamente tehnologice pentru execuţie;
- specificaţiile tehnice.
d. Graficul general de realizare a investiţiei publice
B. Piesele desenate cuprind:
a.. Planuri generale:
- planurile de amplasare a reperelor de nivelment şi planimetrice;
- planurile topografice principale;
- planul general de amenajare, care trebuie să redea amplasarea elementelor
componente şi modelarea reliefului. Se indică cote de nivel, distanţe de amplasare,
orientări, coordonate, axe, repere de nivelment şi planimetrice, cotele şi distanţele
pentru drumuri, alei pietonale, platforme;
- planurile principale privind sistematizarea verticală a terenului, inclusiv
înscrierea pe acestea a volumelor de terasamente, săpături -umpluturi, depozite de
pământ, volumul pământului transportat (excedent şi deficit), lucrările privind stratul
vegetal precum şi precizări privind utilajele şi echipamentele de lucru, alte date
tehnice.
- planurile principale privind construcţiile subterane (amplasare, dimensiuni,
secţiuni, profile longitudinale);
- planuri de amplasare a reperelor fixe şi mobile de trasare.
b. Planşele principale ale obiectelor (elementelor componente) se grupează în
volume sau broşuri pentru fiecare specialitate distinctă. Este indicat ca fiecare obiect

351
suprateran sau subteran (lac, colină -belvedere, circulaţii, piese de arhitectură,
instalaţii, mobilier de parc, echipamente şi amenajări pentru joacă şi jocuri sportive,
obiecte decorative, plantaţii, peluze şi decoraţiuni florale etc.) să aibă o denumire şi
un simbol (cod).
Planşele trebuie să redea după caz, planul individual de amplasare pentru
fiecare obiect, planurile de arhitectură (plan orizontal, secţiuni şi detalii importante, cu
precizarea cotelor, dimensiunilor, distanţelor, ariilor, materialelor şi finisajelor
acestora), planuri privind structura de rezistenţă a unor obiecte, planurile instalaţiilor
pentru unele obiecte (amplasare, scheme principale, secţiuni, detalii cu indicarea de
cote, dimensiuni, materiale, izolaţii necesare, parametri principali ai instalaţiilor),
planurile de dotare a unor obiecte cu mobilier, inventar gospodăresc, paza contra
incendiilor, protecţia muncii etc. cu indicarea caracteristicilor.
Planurile de plantare trebuie să redea exact componenţa diferitelor categorii de
plantaţii, numărul exemplarelor, distanţele de plantare, lungimea gardurilor vii cu
specificarea numărului de rânduri etc. (Foto color 128).
Ca şi studiul de fezabilitate, proiectul tehnic pentru o investiţie complexă se
elaborează de către proiectantul peisagist în colaborare cu proiectanţii de diferite
specialităţi, în funcţie de natura dotărilor şi amenajărilor incluse în viitoarea
amenajare peisagistică.
Proiectul tehnic pentru o investiţie publică se verifică de către specialişti
atestaţi de Ministerul lucrărilor publice şi amenajării teritoriului, conform
regulamentului aprobat prin HG. Nr. 925/ 1995, se avizează şi se aprobă de investitor,
potrivit reglementărilor emise de Ministerul finanţelor.
Proiectele pentru investiţiile private se contractează direct cu proiectantul sau
cu antreprenorul care poate asigura atât proiectarea cât şi execuţia; şi în această
situaţie se poate apela la mai mulţi ofertanţi, alegerea fiind în general determinată de
reputaţia proiectantului şi costul proiectării.

352
În elaborarea proiectului se foloseşte o metodologie asemănătoare cu cea
prezentată mai sus, însă consultarea repetată a beneficiarului (investitorului),
simplifică procedurile, mai ales pentru investiţiile mici (de exemplu grădinile pentru
locuinţe).

353
BIBLIOGRAFIE

• Barret, J. şi al – Terrasses jardins. Syros Alternatives, 1988


• Baumann, A. – Neues Planen und Gestalten. Aachen, 1953
• Bazin, G. – Jardins, la recherche du Paradis perdu. Editions du Chêne-
Hachette Livre, 1999
• Beretta, R. – Composizione e construzione dei giardini. Edagricole, Bologna,
1970
• Bernatzky, A. – Von der mittelalterlichen Statbefestigung zu den
Wallgrünflüchen von heute. Satzer, Berlin, 1960
• Bernatzky, A. – Klima wirkungen von Grünflachën und ihre Beziehungen zur
Städteplanung. Rev. Anthos, nr. 1, 1966
• Bernatzky, A. – Tree ecology and preservation in Developments in agricultural
and menaged – forest ecology . Elsevier Scientific Publishing
Company, 1980
• Bovo, G., Miglieta P., Peano, O., Vanzo, A.– Manuale per tecnici del verde
urbano. Torino, 1998
• Brison, H., Collin, D. – Jardins d’Agrément. Ed. J.B. Baillière et Fils, Paris,
1959
• Charageat Marguerite – L’art des jardins. Vendôme, France, 1962
• Chiţulescu, G., Chiţulescu, Tr. – Şapte monumente celebre ale antichităţii. Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1969


Chiusoli,
le Dantec,Al. – Progettare
J.-P.
giardini Edizioni Agricole, Bologna, 1991
– Le sauvage et le. régulier. Art des jardins et paysagisme en
France au XXE siècle. Groupe Moniteur, Editions du Moniteur,
Paris, 2002
• Dejeu, L., Georgescu, Magdalena – Tăierea şi conducerea viţei de vie. Ed.
Ceres, 2003
• Drimba, O. – Istoria culturii şi civilizaţiei. vol I, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, România, 1984
• Dumitriu – Tătăranu, I. şi al. – Stabilirea capacităţii filtrante a pădurii faţă de
noxele din atmosferă şi măsuri de gospodărire a pădurii
afectate. I.C.A.S, Bucureşti, 1980
• Enge, T.O., Schröer, C.F. – L’arhitecture des jardins en Europe. Ed. Taschen,
Germania, 1990
• Fouquier, M., Duchêne, A. – Des divers styles de Jardins. Ed. Emile Paul,
Paris, 1914
• de Ganay, E. – Jardins de France. Ed. Larousse, Paris, 1949
• Garrec, J.P. – Pollution atmosférique et milieu urban. Les effets sur les arbres.
Rev. Forest Française, XLI – n o sp.,1989
354
• Giurgiu, V. – Conservarea pădurilor. Ed. Ceres, Bucureşti, 1978
• Giurgiu, V. – Pădurea şi viitorul. Ed. Ceres, Bucureşti, 1982
• Gromort, G. – L’art des Jardins. Ed. Vincent, Fréal & C ie, Paris, 1934
• Heron, Marianne - Gardens of Ireland., Gill and Macmillan Ltd., Ireland 1999
• Hobhouse, Penelope – Garden designs. Henry and Co., New York, 1997
• Holden, R. – Landscape design. Laurence King, London, 1996
• Iliescu, Ana-Felicia – Arboricultura ornamentală. Ed. Ceres, Bucureşti, 1998
• Iliescu, Ana-Felicia, Costea, Gabriela, Dumitraşcu, Monica – Îndrumător
pentru iniţierea în proiectarea peisagistică. AMC, USAMV,

• Jenkins, Mary Bucureşti,


Zuazua – 2001
America’s Public Gardens. National geographic
Society, USA, 1998
• Kingsbury, N. - The New Perennial Garden. Frances Lincoln Limited, London,
1996
• Kluckert, E. – European Garden Design. Könemann, Köln, 2000
• Landenne, A. – Initiation à la composition des projets. I.S.I., Gembloux,
Belgique, 1997
• Loewer, P. – Ornamental grasses. Meredith Books, Des Moines, Iowa, 1995
• Loxton, H. – The Garden. David Bateman Ltd., London, 1991
• Marcus , R. – Parcuri şi grădini din România. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1958
• Magnilio Calcagno, Annalisa - Architettura del Paesagio. Evoluzione storica,
Ed. Calderini, 1983

• Mattern,
Moore, Ch., Gärten und
H. –Mitchell, W., Gartenlandschften
Turnbull, W. – The. Verlag
PoeticsGerd Hatje, Stuttgart,1960
of Gardens. MIT Press,
USA, 2000
• Moreux, J.C. – Jardins d’Espagne. Jardins-L’Architecture d’aujourd’hui,
Franta, 1937
• Muja, S. – Spaţiile verzi în sistematizarea teritoriului şi a localităţiilor. Ed.
Ceres, Bucureşti, 1984
• Muja, S. – Dezvoltarea spaţiilor verzi în sprijinul conservării mediului
înconjurator. Ed. Ceres, Bucureşti, 1994
• Neuray, G. – Architecture des Parcs et Jardins. Les Presses Agronomiques de
Gembloux, 1973
• Nitschke, G. – Le jardin japonais. Taschen, Italy, 2003
• Nourry, J.-P. – Art et technique des jardins. Ed. Baillière et Fils, Paris, 1971
• Negruţiu, Filofteia – Spaţii verzi. EDP, Bucureşti, 1980
• Pizzoni, F. – The Garden. Aurum Press, London, 1999
• Popescu, M. şi colab. – Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti,
1982
• Preda, M., Palade, L. – Arhitectura peisageră. Ed. Ceres, Bucureşti, 1973
355
• Plucknett, Jenny – The Small Garden. Abbeydale Press, UK, 2002
• Robinson, N. – The planting design handbook. Ed. Gower, England, 1992
• Rovenţa, I. – Plante floricole perene de parcuri şi grădini. Ed. Agrosilvică,
Bucureşti, 1968
• Schaewen, von D., Valéry, Marie- Françoise - Gardens in France. Taschen
Verlag, Köln, 1977
• Simonds J., O. – Arhitectura peisajului. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1967
• Simonini, G.L. – Giardini italiani. Ed. Idealibri S.p.A, Milano, 1991
• Solomon, Marica – Peisajul – instrument al calităţii dezvoltării spaţiale.

