Vitamina C

Vitamina C este un nutrient esențial vieții, solubil în apă, implicat în producția de glucocorticosteroizi
și de anumiți neurotransmițători (substanțe care permit transmisia influxului nervos),
în metabolismul glucozei, al colagenului, al acidului folic și al anumitor aminoacizi, în neutralizarea
radicalilor liberi și a nitrozaminelor, în reacții imunologice, care facilitează absorbția fierului la nivelul
tubului digestiv.

Descoperire și istorie
Nevoia de a include plante proaspete sau carne crudă în alimentație pentru a preveni bolile a fost
cunoscută încă din antichitate. Popoarele native care trăiau în zonele marginale au adăugat aceasta în
știința medicinei lor. De exemplu, infuzia de ace de molid era utilizată în zonele temperate, sau de
frunze ale copacilor rezistenți la secetă din zonele deșertice. În 1536, exploratorul francez Jacques
Cartier, studiind fluviul Sf. Laurențiu, a folosit cunoștințele localnicilor pentru a salva viețile
echipajului său, care murea de scorbut. A fiert ace de tuia pentru a face ceai, care, s-a dovedit mai
târziu, conținea 50 mg de vitamina C la 100 grame.
În expediția din 1497 condusă de Vasco de Gama, efectele curative ale citricelor erau deja cunoscute.
[2][3]
 Portughezii au plantat pomi fructiferi și alte plante comestibile în insula Sfânta Elena, pe atunci un
important punct de oprire în călătoriile de întoarcere din Asia, pentru ca suferinzii de scorbut, dar și de
alte afecțiuni, să se poată reface.[4]
De-a lungul istoriei, beneficiile plantelor folosite ca aliment pentru supraviețuirea din asedii și voiaje
lungi a fost recomandată de multe autorități luminate. John Woodall, primul chirurg numit
al Companiei Britanice Indiile de Est, recomanda folosirea de suc de lămâie ca aliment ce previne și
vindecă scorbutul în cartea sa "The Surgeon's Mate" din 1617. Scriitorul olandez Johann
Bachstrom din Leyden, în 1734, a opinat că "scorbutul este datorat doar unei abstinențe totale de la
alimente vegetale proaspete și legume; care este și cauza primară a acestei boli."
Prima încercare de a crea o bază științifică pentru cauza scorbutului a fost făcută de un chirurg al unei
nave a Marinei Regale Britanice, James Lind. În timp ce se afla pe mare în mai 1747, Lind a
aprovizionat câțiva membri ai echipajului cu două portocale și o lămâie pe zi, în adiție față de rația
zilnică, în timp ce ceilalți au continuat cu cidru, oțet sau apă de mare, pe lângă rațiile lor normale.
În istoria științei, acesta este considerat a fi primul experiment controlat, când s-au comparat
rezultatele a două populații cu un factor aplicat doar uneia, restul fiind identici. Rezultatele arătau fără
îndoială că fructele citrice preveneau boala. Lind și-a transcris munca sa în cuvinte, iar în 1753, a
publicat-o în Tratat asupra Scorbutului.
Abia în 1795 Marina Britanică au adoptat lămâile sau limetele ca elemente standard pe mare.
Căpitanul James Cook demonstrase și dovedise principiul avantajelor alimentelor proaspete și
conservate, precum varza acră, prin călătoria sa și a echipajului său până în Hawaii și mai departe fără
ca să piardă nici un om din cauza scorbutului. Pentru aceasta, i-a fost prezentată o medalie de către
Amiralitatea Britanică. Deci Marina era la curent cu acest principiu. Costul aprovizionării navelor cu
fructe proaspete era probabil factorul care cauzase întârzierea punerii în aplicare. Luxurile și proviziile
ne-standard care nu erau furnizate de Amiralitate erau procurate de către căpitani.
Numele de "antiscorbutic" era folosit în secolele XVIII și XIX ca termen general pentru acele alimente
care preveneau scorbutul, deși nu se înțelegea motivul pentru care se întâmpla așa. Acestea includeau
lămâile, limetele și portocalele.
În 1907, Axel Holst și Theodor Frølich, doi biochimiști norvegieni, care studiau beriberi contractată la
bordul navelor din Flota de Pescuit Norvegiană, au vrut ca un mic mamifer de teste să
înlocuiască porumbeii pe care îi folosiseră. Au hrănit cobai cu hrana de test, care produsese beriberi la
porumbei, și au fost surprinși când a apărut, în loc, scorbutul. Până atunci, scorbutul nu fusese
observat la nici un alt organism în afară de oameni, fiind considerat o boală exclusiv umană.
La începutul secolului XX, omul de știință polonezo-american Casimir Funk a condus cercetările în
ceea ce privește bolile de deficiență, iar în 1912 Funk a dezvoltat conceptul de vitamine, ca elemente
componente ale hranei esențiale sănătății. Apoi, din 1928 până în 1933, echipa de
cercetători maghiară compusă din Joseph L. Svirbely și Albert Szent-Györgyi și,
independent, americanul Charles Glen King, au izolat pentru prima dată vitamina C și au arătat că este
acid ascorbic.
În 1928, antropologul arctic Vilhjalmur Stefansson a încercat să demonstreze teoria sa precum
că eschimoșii (inuiți) sunt capabili să evite scorbutul fără aproape nici o plantă în dieta lor. Acest lucru
a fost mereu o întrebare, pentru că boala i-a lovit pe exploratorii arctici europeni care supraviețuiau cu
aceleași diete bogate în carne. Stefansson a presupus că popoarele native din Arctica își preluau
necesarul de vitamina C din carnea crudă sau gătită foarte puțin. Începând din februarie 1928, timp de
un an, el și un coleg de-al său au trăit având ca hrană doar carne crudă, sub supraveghere medicală
la Spitalul Bellevue din New York; au rămas sănătoși.
În 1933-1934, chimiștii britanici Sir Walter Norman Haworth și Sir Edmund Hirst și,
independent, polonezul Tadeus Reichstein, au reușit să sintetizeze vitamina, fiind prima creată
articifial. Acest lucru a făcut posibilă producerea industrială și, în același timp, ieftină a vitaminei C.
Haworth a primit în anul 1937 Premiul Nobel pentru Chimie pentru munca depusă de el. Forma
sintetică a vitaminei este identică cu cea naturală.
În 1959, americanul J.J. Burns a arătat că motivul pentru care unele mamifere sunt
susceptibile scorbutului este imposibilitatea ficatului lor de a produce o enzimă activă, numită L-
gulonolactonă oxidază, care este ultima din cele patru enzime care intervin la sintetizarea acidului
ascorbic.
Biochimistul american Irwin Stone a fost primul care a exploatat vitamina C pentru proprietățile ei de
conservare și a obținut patente pentru aceasta. A dezvoltat teoria conform căreia vitamina C este
un nutrient esențial deficitar la oameni, ca rezultat al unei erori genetice, ceea ce a afectat întreaga rasă
umană.

