Sunteți pe pagina 1din 9

Procese afective – caracterizare generală

Afectivitatea este o componentă esenţială şi indispensabilă a sistemului psihic uman, la


fel de necesară şi legic determinată ca şi oricare altă componentă – cognitivă, motivaţională,
volitivă etc. În această calitate, afectivitatea dobândeşte atributele generale ale psihicului – de
a fi o modalitate specifică de relaţionare cu lumea şi cu propriul Eu, de a avea o valoare
informaţional-reflectorie, respectiv, de a semnaliza şi semnifica ceva, de a îndeplini un rol
reglator specific.
Afectivitatea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă, în forma unei trăiri
subiective de un anumit semn, de o anumită intensitate şi de o anumită durată, raportul dintre
dinamica evenimentelor motivaţionale sau a stărilor proprii de necesitate şi dinamica
evenimentelor din plan obiectiv extern.
Raportul respectiv poate fi nesemnificativ sau neutru (situaţia de zero emoţional, prin
analogie cu zeroul fiziologic în cazul sensibilităţii termice) şi semnificativ, generând activare
şi trăire emoţională: pozitivă, în cazul când este „consonant“, şi negativă, în cazul când el este
‚,disonant“.
Chiar atunci când emoţia este autoprovocată de subiect, prin amintire şi reprezentare
anticipată, trăirea rezultă tot din raportarea evenimentelor din câmpul intern al personalităţii la
evenimentele din planul extern.
Procesele afective sunt acelea care reflectă relaţiile între subiect şi obiect sub formă
de trăiri atitudinale. (T. Creţu, 2003, p.227) Între stimulii interni (trebuinţe, interese, motive)
şi realitatea înconjurătoare există concordanţă şi atunci trăim stări de bucurie, plăcere, dar şi
stări de neconcordanţă (supărare, neplăcere, indignare).
Ceea ce contează este nu atât obiectul în sine, cât valoarea, sensul pe care îl are pentru
noi. Afectivitatea este în raport cu întregul organism, fiind o reacţie concomitent organică,
psihică şi comportamentală a fiinţei umane, în relaţiile sale cu ambianţa. (T. Creţu, 2003, p.
234)
Procesele afective au o serie de proprietăţi.
Polaritatea proceselor afective constă în tendinţa acestora de a gravita fie în jurul
polului pozitiv, fie în jurul polului negativ, şi apara ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii
diferenţate a trebuinţlor, aspiraţiilor. De obicei, procesele afective sunt cuplate două câte două,
în perechi cu elemente contrare: bucurie – tristeţe, simpatie – antipatie, entuziasm – deprimare,
iubire – ură etc. Polaritatea se exprimă în caracterul placut si neplacut al starilor afective (M.
Zlate, 2006, p.269).
Intensitatea proceselor afective indică forţa, tăria, profunzimea de care dispune la
momentul dat trăirea afectivă, putând fi: foarte intense (pasiunile), intense (afectele, emoţiile),
abia observabile (dispoziţii afective).
Durata se referă la prezenţa în timp a proceselor afective, chiar dacă obiectul lor nu
mai este prezent.
Mobilitatea se manifestă fie prin tansformări rapide în interiorul aceleiaşi trăiri, fie prin
trecerea de la o stare afectivă la alta. Mobilitatea afectivă e diferită de ceea ce psihologii
numesc labilitate (fluctuaţie) afectivă, semn al unei imaturităţi afective. Labilitatea afectivă
presupune trecerea de la o stare la alta fără un motiv real.
Expresivitatea constă în capacitatea acestora de a se exterioriza, de a putea fi
‘’văzute’’, ‘’citite’’, ‘’simţite’’. Exteriorizarea se realizează prin intermediul expresiilor
emoţionale, precum: mimica, pantomimica, modificările de natură vegetativă, schimbarea
vocii etc., contribuind astfel la structurarea unei conduite emoţional-expresive. Mai mult,