• Arhitext
Sonea, V., Palade, design, nr.5,
L., Iliescu, 2002 – Arboricultură ornamentală şi
Ana-Felicia
arhitectura peisajului. EDP, Bucuresti, 1979
• Sonea, V., Pavel, Afrodita, Ailincăi, Natalia, Şelaru, Elena – Floricultură. EDP,
Bucureşti, 1979
• Soulier, L. – Espaces verts et urbanisme. Centre de recherche d’urbanisme,
Paris, 1977
• Stevens, D. – Designing your ideal garden. Frances Lincoln Ltd., London,
2001
• Tanguy, Fréderique et M. – La composition des espaces verts et le choix des
végétaux. Ed. J.B. Baillière, Paris, 1981
• Torsten, O.E., Schröer, C.F. – Architecture des Jardins en Europe. Taschen,
Köln, 1990
• Vişoiu, Dagmar – Istoria grădinilor şi parcurilor. Ed. Mirton, Timişoara, 2001
• Webster, R – Feng Shui pentru grădină. Ed. Vox, Bucureşti, 2000
• Willery, D., Garbe, P. – Un jardin pas comme les autres. Larousse, Bordas,
1997

*** Encyclopédie des Jardins. Librairie Larousse, Paris, 1957


*** Monitorul oficial al României – Normele metodologice privind conţinutul
cadru al proiectelor – pe faze de proiectare, septembrie 1996
*** Plants for water gardens. Dempsey Parr, Bath, UK, 1999
***Giardini: Il nuovo Grand Tour. Grandi Giardini Italiani, 1999

356
ANEXĂ
LISTE TEMATICE CUPRINZÂND SPECII ORNAMENTALE LEMNOASE
ŞI ERBACEE

I. PLANTE LEMNOASE
1. ARBORI ŞI ARBUŞTI PENTRU DIFERITE CONDIŢII DE MEDIU DIN ROMÂNIA

SPECII TERMOFILE

Foioase Prunus tenella


Albizzia julibrissin Paulownia tomentosa
Buddleia davidii Prunus laurocerasus
Calycanthus floridus Quercus pubescens
Carpinus orientalis Rhododendron sp.
Castanea sativa Rosea thea hybrida (soiuri)
Cercis siliquastrum Ruscus aculeatus
Cotinus coggygria Salix babylonica
Euonymus japonicus Conifere
Hydrangea macrophylla Abies cephalonica
Hypericum patulum Cedrus atlantica
Hypericum ‘Hidcote’ Cryptomeria japonica
Ilex crenata Cupressus sempervirens
Magnolia
Ostrya stellata
carpinifolia Sequoiadendron giganteum

SPECII SUBTERMOFILE

Foioase Pyracantha crenatoserrata


Amorpha fruticosa Robinia hispida
Catalpa bignonioides Robinia pseudacacia
Corylus colurna Salix matsudana ‘Tortuosa’
Cytisus scoparius Sophora japonica
Fraxinus ornus Syringa vulgaris
Gleditsia triacanthos Tamarix tetrandra
Ilex aquifolium Wisteria sinensis
Koelreuteria paniculata Conifere
Ligustrum ovalifolium Calocedrus decurrens
Liriodendron tulipifera
Lonicera pileata Juniperus virginiana
Pinus griffithii
Lonicera nitida Taxodium distichum
Magnolia kobus Thuja orientalis
Prunus triloba Thuja plicata

357
SPECII REZISTENTE LA GER

Foioase Sorbus intremedia


Acer pseudoplatanus Tilia cordata
Betula sp. Tamarix sp.
Calluna vulgaris Viburnum opulus
Cornus alba Conifere
Cornus stolonifera Abies nordmaniana
Crataegus monogyna Chamaecyparis nootkatensis
Fagus sylvatica Juniperus communis
Fraxinus excelsior Juniperus x media
Laburnum sp. Larix decidua
Philadelphus coronarius Picea abies
Prunus spinosa Pinus cembra
Populus tremula Pinus mugo
Quercus robur Pinus nigra
Salix sp. Pinus sylvestris
Spiraea sp. Thuja occidentalis
Sorbus aria Tsuga canadensis
Sorbus aucuparia

SPECII HELIOFILE

Foioase Paulownia tomentosa


Acer saccharinum Perovskia atriciplifolia
Aesculus sp. Platanus hybrida
Albizzia julibrissin Populus nigra
Alnus glutinosa Pyrus salicifolia
Betula pendula Robinia sp.
Campsis radicans Sophora japonica
Catalpa bignonioides Sorbus aria
Cercis siliquastrum Spartium junceum
Cytisus sp. Syringa vulgaris
Cotinus coggygria Tamarix sp.
Elaeagnus sp Tilia tomentosa
Exochorda racemosa Wisteria sinensis
Genista sp. Conifere
Gleditsia triacanthos Cryptomeria japonica
Gymnocladus dioicus Ginkgo biloba
Hibiscus syriacus Larix decidua
Koelreuteria paniculata Pinus sp.
Kolkwitzia amabilis Thuja sp.
Liriodendron tulipifera Cultivaruri aurii de conifere
Malus sp.
Paeonia suffruticosa

358
SPECII TOLERANTE FAŢĂ DE UMBRĂ ŞI SEMIUMBRĂ

Foioase Mahonia aquifolium


Acer campestre Pachysandra terminalis
Acer tataricum Parthenocissus sp.
Aesculus hippocastanum Prunus laurocerasus
Berberis julianae Prunus padus
Buxus sempervirens Rhododendron sp.
Calycanthus floridus Ribes sp.
Carpinus betulus Symphoricarpos sp.
Chaenomeles sp. Viburnum sp.
Corylus avellana Vinca sp.
Euonymus sp. Conifere
Fagus sylvatica Abies alba
Hedera helix Juniperus x media ‘Pfitzeriana’
Hydrangea sp. Juniperus horizontalis
Ilex aquifolium Picea orientalis
Kerria japonica ‘Pleniflora’ Taxus baccata
Ligustrum sp. Tsuga canadensis
Lonicera sp.

SPECII TOLERANTE ALE TERENURILOR UMEDE

Foioase Liquidambar styraciflua


Acer negundo Prunus padus
Acer saccharinum Potentilla fruticosa
Alnus glutinosa Populus sp.
Betula pubescens Rhamnus frangula
Carpinus betulus Rhododendron sp.
Euonymus europaeus Salix sp.
Euonymus fortunei Sambucus sp.
Fraxinus excelsior Tamarix ramosissima
Hydrangea sp. Viburnum opulus
Ilex aquifolium Conifere
Kerria japonica Taxodium distichum

SPECII XEROFITE (REZISTENTE LA SECETĂ)

Foioase Berberis sp.

Acer
Acercampestre
ginnala Buddleia
Caraganaalternifolia
arborescens
Acer tatarica Carpinus orientalis
Ailanthus altissima Cercis siliquastrum
Betula pendula Colutea arborescens

359
Cotinus coggygria Prunus mahaleb
Cotoneaster sp. Prunus serotina
Cytisus sp. Prunus spinosa
Elaeagnus angustifolia Prunus tenella
Fraxinus ornus Potentilla sp.
Genista sp. Populus alba
Gleditsia Populus tremula
Hibiscus sp. Quercus pubescens
Hippophae rhamnoides Robinia sp.
Hypericum sp. Rosa pimpinellifolia
Ilex crenata Symphoricarpos sp.

Kerria japonica
Koelreuteria paniculata Tamarix
Coniferesp.
Laburnum anagyroides Juniperus sp.
Lonicera sp. Picea pungens
Lycium barbarum Pinus sp.
Physocarpus opulifolius

SPECII PENTRU SOLURI NISIPOASE

Foioase Populus sp.