Resurse
Plante
Fructele citrice (lămâie verde, lămâie, portocală, grepfrut), tomatele și cartofii sunt surse comune și
foarte bune de vitamina C. Alte alimente care sunt bune surse de vitamina C
includ papaya, broccoli, varză de Bruxelles, coacăze, căpșuni, conopidă, spanac, pepene
galben și kiwi. De asemenea, merișoarele și ardeii iuți sunt surse bogate în vitamina C.
Cantitatea de vitamina C din alimente provenite din plante depind de:

 varietatea exactă a plantei,

 condițiile solului
 climatul în care s-a dezvoltat,
 perioada de timp dintre recoltare și consumare,
 condițiile de păstrare,
 metoda de preparare. Gătitul în general, se presupune, distruge vitamina C - vedeți secțiunea
despre Prepararea alimentelor.
Animale
Majoritatea speciilor de animale și plante își sintetizează singure vitamina C. Prin urmare, nu este o
vitamină pentru ele. Sinteza este obținută printr-o secvență de pași, bazați pe enzime, care
convertesc glucoza în acid ascorbic. Acest lucru are loc fie în rinichi, la reptile și pasări, sau în ficat,
la mamifere și păsări ciripitoare (Passeriformes). Ultima enzimă din proces, l-gulonolactonă oxidază,
nu poate fi fabricată de organismele umane deoarece gena care aparține enzimei nu funcționează.
Pierderea unei enzime care este importantă pentru producerea acidului ascorbic a avut loc frecvent pe
scara evoluției și a afectat majoritatea peștilor, multe păsări, unii lilieci, cobaii și
majoritatea primatelor, incluzând oamenii. Mutațiile nu sunt încă letale, deoarece acidul ascorbic se
regăsește din abundență în sursele alimentare (se poate spune că multe dintre aceste specii se hrănesc,
sau se hrăneau, în principal cu fructe).
De exemplu, o capră adultă produce mai mult de 13000 mg de vitamina C pe zi într-o stare normală și
până la 100000 mg pe zi într-o stare de stres, traumă sau boală.
S-a demonstrat că traumele sau rănile consumă o cantitate mare de vitamina C la animale, incluzând
oamenii.
Abia în anii 1920 s-a realizat că și unele bucăți de carne sunt, de asemenea, o sursă de vitamina C.
Mușchiul și grăsimea, care reprezintă baza alimentației occidentale moderne, sunt surse slabe. Ca și în
cazul fructelor și legumelor, gătitul micșorează cantitatea de vitamina C conținută.
Sinteză chimică artificială
Vitamina C este produsă din glucoză prin două metode principale. Procesul Reichstein, dezvoltat
în anii 1930, folosește o singură pre-fermentare, urmată de o cale pur chimică. Procesul de fermentație
modern în doi pași este originar din China, dezvoltat în anii 1960, și folosește fermentația adițională
pentru a înlocui parțial pașii chimici următori. Ambele procese transformă în vitamina C aproximativ
60% din glucoza introdusă.
În 1934, compania farmaceutică elvețiană Hoffmann-La Roche a fost prima care a produs sintetic,
industrial, vitamina C, sub numele de marcă Redoxon. Principalii producători de astăzi
sunt BASF/Takeda, Roche, Merck și China Pharmaceutical Group Ltd. din Republica Populară
Chineză. China devine încetul cu încetul furnizorul mondial majoritar pentru că prețurile sale sunt mai
mici decât cele ale producătorilor americani sau europeni. [1].