1
expresiile emoţionale îndeplinesc roluri foarte importante în comportamentul uman, cele mai
relvante fiind: rolul de comunicare, cel de influenţare a conduitei celorlalţi, de autoreglare în
vederea adaptării optime la situaţiile reale, de contagiune şi cel de accentuare sau diminuare a
însăşi trăirii afective (M. Zlate, 2006, pp.270-271).
Trăirile afective sunt clasificate (M. Zlate, 2006, pp. 274-278) în funcţie de o serie de
criterii (proprietăţile acestora, gradul lor de conştientizare, nivelul calitativ al formelor
motivaţionale din care izvorăsc) în trei mari categorii: procese afective primare (tonul afectiv
al proceselor cognitive, trăirile afective de provenienţă organică, afectele), procese afective
complexe (emoţiile curente, emoţiile superioare şi dispoziţiile afective) şi procese afective
superioare (sentimentele şi pasiunile).
M. Zlate consideră că nu există fenomen psihic cu care afectivitatea să nu
interacţioneze, fiind „prezentă începând cu pulsaţiile inconştientului şi terminând cu realizările
ultimative ale conştiinţei. Tocmai de aceea ea este considerată ca fiind componenta bazală,
infrastructurală a psihicului, dar şi nota lui definitorie, deoarece prin afecivitate omul se
diferenţiază de maşini şi calculatoare” (M. Zlate, 2006, pp. 266-267).

Procesele cognitive – caracterizare generală

Procesele cognitive de tip senzorial ne oferă informaţii despre aspectele concrete,


intuitive, accesibile direct simţurilor, prin observaţie şi prelucrare “pe loc”, în timp real, în
timp ce procesele cognitive superioare ne oferă posibilitatea de a depăşi experienţa senzorială
şi de a stabili legături între cunoştinţele acumulate, şi astfel să înţelegem esenţa lucrurilor şi a
fenomenelor.
Pentru a se ajunge la interacţiuni adaptative cu mediul, se parcurge un traseu sinuos,
care implică întreaga viaţă psihică: sesizarea particularităţilor fizice ale stimulilor,
transformarea acestora în experienţa subiectivă, extragerea semnificaţiilor (procesarea
informaţiilor), surprinderea relaţiilor, realizarea de judecăţi, raţionamente, implicarea
mecanismelor reglatorii, energizante şi integrative. Forma primară a legăturii informaţionale a
omului cu realitatea se concretizează prin intermediul registrului senzorial (prelucrarea initiala
- senzatiile, prelucrarea aprofundată - percepţiile). Altfel spus, auzul, văzul, mirosul, gustul
sunt fundamentale, deoarece prin intermediul lor sunt cunoscute însuşirile concrete ale
obiectelor şi fenomenelor.
Dacă senzaţiile sunt procese pishice elementare, nu rezultă că sunt lipsite de
însemnatate în sistemul psihic uman. Senzaţia, „ca prima formă de psihic, reproduce în
creierul uman însuşirile simple, concrete şi separate ale obiectelor şi fenomenelor sau ale
stimulilor care acţionează direct asupra organismului (M. Zlate, 2006).
Informaţiile separate despre proprietatile fizice ale stimulilor (senzaţiile vizuale,
auditive, tactile, olfactive, kinestezice) sunt inegrate şi codificate în imagini perceptive.
Percepţiile sunt procese psihice senzoriale care conţin totalitatea informaţiilor despre însusirile
concrete ale obiectelor şi fenomenelor, în conditiile acţiunii directe a acestora asupra
analizatorilor. Percepţiile nu sunt o simplă sumă de senzaţii, deoarece reflectă o imagine
unitara a stimulului, fiind surprinse interrelaţiile complexe dintre însuşirile principale şi
detaliile obiectului.
Imbogatirea experienţei perceptive depinde de folosirea unui bogat material intuitiv
şi de realizarea de activităţi practice. In analiza acestora, trebuie sa fie urmărită şi reflectarea
fazelor percepţiei: detecţia, discriminarea, identificarea şi interpretarea. Primele două faze au
un caracter senzorial, iar celelalte implică folosirea experienţei cognitive şi a limbajului. In

