STATUL ŞI POLITICA ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ

I. AUTONOMII LOCALE SI INSTITUŢII CENTRALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

A. ÎNTEMEIEREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

1. ROMÂNII ÎN PRIMUL MILENIU AL EREI CREŞTINE

Vreme de câteva sute de ani, după retragerea aureliană, sursele istorice nu au pomenit în spaţiul carpato-
dunărean decât diferite populaţii migratoare, întrucât acestea erau singurele care aveau o organizare politică şi
mai ales militară, pe care documentele o găseau demnă de consemnat. La vremea respectivă, cei care
consemnau în scris evenimentele politice (inclusiv militare) sau istorice nu se refereau, în general, la aspectele
etnice ale populaţiilor menţionate. Chiar atunci când apare ca atare termenul de naţiune, acesta desemnează
acea parte din populaţia unei structuri politice calificată să participe la viaţa politică a respectivei structuri
(indiferent de aspectele etnice ale populaţiei majoritare sau ale conducătorilor). Naţiunea în sens etnic nu apare
mai devreme de secolul al XIX-lea. Era aşadar normal, din perspectiva epocilor respective, ca populaţiile
romanizate şi mai apoi românii din spaţiul carpato-dunăreano-pontic să nu apară în documentele scrise decât în
măsura în care fie intră în relaţie cu actori recunoscuţi ai scenei politice a vremii, fie ajung să-şi constituie propriile
structuri politice.

Autonomii locale (secolele IX-XIII)

Forme de organizare prestatală (politico-teritorială) specific româneşti:

- ţări (voievodate) = structuri politice cu funcţii defensive, constituite pe ambele laturi ale Carpaţilor prin
contopirea mai multor obşti sub conducerea unui duce sau voievod. Ele sunt specifice întreg spaţiului românesc,
iar apariţia lor se leagă de finalizarea etnogenezei, perioadă în care, la Dunărea de Jos, se cristalizează o
organizare social-politică specifică, cea românească – ex.: Ţara Sipeniţului, Ţara Făgăraşului, Ţara
Maramureşului.
- cnezat = structură politică prestatală constituită prin reunirea mai multor obşti sub conducerea unui jude
sau cneaz.
- câmpuri = forme de organizare politică prestatală din Moldova şi Ţara Românească, constituite prin
unirea mai multor obşti pe criterii geografice (toate obştile de pe valea unui râu sau dintr-o depresiune) – ex.:
Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Muscel, Câmpul lui Dragoş, Câmpul lui Vlad.
- cobâle, ocoale, codri = forme de organizare prestatală specifice ţinuturilor de la est de Carpaţi (Moldova):
ocoale în zona Vrancei şi a Bucovinei; cobâle în zona Botoşaniului, Dorohoiului, Bacăului şi Neamţului; Codrii
Cosminului, Codrii Lăpuşului, Codrii Orheiului, Codrii Herţei.
Forme de organizare politico-administrativă de sorginte occidentală:
- principat = formă de organizare a puterii centrale în stat, în care autoritatea revine principelui.
- comitat = formă de organizare administrativ-teritorială locală condusă de un comite (echivalente judeţelor
de azi)
- marcă = formă de organizare administrativ-teritorială şi militară introdusă de regalitatea maghiară în
zonele de graniţă pentru întărirea apărării (în special împotriva cumanilor şi tătarilor). Exemple: Banatul de
Severin (înfiinţat pe la 1230), Marca Moldovei (pe la 1352);
- ducat = corespondentul occidental al voievodatului.

Romanitatea răsăriteană şi autonomiile ei regionale au ocupat un spaţiu întins, din Peninsula Balcanică
până în nordul arcului carpatic. Ele şi-au făcut simţită prezenţa sub numele de ţări - „terrae”, locuitorii lor fiind
cunoscuţi sub numele de vlahi, volohi, valahi, blachi în izvoarele armene, bizantine, ruse şi maghiare, şi de
români, aromâni în vorbirea proprie.
Autonomiile rurale, „romanii populare” sau „democraţii ţărăneşti” cum le-a denumit Nicolae Iorga, „obşti de
obşti” după expresia unor documente medievale, risipite în cuprinsul unor „ţări”, erau conduse de cnezi, juzi,
jupani învestiţi de comunitate cu funcţii social-politice corespunzătoare. Puterea unora dintre ei s-a extins cu
timpul peste mai multe sate dintr-o arie delimitată geografic. „Ţările”, autonomii politice, s-au născut din mai multe
sate. „Satul a devenit, pentru mult timp forma firească de organizare a strămoşilor noştri”, remarca Nicolae Iorga.
1
 Românii şi autonomiile politice în izvoarele bizantine. Izvoarele bizantine semnalează în spaţiul balcanic
primele realităţi politice româneşti şi pe vlahi. Autonomiile româneşti din nordul Peninsulei Balcanice au fost
supuse unui puternic asalt de anihilare în secolele XI-XIII, din partea Imperiului Bizantin şi în efortul lor de
apărare, acestea au făcut trecerea de la „ţară”, cadru politic tradiţional, la stat. Două sunt momentele însemnate
sub raport politic: 1066, când se răscoală vlahii din Tessallia, cel de-al doilea este în 1185 când sub conducerea
fraţilor Petru şi Asan se răscoală vlahii din nordul Peninsulei Balcanice şi se constituie statul bulgaro-vlah.
Autonomii locale în spaţiul românesc din secolele IX-XIII. De întindere şi însemnătate variată, autonomiile
româneşti, modelate după cadrul geografic în care se alcătuiseră „ţările”, erau grupate în:
Regiunea munţilor Carpaţi: Ţara Bârsei (Terra Borza), consemnată ca ţară românească în 1222, (4), Ţara
Maramureşului în 1299, Ţara Făgăraşului consemnată ca Terra Blacorum în 1222, Ţara Haţegului (Terra
Harszok), consemnată în 1247, Ţara Loviştei. Autonomiile locale ale acestor ţări româneşti situate în zonele de
margine ale Transilvaniei, încetează odată cu dispariţia dinastiei arpadiene în 1301. În secolele XIV-XV, „ţările”
vor fi organizate sub forma unor districte româneşti conduse de demnitari numiţi de coroană.
În depresiunile subcarpatice şi pe văile unor râuri : Tazlău, Câmpulung Muscel, Târgu-Jiu, Vrancea şi
Câmpulung, Neamţ, Vaslui, Dorohoi, Bacău. Autonomiile româneşti au existat în cadrul unor complexe plurietnice
- Imperiul Bizantin, Regatul maghiar – şi a migratorilor turanici, pecenegii, uzii, cumanii şi mai târziu tătarii

În a doua jumătate a primului mileniu şi la începutul celui de-al doilea, în Europa s-au constituit statele
medievale. Şi în zona carpato-dunăreano-pontică evoluţia internă a societăţii româneşti a condus spre
constituirea statului. La aceasta au concurat mai mulţi factori, unii interni şi alţii externi.
a) Premise interne:
1. Creşterea demografică determinată de dărnicia pământului românesc, de bogăţiile solului şi subsolului,
de configuraţia reliefului şi de prezenţa pădurilor, care au asigurat protecţia românilor în vremuri de restrişte.
2. Viaţa economică tot mai dinamică, stimulează accelerarea procesului de centralizare politică (schimburi
comerciale, circulaţia monedei etc.) Spaţiul românesc era străbătut de importante artere comerciale care porneau
din nordul şi din centrul Europei, ajungând la gurile Dunării şi la Marea Neagră.
3. Începutul procesului de feudalizare favorizează desprinderea elementelor conducătoare din sânul
obştilor, acei cnezi şi juzi care se situează în fruntea unor autonomii locale şi care vor fi promotorii acţiunilor
politice de centralizare statală.
b) Premise externe:
1. Contextul extern a influenţat procesele din interiorul societăţii româneşti. Cumanii de origine turanică şi
mai târziu tătarii (marea lor invazie din 1241 - 1242), au împiedicat extinderea stăpânirii Regatului Ungar dincoace
de Carpaţi, oferind astfel populaţiei locale posibilitatea de a-şi crea structuri şi instituţii statale. În eliminarea puterii
tătarilor (Hoarda de Aur) erau deopotrivă interesate Ungaria şi Polonia.
2. Constituirea statelor extracarpatice a fost favorizată şi de slăbirea presiunii exercitate de coroana
maghiară, ea însăşi confruntată cu dificultăţi: stingerea dinastiei Arpadienilor (1301) şi declanşarea luptelor pentru
tron.
Apariţia primelor formaţiuni politice româneşti se plasează în cadrul unor evoluţii interne care au făcut
posibilă cristalizarea structurilor statale, dar şi al unui context internaţional favorabil. În centrul şi răsăritul Europei,
ultimele invazii se prelungesc până în secolul al XIII-lea, iar marile puteri din zonă, Imperiul Bizantin, Regatul
Ungariei (după anul 1000) şi Regatul Poloniei, îşi împart sferele de influenţă, iar uneori încearcă să-şi impună
stăpânirea propriu-zisă asupra spaţiului românesc.

2. FORMAREA STATELOR MEDIEVALE

2.1. CONSTITUIREA VOIEVODATULUI TRANSILVANIEI

2.1.1. Izvoare narative referitoare la constituirea Transilvaniei medievale

Din secolul al IX-lea însă, în contextul în care ungurii aşezaţi în Pannonia încep să-şi manifeste interesul
pentru Transilvania, sursele menţionează formaţiuni politice ale populaţiei româneşti de la nord de Dunăre.
Principalele izvoare narative care conţin informaţii referitoare la formaţiunile politice româneşti de la vest de
Carpaţi sunt Gesta Hungarorum şi Legenda Sfântului Gerard.
1) Cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea al Ungariei (Gesta Hungarorum, Faptele ungurilor sau
Cronica lui Anonymus), scrisă probabil la sfârşitul secolului al XII-lea sau la începutul secolului al XIII-lea, dar
2
oglindind evenimente de la sfârşitul secolului al IX-lea şi din prima parte a secolului al X-lea, relatează conflictele
care i-au opus pe ungurii în expansiune spre răsărit unor formaţiuni politice de dincolo de Tisa. Ea furnizează cea
mai bogată şi completă relatare medievală despre stările de lucruri găsite de unguri la pătrunderea lor în teritoriile
locuite de români. Convieţuirea româno-slavă din secolele VIII-IX are loc în cadrul unor formaţiuni politice
medievale timpurii. Asemenea state incipiente, şase ducate din jurul anului 900, sunt atestate în „regiunea daco-
pannoniană”. Trei din ele, situate la est de Tisa, sunt cele mai cunoscute. Aceste formaţiuni, de tipul cnezatelor
sau voievodatelor, forme de organizare influenţate de cele ale slavilor, dar devenite specifice populaţiei
româneşti, erau situate în Crişana (condusă de Menumorut şi având centrul la Biharea), în Banat, cu centrul
probabil la Cuvin (condusă de Glad) şi în partea central-vestică a Transilvaniei, având drept centru posibil Dăbâca
(Gelu). Etnia primilor doi „duci” nu este menţionată de Anonymus. Despre al treilea „duce”, Gelu, aflăm că este
„un anumit român”. Supuşii săi sunt români şi slavi. Ei trăiesc însă într-un spaţiu („ ţara de dincolo de păduri”)
caracterizat prin „bunătatea” sa; un pământ fertil, la roadele căruia Anonymus adaugă bogăţia în aur şi sare. Prin
urmare, Gelu este sigurul dintre aceşti conducători locali numit de Anonymus blach, adică român, în condiţiile în
care populaţia din zonă era departe de a fi omogenă din punct de vedere etnic. Realitatea personajelor şi
întâmplărilor pomenite de Anonymus a început să fie contestată de unii istorici maghiari şi austrieci începând din
secolele XVIII-XIX, în contextul în care românii din Transilvania cereau drepturi politice şi naţionale. Chiar dacă
există o doză de fabulaţie în povestea notarului anonim, deoarece nu rareori istoricii medievali simţeau nevoia să-
şi înfrumuseţeze poveştile cu elemente dramatice, este dincolo de îndoială faptul că în perioada în care a scris
Anonymus exista conştiinţa unei anteriorităţi a românilor în Transilvania şi a unor formaţiuni politice în stare să
opună rezistenţă ungurilor. O confirmare indirectă a acestor realităţi o aduce Cronica lui Nestor, din secolul al XII-
lea, care păstra amintirea faptului că, la trecerea lor prin Carpaţii Păduroşi, spre Pannonia, ungurii i-au găsit acolo
pe români şi pe slavi.
2) Legenda Sfântului Gerard (scriere cu caracter hagiografic de la începutul secolului al XI-lea)
menţionează trei formaţiuni de la cumpăna secolelor X-XI: voievodatul lui Ahtum (urmaş al lui Glad), în Banat, cu
centrul la (Urbs) Morisena, unde funcţiona şi o mănăstire ortodoxă; voievodatul lui Gyula (Geula cel Tânăr), în
părţile central-vestice ale Depresiunii Transilvaniei, cu centrul la Bălgrad (Alba Iulia); ducatul lui Kean, în regiunile
sud-orientale ale Transilvaniei.

2.1.2. De la „ducatele româno-slave” la voievodatul Transilvaniei, vasal regelui Ungariei

Aşezaţi în Câmpia Pannonică la sfârşitul secolului al IX-lea (896), ungurii au organizat cucerirea
Transilvaniei dinspre vest spre est. Primul teritoriu cucerit a fost voievodatul lui Menumorut, urmat de formaţiunile
lui Glad şi Gelu. După moartea lui Gelu, formaţiunea acestuia este preluată de Tuhutum, căpetenia ungurilor
invadatori. Acesta îşi constituie un dominium propriu şi o dinastie separată de cea a ducelui Arpad din Pannonia.
Timp de aproape un veac, Tuhutum şi urmaşii săi stăpânesc partea apuseană a Transilvaniei în „pace şi fericire”.
Secolele XI-XII au fost caracterizate de o tendinţă generală de extindere teritorială şi de amplificare a
funcţiilor formaţiunilor existente în spaţiul românesc, mai ales în interiorul arcului carpatic. E posibil ca în această
zonă procesul de constituire şi de maturizare a formaţiunilor politice să fi fost impulsionat şi accelerat de
confruntarea cu tendinţele expansioniste ale regatului maghiar. Acestea s-au materializat în cucerirea treptată a
Transilvaniei, pe parcursul a câtorva sute de ani, între secolul al IX şi secolul al XI-lea. În Transilvania, regalitatea
maghiară îşi impunea autoritatea prin intermediul nobililor unguri, deţinători de fiefuri, în virtutea relaţiilor vasalice
care îi legau de regele Ungariei. Parte din aceste fiefuri, care se bucurau, la rândul lor, de o importantă autonomie
faţă de regalitatea maghiară, se constituiseră pe structurile vechilor formaţiuni politice premaghiare, pe care le
cuceriseră. Astfel, în 1002-1003, Ştefan, marele rege care, creştinându-i pe unguri în 1001, îşi salvase poporul şi
îl făcuse să intre în concernul popoarelor europene, a trebuit să lupte cu un unchi al său, ducele Geula cel Tânăr,
care ocupa tronul luat de Tuhutum de la Gelu. La începutul secolului al XI-lea, acesta se împotriveşte misiunilor
apostolice ale regelui Ştefan cel Sfânt, nimeni altul decât nepotul de soră al ducelui „ultrasilvan”. Fiind capturat de
suveranul ungur, Geula cel Tânăr este închis pe viaţă, întrucât refuză „ să fie creştin” (adică să renunţe la
ortodoxism în favoarea catolicismului). Potrivit aceluiaşi Anonymus, regele Ştefan ocupă întreaga „ţară”; totodată,
el desfiinţează (pe la 1004) episcopia ortodoxă situată probabil la Alba Iulia. După ce l-a învins pe Geula, Ştefan
cel Sfânt a trebuit să se lupte şi cu conducătorul voievodatului care fusese înainte al lui Glad, un anume Ahtum,
de religie ortodoxă. L-a învins şi pe acesta şi astfel a recucerit întreg teritoriul dintre Criş şi Dunăre. Pe măsura
înaintării spre centrul şi sudul Transilvaniei, expansiunea maghiară a căpătat un caracter mai organizat şi eficace.
Sub urmaşii lui Ştefan cel Sfânt începe organizarea Transilvaniei ca entitate politică vasală regelui Ungariei.