Acer campestre Potentilla fruticosa
Acer ginnala Robinia pseudacacia
Ailanthus altissima Sophora japonica
Amorpha fruticosa Sorbaria sorbifolia
Berberis thunbergii Sorbus aucuparia
Betula pendula Salix alba

Caragana
Colutea arborescens
arborescens Spiraea
Spiraea arguta
japonica
Cornus mas Symphoricarpos sp.
Cotinus coggygria Tamarix sp.
Cytissus sp. Ulmus carpinifolia
Elaeagnus angustifolia Viburnum lantana
Gleditsia triacanthos Vinca minor
Hippophae rhamnoides Conifere
Kerria japonica Abies concolor
Kolkwitzia amabilis Chamaecyparis lawsoniana
Laburnum anagyroides Juniperus sp.
Lonicera xylosteum Picea sp.
Lycium halimifolium Pinus sp.
Philadelphus sp. Thuja occidentalis
Physocarpus opulifolius Tsuga canadensis
Platanus hybrida

SPECII PENTRU SOLURI PIETROASE

Foioase Betula pendula


Acer campestre Buddleia sp.

360
Catalpa bignonioides Robinia pseudacacia
Chaenomeles sp. Rosa canina
Cercis siliquastrum Rosa rubiginosa
Clematis alpina Rosa rugosa
Colutea arborescens Tamarix parviflora
Crataegus monogyna Viburnum lantana
Cytisus sp. Conifere
Elaeagnus angustifolia Ginkgo biloba
Hippophae rhamnoides Juniperus sp.
Koelreuteria paniculata Larix sp.
Perovskia atriciplifolia Picea omorika

Populus tremula
Prunus avium Picea pungens
Pinus cembra
Prunus mahaleb Pinus mugo
Pyracantha sp. Pinus sylvestris
Ribes alpinum

SPECII PENTRU SOLURI ARGILOASE

Foioase Liriodendron tulipifera


Acer platanoides Lonicera sp.
Acer saccharinum Mahonia sp.
Aesculus sp. Magnolia kobus
Alnus glutinosa Malus sp.
Berberis sp. Parthenocissus sp.
Betula sp. Philadelphus sp.
Carpinus sp. Platanus sp.
Chaenomeles sp. Populus nigra ‘Italica’
Colutea sp. Potentilla sp.
Cornus sp. Prunus sp.
Corylus sp. Pyracantha sp.
Cotinus coggygria Rhus typhina
Corylus avellana Ribes sp.
Cotoneaster sp. Rosa sp.
Crataegus sp. Quercus cerris
Deutzia sp. Quercus frainetto
Euonymus europaeus Salix sp.
Fagus sylvatica Sambucus nigra
Forsythia sp. Sorbus sp.
Fraxinus sp. Spiraea sp.
Genista sp. Symphoricarpos sp.
Hibiscus syriacus Syringa vulgaris
Hypericum sp. Tilia sp.
Ilex sp. Ulmus laevis
Laburnum anagyroides Viburnum sp.
Ligustrum vulgare Weigela florida
Liquidambar styraciflua Wisteria sinensis

361
Conifere Taxodium sp.
Abies nordmaniana Taxus sp.
Juniperus sp. Thuja sp.
Larix sp. Tsuga canadensis
Pinus cembra
Pinus nigra

SPECII PENTRU SOLURI ACIDE


(*CALCIFUGE)
Foioase Populus tremula
Acer palmatum Potentilla sp.
Amelanchier sp. Prunus spinosa
Aronia sp. Quercus petraea
Berberis thunbergii Rhamnus frangula
Betula pendula* Rhododendron sp.*
Betula nana Robinia pseudacacia*
Callicarpa bodinieri Salix caprea
Calluna vulgaris* Salix purpurea
Calycanthus floridus Sambucus racemosa*
Carpinus orientalis Sorbaria sp.
Castanea sativa* Spiraea x vanhouttei
Cornus alba Symphoricarpos sp.
Cornus florida Vaccinium sp.*
Cornus stolonifera Viburnum opulus
Cotoneaster dammeri Viburnum rhytidophyllum
Cotoneaster franchetii Conifere
Cytisus scoparius Abies nobilis
Daphne mezereum Cryptomeria japonica
Erica carnea Juniperus chinensis ‘Pfitzeriana’
Exochorda racemosa Juniperus communis
Fagus sylvatica Larix sp.
Genista tinctoria Picea abies
Hippophae rhamnoides Pinus cembra
Hydrangea macrophylla Pinus mugo
Ilex sp. Pinus sylvestris
Magnolia sp. Pseudotsuga menziesii
Physocarpus opulifolius Taxodium distichum
Populus canescens

SPECII CALCIFILE

Foioase Buddleja davidii


Acer sp. Buxus sempervirens
Aesculus sp. Caragana arborescens
Ailanthus altissima Carpinus betulus
Berberis sp. Catalpa bignonioides

362
Ceanothus sp. Quercus cerris
Celtis sp. Quercus pubescens
Cercis siliquastrum Rhus typhina
Colutea sp. Rosa sp.
Cornus mas şi cv. Sambucus sp.
Corylus colurna Sophora japonica
Cotoneaster horizontalis Sorbus sp.
Crataegus laevigata Spartium junceum
Cytisus nigricans Spiraea japonica
Deutzia sp. Symphoricarpos sp.
Elaeagnus angustifolia Syringa sp.

Euonymus sp.
Forsythia sp. Vinca sp.florida
Weigela
Fraxinus ornus Yucca sp.
Hibiscus syriacus Conifere
Hypericum sp. Abies pinsapo
Juglans sp. Chamaecyparis lawsoniana
Kerria japonica Juniperus communis
Ligustrum sp. Juniperus x media
Lonicera sp. Pinus mugo
Mahonia aquifolium Pinus nigra
Morus sp. Pseudotsuga menziesii glauca
Philadelphus sp. Taxus baccata
Populus alba Thuja occidentalis
Populus nigra ‘Italica’ Thuja plicata
Potentilla sp. Thujopsis dolabrata
Prunus serrulata

SPECII MODERAT TOLERANTE FAŢĂ DE SALINITATEA SOLULUI

Amorpha fruticosa Paliurus spina-christi


Caragana arborescens Populus alba
Elaeagnus angustifolia Rhus typhina
Gleditsia triacanthos Symphoricarpos albus
Hippophae rhamnoides Tamarix tetrandra
Koelreuteria paniculata Ulmus pumilla pinnato-ramosa
Lycium sp.

SPECII PENTRU LITORAL

Foioase Colutea sp.


Acer pseudoplatanus Cotoneaster sp.
Acer monspessulanum Crataegus sp.
Ailanthus altissima Cytisus sp.
Carpinus betulus Euonymus fortunei
Castanea sativa Euonymus japonicus

363
Fraxinus angustifolia Sambucus racemosa
Fraxinus excelsior Sorbus aria
Halimodendron halodendron Spartium junceum
Hydrangea macrophylla Spiraea sp.
Ilex aquifolium Tamarix sp.
Lavandula spica Ulmus glabra
Lonicera pileata Ulmus pumilla pinnato-ramosa
Lycium barbarum Viburnum sp.
Populus alba Yucca filamentosa
Populus tremula Conifere
Prunus avium Cupressocyparis leylandii

Prunus
Prunus cerasifera
spinosa Juniperus
Pinus sp.
mugo
Pyracantha sp. Pinus nigra
Quercus cerris Pinus sylvestris
Quercus rubra Pseudotsuga menziesii
Quercus pedunculiflora Taxus baccata
Rosa sp. Thuja plicata
Salix sp.

SPECII PENTRU ZONE INDUSTRIALE

Arbori foioşi Rhus typhina


Acer campestre Robinia pseudacacia
Aesculus hippocastanum Salix alba
Ailanthus altissima Sophora japonica
Alnus sp. Sorbus aria
Amelanchier sp. Sorbus aucuparia
Betula pendula Tilia x euchlora
Carpinus betulus Tilia platyphyllos
Catalpa bignonioides Arbuşti
Crataegus sp. Berberis sp.
Fagus sylvatica Buddleia davidii
Fraxinus excelsior Buxus sempervirens
Gleditsia triacanthos Chaenomeles sp.
Juglans sp. Colutea arborescens
Liriodendron tulipifera Cornus alba
Magnolia denudata Cornus mas
Magnolia kobus Cotoneaster sp.
Magnolia x soulangeana Crataegus sp.
Malus sp. Cytisus
Morus nigra Daphne mezereum
Platanus hybrida Deutzia sp.
Populus sp. Elaeagnus angustifolia
Prunus avium Euonymus fortunei
Prunus cerasifera Euonymus japonicus
Prunus padus Forsythia sp.
Pyrus sp Genista sp.