2
timpul explorării perceptive trebuie verbalizate însuşirile constatate, pentru că numai astfel
acestea dobândesc pregnanţă în structura imaginii care se formează, se diferenţiază de cele mai
puţin relevante, se fixează mai bine în memorie. Daca explorarea perceptivă este insuficientă,
atunci şi produsele acesteia vor fi sumare, confuze, nediferenţiate, eronate. Putem deduce de
aici că „acţiunea este nu numai un mijloc de realizare a percepţiei, ci elementul ei constitutiv
fundamental”.(M. Zlate, 2006).
In concluzie, percepţia nu este o simplă contemplare a realităţii concrete, ci un
mecanism psihic prin care se obţin imagini complexe, intuitive, bogate, semnificative,
contextuale. Experienta perceptiva permite crearea unui repertoriu bogat de reprezentări
mentale - fundamentul pe baza caruia se vor dezvolta noţiunile (ca produse ale gândirii).
Lărgirea câmpului de acţiune a gândirii este facilitată de capacitatea de a semnaliza şi
ceea ce este absent, sub forma unor reprezentări. Reflectarea şi cunoaşterea obiectului în
absenţa lui, dar cu condiţia ca acesta să fi acţionat cândva asupra organelor de simţ, poartă
denumirea de reprezentare” (M. Zlate, 2006).
Elaborarea imaginii mentale a obiectelor presupune: participarea latentă a
analizatorilor, implicarea mecanismelor verbale; procedee specifice de comparare, selectare,
accentuare, condensare, restructurare a informaţiei perceptive iniţiale. Implicarea limbajului
stimulează organizarea reprezentărilor, iar memoria contribuie la întipărirea şi actualizarea
selectivă.
Din cele mentionate, putem deduce caracteristicile principale ale reprezentării:
imagine secundară, panoramică, schematică, unitară, mobilitate, simbol figurativ. Este o
imagine secundară, care se bazează pe experienţa perceptivă (la nivelul căreia s-au realizat
prelucrări primare de informaţii). Caracterul panoramic al reprezentării este explicat prin
faptul că aceasta reflectă simultan şi integral insusirile obiectului respectiv (spre deosebire de
perceptie, care redă numai acele insuşiri care pot fi vizualizate din poziţia faţă de obiect).
Schematismul constă în estomparea sau omisiunea detaliilor nesemnificative. Este vorba
despre o schematizare intuitivă, influenţată de operativitatea gândirii şi de codificări verbale.
Mai mult, reprezentările sunt simboluri figurative - redau la nivel mental insuşirile
configurative ale obiectelor, fapt ce evidenţiază un aspect foarte important, şi anume că
reprezentarea face trecerea de la sensibil la abstract. Sensibilul se regăseşte în cadrul acesteia
prin însuşirile intuitiv-figurative caracteristice obiectului respectiv (legatura cu percepţia) şi
rationalul - prin condensarea, schematizarea, accentuarea însuşirilor relevante (realizate cu
ajutorul operaţiilor gândirii). De aceea se consideră că reprezentarea facilitează formarea
noţiunilor. Tinca Creţu subliniază că, din punct de vedere al conţinutului, „reprezentarea se
apropie de percepţie (redă însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor), iar prin
mecanismul operaţional se apropie de gândire (implică un anumit grad de generalitate) (...)”.
Bogăţia şi varietatea repertoriului de reprezentări mentale îşi pun amprenta asupra
formării conceptelor, înţelegerii semificaţiei cuvintelor noi, oferind în acelaşi timp un suport
intuitiv pentru formarea şi dezvoltarea raţionamentelor şi rezolvarea de probleme.
Memoria este procesul psihic cognitiv de memorizare (encodare), stocare
(reţinere,depozitare) şi reactualizare a informaţiilor şi trăirilor noastre. Ea nu se reduce însă
numai la atât, nu este un simplu mecanism psihic structurat, constructiv, ci poate fi chiar
creativ. Memoria este o capacitate psihică absolut necesară, fără de care viaţa ar fi practic
imposibilă. Pentru a înţelege această caracteristică esenţială a ei, să ne imaginăm pentru o
clipă ce s-ar întâmpla fără memorie: omul ar trăi într-un continuu prezent, fără trecut, dar şi
fără viitor, numai sub influenţa datelor nemijlocite de reflectare, comportamentul său fiind