3
 După anul 1100, în teritoriul intracarpatic, regalitatea maghiară încearcă să impună modele religioase,
politico-administrative şi socio-economice apusene. Întărirea autorităţii regale maghiare asupra Transilvaniei a
fost marcată de tendinţa generală de reducere a autonomiilor locale în favoarea unor instituţii centrale, chiar dacă
procesul nu a fost nici rapid, nici întotdeauna reuşit. Comitatul este instalat peste vechile autonomii româneşti, în
timp ce episcopatul catolic încadrează sub raport ecleziastic teritoriile cucerite, substituindu-se organizării
ortodoxe preexistente. În 1111 este înfiinţat primul comitat, Bihorul, în zona vechii cetăţi româno-slave de la
Biharea, şi este atestat un episcopus Ultrasilvanus, Simion, catolic. În acelaşi an, dar şi în 1113, documentele
amintesc un princeps Ultrasilvanus, Mercurius. Se pare că, în ambele cazuri, cei doi nu locuiau efectiv în
Transilvania, deşi, nominal, îşi aveau sediul la Bălgrad (Alba Iulia). Expansiunea maghiară a fost însoţită de o
adevărată cruciadă, regii unguri având în papalitate un sprijin real pentru expansiunea catolicismului spre răsărit,
ei fiind învestiţi cu titlul de regi apostolici (regi care aveau misiunea de a răspândi catolicismul). Instituţiile statale
româneşti în curs de formare au fost înlocuite cu instituţiile statului maghiar. Iniţial, cuceritorii maghiari încearcă
organizarea Transilvaniei ca principat (1111 – menţionarea lui Mercurius Princeps Ultrasilvanus), dar un principat
cu autonomie limitată, parte a statului arpadian, puterea politică supremă revenind regelui Ungariei. În a doua
jumătate a secolului al XII-lea, regii unguri dăruiesc oamenilor lor de încredere noi cetăţi şi feude din Transilvania.
Administrativ, acestea sunt incluse în noi comitate, instituţii politico-teritoriale aduse de cuceritorii care încearcă,
însă fără deplină reuşită, să înlocuiască vechile ţări, voievodate şi cnezate.
Pe la 1164 este atestat un comite de Dăbâca. Din 1176, acesta devine căpetenia ţării, sub numele de
Leustachius Voyvoda. Pentru conducătorul Transilvaniei, revenirea la numele traditional de voievod este o
dovadă a existenţei populaţiei româneşti. De altfel, din toate ţările cucerite şi încadrate în regatul Ungariei, numai
Transilvania păstrează „formula voievodală ca instituţie politică centrală” (I. A. Pop), până către jumătatea
secolului al XVI-lea. (Puterea politică supremă în Transilvania aparţine, însă, în continuare, regelui Ungariei.
Situaţia se va menţine neschimbată până în 1541, atunci când Ungaria dispare ca stat prin transformarea părţilor
ei centrale în paşalâc turcesc [Paşalâcul de la Buda]. Din acest moment Transilvania devine un stat în sine,
organizându-se sub forma principatului autonom sub suzeranitate otomană. Puterea politică supremă revine,
principelui Transilvanei, care, ca titular al instituţiei centrale, capătă atribuţii suverane, la fel ca domnii din Ţara
Românească şi din Moldova.)
Voievodul Transilvaniei este un vasal al regelui Ungariei. Iniţial, autoritatea sa era exercitată asupra a
şapte comitate: Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba, Hunedoara, Târnava. Rezistenţa din partea
aristocraţiei maghiare, dornice să-şi păstreze autonomia dobândită, dar şi a elementului românesc i-a determinat
pe regii maghiari să colonizeze alte neamuri, precum secuii (începând cu secolul XI), stabiliţi în sud-estul
Transilvaniei, saşii (aşezaţi, începând cu a doua jumătate a secolului al XII-lea, în zonele unde aveau să
întemeieze Sibiul, Braşovul, Sighişoara, Bistriţa etc.), cavalerii teutoni (care primesc în 1211 Ţara Bârsei, în
schimbul căreia trebuiau să apere frontierele răsăritene ale regatului şi să facă şi prozelitism catolic în rândul
populaţiei româneşti sau turanice). Saşii şi secuii s-au organizat în scaune, ai căror conducători erau subordonaţi
direct regelui Ungariei, contribuind la impunerea stăpânirii maghiare în centrul şi sudul Transilvaniei. În anul 1224,
prin Bula de aur a saşilor sau Andreanum, regele maghiar Andrei al II-lea acordă privilegii saşilor.
În secolul al XIII-lea, cucerirea şi organizarea Transilvaniei de către unguri par a fi încheiate. Aşezarea
noilor veniţi conduce, desigur, la o nouă structură etno-demografică, românii rămânând însă locuitorii cei mai
numeroşi. În faţa presiunilor exercitate de cuceritori, românii s-au regrupat în structuri social-economice şi politice
autonome în zonele mărginaşe ale Transilvaniei, cunoscute sub numele de „ţări” (Maramureşul, Lăpuşul,
Zarandul, Haţegul, Făgăraşul, Bârsa, Amlaşul ş.a.) Aici, în schimbul apărării graniţelor, ei vor reuşi să-şi
conserve, pentru mult timp, tradiţiile voievodale şi cneziale. În schimbul serviciilor lor militare şi a fidelităţii faţă de
regatul maghiar, acesta le recunoştea autonomia. Tocmai din astfel de autonomii româneşti tradiţia vrea să fi
pornit iniţiativa întemeierii statelor româneşti extracarpatice Moldova şi Tara Românească.
Spre sfârşitul veacului al XIII-lea şi la începutul celui următor, voievozii Transilvaniei Roland Borşa (1282,
1284-1285,1288-1293) şi Ladislau Kan (1294-1315) îşi asumă prerogative sporite. Primul, în numele unui regnum
Transilvanum, convoacă la Deva, în 1288, prima Adunare obştească ( Congregaţia generală), la care participă
nobili din cele şapte comitate, clerul superior, orăşenii şi reprezentanţii ţărănimii libere. Ultimul voievod amintit,
Ladislau Kan, profită de criza politică declanşată de stingerea dinastiei Arpadiene pentru a-şi exercita atributele
de şef al unui stat autonom: stăpâneşte cetăţi, oraşe şi domenii interne şi încheie înţelegeri cu ţări de sine
stătătoare. Curând, angevinii readuc Transilvania la statutul de voievodat vasal regelui Ungariei.

2.1.3. Evoluţia Transilvaniei în cadrul regatului maghiar

4
 Transilvania fusese organizată ca un voievodat, ceea ce sugerează că îşi menţinea o anumită
individualitate politico-administrativă în cadrul regatului maghiar. Conducerea sa se baza pe colaborarea „stărilor”
sau „naţiunilor” privilegiate: nobilimea (în special maghiară), patriciatul (orăşenii bogaţi - în special saşi) şi fruntaşii
secuilor. Deşi vasal coroanei maghiare, voievodatul Transilvaniei îşi păstra, totuşi, o anumită autonomie în cadrul
regatului Ungariei. Religia ortodoxă, deşi nerecunoscută oficial, era practicată de majoritatea populaţiei
Transilvaniei, care era românească. Fruntaşii românilor au făcut iniţial parte dintre stările privilegiate, dar, din
secolul al XIV-lea, ei sunt excluşi treptat din rândul acestora. În 1366, în contextul afirmării independenţei
românilor la sud şi est de Carpaţi, ca şi al opţiunii statelor extracarpatice pentru ortodoxie, regele Ludovic I
condiţionează calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism. În acest fel, nobilii români care doresc să-si
păstreze statutul acceptă catolicismul şi treptat se maghiarizează, iar cei care rămân credincioşi propriei
confesiuni religioase îşi pierd statutul privilegiat şi decad în rândul ţăranilor. Românii îşi păstrează, măcar pentru o
vreme, o autonomie relativă şi o organizare proprie, sub conducerea cnezilor şi voievozilor în unele zone
mărginaşe ale Transilvaniei, precum Ţara Haţegului, Ţara Făgăraşului, a Maramureşului şi în districtele româneşti
ca Ţara Zarandului sau Banat. În timp însă, în contextul acţiunii de centralizare politică şi de restaurare a
autorităţii regale maghiare, aceste autonomii sunt tot mai restrânse. În concluzie, în vreme ce la sud şi la răsărit
de Carpaţi românii îşi consolidau independenţa, în Transilvania se producea evoluţia inversă, aceasta fiind tot mai
profund integrată în structurile regatului ungar. Această evoluţie divergentă este una din principalele cauze pentru
care, în condiţiile în care în perioada medievală, în Europa, se constata o tendinţă destul de răspândită de
unificare teritorială a populaţiilor de acelaşi neam, în spaţiul românesc se menţine diviziunea politică. Pe de altă
parte, constituirea statelor medievale româneşti extracarpatice a creat cadrul propice unei dezvoltări economice şi
culturale care a permis, alături de lupta împotriva expansiunii otomane, conservarea identităţii poporului român.

2.2. CONSTITUIREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

În secolul al XIII-lea, în vreme ce Transilvania îşi continua existenţa în cadrul regatului maghiar, se
conturează din ce în ce mai clar formaţiunile politice ale românilor din exteriorul arcului carpatic. Astfel, în 1234, o
bulă papală menţiona existenţa unor elemente de ierarhie bisericească ortodoxă, ceea ce implica şi o organizare
politică. În secolul al XIII-lea, întreg spaţiul românesc avea să fie marcat de marea invazie tătară din 1241, care a
distrus şi a dezorganizat totul, în pofida unor încercări de rezistenţă locale, ce demonstrează că existau deja
elemente de organizare politică. Românii încercaseră, împreună cu secuii, să apere trecătorile transilvănene, iar
în exteriorul Carpaţilor tătarii se confruntă cu un aşa-numit Mişelau, probabil Seneslau, care apare mai târziu în
documente. Marea invazie tătară a pulverizat cnezatele şi voievodatele româneşti preexistente, dar a
dezorganizat şi regatul ungar, care, în ultima perioadă, îşi extinsese dominaţia şi asupra spaţiului extracarpatic.
Astfel, presiunea maghiară asupra spaţiului românesc scade şi sunt create condiţii favorabile afirmării politice la
sud şi la răsărit de Carpaţi. Dominaţia mongolă instituită în zonă a permis, pe de o parte, cristalizarea unor
instituţii rămase apoi caracteristice statelor medievale româneşti (birurile, scutirile, organizarea sistemului de
poştă etc.), iar pe de alta, a făcut apel, în guvernare, la reprezentanţi din rândul populaţiei româneşti. Aceştia,
spre sfârşitul secolului, în condiţiile diminuării puterii mongolilor, au profitat de situaţia dobândită, în scopul definirii
unor autonomii româneşti care au stat la baza viitoarelor state medievale.
2.2.1. Regele Bela al IV-lea, Cavalerii Sfântului Ioan şi structurile politice dintre Carpaţi şi Dunăre
La începutul secolului al XIII-lea, regalitatea maghiară supune pe rând Ţara Oltului (devenită Ţara
Făgăraşului) şi apoi Ţara Haţegului, împingând limitele expansiunii lor până la arcul Carpaţilor Meridionali. Din
acest moment, regii unguri încearcă să-şi extindă stăpânirea asupra regiunilor extracarpatice. Pentru realizarea
acestui obiectiv, regele maghiar Andrei al II-lea apelează la cavalerii teutoni, care primesc vremelnic în stăpânire
Ţara Bârsei (1211). Învingători ai cumanilor, teutonii acţionează încă din primii ani pe cont propriu atât la
miazănoapte de Carpaţi, cât şi la miazăzi. Ca urmare, pe la jumătatea celui de-al treilea deceniu al veacului al
XIII-lea (1225), armata regală îi alungă din Transilvania. După marea invazie tătaro-mongolă din 1241-1242, regii
unguri reiau planurile de colonizare în vederea apărării zonelor meridionale ale stăpânirii lor, îndeosebi Banatul şi
sud-vestul Transilvaniei. Mai mult, formulează tot mai clar obiectivul principal al politicii externe: stăpânirea
drumului comercial spre Dunărea de Jos şi Marea Neagră.
Prin diploma din anul 1247, Bela al IV-lea dăruieşte Cavalerilor Ordinului Sf. Ioan de la Ierusalim Ţara
Severinului până la Olt, mai puţin acea parte a „ţării” respective, organizată anterior (pe la 1230) în Banatul de
Severin, ca marcă de apărare a Ungariei împotriva cumanilor. Colonizarea Ioaniţilor este efemeră, dar „contractul”
care o consacră rămâne un izvor istoric semnificativ. Între altele, el atestă existenţa unor formaţiuni statale
5
româneşti din spaţiul carpato-dunărean, două voievodate şi două cnezate: voievodatul lui Litovoi, care cuprinde
Ţara Haţegului (în sud-vestul Transilvaniei) şi nord-vestul Olteniei; • voievodatul lui Seneslau, care include Ţara
Făgăraşului (în sudul Transilvaniei) şi nordul Munteniei; • cnezatul lui Farcaş, situat între cele două voievodate, la
sud de munţi (în Vâlcea); cnezatul lui Ioan, localizat ipotetic între Jiu şi Olt, aproape de Dunăre. Acestea au fost
fie anexate Ungariei (cnezatele lui Ioan şi Farcaş), fie lăsate românilor în condiţii de dependenţă faţă de puterea
suzerană (voievodatele lui Litovoi şi Seneslau). După marea invazie mongolă (1241-1242), voievodatul românesc
din stânga Oltului iese de sub tutela Ungariei. Astfel, cu excepţia voievodatului lui Seneslau, vecin cu zona
denumită Cumania, celelalte formaţiuni politice menţionate sunt controlate de regalitatea ungară, prin „banul” de
Severin. Diploma oferă şi informaţii asupra stratificării sociale, care este întotdeauna legată de apariţia statului,
consemnând diferenţele dintre ţărani şi mai-marii pământului (rustici, în opoziţie cu majores terrae, sugerează
deja existenţa unor categorii privilegiate). De asemenea, aceste formaţiuni statale, aflate sub autoritatea, măcar
nominală, a regelui maghiar, aveau propriile forţe militare, întrucât se specifica obligaţia lor de a da ajutor armat
ioaniţilor.
De la sfârşitul secolului al XIII-lea, se poate urmări felul în care, pe mai multe etape, se desfăşoară
procesul desprinderii formaţiunilor româneşti de sub autoritatea maghiară şi al constituirii statelor medievale
româneşti. Trebuie să vedem aceste formaţiuni integrate în sistemul feudalo-vasalic de tip apusean, pe care
regalitatea maghiară încerca să-l instituie, astfel încât încercările lor de autonomizare se încadrează în procesul,
mai amplu, de fărâmiţare politică şi de decădere a autorităţii centrale prin care trecea în epocă Ungaria
medievală. Îndeosebi Litovoi va încerca să anuleze acest raport de vasalitate faţă de Coroana Arpadiană, în
conjunctura favorabilă creată de luptele interne din regat. Astfel, în 1277 el refuză plata tributului, pornind lupta
împotriva regatului Ungar. În 1279 este ucis în lupta cu armata regală, fiind urmat la conducerea voievodatului de
fratele său Bărbat, care va fi nevoit să recunoască din nou suzeranitatea maghiară. Această transmitere ereditară
a puterii denotă existenţa unor structuri politico-sociale medievale bine conturate, o viaţă economică prosperă
(dovadă suma foarte mare plătită de Bărbat pentru răscumpărarea din prizonierat), armată condusă de voievod,
biserici coordonate de o episcopie ortodoxă.

2.2.2. „Descălecatul lui Negru-Vodă”

Momentul decisiv al constituirii statelor româneşti extracarpatice – exprimat de tradiţia istorică prin termenii
de descălecat şi întemeiere – a fost reprezentat de înlăturarea dominaţiei teritoriale a regatului Ungar.
Înlăturarea totală a suzeranităţii maghiare asupra teritoriului de la sud de Carpaţi are loc la cumpăna
secolelor XIII-XIV. Criza politică, evidentă în ultimii ani ai domniei lui Ladislau Cumanul, se agravează. Vasalii săi
din fruntea structurilor teritoriale, inclusiv voievodul Transilvaniei, manifestă tendinţe de independenţă. Ultimul
reprezentant al dinastiei arpadiene, Andrei al III-lea (1290-1301), încearcă să evite destrămarea regatului în
principate de sine stătătoare. Astfel, în primăvara anului 1291, noul rege soseşte în Transilvania, pentru a
readuce sub ascultare pe voievodul local. Cu acest prilej, consolidează privilegiile nobililor unguri, ale secuilor şi
saşilor, dar anihilează autonomia românească din Făgăraş. În acest context, tradiţia păstrată de cronicile
muntene vorbeşte de un „descălecat” al lui Negru-Vodă, pornit cu ai săi din Ţara Făgăraşului pe la 1290.
Voievodul semilegendar Radu Negru (Negru-Vodă) trece Carpaţii şi se instalează la Câmpulung, sediul unei
comunităţi catolice, formată din saşi şi unguri. Prosperitatea acestei comunităţi este explicată prin situarea ei pe
drumul comercial ce lega Transilvania de Dunărea de Jos şi Marea Neagră. Acest oraş devine prima capitală a
Ţării Româneşti şi necropolă domnească. Realitatea unui descălecat de la nord de Carpaţi pare a fi sugerată
chiar de numele de Basarab, de origine cumană, consemnat de documente în Ţara Haţegului.
2.2.3. Basarabii - mari voievozi, domni şi singuri stăpânitori în „toată Ungrovlahia”
Mai clar este documentată istoric întemeierea Ţării Româneşti prin unirea teritoriilor oltene ale
voievodatului lui Litovoi cu cele ale voievodatului argeşean al lui Seneslau sub domnia lui Basarab, pe la 1310.
Acţiunea pornită din Câmpulung cuprinde Argeşul, apoi căpeteniile din teritoriile de la apus de Olt se închină
puternicului voievod din stânga râului. Desăvârşirea întemeierii Ţării Româneşti se realizează, aşadar, sub
Basarab I. Astfel, la începutul secolului al XIV-lea este atestată ca stat Valahia nord-dunăreană. Izvoarele
menţionează titlurile conducătorului acestui stat: mare voievod (conducător militar) şi domn, stăpân al ţării.
Denumirea statului românesc apare în izvoare diplomatice externe. Cele mai multe provin din cancelaria noilor
regi ai Ungariei, angevinii. De origine franceză, această dinastie restaurează unitatea Regatului Ungar. Începutul
procesului datează chiar din timpul domniei lui Carol Robert de Anjou (1308-1342), care este sprijinit de
papalitate.

