An3 Stefanescu Statistica Internat

DANIELA ELENA ŞTEFĂNESCU
STATISTICĂ INTERNAŢIONALĂ
1
Universitatea Spiru Haret

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ŞTEFĂNESCU ELENA DANIELA
Statistică internaţională, vol. 1/ Daniela Elena Ştefănescu.
Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004.
224 p.; 20,5 cm.
Bibliogr.
ISBN 973-582-972-X (general)
973-582-973-8 (vol. 1)
311 (100)
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004
Redactor: Constantin FLOREA

Tehnoredactor: Brînduşa DINESCU
Coperta: Marilena BĂLAN-GURLUI
Bun de tipar: 11.05.2004; Coli de tipar: 14

Format: 16/61X86
Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine
Splaiul Independenţei nr. 313, Bucureşti, sector 6, O.P. 83
Tel / Fax: 410.43.80; www.SpiruHaret.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE RELAŢII INTERNAŢIONALE
ŞI STUDII EUROPENE
Conf. univ. dr. DANIELA ELENA ŞTEFĂNESCU
STATISTICĂ INTERNAŢIONALĂ
1
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2004

CUPRINS
Introducere ………………………………………………………….…... 7
1. INCURSIUNE IN ISTORIA STATISTICII …………………….. 9
2. ROLUL STATISTICII ÎN SOCIETĂŢILE DEMOCRATICE …. 21
3. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE STATISTICII
PE PLAN INTERNAŢIONAL ………………………………….. 43
4. ROLUL ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE
ŞI SUPRANAŢIONALE ÎN CADRUL SISTEMULUI
STATISTIC GLOBAL …………………………………………. 57
4.1. Statistica în sistemul Naţiunilor Unite ……………………… 63
4.2. Statistica – activitate a Organizaţiei pentru Educaţie, Ştiinţă
şi Cultură a Naţiunilor Unite (UNESCO) ……………….. 66
4.3. Statistici ale Biroului Internaţional al Muncii ………………. 68
4.4. Statistica – activitate a Organizaţiei Mondiale a Comerţului
(OMC) ………………………………………………………… 73
4.5. Statistica – activitate a Organizaţiei pentru Cooperare
Economică şi Dezvoltare (OECD) ……………………………. 75
4.6. Sistemul Statistic European şi Eurostat (Biroul de Statistică
al Comunităţilor Europene) …………………………………… 77
5. ROLUL INSTITUTELOR NAŢIONALE DE STATISTICĂ
ÎN SISTEMUL STATISTIC GLOBAL ………………………… 91
5.1. Principalele funcţii ale unui institut naţional de statistică …. 92
5.2. Principii de organizare şi reorganizare a institutelor
naţionale de statistică ……………………………………... 94
5.3. Recensăminte şi anchete statistice – metode de culegere
a datelor statistice ………………………………………… 97
5.4. Diseminarea informaţiilor statistice ……………………… 103

6. METODE DE STUDIERE A LEGĂTURII
DINTRE FENOMENELE PROPRII RELAŢIILOR
ECONOMICE ŞI SOCIALE INTERNAŢIONALE ……………. 107
6.1. Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului ………………… 107
6.2. Dezvoltarea durabilă ……………………………………… 113
6.3. Globalizarea economică ………………………………….. 120
7. METODE FOLOSITE LA COMPARAREA PE ŢĂRI SAU GRUPE
DE ŢĂRI A NIVELULUI DEZVOLTĂRII ECONOMICE ……. 132
8. METODE DE DETERMINARE A INDICATORILOR
SINTETICI-AGREGAŢI LA NIVEL INTERNAŢIONAL …….. 142
9. METODE UNITARE DE CERCETARE
PE PLAN INTERNAŢIONAL/EUROPEAN …………………… 152
9.1. Statistica internaţională – instrument necesar politicilor
europene regionale ……………………………………….. 152
financiare în cadrul Uniunii Europene …………………… 160
sociale la nivel european …………………………………. 167
10. MANAGEMENTUL CALITĂŢII TOTALE
ŞI STATISTICA PE PLAN INTERNAŢIONAL …………….. 187
În loc de încheiere ………………………………………………………. 197
Bibliografie selectivă …………………………………………………… 199
ANEXE
1. Principiile fundamentale ale statisticii oficiale …………….. 203
2. Comparare între GDDS şi SDDS ale FMI …………………. 205
3. Regulamentul Consiliului (CE) nr. 322/97 privind statisticile
Comunitare …………………………………………………. 206
4. Organizarea şi reorganizarea Biroului Central de Statistică
al Olandei …………………………………………………... 218
5. Dimensionarea Regiunilor NUTS (populaţia) în statele
membre ale Uniunii Europene ……………………………… 222
6. Evoluţia în timp a conceptului de management al calităţii
totale ………………………………………………………... 224

INTRODUCERE
Statistica internaţională este o disciplină statistică al cărei obiect

de studiu îl constituie totalitatea indicatorilor statistici economico-so-
ciali şi culturali necesari comparabilităţii acestora pe ţări, grupe de
ţări, pe regiuni geografice. Cursul se dezvoltă pe două module:
Statistica internaţională 1 are în vedere:
– O incursiune în istoria statisticii internaţionale;
– Definirea rolului statisticii în societăţile democratice, identifi-
când utilizatorii de informaţie statistică şi clarificând cele mai vehiculate
concepte ale funcţionării statisticii internaţionale, astăzi, de către comu-
nitatea internaţională a statisticienilor;
– Trecerea în revistă a formalizărilor cunoscute pe plan inter-
naţional ale principiilor etice şi practicilor utile de funcţionare ale statisticii;
– Conştientizarea rolului organizaţiilor internaţionale/ suprana-
ţionale şi ale institutelor naţionale de statistică în sistemul statistic global;
– Studierea legăturii dintre fenomenele şi procesele proprii rela-
ţiilor economico-sociale internaţionale şi a tendinţelor de dezvoltare a
acestor relaţii (statistica internaţională şi rolul său în cuantificarea,
monitorizarea şi evaluarea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului,
ale componentelor dezvoltării durabile şi ale globalizării economice);
– Stabilirea metodelor de determinare a indicatorilor generali la
nivel internaţional (indicele dezvoltării umane);
– Stabilirea metodelor de comparare internaţională (lucrarea de
comparare internaţională a Produsului Intern Brut);
– Elaborarea metodelor de cercetare statistică unitare pe plan
mondial/ european (statistica internaţională şi rolul său în formularea,
monitorizarea şi evaluarea politicilor regionale, financiare şi sociale);
– Managementul calităţii totale, corolar al procesului de pro-
ducţie statistică, concept de actualitate, intens promovat de statistica
internaţională.
7

Statistica internaţională 2 va dezvolta indicatorii principali ai
analizei comparative pe plan internaţional, pentru principalele domenii
statistice, aşa cum sunt ele prezentate în Acquis-ul statistic comunitar
(statistica macroeconomică şi statistica preţurilor, statistica populaţiei
şi statistica socială, statistici de întreprindere, statistica comerţului,
turismului şi serviciilor, statistica balanţei de plăţi externe, statistica
datoriei externe, statistica agriculturii şi mediului înconjurător, statis-
tici regionale). Infrastructura statistică (principalele clasificări, nomen-
clatoare, registre statistice, baze de date) şi sursele de date (recensământul
populaţiei şi locuinţelor, recensământul general al agriculturii, princi-
palele anchete în gospodării, anchete în întreprinderi, anchete agricole,
surse administrative) vor fi evocate pe măsura clarificării domeniilor
menţionate mai sus.
Cursul se adresează, în primul rând, studenţilor de la facultăţile
de relaţii internaţionale, dar şi celor ce doresc familiarizarea cu
conceptele promovate de comunitatea statistică internaţională.

1. INCURSIUNE ÎN ISTORIA STATISTICII
Moto: „Istoria este statistica în mişcare.

Statistica este istoria în repaus.”
A. L. von Schlozer (secolul 18)
• În prima etapă a apariţiei şi dezvoltării statisticii practice se

întâlnesc forme generale de evidenţă, în majoritatea lor cu caracter
statistic.
Statistica, în sensul larg de evidenţă a fenomenelor şi proceselor
sociale şi economice, a apărut cu mult înaintea utilizării termenului.
Termenul de statistică apare în secolul al XVIII-lea, având originea în
latinescul status, cu sensul de situaţie, stare, sau în cuvântul italian stato,
având înţelesul de stat.
Primele forme de evidenţă au apărut la cele mai vechi colec-
tivităţi omeneşti, fiind folosite mai ales în perioada de descompunere a
comunei primitive şi a apariţiei statului sclavagist. Se dorea cunoaş-
terea numărului de sclavi, a numărului de persoane capabile să poarte
arme, precum şi a mărimii averilor etc.
În Antichitate se întâlnesc forme de evidenţă ce pot fi asimilate
înţelesului modern de recensăminte statistice în China, Egipt, Grecia şi
în Imperiul Roman. Grecii şi romanii foloseau recensămintele ca formă
de evidenţă în scopuri demografice, fiscale şi militare. Ei organizau
recensăminte pentru cunoaşterea repartiţiei terenurilor şi a condiţiilor
de locuit în vederea fixării impozitelor, precum şi a cunoaşterii numărului
de persoane în stare de a purta arme. Recensământul (censul) populaţiei
la romani avea un caracter periodic, efectuându-se din 5 în 5 ani, iar
mai târziu, din 10 în 10 ani.
• O dată cu trecerea la societatea feudală s-a simţit nevoia orga-
nizării unor evidenţe mai cuprinzătoare pentru fiecare feudal în parte.
Era firesc ca fiecare latifundiar să dorească a cunoaşte mărimea
bunurilor posedate, rezultatul producţiei şi să aibă evidenţa proprietăţii
9

asupra iobagilor de pe feude. Forma specifică de evidenţă o constituie
inventarul pentru marii latifundiari; se întâlnesc şi catagrafii întocmite
în special în scopuri fiscale.
Forme asemănătoare de evidenţă se utilizează şi în ţara noastră,
în Muntenia, Moldova şi Transilvania. Pentru Transilvania există o
documentaţie bogată, păstrată în arhivele locale sau în arhivele de la
Viena, fie sub formă de urbarii, fie, mai târziu, de conscripţii cu
caracter fiscal. Prin urbarii se înţelegea descrierea unei localităţi
împrejmuite de un hotar, iar în conscripţiile fiscale se înscriau obli-
gaţiile contribuabililor către stat şi comitat, adică impozitele.
• Apariţia atelierelor, breslelor, oraşelor, a comerţului interior
şi exterior a determinat transformări importante în conţinutul şi
caracterul evidenţei.
În această perioadă se fac încercări de organizare a unei evidenţe
la nivelul întregului stat, se conturează primele evidenţe contabile.
Apar primele cursuri de evidenţă ale lui Luca Pacciolo. Se dezvoltă
evidenţa cu caracter demografic, ţinută de preoţi, care consemnau date
despre căsătorii, naşteri, decese.
În aceste condiţii, are loc o primă diferenţiere a formelor generale
de evidenţă: contabilitatea şi statistica.
Dezvoltarea statisticii în această perioadă se caracterizează prin
apariţia statisticii descriptive.
În secolele al XV-lea şi al XVI-lea abundă lucrări în care se
folosesc numeroase date statistice pentru descrierea amănunţită a situaţiei
social-economice a diferitelor state. Printre numeroasele lucrări de
statistică descriptivă se poate aminti şi cunoscuta lucrare a lui Dimitrie
Cantemir Descriptio Moldaviae.
Statistica privită ca disciplină ştiinţifică predată în universităţi se
foloseşte şi se dezvoltă abia în secolele XVII şi XVIII în Germania
sub îndrumarea lui Hermann Conring.
Reluând ideile lui Conring un secol mai târziu, Achenwall defineşte
statistica drept o ştiinţă descriptivă folosită pentru prezentarea parti-
cularităţilor unui stat (statistik).
• Apariţia şi dezvoltarea relaţiilor de producţie capitaliste a im-
pulsionat dezvoltarea statisticii.
S-a organizat o nouă formă de evidenţă statistică, ce caracteriza
numeric forţa de muncă, mărimea duratei zilei de muncă, suma salariilor
10

plătite muncitorilor, mărimea şi structura costurilor de producţie, calculul
amortizării fondurilor fixe şi alte aspecte legate de noua formă de
organizare a producţiei.
În această perioadă apare un nou mod de a concepe statistica dato-
rită şcolii aritmeticii politice reprezentată prin W. Petty (1623 – 1687).
W. Petty este cel care a pus bazele statisticii ca ştiinţă, folosind
expresia numerică în studiul fenomenelor sociale, al regularităţilor cu
care ele se produc şi al cauzelor care le determină. Încercând să descopere
regularităţile, Petty foloseşte pentru prima dată noţiunea de mărime medie.
În această perioadă, în Anglia, se remarcă Graunt, care a folosit
statistica pentru demonstrarea unor regularităţi în mişcarea naturală a
populaţiei (proporţia între băieţi şi fete la naştere – în medie la 100 fete se
nasc 105 băieţi – şi mortalitatea mai ridicată la bărbaţi decât la femei).
Şcoala aritmeticii politice se caracterizează prin depăşirea formei des-
criptive şi trecerea la o analiză a unui număr mare de cazuri indivi-
duale înregistrate.
Şcoala aritmeticii politice are un caracter limitat datorită faptului
că reprezentanţii ei nu au înţeles legitatea istorică a fenomenelor
sociale, ca expresie a legăturii reciproce dintre aceste fenomene şi
condiţiile concrete de timp şi spaţiu în care ele se manifestă.
• Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului trecut, statis-
tica cunoaşte o largă dezvoltare.
În această perioadă de dezvoltare a statisticii trebuie evocate
câteva momente principale:
a) Aplicarea statisticii matematice, în primul rând, a calculului
probabilităţilor. Utilizând ca instrumente de cercetare metodele mate-
matice, statistica social-economică a trecut pragul de la descrierea
cantitativă şi formularea unor regularităţi în producerea fenomenelor
sociale la analiza lor, la cunoaşterea legilor care le determină şi, pe
această bază, la efectuarea de previziuni ştiinţifice.
b) Fundamentarea statisticii pe principiile dialecticii, modificând
însuşi conţinutul statisticii, care a permis conturarea obiectului său de
studiu, precizarea limitelor de aplicabilitate a metodei sale, precum şi
corelaţia cu celelalte ştiinţe.
Fundamentarea statisticii pe principiile dialecticii a permis tre-
cerea de la analiza cantitativă a fenomenelor la o analiză calitativă,
complexă, bazată pe cunoaşterea legilor obiective de dezvoltare a societăţii
11

şi a condiţiilor concrete istorice în care ele se manifestă. În acelaşi
timp, interpretând dialectic societatea, s-a putut contura cu claritate
rolul statisticii în realizarea procesului de cunoaştere a societăţii.
c) Introducerea eşantionării şi dezvoltarea ulterioară a metodelor
statistice moderne ale cercetării prin sondaj. Primul pas al eşantionării
are loc în anul 1859, luna august, când în capitala Elveţiei – Berna a
avut loc a 5-a sesiune plenară a Institutului Internaţional de Statistică
(IIS), prilej cu care Anders Nicolai Kiaer (Director al Biroului Central
de Statistică al Norvegiei) a susţinut o teză cu privire la „observaţiile
şi experienţele rezultate din lucrul cu eşantioane reprezentative”.
Recunoaşterea oficială de către IIS are loc abia în anul 1926.
Un alt aspect important al procesului de modernizare şi întărire a
bazei ştiinţifice a statisticii oficiale în secolul XX a constat în dez-
voltarea teoriei indicilor.
Primul studiu sistematic în domeniu a fost realizat de Irving Fisher
(anul 1922, calculul indicilor), a cărui abordare se bazează pe anume
proprietăţi numite de el teste care decurg din teoria economică şi care
trebuie verificate de un indice (testul reversibilităţii în timp, testul
reversibilităţii factorilor şi testul de circularitate – ultimul fără a avea
importanţă în practică).
d) Impactul tehnologiei informaţionale şi al tehnicii de calcul
asupra activităţii statisticii. Şedinţa plenară a Institutului Internaţional
de Statistică din anul 1859 se identifică cu momentul deciziei de
revoluţionare a serviciilor de statistică publică prin introducerea pe
scară largă a computerelor. Herman Hollerith a dezvoltat teoria
utilităţii calculatoarelor în statistică. Acestea au avut ca efect profunde
schimbări în organizarea activităţii, în profilul şi sarcinile personalului
birourilor naţionale de statistică. Relaţia între analiza statistică şi
tehnologia informatică a devenit într-atât de profundă, încât, la sfâr-
şitul secolului XX, rezultate concrete ale cercetării metodelor statistice
depind intrinsec de studiul comun al domeniilor statisticii teoretice şi
informaticii.
Sistemele de soft statistic i-au transformat pe statisticieni, pregă-
tirea profesională continuă devenind o necesitate permanentă a oricărui
institut de statistică.
La sfârşitul secolului XX, dezvoltarea accelerată a tehnologiei
informaţionale are drept consecinţe accelerarea, interdependenţa şi
12

globalizarea fluxurilor informaţionale. Suntem în plină societate
informaţională. Sistemele statistice trebuie să evolueze către procese
eficiente de culegere, prelucrare şi diseminare a datelor, către noi
forme de producţie a informaţiilor solicitate de procesele de decizie –
la intervale mult mai scurte de timp. Este clar că, în noul deceniu, teh-
nologia informaţională are un rol crucial în conceperea şi producţia
informaţiei statistice.
e) Stabilirea de modele şi metode pentru asigurarea controlului
calităţii în statistică până la implementarea conceptului de mana-
gement al calităţii totale în producţia de statistici oficiale. Istoria
ştiinţei statistice a înregistrat un şir lung de cercetări pentru identifi-
carea criteriilor de definire şi asigurare a calităţii datelor, de dezvoltări
ale teoriilor şi metodelor pentru măsurarea, minimizarea şi controlul
factorilor perturbatori.
Perioada 1900-1960 a fost concentrată pe subiectul minimizării
erorilor de eşantionare, pentru ca următorii 20 ani (1960-1980) să fie
dedicaţi dezvoltării unui model care să ia în considerare toate sursele
posibile de erori (erori de prelucrare, nonrăspuns, erori de măsurare etc.).
Actualmente, comunitatea internaţională are în vedere studiul
metodelor asistate de calculator care să permită noi metode de simulare şi
estimare, proceduri de prelucrare automată (codificare) şi dezvoltarea
telecomunicaţiilor (interviurile anchetelor realizate telefonic sau utilizând
lap-top-uri).
Oricare tip de organizaţie şi-a propus măsurarea performanţelor
activităţilor prestate. Birourile naţionale pentru statistică s-au circum-
scris acestui obiectiv în contextul mai larg al conceptului de management
al calităţii totale.
f) Dezvoltarea sistemică a statisticii, a unui cadru coerent de in-
strumente conceptuale, definiţii şi standarde armonizate având ca
obiectiv comparabilitatea internaţională. La începutul secolului XX,
statistica oficială era considerată o simplă practică a numărării, între-
prinsă de diferite organe şi departamente ale administraţiei publice în
scopuri proprii ale acestora. Este perfect adevărat că în multe ţări
existau încă din a doua jumătate a secolului XIX birouri naţionale
dedicate exclusiv statisticii, dar în multe cazuri a fost nevoie de timp
pentru ca acestea să fie efectiv recunoscute ca autorităţi statistice
naţionale şi pentru a se adopta o concepţie modernă asupra statisticii
oficiale. Această dezvoltare a condus treptat la fundamentarea unei
13