3
haotic, spontan, fără stabilitate şi finalitate, fără durabilitate în timp; totul ar părea absolut nou
şi necunoscut.
Caracterul necesar al memoriei decurge din faptul că ea este implicată în marile
comportamente ale vieţii omului: cunoaştere şi învăţare, înţelegere şi rezolvare de probleme,
inteligenţă şi creativitate. memoria asigură continuitatea vieţii psihice a individului. Memoria
se află în strânsă interacţiune şi interdependenţă cu toate celelalte procese, însuşiri şi
capacităţi psihice, fiind influenţată de ele şi influenţându-le totodată. O mare parte a
materialului, care se stochează şi se păstrează în memorie provine din experienţa perceptivă
anterioară. Memoria este, de fapt, materialul provenit din contactul organelor de simţ cu
realitatea înconjurătoare, fapt care ne evidenţiază legătura memoriei cu procesele psihice
senzoriale. Memoria este ca o coloană vertebrală a personalităţii fiind implicată în conturarea
identităţii. Memoria nu înseamnă numai acumularea de informaţii, ci şi organizarea şi chiar
structurarea lor, prin aceasta ea raportându-se la gândire. Nu reţinem şi nu reactualizăm orice,
doar ceea ce ne place, ceea ce corespunde unor dorinţe, aspiraţii, fapt care relevă legătura
memoriei cu procesele afectiv-motivaţionale. Memoria implică şi prezenţa unui efort voluntar,
realizându-se astfel legătura ei cu voinţa. În sfârşit, trăsăturile personalităţii îşi vor spune
cuvântul în ceea ce memorăm sau actualizăm: de ex., un optimist va reţine anumite aspecte ale
realităţii din lectura unui roman, spre deosebire de un pesimist.
Gândirea se defineşte ca procesul cognitiv de însemnătate centrală în reflectarea
realului care, prin intermediul abstractizării şi generalizării coordonate în acţiuni mintale,
extrage şi prelucrează informaţii despre relaţiile categoriale şi determinative în forma
conceptelor, judecăţilor şi raţionamentelor.
Gândirea este trăsătura distinctivă cea mai importantă a psihicului uman, definitorie
pentru om ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale. Este aşa deoarece gândirea produce
modificări de substanţă ale informaţiei cu care operează. Dacă celelalte mecanisme psihice
produc modificări superficiale, natura informaţiei, rămânând aceeaşi, gândirea modifică natura
informaţiei, ea face saltul de la neesenţial la esenţial, de la particular la general, de la concret
la abstract, de la exterior – accidental la interior – invariabil.
De asemenea, gândirea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi mecanisme psihice
în realizarea procesului cunoaşterii nu doar pe cele de ordin cognitiv, ci şi pe cele afectiv-
motivaţionale şi volitiv-reglatorii. Gândirea orientează, conduce, valorifică maxim toate
celelalte procese şi funcţii psihice, îndeplinind un rol central în sistemul psihic uman. Astfel,
ca urmare a intervenţiei ei, percepţia devine observaţie, deci o percepţie cu scop, ordonată şi
planificată; comunicarea informaţiilor dobândeşte înţeles, fiind subordonată prin gândire
normelor logicii; memoria intră în posesia unei forme superioare de memorare, şi anume
memorarea logică, ce o completează şi o depăşeşte pe cea mecanică; voinţa îşi precizează mult
mai bine scopurile pe baza predicţiei, îşi fixează mult mai uşor planuri, folosindu-se de
judecăţi şi raţionamente. Centralitatea gândirii în procesul cunoaşterii se explică şi prin
capacitatea ei de a-şi reintroduce propriile produse (idei, concepţii, teorii) în circuitul
informaţional, devenind, în felul acesta, un declanşator al unor noi procese intelectuale.
Activitatea umană nu se limitează la captarea, înregistrarea şi prelucrarea
informaţiilor actuale, prezente; nu este eficientă prin simpla readucere a trecutului în prezent,
chiar dacă o face în funcţie de condiţiile schimbate ale prezentului. Pentru a fi eficientă şi
adaptată, activitatea trebuie să anticipeze, să prefigureze viitorul obiectului, al situaţiei, al
evenimentului. Acest lucru este posibil datorită intrării în funcţie a unui nou mecanism psihic,
cu ajutorul căruia informaţiile actuale şi cele trecute sunt transformate, modificate,
transfigurate, mai mult, sunt create altele noi, numit imaginaţie.