6
 Afirmarea independenţei faţă de regatul maghiar se făcea în contextul colaborării românilor cu tătarii,
bulgarii şi sârbii. Factorul de putere reprezentat de regatul maghiar nu putea fi însă ignorat. Cu ocazia luptelor
purtate în Banat, armata noului rege al Ungariei are de înfruntat şi ostilitatea statului românesc din apropiere, al
cărui conducător, Basarab (1310?-1352), se dovedeşte nu numai un priceput şef militar, ci şi un bun diplomat. În
1324, el încheie un acord prin care regele Ungariei recunoaşte unitatea statului condus de „Bazarab, voievodul
nostru transalpin”. La rândul său, voievodul recunoaşte suzeranitatea regelui Ungariei, în primul rând pentru
stăpânirea Banatului de Severin, dar şi faptul că Terra Transalpina (Terra Bazarab) este inclusă „în aria
spiritualităţii catolice”. Nemulţumiţi de condiţiile acordului, nobilii unguri îl conving pe rege să suprime statul lui
Basarab. Este organizată campania din toamna anului 1330. Pentru a evita distrugerile războiului, Basarab se
oferă se restituie regelui Banatul Severinului şi să-i plătească 7 000 de mărci de argint, echivalând cu 74 kg. aur.
Suma este un indiciu al forţei economice deţinute de voievodatul muntean, care poate fi legată şi de controlul
segmentului final al drumului comercial care lega Europa Centrală şi Marea Neagră prin intermediul gurilor
Dunării. Carol Robert refuză oferta, armata maghiară aparent victorioasă se întoarce spre Transilvania, dar într-o
trecătoare, nelocalizată cu exactitate, dar intrată în istorie sub numele Posada, pe care i I-a dat lorga, românii îi
surprind şi îi masacrează pe unguri, al căror rege scapă cu greu. Soldată cu înfrângerea armatei lui Carol Robert
de Anjou – imortalizată prin Cronica pictată de la Viena, această campanie nu aduce restaurarea dominaţiei
regatului Ungariei la sud de Carpaţi. Ea consfinţeşte independenta statului condus de Basarab, care cuprindea
Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia până la Dunăre şi teritoriul smuls tătarilor la gurile Dunării (care ia numele
eliberatorului, adică Basarabia). Ulterior, raporturile cu Ungaria au fost reluate în contextul necesităţii de a duce o
luptă comună pentru eliminarea tătarilor din regiune. Acesta este contextul în care Basarab cucereşte sudul
Moldovei actuale, ceea ce explică numele de Basarabia extins apoi asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru.
Regele ungar interpreta însă jurământul de vasalitate prestat de domnul Ţării Româneşti ca o recunoaştere a
faptului că acesta ar fi deţinut întreaga ţară (inclusiv teritoriile nou cucerite de Basarab) ca feudă, de la el.
În vremea regelui Ludovic I de Anjou (1342-1382), Ungaria şi cea mai apropiată „Vlahie” de lângă ea, Ţara
Românească, acţionează împreună împotriva dominaţiei tătare exercitată la gurile Dunării şi la est de Carpaţi.
Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352-1364), îşi asumă un rol însemnat în această luptă. Relaţiile cu
Ungaria vor fi umbrite, însă, de expansionismul politic şi religios al angevinilor. Din acest motiv, în 1359, Nicolae
Alexandru Basarab îşi va lua titlul de domn autocrat (samodîrjeţ, de sine stăpânitor – prin care îşi afirmă deplina
independenţă pe plan extern şi se opune expansiunii politice a maghiarilor) şi va întemeia Mitropolia Ungro-
Vlahiei, dependentă de Constantinopol (prin care încearcă să contracareze politica de catolicizare dusă de
aceştia). Crearea domniei autocrate a provocat reacţia violentă a regelui Ungariei, Ludovic cel Mare, care nu s-a
materializat însă imediat, din cauza conflictului cu Bogdan din Moldova. Fiul lui Nicolae Alexandru, Vladislav I
(Vlaicu-Vodă,1364 – cca. 1377), desprinde toate concluziile din poziţia autocrată a principatului său, fiind
încoronat de mitropolitul ţării fără acordul regelui Ludovic I. Acesta nu mai poate trece cu vederea „afrontul” care i
s-a adus şi, în 1366 şi 1368, organizează două expediţii împotriva Ţării Româneşti, care nu se termină însă cu un
rezultatul scontat. Vlaicu-Vodă trece cu pricepere peste conflictele militare, politice şi religioase cu regele Ludovic
I şi, în schimbul recunoaşterii suzeranităţii maghiare, obţine titlul de ban de Severin şi duce de Făgăraş (1366,
reconfirmate în 1368/1369), inaugurând astfel o îndelungată tradiţie de stăpânire munteană asupra acestor
regiuni integrate regatului maghiar. Tot el respinge un prim atac otoman la Dunărea de Jos (1369), organizează
instituţiile civile şi ecleziastice ale statului (în 1370 întemeiază, la Severin, cea de-a doua mitropolie din Ţara
Românească), bate primele monede, de argint, ale Ţării Româneşti (1365), acordă un privilegiu comercial
braşovenilor (ianuarie 1368) şi, în final, se intitulează „Io Vladislav, mare voievod, domn şi singur stăpânitor a
toată Ungrovlahia”.

2.3. DE LA „ŢARĂ” LA STAT ÎNTRE DUNĂRE ŞI MARE. FORMAREA DOBROGEI

Din secolul al X-lea datează menţiunile unor formaţiuni politice în Dobrogea, reintrată în sfera de dominaţie
bizantină. Un izvor epigrafic slav (inscripţia de la Mircea-Vodă) din prima jumătate a secolului al X-lea se referă la
jupan Dimitrie. Spre sfârşitul secolului al X-lea este menţionat conducătorul unei formaţiuni politice locale,
Gheorghe. Numele acestuia apare pe o inscripţie, probabil românească, descoperită în inventarul celei de-a patra
bisericuţe din complexul arheologic de la Basarabi-Murfatlar. Chiar dacă nu putem spune nimic sigur despre etnia
acestor conducători, probabil că formaţiunile politice pe care le conduceau îi includeau şi pe români. Tot în
Dobrogea, în secolul al XI-lea, în condiţiile apariţiei unor noi valuri de migratori, precum pecenegii, uzii, cumanii,
7
Ana Comnena, în Alexiada, îi pomeneşte pe Tatos (Chalis) de la Dârstor, pe Seslav de la Vicina şi pe Satza
(Saccea) de la Preslav, de origine probabil pecenegă, şefi ai unor formaţiuni politice din care însă puteau face
parte şi români. Pentru anul 1094, acelaşi izvor narativ menţionează şi un fruntaş al vlahilor, pe Pudilă.
În secolul al XIII-lea, o tradiţională „ţară” – Ţara Cărvunei (Cavarnei) – este menţionată, pe la 1230, între
Mangalia şi Varna. Majoritatea populaţiei din teritoriul dintre Dunăre şi Mare este ortodoxă, motiv pentru care se
organizează la Vicina, începând cu 1285, o arhiepiscopie, apoi o mitropolie (pe la 1300). În jurul anului 1320,
Patriarhia din Constantinopol numeşte şi un Mitropolit de Varna şi de Carbona. Potrivit unui geograf străin, la
1321, Isaccea (Isakgi) face parte din Alualak (Ţara Vlahilor). Integrarea acestei regiuni în statul lui Basarab are
menirea să asigure controlul românesc asupra gurilor Dunării. Nicolae Alexandru Basarab continuă să
stăpânească spaţiul nord-dobrogean de mai târziu, unde se desfăşoară mai multe conflicte cu tătarii. În aceste
împrejurări, mitropolitul Iachint de Vicina este transferat la Argeş (1359).
Între timp, în sud, în jurul nucleului reprezentat de Ţara Cavarnei, spaţiul istro-pontic este condus de Balica
(1346-1354), care îşi avea reşedinţa la Caliacra. Ulterior, în urma participării la un război civil în Imperiul Bizantin,
Dobrotici (1354-1386) a primit titlul de „despot”, care era acordat rudelor sau aliaţilor Imperiului şi care îl plasa, cel
puţin formal, în cadrul ierarhiei imperiale. După ce este numit despot, unifică „ţările” dintre Dunăre şi Marea
Neagră (1360-1365). Noul stat medieval, Dobrogea (numit astfel de turci după Dobrotici), se afirmă pe plan
internaţional graţie conducătorului său. În 1386, la conducerea statului dobrogean autonom urmează fiul lui
Dobrotici, Ivanco. Acesta se desprinde din sfera stăpânirii bizantine şi bate monedă proprie, pentru a-şi marca
independenţa. În condiţiile apropierii Imperiului Otoman de linia Dunării, Dobrogea, al cărei conducător dispărea
în luptele cu turcii în 1388, risca să fie transformată în paşalâc. Acesta este momentul în care domnitorul Ţării
Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418) intervine şi o ia în stăpânire. Dobrogea avea să rămână în
componenţa statului muntean până în 1417 sau 1420, când este cucerită de turci şi rămâne sub stăpânire
otomană până la 1878.

2.4. CONSTITUIREA STATULUI MEDIEVAL MOLDOVA

2.4.1. „Ţări”, „câmpuri”, „codrii” şi alte structuri politice româneşti din „Cumania” şi „Tartaria”
La est de Carpaţi, între Milcov, Putna, Siret, Dunăre, litoralul pontic şi aproape întreaga vale a Nistrului,
sunt atestate variate structuri politice tradiţionale. Firesc, cele mai cunoscute sunt formatiunile teritoriale denumite
„ţări”. În izvoare narative externe, locuitorii acestor „ţări” sunt numiţi volohi (ca în aşa-zisa Cronică a lui Nestor)
sau ulakes (în Legenda despre Oguz han). Pentru anul 1000, tradiţia istorică localizează la est de Carpaţi Ţara
Sipenţiului, care - împreună cu structura politico-teritorială denumită Codrii Cosminului - grupează aşezările
întărite din secolele IX-XI, cercetate în jurul oraşului Cernăuţi. În imediata apropiere, este plasată altă formaţiune
tradiţională, Codrii Herţei. Şi alte izvoare menţionează existenţa unor formaţiuni prestatale la est de Carpaţi.
Astfel, cronicile vechi ruseşti (Povestea vremurilor de demult, Cronica lui Nestor etc.) consemnează, pentru
secolul al XII-lea, o Ţară a Berladnicilor, în centrul Moldovei. Documentele papale sau cele emise de cancelaria
regelui Ungariei vorbesc despre Ţara Brodnicilor (în sudul Moldovei) şi despre Ţara Volohilor (sau a Românilor –
în nord-vestul Moldovei). O altă cronică rusească, din secolul al XIII-lea de această dată, aminteşte despre Ţara
Boloho-venilor, situată în nord-estul Moldovei.
În schimb, literatura bizantină din secolul al X-lea denumeşte spaţiul de la răsărit de Carpaţi Patzinakia.
Evident, după numele pecenegilor, care migrează atunci pe aceste meleaguri. Însă din secolul al XIII-lea
izvoarele externe se referă adesea la Cumania, chiar la Cumania Neagră, apoi la Tartaria, tot după numele
principalilor migratori ai perioadei, cumanii şi tătarii. De pildă, termenul Cumania apare într-un act papal din 1227,
care se referă la răspândirea catolicismului la est de Olt şi de Carpaţi. Pentru creştinarea în rit roman a cumanilor
este organizată o episcopie a acestora la Civitas Milcoviae (Odobeşti). O diplomă papală ulterioară confirmă
rezistenţa pe care localnicii, denumiţi valahi, o manifestă faţă de catolicism. Aceşti localnici au propriile structuri
bisericeşti de rit grec.
2.4.2. Dublul „Descălecat”: Dragoş şi Bogdan; Moldova până la domnia lui Alexandru cel Bun
Din secolul al XIII-lea, teritoriul Moldovei se afla sub dominaţia tătarilor, care îşi stabiliseră un centru politic
la gurile Dunării. Pe aici trecea şi importantul drum comercial care lega zone din Europa Centrală (Polonia) cu
Marea Neagră, ceea ce a favorizat în mare măsură unificarea economică a acestui spaţiu.
Evoluţia spre cristalizarea unor formaţiuni politice în această zonă este ilustrată de un document din 1332
al cancelariei papale; acesta vorbea despre „puternicii acelor locuri” care confiscaseră bunurile episcopiei

8
Cumaniei. Unirea acestor formaţiuni a fost favorizată de lupta regalităţii maghiare pentru înlăturarea dominaţiei
tătare şi de succesele lui Basarab.
Iniţiativa regelui maghiar de a apăra hotarele răsăritene ale Ungariei a condus la crearea unei mărci de
apărare în nordul Moldovei. În timpul celei mai însemnate campanii contra tătarilor (1347-1352), desfăşurate la
est de Carpaţi din iniţiativa regelui Ludovic I de Anjou, are loc „Descălecatul lui Dragoş” (pe la 1352), care
semnifică întemeiere Mărcii Moldovei (Moldova Mică), ca entitate dependentă de Regatul Ungariei. Fruntaşul
românilor maramureşeni trece munţii însoţit de „ceata” propriilor războinici şi preia în stăpânire voievodatul de pe
valea unde curge râul Moldova. Cu timpul, ţinuturile nordice ale spaţiului est-carpatic, altele decât marca
organizată pe valea amintită, preiau hidronimul. Stăpânirea Moldovei de către Dragoş şi urmaşii săi, Sas şi Balc,
menţine dependenţa faţă de regele Ungariei, dar acest statut nu este acceptat de localnici, care se răscoală în
1359. Li se alătură Bogdan din Cuhea, renumit pentru ostilitatea manifestată faţă de politica lui Ludovic I de
îngrădire a autonomiei Maramureşului, structură politică tradiţională a românilor din nordul Transilvaniei.
„Descălecatul lui Bogdan” are drept consecinţă apariţia Moldovei ca stat independent. În perioada 1364-
1365, regele Ungariei este obligat de împrejurările internaţionale să recunoască independenţa celui de-al doilea
stat românesc („cea de-a doua libertate românească ”, după cum o numea Nicolae Iorga), cu capitala la Baia.
Succesorul lui Bogdan, fiul său, Laţcu, intră în legătură cu papalitatea. În 1370 el acceptă constituirea unei
episcopii catolice la Siret. Drept răspuns, i se recunoaşte titlul de „duce” al Moldovei, ţară considerată „parte a
naţiunii române”. În schimb, Petru I (1376-1391) întemeiază o mitropolie ortodoxă cu sediul la Suceava (1386),
unde mută capitala Moldovei. Pentru a contracara tendinţele expansioniste ale Ungariei, Petru I Muşat
inaugurează tradiţia depunerii jurământului de fidelitate ( vasalitate) faţă de regele Poloniei, în septembrie 1387.
Tot el acordă un împrumut important suzeranului său, Vladislav Jagello, conducătorul uniunii politice polono-
lituaniene (1388). Împrumutul este garantat de Jagello prin cedarea temporară a oraşului Halici şi a teritoriului
înconjurător. Urmează Roman I (1392-1394) care, în 1393, se intitulează „ mare singur stăpânitor”, domn „al Ţării
Moldovei, de la Munte până la Mare ” (titlu care semnifică, pe de o parte, instituirea domniei autocrate în Moldova
şi, pe de altă parte, desăvârşirea teritorială a Moldovei). Stat riveran la Marea Neagră, Moldova este recunoscută
în Europa ca o ţară românească. În unele izvoare ale epocii, ea este numită Valahia Minor, pentru a fi deosebită
de Valahia Maior, statul românesc dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. În vremea lui Alexandru cel Bun
(1400-1432), Moldova s-a consolidat din punct de vedere instituţional, economic şi cultural; în 1401 mitropolia
Moldovei, cu scaunul la Suceava, a fost recunoscută de patriarhul Constantinopolului. Însemnătatea constituirii
statelor medievale a fost majoră pentru dezvoltarea civilizaţiei româneşti. Statul a oglindit evoluţia acestei
civilizaţii, căreia i-a asigurat cadrul favorabil dezvoltării şi afirmării ei.