364
Hedera helix Tamarix tetrandra
Hibiscus syriacus Viburnum opulus
Hydrangea macrophylla Weigela florida
Hypericum sp. Conifere
Ilex aquifolium Abies concolor
Kerria japonica Abies nordmanniana
Laburnum anagyroides Chamaecyparis lawsoniana
Ligustrum ovalifolium Chamaecyparis nootkatensis
Lonicera pileata Ginkgo biloba
Lycium barbarum Juniperus horizontalis
Mahonia aquifolium Juniperus sabina

Philadelphus
Prunus laurocerasus Juniperus
Larix virginiana
decidua
Pyracantha sp. Picea glauca
Rhus typhina Picea omorika
Ribes sp. Picea pungens
Rosa Pinus mugo
Salix Pinus nigra
Sambucus nigra Pinus sylvestris
Sorbaria sp. Taxodium distichum
Spatium junceum Taxus baccata
Spiraea sp. Thuja occidentalis
Staphylea sp. Torreya californica
Symphoricarpos sp. Tsuga canadensis
Syringa vulgaris

2. VITEZA DE CREŞTERE A ARBORILOR ŞI ARBUŞTILOR

SPECII CU CREŞTERE LENTĂ


Foioase Quercus robur
Betula pendula ‘Tristis’ Sophora japonica ‘Pendula’
Buxus sempervirens Conifere
Carpinus betulus Abies alba
Fagus sylvatica Chamaecyparis lawsoniana ‘Alumii’
Ilex aquifolium Picea pungens
Liquidambar styraciflua Taxus baccata
Magnolia sp. Taxodium distichum
Mahonia aquifolium

SPECII CU CREŞTERE RAPIDĂ

Foioase Buddleia sp
Acer negundo Catalpa bignonioides
Acer platanoides Deutzia scabra
Ailanthus altissima Forsythia sp.
Betula pendula Fraxinus excelsior

365
Gleditsia triacanthos Spiraea sp.
Laburnum anagyroides Tamarix tetrandra
Lonicera fragrantissima Conifere
Physocarpus opulifolius Cupressocyparis x leylandii
Populus sp. Larix decidua
Robinia pseudacacia Pinus strobus
Salix alba Pseudotsuga menziesii

3. CARACTERISTICI ORNAMENTALE ALE ARBORILOR ŞI


ARBUŞTILOR

CULOAREA FLORILOR

SPECII CU FLORI ALBE, ALBE-GĂLBUI

Exochorda racemosa (V)


Arbori Hydrangea macrophylla (VII-VIII)
Aesculus hippocastanum (V) Ligustrum vulgare (VII)
Catalpa bignonioides (VI-VII) Lonicera caprifolium (V-VI)
Crataegus monogyna (V-VI) Lonicera xylosteum (V-VI)
Fraxinus ornus (V-VI) Pachysandra terminalis (IV)
Malus baccata (V) Philadelphus coronarius (VI-VII)
Magnolia stellata (III-IV) Prunus laurocerasus (V)
Magnolia kobus (IV) Prunus spinosa (IV)
Prunus avium ‘Plena’ (IV-V) Prunus tenella (IV-V)
Prunus mahaleb (V) Polygonum aubertii (IX-X)
Prunus padus (IV-V) Pyracantha sp. (V-VI)
Prunus persica’Alba-plena’ (IV-V) Physocarpus opulifolius (VI)
Robinia pseudacacia (VI) Rosa sp. (VI-X)
Sorbus aucuparia (V) Sambucus sp. (V-VI)
Sophora japonica (VII-VIII) Spiraea arguta (IV-V)
Arbuşti Spiraea prunifolia (IV)
Amelanchier laevis (IV-V) Spiraea x vanhouttei (V-VI)
Cornus sanguinea (V) Sorbaria sorbifolia (VI-VII)
Cornus florida (V) Staphyllea sp. (V)
Cotoneaster sp. (V-VI) Syringa vulgaris (V-VI)
Cytisus praecox (V-VI) Viburnum opulus (V-VI)
Deutzia scabra, D. gracilis (V-VII)

SPECII CU FLORI GALBENE


Arbori Liriodendron tulipifera (V)
Acer platanoides (IV) Tilia sp. (VI-VII)
Gleditsia triachanthos (VII) Arbuşti
Koelreuteria paniculata (VII-VIII) Berberis sp. (V-VI)

366
Caragana arborescens (V) Genista sp. (V-VIII)
Colutea arborescens (V-VI) Hypericum sp. (VII-X)
Cornus mas (II-III) Kerria japonica (V-VII)
Cotinus coggygria (VI) Laburnum anagyroides (V-VI)
Cytisus scoparius (V-VI) Lonicera japonica (VI-VII)
Corylus avellana (II) Mahonia aquifolium (IV)
Elaeagnus angustifolia (V-VI) Potentilla fruticosa (V-X)
Forsythia x intermedia (III-IV) Ribes aureum (IV-V)
Forsythia suspensa (IV-V) Spartium junceum (V-VI)

SPECII CU FLORI ROŞII

Arbori Chaenomeles lagenaria (IV)


Acer rubrum (III-IV) Campsis radicans (VII)
Albizzia julibrissin var. rosea (VII-VIII) Clematis ‘Ville de Lyon’ (V-VI)
Aesculus x carnea ‘Briotii’ (V) Hibiscus syriacus ‘Duc de Brabant’ (VII-IX)
Magnolia x soulangeana ‘Lennei’ (IV-V) Hydrangea sp. (VII-VIII)
Malus pumilla ‘Niedzwetkyana’ (V) Rosa sp. (VI-X)
Malus purpurea (V) Ribes sanguineum ‘King Edward VII’ (IV-V)
Malus floribunda (V) Spiraea bumalda (VII)
Prunus persica ‘Russel’s Red’ (IV-V) Spiraea japonica ‘Anthony Waterer’ (VII)
Arbuşti Weigela florida ‘Bristol Ruby’(V-VI)
Chaenomeles japonica (IV)

SPECII CU FLORI GRENA

Arbuşti Akebia quinata (VI)


Amorpha fruticosa (VI) Calycanthus floridus (VI-VII)

SPECII CU FLORI ROZ


Arbori Daphne mezereum (II)
Aesculus x carnea (V) Deutzia rosea (VI)
Albizzia julibrissin (VII-VIII) Kolkwitzia amabilis (VI)
Cercis canadensis (V) Lonicera korolkowii (VI)
Cercis siliquastrum (V) Lonicera tatarica (V-VI)
Crataegus oxyacantha ‘Paul’s Scarlet’ (V-VI) Prunus serrulata ‘Amanogawa’ (IV)
Malus sp. (V) Prunus triloba (III-IV)
Magnolia x soulangeana (IV-V) Prunus tenella (IV)
Prunus amygdalus ‘Rosea Plena’ (IV-V) Rhododendron sp. (IV-V)
Prunus persica ‘Clara Meyer’ (IV-V) Rosa sp. (VI-X)
Prunus serrulata ‘Kanzan’ (IV-V) Spiraea billiardii (VI-VII)
Prunus subhirtella (IV-V) Spiraea japonica (VI-VII)
Robinia hispida (V-VI) Spiraea salicifolia (VI-VII)
Arbuşti Tamarix pentandra (VI-VIII)
Calluna vulgaris (VI-VII) Tamarix tetrandra (IV-V)

367
Weigela florida (VI-VII)

SPECII CU FLORI MOV, VIOLET, ALBASTRE

Arbori Perovskia atriplicifolia (VII-VIII)


Paulownia tomentosa (V) Syringa josikaea (V)
Arbuşti Syringa vulgaris (V-VI)
Buddleia alternifolia (VI) Vitex agnus-castus (VI-VII)
Buddleia davidii (VI-IX) Vinca major (V-VIII)
Clematis jackmanni (VI-VII) Vinca minor (V-VIII)
Hibiscus syriacus (VI-IX) Wisteria sinensis (V)
Hydrangea macrophylla ‘Bluewave’ (VII-
VIII)

COLORITUL FRUNZIŞULUI

SPECII CU FRUNZIŞ VARIEGAT

Euonymus japonicus ‘Albomarginata’


Arbori foioşi Euonymus japonicus ‘Aureomarginata’
Acer negundo ‘Aureo-variegatum’ Hedera helix ‘Aureovariegata’
Acer platanoides ‘Drummondi’ Ilex aquifolium ‘Albomarginata’
Fagus sylvatica ‘Roseomarginata’ Ilex aquifolium ‘Golden King’
Fraxinus excelsior ‘Argenteovariegata’ Ilex crenata ‘Aureovariegata’
Liriodendron tulipifera ‘Aureomarginatum’ Ligustrum ovalifolium ‘Aureum’
Sophora japonica ‘Variegata’ Ligustrum ovalifolium ‘Argenteomarginata’
Ulmus carpinifolia ‘Variegata’ Conifere
Arbuşti foioşi Chamaecyparis pisifera ‘Filifera Aurea’
Buxus sempervirens ‘Aureo-variegata’ Chamaecyparis pisifera ‘Plumosa aurea’
Cornus alba ‘Spaethii’, ‘Elegantissima’ Ginkgo biloba ‘Variegata’
Cornus mas ‘Variegata’ Thuja occidentalis ‘Albospica’
Elaeagnus pungens ‘Maculata’ Thuja occidentalis ‘Aureospica’
Euonymus gracilis ‘Emerald’n Gold’ Thuja plicata ‘Zebrina’

