Sunteți pe pagina 1din 6

Sistem limfatic

Sistemul limfatic este parte a sistemului circulator, care cuprinde o rețea de vase


limfatice care transportă un lichid clar numit limfă (latină apă[1]) direcțional spre inimă.
Sistemul limfatic a fost descris pentru prima dată în secolul al XVII-lea, în mod
independent de către Olaus Rudbeck și Thomas Bartholin. Spre deosebire de
sistemul cardiovascular sistemul limfatic nu este un sistem închis. Sistemul circulator
uman procesează o medie de 20 de litri de sânge pe zi prin filtrare capilară, prin care
se elimină plasma, rămânând celulele sanguine. Aproximativ 17 litri din plasma
filtrată sunt reabsorbiți direct în vasele de sânge, în timp ce restul de 3 litri rămân în
lichidul interstițial. Una dintre principalele funcții ale sistemului limfatic este de a
asigura o cale alternativă pentru ca acești 3 litri în plus pe zi să revină în sânge.[2]
Cealaltă funcție principală este aceea de apărare a sistemului imunitar. Limfa este
foarte asemănătoare cu plasma sanguină însă conține limfocite și alte celule albe. Ea
conține, de asemenea, produse reziduale și resturi de celule împreună cu bacterii și
proteine. Organele asociate compuse din țesut limfoid sunt locurile de producție ale
limfocitelor. Limfocitele sunt concentrate în ganglionii limfatici. Splina și timusul sunt,
de asemenea, organe limfoide ale sistemului imunitar. Amigdalele sunt organe
limfoide, care sunt de asemenea asociate cu sistemul digestiv. Țesuturile limfoide
conțin limfocite și, de asemenea, alte tipuri de celule pentru sprijin.[3] De asemenea,
sistemul include toate structurile dedicate circulației și producerii de limfocite
(componenta celulară principală a limfei), care include, de asemenea, măduva
osoasă, și țesutul limfoid asociat cu sistemul digestiv.[4]
Sângele nu vine în contact direct cu celulele și țesuturile parenchimatoase din
organism, ci mai degrabă constituenții sângelui mai întâi părăsesc vasele
microvasculare de schimb pentru a deveni fluid interstițial, care apoi vine în contact
cu celulele parenchimatoase ale corpului. Limfa este lichidul care se formează atunci
când fluidul interstițial intră în vasele limfatice inițiale ale sistemului limfatic. Limfa
este apoi deplasată de-a lungul rețelei de vase limfatice fie prin contracțiile intrinseci
ale pasajelor limfatice, fie prin compresia extrinsecă a vaselor limfatice datorită
forțelor externe exercitate de țesuturi (de exemplu, contracțiile mușchilor scheletici),
sau prin intermediul inimilor limfatice în cazul unor animale. Organizarea ganglionilor
limfatici și a drenajului urmează organizarea corpului în regiuni interne și externe;
prin urmare, drenajul limfatic al capului, membrelor și pereților cavității corpului
urmează un traseu extern, iar drenajul limfatic al toracelui, abdomenului, precum și al
cavităților pelviene urmează un traseu intern.[5] În cele din urmă, vasele limfatice se
golesc în conductele limfatice, care se varsă într-una dintre cele două vene
subclaviculare, aproape de joncțiunea lor cu venele jugulare interne.