De reţinut!
1. Prezenţa cumană pe teritoriul românesc a fost importantă, întrucât aceştia constituie în zonă, pentru câteva
generaţii, un factor politic şi militar influent, iar colaborarea lor cu românii de la nord, dar şi de la sud de Dunăre a avut de
spus un cuvânt în procesul constituirii statelor medievale româneşti. Colaborarea dintre cumani si români avea să iasă cu
putere în evidenţă în timpul răscoalei antibizantine a vlahilor şi bulgarilor de la sud de Dunăre (1185-1186), condusă de fraţii
Petru şi Asan. Lupta împotriva împăratului Isaac al II-lea Angelos a fost urmată de constituirea ţaratului vlaho-bulgar (numit
în istoriografie şi al doilea ţarat bulgar). Romanitatea conducătorilor noii formaţiuni politice de la sud de Dunăre este
consemnată cu claritate în corespondenţa purtată de loniţă Caloian (fratele mai mic al lui Petru şi Asan) cu papa Inocenţiu
al III-lea, de la care încerca să obţină recunoaşterea titlului de ţar. Din nevoi militare şi politice, ţaratul vlaho-bulgar se
orientează spre o consolidare a legăturilor cu populaţia cumană de la nord de Dunăre (a cărei stăpânire îi cuprindea şi pe
români).
2. În cronicile maghiare medievale se spune că, în urma aşezării secuilor în regiunile răsăritene ale Transilvaniei,
aceştia ar fi preluat de la români scrierea (cel mai probabil fiind vorba de sistemul însemnărilor pe răboj).

cuman = popor asiatic mongol, aflat în secolul al IX-lea între fluviile Ural şi Volga, de unde a înaintat treptat până în teritoriul
cuprins între fluviul Don şi Carpaţi; au stăpânit aceste teritorii, sub numele de Cumania, până după mijlocul secolului al XIII-
lea.
fief = în dreptul feudal, domeniu deţinut de un vasal care recunoaşte suzeranitatea seniorului care i-l încredinţase în
schimbul unor slujbe (consilium et auxilium, sfat şi ajutor militar).
vasal = în dreptul feudal, persoană care recunoaşte suzeranitatea unui senior de la care primeşte în concesiune un teritoriu,
fief, în schimbul anumitor servicii.
ioaniţi (cavaleri) = ordin călugăresc militar al Sfântului loan de Ierusalim, întemeiat în secolul al XI-lea pentru a oferi
asistenţă pelerinilor care mergeau la Locurile Sfinte. Marcă - provincie de graniţă cu rol militar în cadrul regatelor
occidentale.
9
suzeranitate = în dreptul feudal, calitate, putere a suzeranului (seniorul de care depindeau vasalii); teritoriu asupra căruia se
exercită puterea suzeranului.
teutoni (cavaleri) = ordin religios şi militar creat de cruciaţii germani în 1198, cu recrutare din rândul nobilimii germane;
atinge apogeul în secolul al XIV-lea; decade datorită Reformei în secolul al XVI-lea şi este suprimat de Napoleon în 1809.
turanic (populaţie) = populaţii turcice din Asia Centrală.
descălecat = 1) întemeiere de ţară prin transfer demografic şi instituţional; 2) termen folosit de cronicari pentru a descrie
naşterea statelor medievale româneşti şi aşezarea statornică într-un loc (întemeiere).
voievod (slavonă) = duce (latină) = herţeg (germană)
cneaz (din germană, pe filieră slavă) = jude (latină) = conducător cu atribuţii administrative şi judecătoreşti
domn (latină) = gospodar (slavonă) = despot (greacă) = stăpânul ţării şi al supuşilor
autocrat (singur stăpânitor, de sine stăpânitor) = titlu de origine bizantină, care pe plan intern semnifică puterea absolută a
domnului, iar pe plan extern independenţa deplină.
vlah (valah, voloh, olah, blach) = termen derivat din arhetipul germanic walch/walach prin care erau desemnate popoarele
vorbitoare de limbă latină. Vecinii îl vor folosi pentru a-i desemna pe români.
autonomii româneşti = grupări de sate şi cătune modelate, în general, după cadrul geografic în care se alcătuiseră: văile
unor râuri, depresiuni intramontane, zone protejate de munţi şi păduri; purtau diferite denumiri: ţări, codri, câmpuri, ocoale
etc.

10
 B. STRUCTURI INSTITUŢIONALE

1. TRĂSĂTURILE FEUDALISMULUI ROMÂNESC

De inspiraţie bizantină, feudalismul românesc se deosebeşte de cel clasic prin faptul că nu este maturizat
pe deplin, nu există o ierarhie feudală comparabilă cu cea din apusul Europei. Autoritatea centrală domnească
este atotputernică şi întreaga boierime îi datorează „ credincioasă slujbă”. Raporturile vasalice se stabilesc numai
între domn şi boieri, dar nu şi în interiorul clasei boiereşti. Spre deosebire de feudalismul apusean, în cel
românesc, ca şi în cel bizantin, nu au existat ceremonii de depunere a omagiului de către boieri şi de oferire din
partea domniei a stăpânirii funciare. Raporturile dintre domn şi clasa politică se întemeiază pe ascultare din
partea boierilor care aşteaptă în schimb „milă domnească”, adică dregătorii şi danii de moşii. În literatura de
specialitate există o vastă dezbatere privind structura lumii medievale. Desigur, modelul clasic este Europa
Occidentală, unde pot fi întâlnite două elemente fundamentale: domeniul feudal, aflat în proprietatea nobilului şi
lucrat de ţăranii dependenţi, şi ansamblul raporturilor feudalo-vasalice din cadrul clasei conducătoare. Istoricii
români au evidenţiat faptul că în Ţara Românească şi în Moldova nu au existat formele clasice ale feudalismului
european. Evul Mediu românesc s-a afirmat, aşadar, în sud-estul Europei, ca un tip aparte al modelului bizantin.
După părerea lui Şerban Papacostea, statul românesc medieval a fost „expresia unei naţiuni în devenire”.
Moldova, Ţara Românească şi Transilvania s-au constituit în Evul Mediu în voievodate. În secolul al XVI-
lea, Transilvania a devenit principat. Structura instituţională a Ţărilor Române a fost, în cazul Moldovei şi al Ţării
Româneşti, de inspiraţie bizantină, dar forma de manifestare şi atributele sale aveau puternice trăsături
autohtone. O altă trăsătură specifică feudalismului românesc este menţinerea, până în secolul al XVI-lea, a unei
pături numeroase a ţărănimii libere, care a constituit în cazul multor domnii o bază socială solidă şi forţa militară a
ţării.

2. DOMNIA ŞI BISERICA

După constituirea ca state în secolul al XIV-lea, în cele două ţări extracarpatice se constată un lent proces
de cristalizare instituţională, desăvârşindu-se organizarea internă prin consolidarea principalelor instituţii: Domnia
şi Biserica. Instituţionalizarea societăţii româneşti se leagă de numele lui Petru Muşat în Moldova şi Mircea cel
Bătrân în Ţara Românească, proces ce va continua sub urmaşii acestora.

2.1. DOMNIA

După întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei, regimul lor politic a evoluat spre formula monarhiei
feudale, dar cu trăsăturile specifice societăţii româneşti. Domnia reprezenta instituţia centrală. Aceasta a luat
naştere o dată cu formarea statelor feudale. Ea a cunoscut forma absolută în momentul în care toţi datorau
ascultare domnului. Succesiunea la domnie se baza pe principiul ereditar-electiv şi viager: domnul era ales pe
viaţă, trebuia să fie bărbat şi să se bucure de integritate fizică. Astfel, marea boierime alegea pe domnitor din
rândul membrilor familiei Basarabilor, în Ţara Românească, şi respectiv a Muşatinilor, în Moldova. Alegerea nu
aparţinea însă exclusiv boierimii, deoarece uneori un rol important îl avea şi Adunarea Ţării. Pentru a asigura
succesiunea şi a împiedica luptele pentru tron s-a practicat, în mod frecvent, asocierea la domnie a unuia dintre
fii, încă din timpul vieţii domnitorului (practică preluată după modelul bizantin şi occidental). Prin această practică,
principiul electiv era tot mai mult pus în umbră de principiul ereditar, prin care fiul succede automat tatălui. Aşa s-
au născut cele două dinastii naţionale ale românilor, Basarabii în Ţara Românească şi Bogdăneştii sau Muşatinii
în Moldova, care vor conduce Ţările Române până la jumătatea secolului al XVI-lea. În Principatele Române nu a
fost recunoscut, însă, dreptul primului născut în succesiunea la tron ( dreptul de primogenitură). Dimpotrivă,
principele trebuia să fie numai „os domnesc”, normă ce lăsa câmp liber afirmării pretenţiilor la scaun ale tuturor
descendenţilor domneşti şi jocului politic al marii boierimi, care urmărea impunerea pe tron a candidatului
preferat. Sistemul va fi valorificat de otomani după mijlocul secolului al XVI-lea, când Poarta impune confirmarea
obligatorie a domnilor de către sultan sau chiar îl numeşte direct pe principe, peste voinţa ţării. Acest sistem le-a
permis turcilor perceperea unor imense sume de bani pentru cumpărarea domniei, determinând, totodată,
scurtarea duratei domniilor.
Domnitorul dobândea însemnele puterii după ce era uns cu mir de Mitropolit şi confirmat de Poartă. În
documentele de cancelarie, conducătorul statului apare cu titlul de „mare voievod şi domn”, el cumulând atât
11
funcţia politică supremă, cât şi pe cea militară. Calitatea de mare voievod presupune concentrarea în mâinile
domnitorului a funcţiei militare (era şeful oştirii). Uns de mitropolit, marele voievod adoptă odată cu coroana, semn
al suveranităţii, şi titlul de domn (în slavă - gospodar), având semnificaţia de dominus (singur stăpânitor) atribuit
împăraţilor romani în epoca dominatului. Organizarea instituţională şi mai ales ceremonialul de la curte erau de
inspiraţie bizantină. Puterea domnului era absolută şi avea caracter personal. EI era proprietarul întregului
pământ (dominium eminens), comandant suprem al armatei, conducea întreaga administraţie, bătea monedă şi
stabilea impozite, reprezenta instanţa supremă judecătorească, elabora politica internă şi externă împreună cu
sfatul domnesc, avea dreptul de confiscare a proprietăţii boiereşti şi de aplicare a pedepsei capitale în cazuri de
trădare, declara război sau încheia pace şi tratate internaţionale. În virtutea funcţiei militare de comandant al
armatei, domnul percepea birul, dare destinată, în general, plăţii tributului impus de puterile străine. În primele
secole de după întemeiere, fiscalitatea era relativ redusă, veniturile domniei provenind nu atât din impozite
(biruri), cât din beneficiile aduse de drumurile comerciale care străbăteau spaţiul românesc. În caz de mare
primejdie pentru ţară, convoca oastea cea mare. Se bucura de o autoritate nelimitată şi avea drept de viaţă şi de
moarte asupra supuşilor săi, indiferent de rangul lor social.
Prin ungere, domnii deveneau conducători politici „ din mila lui Dumnezeu”, ceea ce le conferea întreaga
putere în faţa supuşilor, poziţie întărită şi de formula „ de sine stătător” (autocrator în bizantină). Introducerea în
titulatura domnilor înaintea numelui lor a particulei Io, prescurtare a lui Ioannes, cel ales de Dumnezeu, afirmă
sursa divină a puterii domneşti. Această calitate, domnii o dobândeau prin ceremonia religioasă a ungerii şi
încoronării care le transfera harul divin şi confirma sprijinul divinităţii pentru puterea lor. Cooperarea dintre puterea
centrală şi Biserică, coordonată fundamentală a vieţii politice româneşti, a avut în această ceremonie de tradiţie
bizantină expresia ei simbolică supremă.
Afirmarea dreptului superior al domniei asupra întregului teritoriu al ţării ( dominium eminens) a facilitat
centralizarea statului şi controlul domniei asupra societăţii. S-a creat un aparat de stat corespunzător, domnul
fiind ajutat în exercitarea autorităţii sale de un sfat domnesc, format la început din marii boieri, iar după anul 1450,
numai din dregători numiţi de domn. Tendinţa generală, în secolele XV-XVI, era de întărire a autorităţii domnului
în raport cu marea boierime şi alte posibile centre de putere (cum au fost oraşele). Deşi teoretic absolută, puterea
domnului cunoştea în practică importante limitări. În primul rând, domnii nu puteau încălca „ legea pământului”
(obiceiul pământului) şi legea scrisă (pravilele). Era apoi Biserica, de a cărei autoritate de natură spirituală domnul
trebuia să ţină seama. Mai mult, în secolele XVI – XVII, pe măsură ce se consolidează dominaţia otomană,
autoritatea domnească este mult restrânsă: „ statul domnesc” din primele secole ale istoriei Principatelor Române
este înlocuit cu „statul aristocratic”, în care stările privilegiate controlează, de multe ori, autoritatea principilor.
În Transilvania, voievodul nu putea fi numit şi domn fiindcă puterea supremă în stat o avea acolo regele
Ungariei. Voievodul era considerat un înalt dregător (al doilea sau al treilea în stat), numit de regele Ungariei, al
cărui vasal era. Îşi exercita autoritatea asupra celor şapte comitate transilvane şi, prin extensiune, în anumite
perioade, în numele regelui, şi-i subordona pe saşi şi secui (din 1442, funcţia de comite al secuilor a ajuns să fie
deţinută de voievodul Transilvaniei). Voievodul era reprezentantul regalităţii, dar simpla menţinere a funcţiei
sugerează, dacă nu autonomia Transilvaniei în cadrul regatului, măcar conştiinţa unei individualităţi distincte a
acesteia. Situaţia conducătorului Transilvaniei va deveni similară celei a domnilor din Ţara Românească şi
Moldova abia odată cu transformarea acesteia în principat autonom sub suzeranitate otomană (1541), moment
din care puterea politică supremă va reveni principelui Transilvaniei.

2.2. BISERICA

Românii s-au creştinat treptat, pornind de la categoriile de jos, prin strămoşii lor, începând din secolele II-
III, procesul continuând vreme de câteva secole. Prin originea latină, românii sunt legaţi de Occident, în timp ce
prin credinţa lor ortodoxă sunt legaţi de Orient. Biserica a fost un aliat de nădejde al voievozilor români în Evul
Mediu. Biserica ortodoxă era supusă, din punct de vedere dogmatic, Patriarhiei de la Constantinopol. Mitropoliile
din Moldova şi Ţara Românească au respins însă orice amestec al acestei autorităţi în chestiunile administrative.
Dormitorul îi numea pe mitropolit şi pe episcopi. Aceştia au sprijinit politica domnească de protejare a ortodoxiei şi
au combătut ofensiva catolicismului, declanşată cu putere la finele secolului al XIV-lea.
Înrădăcinată în fiinţa poporului pe care l-a slujit, Biserica a avut în Evul Mediu un important rol în domeniile
vieţii sociale, juridice şi culturale a Ţărilor Române. Dezvoltarea şi organizarea Bisericii Ortodoxe Române s-a
realizat sub oblăduirea Bizanţului, cunoscând totodată certe influenţe sud-slave. Românii s-au născut ca popor
creştin, înregistrând o continuitate în organizarea vieţii ecleziastice. Întemeierea primelor mitropolii ale Ţării
12
Româneşti la Argeş, în 1359, sub Nicolae Alexandru, şi la Severin, în 1370 (până în 1402), sub Vladislav Vlaicu,
ca şi recunoaşterea Mitropoliei Moldovei în 1401 şi în 1402 (Alexandru cel Bun), de către Patriarhia din
Constantinopol, a dat legitimitate Bisericii Ortodoxe Române. Organizarea vieţii bisericeşti a continuat în secolele
următoare prin înfiinţarea în Moldova a altor trei eparhii, Episcopia Romanului (1408), Episcopia Rădăuţilor (1471)
şi Episcopia Huşilor (1597). În Ţara Românească se înfiinţează Episcopia Râmnicului şi cea a Buzăului (pe la
1500). Biserica Ortodoxă din Ţara Românească şi Moldova şi-a extins activitatea şi dincolo de hotarele celor
două ţări. La sfârşitul secolului al XIV-lea, mitropoliţii Ţării Româneşti au fost investiţi de Patriarhia, din
Constantinopol cu funcţia de „exarh al întregii Ungarii şi al plaiurilor ”, titlu care le conferea autoritate spirituală
asupra masei populaţiei ortodoxe din Regatul Ungar, lipsită de ierarhie bisericească superioară pentru acest cult.
După întemeierea statelor medievale se pun bazele unei vieţi monahale, cu mănăstiri care se bucurau de
sprijinul material al domnilor ţării şi al marilor boieri. Domnitorii, care erau primii ctitori ai ţării, au construit
numeroase biserici şi mănăstiri. Mănăstirile nu au fost doar aşezăminte de activitate duhovnicească, ci şi
adevărate focare de viaţă culturală şi artistică. Pe lângă mănăstiri s-au întemeiat primele şcoli, unde se pregăteau
călugări şi preoţi, precum şi dieci pentru cancelaria domnească.
Alegerea mitropoliţilor în Principatele Române se făcea de către episcopi şi marii boieri, fiind confirmată de
către domn, care le dădea cârja, simbol al învestirii. Patriarhul ecumenic de la Constantinopol recunoştea
alegerea făcută, prin binecuvântarea sa. Mitropolitul, ca şef al Bisericii, îi consacra pe episcopii numiţi de domn,
era responsabil cu disciplina din biserici şi mănăstiri şi controla gestiunea averilor mănăstireşti şi ale bisericilor. El
era întâiul sfetnic al domnului, îl încorona pe şeful statului, conferindu-i o autoritate sacră, şi era socotit al doilea
demnitar în stat, locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului. El era subordonat instituţiei centrale, în sensul
că putea fi desemnat sau îndepărtat de domn, dacă se manifesta ostil puterii centrale. Era membru marcant al
Sfatului Ţării şi asista la scaunul de judecată al domnului. Domnia şi Biserica, cei doi factori importanţi ai puterii în
Evul Mediu, s-au sprijinit reciproc, alianţa dintre ele legitimându-se prin doctrina creştină a unităţii lor în
guvernarea credincioşilor, fiecare cu sarcini proprii. Articulată, aşadar, pe structurile celor două Principate,
Biserica este un factor esenţial în menţinerea solidarităţii şi în conştientizarea identităţii membrilor comunităţii
ortodoxe, în faţa ameninţării Islamului şi a prozelitismului catolic. Ea este o biserică de stat, cu rosturi capitale în
conservarea şi cultivarea fiinţei etnice româneşti şi în apărarea independenţei statului, mai ales când este pusă în
primejdie credinţa ortodoxă. În sfârşit, ca factor principal de cultură în Evul Mediu, Biserica a apărat şi cu aceste
arme civilizaţia românească, dezvoltată în spaţiul spiritualităţii bizantino-slave.
În Transilvania, după cucerirea maghiară, locul episcopiilor ortodoxe a fost luat treptat de cele catolice.
Totuşi, şi aici românii ortodocşi au avut o organizare bisericească proprie. În unele perioade, bisericile româneşti
din Transilvania au fost supuse autorităţii mitropolitului muntean, care purtau şi titlul de „exarh al plaiurilor”.
Catolicismul a fost susţinut în Transilvania de regatul ungar, „regat apostolic” cu rol misionar de catolicizare a
.,păgânilor şi schismaticilor”. Cele mai vechi episcopii de rit catolic din Ardeal, subordonate arhiepiscopiei ungare,
au fost cele de la Cenad, Oradea şi Alba-Iulia, create în secolele XI-XII. Regele maghiar Ludovic de Anjou, prin
decretele sale din 1366, a scos confesiunea ortodoxă în afara legii, calitatea de nobil fiind condiţionată de
apartenenţa la catolicism. În secolul al XVI-lea, odată cu Reforma, în Transilvania se constituie patru religii
recepte: catolică, luterană, calvină şi unitariană. Biserica Ortodoxă a majorităţii populaţiei provinciei, fiind
considerată schismatică, era exclusă dintre confesiunile legale, fiind socotită doar tolerată. Sub raport
constituţional, acest sistem al religiilor recepte era consfinţit de Approbate şi Compilate.