SPECII CU FRUNZIŞ ROŞU

Arbori foioşi Arbuşti foioşi


Acer platanoides ‘Crimson King’ Berberis vulgaris ‘Atropurpurea’
Acer palmatum ‘Atropurpureum’ Berberis thunbergii ‘Atropurpurea’
Fagus sylvatica ‘Atropunicea’ Corylus maxima ‘Purpurea’
Prunus cerasifera ‘Pisardii’ Cotinus coggygria ‘Rubrifolius’
Prunus cerasifera ‘Nigra’

368
SPECII CU FRUNZIŞ ALBĂSTRUI

Arbuşti foioşi Juniperus horizontalis ‘Glauca’


Lonicera korolkowii Juniperus x media ‘Pfizeriana Glauca’
Salix purpurea ‘Gracilis’ Juniperus scopulorum ‘Sky Rocket’
Conifere Juniperus squamata ‘Blue Carpet’
Chamaecyparis lawsoniana ‘Allumii’ Juniperus squamata ‘Meyeri’
Chamaecyparis lawsoniana ‘Ellwoodii’ Juniperus virginiana ‘Glauca’
Chamaecyparis lawsoniana ‘Minima glauca’ Picea pungens
Chamaecyparis pisifera ‘Boulevard’ Pseudotsuga menziesii var. glauca

SPECII CU FRUNZIŞ ALBĂSTRUI-CENUŞIU

Conifere Juniperus communis ‘Hibernica’


Abies concolor Juniperus x media ‘Hetzii’
Chamaecyparis lawsoniana ‘Fletcheri’ Juniperus virginiana ‘Burkii’

SPECII CU FRUNZE ARGINTII

Arbuşti foioşi Conifere


Elaeagnus angustifolia Abies concolor ‘Candicans’
Hippophae rhamnoides Picea pungens ‘Argentea’
Pyrus elaeagrifolia Picea pungens ‘Kosteri’

SPECII CU FRUNZIŞ GALBEN-AURIU

Foioase Chamaecyparis pisifera ‘Filifera Aurea’


Acer negundo ‘Auratum’ Juniperus communis ‘Depressa Aurea’
Gleditsia triacanthos ‘Sunburst’ Juniperus x media ‘Old Gold’
Ligustrum ovalifolium ‘Aureum’ Juniperus chinensis ‘Pfitzeriana Aurea’
Robinia pseudacacia ‘Frisia’ Juniperus chinensis ‘Plumosa Aurea’
Quercus robur ‘Concordia’ Taxus baccata ‘Fastigiata Aurea’
Ulmus carpinifolia ‘Wredei’ Taxus baccata ‘Standishii’
Conifere Thuja occidentalis ‘Rheingold’
Chamaecyparis lawsoniana ‘Stewartii’ Thuja orientalis ‘Aurea’
Chamaecyparis lawsoniana ‘Minima Aurea’

SPECII CU FRUNZIŞ GALBEN-AURIU TOAMNA, UNELE ŞI CU NUANŢE ROŞIETICE

Arbori foioşi Celtis occidentalis


Acer negundo Fraxinus excelsior
Acer saccharinum Fraxinus americana
Acer platanoides Gleditsia triacanthos
Acer pseudoplatanus Juglans nigra
Betula pendula Liriodendron tulipifera
Castanea sativa Morus alba

369
Populus alba Ginkgo biloba
Conifere Larix decidua

SPECII CU FRUNZIŞ ROŞU TOAMNA- UNELE SPECII ŞI CU NUANŢE PORTOCALII

Arbori foioşi Cotinus coggygria


Acer ginnala Cornus sanguinea
Amelanchier laevis Cotoneaster sp.
Liquidambar styraciflua Euonymus europaeus
Prunus avium Mahonia aquifolium
Prunus serrulata Parrotia persica

Quercus
Quercus rubra
coccinea Parthenocissus quinquefolia
Parthenocissus tricuspidata
Arbuşti foioşi Rhus typhina
Berberis julianae Viburnum opulus
Berberis thunbergii Conifere
Taxodium distichum

SPECII CU FRUCTE DECORATIVE

Arbori foioşi Cornus stolonifera (alb)


Acer tataricum (roşu) Cotoneaster sp. (roşu, negru)
Ailanthus altissima (roşcat) Cotinus coggygria
Aesculus hippocastanum Crataegus sp. (roşu)
Castanea sativa Daphne mezereum (roşu)
Catalpa bignonioides Euonymus europaeus (roşu-oranj)
Cercis siliquastrum Hippophae rhamnoides (portocaliu)
Fraxinus ornus Ilex aquifolium (roşu)
Koelreuteria paniculata Mahonia aquifolium (albastru)
Maclura aurantiaca (galben) Polygonum aubertii (alb)
Magnolia kobus (roşu) Physocarpus opulifolius (roşcat)
Malus sp. (galben→roşu) Pyracantha sp. (galben, oranj, roşu)
Platanus x acerifolia Rhus typhina (roşu)
Sorbus aucuparia (roşu) Rosa multiflora (roşu)
Arbuşti foioşi Rosa rugosa (roşu)
Berberis sp. Sambucus racemosa (roşu)
Callicarpa bodinieri (mov) Symphoricarpos sp. (roşu)
Cornus alba (alb) Viburnum opulus (roşu)
Cornus florida (roşu) Conifere
Cornus mas (roşu) Juniperus virginiana (albăstrui)
Cornus sanguinea (negru) Taxus baccata(roşu)

SPECII CU LĂSTARI DECORATIVI PRIN CULOARE

Acer negundo var. violaceum


Arbori foioşi Tilia platyphyllos ‘Aurea’

370
Tilia platyphyllos ‘Rubra’ Cornus stolonifera
Salix alba var. vitellina Cytisus sp.
Arbuşti foioşi Genista sp.
Cornus alba ‘Sibirica’ Kerria japonica
Cornus sanguinea Spartium junceum
Cornus sanguinea ‘Flaviramea’

SPECII CU SCOARŢĂ DECORATIVĂ PRIN CULOARE

Arbori foioşi Populus alba ‘Nivea’


Betula pendula Populus nigra var. thevestina

Betula utilis
Fagus sylvatica Conifere
Pinus sylvestris
Platanus hybrida

SPECII FOIOASE CU FRUNZE PERSISTENTE ŞI SEMIPERSISTENTE(*)

Arbuşti Ilex aquifolium


Berberis buxifolia ‘Nana’ Lonicera pileata*
Berberis julianae* Mahonia aquifolium*
Berberis stenophylla Prunus laurocerasus
Berberis verruculosa Pyracantha coccinea*
Buxus sempervirens Viburnum x burkwoodii
Cotoneaster dammeri Viburnum rhytidophyllum
Cotoneaster microphyllus Subarbuşti
Euonymus fortunei Calluna vulgaris
Euonymus fortunei radicans* Pachysandra terminalis
Euonymus japonicus Vinca minor
Hedera helix Yucca filamentosa

SPECII CU FLORI PARFUMATE

Arbori foioşi Buxus sempervirens


Cladrastis lutea Elaeagnus angustifolia
Crataegus monogyna Ligustrum sp.
Gleditsia triacanthos Lonicera fragantissima
Magnolia denudata Lonicera japonica
Magnolia kobus Paeonia x lemoinei
Magnolia stellata Philadelphus coronarius
Magnolia soulangeana Ptelea trifoliata
Prunus cerasifera Ribes aureum
Robinia pseudacacia Rosa sp.
Tilia sp. Spartium junceum
Arbuşti Syringa sp.
Buddleia sp. Wisteria sinensis

371
SPECII CU FRUNZIŞ AROMAT

Arbori foioşi Perovskia atriciplifolia


Cercidiphyllum japonicum Conifere
Populus balsamifera Majoritatea, dar în special:
Juglans sp. Chamaecyparis sp.
Liquidambar stryciflua Juniperus sp.
Phellodendron amurense Pseudotsuga menziesii
Salix pentandra Thuja sp.
Arbuşti foioşi
Cotinus coggygria

Lavandula angustifolia

II. PLANTE FLORICOLE

SPECII FLORICOLE PERENE

1. GRUPARE DUPĂ TALIE

până la 30 cm
Acaena buchananii Dianthus plumarius
Adonis vernalis Gentiana sp.
Ajuga reptans Helleborus purpurascens
Alyssum saxatile Phlox subulata
Arabis alpina Primula sp.
Aubrieta deltoidea Sedum sp.
Bergenia crassifolia Sempervivum sp.
Campanula carpatica Veronica prostrata
Cerastium tomentosum Viola sp.