Funcții în organism

 Ca participant la hidroxilare, vitamina C este necesară la producerea de colagen în țesutul

conjunctiv. Aceste fibre sunt omniprezente în întreg organismul, asigurându-i acestuia o structură
stabilă, dar flexibilă. Unele țesuturi au un procentaj mai ridicat de colagen în conținut, în
special pielea, membranele mucoase, dinții și oasele.
 Vitamina C este necesară la sinteza dopaminei, noradrenalinei și adrenalinei în sistemul
nervos sau în glandele suprarenale.
 Vitamina C este de asemenea necesară la sintetizarea carnitinei, care este importantă în
transferul energiei la mitocondriile celulelor.
 Este un puternic antioxidant.
 Țesuturile biologice cu cel mai mare procentaj de vitamina C conținută — peste 100 de ori
față de nivelul din plasma sangvină — sunt glandele suprarenale, glanda pituitară, timusul, corpus
luteum și retina.
 Creierul, splina, plămânul, testiculul, nodul limfatic, ficatul, tiroida, mucoasa intestinului
subțire, leucocita, pancreasul, rinichiul și glandele salivare au o concentrație de vitamina C de la
10 până la 50 de ori mai mare decât în plasmă.
Nici un organ nu face rezerve de ascorbat ca funcție principală a sa, așa că organismul rămâne foarte
repede fără această substanță dacă nu există un aport continuu care să fie absorbit prin sistemul
digestiv. Eventual, se poate ajunge până la deces în cazul în care deficiența este neglijată.

Necesități
Aporturile nutriționale recomandate de vitamina C sunt de 35 până la 65 miligrame pe zi pentru copil,
de la 60 la 100 miligrame pentru adulți și adolescenți. Pentru fumători este recomandat un aport
crescut, de ordinul a 120 miligrame pe zi. Aceasta vitamină este ușor oxidabilă și foarte sensibilă la
căldură și la radiații infraroșii și ultraviolete.

Carență
Carența în vitamina C, rară în țările în curs de dezvoltare și excepțională în țările industrializate. Este
responsabilă de apariția scorbutului, o formă de avitaminoză. Cauzată de un aport alimentar
insuficient, unei malabsorbții digestive, unei creșteri a necesităților sau unei eliminări excesive,
carența apare de cele mai multe ori la subiecții vârstnici, alcoolici, suferind de malabsorbție cronică
sau supuși unei hrăniri prin perfuzii nesuplimentate în vitamina C. Ea se traduce prin oboseală
și anemie, dureri osteoarticulare, edeme, gingivită și pierderea dinților, hemoragii, imunitate scăzută.
Era o afecțiune foarte des întâlnită la marinarii care plecau în voiaje lungi sau pe perioada iernii, din
cauză că fructele și legumele nu puteau fi păstrate proaspete pentru foarte mult timp.
Stările de subcarență (stadiul care precede carența) ar fi mult mai numeroase, iar actualmente se pune
întrebarea referitoare la eventualele relații între un defect de aport în vitamina C și diverse boli
(cancer, boli cardiovasculare, cataractă etc.).

Utilizare terapeutică și hipervitaminoză

Administrarea de vitamina C este prescrisă pe cale orala în tratamentul carențelor corespunzătoare, al
stărilor de oboseală, al unor tulburări capilare și venoase, iar pe cale intravenoasă în caz
de methemoglobinemie (creștere anormală a concentrației sangvine de methemoglobină, moleculă
incapabilă să transporte oxigenul). În schimb, contrar unei idei răspândite, vitamina C nu are nici o
influență directă asupra virusului gripal, acțiunea sa profilactică asupra gripei, răcelii comune și a
oricăror infecții în general fiind nespecifică, explicată prin stimularea proceselor anabolice. Ingerarea
excesivă de vitamina C (prin suplimentare medicamentoasă) poate antrena agitație și insomnii, dar ea
nu este periculoasă, excesul fiind eliminat prin urină și fecale. Pentru doze egale sau mai mici de 1000
miligrame pe zi, nu există nici un fel de contraindicații. Doze mai mari nu trebuie administrate în caz
de hemocromatoză (boala consecutivă acumulării de fier în țesuturile organismului), de litiază renală
oxalică, de deficit în gluco-6-fosfat dehidrogenază sau de insuficiență renală.