2.3. ALTE INSTITUŢII MEDIEVALE

2.3.1. Sfatul domnesc avea rolul de a-l consilia pe domn şi era la început compus din marii boieri, în
calitatea acestora de mari proprietari de pământuri, iar apoi, pe măsura cristalizării instituţionale, din boierii cu
dregătorii precizate. Se constată în acest caz o evoluţie similară celei din Occident, unde la început din consiliul
regal făceau parte persoane importante din anturajul regal şi doar în timp atribuţiile acestora au fost precizate. De
asemenea, boierii care alcătuiau sfatul se vor transforma treptat, în limbajul documentelor vremii, din boieri ai
domniei mele, în boieri ai ţării (dregători), marcând astfel procesul de cristalizare a instituţiilor domniei ca stat.
Numărul membrilor săi a variat în jurul cifrei de doisprezece. Figura principală în Sfat era Mitropolitul, care era
urmat, în Ţara Românească, de Marele Ban al Olteniei, iar în Moldova de Portarul Sucevei. Dintre principalii
dregători sunt de amintit logofătul - şeful cancelariei, vornicul - şeful administraţiei, vistiernicul - responsabil al
finanţelor, spătarul - purtătorul spadei domnitorului şi apoi comandant al oştirii, paharnicul - responsabil cu
pivniţele domneşti, postelnicul - responsabil cu camerele domneşti. Sfatul domnesc avea atribuţii administrative,
13
politice şi judecătoreşti, iar în politica externă era consultat la încheierea alianţelor şi la declararea războiului.
Întărirea Sfatului a fost o cale de limitare a puterii domnului de către boierime.
2.3.2. Adunarea Ţării. La elaborarea politicii interne şi externe au participat şi Adunarea Ţării şi adunările
obşteşti. Acestea au reprezentat a treia instituţie fundamentală a structurii politice feudale. Ele reuneau, de obicei,
stările privilegiate, din care ţărănimea era exclusă. Adunările stărilor privilegiate nu au cunoscut însă aceeaşi
evoluţie din Occident, unde din secolul al XIV-lea au devenit parteneri ai puterii centrale în procesul de luare a
deciziilor. Acestea nu au fost convocate cu regularitate, fiind rar consultate în probleme fiscale sau administrative.
Au avut uneori rolul de a sancţiona alegerea unui domn, anumite măsuri de politică externă (legate în general de
cuantumul obligaţiilor băneşti faţă de Înalta Poartă) sau de reorganizare generală a societăţii (reformele lui
Constantin Mavrocordat, la jumătatea secolului al XVIII-lea).
În Transilvania, după diplomele din 1366 emise de Ludovic cel Mare, care legau calitatea de nobil de
confesiunea catolică, şi, mai ales, după încheierea în 1437 a Unio Trium Nationum, care dădea drept la
guvernare doar stărilor privilegiate – unguri, saşi şi secui – românii au fost excluşi în mod colectiv din viaţa politică
şi religioasă şi au fost acceptaţi doar în calitate de indivizi. Ultima participare a elitei româneşti la Congregaţiile
Generale (Adunările Obşteşti) din Transilvania este amintită în anul 1355.
2.3.3. Organizarea administrativă şi judecătorească . Administraţia era structurată în ţinuturi în Moldova,
judeţe în Ţara Românească, districte, scaune şi comitate în Transilvania. La conducerea acestora se aflau
dregători domneşti care aveau atribuţii importante în domeniul administrativ, judecătoresc şi militar. Aceştia
vegheau la păstrarea liniştii în ţară, strângerea impozitelor, aplicarea corectă a dreptăţii, mobilizarea în caz de
pericol extern etc. Integrată politic regatului maghiar, Transilvania cunoaşte o organizare instituţională de tip
occidental, care presupune, la nivel local, instituţii de tipul comitatelor şi scaunelor săseşti şi secuieşti. În comitate
existau adunări ale stărilor privilegiate, adunări ale nobilimii, iar la nivelul voievodatului se adunau congregaţii
generale ale nobilimii. Acestea discutau şi rezolvau în principal probleme judiciare. Saşii din Transilvania, care
erau grupaţi mai ales în districtul Braşovului şi al Bistriţei, şi-au constituit o formă de organizare politică şi
administrativă proprie, numită Universitatea Saşilor (1486).
În plan juridic, pentru o lungă perioadă de timp, obiceiul nescris al pământului, jus valachicum, a constituit
principalul izvor de drept pentru românii organizaţi în obşti libere. Din secolele al XIV-lea – al XV-lea a început
uniformizarea legislativă, influenţată pe larg de scrierile juridice bizantine – de exemplu, Codul lui Justinian – iar în
Transilvania de unele coduri de legi maghiare. Astfel, în 1517, juristul Ştefan Werboczi a publicat Codul
Tripartitum. Un rol important îl jucau în justiţie scaunul de judecată al nobilului şi cel de la nivelul unităţii
administrative. Cea mai înaltă instanţă era cea a voievodului sau a principelui, care dădea verdictul final.

ocină (dedină) = proprietatea boierilor asupra pământului ce se putea transmite ereditar şi care era confirmată prin act
domnesc.
dominium eminens = drept superior de stăpânire a ţării, atribuit domnului.
exarh = demnitate bisericească, superioară aceleia de mitropolit şi inferioară celei de patriarh, care se conferea prin
delegaţie, de către Patriarhia din Constantinopol; persoană care deţine această demnitate.
Reforma = mişcare de înnoire religioasă îndreptată împotriva supremaţiei papale, declanşată la începutul secolului al XVI-
lea în Germania, de pastorul Martin Luther; va duce la constituirea religiilor reformate sau protestante: luteranism, calvinism,
unitarianism etc. În Transilvania, Reforma a fost bine primită, ducând la constituirea, în a doua jumătate a secolului al XVI-
lea, a sistemului religiilor recepte (oficiale).

II. POLITICA EXTERNĂ A VOIEVOZILOR ROMÂNI ÎN SECOLELE XIV–XVI

A. REZISTENŢA ANTIOTOMANĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN SECOLELE XIV-XV

După expansiunea vertiginoasă în Peninsula Balcanică, turcii au atins, în ultimul deceniu al secolului al
XIV-lea, linia Dunării şi au intrat în contact direct cu Ţările Române. Astfel, s-a deschis îndelungata epocă a
confruntării cu Poarta. Dunărea a constituit pentru Imperiul Otoman principalul front european, unde Ţările
Române, uneori în alianţă cu Polonia şi Ungaria, i-au opus rezistenţă. Ţările Române s-au integrat ca un factor
important în cruciada târzie şi, prin acţiunile lor militare, au intrat în atenţia opiniei publice europene. Forţa lor
militară a fost luată în calcul în mai toate proiectele de cruciadă.
La sfârşitul secolului al XIV-lea, Imperiul Otoman ajunsese pe linia Dunării, după victoriile împotriva
bizantinilor, sârbilor şi bulgarilor, ale căror state sunt desfiinţate. Ţările Române deveneau, la rândul lor, obiect al
expansiunii otomane, care îşi propunea, de fapt, să ajungă, prin Belgrad şi Viena, în inima Europei. În aceste
14
condiţii, deşi în anumite momente Poarta a încercat să transforme Ţările Române în paşalâcuri, pentru otomani s-
a dovedit, în cele din urmă, mai profitabil din punct de vedere economic, dar şi politic şi militar, să permită
conservarea autonomiei spaţiului românesc. Această opţiune a devenit cea mai potrivită pentru otomani şi în
condiţiile rezistenţei îndelungate pe care au întâmpinat-o la nord de Dunăre. Obiectivul Ţărilor Române era
menţinerea fiinţei statale proprii, ca şi a identităţii religioase, scop în care lupta armată s-a conjugat cu tratativele
diplomatice, la care s-a recurs atunci când disproporţia de mijloace între ele şi inamic era evidentă.
De altfel, pe tot parcursul Evului Mediu, tipul de război purtat de Ţările Române cu otomanii ar putea fi
caracterizat drept „conflict asimetric”, întrucât inferioritatea armată îi obligă pe români să ducă un război de uzură,
îndelungat, al cărui rezultat final este silirea adversarului să accepte o pace care le este relativ favorabilă.
Strategia folosită este, de regulă, una defensivă, de apărare a teritoriului propriu, conjugată uneori şi cu
ofensiva, prin care se încearcă pătrunderea în teritoriul inamicului pentru a-i lovi acestuia unele puncte nevralgice.
Disproporţia de forte i-a determinat, de regulă, pe români să evite bătăliile decisive, preferând luptele de hărţuire,
care u împiedicau pe adversari să îşi valorifice superioritatea în oameni. De asemenea, tactica „pământului
pârjolit”, prin care se distrugeau recoltele, vegetaţia, locuinţele, iar populaţia se retrăgea în locuri greu accesibile,
avea drept scop crearea unui „gol demografico-economic”, prin care armata invadatoare era lipsită de posibilităţi
de aprovizionare şi de obţinere de informaţii. Se adăuga nimicirea detaşamentelor plecate după hrană, ceea ce
contribuia la slăbirea duşmanului şi mai ales la demoralizarea acestuia. Situaţia năvălitorilor putea fi şi mai mult
înrăutăţită prin atacuri de noapte, de tipul celui realizat de Vlad Ţepeş împotriva taberei sultanului Mehmed al II-
lea.
Succesul unei astfel de tactici nu depinde doar de forţa militară pusă în joc, ci şi de angajarea tuturor factorilor
interni, social-politici în efortul de apărare, precum şi de sprijinul extern, din partea marilor puteri. Tactica
pământului pârjolit, ca şi înfruntările deschise presupuneau mari sacrificii economice şi nu numai, de aceea,
marea boierime, care îşi vedea dezorganizate domeniile şi întregul mod de viaţă, conştientă şi de ce însemna
războiul pentru ţărani, a reacţionat diferit, în funcţie de context. Atunci când pericolul transformării ţării în paşalâc
era iminent, boierimea a sprijinit domnia în efortul militar. Când păreau posibile negocieri cu turcii sau când
pericolul continuării luptei părea mult prea mare, boierimea putea să prefere o soluţie diplomatică. Totuşi,
boierimea şi domnia au acelaşi obiectiv, de salvare a identităţii politice a ţării, doar că mijloacele pe care le
folosesc unii sau alţii pot fi uneori diferite. În toată această perioadă, un rol decisiv l-a jucat lupta pentru controlul
gurilor Dunării şi al principalelor drumuri comerciale.
În ceea ce priveşte sprijinul extern, acesta trebuie plasat în contextul cruciadei târzii, organizată de puterile
creştine împotriva înaintării musulmane în Europa. Disensiunile dintre marile puteri ale epocii, incapacitatea
practică a unora dintre ele de a acţiona militar au făcut ca uneori ajutorul cerut de Ţările Române să nu fie la
nivelul aşteptat, iar acestea să se regăsească singure în faţa unor forţe otomane mult superioare numeric.
Rezultatul conflictului multisecular dintre Ţările Române şi Poarta Otomană a fost, cu toate concesiile
făcute acesteia, păstrarea fiinţei statale, în condiţiile în care state mai puternice (ale bulgarilor, sârbilor,
bizantinilor, ungurilor), dar care s-au găsit pe direcţiile principale de expansiune ale turcilor, au dispărut de pe
harta politică a Europei. În lupta antiotomană din secolele XIV-XV, ţările româneşti au avut uneori tendinţa de a
face front comun, dincolo de hotarele politice de moment. Aceasta se explică prin raţiuni militare, diplomatice, prin
conştiinţa incipientă a unei unităţi de neam, limbă şi interese, dar mai ales prin dorinţa de a-şi apăra prin orice
mijloace religia, element de identificare mult mai puternic în Evul Mediu decât cel etnic sau lingvistic.
Încă de la întemeiere, Ţările Române şi-au manifestat în mod deschis spiritul de cruciadă şi voinţa de a fi
un bastion avansat al creştinătăţii în faţa Porţii. Voievozii români au fost conştienţi de acest fapt încă de la început
şi au acţionat ca atare. Pe măsură ce poziţiile Porţii s-au întărit în sud-estul Europei, iar epoca de glorie a
voievozilor români care s-au împotrivit Porţii cu mijloace militare a luat sfârşit, ostilitatea faţă de otomani s-a
afirmat mai puţin răspicat în Ţările Române, iar locul mijloacelor militare a fost luat de diplomaţie. Capitalele
creştine, Viena, Cracovia, au fost ţinta unui flux de informaţii purtate de mesagerii care veneau din Ţările
Române.

1. MIRCEA CEL BĂTRÂN (1386-1418)

Ţara Românească a fost prima ameninţată de înaintarea otomană, care tindea să ajungă la Dunăre. Unul
dintre cei mai importanţi voievozi ai Ţării Româneşti la începuturile expansiunii otomane în Peninsula Balcanică a
fost Mircea cel Bătrân (1386-1418). Conflictul dintre Mircea cel Bătrân şi Imperiul Otoman se configurează încă
din 1388, ca urmare a intervenţiei voievodului la sudul Dunării, în favoarea ţarului bulgar de Vidin. Cu acest prilej,
15
pentru a evita ocuparea ei de către turci, el a luat sub autoritatea sa Dobrogea. Conform părerii unor istorici, el a
trimis şi un corp de oaste care să lupte alături de sârbi, în 1389, la Câmpia Mierlei (Kossovopolje). Totodată,
Mircea a încercat să contracareze relaţiile încordate cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, al căror obiect
era Banatul de Severin. În atari condiţii, Mircea cel Bătrân promovează politica „blocului românesc”, care viza o
colaborare cu domnii moldoveni Petru Muşat şi Alexandru cel Bun. Astfel, prin intermediul lui Petru Muşat,
domnul Ţării Româneşti încheie, în condiţii de deplină egalitate, o alianţă cu Vladislav Jagello, regele Poloniei
(Tratatul de la Radom, semnat în decembrie 1389 şi ratificat la Lublin, în ianuarie 1390). Acest tratat era îndreptat
împotriva regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Efectele în plan politic ale acestui tratat ca şi creşterea
ameninţării otomane au avut menirea de a schimba atitudinea regelui maghiar faţă de Ţara Românească. Astfel,
pe 7 martie 1395, la Braşov, se încheie un tratat între Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg, ce se
constituia în prima alianţă antiotomană din istoria sud-estului european. Acest tratat era încheiat de pe poziţii de
egalitate, rod al înţelepciunii diplomatice de care a dat dovadă domnul muntean, din moment ce regele maghiar îi
recunoaşte lui Mircea titlurile de duce de Făgăraş şi ban de Severin, anterior contestate. Asigurându-şi spatele şi
flancurile prin înţelegerile încheiate cu Polonia şi, ulterior, cu Ungaria, Mircea lansează, în 1394, o expediţie
împotriva bazelor achingiilor, situate la sud de Dunăre, pentru a-i împiedica să mai organizeze raiduri de pradă.
Politica de alianţe promovată de Mircea l-a determinat pe sultanul Baiazid (1389 -1402) să organizeze o
expediţie la nord de Dunăre pentru eliminarea principalului său adversar. O oaste otomană condusă chiar de
Baiazid (zis Ildîrîm = Fulgerul) a trecut Dunărea şi a înaintat către capitala Ţării Româneşti. Lupta decisivă s-a dat
la un loc mlăştinos, după unii autori întărit cu şanţuri, denumit Rovine, şi s-a soldat cu înfrângerea armatei
otomane. În legătură cu datarea bătăliei de Ia Rovine există trei ipoteze – 10 octombrie 1394, 17 mai 1395 sau
începutul toamnei anului 1395. Deşi învins, Baiazid inaugurează politica de atragere a Ţării Româneşti în sfera
Imperiului Otoman, sprijinind un pretendent la domnie, Vlad Uzurpatorul, care acceptă să plătească tribut turcilor
(1395) şi îşi exercită autoritatea asupra părţii răsăritene a ţării. Acesta a fost sprijinit şi de o parte a boierimii, care
nu mai dorea să continue lupta antiotomană, în condiţiile în care pericolul transformării ţării în paşalâc fusese
înlăturat. Succesul românesc de la Rovine a determinat alcătuirea primei mari coaliţii continentale antiotomane în
anul următor, spiritul cruciadei creştine fiind revigorat o dată cu expediţia organizată de Sigismund de Luxemburg,
regele Ungariei, la Dunăre, cu sprijinul lui Mircea şi al cavalerilor apuseni (burgunzi, germani etc.). Atacul celor
din urmă de la Nicopole (septembrie 1396), desfăşurat după tipicul luptei cavalerilor feudali, s-a sfârşit cu un
dezastru cumplit, în care creştinii au fost masacraţi. În ciuda acestui fapt, Mircea reuşeşte, în cursul anului
următor, să-şi restabilească autoritatea asupra întregii ţări.
La moartea sultanului Baiazid, înfrânt la Câmpiile Ankarei în 1402 de hanul mongol Timur Lenk, Imperiul
Otoman a devenit scena luptelor pentru putere între fiii săi. Mircea cel Bătrân a profitat de ocazie pentru a se
amesteca aceste în lupte, sprijinind pe Musa şi Mustafa împotriva lui Mahomed. Amestecul direct în lupta pentru
moştenirea tronului imperial otoman reprezintă apogeul politicii externe a lui Mircea cel Bătrân, el devenind acum
principalul arbitru al situaţiei din Balcani. Această situaţie asigură ţării o perioadă de stabilitate şi de maximă
expansiune teritorială. În cele din urmă, candidaţii susţinuţi de Mircea sunt înfrânţi, sultan devenind Mahomed
(1413-1421). Noul sultan invadează Ţara Românească, anexează Dobrogea şi impune Ţării Româneşti plata
tributului, care în acest moment are semnificaţia unei răscumpărări a păcii şi nu de recunoaştere a dependenţei
politice faţă de otomani. Există, încă, divergenţe printre specialişti cu privire la data expediţiei prin care Mahomed
I a ocupat cetăţile Giurgiu şi Turnu şi a anexat Dobrogea. Unii se pronunţă pentru anul 1417, în timp ce alţii
preferă anul 1420, care pare mai plauzibil, deoarece titlul domnesc al lui Mihail I (1418-1420), fiul lui Mircea,
cuprindea toate stăpânirile acestuia, inclusiv Dobrogea. În ianuarie 1418, Mircea cel Bătrân moare şi este
înmormântat la Mănăstirea Cozia, ctitoria sa.