Structura
Sistemul limfatic constă din organele limfatice, o rețea de transport alcătuită din
vasele limfatice și din limfa circulantă.
Țesutul limfoid terțiar conține de obicei mult mai puține limfocite și își asumă un rol
imunitar doar atunci când a interacționat cu antigeni care au avut ca rezultat
inflamația. El realizează acest lucru importând limfocitele din sânge și limfă.[6]
Timusul și măduva osoasă constituie principalele organe limfoide implicate în
producerea și selecția clonală precoce a țesuturilor de limfocite. Măduva osoasă e
responsabilă de crearea ambelor tipuri de celule T precum și de producția și
maturizarea celulelor B. De la nivelul măduvei osoase, celulele B se alătură imediat
sistemului sangvin și merg spre organe limfoide secundare în căutarea agenților
patogeni. Celulele T, pe de altă parte, merg de la măduva osoasă către timus, unde
se pot dezvolta mai departe. Celulele T mature se alătură celulelor B în căutarea
agenților patogeni. Restul de 95% din celulele T încep un proces
de apoptoză (moarte celulară programată).
Organele limfoide primare sau centrale generează limfocite din celulele progenitoare
imature.
Organele limfoide secundare sau periferice care includ nodulii limfatici și splina,
conțin limfocite mature naive și inițiază un răspuns imun adaptativ. Organele limfoide
periferice sunt locurile de activare a limfocitelor de către antigen. Activarea conduce
la expansiune clonală și maturizarea afinității. Limfocitele mature recirculă între
sânge și organele limfoide periferice până când își întâlnesc antigenul specific.
Țesutul limfoid secundar oferă mediul pentru ca moleculele native, alterate sau
străine (antigene), să interacționeze cu limfocitele. Sunt exemplificate de nodulii
limfatici și foliculii limfoizi din amigdale, plăcile Peyer, splina, polipi nazali, tegument,
etc care sunt asociate cu mucoasa-țesut limfoid asociat (MALT).
În peretele gastrointestinal, apendicele are o mucoasă asemănătoare cu cea a
colonului, însă aici este puternic infiltrat cu limfocite.
Timusul
Timusul este un organ limfoid central și este sediul celulelor limfoformatoare de tip
T(timocitele).
Splina
Splina sintetizează anticorpii în pulpa sa albă și îndepărtează bacteriile acoperite de
anticorpi și celulele sangvine acoperite de anticorpi pe calea circulației sangvine și a
nodulilor limfatici. Un studiu publicat în 2009 utilizând șoareci a descoperit că splina
conține, în rezervele sale, jumătate din monocitele corpului la nivelul pulpei roșii.
[7]
 Aceste monocite, după deplasarea către țesuturile lezate (cum ar fi inima), se
transformă în celule dendritice și macrofage în timp ce inițiază vindecarea tisulară.[7][8]
[9]
 Splina este un centru de activitate a sistemului fagocitic mononuclear și poate fi
considerată echivalentul unui ganglion limfatic mare, deoarece absența sa
predispune la anumite infecții.
La fel ca și timusul, splina are doar vase limfatice eferente. Atât artera gastrică scurtă
cât și artera splenică o irigă cu sânge.[10]
Centrii germinali sunt irigați de arteriole denumite rădăcini peniciliforme.[11]
Până în luna a cincea de dezvoltare prenatală, splina creează celule roșii sangvine.
După naștere măduva osoasă rămâne singura responsabilă de hematopoeză. Ca un
organ limfatic major și având un rol central în sistemul reticuloendotelial, splina
păstrează capacitatea de a produce limfocite. Splina stochează celule roșii sangvine
și limfocite. Ea poate stoca suficiente celule roșii sangvine pentru a ajuta în cazul
unei urgențe. În orice moment pot fi stocate până la 25% din limfocite.[12]
Ganglionii limfatici (nodulii limfatici)
Un ganglion limfatic este o colecție organizată de țesut limfatic, prin care limfa trece
pe traseul său înapoi în sânge. Ganglionii limfatici sunt localizați la anumite intervale
de-a lungul sistemului limfatic. Câteva vase limfatice aferente aduc limfa, care
pătrunde prin substanța nodulilor limfatici, și este apoi drenată printr-un vas limfatic
eferent. Sunt între cinci și șase sute de ganglioni limfatici în corpul uman, dintre care
mulți sunt grupați în clustere în diferite regiuni, precum în zona axilară sau
abdominală.
Corpul unui nodul limfatic constă din foliculi limfoizi aflați în partea exterioară
denumită cortex. Partea interioară a nodulului este denumită măduvă, și este
înconjurată de cortex pe toată suprafața, cu excepția unei porțiuni denumită hil. Hil-ul
se prezintă ca o adâncitură pe suprafața ganglionului limfatic, făcând ca ganglionul
limfatic - sferic de felul lui - să aibă forma bobului de fasole sau ovoidă. Vasul limfatic
eferent pornește direct din nodulul limfatic de aici. Arterele și venele care irigă
nodulul limfatic cu sânge intră și ies la nivelul hilului.
Există o zonă la nivelul ganglionului limfatic, denumită paracortex, care înconjoară
imediat măduva. Spre deosebire de cortex, care conține în principal celule T imature
sau timocite, paracortexul conține un amestec de celule T mature și imature.
Limfocitele intră în ganglionul limfatic prin venule endoteliale înalt specializate, care
se găsesc în paracortex.
Un folicul limfatic este o colecție densă de limfocite, numărul, mărimea și configurația
acestora modificându-se în concordanță cu starea funcțională a ganglionului limfatic.
De exemplu, foliculii se extind semnificativ când întâlnesc un antigen străin. Selecția
celulelor B, de asemenea numite limfocite B, apare în centrul germinal al ganglionului
limfatic.
Ganglionii limfatici sunt în mod particular mai numeroși în mediastin în torace, gât,
pelvis, axilă (sub braț), regiunea inghinală și în asociere cu vasele sangvine ale
intestinelor.[4]
Alte tipuri de țesut limfatic
Țesutul limfoid asociat cu sistemul limfatic se ocupă cu funcțiile imunitare, apărând
corpul de infecții și de răspândirea tumorilor. El constă din țesut conjunctiv format din
fibre reticulare cu diverse tipuri de leucocite (celule albe sangvine), în principal
limfocite prinse în acesta, prin care trece limfa. Regiunile țesutului limfatic care sunt
dens impregnate cu limfocite sunt cunoscute ca foliculi limfatici. Țesutul limfatic poate
să fie bine organizat structural sub forma ganglionilor limfatici, ori poate consta în
foliculi limfoizi vag organizați cunoscuți ca țesut limfatic asociat mucoasei.
Limfaticele
Vasele limfatice de asemenea denumite uneori vase de limfă, conduc limfa între
diferite părți ale corpului. Ele includ vasele tubulare ale capilarelor limfatice, vasele
colectoare limfatice, ductul limfatic drept și ductul toracic denumit de asemenea și
ductul limfatic stâng. Vasele limfatice transportă limfa înapoi în sânge, în cele din
urmă înlocuind volumul pierdut din sânge în timpul formării lichidului interstițial.
Aceste vase sunt numite, de asemenea, canale limfatice sau simplu, limfatice.[13]
Limfaticele sunt responsabile pentru menținerea balanței lichidelor corporale.
Rețeaua sa de capilare și vase limfatice colectoare, funcționează pentru a drena
eficient și a transporta fluidul extravazat înapoi în sistemul cardiovascular. Fluidele
împreună cu proteinele și antigenele sunt capturate și returnate circulației sangvine.
Există numeroase valve intraluminale menite să asigure un flux unidirecțional fără
reflux. Două sisteme de valve sunt utilizate pentru a se obține acest flux
unidirecțional - un sistem de valve primare și secundare.[14]Two valve systems are
used to achieve this one directional flow—a primary and a secondary valve system.
[15]