4
Imaginaţia se defineşte ca proces psihic cognitiv complex de elaborare a unor
imagini şi proiecte noi, pe baza combinării şi transformării experienţei. Imaginaţia este un
proces psihic cognitiv, care constă în crearea imaginilor, obiectelor şi fenomenelor anterior
nepercepute. Imaginaţia este acel proces psihic, al cărui rezultat îl constituie obţinerea unor
reacţii, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor.În procesul adaptare activă,
transformativă şi creatoare, imaginaţia joacă un rol deosebit de important. Prin intermediul ei,
câmpul cunoaşterii umane se lărgeşte foarte mult, omul fiind capabil de performanţă unică de
a realiza unitatea între trecut, prezent şi viitor.
Detaşându-se de prezentul imediat, de acel „aici şi acum,” omul îşi organizează şi îşi
proiectează acţiunile anticipând atât drumul ce va fi parcurs, cât şi rezultatele, care vor fi
obţinute. Dispunând de imaginaţie, omul poate să-şi elaboreze mental scopul acţiunii şi planul
desfăşurării ei, iar pe baza acestora să o desfăşoare orientat şi permanent reglat cu minimum
de erori şi cu mare eficienţă.
Procesul de obţinere prin imaginaţie a noului implică interacţiuni cu toate
componentele sistemului psihic uman, cum ar fi: dorinţele, aspiraţiile, profunzimea înţelegerii,
orientările dominante, trăirile profunde ale evenimentelor, experienţa proprie de viaţă,
dinamica temperamentală, într-un cuvânt, întreaga personalitate. Astfel produsul exprimă
personalitatea, originalitatea acesteia şi el este însuşi original, fie în raport cu experienţa
individuală, fie cu cea socială. Multitudinea şi varietatea funcţiilor imaginaţiei consacră nu
doar locul şi rolul ei de excepţie în viaţa personală şi socială a omului, dar şi faptul că ea
reprezintă una dintre cele mai înalte cuceriri ale psihicului uman.

Interacţiuni între procesele afective şi procesele cognitive

Procesele afective şi cele cognitive se influenţează reciproc în cadrul sistemului


psihic uman. Astfel, procesele afective contribuie, mai ales, la energizarea proceselor
cognitive, prin disponibilizarea imediată a energiei necesare, în timpul confruntărilor dintre
om şi lume.(T. Creţu, 2003, p. 226). Astfel, senzaţiile au o tonalitate afectivă (pozitivă sau
negativă); contemplarea naturii, a operelor de artă prin percepţie ar fi practic imposibilă fără
implicarea trăirilor afective etc. Însă, deşi sunt strâns legate, procesele cognitive şi cele
afective se diferenţiază atât prin orientarea lor, cât şi prin tipul de răspuns oferit în urma
relaţiei cu mediul. Astfel, procesele cognitive sunt orientate spre cunoaşterea cât mai profundă
a realităţii, în timp ce procesele afective sunt orientate pe evaluarea realităţii în funcţie de
nevoile subiectului, asigurând energizarea şi orientarea acestuia (T. Creţu, 2003, pp. 231-232).
J. Piaget consideră că afectivitatea este o componentă energetică a comportamentului
uman, în timp ce procesele cognitive şi inteligenţa ar reprezenta componenta instrumentală.
Mai mult, Piaget consideră că evoluţia proceselor afective este legată de evoluţia cognitivă a
unui subiect, deşi nu se suprapun, ci au legi şi mecanisme diferite de producere. Astfel, nu pot
apărea forme complexe ale emoţiilor sau sentimentele fără dezvoltarea proceselor cognitive
complexe. De asemenea, starea afectivă pozitivă favorizează evoluţia intelectuală. (T. Creţu,
2003, p. 231).
Mai mult, Paul Popescu-Neveanu (1977, p. 468), referindu-se comparativ la
specificul psihologic al celor două categorii de procese, consideră că în procesele afective pe
prim plan se află nu atât obiectul (ca în cazul proceselor cognitive), cât valoarea şi
semnificaţia acestuia pentru subiect (citat de M. Zlate, 2006, p. 263).
T. Creţu (2003, p. 81) consideră că sub influenţa gândirii se vor dezvolta emoţiile şi
sentimentele complexe, precum cele legate de activităţi intelectuale: dragostea de adevăr,