30 - 60 cm
Achillea millefolium Gypsophyla paniculata
Alchemilla mollis Hosta sp.
Aster amellus Iberis sempervirens
Astilbe chinensis Lavandula angustifolia
Bergenia cordifolia Lychnis calcedonica
Brunnera macrophylla Papaver orientale
Campanula glomerata Salvia nemorosa
Catananche coerulea Santolina chamaecyparissus
Gaillardia lanceolata Stachys lannata
Geranium sanguineum Veronica spicata
Geum coccineum

60 -100 cm
Acanthus spinosus Aconitum napellus
Achillea millefolium Anemone japonica

372
Aquilegia hybrida Dicentra spectabilis
Aster sp. Echinacea purpurea
Campanula persicifolia Hemerocallis sp.
Centaurea sp. Kniphophia hybrida
Centranthus ruber Lupinus polyphyllus
Delphinium grandiflorum Rudbeckia lanceolata

peste 100 cm
Acanthus mollis Delphinium cultorum
Achillea filipendula Helenium autumnale
Anchusa azurea Monarda dydima

Aruncus sylvestris
Aster novae-angliae Solidago canadensis
Veronica longifolia

2. GRUPARE DUPĂ CULOAREA FLORILOR ŞI TIMPUL ÎNFLORIRII

Flori albe
Înflorire de primăvară
Anemone silvestris Iberis sempervirens
Anemone nemorosa Iris germanica
Arabis alpina Iris pumila
Bellis perennis Narcissus poeticus
Convalaria majalis Paeonia lactiflora

Fritillaria imperialis
Galanthus nivalis Phlox divaricata
Primula auricula
Helleborus niger Tulipa
Hyacinthus campestris

Înflorire de vară
Aquilegia coerulea Lupinus polyphyllus
Astilbe arendsi Lilium candidum
Astilbe chinensis Lilium regale
Achillea ptarmica Lychnis chalcedonica
Chrysantemum leucanthemum Muscari botryoides
Campanula medium Malva moschata
Campanula carpatica Malva mauritanica
Dahlia variabilis Oenothera speciosa
Dianthus plumarius Papaver alpinum

Gladiolus
Gypsophillahibridus
paniculata Phlox paniculata
Physostegia virginiana
Host plantaginea Saponaria officinalis
Iris florentina Veronica latifolia
Iberis sempervirens

373
Înflorire de toamnă
Aster californica Dahlia variabilis
Actaea alba Hosta plantaginea
Achillea ptarmica
Colchicum album

Flori galbene
Înflorire de primăvară
Alyssum saxatile Primula acaulis
Crocus vernus Primula auricula
Hyacinthus orientalis Primula elatior
Iris germanica Primula officinalis
Iris pumilla Tulipa sp.
Narcissus poeticus

Înflorire de vară
Achillea filipendulina Hemerocallis flava
Althaea Hemerocallis fulva
Canna indica Oenothera missouriensis
Coreopsis grandiflora Oenothera tetragona
Dahlia variabilis Rudbeckia sp.
Gaillardia lanceolata Sedum aizoon
Geum coccineum Solidago canadensis
Helenium autumnale Trollius europaeus

Înflorire de toamnă
Dahlia variabilis Helenium autumnale
Gaillardia hybrida Rudbeckia speciosa

Flori roz
Înflorire de primăvară
Aster alpinus Helleborus orientalis
Bellis perenis Hyacinthus
Bergenia crassifolia Iris kaempferi
Crocus vernus Paeonia officinalis
Dicentra spectabilis Paeonia lactiflora
Fritillaria imperialis Phlox subulata

Înflorire de vară
Achillea millefolium Campanula medium
Althaea rosea Chrysanthemum roseum
Aquilegia vulgaris Dianthus plumarius
Astilbe chinensis Digitalis purpurea

374
Geranium grandiflorum Sedum spectabile
Phlox paniculata
Physostegia virginiana

Înflorire de toamnă
Anemone japonica Sedum spectabile
Geranium cinereum

Flori roşii

Înflorire de primăvară
Aubrieta deltoidea Paeonia tenuifolia
Bellis perenis Phlox divaricata
Fritillaria imperialis Primula acaulis
Helleborus purpurescens Tulipa

Înflorire de vară
Achillea millefolium Echinacea purpurea
Adonis vernalis Geranium sanguineum
Althea rosea Lilium tygrinum
Aster novae angliae Lupinus polyphyllus
Astilbe arendsii Lychnis chalcedonia
Canna indica Papaver orientale
Centranthus ruber Phlox paniculata
Dahlia variabilis
Digitalis purpurea

Înflorire de toamnă
Anemone japonica Echinacea purpurea
Canna indica Geranium sanguineum
Dianthus deltoides Senecio elegans
Dianthus plumarius

Flori albastre- violet

Înflorire de primăvară
Anemone pulsatilla Iris pumila
Aubrieta deltoidea Iris sibirica
Aquilegia hybrida Muscari botryoides
Brunnera macrophylla Phlox kaempferi
Crocus vernus Phlox divaricata
Gentiana Scilla sibirica
Hyacinthus Viola tricolor
Iris germanica Viola odorata

375
Vinca minor

Înflorire de vară
Aconitum napellus Erigeron speciosus
Anemone japonica Lavandula angustifolia
Aquilegia vulgaris Lupinus polyphyllus
Aster amellus Phlox paniculata
Aster alpinum Salvia nemorosa
Astilbe arendsi Scabiosa caucasica
Aubrieta Tradescantia virginiana
Campanula Viola altaica

Colchicum autumnale
Crocus vernus Viola odorata
Veronica longifolia
Delphinium cultorum Veronica spicata

Înflorire de toamnă
Aster alpinus Dahlia variabilis
Aster arendsi Digitalis purpurea
Aster novae-angliae Phlox paniculata
Aster novi-belgii

SPECII FLORICOLE ANUALE


ŞI BIENALE (*)

1. GRUPARE DUPĂ TALIE

până la 30 cm
Ageratum mexicanum Impatiens balsamina
Antirrhinum majus Lobelia erinus
Begonia semperflorens Lobularia maritima
Bellis perennis * Myosotis alpestris*
Callistephus chinensis Nigella damascena
Celosia cristata Penstemon
Centaurea cyanus Petunia hybrida
Convolvulus Phlox drummondi
Chrysantemum parthenium Portulaca grandiflora
Dianthus Reseda
Dianthus barbatus * Silene rosea*
Gazania Tagetes patula
Godetia Tagetes tenuifolia
Gomphrena globosa Verbena x hybrida
Helichrysum Viola wittrokiana*
Iberis

30 - 60 cm
Anchusa capensis * Antirrhinum

376
Arctotis grandis Matthiola incana
Aster Mirabilis jalapa
Calendula officinalis Nicotiana affinis
Campanula medium* Petunia
Cheiranthus cheiri * Salvia splandens
Clarkia elegans Salvia farinacea
Cosmos bipinnatus Senecio bicolor
Delphinium ajacis Tagetes erecta
Dimorphoteca Tropaeolum
Escholtzia californica Zinnia elegans
Heliotropium peruvianum Zinnia haageana

Impatiens sp.
60 - 100 cm
Amaranthus Helianthus annuus
Callistephus Lavatera trimestris
Campanula medium * Malope trifida
Chrysanthemum carinatum Mirabilis jalapa
Cleome spinosa Nicotiana affinis
Cosmos bipinnatus Rudbeckia hirta
Delphinium ajacis Zinnia elegans
Digitalis purpurea *

peste 100 cm

Althaea * Urcătoare
Chrysanthemum sp. Ipomaea
Cleome Lathyrus
Cosmos Phaseolus
Digitalis purpurea* Tropaeolum
Helichrysum
Ricinus

2. GRUPARE DUPĂ CULOAREA FLORILOR

Flori albe
Althaea Heliotropium
Antirrhinum majus Lavatera
Arctotis grandis Lobularia maritima
Begonia semperflorens Lupinus
Bellis perennis * Matthiola incana
Callistephus chinensis Nicotiana alata
Cheiranthus cheiri * Petunia hybrida
Cosmos bipinatus Portulaca grandiflora
Delphinium ajacis Pyrethrum
Gypsophila Verbena x hybrida

377
Viola x wittrockiana *

Flori galbene
Althaea rosea* Gaillardia
Antirrhinum majus Gazania
Calendula officinalis Limonium
Cheiranthus cheiri * Rudbeckia
Chrysanthemum Tagetes
Escholtzia Zinnia

Flori roz
Althaea
Alyssumrosea
maritimum Helichrysum
Impatiens balsamina
Antirrhinum majus Lathyrus odoratus
Begonia semperflorens Matthiola incana
Bellis perennis * Papaver
Centaurea Phlox drummondii
Clarkia Petunia hybrida
Cosmos bipinatus Pelargonium zonale
Dianthus Verbena hybrida

Flori roşii
Althaea rosea Helichrysum
Amaranthus caudatus Impatiens balsamina
Antirrhinum majus Mirabilis jalapa
Begonia semperflorens Pelargonium zonale
Celosia cristata Penstemon barbatus
Cosmos bipinatus Salvia splendens
Dianthus Verbena hybrida
Digitalis purpurea * Zinnia elegans