politici globale şi transsectoriale care în majoritatea ţărilor este
coordonată de către birourile naţionale de statistică. Este un sistem
informaţional integrat bazat pe un set coerent de nomenclatoare,
clasificări, definiţii, metode şi proceduri formând un limbaj omogen:
acela al statisticii. Este un limbaj universal pentru că diferite ţări
exprimă, cu ajutorul lui, acelaşi fenomen economic şi social, în acelaşi
fel, comparabil. Asemenea informaţii devin parte a sistemului statistic
universal, descriind realităţi locale, regionale, naţionale, europene şi
globale. Un asemenea progres concertat cu realizările concrete ale
prelucrării electronice a datelor adaugă valoare informaţiei statistice.
În septembrie 1853 are loc primul Congres internaţional de
statistică la Bruxelles, cu obiectivul de a defini o bază comună pentru
datele statistice, făcând astfel posibile comparaţiile internaţionale. Ideea
a aparţinut preşedintelui Comisiei Centrale de Statistică – Lambert
Adolphe Quetelet, care s-a oferit „să reunească la un congres, toate
persoanele din diferite ţări, care se ocupă cu activitatea statistică –
pentru a da prestaţiei lor un impuls comun şi pentru a adopta pentru
calcule, fundamente uniforme care să permită compararea rezultatelor
şi observaţiilor statistice”.
Lucrările congresului s-au organizat în trei secţiuni:
a) Statistică generală, teritoriu şi populaţie:
– organizarea administrativă a statisticii;
– recensăminte ale populaţiei;
– emigraţie;
– teritoriu – cadastru.
b) Producţie, consum:
– anchete în agricultură;
– anchete în industrie;
– comerţ exterior;
– bugetul economic al claselor muncitoare.
c) Starea intelectuală şi morală:
– învăţământ;
– criminalitate;
– cauzele/rezultatele emigrării.
După Congres a apărut sarcina armonizării a tot ceea ce s-a pro-
iectat cu prilejul Congresului Internaţional. Tot Quetelet aprecia astfel
lucrările Congresului: „Se speră că lucrările ce aparţin acestei ştiinţe
(dificila artă a culegerii informaţiilor) vor fi preluate de fiecare ţară,
14

potrivit bazelor pe care le-am stabilit în timpul Congresului. Nu mai
este o dorinţă pur teoretică să vezi ţările adoptând baze uniforme
pentru lucrări ştiinţifice pentru a determina rezultate comparabile;
oportunitatea implementării acestei idei a fost proclamată; cadrul a
fost ales şi raportul conferinţei a demonstrat rezultatul maturităţii,
inteligenţei şi armoniei”.
Alte 8 sesiuni ale Congresului Internaţional de Statistică au
urmat (1855 Paris, 1857 Viena, 1860 Londra, 1863 Berlin, 1867 Florenţa,
1868 Haga, 1872 Sankt Petersburg, 1876 Budapesta).
Toate eforturile au fost îndreptate exclusiv către dezvoltarea statis-
ticilor orientate pe anumite domenii ale realităţilor economice şi sociale.
Instrumentele statistice nu răspund totdeauna corespunzător unor
cerinţe precum ar fi măsurarea bunăstării. Se pune problema dezvol-
tării de indicatori şi noi tipuri de informaţii şi sisteme de monitorizare.
Încercări de integrare a informaţiilor economice şi sociale într-un
sistem coerent au existat. De exemplu, sistemul statisticilor sociale şi
demografice al lui Richard Stone, considerat la acea vreme ca factor
perturbator al statisticii curente, şi lăsat ulterior uitării. Indicele Dezvoltării
Umane (IDU) are scopul de a reflecta trei principale precondiţii pentru o
dezvoltare umană reală: a avea o viaţă lungă şi sănătoasă, a avea acces
la cunoaştere, a beneficia de resursele necesare unui trai decent.
g) Întărirea instituţională a autorităţii statisticii publice, naţio-
nale, internaţionale şi supranaţionale în baza promovării şi recunoaş-
terii de către societate a calităţilor profesionale ale statisticienilor, a
imparţialităţii politice, precum şi a independenţei ştiinţifice a sta-
tisticii oficiale. Un proces lung şi dificil al construcţiei instituţionale a
condus la crearea, recunoaşterea socială şi legală a institutelor
statistice ca autorităţi statistice naţionale independente, imparţiale şi
ştiinţifice: asumarea şi recunoaşterea graduală a funcţiilor institutelor
de statistică; câştigarea drepturilor efective de coordonare în relaţiile
interinstituţionale; evoluţia cadrului legal al statisticii; adoptarea de către
ONU a declaraţiei privind principiile fundamentale ale statisticii
oficiale, drept standard comun recunoscut al autorităţii statistice în
societăţile democratice moderne. Această cartă reprezintă cea mai
imporantă declaraţie adoptată vreodată de către comunitatea interna-
ţională în legătură cu statistica oficială.
*
* *
15

Lumea se schimbă rapid, iar statisticienii au datoria de a anticipa
aceste schimbări. Sunt schimbări curente sau previzibile – adevărate
provocări pentru cercetarea statistică:
• Valorile intangibile, al căror rol creşte din ce în ce mai mult în
industrie, trebuie evaluate;
• Structura populaţiei ocupate se modifică în permanenţă;
• Globalizarea, societatea informaţională;
• Populaţia ţărilor dezvoltate îmbătrâneşte; trebuie acordată atenţie
aspectelor sociale ale deciziilor economice, iar statistica are rolul de a
reflecta în cifre calitatea vieţii. Asupra mediului intervin efectele unui
consum galopant.
Sunt câteva exemple de probleme cărora statistica oficială este
chemată să le facă faţă. Sarcina devine şi mai complicată, având în
vedere o serie de factori instituţionali:
– Statistica, prin natura sa, are nevoie de timp pentru adaptarea
tehnicilor, metodelor, procedurilor statistice, făcând faţă valului de
schimbări din societate;
– Insistenţa pentru respectarea principiului transparenţei intră în
contradicţie cu cererile opiniei publice de a-i fi explicată construcţia
cifrelor;
– Reduceri drastice ale bugetelor institutelor naţionale de statistică.
Istoria statisticii oficiale în România
În luna aprilie a anului 1859 se constituia, în Muntenia, Biroul
Statistic Vremelnic pe lângă Departamentul dinlăuntru, sub conduce-
rea lui Dionisie Pop Marţian. În iulie acelaşi an, acesta s-a transformat
în Oficiul Central de Statistică Administrativă.
De asemenea, în 1859, se puneau bazele, sub coordonarea, ca
director, a lui Ion Ionescu de la Brad, ale Direcţiei Centrale de
Statistică a Moldovei.
Cele două instituţii, reuşind să surmonteze inerente dificultăţi ale
perioadei (de la meschine greutăţi în procurarea lemnelor de foc şi a
rechizitelor până la probleme ale angajării de personal – surprinzător
caracterul cronic al unora dintre ele!), şi-au învăţat utilizatorii lecţia
autenticităţii datelor, au construit statistici comparative pentru „tre-
buinţa de a şti ce este de îndreptat în cele vechi, ce este vicios şi ce
lipseşte cu totul”. În expunerea de motive pentru înfiinţarea Oficiului
Central de Statistică înaintată domnitorului Alexandru Ioan Cuza,
16

D.P. Marţian arată: „Plecând de la adevărul că oricine trebuie să-şi
cunoască tărâmul activităţii, guvernarea unei ţări mai mult decât
oricare alta are neaparată trebuinţă de cunoştinţă esactă a objectelor
îngrijirii sale”. Menirea unor asemenea instituţii de stat era de a
„constata prin tabele statistice cifra esactă a populaţiei, precum şi
starea actuală a ţării: materială, iconomică şi morală”. Se avea în
vedere întocmirea unor statistici generale ale ţării şi a unor statistici pe
ramuri administrative (catagrafie, agricultură, industrie, comerţ etc).
Proiectul mai prevedea efectuarea de lucrări statistice compa-
rative cu alte ţări, precum şi organizarea instruirii statistice şi economice,
crearea unui sector de documentare în domeniu (biblioteca de spe-
cialitate) şi editarea unei „foi periodice trimestriale” care să cuprindă
rezultatele lucrărilor statistice „arătând cauzele progresului sau regresului
în industria şi comerţul naţional”.
La 31 iulie 1862 este înregistrat în analele statisticii oficiale
româneşti momentul unificării celor două instituţii sub denumirea de
Oficiul Central de Statistică – director fiind acelaşi Dionisie Pop
Marţian, veritabil om de ştiinţă, cu iniţiativă, având solidă pregătire
statistică şi economică. Sarcinile înscrise în documentele vremii se
referă la prelucrarea datelor de recensăminte, lărgindu-se sfera de
investigaţie statistică, instruirea personalului, participări la congrese
statistice internaţionale.
Presiunile exercitate de oamenii politici ai vremii neinteresaţi în
scoaterea la lumină a anumitor realităţi erau intense. Se spunea că
„dacă publicaţia statistică nu se inspiră din interesele clasei ce îi
votează bugetul, nu are dreptul să atingă fapte politice”. Răspunsul
celor de atunci, care intuitiv acceptau şi promovau principiile de astăzi
reunite sub titulatura „bunelor practici ale statisticii”, era prompt:
„chestiunea nu este dacă place sau nu unui partid adevărul ce s-a scris
în analele economice, ci dacă este sau nu trebuinţă. Limbajul statistic
nu a putut fi altul decât al convingerilor ştiinţifice care nu întreabă ce
îi place sau displace cutărui partid”. Dionisie Pop Marţian şi Ion Ionescu
de la Brad au înţeles că reformele economice şi sociale impuneau un
instrument eficient de cunoaştere: „Nu ne putem închipui cum un
guvern conştiincios decreta o măsură administrativă, fără să aibă con-
vingerea că acea măsură este pretinsă de cazuri sau ştiinţe statistice”.
Istoria statisticii româneşti descrie o perioadă de frământări;
progresul, regresul şi stagnarea i-au jalonat calea în decursul timpului,
17

potrivit axiomei lui G. von Mayr: „Statele dezvoltate sunt cele care
recurg la statistică, cele în faza de decadenţă întotdeauna o neglijează”.
După perioade de relativă înflorire, perioadele de stagnare au
fost inerente, statistica urmând o linie sinuoasă în evoluţia sa. De
exemplu, după moartea lui Dionisie Pop Marţian, în 1865, deşi Oficiul
era bine organizat, existau deja studii de economie şi statistică, o
cantitate de date statistice care oferea un tablou veridic şi ştiinţific al
României de după 1859, a urmat o perioadă de restrângere a activităţii,
de amorţire şi nebulozitate metodologică, dovedind, printre altele,
importanţa covârşitoare a conducătorului instituţiei pentru destinul
instituţiei de statistică oficială. Guvernele prinse în lupte politice nu au
sprijinit în nici un fel activitatea Oficiului. Se explică, astfel, şirul de
reorganizări ale organelor de statistică – 1866, 1872, 1883, 1896, 1900
şi 1909 – care au dăunat, fireşte, activităţii statistice şi, în consecinţă,
cunoaşterii realităţilor economice şi sociale ale ţării. De exemplu, între
1859 şi 1890 nu s-a efectuat nici un recensământ general al populaţiei.
Cu toate acestea, perioadele de reviriment au lăsat rezultate ale
unor importante operaţiuni statistice: recensământul populaţiei din
1890, ancheta industrială din 1901-1902, ancheta selectivă din 1907
asupra învoielilor agricole în vigoare la izbucnirea răscoalei ţărăneşti,
anchete statistice speciale asupra învăţământului (1891, 1909), recen-
sământul populaţiei şi locuinţelor din 1912.
Ştiinţa statistică este recunoscătoare marilor săi înaintaşi, care,
reprezentând-o cu demnitate, au depăşit perioadele de dezorganizare,
dând dovadă de interes, pricepere, dragoste pentru STATISTICĂ şi
STATISTICIENI. Ei au fost „primii statisticieni ai ţării”, posedând ceea
ce s-ar numi cultul ştiinţei statistice.
Şcoala românească de statistică
„Statisticianul trebuie să fie om de simţ şi de ştiinţă şi mai
înainte de toate să fie economist” – afirma Ion Ionescu de la Brad
convins fiind că domeniul principal al cercetării statistice este activi-
tatea economică.
Statistica – obiect de învăţământ (fără a avea informaţii despre
programa analitică a vremii) este menţionată prima dată pentru anul
1835 la Facultatea Juridică a Academiei Mihăilene din Iaşi, consacrată
fiind studiului „statisticii Europei şi a celorlalte părţi ale pământului”.
Documentele vremii indică generalizarea statisticii pentru toate
gimnaziile din Moldova – în 1850.
18

În vederea primului recensământ, din 1859, Dionisie Pop Marţian
depăşeşte cadrul unei învăţături de circumstanţă şi organizează o
şcoală pregătitoare, pentru instruirea personalului care avea să lucreze
la efectuarea recensământului. De asemenea, Ion Ionescu de la Brad
publică într-un volum toate tabelele, formularele, instrucţiunile necesare
organizării recensământului populaţiei din Moldova, iar primul capitol,
„Elemente de statistică”, poate fi considerat drept primul curs de sta-
tistică prelucrat şi publicat.
După 1870, statistica devine obiect de studiu al elevilor din
învăţământul comercial, al studenţilor de la facultatea de drept şi de la
şcoala superioară de ştiinţe administrative.
O nouă etapă importantă în dezvoltarea învăţământului econo-
mic românesc, deci inclusiv a celui statistic, se inaugurează prin
înfiinţarea în 1913 a Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale
din Bucureşti (actualmente, Academia de Studii Economice) şi prin
deschiderea a numeroase şcoli comerciale medii şi superioare – ulti-
mele fiind transformate ulterior în licee comerciale. Se organizează o
nouă Academie Comercială la Cluj.
Mai apoi, Şcoala de Statistică, înfiinţată în 1930, este un alt eve-
niment marcant în dezvoltarea statisticii româneşti, la insistenţele socio-
logului Dimitrie Gusti, preşedintele pe atunci al comisiei de recensământ.
În anul 1949, se creează secţia de statistică în cadrul Facultăţii
de Planificare a Academiei de Studii Economice, Bucureşti. În prezent,
Facultatea de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică oferă
posibilitatea studierii statisticii de către toţi studenţii ce îi urmează
cursurile, iar aprofundarea studiului în cercetarea statistică se poate
face în cadrul secţiei de statistică a facultăţii. Graniţele tradiţionale ale
studiului statistic au fost depăşite prin acumularea de cunoştinţe în ce
priveşte modelarea cibernetico – sistemică şi prelucrarea automată a
datelor de masă apelând la tehnologia informaţională modernă.
Statistica românească – participant activ la cooperarea
internaţională
Statistica românească şi-a adus contribuţia, prin mijloacele ei
specifice, la nobila misiune de întărire a cooperării internaţionale.
Personalităţi ale vremii au făcut ca gândirea statistică românească
să se încadreze organic în ansamblul şcolilor şi curentelor statistice
valoroase ale timpului. Valorificând creator experienţa naţională în
acest domeniu, ele au simţit nevoia dialogului cu economişti şi statis-
ticieni din alte ţări.
19

• În anul 1857, la Congresul de la Viena, Dionisie Pop Marţian
constata, nemulţumit, un adevăr supărător, anume că statistica româ-
nească, la timpul acela, nu depăşise faza empirismului. Întrucât statistica
oficială se născuse deja în Franţa (1801), în Rusia (1803), în Italia
(1805), în Austria (1810), Dionisie Pop Marţian acceptă situaţia de
fapt, în condiţiile în care „toate staturile europene erau reprezentate,
până şi Turcia raporta înfiinţarea unui oficiu statistic. Numai şi numai
guvernele române lipseau de a dovedi că sunt europene”. Din aceste
reflecţii amare s-au născut ideile creatoare care au dus la înfiinţarea
statisticii instituţionale româneşti.
• Mai apoi, în 1863, Dionisie Pop Marţian a participat la Congresul
ce a avut loc la Berlin, care constituie în fapt prima reprezentare
oficială a statisticii româneşti într-un cadru de o atare anvergură. Cu
acest prilej, a rostit o alocuţiune care sintetizează sugestiv experienţa
românescă în domeniul statisticii, subliniind totodată dorinţa de a
participa activ la colaborarea internaţională: „Vom avea în curând o
statistică destul de completă pentru ca guvernul să poată întemeia pe
datele ei reformele pe care ţara le aşteaptă cu o vie nerăbdare”. „Cât
despre forma lucrărilor noastre, a trebuit să subordonăm formularele
statistice necesităţilor noastre administrative, nepierzând însă din
vedere exemplele practice date de către ştiinţa avansată şi deciziunile
Congreselor, pentru a facilita comparaţiunea internaţională”. „Toto-
dată, sperăm a izbuti, ca în viitor, străinii să ne cunoască mai bine
fiinţa şi silinţele – atât de greşit preţuite până acum”.
• Grigore Vulturescu – şeful serviciului de statistică şi Grigore
Bengescu au fost prezenţi la Congresul din 1867 de la Florenţa,
participare care rămâne însă nesemnalată de presa vremii.
• Alte momente semnificative din istoria statisticii româneşti:
prezenţa lui Ion Ionescu de la Brad la Congresul de la Haga în 1869,
apoi a lui Alexandru Pencovici la Congresul de la Petersburg din anul
1872 etc.
20

2. ROLUL STATISTICII ÎN SOCIETĂŢILE DEMOCRATICE
Moto: „Fundamentele democraţiei – unul dintre

acestea, sistemul statisticilor corecte, pertinente şi
imparţiale din punct de vedere politic – trebuie, în
permanenţă urmate, obiectivul final fiind acela de a
câştiga încrederea opiniei publice în statisticile oficiale”.
(Fragment din discursul de deschidere al domnului
Henning Christophersen – vicepreşedinte al Comisiei
Europene, cu ocazia semnării Declaraţiei Comune
privind cooperarea statistică între EUROSTAT – Biroul
de Statistică al Uniunii Europene – şi Institutele
Naţionale de Statistică ale ţărilor beneficiare de asis-
tenţă PHARE – Bruxelles, 17 ianuarie 1994)
Sistemul statistic global reuneşte date statistice naţionale,

internaţionale şi transnaţionale necesare formulării de politici şi pentru
luarea de decizii pe bază de evidenţă (evidence – based decisions) la
toate nivelurile. Majoritatea datelor sunt culese prin procese statistice
naţionale, în contextul infrastructurii sistemelor statistice naţionale –
umane, materiale şi organizaţionale.
Vorbim despre un acord convenit pe plan internaţional în ce
priveşte recunoaşterea primei priorităţi de acţiune – aceea a creşterii
capacităţii statistice la nivel naţional. De asemenea, se recunoaşte
importanţa acţiunilor agenţiilor/organizaţiilor specializate ce revizuiesc
şi standardizează datele naţionale pentru producerea de seturi inter-
naţionale de date. Datele transnaţionale – care depăşesc graniţele
naţionale în ce priveşte producţia lor sau sfera de cuprindere – sunt de
asemenea foarte importante (exemple: parităţi ale puterii de cumpărare –
rezultate ale Programului de Comparare Internaţională, indicatori ai
mediului înconjurător etc.).
Comunitatea statistică internaţională pledează pentru necesitatea
calităţii statisticilor şi pentru nevoia de a îmbunătăţi capacitatea
sistemelor naţionale şi internaţionale de a furniza indicatori pertinenţi,
în care utilizatorii să aibă încredere, şi la momentul oportun.
21