2. ALEXANDRU CEL BUN (1400-1432)

Alexandru cel Bun (1400-1432) a întreprins o importantă operă de organizare politică şi ecleziastică a
Moldovei. Lunga sa domnie a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat al politicii extrem de abile a
voievodului moldovean, care a menţinut echilibrul între Ungaria şi Polonia. Sunt de subliniat, de asemenea,
strânsele legături cu Mircea cel Bătrân, care l-a sprijinit să ocupe tronul Moldovei. Prin recunoaşterea suzeranităţii
Poloniei (martie 1402), reînnoită în câteva rânduri, Alexandru cel Bun s-a pus la adăpost de intenţiile lui
Sigismund de Luxemburg de a revigora suzeranitatea ungară asupra Moldovei şi, mai ales, de a controla drumul
comercial care lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de gurile Dunării, mai precis de cetăţile Chilia şi
Cetatea Albă. Pericolul ce plana asupra Moldovei din partea celor două regate şi-a găsit expresia în tratatul de la
16
Lublau (martie 1412), care prevedea, în cazul neparticipării domnului moldovean la lupta antiotomană, împărţirea
statului său între Polonia şi Ungaria. Tratatul de la Lublau reprezintă primul acord de împărţire a unui teritoriu
românesc în sfere de influenţă. El nu a fost aplicat datorită faptului că Alexandru şi-a onorat întotdeauna
obligaţiile rezultate din acceptarea suzeranităţii regelui polon şi datorită contradicţiilor polono-maghiare. Oastea
moldovenilor s-a remarcat în bătăliile de la Grünwald (1410) şi Marienburg (1422), când a luptat alături de cea
poloneză împotriva teutonilor, reuşind să obţină nu numai victoria, dar şi „o pradă uriaşă”. Cu ocazia expediţiei
turceşti din anii 1419-1420 are loc şi prima implicare a Moldovei în frontul antiotoman. Atacate pe mare, Chilia şi
Cetatea Albă sunt apărate cu forţe proprii de Alexandru cel Bun, care respinge forţele turceşti.
3. IANCU DE HUNEDOARA (1441-1456) – „ATLETUL LUI CHRISTOS”

În lupta antiotomană, Transilvania s-a încadrat de partea Ungariei, dar cel mai adesea în alianţă cu
celelalte două ţări româneşti. Cel mai important efort antiotoman al Transilvaniei s-a produs pe la mijlocul
secolului al XV-lea, sub conducerea lui Iancu de Hunedoara. Descendent al unei familii de mici nobili români din
Transilvania, Iancu s-a integrat, prin stilul de viaţă şi religia catolică, nobilimii maghiare. În 1438 a fost numit ban
de Severin, iar trei ani mai târziu, voievod al Transilvaniei (până la moartea sa, în 1456). A fost unul dintre cei mai
străluciţi exponenţi ai cruciadei târzii, în acest scop acţionând pentru a reuni, în cadrul aceleiaşi alianţe,
Transilvania, Moldova şi Muntenia ( politica blocului românesc = cooperarea celor trei ţări româneşti în lupta
antiotomană, sub conducere unică). A acţionat în contextul în care Imperiul Otoman desfăşura asaltul final
împotriva Constantinopolului, iar apoi, după căderea acestuia, îşi propunea cucerirea Belgradului pentru a-şi
deschide calea spre Europa.
Începutul acţiunilor antiotomane ale lui Iancu de Hunedoara se leagă de incursiunea efectuată de otomani
în Transilvania în martie 1442, sub conducerea beiului Vidinului. Deşi expediţia otomanilor începe sub auspicii
favorabile acestora (ei obţinând victoria de la Sântimbru), Iancu reuşeşte să întoarcă situaţia în favoarea sa,
zdrobind armata turcească lângă Sibiu (22 martie 1442). Apoi pătrunde în Ţara Românească, unde îl înfrânge pe
Sehabbedin, beilerbeiul Rumeliei, într-o luptă dată pe râul Ialomiţa (septembrie 1442), şi îl impune ca domn pe
Vlad Dracul. În 1443-1444, Iancu organizează „ Campania cea Lungă”, pe teritoriul Serbiei şi Bulgariei, la sud de
Balcani. Înaintând până în inima Imperiului Otoman, cucerind oraşe precum Sofia şi Niş, Iancu îi obligă pe turci să
ceară pace. După victoria strălucită dobândită de Iancu de Hunedoara, la Buda sosesc soli din partea Papei, a
ducelui de Burgundia, a veneţienilor, genovezilor şi bizantinilor, care solicitau continuarea războiului împotriva
turcilor. Neîncrezător în proiectele de cruciadă ale Apusului, regele Ungariei, Vladislav, acceptă pacea de la
Seghedin (iulie 1444), prin care sultanul se angajează să înceteze conflictele militare pe o perioadă de 10 ani.
Încheierea păcii a grăbit trecerea la acţiune a veneţienilor, care îşi trimit flota spre Constantinopol. La insistenţele
legatului papal, lipsit de experienţă, regele Ungariei denunţă tratatul de la Seghedin şi începe pregătirile de
cruciadă. În septembrie 1444, oastea regală, căreia i se alătură forţele militare ale lui Iancu şi ale lui Vlad Dracul,
domnul Ţării Româneşti, trece Dunărea, îndreptându-se spre Nicopole şi Varna. În bătălia care se dă în
noiembrie 1444 la Varna, regele moare, cruciaţii fiind înfrânţi. Eşecul cruciadei de la Varna l-a convins pe Iancu
de necesitatea unei alianţe militare antiotomane cu participarea Ungariei, Ţărilor Române şi a despoţilor din
Balcani. În 1445 reia ofensiva pe linia Dunării, cucerind Giurgiul. Din 1446 devine guvernator al Ungariei, ceea ce
reprezintă apogeul carierei sale politice (până în 1453, când primeşte titlul de căpitan general al Ungariei). După
ce reface ,,blocul românesc”, în septembrie 1448 oastea creştină condusă de Iancu trece Dunărea, dar suferă
grele pierderi în bătălia de la Kossovopolje (octombrie 1448). Această înfrângere însemna sfârşitul efortului
creştinilor pentru alungarea turcilor din Europa.
Căderea Constantinopolului (1453) a constituit o grea lovitură dată creştinătăţii, Mehmed al II-lea trecând la
lichidarea centrelor de rezistenţă antiotomană din Balcani. Acţiunea militară cu cea mai mare rezonanţă
europeană întreprinsă de Iancu de Hunedoara a fost apărarea cu succes a Belgradului (iulie 1456), considerat o
veritabilă ,,cheie” a Ungariei. Victoria de la Belgrad, obţinută în faţa cuceritorului Constantinopolului, a fost primită
cu mare bucurie de lumea creştină, însuşi Papa Calixt al III-lea considerând-o „ evenimentul cel mai fericit al vieţii
sale”. Numai că eroul de la Belgrad nu s-a putut bucura de succesul său, întrucât a căzut răpus de ciumă la
Zemun (august 1456). Victoria de la Belgrad a salvat pentru aproape 70 de ani Europa Centrală de primejdia
cuceririi otomane şi a avut un răsunet imens în Europa, redresând moralul zguduit de căderea Constantinopolului.

4. VLAD ŢEPEŞ (1448; 1456-1462; 1476)

17
 Una dintre cele mai importante şi vestite figuri de voievozi medievali din Ţara Românească a fost Vlad
Ţepeş (1448; 1456-1462; 1476). Fiu al lui Vlad Dracul, Vlad Ţepeş a rămas vestit pentru duritatea pedepselor,
cum era, de pildă, tragerea în ţeapă. Singurul tablou care îl înfăţişează provine de la castelul Ambras din Tirol.
Atitudinea dură a voievodului a fost determinată de dorinţa de a întări puterea domnească şi de a intimida
boierimea ostilă, care manifesta vădite tendinţe anarhice, şi viza punerea la adăpost de pericolul transformării ţării
în paşalâc. După moartea neaşteptată a lui Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş a preluat steagul luptei
antiotomane. În raporturile internaţionale a căutat să aplice principiul modern al reciprocităţii. Astfel, a pretins ca
negustorii munteni să aibă în Transilvania acelaşi statut de care se bucurau negustorii saşi care veneau în Ţara
Românească. Saşii nu au respectat voinţa domnului şi au fost aspru pedepsiţi. De aceea, prin povestirile lor
răspândite în Apus, i-au perpetuat renumele de tiran şi, se pare, i-au născocit numele de Dracula prin
transformarea numelui Dragul (de la Ordinul Dragonului, primit de tatăl său, Vlad Dracul) în Dracul, cuvânt cu o
anumită încărcătură semantică. Lupta sa antiotomană se încadrează în acelaşi efort al cruciadei târzii, care acum
ar fi trebuit să fie condusă de fiul lui Iancu de Hunedoara, Matia Corvin, devenit rege al Ungariei, şi sprijinită
financiar de papalitate.
În 1459 a rupt legăturile cu Imperiul Otoman, refuzând să mai plătească tributul anual. Pentru asigurarea
frontierei de nord a încheiat o alianţă cu regele Ungariei, Matei Corvin, probabil la începutul anului 1460. A reuşit
să dejoace planul funest pus la cale de Hamza, beiul de Nicopole, de a-l atrage într-o cursă la Giurgiu (sfârşitul
anului 1461). A înfrânt armata turcească şi a operat numeroase trageri în ţeapă. Apoi, în iarna anilor 1461-1462,
a pătruns în sudul Dunării, distrugând de-a lungul frontierei întregul dispozitiv militar otoman ce ar fi putut servi
turcilor în campania împotriva Ţării Româneşti. În aprilie 1462, o importantă armată otomană, condusă de însuşi
sultanul Mahomed al II-lea, a pătruns în Ţara Românească şi a început înaintarea spre Târgovişte, urmărind
transformarea ţării în paşalâc. Vlad Ţepeş, care strânsese circa 30.000 de oameni, nu avea posibilitatea să
poarte o bătălie de anvergură, în câmp deschis. Tactica tradiţională de retragere, pustiire şi hărţuire folosită de
domnul muntean şi vestitul atac de noapte în tabăra sultanului (16/17 iunie 1462) nu au fost suficiente, totuşi,
pentru a-l împiedica pe Mahomed al II-lea să-l instaleze domn pe Radu cel Frumos, cu acordul boierilor munteni,
şi să atragă decisiv Ţara Românească în sfera otomană de influenţă. Se reia şi pata tributului. Deşi neînvins, Vlad
Ţepeş a fost obligat să ia drumul pribegiei, refugiindu-se în Transilvania, unde regele Ungariei, Matei Corvin,
dând ascultare uneltirilor saşilor, a poruncit întemniţarea voievodului muntean la Vişegrad, lângă Pesta, timp de
13 ani. În întemniţarea incomodului domn muntean se pare că a jucat un rol şi faptul că regele Ungariei,
preocupat în acea vreme de alte conflicte, cheltuise banii trimişi de papă în vederea organizării cruciadei
antiotomane în alte scopuri. Vlad Ţepeş a revenit pe tron în 1476, cu sprijinul lui Ştefan cel Mare, într-o perioadă
în care Ungaria părea interesată să reia lupta antiotomană. Ostilitatea boierimii faţă de stilului său de conducere
autoritar a determinat organizarea unui complot căruia i-a căzut victimă după doar o lună de domnie.

5. ŞTEFAN CEL MARE (1457-1504)

Domnia lui Ştefan cel Mare (1457-1504) a reprezentat, în Evul Mediu românesc, cea mai glorioasă
perioadă. Stabilitatea politică (cea mai lungă domnie), prosperitatea ţării, înfăptuirile în plan cultural şi, mai ales,
asigurarea liniştii la hotarele Moldovei, fac din domnia lui Ştefan cel Mare un moment de referinţă în evoluţia
instituţiei centrale în Ţările Române. Printr-o politică externă fermă, canalizată spre menţinerea fiinţei statale şi
prin efortul realizării unor alianţe antiotomane cu principii creştini din Europa, Ştefan cel Mare a reuşit să schimbe
fundamental poziţia statului său, transformându-l din obiect de dispută dintre puterile vremii în subiect al relaţiilor
internaţionale. Moldova şi-a modelat politica externă în funcţie de poziţia Ungariei, Poloniei şi Imperiului Otoman.
Printr-un abil joc diplomatic, Ştefan a reuşit să estompeze orice formă de dependenţă faţă de puterile care
atentau la integritatea ţării sale. Ceea ce a conferit Moldovei statutul de factor principal al relaţiilor internaţionale a
fost confruntarea îndelungată cu Imperiul Otoman, aflat în plină ascensiune sub conducerea lui Mehmed al II-lea.

5.1. RELAŢIILE CU STATELE CREŞTINE

Ca şi predecesorii săi, Ştefan cel Mare a căutat să contracareze tendinţele hegemonice ale Ungariei prin
apropierea de Polonia, care nu urmărea să transforme contractul feudalo-vasalic într-o stăpânire efectivă asupra
Moldovei. În acest scop încheie Tratatul de la Overchelăuţi (aprilie 1459, reînnoit în 1462), recunoscându-l ca
suzeran pe regele Cazimir al IV-lea. La rândul său, regele polonez îl recunoaşte ca domn pe Ştefan cel Mare şi
se angajează să nu-i permită rivalului acestuia, Petru Aron, să se apropie de hotarele Moldovei. Deteriorarea
18
relaţiilor moldo-ungare se datorează pretenţiilor de suzeranitate manifestate de Matei Corvin asupra Moldovei,
protecţiei acordată de curtea regală lui Petru Aron şi mai ales faptului că Ungaria stăpânea Chilia. Cucerirea, în
1465, a acestei cetăţi de către Ştefan a declanşat conflictul cu Ungaria. Expediţia regelui Matei Corvin în Moldova
s-a încheiat cu un „uriaş dezastru”. Victoria repurtată de Ştefan la Baia (decembrie 1467) a însemnat
emanciparea Moldovei de sub suzeranitatea Ungariei. După această dată, Matei Corvin a abandonat definitiv
intenţia de a restabili controlul maghiar asupra Moldovei, înţelegând că este mai bine să aibă un aliat în Ştefan cel
Mare.
Conflictul cu Radu cel Frumos, început în 1470, a inaugurat o direcţie consecventă în strategia politică a lui
Ştefan: instalarea pe tronul Ţării Româneşti a unui domn fidel atitudinii sale antiotomane. Deşi conflictul cu Radu
cel Frumos se termină în favoarea lui Ştefan, care îl alungă din scaun pe Radu, încercările de atragere a Ţării
Româneşti în frontul antiotoman se vor dovedi zadarnice, întrucât Laiotă Basarab, Basarab Ţepeluş şi Vlad
Călugărul au trecut de partea turcilor, iar Vlad Ţepeş a fost ucis în confruntarea cu acelaşi Laiotă Basarab.