5
curiozitatea, admiraţia faţă de forţa minţii umane etc. Asemănător, interacţiunea dintre
memorie şi procesele afective este relevată, printre altele, şi de faptul că evenimentele cu
caracter personal, ce generează anumite trăiri, se reţin mult mai bine decât cele neutre (T.
Creţu, 2003, p. 146).
Imaginaţia interacţionează cu toate procesele şi funcţiile psihice şi îndeosebi cu
memoria, gândirea, limbajul. Mai mult, trăirile afective întreţin o receptivitate crescută pentru
anumite elemente ale realului, permit aducerea acestora în prim plan, reliefarea lor după alte
criterii decât cele ale gândirii, generează legături şi restructurări noi. Se ştie, de ex., că
momentele de intensă trăire afectivă sunt urmate de un maximum al productivităţii
imaginative. S-a constatat că nivelul crescut al afectivităţii, chiar când are o tonalitate
negativă, este mai favorabil combinărilor imaginative decât trăirile afective pozitive, dar slabe.
Biervliet menţionează că „cel mai mare beneficiu al imaginaţiei îl reprezintă multiplicarea
formelor sensibile, care nasc emoţii estetice; admirarea frumuseţii sub diversele ei aspecte
contribuie la creşterea nivelului moral al umanităţii”. Sunt surprinse în aceste cuvinte funcţia
multiplicatoare a imaginaţiei şi rolul ei major în planul vieţii sociale. M. Zlate consideră că
stările afective (emoţiile, sentimentele, pasiunile) declanşează, facilitează sau inhibă
imaginaţia, în timp ce imaginaţia participă la apariţia trăirilor afective, la transformarea lor. De
ex., imaginaţia declanşează şi întreţine emoţia în artă; empatia nu este altceva decât
transpunerea în plan imaginativ (M. Zlate, 2006, pp.234, 235)
Bower (1981) a demonstrat experimental efectele emoţiei asupra memoriei. Astfel,
acesta consideră că memoria este un proces activ, influenţat de modul în care înţelegem
evenimentele şi de sentimentele noastre subiective. (N. Hayes & S. Orrell, 2003, p. 78).
Unii psihologi consideră că evaluarea cognitivă a unei situaţii poate contribui la
intensitatea unei experienţe emoţionale şi poate fi responsabilă, într-o mare măsură, şi pentru
diferenţierea emoţiilor (Atkinson& Atkinson, 2002, pp. 501-504).
Rolul afectivităţii în cadrul activităţii a constituit obiect de controversă nu numai
între autori individuali, ci şi între curente şi şcoli (opoziţia raţionalism-sentimentalism). Chiar
in prezent, se confruntă trei puncte de vedere: unul care atribuie afectivităţii un rol exclusiv
perturbator, dezorganizator (N.L. Munn, 1946, F. Ruch, 1941, J.P. Sartre, 1965, B. Von Haller
Gilmer, 1973); altul care o consideră o variabilă pasivă, exterioară activităţii (R.S. Peters,
1969); cei de al treilea încearcă să realizeze un compromis, delimitând emoţiile stenice, cu rol
adaptativ, organizator, şi emoţiile astenice, cu rol perturbator, dezorganizator (P. Fraisse,
1963; N.K. Denzin, 1984).
În fond, nici unul din cele trei puncte de vedere nu exprimă un adevăr care să fie
acceptat fără rezerve. Problema trebuie abordată prin raportarea la structura şi exigenţele
procesului specific de reglare. Mai întâi, apare întrebarea: când apare necesitatea reglării? şi,
apoi, care sunt premisele informaţionale ale declanşării ei? După cum se ştie, procesul de
reglare este răspunsul pe care sistemul îl dă la oscilaţiile cu caracter entropic provocate de
acţiunea factorilor externi sau interni. El este pregătit, actualizat şi mediat de semnalele
informaţionale, a căror structură şi semnificaţie depind de natura substanţial-calitativă şi
complexitatea sistemului.
În cazul reglării activităţii umane, în componenţa acestora intră în mod obligatoriu
mesajele emoţional-afective. Ele îndeplinesc un rol triplu: a) de alarmare fiziologică; b) de
selectare şi clasificare adaptativ-pragmatică a influenţelor externe; c) de informaţie inversă
suplimentară în stabilirea sau restabilirea echilibrului optim al individului, cu mediul şi cu sine
însuşi (M. Golu, 1975, 1993). Efectul reglator nu va depinde de semnul trăirii, ci, în primul
rând, de intensitatea şi durata ei. Criteriul după care se poate delimita în mod întemeiat funcţia