¾ Trăim şi muncim în societăţi democratice.
În societatea contemporană, tratarea oricărui aspect al vieţii
economice sau sociale presupune implicarea mai multor actori. Să
luăm de exemplu, cazul educaţiei: societatea, ca întreg, este ceea ce se
cheamă un actor total datorită dependenţei culturii de educaţie. La fel
de bine putem considera, ca „actori” activi în ecuaţie, şi copiii, părinţii,
profesorii, administraţia, fie naţională, fie locală, implicarea acesteia din
urmă fiind identificabilă în termeni, pe de o parte, de cheltuială
publică pentru educaţie şi, pe de altă parte, în termeni de politici de
dezvoltare. Nu trebuie omisă opinia publică, ce monitorizează politi-
cile guvernamentale. În democraţie, toţi reprezintă voci legitime. Toţi
au nevoie şi apelează la statistică pentru a participa la procesele poli-
tice, pentru a contribui la formularea politicilor şi pentru a le monitoriza.
Ulterior, statisticienii oficiali sunt cei ce monopolizează, în cea mai
mare parte, furnizarea de statistici, controlează accesul la informaţia
statistică şi sunt la dispoziţia utilizatorilor pentru realizarea obiec-
tivului general, acela de a servi procesului democratic în sine.
¾ Cine sunt utilizatorii de statistici?
• Administraţia publică centrală, care solicită informaţie statistică
de cea mai bună calitate, o veritabilă cuantificare a realităţii.
Orice solicitare adresată institutelor naţionale de statistică de
genul Ce se poate întâmpla în viitor cu x şi y indicator? nu poate
fi rezolvată de statistica oficială pentru că, pe de o parte,
statistica nu previzionează viitorul şi, pe de altă parte, statistica
nu produce decât ceea ce poate fi larg diseminat în media.
• Administraţia publică locală, ce solicită informaţii acoperind
zone mici statistice care să fundamenteze deciziile la nivel local.
• Partidele politice, sindicatele.
• Întreprinderile, care pretind din ce în ce mai multă informaţie,
în special „croită la comandă” (tailor made statistics). Multe
institute naţionale de statistică practică sistemul de furnizare gra-
tuită a rezultatelor unor anchete statistice întreprinderilor repon-
dente, pentru a asigura o bună rată de răspuns cu prilejul
cercetărilor statistice viitoare şi pentru a creşte calitatea rezultatelor
cercetărilor statistice.
22

• Gospodăriile, care iau propriile decizii economice pe baza
informaţiilor statistice (de exemplu, dacă se estimează stagnarea
inflaţiei pe o anume perioadă, cetăţeanul, raţionând statistic, va
căuta să investească probabil la bursă sau să cumpere un apar-
tament pentru a-l închiria, în condiţiile în care dobânda primită
pentru depozite la bancă nu este atractivă).
• Persoanele fizice. De exemplu, opţiunea făcută cu prilejul
alegerilor din 4 în 4 ani (sau din 5 în 5 ani), sprijinind sau nu
guvernul în funcţiune se bazează pe informaţie statistică. Şi nu
este vorba doar de deciziile la nivel naţional. La alegerile locale,
cetăţeanul va gândi tot statistic, fiind esenţial pentru persoanele
fizice să ştie dacă decizia de a construi o şcoală într-un anume
loc şi nu în altul este una corectă, bazată pe informaţie statistică,
sau este una aleatoare, care nu a ţinut seama de nevoile şi inte-
resele populaţiei.
• Media, ca legătură între institutele naţionale de statistică şi
gospodării/persoane fizice. Mass-media diseminează informaţiile
către populaţie şi sunt acelea care pot crea o bună sau mai puţin
bună imagine a Institutului Naţional de Statistică; sunt acelea
care pot construi sau desfiinţa credibilitatea statisticii. Media, la
rândul ei, trebuie învăţată statistică, pentru a şti să interpreteze
corect datele statistice. Spre exemplu, în Spania, o ştire din
presă, şi anume: „13% din fetele sub 18 ani au avut o intervenţie
de întrerupere de sarcină în anul 1996”, a fost urmată de o
reacţie de revoltă din partea populaţiei. În fapt, ştirea fusese
prelucrată pe baza unui tabel statistic din care reieşea că din
totalul de femei care în 1996 avuseseră un avort, 13% aveau sub
18 ani.
Am văzut, deci, cine sunt utilizatorii generici de statistici. Statis-
tica este compilată pentru a răspunde la întrebări şi pentru a permite
formularea de întrebări cu o mai mare precizie.
¾ Care sunt necesităţile de date ale utilizatorilor?
a) Necesităţile administraţiei publice
Prin natura lor, administraţiile publice sunt cele mai interesate
de statistici. Institutele de statistică oficială sunt finanţate în cele mai
multe cazuri de la bugetul de stat, deşi există unele excepţii. De exemplu,
sunt ţări în care contribuţia guvernului la bugetul institutului este
23

suplimentată de beneficii din vânzări de bunuri şi servicii către toţi
utilizatorii, inclusiv sectorul privat. Sunt ţări în care statisticile com-
pilate de agenţiile de cercetare din sectorul privat au câştigat un statut
semioficial de-a lungul anilor.
Prin prisma sursei de finanţare, guvernul ar putea încerca să-şi
exercite influenţa asupra activităţilor institutului. În cazul în care ajută
la stabilirea activităţilor prioritare, această influenţă poate fi construc-
tivă. Pe de altă parte, dacă ar încerca să întârzie publicarea unei cifre
vitale, să modifice o cifră sau să contrazică o schimbare de definiţii
sau metode, influenţa sa poate fi periculoasă.
Necesităţile guvernului, ca şi majoritatea necesităţilor posibililor
utilizatori, nu sunt de obicei exprimate astfel încât să fie posibilă
furnizarea urgentă a datelor culese. Ele sunt împărţite în două cate-
gorii: nevoi care solicită observaţii regulate pentru aceleaşi variabile şi
nevoi care solicită informaţii culese pe o bază ad hoc. Exemple ale
primei categorii includ nevoia de a cunoaşte cum se schimbă preţurile
medii de consum de la o săptămână, lună sau trimestru la alta/altul,
pentru a se forma o perspectivă curentă asupra presiunilor infla-
ţioniste; nevoia de a cunoaşte numărul populaţiei şcolare anuale pe
zone mici din anumite regiuni, pentru a asigura satisfacerea cererii în
funcţie de oferta de profesori. Aceste necesităţi sunt furnizate prin
publicarea regulată a datelor statistice cu proprietăţi recunoscute şi
descriptive: indicele preţurilor de consum, populaţia pe sexe, vârste,
medii. În unele ţări, există intermediari care interpretează statisticile
curente şi informează pe cei care iau decizii despre schimbările care
pot atrage atenţia.
În cazurile în care guvernul solicită informaţii statistice ad hoc
pentru a explica bazele unei probleme speciale, situaţia se complică
dacă nu există convenţii de calcul determinate de natura problemei.
Exemple ale acestor probleme: dimensiunea economiei subterane;
nivelul salariului este discriminatoriu între femei şi bărbaţi? În aceste
cazuri, natura datelor poate fi deschisă pentru interpretare şi discuţii.
Este complicată traducerea nevoilor de date ale utilizatorilor în
culegeri sau reajustări de date.
Unele probleme persistă indiferent de timp, loc, metodă de
guvernare sau structură a sistemului politic. „Câte persoane au vârsta
cerută pentru a efectua stagiul militar?” era o întrebare populară chiar
şi acum 2000 de ani. „Câte tone brute sunt disponibile pentru a hrăni
locuitorii Insulelor Britanice?” a fost o întrebare tradiţională. Alte
probleme sunt complet noi şi sunt rezultatul inovaţiei tehnologice şi al
24

schimbărilor în modul în care agenţii economici se organizează pentru
a răspunde noilor tehnici. Şi ele exercită presiuni asupra institutelor de
statistică, nu numai pentru compilarea noilor informaţii, dar eventual
şi pentru reorganizarea bazelor de date.
b) Ministerele de finanţe
Nevoile statistice ale ministerelor de finanţe din toate ţările
există dintotdeauna, deşi forma în care datele trebuie prezentate se
schimbă o dată cu progresele din economie şi contabilitate. Nevoile
lor variază de la calculul avuţiei naţionale până la păstrarea resurselor
pentru generaţiile viitoare.
Orice minister de finanţe încearcă să constate dacă există deze-
chilibre între utilizările şi cererile de resurse, şi ce impact pot avea
aceste dezechilibre. Li se acordă interes deosebit acelor dezechilibre
care influenţează piaţa muncii.
De obicei, un minister de finanţe este mult mai interesat de
statistici referitoare la variabile care se schimbă rapid – exemplu,
cererea, mai degrabă decât oferta. Din acest motiv, întrebările sale tind
a se concentra pe comportamentul agregatelor majore ale cererii:
consumatorii, încrederea cu care se comportă în piaţă şi partea din
venituri pe care pot să o economisească; investitorii şi structurile şi
echipamentele pe care doresc să le achiziţioneze; întreprinderile din
străinătate şi dorinţa pe care o arată pentru a cumpăra bunuri şi servicii
produse pe plan naţional. Alte ministere sunt mult mai interesate de
problematica ofertei.
Alte ministere
În toate ţările există aşa-numitele ministere verticale (Agricultura,
Energia, Transporturile şi Comunicaţiile sunt cele mai frecvente exemple
întâlnite). Faţă de unele informaţii fundamentale despre producţie şi
structura ei, ocuparea forţei de muncă şi ratele de venituri pe capitalul
investit, fiecare minister are o serie de interese unice relevante
sectorului lor. De exemplu, Ministerul Agriculturii este preocupat mai
ales de îmbunătăţirea previziunilor producţiei vegetale, şi de efectele
ierbicidelor şi fungicidelor asupra mediului înconjurător; Ministerul
Transporturilor este preocupat de siguranţa rutieră, de situaţia mate-
rialului rulant, de aeroporturi corespunzătoare etc.
Ministerul Energiei a devenit foarte important în ultimii ani, atât
în ţările producătoare, cât şi în cele beneficiare de energie. Preocupările
25

sale sunt rezolvate dacă institutul de statistică reuşeşte să compileze o
balanţă energetică curentă care să permită identificarea substituirilor,
deficitelor, cererilor din import etc. Pe baza statisticilor, ministerul va
căuta să asigure ca resursele ţării să nu se termine prea repede, ca
prospectarea unui foraj să se facă în mediu propice etc.
Ministerele Muncii sunt cunoscute printr-o varietate de denumiri
de la ţară la ţară (exemplu, ocuparea forţei de muncă sau resurse
umane). Interesele lor statistice se referă la situaţia forţei de muncă;
dacă forţa de muncă este remunerată echitabil; dacă locul de muncă
este sigur şi este dotat cu facilităţi de pregătire corespunzătoare pentru
salariaţii ale căror calificări nu mai sunt necesare pentru societate şi
pentru cei ale căror calificări generează puţine oferte relativ la cereri;
dacă există bariere privind mobilitatea geografică; dacă există
dezechilibre geografice, mai degrabă decât cele generale, între cerere
şi ofertă.
Exemple de ministere intermediare sunt: Sportul, Cultura şi
Turismul. Interesele lor statistice primare constau în caracterizarea
sectorului de a cărui promovare (sau reglementare) răspund.
Sănătatea şi Învăţământul sunt ministere ale căror portofolii
cuprind atât sectorul public, cât şi cel privat. Deoarece aceste ministere
îşi asumă obligaţii de reglementare, apar o serie de cerinţe de date
detaliate, ca urmare a proceselor lor administrative. Cerinţele de date
statistice ale acestor ministere sunt guvernate de noţiunea de efica-
citate, care solicită evaluarea rezultatelor politicilor şi acţiunilor lor,
adăugând cereri pentru suplimentarea registrelor administrative cu
informaţii statistice generate în mod independent, într-un cadru analitic.
Deoarece guvernele răspund de o mare parte a serviciilor de
sănătate şi învăţământ din multe ţări, apar probleme privind eficienţa
şi responsabilitatea publică. Aceste întrebări fac referire la probleme
precum: Cât costă societatea asigurarea unui învăţământ gratuit pentru
toţi copiii până la 15 ani? Se recuperează costurile? Raportul între
profesori şi studenţi asigură folosirea efectivă a resurselor alocate
educaţiei? Poate continua acest lucru şi în condiţiile îmbătrânirii forţei
de muncă şi ale sporirii populaţiei? Există suficiente facilităţi de
pregătire a profesorilor care să garanteze menţinerea proporţiilor
curente dintre profesori şi studenţi? Şi cea mai importantă întrebare la
care nu au fost găsite încă răspunsuri decisive: Este investiţia publică
marginală din sănătate (educaţie etc.) echilibrată de beneficiile aştep-
tate, cu ajutorul rezultatelor observate? Sunt mai eficiente cheltuielile
26

marginale privind paturile de spital suplimentare decât cheltuielile
privind îmbunătăţirea îngrijirii medicale ambulatorii?
Dacă este clar că problema eficacităţii determină nevoia de
informaţii – şi ţinând cont de dificultăţile de calcul al eficacităţii fără a
face aprecieri controversate –, oficiul naţional de statistică din fiecare
ţară ar trebui să stabilească un parteneriat strâns cu economiştii din
străinătate, cu administratorii şcolari etc. Acest parteneriat ar trebui
proiectat pentru a sprijini clarificarea limitelor informaţiilor dispo-
nibile din aceste domenii.
c) Administraţia regională şi locală
Problemele referitoare la interacţiunea dintre agenţiile statistice
şi autorităţile regionale sunt similare celor legate de interacţiunea cu
ministerele: ultimele depind de subiecte/domenii, în timp ce primele
depind de geografie.
Deseori, persoanele care răspund de administraţia regională vor
cere o versiune redusă pe plan local a ceea ce se face la nivel naţional.
Astfel, dacă institutul naţional compilează conturile naţionale, indicele
preţului de consum etc., este posibil ca toate acestea să fie cerute pentru a
satisface autorităţile regionale, în limita perspectivei regionale, dar cât
mai bine posibil.
Nevoile autorităţilor regionale şi locale vor fi practic subordo-
nate celor ale aparatului guvernamental. Astfel, toate acestea, indiferent
de mărime, se vor referi la numărul persoanelor (familiilor sau gospo-
dăriilor) care se află în jurisdicţia lor; caracteristicile demografice şi
veniturile acestei populaţii; statutul de ocupare a forţei de muncă;
condiţii de locuit; probleme de sănătate şi educaţie. Aceste informaţii
vor face posibilă planificarea la nivel local.
În majoritatea ţărilor cu constituţie federală, fiecare stat (provincie,
regiune autonomă) are un guvern cu interese bine definite, cât şi o
serie de alte preocupări care, prin consens, sunt rezolvate la nivel
federal – exemplu: comerţul exterior şi plăţile pot fi coordonate numai
la nivel naţional.
Problema care se ridică în faţa institutelor naţionale de statistică
este aceea a modului de a satisface cât mai bine cererile de informaţii,
fără compromiterea credibilităţii sau complexităţii, pentru zone
delimitate. Diferite ţări răspund la această problemă în diverse moduri.
De exemplu, în unele ţări, statistica naţională cuprinde toate statisticile
estimate de oficiile fiecărei regiuni definite din punct de vedere politic.
În alte ţări, s-a ajuns la o înţelegere prin care agenţia naţională de
27

statistică a convenit să furnizeze oficiilor locale statistici de bază
pentru fiecare zonă, care să fie suplimentate cu date culese de fiecare
agenţie statistică locală.
În timp ce discuţiile cu ministerele specializate sunt deseori
discuţii între experţi, discuţia cu autorităţile locale sau regionale este
mai mult orientată politic. Motivul este simplu. Majoritatea institutelor
statistice sunt dotate pentru a folosi datele din recensăminte la nivel
local (scopul lor obişnuit), dar nu pot furniza o gamă largă de date
credibile care nu sunt din recensăminte la nivel local. Răspândirea mai
multor eşantioane de întreprinderi şi gospodării alese pentru a
satisface cerinţele specifice ale autorităţilor regionale ar reduce atât
bugetele agenţiilor centrale de statistică, cât şi, poate mai important,
bunăvoinţa furnizorilor de date.
În cadrul dialogului dintre institutele centrale de statistică şi
administraţiile regionale şi locale se stabilesc atât informaţiile statistice
utile care pot fi scoase din registrele administrative existente, cât şi
modul de a convinge colectorii de date administrative să ţină cont de
posibilele cerinţe regionale. În acele situaţii în care există acces la aceste
registre, estimările statistice regionale şi naţionale sunt completate cu
informaţiile locale provenite din registrele administrative.
d) Nevoile publicului larg
Opinia publică urmăreşte cu interes statisticile periodice referi-
toare, de pildă, la indicele preţurilor de consum, rata şomajului, perfor-
manţele economice generale. Institutele naţionale de statistică ar trebui
să răspundă acestor preocupări. În acelaşi timp, ar trebui să se
concentreze pe interesul sporit al publicului pentru anumite teme şi să
se asigure că numele lor este automat asociat cu publicarea datelor.
Institutele de statistică ar trebui să facă eforturi pentru a inspira
încredere şi pentru a optimiza calitatea acestor calcule importante.
Publicul are şi cerinţe care nu sunt atât de importante, per-
manente, sau bine definite. Dificultatea apare şi datorită unui interes
anume, care se poate contura oricând ca răspuns la o situaţie specială,
cel mai adesea un eveniment neprevăzut (exemple: Care a fost
valoarea caselor distruse de cutremurul din ultima săptămână? Câte
economii au fost pierdute după ultima perioadă de inflaţie? Câţi
imigranţi ilegali există într-un oraş anume? Cât de mare este economia
subterană?). Un mod de rezolvare directă a acestor preocupări ar fi
menţinerea unei mici capacităţi, în cadrul institutelor de statistică,
pentru realizarea de anchete ad hoc.
28