5.2. RELAŢIILE CU OTOMANII

Moldova, aflată pe flancul drept al frontului otoman, a intrat mai târziu în atenţia sultanilor. Abia în 1456, în
timpul lui Petru Aron, Mahomed al II-lea îşi impune suzeranitatea asupra principatului, obligat la un tribut de 2.000
de galbeni (Închinarea de la Vaslui). Ştefan cel Mare îşi propune să înlăture primejdia turcească de la Dunăre şi
să-şi consolideze controlul asupra „drumului moldovenesc”, prin întărirea Chiliei şi Cetăţii Albe, „plămânii
Moldovei”, râvnite şi de Polonia şi Ungaria pentru importanţa lor economică şi strategică. Astfel, în perioada 1473-
1487, Moldova s-a manifestat ca bastion al lumii creştine împotriva pericolului otoman. Politica antiotomană a lui
Ştefan s-a integrat în războiul veneţiano-otoman (1463-1479), domnul Moldovei alăturându-se unei coaliţii care
reunea forţele Veneţiei şi ale hanului turcoman Uzun Hassan. În 1473, Ştefan cel Mare declară ruperea legăturilor
cu Imperiul Otoman, încetând să mai plătească haraciul.
Atitudinea ostilă faţă de Poartă manifestată de Ştefan, l-a determinat pe sultan să pregătească expediţia de
înlăturare a domnului moldovean. Cu o oaste de 120.000 de oameni, Suleiman-paşa, beilerbeiul Rumeliei,
pătrunde în Moldova. Ştefan dispunea de circa 40.000 de oameni, la care s-au adăugat 5.000 de secui, 2.000 de
polonezi şi 2.000 transilvăneni. Bătălia s-a dat la Podul Înalt (Vaslui), la 10 ianuarie 1475, şi s-a încheiat cu
victoria lui Ştefan. Tactica pământului pârjolit şi atragerea duşmanului într-un loc strâmt şi mocirlos a dat din nou
roade. Vestea marii izbânzi a făcut înconjurul Europei. Papa, principii şi monarhii vremii se întreceau în laude la
adresa principelui creştin, dar Ştefan li se adresează direct, prin scrisoarea din 25 ianuarie 1475, solicitându-le
sprijinul, deoarece se aştepta la o nouă campanie otomană împotriva sa. Pregătind noua fază a luptei
antiotomane, Ştefan trimite solii în Polonia, Ungaria, Veneţia, Roma, Hanatul Crimeii şi Caffa.
Politica pontică a Imperiului Otoman viza Chilia şi Cetatea Albă. În 1475, turcii cuceresc Caffa şi Mangopul
şi transformă Hanatul Crimeii în stat vasal Porţii, folosindu-l apoi în lupta împotriva Moldovei. În aceste împrejurări
critice, Ştefan încheie cu Matei Corvin un tratat de alianţă (iulie 1475). Regele Ungariei promitea ajutor militar şi
refuzul de a acorda azil politic duşmanilor domnitorului. La rândul său, Moldova promitea libertatea comerţului
pentru negustorii unguri. În vara anului 1476, sultanul însuşi a pornit în fruntea unei numeroase oştiri împotriva
Moldovei, cerând şi tătarilor să atace dinspre răsărit. Ştefan a încercat să-i oprească pe invadatori angajându-se
în bătălia de la Valea Albă (Războieni), în iulie 1476. Mica oştire moldoveană a fost înfrântă. Victoria lui Mehmed
al II-lea n-a putut fi consolidată, deoarece cetăţile Moldovei, în frunte cu Suceava, au rezistat asalturilor otomane.
Oastea turcească, resimţind din greu efectele tacticii pământului pârjolit, a fost obligată să se retragă fără a-l
putea înlocui pe domn şi fără a supune ţara. Expediţia din 1476 s-a încheiat, astfel, cu un eşec pentru sultan, dar
a pricinuit mari distrugeri materiale şi însemnate pierderi umane Moldovei.
Dar între timp coaliţia antiotomană se destramă, Veneţia încheind pacea cu turcii în 1479. Ca atare, în
1480, Ştefan cel Mare este obligat, la rândul său, să încheie pace. Instalarea noului sultan, Baiazid al II-lea,
agravează din nou relaţiile moldo-otomane. Acesta considera Chilia şi Cetatea Albă poziţii cheie pentru Imperiul
Otoman şi, ca atare, în 1484 are loc o nouă campanie împotriva Moldovei, determinată şi de intervenţia lui Ştefan
în Ţara Românească şi de refuzul plăţii tributului. Pierderea Chiliei (iulie 1484) şi Cetăţii Albe (august 1484)
reprezenta o mare primejdie pentru sistemul defensiv al Moldovei şi constituia o grea lovitură pentru comerţul
acestei ţări. Moldova îşi pierdea ieşirea la Marea Neagră, care devenea un lac turcesc. Domnul Moldovei nu se
putea resemna cu pierderea acestor importante cetăţi. În aceste condiţii, el a reînnoit jurământul de vasalitate faţă
de regele polon Cazimir al IV-lea, la Colomeea (septembrie 1485), sperând să obţină sprijinul acestuia în
recuperarea celor două cetăţi. În 1486/1487, descurajat şi dezamăgit de politica vecinilor săi creştini (Ungaria şi
19
Polonia), Ştefan cel Mare încheie pace cu turcii, obligându-se la plata tributului în valoare de 3.000 florini
veneţieni şi recunoscând suzeranitatea sultanului, în schimbul conservării autonomiei ţării.
Spre sfârşitul domniei, relaţiile cu Polonia se deteriorează, mai ales după moartea regelui Cazimir al IV-lea.
Neînţelegerile cu noul rege, Ioan Albert, reprezintă cauza expediţiei întreprinse de regele polon în Moldova, dar în
bătălia de la Codrii Cosminului (octombrie 1497), oastea polonă suferă o grea înfrângere. Seria conflictelor
continuă până în anul 1499, când cele două părţi semnează tratatul de la Hârlău (iulie 1499). Prin acest tratat,
Ştefan cel Mare şi Ioan Albert îşi făgăduiau sprijin reciproc în caz de război şi „ linişte şi pace veşnică ” între cele
două state. Era eliminată orice pretenţie de suzeranitate din partea Poloniei, tratatul fiind încheiat în condiţii de
deplină egalitate. Încheierea acestui tratat reprezintă cel mai de seamă succes diplomatic al lui Ştefan cel Mare,
consfinţindu-se astfel independenţa Moldovei faţă de Polonia. Astfel, la sfârşitul domniei sale, Ştefan a reuşit să
pună capăt oricărei forme de dependenţă faţă de Ungaria şi Polonia şi a impus Porţii recunoaşterea autonomiei
Moldovei, care se afla la apogeul prestigiului şi puterii sale. După o domnie de 47 de ani, la 2 iulie 1504, Ştefan a
încetat din viaţă. A fost înmormântat la Mănăstirea Putna, ctitoria sa.
B. ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL al XVI-lea

Pentru istoria europeană, secolul al XVI-lea este perioada în care se afirmă Umanismul şi Renaşterea, dar
au loc şi mari convulsii provocate de Reformă şi Contrareformă. Noua dinamică continentală a cuprins în sfera sa
şi Ţările Române, confruntate cu seismele provocate de fenomenele civilizaţiei moderne. Ţările noastre au fost şi
în acest secol angrenate în disputele politico-militare dintre puterile competitoare: Imperiul Otoman, Monarhia
Habsburgică şi Polonia. La începutul secolului, Imperiul Otoman reprezenta cea mai importantă forţă militară din
Europa, atingând apogeul în vremea sultanului Soliman Magnificul (1520-1566). În 1521, acesta cucereşte
Belgradul, cheia defensivei creştine. Urmează zdrobirea armatelor maghiare la Mohacs (1526), primul asediu al
Vienei (1529) şi instaurarea supremaţiei în Mediterana. Tot acum, teritoriul Principatelor este redus, prin crearea
unor întinse raiale pentru supravegherea principilor români, obligaţi să-şi mute capitalele la Bucureşti şi la Iaşi, în
zone de câmpie greu de apărat. Apar, astfel, raiaua Tighinei sau Benderului ( 1538), care cuprindea sud-estul
teritoriului dintre Nistru şi Prut, raiaua Brăilei (1540 – ocuparea oraşului Brăila, 1542 – înfiinţarea raialei Brăila),
care acoperea o mare parte a Bărăganului, şi paşalâcul Timişoarei (1552), care îngloba cea mai mare parte a
Banatului. În vederea stăvilirii expansionismului habsburgic spre răsărit, sultanul ocupă Ungaria centrală, pe care
o transformă în paşalâc (1541). În aceste condiţii. Transilvania devine, în acelaşi an, principat autonom sub
suzeranitate otomană. Astfel, se instaurează hegemonia otomană asupra celor trei state româneşti. Prezenţa
austriecilor în vecinătatea Ţărilor Române determină apropierea treptată a acestora de Monarhia Habsburgică,
cea mai importantă putere antiotomană din regiune. Pe de altă parte, Ţările Române se menţin în continuare în
sfera intereselor economice ale Porţii, suzeranitatea otomană devenind tot mai evidentă. Conflictele turco-
habsburgice vor aduce Ţările Române în prim-planul politicii europene în amurgul cruciadei târzii. Ţările Române
şi-au păstrat în secolul al XVI-lea existenţa statală, dar cu o autonomie ştirbită. Sultanul se amestecă tot mai mult
în treburile lor interne, numind domnii şi încălcând astfel obiceiul de alegere a acestora de către ţară. Această
ingerinţă în viaţa internă provoacă o vizibilă instabilitate politică, durata medie a unei domnii fiind de 2 ani şi
jumătate în Moldova, 4 ani şi jumătate în Ţara Românească şi de 6 ani în Transilvania. Din secolul al XVII-lea,
sultanul recurge tot mai mult la boierii greci pentru exercitarea unui control mai ferm asupra domnilor români.
Ţările Române îşi pierd în bună parte libertatea de acţiune pe plan extern, ele fiind reprezentate de Poartă în
relaţiile internaţionale (pe principiul „prieten prietenilor, duşman duşmanilor”).
A doua jumătate a secolului al XVI-lea a însemnat, totodată, şi afirmarea Poloniei, care revine la politica
pontică, direcţionată de cancelarul Jan Zamoisky. Criza Imperiului Otoman, acutizată în ultimele decenii ale
secolului al XVI-lea, s-a răsfrânt şi asupra Ţărilor Române, conducând la agravarea dominaţiei otomane. Această
situaţie a determinat o sporire fără precedent a obligaţiilor tradiţionale ale Ţărilor Române faţă de Poartă, haraciul
(tributul), peşcheşurile şi mucarerul. În plan politic, amestecul Porţii este tot mai evident prin nesocotirea tradiţiei
dinastice şi introducerea arbitrarului în numirea domnilor. Desele schimbări de domnie, cumpărarea tronului cu
sume în continuă creştere şi-au pus amprenta asupra condiţiei economice a ţărilor româneşti, prin destabilizarea
gospodăriei libere ţărăneşti şi accentuarea rumâniei, consecinţă a fiscalităţii excesive. Înrăutăţirea situaţiei Ţărilor
Române s-a manifestat în următoarele moduri:
1. Ştirbirea autonomiei. Domnul era ales din familia domnitoare de către boieri (în Ţara
Românească şi Moldova) şi de către dietă (în Transilvania). Treptat, domnii au început să fie numiţi sau revocaţi
de către sultan fără a se consulta ţara. Între diverşii pretendenţi la tron a izbucnit o adevărată competiţie câştigată

20
de cel care oferea cei mai mulţi bani. Cu toate acestea, cele trei ţări româneşti şi-au păstrat instituţiile şi o politică
internă proprie.
2. Creşterea dependenţei politice a însemnat integrarea treptată a politicii externe a Ţărilor Române
în cea otomană. Domnii Ţărilor Române aveau obligaţia de a nu avea iniţiative de politică externă.
3. Pierderile teritoriale. Otomanii au sporit presiunea asupra Ţărilor Române prin anexarea unor
teritorii: Tighina a devenit raia sub numele de Bender (1538), Brăila a fost transformată, de asemenea în raia
(1542), iar Banatul a devenit Paşalâcul de la Timişoara (1552).
4. Creşterea obligaţiilor materiale. Tributul (numit haraci) a crescut până la sume ameţitoare. În
acelaşi timp, au fost introduse noi obligaţii materiale: daruri pentru sultan şi dregătorii otomani (peşcheşuri),
confirmările de domnie (mucarerul mic, o dată pe an şi mucarerul mare, la trei ani). La acestea s-a adăugat
instituirea monopolului otoman asupra comerţului exterior al Ţării Româneşti şi Moldovei, care a adus mari
pierderi economice acestor state. Pentru otomani, păstrarea sub control a Ţărilor Române era de o importanţă
vitală, acestea fiind principalele furnizoare de alimente ale capitalei imperiului (cereale, oi, vite etc). Cea mai mare
pierdere materială era reprezentată de sumele imense provocate de practica de cumpărare a tronului.
Obligaţiile Principatului Transilvaniei au fost mult mai uşoare decât ale celorlalte Ţări Române, din cauza
poziţiei lui mai puţin expuse şi a vecinătăţii altei mari puteri a epocii, Imperiul Habsburgic.
Neagoe Basarab (1512-1521) a dus o politică externă prin care a căutat să mărească prestigiul
internaţional al Ţării Româneşti în lumea est-europeană. În cadrul acestei politici se înserie ceremonia de sfinţire
a bisericii de la Argeş, la care au fost prezente marile personalităţi religioase ale Orientului ortodox, în frunte cu
patriarhul ecumenic de la Constantinopol. A întreţinut bune relaţii cu Ungaria, Veneţia, Polonia, Imperiul Romano-
German, dar şi cu celelalte ţări româneşti. A urmărit să participe la o cruciadă antiotomană. A fost şi un teoretician
al ştiinţei politice şi diplomaţiei în vestita lucrare „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”.
Radu de la Afumaţi (1522-1529, cu întreruperi) a păstrat independenţa Ţării Româneşti, ameninţată cu
ocuparea militară şi transformarea în paşalâc. În doar patru ani (1522-1525), Radu de la Afumaţi a purtat circa 20
de lupte împotriva turcilor, conduşi de paşa de la Vidin, Mehmed, cu sorţi schimbători de izbândă. În cele din
urmă tenacele domn a acceptat plata unui tribut ridicat, în schimbul respectării autonomiei. A căutat să aibă relaţii
bune cu Ungaria. După ce armata maghiară a suferit înfrângerea de la Mohacs (1526), s-a amestecat în luptele
pentru tronul Ungariei, sprijinind diverşi pretendenţi. Un complot boieresc a pus capăt vieţii acestui viteaz domn
(1529). Trupul lui odihneşte în vestita ctitorie a lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş.
Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), fiu al lui Ştefan cel Mare, a fost un adevărat predecesor al lui Mihai
Viteazul. Astfel, a iniţiat o politică foarte activă în Transilvania, profitând de luptele pentru tronul Ungariei, după
moartea regelui Ludovic al II-lea la Mohacs. Prin victoria de la Feldioara (1529) împotriva unuia dintre pretendenţii
la tronul Ungariei, a ajuns practic stăpânul ţării româneşti a Transilvaniei, unde stăpânea numeroase cetăţi şi
oraşe: Bistriţa, Rodna, Unguraşul, Ciceul şi Cetatea de Baltă. Spre deosebire de tatăl său, Petru Rareş era prea
impulsiv. A deschis un nou conflict cu Polonia, pentru teritoriul Pocuţiei şi a suferit o grea înfrângere la Obertyn
(1531). A dejucat acţiunea prin care turcii încercau să-şi impună influenţa în Ţările Române prin intermediul
aventurierului veneţian Aloisio Gritti şi a fiilor săi. S-a declarat vasalul lui Ferdinand de Habsburg şi a aderat la o
coaliţie împotriva otomanilor alcătuită din Imperiul Romano-German, Ungaria, Veneţia. Acţiunile sale de politică
externă au produs îngrijorarea lui Soliman Magnificul, care chemat de boierii nemulţumiţi de politica sa internă
autoritară, a invadat Moldova în 1538. Suceava a fost ocupată, iar Petru Rareş s-a refugiat în Transilvania. În acel
moment dramatic, probabil că Moldova putea fi transformată în paşalâc, dar sultanul s-a mulţumit să mai smulgă
un teritoriu din sudul Basarabiei (Tighina care a fost transformată în raia sub numele de Bender) şi să mărească
obligaţiile materiale ale ţării. A revenit la tron în 1541, acceptând mărirea tributului, dar nu a avut posibilitatea să
participe la o nouă coaliţie antiotomană. Domnia lui Petru Rareş s-a caracterizat printr-o mare înflorire culturală -
realizarea picturilor exterioare de la Humor, Moldoviţa, Arbore, capodopere ale artei medievale româneşti.
Între urmaşii lui Petru Rareş, cel care a reluat politica externă de rezistenţă împotriva otomanilor a fost Ion
Vodă cel Viteaz (1572-1574). A fost numit de boieri „cel Cumplit”, deoarece i-a eliminat fără milă pe membrii
clasei boiereşti care i-au pus la îndoială autoritatea. Motivul ridicării sale împotriva otomanilor l-a constituit
cererea acestora de a dubla tributul. Iniţial, campania sa antiotomană a înregistrat un succes (victoria de la Jilişte,
arderea Benderului, Brăilei şi Cetăţii Albe). A încercat, fără succes, să impună un domn aliat pe tronul Ţării
Româneşti. În bătălia decisivă de la Roşcani (10 iunie 1574) Ion Vodă a fost învins datorită trădării boierimii
condusă de pârcălabul Ieremia Movilă. Prins de turci, a fost omorât în chinuri groaznice, fiind legat de două
cămile care l-au rupt în bucăţi.

21
 Situaţia Ţărilor Române a devenit, la sfârşitul secolului al XVI-lea, insuportabilă. Reacţia românilor a fost
reprezentată de revolta antiotomană a lui Mihai Viteazul. În preajma ocupării tronului de către Mihai Viteazul se
produc importante mutaţii şi în exercitarea puterii politice. Boierimea este confruntată cu un fapt fără precedent:
pătrunderea boierilor greci în instituţiile reprezentative ale statului. Alături de boierimea de veche tradiţie se
cristalizează o boierime nouă, potrivnică elementului grecesc şi colaborării cu turcii. Aceasta va constitui suportul
domniei, mai ales prin atitudinea ostilă manifestată fată de Poartă. Ascensiunea lui Mihai Viteazul s-a întemeiat
pe boierimea nouă, pe legăturile cu boierii olteni, de care se simţea ataşat prin relaţii de rudenie, cât şi prin
interese.

1. EPOPEEA ROMÂNEASCĂ SUB MIHAI VITEAZUL

Mihai Viteazul (1593-1601), fost mare ban al Craiovei, este considerat primul unificator al Ţărilor Române.
El rămâne un personaj controversat, caracterizat de unii drept aventurier, de alţii drept condotier. Mihai Viteazul s-
a afirmat în condiţiile creşterii influenţei Porţii în spaţiul românesc, mai ales după înfrângerea din anul 1574 a lui
Ioan Vodă în Moldova. În acelaşi timp, contextul internaţional era marcat, în răsăritul şi sud-estul Europei, de
adâncirea contradicţiilor dintre Poartă şi Habsburgi ori Polonia, fiecare cu interesele sale politice şi strategice.
Domnia lui s-a desfăşurat în condiţiile unor importante transformări politice şi economice, urmărind limitarea
creşterii puterii boierimii şi revigorarea puterii domneşti, pe fondul sporirii obligaţiilor faţă de Poartă. Însuşi Mihai
Viteazul se număra printre cei mai mari proprietari funciari din Ţara Românească. Acţiunea politică şi militară a lui
Mihai a constat în unirea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti şi în crearea unui edificiu politic capabil să se
opună turcilor şi intereselor marilor puteri. Astfel, voievodul muntean devine un reprezentant al cruciadei târzii,
fiind mândru că: „Principatul însuşi a fost readus la vechea libertate ”.