6
reglatoare a emoţiei de influenţa ei perturbatoare este de ordin energetic, informaţional. Ca şi
în cazul altor procese psihice, în emoţie, trecerea intensităţii trăirii dincolo şi, respectiv, sub
limitele optime de siguranţă a dinamicii sistemului personalităţii atrage după sine, de cele
multe ori, efecte dezorganizatoare: fie blocarea acţiunii, fie alterarea desfăşurării ei – viteză,
precizie, ordine, coordonare etc.
Situaţia este similară, într-un fel, cu cea a percepţiei şi gândirii: atât percepţia, cât şi
gândirea sunt supuse destul de frecvent erorilor, care, evident, se răsfrâng negativ asupra
eficienţei activităţii. De aici, însă, nu se poate trage concluzia că cele două tipuri de procese au
o funcţie specială de dezorganizare, anti-reglatoare. Bazal, funcţia lor este reglatoare şi
dezvoltarea pe care au cunoscut-o în plan istoric şi pe care o cunosc în ontogeneză este
stimulată şi susţinută tocmai de valoarea lor antientropică.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru afectivitate: aceasta încă prin geneza sa este
integrată în procesul de reglare, iar evoluţia ei în filogeneză nu poate fi explicată decât ca un
răspuns la creşterea importanţei ei în acest proces. Funcţia reglatoare a sistemului afectiv,
atunci când ea se constituie şi se consolidează în mod optim, se manifestă în trei momente
principale ale dinamicii activităţii: a) în momentul iniţial, de orientare, pregătire şi declanşare,
prin: interacţiunea cu mecanismele de decizie în elaborarea scopurilor şi în alegerea
mijloacelor, în determinarea direcţiei şi a indicatorilor energetici ai acţiunii; b) în momentul
desfăşurării şi al execuţiei prin: evaluarea efectului adaptativ al operaţiilor şi al rezultatelor
secvenţiale şi prin susţinerea energetică a „mişcării“ spre atingerea obiectivului final; c) în
momentul final prin: acceptarea şi integrarea rezultatului obţinut sau prin respingerea lui şi
reorientarea subiectului spre o altă acţiune.
Fiecare din aceste momente se asociază şi este condiţionat de trăiri diferite, în funcţie
de conţinutul şi modul concret de derulare a lor. Dar aceste trăiri secvenţiale se vor corela şi
integra într-un pattern unitar, ce se va impune ca atare în planul conştiinţei. De altfel, se poate
constata că, pe măsura dezvoltării şi consolidării schemelor operatorii ale conştiinţei, a
capacităţii de planificare, predicţie, anticipare, trăirile, care anterior erau înregistrate numai pe
parcursul sau la sfârşitul acţiunii, sunt „refăcute“, „experimentate“ încă înainte de declanşarea
ei. Prin aceasta, se încheagă sinergia reglatoare optimă dintre sistemul afectiv şi cel cognitiv.
Ca formă particulară a vieţii psihice, afectivitatea joacă un rol esenţial în relaţionarea
omului cu lumea, cu ceilalţi semeni. Ea este profund implicată în structurarea relaţiilor
interpersonale – simpatie-antipatie, atracţie-respingere, agresivitate-toleranţă, prietenie-ură,
altruism-egoism, coparticipaţie-invidie – şi în determinarea climatului psihosocial în grupuri şi
comunităţi – încredere-suspiciune, coeziune-tensiune, armonie-conflict. Nu există situaţie
socială sau influenţă comunicaţională care să nu fie filtrată şi evaluată afectiv şi care să nu
genereze răspunsuri şi stări afective. Astfel că, în funcţie de natura, semnul şi intensitatea
trăirilor şi stărilor emoţional-afective individul îşi determină poziţia sa în situaţia dată sau în
lume în general, el simţindu-se (şi considerându-se) agreat, apreciat, integrat sau respins,
persecutat, izolat, privit cu prietenie sau cu ură.
Relaţionarea afectivă iese permanent în evidenţă şi îşi pune amprenta pe relaţionarea
la celelalte niveluri – cognitiv, atitudinal, acţional. In virtutea prevalenţei legii autoconservării
şi a celei a adaptării, printr-un mecanism de reglaj voluntar, autoimpus, în procesul relaţionării
afective devine posibilă şi simularea: afişarea în comportament (motor sau verbal) a unor stări
afective opuse celor interne reale - fac gesturi sau adresez o expresie de simpatie unei
persoane pe care, în realitate, o antipatizez. Pe coordonata inversă – afişarea unor stări
negative care să mascheze stările reale pozitive – simularea se manifestă mult mai rar.