Şcolile şi liceele
Introducerea statisticii în programul şcolar este un mod de
inoculare a respectului faţă de informaţiile cantitative şi analitice.
Atât şcolile primare, cât şi liceele oferă o varietate de cursuri în care
statistica joacă un rol vizibil. Următoarele exemple sunt întrebări de
bază care apar în programul multor şcoli atât la nivel primar, cât şi
secundar: Câte persoane locuiesc între graniţele unei ţări? Care este
densitatea populaţiei? Cât sunt de bogaţi locuitorii ţării? Ce fac ei în
timpul lor liber? Câţi sunt angajaţi? Câţi dintre ei sunt săraci şi au
nevoie de ajutor? Au ei acces la facilităţile educaţionale şi de sănătate?
Denumirile cursurilor variază de la ţară la ţară, dar tematica este
mai cuprinzătoare decât sugerează terminologia. Mai multe institute
de statistică au un program special care sprijină iniţiativele sistemului
educaţional pentru a promova utilizarea datelor cantitative de
timpuriu. În Polonia, de exemplu, există o competiţie activă între licee
referitor la cel mai bun eseu în care se folosesc în mod extensiv datele
statisticii oficiale. În alte ţări, şcolile beneficiază de acces la baza
naţională de date a agenţiei statistice naţionale.
Presa
Presa şi alte mijloace de diseminare a ştirilor joacă un rol special,
intermediar, în reţeaua de date statistice, fie că este o ştire principală,
fie că este o ştire de interes local. Din acest motiv, institutul naţional
de statistică răspunde nu numai pentru ca datele corecte să ajungă la
timp la beneficiari, dar şi pentru ca acestea să fie bine prezentate şi
făcute cunoscute într-o formă corespunzătoare acelora care au cel mai
mult nevoie de ele.
Nici un institut naţional de statistică nu are puterea de a asigura,
de exemplu, ca toţi cei a căror situaţie a fost afectată de o schimbare în
nivelul calculat al preţurilor de consum să devină conştienţi de acest
lucru, consultând un buletin statistic. Chiar şi în ţările în care numărul
populaţiei este calculat în zeci de milioane, tirajul buletinelor statistice
rareori depăşeşte câteva mii (cu excepţia posibilă a publicaţiilor
ocazionale, al căror tiraj este de 2-3 ori peste valoarea medie).
„Înflorirea” ştirilor statistice
Acest titlu nu sugerează incorectitudine. Asigurarea ca ştirile să
fie corect interpretate nu presupune manipularea presei. Mai degrabă,
implică faptul ca fiecare persoană să fie conştientă de greşelile de
29

interpretare. De exemplu, dacă importurile de jucării cresc mult în
luna noiembrie (într-o ţară unde o mare parte a populaţiei sărbătoreşte
Crăciunul), acest lucru nu anunţă neapărat ştiri dezastruoase pentru
balanţa de plăţi naţională. Mai degrabă, poate însemna că magazinele
de jucării interne sunt pregătite pentru Crăciun: iar comparaţia nu se
va face cu luna precedentă, ci cu aceeaşi lună din anul anterior. O
situaţie în care se produc evenimente unice – de exemplu, închirierea a
trei avioane pentru linia aeriană naţională sau efectele unei greve sau
unui dezastru natural – poate conduce la denaturarea cifrelor
prognozate şi joacă un rol major în interpretarea lor.
În majoritatea ţărilor şi în majoritatea sistemelor politice,
guvernele pot fi alese sau deţinerea puterii poate fi ratificată pe baza
promisiunilor făcute electoratului. Promisiunile variază de la cele
generale („vom face această ţară sigură pentru copiii noştri”) până la
cele foarte specifice („vom menţine rata şomajului sub 5%”).
Responsabilitatea politică din ultimul exemplu poate fi măsurată în
mod obiectiv cu ajutorul statisticii oficiale, care informează opinia
publică despre respectarea sau nerespectarea promisiunilor guvernului.
În acest caz, opinia se formează în două feluri: publicul poate decide
dacă guvernul a fost sau nu fidel platformei sale electorale sau poate
decide dacă etalonul de măsură – statistica oficială – nu este credibil şi
astfel nu va exista nici o consecinţă în legătură cu opinia sa despre
performanţele guvernului. Presa poate juca un rol constructiv în asi-
gurarea evaluării corecte a performanţelor cu credibilitatea statisticii.
O serie de institute naţionale de statistică au cucerit credibilitatea
publică faţă de cuvântul şi garanţiile instituţionale oferite. Această
situaţie este de dorit pentru fiecare instituţie statistică. Deoarece presa
poate fi un aliat preţios în această sarcină, merită a se investi într-o
legătură profesionistă, colegială cu presa.
e) Necesităţile întreprinderilor
Toate interesele utilizatorilor din întreprinderi referitoare la
informaţiile cantitative sunt similare. Întrebările fundamentale sunt:
Câte întreprinderi ca a noastră există? Cum se compară ei cu noi? Care
sunt perspectivele pentru întreprinderea noastră şi pentru a celor cu
atribuţii similare? Celelalte interese sunt pur şi simplu variaţii ale
acestor întrebări fundamentale.
Pentru a da un răspuns, institutul de statistică trebuie să defi-
nească mai întâi categoria utilizatorilor. Din punct de vedere al institutului,
30

definiţia trebuie să fie destul de vastă, încât tehnicile de eşantionare să
poată fi utilizate eficient, iar problemele de codificare, care par de
nerezolvat, să poată fi soluţionate.
După ce a fost definită categoria de utilizatori, următoarea
problemă ar fi alegerea variabilelor care trebuie comparate pentru a
satisface interesele întreprinderii. Toate variabilele economice sunt
posibile subiecte de comparare: numărul de salariaţi pe unitate de
venituri şi pe unitate de profituri; structura costurilor; mărimea pieţei
măsurate în numărul de clienţi şi în venitul brut; componentele pieţei
în funcţie de cumpărători interni şi externi; randamentul capitalului
investit; rata de inovare pe produs; preţurile cotate etc.
Dintre toate aceste variabile, în majoritatea întreprinderilor, două
sunt mai importante, şi anume rata la care preţurile sunt ajustate în
condiţiile cererii generale şi specifice şi rata la care produsele sau
serviciile unei întreprinderi sunt influenţate de inovaţiile tehnice şi
organizatorice.
Marile întreprinderi
Interesele marilor întreprinderi sunt foarte asemănătoare cu cele
ale ministerelor de finanţe şi ale sectoarelor specializate respective.
Dacă întreprinderile furnizează produse alimentare pieţelor naţionale
şi posedă multiple direcţii de specializare, singurul punct util de
comparare este restul ramurilor economiei. Întrebările lor vor semăna
cu cele ale Ministerului de Finanţe, cu accent pe: structurile costurilor
pentru activităţile de interes special; structurile costurilor concurenţei
din străinătate; informaţii privind barierele puse activităţilor lor din
străinătate (atât tarifare, cât şi netarifare); informaţii financiare privind
investiţiile interne şi externe.
În multe ţări, marile întreprinderi contribuie cu o mare pondere
la Produsul Intern Brut în mod disproporţionat şi, prin urmare, nu pot
fi ignorate nici cerinţele de date, nici exactitatea şi promptitudinea
răspunsurilor. Din acest motiv, o serie de institute de statistică au creat
o unitate specială cu funcţia exclusivă de a coordona relaţiile cu marile
întreprinderi.
Micile întreprinderi
Satisfacerea nevoilor de date ale micilor întreprinderi este cel
mai mare obiectiv al statisticii întreprinderilor, din mai multe motive.
Efortul depus pentru a răspunde la cererile de date este mai mare în
31

cazul celor mici, decât pentru cele mari sau medii. Efortul este
aproape la fel de mare ca şi cel depus de gospodării. Chiar şi atunci
când nevoia de date este bine formulată, specificaţiile tind a fi foarte
detaliate – în funcţie de întreprindere, de localizare, competitorii cu
care se compară – încât este dificil ca agenţia statistică să se con-
formeze oricărui nivel acceptabil profesional de credibilitate. Al
treilea motiv se referă la natura cererilor de date ale micilor între-
prinderi – chiar dacă se solicită statistici specifice, micile întreprinderi
pot fi refractare la toate cererile de date detaliate ale guvernului,
deoarece timpul şi resursele necesare ar spori mult costurile generale.
Agenţia statistică va satisface cu greu cererile micilor întreprinderi
dacă nu are acces la registrele administrative cheie şi nu le poate folosi
în scopuri statistice.
În pofida acestor probleme, micile întreprinderi au o importanţă
de necontestat. Sunt numeroase; joacă un rol cheie în sectorul de
servicii, li se acordă credit pentru inovaţii, mai ales în activităţi
dinamice care caracterizează o economie modernă; şi, după unii, joacă
un rol cheie în crearea de locuri de muncă, mai ales în etape timpurii
ale unei fluctuaţii ciclice crescânde. Din aceste motive, obiectivele lor
trebuie să fie factori decisivi în programul de diseminare al unei
agenţii naţionale statistice.
Există două aspecte privind satisfacerea nevoilor de date ale
micilor întreprinderi, ambele afectând organizarea – pe lângă datele
statistice şi pregătirea salariaţilor micilor întreprinderi referitor la
folosirea datelor în avantajul lor. Unul din cele mai importante obsta-
cole în calea supravieţuirii micilor întreprinderi este accesul la credite
în condiţii acceptabile; în acest scop, ele trebuie să demonstreze modul
în care costurile şi profitul lor brut se compară cu cele ale concurenţei.
Ceea ce le interesează cel mai mult nu sunt mediile şi totalurile, ci mai
degrabă distribuţia proporţiilor cheie şi unde se potrivesc ele. Exemple
de aceste proporţii sunt ponderea costurilor publicitare în costul total,
echitatea creditelor, sumele de încasat în veniturile totale.
g) Cercetarea, lumea academică
Lumea academică poate face cereri oneroase unei agenţii sta-
tistice, dar poate fi şi cel mai important aliat în definirea programelor
de cercetare şi acţiune, în evaluarea calităţii statisticilor produse, în
sprijinirea explicaţiilor acordate celor neiniţiaţi privind punctele forte
şi slabe ale statisticii oficiale. Contactele cu membrii instituţiilor
academice reprezintă o resursă strategică.
32

Nevoile lumii academice nu pot fi rezumate atât de uşor ca
acelea ale altor sectoare. Teoretic, ele cuprind toate activităţile unui
institut naţional de statistică. Orice cercetare din ştiinţele sociale este
condusă de o instituţie academică şi solicită testări prin cereri de date
adresate instituţiilor statistice. Nevoile academice diferă de nevoile
altor sectoare în cel puţin un punct fundamental. Toate celelalte
sectoare solicită statistici pentru a formula politici, a examina opinii, a
lua decizii, prin urmare sunt mai puţin preocupate de modul în care
sunt generate datele. Reversul este valabil pentru comunitatea aca-
demică. De exemplu, în cercetarea unei probleme economice speciale,
este esenţial a se distinge „datele aşa cum sunt observate” şi „datele
modificate de procesele de editare standard”. Cercetătorii par a dori să
se elibereze de comentariile analizelor institutelor naţionale de statistică
şi să-şi dorească propriile analize.
h) Instituţiile internaţionale
În multe ţări cu sisteme statistice avansate, cererile de programe
ale agenţiilor/organizaţiilor internaţionale reprezintă nu mai mult decât
o anexă marginală la programele interne ale agenţiilor statistice. În
alte instituţii naţionale de statistică, pe lângă iniţiativele speciale pe
scară largă, cum ar fi recensământul populaţiei, cererile organizaţiilor
internaţionale domină programele curente.
¾ De ce sunt importante statisticile? Sunt utile tuturor catego-
riilor de consumatori de informaţie evocaţi mai sus pentru că:
• Alimentează dezbaterile politice, şi de orice natură ar fi ele;
• Permit o evaluare obiectivă a stadiului societăţii, economiei;
• Sunt folosite pentru a sprijini decizia politică, pentru a formula
şi a evalua politicile;
• Furnizează o imagine a activităţii prestate de către guvern, admi-
nistraţie; pe baza lor, cetăţenii apreciază performanţele guvernului;
• Sunt, până la urmă, o piatră de hotar a democraţiei, fiind
esenţiale pentru un management public de calitate.
¾ Schimbările politice au un impact semnificativ asupra sta-
tisticii. Două exemple practice vor ajuta la înţelegerea afirmaţiei.
1. În trecut, statistica comerţului exterior, bine conceptualizată,
era extrem de precisă. În prezent, o dată cu eliminarea graniţelor în
Uniunea Europeană, sistemul de culegere de date de comerţ exterior a
trebuit schimbat şi Eurostat (Biroul de Statistică al Comunităţii Europene)
încearcă cea mai bună soluţie statistică adaptată noii realităţi.
33

2. Introducerea unei structuri economice liberale (liberalizarea
preţurilor) a antrenat modificări în calculul indicelui preţurilor de
consum, care trebuie adaptat noilor reguli. Este vorba de trecerea de la
un preţ fix, pentru anumite mărfuri, la stabilirea de fiecare companie a
propriului preţ.
¾ Trecerea de la un sistem dictatorial la unul democratic
are, de asemenea, impact asupra creşterii calităţii în statistică. Dincolo
de orice altă dezvoltare a subiectului, un lucru este cert – statistica
devine mult mai relevantă, pentru că este baza întregului proces de
decizie. Într-un regim dictatorial, procesul decizional revine în cea mai
mare parte guvernului, care devine astfel unicul client şi utilizator al
statisticii. Din contră, într-o organizaţie democratică, cu cât sunt mai
multe unităţile de decizie, cu atât sunt mai mulţi utilizatori ai statisticii
şi cu atât mai important devine Institutul Naţional de Statistică, punct
central al sistemului naţional statistic, în calitate de coordonator unic
din punct de vedere metodologic.
¾ Integritatea statistică şi încrederea în statistici sunt esenţiale.
Chiar şi în situaţia fericită ca un sistem naţional să deţină cele
mai bune statistici, fără ca acestea să fie crezute de utilizatori şi, în
consecinţă, utilizate, ele ar fi inutile. S-ar eşua, cum se mai întâmplă în
unele dezbateri publice, discutând dacă cifrele statistice reprezintă
ceea ce se afirmă, şi nu ceea ce reprezintă cifrele în cauză pentru
societate sau pentru politici. De aceea, percepţia integrităţii sistemului
statistic contează aproape la fel de mult ca şi integritatea însăşi.
Sunt câteva aspecte cheie ale integrităţii şi credibilităţii
statisticii. Ca un institut naţional de statistică să-şi îndeplinească rolul
său democratic, el trebuie să se bucure de credibilitate, proces ce se
construieşte în timp. Credibilitatea trebuie cultivată şi îmbunătăţită în
permanenţă.
Reuşita câştigării încrederii utilizatorilor în statistici ar putea fi –
în sens figurat – comparată cu obţinerea unei performanţe în sport.
Similar performanţelor cucerite cu eforturi susţinute în competiţiile
sportive şi care încununează ore de antrenament, la fel de greu este de
a dobândi încrederea scontată în statistici! O sarcină şi mai dificilă în
ambele cazuri este aceea de a o menţine, iar în situaţia pierderii acesteia,
încercările de recâştigare a performanţei sportive, ca şi încrederea în
statistică ar însemna eforturi considerabile în cadrul unui proces lung
şi adeseori marcat de sacrificii şi frustrări.
34

O statistică utilă este credibilă
• Opinia publică va avea exact atâta încredere în statistica
oficială câtă au statisticienii în exactitatea propriilor date, drept pentru
care nu este deloc greşită identificarea unei legături directe între
încrederea în statistică şi promovarea unor acţiuni în sensul orientării
producţiei statistice către nevoile utilizatorilor. Acestea presupun o
temeinică studiere a cerinţelor de date statistice, organizarea corespun-
zătoare a culegerii şi prelucrării datelor, ca şi orientarea spre marketing
în comunicarea cu utilizatorul. Nu în ultimul rând trebuie ca pregătirea
utilizatorilor, în sensul inoculării unei „culturi statistice”, să-i plaseze,
indiferent de categoria din care fac parte (organism guvernamental,
cercetător, om de afaceri, student etc.), departe de interpretarea eronată
a mesajului informaţiei statistice.
O comunicare permanentă cu utilizatorii, şi adeseori în vederea
pregătirii de care am amintit, este nu numai de dorit, ci şi absolut
indispensabilă pentru a-i sensibiliza şi aviza asupra modului în care ei
pot sau ar putea utiliza cifrele şi informaţiile. Aici se cuvine subliniat
faptul că informaţia statistică este utilă în anume condiţii, mai puţin
utilă în altele şi devine irelevantă într-un ultim set de condiţii să
spunem nefavorizante. De cele mai multe ori, o simplă notă metodo-
logică scrisă nu este suficientă, preferabilă fiind organizarea – de ce
nu? – a unor „mese rotunde” pentru a demonstra direct utilizatorilor
aplicabilitatea practică a statisticilor. Aceasta, fireşte, nu exclude, ci,
dimpotrivă, impune şi mai pregnant difuzarea în formă scrisă a
informaţiilor cu privire la felul în care au fost culese, prelucrate şi
prezentate datele, cu referirile de rigoare asupra fiabilităţii sau metodei
statistice aplicate.
O statistică imparţială este credibilă
Cuvântul cheie – imparţialitate – înseamnă a nu ţine seama de
puncte de vedere partizane, de natură să favorizeze pe cineva sau ceva
anume. De multe ori, institutele naţionale de statistică sunt acuzate că,
încălcând etica profesională, devin instrumente ale guvernelor – cu
toate că, în fapt, statisticile sunt produse corect şi imparţial. Prima
condiţie însă fiind îndeplinită, validitatea şi corectitudinea informaţiei
statistice trebuie probate într-un cadru organizat, cu probitate profe-
sională, obiectivitate şi deschidere spre dialog.
• Este adevărat, instituţia naţională de statistică face parte dintr-un
sistem administrativ şi bugetar – parte a sistemului guvernamental.
35