Capilarele sunt înfundate, iar supapele de aici utilizează niște joncțiuni specializate,
împreună cu filamente de ancorare, pentru a permite un flux unidirecțional către
vasele primare. Limfaticele colectoare sunt prevăzute totuși să acționeze prin
propulsarea limfei în circulația sangvină prin acțiunea combinată a valvelor
intraluminale și a celulelor musculare limfatice.[16]
Dezvoltarea
Țesuturile limfatice încep să se dezvolte pe la sfârșitul celei de a cincea săptămâni
de dezvoltare embrionară. Vasele limfatice se dezvoltă din sacii limfatici care apar
din venele în curs de dezvoltare, care sunt derivate din mezoderm.
Primii saci limfatici care apar sunt cei doi saci limfatici jugulari aflați la intersecția
venelor jugulare și subclaviene. Din sacii limfatici jugulari, se răspândesc plexurile
capilare limfatice către torace, membrele superioare, gât și cap. Unele dintre plexuri
se lărgesc și formează vasele limfatice din regiunile lor corespunzătoare. Fiecare sac
limfatic jugular reține cel puțin o conexiune cu vena sa jugulară, cea stângă
dezvoltându-se în porțiunea superioară a ductului toracic.
Următorul sac limfatic care apare este sacul limfatic retroperitoneal nepereche aflat
la nivelul rădăcinii mezenterului intestinelor. Se dezvoltă din vena cavă primitivă și
venele mezonefrice. Plexurile capilare și vasele limfatice se întind de la sacul limfatic
retroperitoneal către viscerele abdominale și diafragm. Sacul stabilește conexiuni cu
cisterna chilului limfatic, dar își pierde conexiunile sale cu venele învecinate.
Ultimii saci limfatici, sacii limfatici posteriori pereche, se dezvoltă din venele iliace.
Sacii limfatici posteriori produc plexurile capilare și vasele limfatice ale peretelui
abdominal, regiunii pelvice și membrelor inferioare. Sacii limfatici posteriori se alătură
cisternei limfatice și își pierd conexiunile cu venele adiacente.
Cu excepția părții anterioare a sacului de la care se dezvoltă cisterna chilului, toți
sacii limfatici devin invadați de celule mezenchimale și sunt transformați în grupuri de
ganglioni limfatici.
Splina se dezvoltă din celule mezenchimale între straturile dorsale ale mezenterului
stomacului. Timusul apare ca o excrescență a celei de-a treia pungi faringiene.

Funcții
Sistemul limfatic are multiple funcții interdependente:

 Este responsabil pentru eliminarea fluidului interstițial din țesuturi


 Absoarbe și transportă acizii grași și grăsimile precum chilul din sistemul
digestiv
 Transportă globule albe către și de la ganglionii limfatici în oase
 Limfa transportă celulele prezentatoare de antigen, precum celule dendritice
către nodulii limfatici unde este stimulat un răspuns imun
Funcție de sistem de transport al acizilor grași
Vase limfatice numite chilifere sunt prezente în endoteliul tractului gastrointestinal,
predominant în intestinul subțire. În timp ce mulți alți nutrienți absorbiți de intestinul
subțire sunt trecuți în sistemul venos portal pentru a fi drenați pe calea venei porte în
ficat pentru procesare, grăsimile (lipidele) sunt trecute în sistemul limfatic pentru a fi
transportate în circulația sangvină prin intermediul canalului toracic. (Exista și
excepții, de exemplu trigliceridele cu lanț mediu (MCTs) sunt esteri grași ai
glicerolului care difuzează pasiv din tractul gastrointestinal către sistemul portal).
Limfa îmbogățită provenită din vasele limfatice ale intestinului subțire este denumită
chil. Nutrienții care sunt eliberați în sistemul circulator sunt procesați de ficat, fiind
traversați prin circulația lui sistemică.
Funcția imunitară