7
Mai mult, se consideră că, în organizarea sistemului psihic, afectivitatea ocupă o
poziţie de interfaţă între cogniţie şi motivaţie, cu care, de altfel, se împleteşte cel mai strâns.
Cogniţia mediază şi oferă semnalele de activare şi declanşare a emoţiei, dar ea nu este o cauză
a acesteia, ci doar o condiţie necesară. Cauza rezidă în natura raportului dintre cele două
planuri de referinţă ale personalităţii umane – intern şi extern. Semnul şi intensitatea trăirilor
se modifică în funcţie de percepţia situaţiei sau de reprezentarea ei mentală anticipată.
Dar nu întotdeauna percepţia, reprezentarea sau judecata – ca procese cognitive –
preced şi condiţionează producerea emoţiei. Experimentele asupra percepţiei rapide au stabilit
că pragul activării şi răspunsului emoţional este mai scăzut decât cel al răspunsului perceptiv
(identificarea obiectului). Rezultă, aşadar, că în situaţii de deficit informaţional reflectarea
afectivă devansează, precede cogniţia. Pe de altă parte, cogniţia se poate desfăşura pe fondul
unei stări emoţionale active (teamă, frică, depresie sau bucurie, veselie, euforie), fiind
influenţată de aceasta, atât sub aspectul dinamicii, cât şi sub cel al conţinutului.
După M. Arnold (1960), emoţia este tendinţa trăită a apropierii sau îndepărtării de
obiect, precedată de experimentarea unei situaţii de un anumit fel, care poate fi favorabilă sau
nefavorabilă (dăunătoare) pentru subiect. Ar fi absurd, de pildă, să admitem, fără o altă
explicaţie, că o persoană este subiectul unei emoţii, să spunem, de frică, fără ca ea să aibă
tendinţa de a evita o situaţie codificată ca nefavorabilă în experienţă. Şi cum experienţa are un
caracter strict individual, este obiectiv posibil ca legătura emoţională a unor persoane diferite
cu una şi aceeaşi situaţie să dobândească semnificaţii nu numai deosebite, dar chiar opuse. La
vederea unui şarpe unele persoane manifestă o trăire emoţională pozitivă, însoţită de tendinţa
de apropiere, altele, dimpotrivă, încearcă o emoţie de aversiune, de spaimă, acompaniată de
tendinţa de a fugi cât mai repede şi cât mai departe. Apoi, fobiile, care au o distribuţie
selectivă între indivizi, întăresc şi mai mult justeţea relaţiei de mai sus.
Mai mult, între emoţie şi cogniţie relaţia este bilaterală, de condiţionare reciprocă,
dar referentul trăirii emoţionale este oferit întotdeauna de experienţa cognitivă în raport cu
situaţiile şi obiectele din jur. Cogniţia bine determinată, care înseamnă o corectă identificare şi
evaluare a obiectului, favorizează producerea unei emoţii specifice – cu tendinţa trăită de
apropiere (în cazul semnificaţiei favorabile) sau de îndepărtare (în cazul semnificaţiei
nefavorabile); cogniţia confuză, care se însoţeşte de incertitudine în ceea ce priveşte
identitatea şi semnificaţia obiectului, favorizează producerea unei emoţii nespecifice, fără ţintă
obiectuală precisă (nelinişte, agitaţie, tensiune difuză).
Toate aceste informaţii ne fac să concluzionăm că, în cadrul complex al sistemului
psihic uman, procesele afective şi procesele cognitive sunt interrelaţionate, influenţându-se,
condiţionându-se şi sprijinindu-se reciproc.

8
BIBLIOGRAFIE CONSULTATĂ:

Atkinson, R.L., Atkinson, R.C., Smith, E.E., Bem, D.J., Introducere în psihologie, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2002
Creţu, T., Psihologie generală, Editura Credis, Bucureşti, 2003.
Hayes, N., Orrell, S., Introducere în psihologie, Editura ALL, Bucureşti, 2003, ediţia a III-a.
Piaget, J., Psihologia inteligenţei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
Popescu-Neveanu, P., Curs de psihologie generală, Tip. Univ. Bucureşti, vol. I, 1976, vol. II,
1977.
Zlate, M., Introducere în psihologie, Editura Universitară, Bucureşti, 2006.