Flori albastre- violet


Ageratum houstonianum Heliotropium
Anchusa Ipomaea
Aster Lathyrus odoratus
Bellis perennis * Limonium
Callistephus chinensis Myosotis alpestris *
Campanula medium * Petunia hybrida
Centaurea cyanus Phlox drummondii
Cosmos bipinnatus Verbena x hybrida
Delphinium ajacis Viola x wittrockiana *

SPECII FLORICOLE PENTRU DIFERITE CONDIŢII DE MEDIU

SPECII PENTRU TERENURI UMEDE


378
- de talie mică (30 cm )
Ajuga reptans Lysimachia nummularia
Astilbe simplicifolia Poligonum affine
Iris sibirica Primula rosea
Myosotis palustris

- de talie mijlocie
Acorus gramineus Lythrum salicaria
Astilbe sp. Luzula sylvatica
Bergenia cordifolia Physostegia virginiana

Carex stricta
Gentiana asclepiadea Tradescantia
Trollius virginiana
europaeus
Iris kaempferi

- de talie mare ( peste 0,75 - 1,5 m )


Eupatorium purpureum Phalaris arundinacea
Euphorbia palustris Rheum palmatum
Gunnera manicata Fritillaria meleagris
Iris ochroleuca Osmunda regalis

SPECII PENTRU SOLURI NISIPOASE

Anemone japonica Euphorbia myrsinites


Armeria maritima Oenothera biennis
Aubrieta deltoidea Sedum spectabile
Cheiranthus cheiri Tropaeolum majus
Digitalis purpurea
SPECII FLORICOLE PENTRU SOLURI CALCAROASE

Arabis caucasica Lobularia maritima


Campanula carpatica Lupinus hartwegii
Cheiranthus cheiri Myosotis alpestris
Escholtzia californica Potentila atrosanguinea
Gypsophila paniculata

SPECII DE SEMIUMBRÃ ŞI UMBRĂ

Anuale
Ageratum mexicanum Godetia grandiflora
Begonia semperflorens Heliotropium peruvianum
Chrysanthemum carinatum Impatiens balsamina
Cleome pungens Mathiola incana
Delphinium ajacis Sanvitalia procumbens

Bienale
Cheiranthus cheiri Digitalis purpurea

379
Myosotis alpestris Viola x wittrockiana
Oenothera biennis

Perene
Ajuga reptans Dicentra spectabilis
Aquilegia x hybrida Hosta sp.
Aster dumosus Linum flavum
Astilbe x arendsii Physostegia virginiana
Astilbe chinensis Primula auricula
Bergenia cordifolia Viola odorata
Centranthus ruber

III. PLANTE PENTRU FOLOSINŢE SPECIALE

1. SPECII PENTRU GARDURI VII

SPECII DE FOIOASE CADUCE

0,40m
Berberis thunbergii’Atropurpurea Nana’ Potentilla fruticosa ‘Hersii’
Cotoneaster adpressus Spiraea albiflora
Deutzia gracilis Spiraea japonica ‘Little Princess’

0,40-1m
Berberis thunbergii Potentilla fruticosa
Berberis thunbergii ‘Atropurpurea’ Rosa nitida
Berberis verruculosa Salix purpurea ‘Nana’
Berberis wilsoniae Spiraea bumalda ‘Anthony Waterer’
Chaenomeles japonica Symphoricarpos sp.
Deutzia rosea
Ligustrum vulgare ‘Lodense’

1-2m
Acer campestre Ligustrum vulgare
Acer ginnala Lonicera tatarica
Carpinus betulus Lonicera xylosteum
Chaenomeles lagenaria Philadelphus coronarius
Cornus mas Physocarpus opulifolius
Cornus sanguinea Ribes sanguineum ‘ Atrorubens’
Cotoneaster bullatus Rosa rubiginosa
Cotoneaster dielsianus Rosa rugosa
Deutzia scabra Rosa spinosissima
Forsythia intermedia ‘Spectabilis’ Spiraea arguta
Ligustrum ovalifolium Spiraea vanhouttei

380
Symphoricarpos sp.

Peste 2m
Acer campestre Ligustrum vulgaris
Acer ginnala Lonicera tatarica
Carpinus betulus Lonicera xylosteum
Cornus mas Malus sargentii
Cornus sanguinea Philadelphus coronarius
Corylus avellana Prunus cerasifera
Fagus sylvatica Prunus spinosa
Forsythia intermedia Syringa vulgaris

Hippophae rhamnoides
Ligustrum ovalifolium Viburnum opulus

SPECII PERSISTENTE ŞI SEMIPERSISTENTE PENTRU GARDURI VII

0,40m
Berberis buxifolia ‘Nana’ Lavandula angustifolia
Buxus sempervirens ‘Suffruticosa’ Santolina chamaecyparissus
Lonicera pileata

0,40-1m
Buxus sempervirens Taxus baccata
Mahonia sp.
Euonymus japonicus

1-2m
Berberis julianae Prunus laurocerasus
Berberis gagnepainii Chamaecyparis lawsoniana ‘Alumii’
Buxus sempervirens arborescens Taxus baccata
Ilex aquifolium Thuja occidentalis
Ligustrum vulgare ‘Atrovirens’ Thuja occidentalis ‘Fastigiata’
Pyracantha sp. Thuja plicata

Peste 2m
Ligustrum vulgare ‘Atrovirens’ Taxus baccata
Chamaecyparis lawsoniana ‘Alumii’ Thuja occidentalis
Cupressocyparis leylandii Thuja occidentalis ‘Fastigiata’
Picea abies Thuja plicata
Pseudotsuga menziesii caesia

GARDURI LIBERE ÎNFLORITE

Chaenomeles japonica Cotoneaster multiflorus


Chaenomeles lagenaria Deutzia sp.
Cotoneasterdielsianus Forsythia intermedia
Cotoneaster franchetii Hibiscus syriacus

381
Malus sargentii Pyracantha sp.
Philadelphus coronarius Spiraea sp.
Potentilla fruticosa Syringa sp.
Prunus padus

SPECII PENTRU GARDURI VII IMPENETRABILE (cu spini)

Berberis julianae Malus sargentii


Berberis thunbergii Prunus spinosa
Chaenomeles sp. Pyracantha sp.
Crataegus monogyna Rhamnus cathartica

Elaeagnus angustifolia
Gleditsia triacanthos Robinia
Rosa pseudacacia
canina
Hippophae rhamnoides Rosa rubiginosa

2. SPECII PENTRU PERDELE DE PROTECŢIE

Arbori foioşi Elaeagnus angustifolia


Acer campestre Euonymus europaeus
Acer tataricum Hippophae rhamnoides
Carpinus betulus Ligustrum vulgare
Crataegus monogyna Lonicera tatarica
Populus sp. Lonicera xylosteum
Prunus cerasifera Prunus spinosa
Prunus mahaleb Rhamnus catharticus
Prunus serotina Rhamnus frangula
Robinia pseudacacia Rosa canina
Arbuşti foioşi Sambucus nigra
Amorpha fruticosa Symphoricarpos sp.
Caragana arborescens Conifere
Cornus mas Pinus nigra
Cornus sanguinea Pinus sylvestris
Corylus avellana

3. PLANTE FLORICOLE PENTRU MOZAICURI

Alternanthera amoena Pyrethrum partenifolium


Coleus blumei Senecio bicolor
Echeveria secunda Santolina chamaecyparissus
Gnaphalium lanatum Sedum spurium
Iresine lindenii

4. SPECII PENTRU ROCĂRII

382
Specii floricole

Anuale
Aster Lobularia maritima
Cheiranthus cheiri* Phlox drummondii
Eschochltzia californica Viola
Iberis

Perene
Acaena buchananii Helianthemum
Aconitum tauricum Iberis sempervirens
Achillea millefolium Leontopodium alpinum
Adonis vernalis Lisimachia numularia
Ajuga reptans Lithospermum
Alyssum repens Sagina subulata
Arabis alpina Saxifraga aizoon
Armeria alpina Sedum acre, Sedum rosea
Aubrietia Sempervivum tectorum
Aster alpinus Phlox subulata
Aquilegia alpina Primula
Biscutella laevigata Pulsatilla alpina
Campanula carpatica Thymus sp.
Campanula cochlearifolia Allium
Cerastium tomentosum Colchicum
Carlina acaulis Crocus
Dryas octopetala Galanthus
Dianthus glacialis ssp. gelidus Narcissus
Dianthus deltoides Ornithogalum
Dianthus petraeus Scilla bifolia
Euphorbia cyparissias Tulipa
Gentiana sp.