Semnificația clinică
Studiul drenajului limfatic al diferitelor organe este important în diagnosticul,
prognosticul și tratamentul cancerului. Sistemul limfatic, datorită proximității sale
fizice cu principalele țesuturi ale corpului, este responsabil pentru transportul
celulelor canceroase între diferite părți ale corpului într-un proces denumit
metastază. Ganglionii limfatici implicați pot captura aceste celule canceroase. Dacă
aceștia nu sunt eficienți în distrugerea celulelor canceroase, ganglionii pot deveni
locuri ale tumorilor secundare.
Limfadenopatia
Limfadenopatia se referă la unul sau mai mulți ganglioni limfatici măriți. Grupuri mici
sau ganglioni limfatici individuali măriți sunt în general reactivi ca răspuns la infecție
sau inflamație. Aceasta este denumită limfadenopatie locală. Când mai mulți
ganglioni limfatici din diferite părți ale corpului sunt implicați, se numește
limfadenopatie generalizată. Limfadenopatia generalizată poate fi determinată de
infecții precum mononucleoza infecțioasă, tuberculoza și HIV, boli ale țestului
conjunctiv precum LES (lupus eritematos sistemic) și artrita reumatoidă, și cancere,
incluzând ambele tipuri de cancere ale țesutului din ganglionii limfatici, discutate mai
jos și metastaza celulelor canceroase din alte părți ale corpului, care au ajuns prin
intermediul sistemului limfatic.[18]
Limfedemul
Limfedemul este umflarea cauzată de acumularea limfei care poate să apară dacă
sistemul limfatic este afectat sau are malformații. De obicei afectează membrele, deși
fața, gâtul și abdomenul pot fi de asemenea afectate. Într-o stare extremă denumită
elefantiazis acest edem progresează astfel încât pielea devine groasă cu un aspect
similar pielii de la nivelul membrelor unui elefant.[19]
Cauzele sunt necunoscute în majoritatea cazurilor, dar uneori există un istoric
anterior de infecție severă, de obicei cauzată de o parazitoză precum filarioza
limfatică.
Limfangiomatoza este o afecțiune ce implică chisturi multiple sau leziuni formate din
vasele limfatice.
Limfedemul poate de asemenea să apară după îndepărtarea chirurgicală a nodulilor
limfatici canceroși de la nivelul axilei (cauzând edem al brațului datorită drenajului
limfatic deficitar) sau inghinal (ce determină edem la nivelul piciorului). Tratamentul
constă în masaj și nu este permanent.
Cancerul
Cancerul sistemului limfatic poate fi primar sau secundar. Limfomul se referă la
cancerul care ia naștere din țesutul limfatic. Leucemia limfoidă și limfoamele sunt
acum considerate a fi tumori ale aceluiași tip de linii celulare. Ele sunt
denumite leucemii atunci când sunt localizate în sânge sau în măduva osoasă și
limfom când sunt localizate în țesutul limfatic. Sunt grupate împreună sub denumirea
de cancer limfoid.[20]
Limfomul este în general considerat ca fiind limfom Hodgkin și limfom non-Hodgkin.
Limfomul Hodgkin este caracterizat printr-un tip particular de celule, denumite celule
Reed-Sternberg, vizibile la microscop. Este asociat cu infecția anterioară cu virusul
Epstein-Barr și, în general, determină o limfadenopatie „gumoasă” nedureroasă. Este
diagnosticat pe stadii utilizând metoda Ann Arbor. Chimioterapia în general implică
cura ABVD și poate implica și radioterapia.[21] Limfomul non-Hodgkin este un cancer
caracterizat prin proliferarea crescută a celulelor B sau T, în general apare la vârstă
mai înaintată decât în cazul limfomului Hodgkin. Este tratat în funcție de grad -
avansat sau incipient - și prezintă un prognostic mai rezervat față de limfomul
Hodgkin.[21]
Limfangiosarcomul este o tumoră malignă a țesutului moale în timp ce limfangiomul
este o tumoră benignă care apare frecvent în asociere cu sindromul Turner.
Limfangioleiomiomatoza este o tumoră benignă a musculaturii netede a limfaticelor
care apare la nivelul plămânilor.