1.1. LUPTA ANTIOTOMANĂ

Într-o conjunctură internaţională extrem de complexă, când presiuni externe şi dificultăţi politice şi
economice interne puneau sub semnul întrebării durabilitatea statului român, Mihai Viteazul, urcat pe tron în
1593, cu ajutorul unor negustori greci de la Istanbul, a manifestat un extraordinar spirit de inventivitate în strategia
alianţelor apte să conducă la întărirea puterii domneşti în interior şi pe plan internaţional. În funcţie de forţa
potenţială de ameninţare, a fost pus în aplicare un minuţios plan, care îmbina calculul diplomatic cu acţiunea
militară, iar rezultatul a fost ridicarea Ţării Româneşti de pe panta prăbuşirii şi strângerea la un loc, pentru prima
oară, a Ţărilor Române.
Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu iniţiativa papei Clement al VIII-lea de înfiinţare a unei alianţe sub
numele de Liga Sfântă (1592), la care au aderat Statul Papal, Spania, Austria, Toscana, Mantova şi Ferrara.
Anglia şi Polonia şi-au manifestat rezerva faţă de politica de cruciadă iniţiată de Papă. Un rol aparte în planurile
antiotomane revenea Ţărilor Române, care, prin poziţia lor, erau interesate în acţiunea Ligii Sfinte. La această
alianţă aderă şi Transilvania (februarie 1594), considerată un factor primordial în atragerea Ţării Româneşti şi
Moldovei. Acţiunea concertată a Sfântului Scaun şi Habsburgilor reuşeşte să-l atragă pe Aron Vodă, domnul
Moldovei, care încheie un tratat cu împăratul în august 1594. Adeziunea Ţării Româneşti se realizează din
iniţiativa lui Mihai Viteazul (septembrie - octombrie 1594), care are acordul boierimii. Se constituie astfel un
organism politico-militar ataşat Ligii Sfinte, capabil să lupte cu Poarta.
Integrarea Ţărilor Române în alianţa creştină a dus foarte curând la răscoala antiotomană, care izbucneşte
în noiembrie 1594 la Bucureşti şi care se soldează cu suprimarea creditorilor levantini şi a garnizoanei otomane.
Acţiuni similare întreprind şi Aron Vodă în Moldova şi Sigismund Bathory în Transilvania. Valorificând conjunctura
favorabilă creată de nimicirea turcilor din Bucureşti, Mihai porneşte o ofensivă generală împotriva otomanilor,
îndreptându-se spre Dunăre, unde atacă cetăţile turceşti de o parte şi alta a fluviului (Giurgiu, Hârşova, Silistra
etc.), în luna decembrie 1594. După victoriile asupra tătarilor şi turcilor (Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti - ianuarie
1595), Mihai Viteazul a trecut Dunărea şi a ars Rusciukul, provocând mari pierderi otomanilor. Exemplul domnului
muntean este urmat şi de Moldova. În martie, cu sprijinul ardelenilor, este cucerită Brăila, în timp ce moldovenii
cuceresc Ismailul. Această unitate de acţiune a fost primejduită de ambiţiile hegemonice ale principelui
transilvănean Sigismund Bathory, pe care Aron Vodă şi apoi Ştefan Răzvan l-au recunoscut ca suzeran. Pentru
reglementarea raporturilor munteano-transilvănene, o delegaţie de boieri condusă de mitropolitul Eftimie a
semnat la Alba-Iulia (20 mai 1595) un tratat dezavantajos pentru Mihai Viteazul, nerespectând instrucţiunile
acestuia. Domnul valah devenea locţiitor în propria sa ţară al principelui Transilvaniei, în timp ce puterea revenea,
22
în fapt, Sfatului Domnesc alcătuit din 12 boieri. Aceştia se aflau la adăpost de primejdia de a-şi pierde capetele
sau averile, întrucât condamnarea lor la moarte şi confiscarea bunurilor nu puteau fi pronunţate de domn decât cu
aprobarea principelui Transilvaniei. Tratatul satisfăcea interesele boierimii muntene, care, asumându-şi
prerogativele domniei, îşi manifesta intenţia de a se integra stărilor sociale privilegiate din Transilvania
reprezentate în Dietă. Singurul aspect cu care domnul muntean era de acord se referea la dependenţa Bisericii
române din Transilvania de Mitropolia din Târgovişte. Aflat în ajunul unei iminente invazii otomane, Mihai Viteazul
nu-şi putea îngădui deteriorarea raporturilor cu Transilvania şi a acceptat noua situaţie.
În vara anului 1595, infidelitatea lui Mihai a determinat reacţia Porţii. Încă din mai, sultanul proclamase
Moldova şi Ţara Românească provincii turceşti şi numise la conducerea lor paşale. Confruntarea cu trupele
otomane era iminentă. Cu o armată de circa 16.000 de oameni, la care se adăugau cei 7.000 de transilvăneni
conduşi de Albert Kiraly, Mihai Viteazul îi înfruntă pe turci la Călugăreni (13 / 23 august 1595), unde obţine
victoria, dar nu suficientă pentru a face faţă invaziei otomane. El se retrage spre munţi (la Stoeneşti), unde
aşteaptă ajutorul lui Sigismund. Între timp, Sinan Paşa ocupă Bucureştiul şi Târgoviştea, vechea capitală, şi îşi
numeşte reprezentanţi în administraţie. Polonezii intervin în Moldova şi-l înlătură pe Ştefan Răzvan, înlocuindu-l
cu Ieremia Movilă. Cu ajutor transilvănean şi moldovean, Mihai Viteazul reia ofensiva şi reuşeşte să elibereze, pe
rând, oraşele Târgovişte şi Bucureşti (octombrie 1595), obţinând apoi la Giurgiu o strălucită victorie (15-20
octombrie 1595). În urma campaniei din 1594-1595 a fost înlăturată suzeranitatea otomană şi au fost curmate
intenţiile Porţii de a transforma Ţara Românească şi Moldova în provincii turceşti. Pierderile suferite în această
campanie şi distrugerile provocate de ocupaţia otomană au adus Ţara Românească în pragul prăbuşirii. În aceste
condiţii, visteria ţării era golită şi, pentru evitarea unei crize de proporţii, domnul pune în aplicare aşezământul sau
legătura lui Mihai (1596), prin care rumânii rămân pe moşia pe care se aflau, nemaiavând dreptul de a se
strămuta (legarea ţăranilor de glie); măsura a avut mai mult un caracter fiscal decât unul social. Această măsură,
deşi nepopulară, asigura resursele militare şi fiscale ale ţării, absolut necesare după o campanie militară.
În primăvara anului 1596, domnitorul muntean declanşează o campanie peste Dunăre, ajungând până la
Plevna şi Sofia. În anii 1597-1598, în cadrul unor importante acţiuni politice, Mihai se eliberează de sub tutela lui
Sigismund Bathory. Datorită schimbării raportului de forţe pe plan internaţional, era nevoie de o redefinire a
raporturilor internaţionale ale ţării, prin încheierea păcii cu turcii, în condiţii foarte avantajoase pentru Ţara
Românească: în schimbul acceptării suzeranităţii otomane şi plăţii tributului, diminuat semnificativ, Poarta
recunoştea domnia pe viaţă pentru Mihai. Paralel, Mihai Viteazul se orientează spre Habsburgi, încheind un tratat
cu împăratul Rudolf al II-lea la Mănăstirea Dealu (iunie 1598), orientat împotriva turcilor. Prin acest tratat,
împăratul Austriei îi recunoştea domnia ereditară şi îi promitea un ajutor financiar pentru întreţinerea a 5.000 de
lefegii (mercenari). Această dublă suzeranitate, otomană şi imperială, semnifica, practic, emanciparea lui Mihai de
consecinţele tratatului din 20 mai 1595, reaşezând raporturile dintre Mihai şi Sigismund Bathory pe picior de
egalitate. Totodată, Mihai se impunea ca un factor determinant al coaliţiei creştine în sud-estul Europei.

1.2. UNIREA POLITICĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE

Frontul antiotoman al Ţărilor Române era serios ameninţat. Instalarea lui Ieremia Movilă, ataşat politicii
poloneze, scosese practic Moldova din coaliţie. Pe de altă parte, ezitările lui Sigismund Bathory, care s-au
concretizat în renunţarea la tron în favoarea lui Andrei Bathory (şi el un interpus polonez), au agravat situaţia.
Intenţia lui Ieremia Movilă şi a cancelarului Zamoisky de a-l instala pe Simion Movilă pe tronul Ţării Româneşti l-a
făcut pe Mihai Viteazul să sesizeze pericolul destrămării coaliţiei antiotomane şi să adopte „ planul dacic”, foarte
îndrăzneţ, dar nu lipsit de riscuri, de a uni cele trei ţări româneşti într-un singur stat. Prin campaniile din anii 1599-
1600, Ţările Române şi Transilvania s-au reunit într-un sistem politic coordonat de voievodul de la Bucureşti. Nici
o sursă documentară nu confirmă existenţa unui plan prestabilit de unificare politică. De aceea, unii istorici pun
sub semnul întrebării unirea înfăptuită de Mihai. Mihai Viteazul a încercat astfel să înlăture primejdiile apărute la
Alba-Iulia şi Iaşi, datorită înscăunării lui Andrei Bathory şi Ieremia Movilă, susţinătorii politicii Poloniei. Desigur, un
rol important l-au jucat legăturile economice, culturale şi dinastice între Ţările Române, care deţineau cetăţi în
Transilvania. Într-un atare context, Mihai Viteazul poate fi considerat, pe bună dreptate, un reprezentant de
seamă al „planului dacic”. Prin cucerirea Transilvaniei şi a Moldovei, cu sprijinul marii boierimi, s-a născut în
istoria Ţărilor Române o nouă opţiune politică, în sensul orientării câtre Transilvania, în contradicţie cu planul de
uniune politică privit din perspectivă balcanică. Niciodată până atunci un domnitor român nu întreprinsese o
acţiune de cucerire a Transilvaniei, cu toate consecinţele ce decurgeau din acest fapt.

23
 În iulie 1599, o solie trimisă de Mihai Viteazul la Praga îi solicita împăratului Rudolf al II-lea permisiunea
unei campanii în Transilvania. Lupta de la Şelimbăr (18 octombrie 1599), unde l-a înfrânt pe Andrei Bathory, a
făcut din domnitor stăpânul Transilvaniei (Mihai îşi face intrarea triumfală în Alba-Iulia la 1 noiembrie 1599).
Poarta l-a recunoscut ca atare, împăratul l-a socotit doar guvernator, iar Dieta principatului l-a acceptat ca
„locţiitor” al împăratului. În Transilvania, voievodul a urmărit, în principal, îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor români şi
statutul de religie receptă pentru biserica ortodoxă. Au fost reconfirmate privilegiile secuilor, iar mica nobilime
românească din Transilvania şi-a văzut, la rândul ei, privilegiile reconfirmate. În mai 1600, politica ostilă a lui
Ieremia Movilă, instigat de Polonia, l-a determinat pe Mihai să întreprindă o expediţie în Moldova. După o
campanie fulgerătoare, ţara i s-a supus. Într-un document din 27 mai 1600, el se intitula „ domn al Ţării Româneşti
şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei”.
Opera politică a lui Mihai Viteazul se realiza în împrejurări externe deosebit de complexe, interesele
puterilor vecine fiind în totală contradicţie cu schimbările petrecute în Ţările Române. Activitatea politică a
voievodului a stârnit ostilitatea Marilor Puteri. Habsburgii îşi vedeau serios ameninţate planurile de menţinere a
Transilvaniei în sfera lor de influenţă. Polonia nu accepta ideea pierderii controlului asupra Moldovei, iar Imperiul
Otoman nu se împăca cu gândul renunţării la Ţările Române în favoarea rivalilor săi. La acestea se adaugă
ostilitatea manifestată de nobilimea maghiară, nemulţumită de măsurile întreprinse de Mihai Viteazul în
Transilvania, mai ales cele privind fiscalitatea şi creşterea rolului românilor în viaţa politică şi religioasă. Tentativa
de a înfrânge revolta nobililor maghiari, sprijiniţi de generalul imperial Gheorghe Basta, eşuează în confruntarea
care se dă la Mirăslău (septembrie 1600), ceea ce echivalează cu pierderea Ardealului. Şi Moldova este pierdută
şi va fi redată Movileştilor de către polonezi (septembrie 1600).
În faţa pericolului extern, Mihai va încerca să salveze Ţara Românească, ameninţată de oştile polone.
Rezistenţa opusă de trupele muntene este anihilată, iar Simion Movilă este instalat pe tronul Ţării Româneşti
(noiembrie 1600). În această situaţie extremă, lui Mihai Viteazul nu i-a rămas decât drumul pribegiei, el plecând,
în decembrie 1600, la Praga, în speranţa obţinerii sprijinului împăratului habsburgic Rudolf al II-lea (în virtutea
acordului încheiat în 1598). În condiţiile revenirii în Transilvania a lui Sigismund Bathory (în februarie 1601),
împăratul promite ajutorul mult aşteptat de voievodul valah. Oştile reunite ale lui Mihai Viteazul şi ale generalului
Basta obţin victoria de la Gorăslău (3/13 august 1601) asupra lui Sigismund Bathory . Prin alungarea lui Simion
Movilă din Ţara Românească de către boierii Buzeşti şi înfrângerea principelui transilvan la Gorăslău, se
deschidea perspectiva refacerii operei politice a lui Mihai Viteazul. Împăratul habsburg, neputând fi de acord cu
această perspectivă, pune la cale lichidarea domnitorului român. Generalul Basta ordonă uciderea lui Mihai,
crima săvârşindu-se la 9 august 1601, pe Câmpia Turzii, de mercenarii valoni plătiţi de generalul Basta. Faptele
lui Mihai Viteazul, transmise prin scris, dar şi prin tradiţia orală, au căpătat cu timpul valoarea mesajului de
continuitate. Chiar dacă, la vremea respectivă, semnificaţia actului unirii Ţărilor Române nu a fost înţeleasă de
contemporani, Mihai a devenit un simbol pentru generaţiile care au urmat şi, în mod special, pentru generaţia
paşoptistă.
Politica de cruciadă a voievozilor români din secolele XV-XVI a constituit o pagină glorioasă în istoria
Evului Mediu românesc. În acelaşi timp, ea a permis menţinerea individualităţii politice a Ţărilor Române în
spaţiul sud-est european dominat de otomani.

1.3. SEMNIFICAŢIA DOMNIEI LUI MIHAI VITEAZUL

Unirea Munteniei, Moldovei şi Transilvaniei avea să fie valorizată ca un reper în procesul constituirii naţiunii
române şi a statului unitar de-abia în epoca modernă, prin opera lui Bălcescu, Românii supt Mihai voievod
Viteazul.
În vremea lui Mihai, ceea ce a fost apreciat, cel mai adesea în afara graniţelor, a fost efortul luptei
antiotomane. Acesta a fost mai puternic în sudul Dunării, unde voievodul român a intrat in tradiţia folclorică drept
un eliberator, decât în Occident, unde victoriile lui erau prezentate ca fiind ale lui Sigismund Bathory sau ale lui
Rudolf al II-lea (în calitatea lor de suzerani). Pentru Ţările Române, efectul pozitiv a fost salvarea de la falimentul
economic la care le-ar fi dus creşterea continuă a pretenţiilor financiare ale Porţii, şi restabilirea autonomiei, grav
afectată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Imperiul Otoman pare să fi înţeles avertismentul oferit de lupta
declanşată de Mihai; vreme de câteva decenii, tributul este menţinut în limite rezonabile şi nu mai au loc tentative
de transformare a Ţărilor Române în paşalâcuri.
În secolul al XVII-lea, acţiunile lui Mihai sunt luate uneori drept model de către domni din Muntenia (ca
Radu Şerban, Mihnea al III-lea) sau principi ai Transilvaniei (Gabriel Bethlen, familia Rakoczi), care încearcă
24
apropieri între Ţările Române, în vederea unei posibile lupte antiotomane comune. Principii transilvani au fost cei
care au preluat cel mai dar ideea unui regat al Daciei, aşa cum a fost proiectul lui Gabriel Bethlen de a uni
Transilvania, Moldova şi Ţara Românească într-un regat de confesiune protestantă, pentru care a cerut sprijinul
patriarhului din Constantinopol. Acesta i-a scris despre legătura de sânge şi de simţiri care trăieşte, deşi în mod
tainic, dar cu atât mai puternic, între românii din Ţara Transilvaniei şi între locuitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei.

achingii = ostaşi turci destinaţi incursiunilor în teritoriul inamic înainte de atacul decisiv. Alcătuiau trupe neregulate de
cavalerie din secolele XVI-XVII.
cruciada târzie = lupta statelor creştine împotriva armatelor otomane în secolele XIV-XVI.
paşalâc sau eylat = numele provinciilor turceşti mari, aflate sub guvernarea unui paşă.
beglerbeg = guvernator general al părţii europene (Rumelia) sau asiatice (Anatolia) a Imperiului Otoman.

25