Specii lemnoase

Calluna vulgaris Chamaecyparis lawsoniana ‘Elwoodii’


Daphne mezereum Chamaecyparis pisifera ‘Boulevard’
Erica sp. Cryptomeria japonica ‘Globosa’
Ribes nigrum Juniperus communis ‘Repandens’
Ribes aureum Picea abies ‘Nidiformis’
Salix retusa Pinus mugo
Salix reticulata Pinus mugo ‘Mughus’
Genista sp. Taxus baccata ‘Repandens’

5. PLANTE ACVATICE ŞI DE MALURI UMEDE

Acorus calamus Caltha palustris


Alisma plantago-aquatica Iris kaempferi
Butomus umbellatus Iris pseudacorus

383
Juncus effusus Phalaris arundinacea
Lythrum salicaria Ranunculus lingua
Mentha aquatica Sagitaria sagittifolia
Menyanthes trifoliata Trollius europaeus
Myosotis palustris Typha minima
Nymphaea alba
Nuphar luteum

6. SPECII LEMNOASE ŞI ERBACEE UTILIZATE CA ÎNLOCUITORI DE GAZON

Epimedium x rubrum Ajuga reptans


Epimedium x versicolor 'Sulphureum' Azorella trifurcata
Euonymus fortunei var.radicans Cerastium tomentosum
Hedera helix Galium odoratum
Hypericum calycinum Glechoma hederacea
Pachysandra terminalis Lamium maculatum 'Album'
Vinca minor Lithospermum diffusum
Vinca major Lithospermum purpureo-caeruleum
Acaena buchananii Veronica filiformis

384
BIBLIOGRAFIE

• Barret, J. şi al – Terrasses jardins. Syros Alternatives, 1988


• Baumann, A. – Neues Planen und Gestalten. Aachen, 1953
• Bazin, G. – Jardins, la recherche du Paradis perdu. Editions du Chêne-
Hachette Livre, 1999
• Beretta, R. – Composizione e construzione dei giardini . Edagricole, Bologna,
1970
• Bernatzky, A. – Von der mittelalterlichen Statbefestigung zu den
Wallgrünflüchen von heute. Satzer, Berlin, 1960
• Bernatzky, A. – Klima wirkungen von Grünflachën und ihre Beziehungen zur
Städteplanung. Rev. Anthos, nr. 1, 1966
• Bernatzky, A. – Tree ecology and preservation in Developments in agricultural
and menaged – forest ecology . Elsevier Scientific Publishing
Company, 1980
• Bovo, G., Miglieta P., Peano, O., Vanzo, A.– Manuale per tecnici del verde
urbano. Torino, 1998
• Brison, H., Collin, D. – Jardins d’Agrément. Ed. J.B. Baillière et Fils, Paris,
1959
• Charageat Marguerite – L’art des jardins. Vendôme, France, 1962
• Chiţulescu, G., Chiţulescu, Tr. – Şapte monumente celebre ale antichităţii. Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1969

Chiusoli, Al. – Progettare giardini. Edizioni Agricole, Bologna, 1991
• le Dantec, J.-P. – Le sauvage et le régulier. Art des jardins et paysagisme en
France au XXE siècle. Groupe Moniteur, Editions du Moniteur,
Paris, 2002
• Dejeu, L., Georgescu, Magdalena – Tăierea şi conducerea viţei de vie. Ed.
Ceres, 2003
• Drimba, O. – Istoria culturii şi civilizaţiei. vol I, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, România, 1984
• Dumitriu – Tătăranu, I. şi al. – Stabilirea capacităţii filtrante a pădurii faţă de
noxele din atmosferă şi măsuri de gospodărire a pădurii
afectate. I.C.A.S, Bucureşti, 1980
• Enge, T.O., Schröer, C.F. – L’arhitecture des jardins en Europe. Ed. Taschen,
Germania, 1990
• Fouquier, M., Duchêne, A. – Des divers styles de Jardins. Ed. Emile Paul,
Paris, 1914
• de Ganay, E. – Jardins de France. Ed. Larousse, Paris, 1949
• Garrec, J.P. – Pollution atmosférique et milieu urban. Les effets sur les arbres.
o
Rev. Forest Française, XLI – n sp.,1989

1
• Giurgiu, V. – Conservarea pădurilor. Ed. Ceres, Bucureşti, 1978
• Giurgiu, V. – Pădurea şi viitorul. Ed. Ceres, Bucureşti, 1982
ie
• Gromort, G. – L’art des Jardins. Ed. Vincent, Fréal & C , Paris, 1934
• Heron, Marianne - Gardens of Ireland., Gill and Macmillan Ltd., Ireland 1999
• Hobhouse, Penelope – Garden designs. Henry and Co., New York, 1997
• Holden, R. – Landscape design. Laurence King, London, 1996
• Iliescu, Ana-Felicia – Arboricultura ornamentală. Ed. Ceres, Bucureşti, 1998
• Iliescu, Ana-Felicia, Costea, Gabriela, Dumitraşcu, Monica – Îndrumător
pentru iniţierea în proiectarea peisagistică. AMC, USAMV,
Bucureşti, 2001
• Jenkins, Mary Zuazua – America’s Public Gardens. National geographic
Society, USA, 1998
• Kingsbury, N. - The New Perennial Garden. Frances Lincoln Limited, London,
1996
• Kluckert, E. – European Garden Design. Könemann, Köln, 2000
• Landenne, A. – Initiation à la composition des projets. I.S.I., Gembloux,
Belgique, 1997
• Loewer, P. – Ornamental grasses. Meredith Books, Des Moines, Iowa, 1995
• Loxton, H. – The Garden. David Bateman Ltd., London, 1991
• Marcus , R. – Parcuri şi grădini din România. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1958
• Magnilio Calcagno, Annalisa - Architettura del Paesagio. Evoluzione storica,
Ed. Calderini, 1983


Mattern,
Moore, Ch., Gärten und
H. –Mitchell, W., Gartenlandschften
Turnbull, W. – The. Verlag
PoeticsGerd Hatje, Stuttgart,1960
of Gardens. MIT Press,
USA, 2000
• Moreux, J.C. – Jardins d’Espagne. Jardins-L’Architecture d’aujourd’hui,
Franta, 1937
• Muja, S. – Spaţiile verzi în sistematizarea teritoriului şi a localităţiilor. Ed.
Ceres, Bucureşti, 1984
• Muja, S. – Dezvoltarea spaţiilor verzi în sprijinul conservării mediului
înconjurator. Ed. Ceres, Bucureşti, 1994
• Neuray, G. – Architecture des Parcs et Jardins. Les Presses Agronomiques de
Gembloux, 1973
• Nitschke, G. – Le jardin japonais. Taschen, Italy, 2003
• Nourry, J.-P. – Art et technique des jardins. Ed. Baillière et Fils, Paris, 1971
• Negruţiu, Filofteia – Spaţii verzi. EDP, Bucureşti, 1980
• Pizzoni, F. – The Garden. Aurum Press, London, 1999
• Popescu, M. şi colab. – Pomicultură generală şi specială. E.D.P., Bucureşti,
1982
• Preda, M., Palade, L. – Arhitectura peisageră. Ed. Ceres, Bucureşti, 1973

2
• Plucknett, Jenny – The Small Garden. Abbeydale Press, UK, 2002
• Robinson, N. – The planting design handbook. Ed. Gower, England, 1992
• Rovenţa, I. – Plante floricole perene de parcuri şi grădini. Ed. Agrosilvică,
Bucureşti, 1968
• Schaewen, von D., Valéry, Marie- Françoise - Gardens in France. Taschen
Verlag, Köln, 1977
• Simonds J., O. – Arhitectura peisajului. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1967
• Simonini, G.L. – Giardini italiani. Ed. Idealibri S.p.A, Milano, 1991
• Solomon, Marica – Peisajul – instrument al calităţii dezvoltării spaţiale.

Arhitext design, nr.5, 2002


• Sonea, V., Palade, L., Iliescu, Ana-Felicia – Arboricultură ornamentală şi
arhitectura peisajului. EDP, Bucuresti, 1979
• Sonea, V., Pavel, Afrodita, Ailincăi, Natalia, Şelaru, Elena – Floricultură. EDP,
Bucureşti, 1979
• Soulier, L. – Espaces verts et urbanisme. Centre de recherche d’urbanisme,
Paris, 1977
• Stevens, D. – Designing your ideal garden. Frances Lincoln Ltd., London,
2001
• Tanguy, Fréderique et M. – La composition des espaces verts et le choix des
végétaux. Ed. J.B. Baillière, Paris, 1981
• Torsten, O.E., Schröer, C.F. – Architecture des Jardins en Europe. Taschen,
Köln, 1990
• Vişoiu, Dagmar – Istoria grădinilor şi parcurilor. Ed. Mirton, Timişoara, 2001
• Webster, R – Feng Shui pentru grădină. Ed. Vox, Bucureşti, 2000
• Willery, D., Garbe, P. – Un jardin pas comme les autres. Larousse, Bordas,
1997

*** Encyclopédie des Jardins. Librairie Larousse, Paris, 1957


*** Monitorul oficial al României – Normele metodologice privind conţinutul
cadru al proiectelor – pe faze de proiectare, septembrie 1996
*** Plants for water gardens. Dempsey Parr, Bath, UK, 1999
***Giardini: Il nuovo Grand Tour. Grandi Giardini Italiani, 1999