Este însă esenţial ca rolul vital al statisticii oficiale să fie pe deplin
recunoscut – declarat public şi respectat în orice moment de către toţi
factorii implicaţi în folosirea datelor, în primul rând de către cei ce pot
exercita influenţe asupra imaginii statisticii.
O consultare permanentă între cei împuterniciţi să coordoneze
instituţia naţională de statistică şi instituţia în sine este firească în
legătură cu programul anual al cercetărilor, cu stabilirea priorităţilor şi
utilizarea resurselor bugetare. Când ne referim, însă, la aspectele pur
profesionale ale activităţii, doar institutul naţional pentru statistică va
trebui să fie acela care decide asupra metodelor, standardelor şi
clasificărilor aplicate. De asemenea, în limitele bugetului aprobat,
instituţia este cea care are autoritate deplină în legătură cu modalitatea
de îndeplinire a sarcinilor din programul general şi cu angajarea
personalului propriu, pe considerente pur profesionale.
În procesul statistic, politicienii îşi au propriul rol în distribuirea
de resurse rezonabile institutelor naţionale de statistică şi în
demonstrarea încrederii lor în statistici – de exemplu, abţinându-se de
la orice fel de comentarii în vederea obţinerii de câştiguri politice pe
termen scurt. Pe termen lung, statisticile fiabile, de încredere sunt în
interesul politicienilor, pentru că multe din analizele şi deciziile lor se
sprijină pe statistici. Dacă opinia publică nu are încredere în statistici,
nu va avea încredere nici în deciziile bazate pe acestea. Statisticienii
trebuie să construiască între ei şi politicieni o relaţie de încredere şi
înţelegere reciprocă şi trebuie să-i educe pe cei implicaţi în procesul
politic pentru a folosi statisticile în mod corect.
Utilizarea statisticilor de către guvern pentru a sprijini deciziile
politice plasează inevitabil statistica în arena politicului. La fel se
întâmplă şi cu folosirea de statistici de către guvern în scopuri
administrative. De exemplu, se apelează la statistica populaţiei pentru
redistribuiri de resurse, pentru determinarea limitelor de reprezentare
în anumite regiuni. Se foloseşte indicele preţurilor de consum pentru a
stabili nivelul pensiei în fiecare an. Indicatorii economici din criteriile
de convergenţă au fost folosiţi pentru a determina acele ţări ce fac
parte din Uniunea Monetară Economică.
Cum se poate, deci, asigura integritatea când utilizarea statisticilor
în scopuri administrative le plasează în zona politicului? Comunitatea
internaţională sugerează că acestea sunt decizii politice şi nu aparţin
36

statisticii. Rolul statisticii este să furnizeze statistici profesioniste şi
imparţiale decidenţilor politici. Opinia publică sesizează greu diferenţa,
mai ales atunci când o anume decizie este prezentată ca o consecinţă
automată a ultimei estimări statistice. De exemplu, dacă indicele pre-
ţurilor de consum înregistrează o tendinţă ascendentă, pensiile cresc.
Rezultă de aici două concluzii:
– decidenţii pot fi tentaţi să influenţeze output-ul statistic pentru
a influenţa rezultatul administrativ care îi urmează;
– opinia publică poate privi statisticianul drept parte vinovată
prin asociere, în cazul când consecinţa administrativă nu îi este
cumva pe plac.
Garantarea sau demonstrarea integrităţii statisticilor folosite în
scopuri administrative este de foarte mare importanţă. Două sunt
exemplele mai facile:
1. Organizarea şi efectuarea recensământurilor sunt, în multe ţări,
aprobate prin lege.
2. În cazul criteriilor de convergenţă, toate statele membre înre-
gistrează indicatori precum deficitul şi datoria guvernamentală, res-
pectând definiţiile sistemului european de conturi (SEC 95), pentru a
asigura comparabilitatea internaţională.
• În categoria „alte măsuri” care garantează imparţialitatea pro-
fesională şi ajută în a-i convinge pe utilizatori că informaţia statistică
este demnă de crezare am include – în primul rând – asimilarea meto-
delor şi standardelor recunoscute pe plan internaţional.
Legătura, deşi nu directă, între încrederea în statistici şi coor-
donarea internă şi internaţională se stabileşte totuşi printr-o verigă
intermediară, cooperarea punându-şi amprenta asupra garanţiei calităţii
şi comparabilităţii statisticilor.
La fel de importantă este şi modalitatea de prezentare a sta-
tisticilor – clară, neutră, evitând orice tip de interpretare şi mai ales
evitând comentarii cu nuanţă, partizane, de exagerare a unui aspect
pozitiv sau exacerbare a unuia negativ.
Momentul diseminării cifrelor statistice este, iarăşi, o problemă
foarte sensibilă. Cu ani în urmă, o practică a institutelor de statistică
din ţările Europei de Vest era de a transmite la guvern comunicatele
de presă, înaintea oficializării datelor statistice, la conferinţele de
37

presă. Evident, glasul opoziţiei s-a făcut auzit şi, pe bună dreptate, s-a
insistat asupra respectării principiului accesului tuturor utilizatorilor
exact în acelaşi moment la noile date statistice. Să ne gândim la sta-
tisticile preţurilor, ale comerţului exterior, ale şomajului şi producţiei
etc. – deosebit de importante – cu efecte directe asupra comportamen-
tului pieţei şi al operatorilor economici.
S-a adoptat metoda comunicării în avans a calendarului cu ter-
mene şi a unor informări precise referitoare la publicarea statisticilor
cheie.
O statistică ce îşi explică totdeauna limitele este credibilă
Enunţul face referire nu numai la necesitatea de a prezenta
informaţiile perioadei în cauză în conformitate cu standardele ştiin-
ţifice privind sursele, metodele şi procedurile utilizate, ci insistă
asupra obligativităţii de a nu omite explicarea şi lămurirea eventualelor
probleme, detalierea punctelor slabe ale metodologiilor sau ale unor
indicatori calculaţi, cu alte cuvinte sugerarea gradului în care infor-
maţiile statistice sunt demne de încredere sau precauţia cu care ele
trebuie utilizate.
O statistică ce sancţionează abuzurile este credibilă
Pe aceeaşi linie, a valorificării de către instituţia naţională de
statistică a privilegiului de „consilier” al utilizatorilor privind folosirea
informaţiei statistice, trebuie exercitată, evident, şi obligaţia de a
comenta orice interpretare greşită a cifrelor, metodelor şi procedurilor
statistice.
Este adevărat că nu totdeauna se dispune de timpul necesar
sau/şi de resursele adecvate pentru monitorizarea tuturor utilizărilor
statisticilor şi pentru sancţionarea, de câte ori este nevoie, a abuzurilor.
„Sancţionarea”, aici, trebuie înţeleasă în sens larg, ca persuasiune,
nefiind vorba de măsuri coercitive care, de cele mai multe ori, agra-
vează încrederea, mai degrabă decât o stimulează.
S-ar putea enunţa patru etape în cadrul unei proceduri care până
acum a oferit rezultate bune:
1) monitorizarea prezentării/utilizării informaţiei statistice şi
detectarea eventualelor interpretări eronate;
2) aprecierea incidentului; dacă acesta pare a fi produs în mod
deliberat sau frecvent, se abordează fără ezitare şi întârziere
pasul următor;
38

3) redactarea imediată a unui comentariu care sancţionează
eroarea, demonstrând, în acest fel, marea grijă a instituţiei în
legătură cu utilizarea statisticilor; cu cât acesta întârzie mai mult,
cu atât impactul acţiunii corective asupra greşitei utilizări a
statisticilor se diminuează;
4) există şi o ultimă etapă care are loc independent de parcurgerea
fazei anterioare, şi anume luarea în discuţie de către producătorii de
statistici a incidentului sub aspectul necesităţii unei modificări în
prezentarea datelor statistice şi/sau în prezentarea metodologiilor şi
procedurilor aplicate (Sunt acestea suficient de clare şi concise? Nu
cumva explicaţiile sunt insuficiente?).
O statistică ce respectă confidenţialitatea datelor individuale
este credibilă
Dincolo de deontologia profesională, de criteriile etice şi morale
care impun respectarea confidenţialităţii datelor statistice, orice
discuţie în legătură cu credibilitatea statisticilor devine sterilă dacă
birourile naţionale pentru statistică nu respectă confidenţialitatea
informaţiei individuale sau dacă nu o pot garanta.
Ca atare, acest principiu esenţial al statisticilor oficiale este
necesar a fi respectat în toate fazele culegerii, prelucrării, prezentării şi
stocării datelor şi, mai mult decât atât, trebuie, în orice situaţie,
explicat, argumentat şi demonstrat în baza măsurilor luate pentru
garantarea lui. În esenţă, formularea unui articol distinct în legea sta-
tisticii, a regulilor interne care stipulează responsabilitatea salariaţilor
institutelor naţionale de statistică vizavi de respectarea confidenţia-
lităţii este o condiţie primordială.
În concluzie, dacă am încerca o conturare a conceptului de
„încredere” a utilizatorilor în statistici, atunci, fără ezitare, trebuie să
spunem că el se identifică, în fapt, cu însăşi plauzibilitatea demersului
politic sau cu succesul în afaceri, întrucât folosirea datelor statistice ca
fundament al deciziei nu poate fi substituită de supoziţii bazate pe
riscul şansei.
Cu alte cuvinte:
1) încrederea în statisticile oficiale este în relaţie directă cu
autonomia profesională şi politică a institutului naţional pentru
statistică. Deci, cu cât gradul său de libertate politică şi profesională
este mai mare, cu atât există o probabilitate sporită de a crea şi
menţine încrederea utilizatorilor;
39

2) încrederea în statisticile oficiale se obţine nu doar producând
şi diseminând date, chiar şi dacă ele sunt relevante din punct de
vedere al corectitudinii, ci şi promovându-le, demonstrând că ea
însăşi, instituţia naţională de statistică, are încredere în propriile
cifre, informând utilizatorii în legătură cu măsurile de protecţie a
datelor, cu alegerea metodologiilor, conceptelor şi clasificărilor
potrivit normelor şi standardelor internaţionale;
3) încrederea în statisticile oficiale se câştigă prin detaşare de
cerinţele de informaţii formulate de autorităţile fiscale sau alte
organe publice de control. Datele individuale vor fi folosite, fără
excepţie, în scopuri statistice, agregarea sau denominalizarea
excluzând identificarea subiectului individual.
Integritatea statistică se asigură în condiţiile unui cadru general

(aranjamente legislative, de guvernare, organizaţionale) în care un institut
naţional de statistică funcţionează. Cerinţele unui asemenea cadru sunt:
a) mecanisme transparente pentru stabilirea priorităţilor statisticii;
b) libertate profesională în producerea operaţională a rezultatelor;
c) standarde profesioniste în producţia de statistici.
Cererea de statistici a societăţii este în continuă creştere. Resur-
sele sunt finite, ceea ce face ca, în momentul analizei lipsurilor din
statistici, alegerea domeniilor de perfecţionat să fie totdeauna dificilă.
Opinia publică insistă să se asigure că toate cerinţele actorilor din
societate au fost analizate sau, cel puţin discutate, într-un mod
transparent. Trebuie să fie clar pentru utilizatorii de statistici că
decizia privind planul de cercetări statistice nu este una politică, că nu
s-a evitat culegerea de date pe o anumită temă sensibilă din punct de
vedere politic, în timp ce s-au organizat culegeri de date pe un alt
subiect, „mai sigur”.
Este extrem de dificilă transmiterea către opinia publică a unei
astfel de garanţii. Se poate întâmpla să se finanţeze o cercetare statis-
tică preluând fondurile aferente alteia. De exemplu, un institut naţional
de statistică poate decide necesitatea unei noi anchete în întreprinderi
ce poate fi organizată prin reducerea resurselor de la o anchetă în
domeniul social pentru care cererea, să presupunem, ar fi mai mică.
Făcând acest lucru, institutul în cauză ar putea fi acuzat de interferenţă
politică de către cei care cred că ancheta socială, să zicem cea pentru
evaluarea sărăciei, era crucială.
40

Decizia cu privire la statisticile ce vor fi produse este construită
pe răspunsuri la întrebări de genul: Ce metode se vor folosi în
cercetare? Care definiţii sunt mai potrivite? Care sunt conceptele de
bază ce vor fi folosite? Răspunsurile au un impact fundamental asupra
calităţii, reale şi percepute, a statisticilor finale.
De exemplu, în cazul şomajului există două rânduri de cifre, ale
şomajului înregistrat vizavi de cifrele derivate din anchetele forţei de
muncă, folosind definiţii ale Biroului Internaţional al Muncii. Folosind
date din surse administrative, definiţiile şi conceptele de bază pot fi
influenţate politic şi pot genera neîncredere. Impactul poate afecta nu
doar sursa în cauză. Dacă opinia publică are puţină încredere într-un
rezultat statistic, aceasta ar putea afecta modul în care organizaţia, ca
întreg, este văzută. Un cadru transparent este necesar pentru a
asigura că deciziile cu privire la calcule se bazează pe consideraţii
profesionale, şi nu politice.
Libertatea profesională este, de asemenea, esenţială în operaţiunile
statistice. Aceasta se extinde şi asupra modului de diseminare. Prezen-
tarea statisticilor ca produs final afectează integritatea lor percepută.
Dacă există suspiciuni cu privire la data diseminării oficiale, acestea
vor submina întreaga activitate de producere a statisticilor. Un cadru
transparent este necesar pentru a asigura că deciziile cu privire la
diseminare sunt profesioniste, şi nicidecum politice.
Cadrul general în care institutele naţionale pentru statistică
acţionează nu este un ideal valabil pentru toate ţările şi pentru toate
situaţiile, ci reflectă totdeauna istoria, cultura şi mentalitatea unei ţări.
Sunt însă câteva trăsături comune ale acestui cadru. Spre exemplu,
pentru fixarea priorităţilor, institutele naţionale de statistică dispun de
reţele de organe consultative ale utilizatorilor şi de consilii de coor-
donare a activităţii, prin care se asigură că interesele comunităţii sunt
reflectate în statistici. Mecanismele de asigurare a calităţii, constituite
după anumite standarde, sunt, de asemenea, importante. Totodată, sunt
necesare mecanisme pentru discutarea şi dezvoltarea metodelor în
comunitatea statistică, pentru dezvoltarea de standarde într-un mod
transparent. Mecanismele de audit transparente sunt cruciale pentru
construirea încrederii în statistici. Este nevoie şi de asigurarea inde-
pendenţei în acest cadru – deci, de o legislaţie care să garanteze că
institutele naţionale de statistică au o independenţă operaţională.
¾ Un cadru general corespunzător pentru statistică nu este
suficient; integritatea statisticii va depinde de profesionalismul per-
sonalului angajat în activitatea statistică. Pentru multe dintre statisticile
41

produse, utilizatorii cunosc doar că statistica în discuţie este de bună
sau de mai puţin bună calitate. Ei apreciază corectitudinea unei
statistici după încrederea pe care o au în institutul naţional de statistică
ce o produce, judecă statistica, judecând statisticienii.
Când ascultăm la radio sau la TV ştirile, vom alege, poate, din
multitudinea posturilor, CNN sau BBC, deoarece avem încredere în
aceste posturi, deoarece optăm pentru calitatea informaţiei pe care
dorim să o auzim. Opţiunea este bazată pe reputaţia construită în timp
cu privire la calitate. Acelaşi lucru este valabil şi în ce priveşte insti-
tutele naţionale de statistică. Deci, ce este profesionalismul? Este un
angajament pentru calitate, un angajament pentru producţia de statistici
vizând un anume scop.
Cum se demonstrează profesionalismul într-un institut naţional
de statistică?
– prin folosirea celor mai bune practici metodologice recunos-
cute pe plan internaţional;
– prin folosirea celor mai potrivite concepte şi clasificări, publi-
carea şi organizarea de dezbateri pentru analizarea conceptelor şi
clasificărilor utilizate;
– prin păstrarea conformităţii cu standardele internaţionale şi cu
cele mai bune practici în statistică (good practices);
– prin acţionare în parteneriat pentru dezvoltarea de concepte şi
metode;
– prin informare largă cu privire la calitatea statisticilor.
¾ Concluzii de reţinut:
1. Utilizatorii de statistici au un cuvânt de spus în decizia privind
conţinutul producţiei de statistici.
2. Este mai uşor de apărat o metodă atunci când cadrul concep-
tual este bine definit. Tocmai acesta este rolul primordial al stan-
dardelor internaţionale. Integritatea statistică nu are decât de
câştigat prin aderarea la standarde internaţionale (chiar dacă
şi acestea câteodată sunt arbitrar stabilite). Asemenea standarde
reprezintă un veritabil ghid pentru statisticienii naţionali şi un
sprijin pentru aceştia. Este însă nevoie şi de un mecanism de
revizuire a lor, pentru a ţine pasul schimbărilor din societate.
3. Organizaţiile internaţionale, în calitate de producători de sta-
tistici, trebuie să faciliteze dezvoltarea transparentă a standar-
delor internaţionale şi cooperarea între ţări.
42

3. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE
ALE STATISTICII PE PLAN INTERNAŢIONAL
În democraţiile moderne, se admite din ce în ce mai mult că

accesul larg la informaţiile statistice reprezintă un drept important al
cetăţenilor, necesar bunei funcţionări a democraţiilor respective. Pe de
altă parte, încrederea esenţială în statistica oficială a tuturor cate-
goriilor de utilizatori poate fi realizată numai dacă actorii implicaţi
acceptă unele practici utile, pentru ca furnizorii de date brute să
răspundă favorabil cererilor de informaţii din partea birourilor de
statistică. Acest lucru înseamnă că guvernele trebuie să creeze un
climat adecvat şi să asigure un cadru juridic şi bugetar echitabil, în
scopul producerii şi diseminării de date statistice care să satisfacă
toate necesităţile utilizatorilor, şi nu numai nevoile proprii.
Acest nou climat este, fără îndoială, rezultatul activităţii depuse
de comunitatea statistică de la sfârşitul anilor ’70, în vederea creării şi
promovării unui set de principii etice şi de practici utile. Una din
primele tentative de formalizare a unor astfel de reguli etice a fost cu
siguranţă Codul de conduită a statisticienilor, adoptat în anul 1979 de
către Asociaţia Statisticienilor Americani (ASA), sub conducerea lui
W. Edwards Deming. După o revizuire a sa, în anul 1989, denumirea
devine Liniile Directoare Etice ASA privind practica statistică.
Deming a fost asemenea unul din promotorii Comitetului Insti-
tutului Internaţional de Statistică (International Statistical Institute – ISI)1,
_______________
1
Institutul Internaţional de Statistică (ISI):
• este cea mai veche asociaţie ştiinţifică ce fiinţează până în prezent, cu
sediul în Voorburg/Olanda;
• înfiinţată în 1885;
• mai mult de 2000 membri aleşi, din 133 ţări la care se adaugă încă
3000 membri ai secţiunilor specializate ale Institutului:
– Societatea Bernoulli pentru Statistică Matematică şi Probabilităţi,
43

care a pregătit Declaraţia ISI asupra eticii profesionale2, adoptată în
cursul sesiunii centenare a ISI, care a avut loc la Amsterdam, în anul 1985.
Declaraţia descrie patru tipuri de obligaţii ale statisticienilor:
– faţă de societate;
– faţă de finanţatorii programelor de cercetări statistice;
– faţă de statisticieni, colegi de breaslă;
– faţă de unităţile statistice.
a) Obligaţiile statisticii către societate
• Organizarea de cercetări statistice se bazează pe convingerea
că extinderea accesului la informaţii bine fundamentate este în beneficiul
societăţii. Faptul că informaţiile statistice pot fi interpretate sau
utilizate abuziv sau faptul că impactul lor poate diferi de la un grup de
utilizatori la altul nu constituie un argument convingător pentru a opri
colectarea şi diseminarea lor.
– Asociaţia Internaţională pentru Statistică Oficială,

– Asociaţia Internaţională pentru Calcul Statistic,
– Asociaţia Internaţională pentru Educaţie Statistică,
– Asociaţia Internaţională pentru Anchetele prin Sondaj;
• are statut consultativ în cadrul ECOSOC (Consiliul Economic şi
Social/ONU) şi în cadrul UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie,
Ştiinţă şi Cultură).
• Obiective:
– Generale: dezvoltarea şi perfecţionarea metodelor statistice şi aplicarea
lor în întreaga lume.
– Intermediare:
– încurajarea cooperării internaţionale şi asocierea între statisticieni
pentru schimb de experienţă;
– integrarea internaţională a statisticii prin dezvoltarea relaţiilor între
societăţile statistice şi alte organizaţii oficiale şi neoficiale cu preocupări
statistice;
– promovarea pregătirii în statistică;
– promovarea utilizării celor mai potrivite metode statistice în toate ţările;
– promovarea comparabilităţii internaţionale a datelor statistice.
2
Declaraţia Institutului Internaţional de Statistică privind etica
profesională:
– nu impune un set rigid de reguli pe care statisticienii să le respecte, ci
informează în legătură cu valorile şi experienţa comună a acestora;
– declaraţia este mai degrabă informativă şi descriptivă, decât prescriptivă;
– declaraţia nu este exhaustivă.
44