Prepararea alimentelor
Este important să se aleagă o metodă potrivită pentru prepararea alimentelor pentru a se păstra
conținutul lor de vitamina C. Când se gătesc legume, ar trebui ca timpul și durata gătitului să fie
micșorate, iar apa folosită la preparare nu ar trebui aruncată, de exemplu prin gătitul cu aburi sau prin
supe. Vitamina C din alimente este identică cu cea din suplimente. Structura vitaminei C este foarte
bine înțeleasă (vezi acid ascorbic) și nu există nici o diferență între beneficiile aduse de forma naturală
și cea sintetică (deși fructele și legumele mai conțin și diferiți alți nutrienți, deci vitamina C nu este
singurul lor avantaj).
Observații recente sugerează faptul că efectul temperaturii și gătitului asupra vitaminei C s-ar putea să
fi fost supraestimat:

1. Deoarece este hidrosolubilă, vitamina C se va dilua în apa de gătit în timpul preparării

majorității legumelor — dar asta nu înseamnă că vitamina C este distrusă — ea se află tot
acolo, cu diferența că a trecut în apa de gătit.
2. Nu doar temperatura, dar și timpul de expunere este semnificativ. În contradicție cu ceea ce se
presupunea înainte (și încă se crede), sunt necesare mult mai mult decât două-trei minute
pentru a distruge vitamina C la punctul de fierbere.
De asemenea, se pare că gătitul nu extrage vitamina C din toate legumele cu o aceeași rapiditate; s-a
sugerat că vitamina nu este distrusă când se fierbe broccoli[5]. Acest lucru se poate întâmpla datorită
unei pierderi a vitaminei C în apa de gătit mai lente față de alte legume.
Cratițele de cupru distrug vitamina C.
Ceaiurile și infuziile cu suplimente de vitamina C continuă să apară din ce în ce mai mult pe rafturile
magazinelor. Asemenea produse nu ar avea nici un rost dacă temperatura de fierbere ar distruge într-
adevăr vitamina C cu o rată care fusese sugerată anterior. În orice caz, majoritatea studiilor academice
care nu se ocupă direct de vitamina C continuă să spună că temperaturile de fierbere distrug vitamina
C foarte repede.
Efecte negative cunoscute
Vitamina C este recunoscută ca fiind una dintre cele mai puțin toxice substanțe din
medicină. LD50 pentru șobolani este de 11900 mg kg−1 .[2], [3], [4].

 O primă grijă o reprezintă persoanele cu tulburări de metabolism al fierului, incluzând

hematocromatoza. Vitamina C crește absorbția de fier. Dacă bolnavii de hiperabsorbție de fier
ingeră doze de vitamina C de ordinul gramelor, aceasta poate înrăutăți tulburarea lor, din cauza
absorbției mărite.
 Vitamina C cauzează diaree dacă este ingerată în cantități mai mari decât limita, care diferă de
la individ la individ. Cathcart [6] a numit această limită Limita de Toleranță Bowel și a observat că
este mai mare la persoanele care sunt suferinde decât la cele sănătoase. Variază de la 5 grame pe
zi la persoanele sănătoase, până la 300 grame pe zi la cei care suferă de boli grave,
precum SIDA și cancer. Diareea încetează imediat ce doza este redusă, fără a provoca vreun alt
efect negativ.
 Niveluri insuficiente de enzima glucoză-6-fosfat dehidrogenază (G6PD), o tulburare genetică,
poate predispune unii indivizi la anemie hemolitică după ingerarea unor substanțe oxidante
prezente în alimentație sau medicamente. Aceasta include și doze mari, repetate, intravenoase sau
orale de vitamina C. Există un test pentru descoperirea deficienței de G6PD [5]. O doză mare
de vitamina E a fost propusă drept factor potențial protectiv.
 Lipsa vitaminei conduce la scorbut și la boala lui Barlow (scorbut infantil). Scorbutul infantil
provine din laptele sterilizat, din absența fructelor și legumelor proaspete din alimentația
copilului. Chiar vitaminizat, laptele sterilizat administrat copiilor rămâne un produs steril: nici un
produs zis vitaminizat nu poate înlocui alimentația cu fructe și legume proaspete.