Nu există formule sau linii directoare pentru evaluarea posibi-
lelor beneficii sau riscuri ale diverselor tipuri de cercetare statistică.
Statisticianul trebuie să fie atent la posibilele consecinţe ale muncii
sale, conştient fiind de faptul că dreptul societăţii de a fi informată cu
privire la caracteristicile colective ale acesteia intră câteodată în
conflict cu dreptul individului de a-şi proteja propria intimitate.
Toate informaţiile, indiferent că sunt sau nu colectate în mod
sistematic, sunt pasibile de utilizări abuzive. Nici o informaţie nu este
lipsită de riscul de a dăuna unor interese. Participarea la cercetarea
statistică poate dăuna unor indivizi, iar anumite constatări pot afecta
anumite interese de grup. Spre exemplu, un anumit cartier poate
deveni un model negativ în urma unei cercetări statistice care constată,
în cadrul său, o rată a infracţionalităţii foarte mare. Şi interesele de
grup pot fi afectate de acţiunile sociale sau politice bazate pe
constatări statistice. Spre exemplu, este posibil ca prezenţa masivă a
poliţiei într-un cartier în care se constată că infracţionalitatea este
foarte mare să se realizeze pe seama reducerii forţelor de poliţie în
cartierele în care rata infracţionalităţii este redusă. În ansamblu, o
atare mişcare se poate dovedi benefică pentru societate, dar în detri-
mentul anumitor cartiere. Statisticienii nu sunt însă în măsură să
prevină acţiunile bazate pe datele statistice.
• Statisticienii trebuie să utilizeze toate posibilităţile de care
dispun pentru a extinde sfera cercetării statistice şi pentru a face
cunoscute constatările rezultate în urma cercetărilor, în beneficiul unei
cât mai largi comunităţi.
Statisticienii creează şi utilizează concepte şi tehnici pentru
colectarea, analiza sau interpretarea datelor. Deşi nu sunt întotdeauna
în situaţia de a stabili sfera de cuprindere a activităţii lor sau modul în
care sunt folosite şi diseminate datele lor, ei le pot influenţa adesea. În
plus, au posibilitatea de a crea modalităţi eficiente de utilizare a resur-
selor, spre exemplu, prin dezvoltarea tehnicilor de eşantionare sau prin
introducerea de noi modalităţi de utilizare a datelor statistice existente.
Statisticienii care lucrează în domeniul academic se bucură,
probabil, de cel mai mare grad de autonomie în privinţa sferei de
cuprindere a activităţii lor şi a diseminării rezultatelor pe care le obţin.
Chiar şi aceştia au un anumit grad de dependenţă faţă de deciziile
finanţatorilor, pe de o parte, şi de editorii jurnalelor statistice, pe de
altă parte, în ceea ce priveşte domeniul şi publicarea cercetărilor lor.
45

Statisticienii care lucrează în sectorul public (statisticienii oficiali)
au în general mai puţină autonomie în privinţa a ceea ce fac sau a
felului în care sunt utilizate datele lor. Pentru o îngustare a activităţii
lor, pot fi invocate reglementări privind păstrarea secretului, se pot
exercita presiuni pentru oprirea sau amânarea publicării constatărilor,
se pot întrerupe unele serii statistice din raţiuni care nu au nimic de-a
face cu aspectele tehnice statistice.
Experienţa profesională din multe ţări arată că statisticienii
reuşesc întotdeauna să păstreze controlul prin evitarea restricţiilor ce
pot fi impuse activităţii lor. Vom obţine, spre exemplu, acordul de a
anunţa în avans datele exacte ale publicării diverselor serii statistice,
creând astfel obligaţia ca datele să fie publicate la termenele stabilite,
indiferent de eventuala intervenţie a unor factori politici.
• Statisticienii, operând în cadrul sistemelor de valori ale socie-
tăţilor lor, vor lupta să îşi păstreze integritatea profesională. În consecinţă
nu vor folosi metode menite să producă rezultate denaturate, nu vor
prezenta denaturat rezultatele statistice, fie direct, fie prin omisiune.
Ştiinţa nu poate fi niciodată total obiectivă, iar statistica nu face
excepţie. Selecţia temelor care trebuie supuse cercetării statistice ar
putea reflecta o înclinaţie sistematică spre anumite valori culturale sau
personale. În plus, tipul de subordonare a institutului de statistică, sursa de
finanţare şi o serie de alţi factori pot interveni cu o anumită prioritate,
obligaţii şi interdicţii. Cu toate acestea, statisticianul are responsabilitatea
de a urmări întotdeauna obiectivitatea, are obligaţia profesională să se
opună acelor culegeri de date, analize, interpretări şi publicări de rezultate
care prezintă riscul (explicit sau implicit) de a dezinforma sau induce
în eroare, în loc să contribuie la reflectarea corectă a realităţii.
b) Obligaţii faţă de finanţatorii cercetărilor statistice
• Statisticienii au datoria de a clarifica obligaţiile care revin, pe
de o parte, finanţatorilor şi, pe de altă parte, statisticianului; spre
exemplu, prin promovarea porţiunilor relevante din codul profesional
care reglementează activitatea statisticii.
• Metodele şi procedurile disponibile pentru abordarea cercetărilor
propuse trebuie analizate; în urma acestei acţiuni, finanţatorul va avea
la dispoziţie o evaluare imparţială a plusurilor şi minusurilor alternativelor.
• În orice caz, statisticienii nu vor accepta condiţii contractuale
care condiţionează cercetarea statistică propusă de obţinerea unui
anumit rezultat.
46

• Finanţatorul cercetării statistice furnizează adesea statisticienilor
informaţii asupra cărora este îndreptăţit să solicite păstrarea confi-
denţialităţii. Nu cad sub incidenţa acestui principiu metodele şi
procedurile statistice folosite pentru producerea datelor publicate care
nu trebuie să fie confidenţiale, în aşa fel încât întreaga comunitate
statistică să le poată evalua şi să poată beneficia de aplicarea lor.
Astfel, în măsura posibilului, componentele metodologice ale cerce-
tărilor trebuie să fie lipsite de restricţii de confidenţialitate, devenind
parte integrantă din proprietatea intelectuală comună a „familiei de
statisticieni”.
c) Obligaţii faţă de colegii de breaslă
Statisticienii depind de încrederea publicului. În activitatea lor,
vor promova şi vor conserva această încredere, fără să exagereze
acurateţea sau puterea explicativă a datelor statistice.
În limitele cerinţelor de confidenţialitate, statisticienii vor furniza
colegilor informaţii corespunzătoare pentru a le permite acestora să
evalueze metodele, procedurile, tehnicile şi constatările. Aceste evaluări
se vor concentra pe metodele statistice ca atare, şi nu pe indivizii care
le-au selectat sau utilizat.
Pentru realizarea anumitor cercetări, statisticienii vor colabora
cu colegi având un alt background profesional (repondenţi, studenţi,
funcţionari administrativi), promovând principiile etice ale profesiunii
de statistician şi ţinând seama de principiile etice ale colaboratorilor.
d) Obligaţii faţă de unităţile statistice (persoane fizice, juridice,
gospodării)
• Statisticienii sunt conştienţi de potenţialul de intruziune al
activităţii lor. Ştiu că nu au un drept special pentru a studia toate
fenomenele. Progresul ştiinţei şi informarea nu sunt, în sine, justificări
pentru a ignora valorile sociale şi culturale ale societăţii.
Unele forme de cercetare sunt mai agasante decât altele. De exemplu,
eşantioanele statistice pot fi selectate fără acordul subiecţilor; contactul
cu subiecţii statistici se poate realiza fără o punere în temă prealabilă;
întrebările pot cauza disconfort; informaţiile pot fi obţinute de la terţi.
O cale de evitare a acestor probleme este utilizarea mai intensă a
datelor disponibile, mai degrabă decât a apela la o nouă anchetă sta-
tistică. De exemplu, apelarea la surse administrative. Chiar dacă unii
subiecţi ar putea obiecta asupra utilizării datelor în scopuri diferite de
47

cele anunţate iniţial, ei nu vor fi finalmente afectaţi de această utilizare,
pentru că se respectă condiţia ca identităţile lor să fie protejate.
• Cercetările statistice ce presupun participarea activă a persoanelor
fizice ca repondenţi trebuie să aibă la bază acordul lor liber exprimat.
Chiar dacă participarea este impusă prin lege, subiectul statistic trebuie
pe cât posibil informat.
Trebuie să recunoaştem că principiul este extrem de vag exprimat.
Cantitatea de informaţie necesară care să garanteze o informare
adecvată a subiectului statistic despre scopul şi natura unei cercetări
variază de la un studiu la altul. Nu sunt formulate reguli universale. O
listă potenţială a informaţiilor care pot conta în a influenţa acceptul
subiecţilor pentru a participa la o anchetă statistică va cuprinde:
– scopul studiului, implicaţiile politice ale acestuia;
– finanţatorul cercetării statistice;
– utilizări anticipate ale datelor rezultate;
– metoda prin care se selectează subiecţii statistici (eşantionul);
– rolul subiecţilor în studiu;
– posibilul disconfort generat pentru subiecţii statistici;
– gradul de confidenţialitate;
– gradul de securizare a datelor statistice;
– participarea este voluntară sau obligatorie.
• Nici acordul subiecţilor statistici, nici impunerile legale de a
participa la cercetările statistice nu-i vor absolvi pe statisticieni de
obligaţia de a proteja subiecţii împotriva efectelor potenţial negative
ale participării acestora la cercetare.
Efectele potenţial negative pot decurge din stresul participării la
o anchetă, pierderea respectului de sine, dauna psihologică etc. Diferiţi
factori (unii cuantificabili) pot fi importanţi în evaluarea raportului
risc-beneficiu în cazul unei cercetări statistice (probabilitatea riscului,
numărul de persoane supuse la risc, severitatea daunei etc.).
• Datele statistice nu au legătură cu identităţile individuale. Sunt
culese pentru a răspunde la întrebări precum: „Câţi?”, „În ce proporţie?”
şi nicidecum la întrebarea: „Cine?”
Identităţile şi înregistrările referitoare la subiecţii statistici ce
cooperează sunt strict confidenţiale şi securizate.
• Statisticienii trebuie să ia măsurile necesare pentru a preveni ca
datele statistice să fie publicate sau diseminate într-o formă ce ar
permite dezvăluirea identităţii subiecţilor statistici.
48

Cea mai comună modalitate de securizare a datelor este anoni-
mizarea, care previne scurgerile de confidenţialitate (atâta vreme cât
circulă „incognito”, datele nu vor fi un pericol pentru indivizi/orga-
nizaţii).
Cele două coduri de etică profesională sunt foarte generale şi
se aplică nu doar statisticienilor oficiali, ci şi întregii comunităţi statis-
tice (statisticieni universitari, cercetători etc.). Ele nu iau în calcul
două caracteristici specifice ale statisticilor oficiale:
• statisticienii oficiali nu lucrează pentru un consumator specific
sau pentru un grup mic de utilizatori; ei primesc fonduri publice
pentru a se afla în serviciul întregii societăţi şi pentru a respecta,
în domeniul lor, dreptul cetăţeanului la informaţie;
• dreptul indivizilor la intimitate intră adeseori în conflict cu
dreptul societăţii la informaţie (în scopul cunoaşterii caracteristicilor
sale colective).
Acesta este motivul pentru care a apărut drept foarte utilă
completarea codurilor generale respective cu unele activităţi având o
legătură mai precisă cu statistica oficială. În unele ţări, statisticienii au
încercat să producă unele coduri etice specifice, cum ar fi cel produs
în Franţa, în 1984, de către asociaţia profesională a personalului
INSEE3 (Codul deontologiei statistice). Numai că în Europa, după
căderea zidului Berlinului în 1989 şi tranziţia fostelor ţări comuniste
spre democraţie şi economia de piaţă, a apărut o ocazie fără precedent.
În prezent, este bine cunoscut că la cea de-a 47-a sesiune a Comisiei
Economice pentru Europa/ONU, care a avut loc la Geneva, în 1992, s-a
adoptat rezoluţia privind Principiile fundamentale ale statisticii oficiale
(anexa 1). Ulterior, după discuţii purtate în cadrul celorlalte comisii
regionale ale ONU, Comisia de statistică/ONU a recunoscut, cu ocazia
sesiunii sale speciale, desfăşurată în luna aprilie 1994, că această rezo-
luţie are o însemnătate mondială şi a adoptat-o, cu unele schimbări
minore ale preambulului, ca Rezoluţia ONU asupra principiilor fun-
damentale ale statisticii oficiale.
Cele zece principii fundamentale ale unei conduite perfecte în
practica statisticii oficiale, recunoscute şi promovate pe plan interna-
ţional, sunt:
1) relevanţă, imparţialitate şi acces nediferenţiat la informaţia
statistică;
_______________
3
INSEE: Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice.
49

2) profesionalism;
3) accesul utilizatorilor la meta-date;
4) sancţionarea abuzurilor în utilizarea datelor statistice;
5) eficienţa sub raportul costurilor;
6) confidenţialitate;
7) legislaţie;
8) coordonarea naţională;
9) coordonarea internaţională;
10) cooperarea internaţională în statistică.
1. Primul principiu pledează pentru relevanţă, imparţialitate şi
acces nediferenţiat la informaţia statistică şi statuează că statistica
oficială, ca element vital al sistemului informaţional al unei societăţi,
trebuie abordată într-o manieră imparţială, fără a permite intervenţii
ale politicului, accesibilă fiind tuturor, în condiţii egale. În acest context,
evident, este necesară crearea unor mecanisme care pot certifica rele-
vanţa rezultatelor programelor de activitate ale instituţiilor naţionale
pentru statistică asupra diferitelor grupe de utilizatori.
În toată lumea, pentru asigurarea caracterului obiectiv, transparent
şi ştiinţific al metodologiilor, indicatorilor, nomenclatoarelor, clasificărilor
şi tehnicilor utilizate în activitatea statistică s-au înfiinţat Consilii de
Coordonare a Activităţii de Statistică, într-o componenţă de tipul: repre-
zentanţi ai organismelor guvernamentale, ai organismelor sindicale şi
ai patronatului, personalităţi din învăţământul superior de specialitate
sau cercetare, reprezentanţi ai mijloacelor de informare în masă, ai
asociaţiilor profesionale, pentru protecţia consumatorilor etc.
Dacă aceste Consilii funcţionează la cei mai înalţi parametri – este
o altă problemă; cu certitudine însă, se poate afirma că, în permanenţă,
nevoile utilizatorilor sunt testate, iar programele anuale de activitate
ale instituţiilor, adaptate în mod corespunzător.
Nu doar astfel de programe, descriind activităţile planificate, con-
ţinutul şi sfera de cuprindere a culegerilor de date, metodologia folosită
şi marja de eroare, termenele de diseminare a rezultatelor sunt „în
focus-ul” problemelor institutelor naţionale de statistică, ci şi output-ul
statistic, modul în care utilizatorii apreciază comunicatele de presă,
publicaţiile – fie pe hârtie, fie în format electronic. Ambiţiile sunt
totdeauna mari, dar având o strategie corectă a diseminării, practicând
un marketing real şi sistematic, oferta de produse statistice are şanse
să răspundă întru totul cererii utilizatorilor (din punct de vedere al
calităţii, termenelor de publicare, al preţului şi modelelor de distribuţie).
50

În ceea ce priveşte obligaţia imparţialităţii (obligaţia de a ignora
punctele de vedere partizane la alegerea celor mai corecte definiţii şi
metodologii), acesta este un principiu respectat de institutele naţionale
de statistică, care, de altfel, militează pentru ca oficializarea informaţiei
statistice, fără comentarii adiţionale, cu referiri la eşecul sau succesul
politicii guvernamentale, să devină o tradiţie. Un singur exemplu: cât
de adânc şi înfricoşător mesaj se poate transmite opiniei publice,
adăugând în comunicatul de presă, faţă de afirmaţia riguros statistică:
„În comparaţie cu trimestrul precedent, şomajul a crescut cu … puncte
procentuale”, un scurt comentariu, de genul: „Aceasta reprezintă cea
mai mare creştere înregistrată din anul 1990”.
Evitarea riscului interferenţei politicului cu statistica este rezol-
vată de către institutele naţionale de statistică spunând întotdeauna
NU, oricăror presiuni ipotetice pentru modificarea definiţiilor, a meto-
dologiilor în aşa fel încât statisticile să reflecte nuanţe luminoase
asupra politicii guvernamentale; NU, oricăror încercări de a amâna
publicarea datelor statistice ale unor indicatori sensibili, acceptând sugestia
unui alt moment favorabil politic pentru oficializarea acestora.
Există un sistem – acum adoptat de cele mai multe ţări – de a
face cunoscute momentele în timp ale publicării statisticilor cheie (o
lună sau un an anume4).
Pe lângă considerentele politice amintite, principiul accesului
egal la informaţii vizează două aspecte:
¾ Este vorba, în primul rând, de accesul tuturor utilizatorilor,
exact în acelaşi moment, la noile date statistice ale lunii în
cauză5.
¾ Un al doilea aspect este acela că, în principiu, toţi utilizatorii
ar trebui să plătească aceleaşi preţuri pentru aceleaşi produse
statistice şi că lista „utilizatorilor privilegiaţi” care primesc gratuit
date statistice ar trebui cât mai mult redusă.
_______________
4
Recunoscându-se rolul important al mass-mediei, sunt voci care
susţin transmiterea datelor „sub embargo” – avans care ar permite pregătirea,
de către ziarişti, a unor articole mai atractive.
5
Sunt ţări care practică aşa-numitul sistem de lock-up, care presupune,
încuierea ziariştilor într-o cameră dotată cu computere şi echipamente de
telecomunicaţie, cu puţin timp înainte de momentul oficial al comunicatului
de presă. Acestora li se prezintă cifrele statistice curente care stau la baza
articolelor ce urmează a fi transmise redacţiilor ziarelor după ce un comu-
tator central va permite deblocarea sistemelor de comunicaţie.
51

2. Cel de-al doilea principiu enunţă simplu: institutele naţionale
de statistică sunt cele care decid asupra metodelor şi procedurilor de
culegere, prelucrare, stocare şi prezentare a datelor, în conformitate cu
principiile ştiinţifice şi cu etica profesională – garanţie a încrederii
utilizatorilor în producţia statistică.
Metodele practicate de către institutule naţionale de statistică
trebuie bine documentate; perfecţionările metodologice au la bază
criterii ştiinţifice şi doar considerentele profesionale sunt acelea care
guvernează deciziile în legătură cu proiectarea anchetelor, metodele şi
tehnicile de eşantionare.
3. Un alt principiu enunţă faptul că statisticienii ar trebui să
„traducă” în mod sistematic utilizatorilor cifrele statistice şi să
comunice calitatea acestora; într-un cuvânt, să permită accesul la
metadate (informaţii despre datele statistice; spre exemplu: definirea
populaţiei cercetate, definirea variabilelor, descrierea surselor de date
utilizate şi a metodologiilor de anchetă etc.).
4. Institutele naţionale de statistică „sunt îndreptăţite să comen-
teze interpretările eronate ale informaţiilor statistice”. Deşi am tran-
scris exact formularea oficială a principiului, suntem înclinaţi să insistăm
asupra unei alte accepţiuni: institutele au chiar datoria de a comenta
aceste informaţii.
5. Cel de-al cincilea principiu aduce în discuţie încercările
institutelor naţionale de statistică de a fi eficiente sub aspectul costu-
rilor. Efectele imediate sunt îmbunătăţirea calităţii rezultatelor cercetă-
rilor, precum şi decalarea termenelor de publicare a datelor statistice,
în condiţiile reducerii eforturilor de completare a chestionarelor de
către repondenţi şi ale cheltuirii sumelor alocate de la buget cât mai
eficient posibil.
Este adevărat, însă, că posibilităţile practice ca institutele să
devină eficiente depind de condiţiile naţionale. Spre exemplu, în ţările
scandinave şi în Olanda, producţia statistică este astăzi aceeaşi, utili-
zând registre şi unele anchete prin sondaj suplimentare, renunţând la
practica din trecut a recensămintelor.
Într-un număr al revistei „The Economist”, eficienţa activităţii
statistice era analizată prin numărul de statisticieni calculat la 10.000 lo-
cuitori şi bugetul alocat statisticii care revine la 1 locuitor.
S-ar putea desemna drept o caracteristică pozitivă situaţia în care
sisteme statistice naţionale funcţionează la parametri înalţi, expertizate
şi recunoscute ca atare pe plan internaţional, cu costuri reduse.
52

Nu este cazul, acum, al ţărilor care într-un scurt timp, depăşind
faza tranziţiei statisticii, construiesc o „statistică a tranziţiei”. Este
nevoie de un buget în consecinţă pentru ca obiectivele propuse să se
materializeze în rezultate palpabile.
6. Datele individuale, fie că se referă la persoane fizice, fie că se
referă la persoane juridice, sunt strict confidenţiale şi utilizate exclu-
siv în scopuri statistice. Pare a fi un principiu extrem de simplu, care
instalează datele individuale în categoria top secret, în interesul pro-
priu al institutelor naţionale de statistică. În acest fel, se câştigă încrederea
repondenţilor; aceştia, convinşi fiind că informaţiile furnizate sunt
folosite exclusiv în scopuri statistice, nu au interes de a falsifica –
înfrumuseţând – datele.
7. Cel de-al şaptelea principiu certifică faptul că poziţia insti-
tutelor naţionale de statistică, drepturile şi obligaţiile acestora ar
trebui formulate în mod corespunzător printr-o Lege a statisticii şi
cunoscute de către opinia publică.
8. Coordonarea naţională cuprinde:
¾ pe de o parte, coordonarea culegerilor de date, pentru o efi-
cientizare a activităţii şi pentru reducerea eforturilor repon-
denţilor; şi
¾ pe de altă parte, coordonarea clasificărilor şi definiţiilor,
garanţie a unei producţii statistice comparabile.
Institutele naţionale de statistică îşi doresc recunoaşterea naţională
ca „birouri de standarde”, respectate şi implementate de ministere şi
alte organisme guvernamentale.
9. Cel de-al nouălea principiu insistă asupra necesităţii aderării
la standarde statistice internaţionale, chiar dacă aceasta înseamnă –
până la urmă – acceptarea unor compromisuri. De exemplu, este
evident faptul că ţările în curs de dezvoltare vor întâmpina reale difi-
cultăţi în procesul aderării la standarde, întrucât punerea la punct a
acestora este dominată în mod obişnuit de ţările mai avansate. De
asemenea, sunt „blocuri” de ţări (cum ar fi Uniunea Europeană) care
îşi stabilesc propriile norme, diferite de cele mondiale (Naţiunile
Unite). Există însă acorduri care stipulează o coordonare internaţio-
nală flexibilă, în sensul că se admit derivaţii de la statisticile mondiale,
atâta vreme cât legăturile între cele două tipuri de standarde sunt
simple, directe şi transparente.
53

10. Ultimul principiu aşază cooperarea internaţională, aceea care
permite un limbaj comun al beneficiarilor şi furnizorilor de asistenţă,
în categoria input-urilor care alimentează un sistem statistic performant.
Mai recent, alte organizaţii internaţionale sau supranaţionale au
contribuit la reconfirmarea acestor principii, utilizându-le activ drept
punct de referinţă al relaţiilor lor cu ţările membre, cât şi în ceea ce
priveşte răspunderile lor multilaterale:
1. Principalele caracteristici ale standardelor, speciale şi generale
de diseminare a datelor, ale Fondului Monetar Internaţional
(FMI) sunt extrase direct din principiile fundamentale. Standa-
dele generale sunt construite pe 4 dimensiuni – caracteristicile
datelor, calitate, acces şi integritate – şi reprezintă liniile directoare
pentru compilarea generală a datelor macro-economice, finan-
ciare şi socio-demografice. Sunt referiri exprese la sfera de
cuprindere, periodicitate (frecvenţa calculului) şi operativitate
(viteza diseminării pentru două seturi de date: (a) cadrul general
pentru fiecare din cele 4 sectoare economice şi financiare (real,
fiscal, financiar şi extern) şi (b) indicatori pentru aceste sectoare,
la care se adaugă cele socio-demografice.
În timp ce General Data Disemination System – GDDS se
constituie într-un sistem de metadate mai puţin prescriptiv, punând
accent pe perfecţionările în timp, Special Data Dissemination
Standard – SDDS reprezintă un standard exact, cu cerinţe spe-
cifice pentru sfera de cuprindere, periodicitate şi operativitatea
datelor, în acest caz, macro-economice. Accentul primar cade pe
diseminarea datelor după anumite standarde de calitate. Compa-
rarea între cele două sisteme de diseminare a datelor promovate
de FMI este prezentată în anexa 2.
2. În legătură cu valul de primire a unor noi ţări (Republica
Cehă, Ungaria, Coreea de Sud, Mexic, Polonia) în Organizaţia
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), Consiliul
OCDE a decis:
• să analizeze cadrul juridic şi instituţional al statisticilor ţărilor
care solicită să devină membre ale organizaţiei;
• să evalueze calitatea datelor statistice disponibile din ţările
respective;
54

• să asigure integrarea ţărilor respective în sistemul de raportare
şi informare, în momentul admiterii în organizaţie, prin raportare
la principiile fundamentale ale ONU.
3. În Regulamentul Consiliului Uniunii Europene privind statis-
ticile comunitare, adoptat în februarie 1997, nr. 322/97 (a cărui
traducere este prezentată în anexa 3 în extenso), principiile
fundamentale sunt consfinţite într-un capitol independent,
Capitolul III, denumit „Principii”.
4. Pe de altă parte, Eurostat, în colaborare cu ţările în tranziţie
din Europa centrală şi orientală şi din fosta Uniune Sovietică,
încurajează aplicarea acestor principii în ţările respective şi oferă
consultanţă privind modul în care acestea pot fi încorporate în
legislaţia statistică naţională.
Institutul Naţional de Statistică – România a aderat imediat
la cele 10 principii fundamentale, care se regăsesc în Ordonanţa
Guvernului nr. 9/1992 privind organizarea statisticii oficiale
româneşti cu modificările şi completările ulterioare, adoptată prin
Legea nr. 311/2002 (publicată în „Monitorul Oficial al României”
nr. 379 din 5.06.2002), anume în art. 5 aliniatul (1 – 8), promovând
în acest fel ideea că instituţiile naţionale pentru statistică ar reuşi,
respectând aceste principii, consolidarea imaginii statisticii oficiale.
5. Biroul Internaţional al Muncii (ILO) a întreprins un studiu pe
diferite ţări al practicilor de diseminare a statisticilor privind
forţa de muncă şi şomajul, referitor la diseminarea informaţiilor
statistice către opinia publică, şi a elaborat o listă preliminară a
liniilor directoare, care a fost adoptată la a 16-a Conferinţă inter-
naţională a statisticienilor forţei de muncă, la Geneva, în luna
octombrie 2000.
6. În noiembrie 1999, Consorţiul PARIS 21 (Parteneriat în Sta-
tistică pentru Dezvoltarea în secolul 21) a fost creat la Paris de
către Banca Mondială, PNUD şi OECD pentru a promova şi
întări capacităţile statistice şi a promova bunele practici în ţările
în curs de dezvoltare.
Discutarea principiilor şi a bunelor practici în statistică a avut
loc, în ultimii 10 ani, în toate regiunile lumii. S-au organizat seminarii,
conferinţe, grupe de lucru etc. pentru a dezbate modalitatea ideală de a
55

trece de la principii la „bune practici”. Cele 10 comandamente sunt,
după 10 ani de la adoptare, o referinţă mondială ce nu poate fi ignorată
de nici un guvern, de nici un statistician sau simplu cetăţean.
Tranziţia către economia de piaţă a fost principalul eveniment al
lumii în ultimii 15 ani (nu s-a întâmplat doar în Europa Centrală şi de
Est, ci şi în China, Vietnam). Alte schimbări majore transformă lumea:
– globalizarea pieţelor;
– o nouă concepţie asupra rolului statului: „mai puţin mana-
gement direct, mai multe activităţi de reglementare”;
– crearea de zone de integrare economică (uneori monetară) şi
politică (UE, ASEAN în Asia, MERCOSUR în America Latină);
– evoluţia tehnologică rapidă, în special în domeniul IT;
– respect pentru drepturile democratice.
Consecinţele acestor schimbări asupra producţiei şi diseminării
de statistici sunt extrem de importante. Rezoluţia ONU asupra
Principiilor Fundamentale ale Statisticii Oficiale a jucat şi joacă
în continuare un rol în implementarea acestor schimbări.
56

4. ROLUL ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE
ŞI SUPRANAŢIONALE ÎN CADRUL SISTEMULUI
STATISTIC GLOBAL
Actorii
• Organizaţia pentru Cooperarea Economică Europeană (OEEC)
a fost înfiinţată în 1948. În anul 1961, când şi-a schimbat denumirea,
devenind Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare
(OECD), operaţiunile statistice erau frecvente într-un număr important
de departamente ale OECD. Cel mai important dintre acestea era
Departamentul pentru Statistică şi Economie – extrem de activ în
domenii precum: conturi naţionale, impozitare, cercetare şi dezvoltare,
migraţie.
În 1991, strategia OECD, venind în întâmpinarea intereselor
analiştilor OECD, dar şi ale consumatorilor de informaţie, propunea
separarea serviciului statistic de serviciile de analiză. Drept rezultat, în
1992 se creează Divizia de Statistică a OECD.
• În 1953, Înalta Autoritate a Comunităţii Europene a Cărbunelui
şi Oţelului, cu sediul la Luxemburg, dispunea de serviciu statistic, cu o
componenţă de 12 funcţionari.
• În 1958, o dată cu crearea Comunităţii Economice Europene,
EUROSTAT (Biroul de Statistică al Comunităţilor Europene) a
devenit Directoratul de Statistică al Comisiei Europene. La început,
activitatea sa era concentrată asupra aspectelor de armonizare, pentru
ca anii ’70 să marcheze stabilirea primelor standarde comune
(clasificarea pentru comerţ Nimexe); au fost dezvoltate Sistemul
European de Conturi şi Conturile Regionale.
• La jumătatea anilor ’70 – jumătatea anilor ’80, o dată cu lărgirea
Comunităţii Europene la 12 ţări, au loc primele anchete comunitare.
Piaţa Unică, operaţională la sfârşitul anului 1992, a avut impactul său
asupra statisticii prin faptul că, renunţându-se la barierele vamale, s-a
pavat astfel drumul pentru instalarea sistemului INTRASTAT de
57

culegere a datelor privind comerţul intracomunitar, de la întreprinderi,
şi nu de la punctele vamale.
• În aceeaşi perioadă, s-a creat zona economică europeană din
cele şapte ţări ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb. Efectul a
constat în lărgirea Sistemului Statistic European la 18 ţări.
• Tratatul asupra Uniunii Europene, care prevedea moneda unică
şi definea criteriile pentru a deveni stat membru al UE, antrenează
eforturi pentru armonizarea în statistică (datorie, deficit, rate ale infla-
ţiei). Mai mult, informaţiile statistice sunt necesare pentru monitori-
zarea economiilor statelor membre ale Pactului de Creştere şi Stabilitate.
• Familia Naţiunilor Unite a creat un număr de servicii statistice
în propriile agenţii şi programe proprii. Secretariatul ONU de la New
York a conceput un serviciu pentru asigurarea coordonării în statistică
pe plan internaţional – Biroul de Statistică al Naţiunilor Unite,
cunoscut mai târziu drept Divizia de Statistică/ONU.
• Nu doar Comisia Economică pentru Europa (ECE), dar şi alte
Comisii Regionale şi-au creat divizii pentru statistică: Comisia Economică
pentru Africa (ECA), Comisia Economică şi Socială pentru Asia şi
Pacific (ESCAP), Comisia Economică pentru Asia şi Pacific (ESCAP),
Comisia Economică pentru Asia de Vest (ESCWA).
• Aproape toate agenţiile specializate ale ONU au o divizie de
statistică proprie, compilând şi furnizând statistici din zona specifică
de interes şi responsabilitate; de exemplu, Biroul Internaţional al
Muncii (ILO), Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO),
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură
(UNESCO), Programul pentru Dezvoltare al Naţiunilor Unite (PNUD),
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Organizaţia Mondială a Turismului,
Centrul Naţiunilor Unite pentru Aşezările Umane, Organizaţia Inter-
naţională a Aviaţiei Civile etc.
• În fine, dar nu mai puţin importante, Fondul Monetar Internaţional
şi Organizaţia Mondială a Comerţului şi-au creat propriile servicii de
statistică.
Cine coordonează coordonatorii?
Sunt operaţionale oficii/agenţii statistice internaţionale şi supra-
naţionale, având responsabilităţi în domeniul coordonării standardelor
58

statistice fie pentru subiectele statistice, fie pentru ţările ce intră în
sfera preocupărilor acestora, fără a avea sarcini de coordonare glo-
bală. Această sarcină revenea la un moment dat unui Comitet
Administrativ ONU, creat pentru coordonarea activităţilor statistice,
care raporta ierarhic Comisiei pentru Statistică/ONU şi Grupului de
Lucru al acestuia privind Programele Statistice Internaţionale şi
Coordonarea lor. Comunitatea internaţională a recunoscut însă lipsa
forţei Comitetului şi a recomandat definirea de „programe integrate”
de culegeri de date, prelucrare, diseminare, compilare şi revizuire de
standarde în statistică şi asistenţă tehnică. În acest sens, s-au înfiinţat
unităţi de proiect şi s-au desemnat integratori de domenii: conturi
naţionale (grupul de lucru intersecretarial asupra conturilor naţionale);
statistica comerţului (Organizaţia Mondială a Comerţului); statistica
industriei şi a construcţiilor (OECD); statistica finanţelor (FMI);
statistica preţurilor şi indicii preţurilor de consum (Eurostat) etc.
Aceeaşi problemă legată la un moment dat de lipsa coordonării
se semnalează şi în Europa: fără a exista un mecanism central oficial
de coordonare, erau trei actori dominanţi recunoscuţi: Comisia
Economică pentru Europa/ONU, OECD şi Eurostat. Pentru coordona-
rea logică a „coordonatorilor” în Europa a fost desemnată Conferinţa
Statisticienilor Europeni6, care întruneşte 55 state membre. Supra-
puneri în ceea ce priveşte componenţa între Conferinţa Statisticienilor
Europeni, OECD şi Eurostat sunt evidente. Deşi orientările politice ale
celor trei organizaţii sunt clar diferite, statisticile necesare fundamen-
tării politicilor sunt de cele mai multe ori similare.
_______________
6
Una dintre instituţiile regionale majore din familia Naţiunilor Unite,
creată la iniţiativa Comisiei Economice pentru Europa şi Comisiei pentru
Statistică/ONU, ale cărei obiective sunt:
– perfecţionarea statisticilor naţionale şi a comparabilităţii internaţio-
nale, ţinând seamă de recomandările Comisiei pentru Statistică ONU,
ale agenţiilor sale specializate;
– promovarea coordonării activităţilor statistice în regiunea Comisiei
Economice pentru Europa pentru o uniformitate a conceptelor şi defini-
ţiilor şi pentru reducerea sarcinilor birourilor naţionale de statistică;
– satisfacerea oricărei nevoi de cooperare statistică internaţională care
decurge din tranziţie, integrare atât în regiunea Comisiei Economice
pentru Europa, cât şi între aceasta şi alte regiuni.
59

Mereu împreună: primii paşi
Spre sfârşitul anilor ’80, sunt evidente eforturile de distribuire a
sarcinilor privind culegerile de date statistice şi dezvoltarea de
metodologie statistică (de exemplu, Eurostat şi OECD preiau iniţiativa
în domeniul calculului parităţilor puterii de cumpărare şi statisticii
şomajului).
Pe agenda de lucru a Conferinţei Statisticienilor Europeni s-a
impus un punct spre dezbatere, anume „Cooperarea Comisiei Economice
pentru Europa cu organizaţiile internaţionale”, în cadrul căruia discu-
ţiile făceau referire, de exemplu, la Programul de Comparare Europeană
ca parte a Programului de Comparare Internaţională, la Clasificarea
Europeană a Produselor Asociate Activităţilor armonizată la Clasificarea
Centrală/ ONU etc.
Un alt subiect în care se vedea necesitatea intensificării efortu-
rilor de coordonare era cel al culegerii de date, întrucât se recunoştea
existenţa surselor conflictuale de date, cauzate de faptul că agenţiile
internaţionale de statistică „orizontale”, cu preocupări în spectrul larg
al statisticii, foloseau institutele naţionale de statistică ca sursă, în timp
ce agenţiile specializate compilau şi publicau date preluate de la ministere.
Cereri sporite de statistici formulate de Comunitatea Europeană
Perioada anilor ’80 – ’90 a fost confruntată cu integrarea politică
în Comunitatea Europeană, cu implicaţii profunde asupra statisticii.
Astfel:
• Uniunea Europeană a decis finanţarea din „resurse proprii” a
activităţilor comunitare; cu alte cuvinte, contribuţia statelor membre
la bugetul comunitar se determină în funcţie de mărimea Produsului
Naţional Brut (PNB) al acestora. Rezultatul a constat în apro-
barea unei Directive privind armonizarea calculului PNB, care
să garanteze că toate ţările se supun aceloraşi reguli din punct de
vedere al calculului.
• Instalarea Pieţei Unice, al cărui rezultat statistic a fost sistemul
de comerţ exterior Intrastat, cu date pentru comerţul intra-
comunitar culese direct de la importatori/exportatori.
• Adoptarea Tratatului de la Maastricht, cu criteriile de conver-
genţă bine-cunoscute, bazate pe participarea la Sistemul Monetar
European existent (stabilitatea preţurilor, rata dobânzii, datorie şi
deficit guvernamental), a avut ca rezultat statistic implementarea
60

Indicelui Armonizat al Preţurilor de Consum (începând cu ianua-
rie 1997).
• Adoptarea de către Consiliul European a planului de acţiuni
pentru îmbunătăţirea disponibilităţii, calităţii şi operativităţii sta-
tisticilor din zona Euro.
Uniunea Europeană este unică din punct de vedere politic, în
sensul că toate programele statistice, standardele şi normele statistice,
culegerile de date sunt stabilite şi aprobate prin acte normative comu-
nitare. În consecinţă, statele membre au obligaţia de a le implementa
în practică.
Statisticienii sunt cei care acuză uneori faptul că politicienii, mai
întâi, acţionează formulând politici şi apoi se gândesc la statistici, dar
se ştie că „necesitatea este mama invenţiei”.
Activitatea continuă!
Reacţia la o nouă ordine europeană într-un context global
• Eurostat a devenit organ de referinţă pentru o politică statistică
comună, caracterizată prin concepte şi date statistice armonizate.
Crearea zonei economice europene, instituirea sistemului statistic euro-
pean au avut drept urmare reconfirmarea rolului Eurostat în calitate de
centru de gravitate pentru cooperarea statistică în Europa de Vest.
• În 1991, OECD şi Eurostat au semnat o declaraţie comună
privind Întărirea Sistemului Statistic Internaţional. Pregătirea pentru
Piaţa Unică în Europa a accelerat acţiunea de armonizare a statisticii şi
de definire de standarde statistice într-un număr de domenii. Rolul
OECD, punte de legătură între Europa şi America de Nord, era de
reconciliere a nevoilor de date statistice cu cele ale altor ţări avansate
din punct de vedere economic. Comisia Economică pentru Europa era
forumul de reconciliere a nevoilor statistice cu cerinţele ţărilor din
Europa Centrală şi de Est.
• A fost creat Intersecretariatul Comisia Economică pentru
Europa/Eurostat/OECD pentru Coordonarea Internaţională în Statistică.
În 1993, la sesiunea plenară a Conferinţei Statisticienilor Europeni, a
fost prezentat în mod integrat documentul referitor la programele de
activitate în domeniul statisticii.
Programul Integrat este construit pe şase domenii majore ale
statisticii, care, la rândul lor, sunt detaliate în 48 de elemente de program.
61

Primul domeniu face referire la filosofia şi managementul sta-
tistic: coordonare internaţională, asistenţă tehnică în statistică şi relaţii
cu ţările plasate în afara regiunii Comisiei Economice pentru Europa.
Domeniul al doilea cuprinde acele subiecte „verticale” care nu
sunt în legătură directă cu o temă specifică a statisticii (de exemplu,
tehnologia informatică în legătură cu activitatea statistică).
Domeniile esenţiale sunt cele care acoperă statistica economică,
socială şi demografică şi statistica mediului înconjurător din punct de
vedere al problematicii conceptuale, standardelor, al proiectării
anchetelor, al culegerii, producţiei, diseminării şi analizei datelor
statistice aferente domeniilor menţionate.
Al şaselea domeniu se referă la coordonarea culegerilor de date
internaţionale, activitatea secretariatelor în ce priveşte diseminarea
datelor statistice şi alte activităţi statistice ale secretariatului Comisiei
Economice pentru Europa.
La rândul lor, elementele de program se caracterizează printr-o
fixare a obiectivelor majore şi a sferei de cuprindere într-o zonă omo-
genă a activităţii statistice, după un format standard:
– obiectivele majore ale institutelor naţionale în domeniul res-
pectiv, potrivit cerinţelor internaţionale;
– preocupări/probleme ale birourilor naţionale şi internaţionale
de statistică, ce ar trebui să devină prioritare pentru agenţiile
internaţionale de statistică;
– rezultate specifice estimate de ţări pe termen mediu;
– decizii recomandate de către Biroul Conferinţei Statisticienilor
Europeni;
– activităţi principale ale agenţiilor internaţionale de statistică în
domeniul respectiv în următorii 2 ani;
– întâlniri/grupe de lucru organizate în domeniul în cauză.
• În anii următori s-au adăugat şi alte organizaţii (FMI, Banca
Mondială, FAO, WHO, UNSD), participând la raportarea integrată a
programelor de activitate în domeniul statistic. Raportarea despre care
vorbim a devenit treptat un compendium al activităţii statistice inter-
naţionale în regiune.
• Un element novator a fost cel al stabilirii unui „raportor”
pentru fiecare element de program, a cărui sarcină constă în exami-
narea versiunii curente a raportului şi în identificarea eventualelor
lipsuri sau duplicări (raportorul fiind desemnat dintre organizaţiile
cele mai active în domeniu).
62

• Cine coordonează sistemul la nivel global? Cine ar trebui să
aibă autoritate de coordonator global? Comisia pentru Statistică /ONU
reprezintă organul director al statisticii internaţionale. Coordonarea
logică a activităţii statistice la nivel european este asigurată de
Conferinţa Statisticienilor Europeni.
• Este evidentă reuşita implementării unui program global al
activităţilor ca un inventar al culegerii de date, al metodologiilor
statistice. Este oare nevoie ca demersul să fie dezvoltat? Probabil că
răspunsul corect este unul negativ pentru că resursele necesare pentru
o prezentare integrată exhaustivă, globală, nu ar aduce în plus faţă de
situaţia prezentă valoare adăugată.
„Ambiguitate creativă” este un termen folosit de familia interna-
ţională a statisticienilor pentru a desemna responsabilităţile în dome-
niul statistic în plan internaţional şi în regiunea aferentă Conferinţei
Statisticienilor Europeni. O expresie similară ce putea fi folosită
pentru a descrie acelaşi lucru, anume coordonarea sistemului statistic
global, este cea de „anarhie controlată”. Anarhie pentru că sunt ţări/
grupe de ţări care progresează din punct de vedere statistic la o altă
viteză decât „restul lumii”, controlată însă, datorită restricţiilor impuse
de mecanismele de coordonare ale sistemului statistic internaţional,
despre care am vorbit în paragrafele anterioare.
4.1. STATISTICA ÎN SISTEMUL NAŢIUNILOR UNITE
Organizaţia Naţiunilor Unite, înfiinţată la 24 octombrie 1945,
urmăreşte, cu asiduitate, obiective precum: menţinerea păcii şi secu-
rităţii, dezvoltarea economică şi socială, respectarea drepturilor
omului, în contextul promovării şi respectării unor principii precum
suveranitatea şi egalitatea statelor lumii, diminuarea conflictelor prin
practicarea de metode paşnice.
Dintre cele şase organe principale ale ONU, două sunt cele care
desfăşoară activităţi cu conotaţii statistice: Consiliul Economic şi
Social (ECOSOC) şi Secretariatul ONU.
Consiliul Economic şi Social, cu o componenţă de 54 de
membri (cu un mandat de 3 ani), se reuneşte în fiecare an, în
sesiuni organizate alternativ la Geneva şi New York.
În structura sa, fiinţează ca organe subsidiare: Comisii funcţionale,
Comisii regionale, Comitete executive ale diferitelor organe din cadrul
63

Organizaţiei Naţiunilor Unite (UNICEF, PNUD etc.). Din cele 6 comisii
funcţionale ale ECOSOC (Comisia pentru populaţie şi dezvoltare,
Comisia pentru progresul social, Comisia pentru dezvoltarea durabilă,
Comisia pentru drepturile omului, Comisia pentru promovarea drep-
turilor femeilor, Comisia pentru Statistică), cea mai veche este Comisia
pentru Statistică, înfiinţată în 1946-1947.
Comisia pentru Statistică are în componenţa sa 24 de membri
(pe un mandat de 4 ani), aleşi de ECOSOC, cu respectarea unei
distribuţii regionale (5 în Africa, 4 în Asia, 4 în Estul Europei, 4 în
America Latină şi Caraibe, 7 în Europa de Vest). Membrii Comisiei se
întâlnesc în sesiuni anuale de 4 zile.
Mandatul Comisiei pentru Statistică/ONU acoperă următoarele
obiective:
• promovarea dezvoltării statisticii naţionale şi implicit a
principiului comparabilităţii pe plan internaţional;
• coordonarea activităţii de statistică a agenţiilor/organizaţiilor
specializate;
• dezvoltarea serviciului de statistică al Secretariatului Naţiunilor
Unite;
• consilierea sistemului Naţiunilor Unite în probleme de statistică.
Coordonarea întregului sistem statistic se realizează prin orga-
nizarea de conferinţe regionale ale statisticienilor, de întâlniri, grupe
de lucru cu participarea reprezentanţilor diferitelor agenţii, organi-
zaţii; prin elaborarea de programe integrate de lucru; prin construirea
de site-uri ale Comisiei cuprinzând metodologie statistică, practici
eficiente, indicatori etc.).
Cel de-al doilea organ ONU, a cărui activitate în statistică este
recunoscută pe plan mondial, este Secretariatul Organizaţiei Naţiunilor
Unite. Cu birouri de lucru în New York, Geneva, Viena şi Nairobi,
acesta este deservit de un aparat de 8600 oficiali din 177 de ţări.
Secretariatul are în componenţa sa nouă departamente, statistica
fiind un segment (divizie) al Departamentului pentru Afaceri Economice
şi Sociale (DESA), ale cărui sarcini sunt circumscrise domeniilor: dez-
voltare durabilă, politici sociale şi de dezvoltare, drepturile femeilor,
populaţie, analiză şi STATISTICĂ.
Principalele funcţii ale Diviziei de Statistică sunt: culegerea, pre-
lucrarea şi diseminarea informaţiilor statistice; standardizarea metodelor
64

statistice, clasificărilor şi definiţiilor; programul de cooperare tehnică;
coordonarea programelor şi activităţilor statistice internaţionale.
Pentru realizarea acestor funcţii, Divizia de Statistică:
– creează un punct central pentru datele de comerţ exterior, con-
turi naţionale, energie, industrie, mediu înconjurător, statistici
demografice şi sociale, culese din surse naţionale şi internaţionale;
– promovează standarde internaţionale utilizate de institutele
naţionale de statistică;
– asistă statele membre în perfecţionarea serviciilor lor statistice;
coordonează programele statistice internaţionale încredinţate
Diviziei de Statistică de către Comisia de Statistică/ONU;
– sprijină implementarea Agendei 217;
– promovează tehnici moderne de eşantionare ca instrumente ale
creşterii şi dezvoltării.
În concluzie, nu greşim afirmând că Divizia de statistică/ONU
este un punct central al activităţii de statistică a Naţiunilor Unite. Un
exemplu concret al rolului pe care Divizia de statistică/ONU şi-l
asumă este cel referitor la conceptualizarea şi monitorizarea a trei
grupe majore de indicatori:
• Indicatorii Mileniului
• Indicatorii pentru urmărirea realizării obiectivelor propuse
în cadrul diferitelor conferinţe (1993 Viena: drepturile omului; 1994
Cairo: populaţia şi dezvoltarea; 1995: Copenhaga: dezvoltare socială;
1995 Beijing: Conferinţa Femeilor; 2000 Summit-ul Mileniului; 2002
Summit-ul Mondial pentru dezvoltarea durabilă).
• Indicatorii pentru evaluarea nivelului de dezvoltare a ţărilor
în vederea comparării ulterioare a acestora:
– 10 indicatori contextuali, incluzând efectivul populaţiei şi
mărimea Produsului Naţional Brut pe locuitor;
– 40 de indicatori specifici, incluzând ponderea copiilor sub 5 ani
care suferă de malnutriţie, numărul estimat al adulţilor infestaţi
cu HIV, numărul adulţilor instruiţi etc.;
– 7 indicatori care reflectă respectarea drepturilor omului şi
eficienţa guvernării, incluzând periodicitatea alegerilor libere.
_______________
7
Agenda 21 reprezintă un plan de acţiune asumat de organizaţiile ONU
şi guverne la nivel global, naţional şi local pentru fiecare domeniu în care
omul interacţionează cu mediul înconjurător.
65

Divizia de Statistică/ONU s-a confruntat în calculul şi culegerea
de date statistice pentru diferiţi indicatori cu o serie de probleme
precum (in)abilitatea statelor de a produce cu regularitate şi de a disemina
date statistice.
Într-un rezumat al ultimilor 5 ani de activitate s-a constatat că:
– peste 60 de ţări nu furnizau date de Produs Intern Brut;
– peste 100 de ţări nu furnizau majoritatea agregatelor macro-
economice;
– 35 de ţări nu aveau, în 1990, recensământul populaţiei efectuat.
Dintre cele mai importante publicaţii care intră în grija Diviziei
de Statistică/ ONU amintim:
– Anuarul demografic/ONU;
– Anuarul statistic/ONU;
– Conturi naţionale;
– Anuarul de Statistică a Comerţului Internaţional/ONU;
– Lumea Femeilor: Anuar dedicat statisticii de gen;
– Buletinul lunar de Statistică/ONU;
– Alte publicaţii, inclusiv baza de date creată şi accesibilă pe
Internet.
4.2. Statistica – activitate a Organizaţiei Naţiunilor Unite
pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO)
Înfiinţată în 1945, UNESCO promovează cooperarea internaţio-
nală între 190 state membre. Lumea are nevoie de o viziune globală
asupra dezvoltării durabile, bazată pe respectarea drepturilor omului şi
eradicarea sărăciei – aceasta este esenţa misiunilor şi activităţilor
UNESCO. Pentru că la un moment dat s-a simţit nevoia unei centra-
lizări a activităţilor statistice ale UNESCO, s-a creat în 1999 Institutul
pentru Statistică/ UNESCO (UIS), cu sediul la Montreal. Nu acesta a
fost unicul motiv. Institutul s-a creat şi din necesitatea de a construi
sisteme statistice proprii pentru domeniile de interes ale UNESCO
(educaţie, ştiinţă, tehnologie, cultură şi comunicaţii), din nevoia de a
avea un unic punct central de dialog în domeniul statisticii în relaţiile
cu alte agenţii/organizaţii din afara sistemului, din imperativul coor-
donării activităţilor de construire a capacităţilor statistice relevante în
statele membre.
Institutul pentru Statistică este un organ semi-autonom al UNESCO,
cu un consiliu director propriu, care raportează Conferinţei Generale a
UNESCO, ale cărui statut şi aranjamente financiare sunt aprobate de
aceeaşi Conferinţă Generală.
66

Obiectivele Institutului vizează:
– culegerea de informaţie statistică de calitate pentru a asista
statele membre în analiza eficienţei şi eficacităţii programelor lor;
– analiza şi raportarea în legătură cu situaţia globală a educaţiei
ştiinţei şi tehnologiei, culturii şi comunicaţiilor.
Activităţile Institutului se referă la:
– culegeri de statistici actualizate din întreaga lume în confor-
mitate cu procedurile de calitate convenite şi diseminarea lor către uti-
lizatori într-o formă care să răspundă nevoilor acestora;
– dezvoltarea cadrului conceptual şi metodologic pentru cule-
gerea de date comparabile internaţional;
– colaborarea cu statele membre pentru a perfecţiona capacităţile
acestora de a culege şi analiza date de relevanţă pentru iniţiativele lor
politice;
– analiza datelor în parteneriat cu decidenţii politici şi cu cercetătorii.
Institutul este un punct de legătură într-o reţea internaţională de
experţi şi instituţii cu preocupări statistice în domeniile de competenţa
UNESCO.
În exercitarea sarcinilor asumate în domeniul statisticii, Institutul
recunoaşte şi promovează principii de genul:
– datele nu trebuie culese de dragul statisticii, ci pentru că sunt
necesare decidenţilor politici, utilizatorilor în general;
– sarcinile de răspuns ale ţărilor trebuie minimizate; coordonarea
cu alte agenţii/organizaţii internaţionale este necesară;
– metodologia statistică agregată pe plan internaţional trebuie
folosită în funcţie de circumstanţe şi, în consecinţă, adaptată (nu totul
poate fi naţional reprezentativ);
– ţările trebuie să fie în totalitate implicate în a determina ce
informaţii ar trebui să fie culese, cu ce frecvenţă şi prin ce metode;
– orice culegere de date necesită resurse şi expertiză (construirea
capacităţilor tehnice trebuie integrată în strategiile de dezvoltare ale
sistemelor statistice naţionale);
– datele aparţin ţărilor şi trebuie returnate acestora, adăugând valoare.
Pentru un segment extrem de important al activităţii sale, Institutul
pentru Statistică UNESCO a înfiinţat, în octombrie 2000, Observatorul
Education for All (Învăţământ pentru Toţi) cu sarcina „de a culege,
analiza şi disemina statistici actualizate cu privire la învăţământ, sta-
tistici solicitate de ţări, regiuni şi de comunitatea internaţională, prin
67

care să se monitorizeze progresele înregistrate pe drumul către obiec-
tivul Educaţie pentru toţi”.
Sarcinile care au revenit Observatorului sunt:
Consultarea furnizorilor şi utilizatorilor de date în ţări şi regiuni
pentru identificarea necesităţilor acestora în lumina planurilor de acţiune
ale Observatorului.
Îmbunătăţirea setului existent de indicatori esenţiali pentru
cuantificarea situaţiei învăţământului.
Integrarea datelor de monitorizare necesare Observatorului în
anchetele statistice curente.
Dezvoltarea de noi indicatori prin:
– consultarea partenerilor naţionali şi internaţionali pentru a
ajunge la un consens cu privire la crearea de noi indicatori;
– selectarea unui număr mic de ţări pentru efectuarea de studii
pilot înaintea încorporării de noi metode în culegerile de date
obişnuite.
Noi indicatori sunt necesari pentru domenii neexplorate în
totalitate, precum:
– calitatea educaţiei: abandon, evaluare;
– grupuri marginalizate, copii care nu merg la şcoală;
– finanţarea educaţiei , folosirea efectivă a fondurilor;
– educaţia non-formală;
– impactul SIDA asupra educaţiei;
– educaţia în situaţii de urgenţă;
– resursele şi facilităţile şcolii, folosirea tehnologiei informa-
ţionale etc.
Investigarea de surse alternative de date.
Redactarea de rapoarte de progres.
Cooperarea cu sistemele statistice naţionale; asistenţa acordată
ţărilor pentru a-şi îmbunătăţi capacităţile pentru culegeri şi analize de date.
4.3. STATISTICI ALE BIROULUI INTERNAŢIONAL AL MUNCII
Biroul Internaţional al Muncii (BIM) a fost înfiinţat în 1919 ca
un corp autonom al Ligii Naţiunilor şi apoi în 1946 a devenit prima
agenţie specializată a Naţiunilor Unite. BIM este caracterizat printr-o
68

structură tripartită: administraţie, sindicate şi patronate, acţionând
împreună pentru dreptate socială şi pentru condiţii mai bune de viaţă.
Organele principale ale BIM sunt:
• Conferinţa Internaţională a Muncii: adunare generală anuală a
statelor membre, care adoptă standarde internaţionale sub forma
Convenţiilor Internaţionale ale Muncii şi Recomandări;
• Consiliul executiv: compus din 56 membri titulari;
• Secretariatul.
Cadrul general al activităţii statistice
Încă de la înfiinţare, BIM a avut preocupări statistice. Articolul
10.1 al Constituţiei Organizaţiei stipulează colectarea şi diseminarea
de „informaţii pentru toate subiectele referitoare la comparările inter-
naţionale ale condiţiilor individuale de muncă şi viaţă.”
Limitându-se la început la ţările industriale şi la câteva domenii
(populaţie ocupată şi şomeri, salarii şi orele lucrate, migraţia, costul
muncii, accidente la muncă), BIM a făcut eforturi pe linia impunerii
de standarde în calculul statistic. Mai apoi, în anii’50 şi ’60, munca
statistică a BIM a preluat o sarcină suplimentară, aceea a promovării
statisticii muncii direct prin asistenţa tehnică; compilarea datelor şi
stabilirea standardelor au fost extinse astfel încât să includă subiecte
relevante şi pentru ţările în curs de dezvoltare.
În 1985, Conferinţa Internaţională a Muncii a adoptat Convenţia
Statistică a Muncii (nr.160) înlocuind vechea Convenţie a statisticilor
salariilor şi orelor lucrate (nr.63)/1938. Convenţia a fost ratificată de
cele 45 de state membre în 2002 şi stipula obligaţia acestora de a
„...culege cu regularitate, de a produce şi publica statisticile de bază
ale muncii, care trebuie să fie extinse progresiv în concordanţă cu
resursele disponibile pentru a acoperi următoarele subiecte...”(din art.1).
Lista statisticilor de bază ale muncii acoperă: populaţia activă
economic, populaţia ocupată, şomeri, subocuparea, câştigurile medii şi
orele de muncă, ore normale lucrate, costurile muncii, indicele
preţului de consum, cheltuielile şi veniturile gospodăriilor, boli şi
accidente profesionale şi greve. Ţările care au ratificat Convenţia sunt
obligate să ţină seama de cele mai noi standarde şi linii directoare
stabilite sub auspiciile BIM, să se consulte cu organizaţiile sindicale şi
patronale ori de câte ori metodologia statistică este stabilită şi corectată şi
să comunice la BIM cu regularitate statisticile publicate şi informaţiile
69

metodologice corespunzătoare. Trebuie, de asemenea, să raporteze
periodic stadiul de implementare, subliniind dificultăţile întâlnite.
De asemenea, conferinţa a adoptat Recomandarea cu privire la
statistica muncii (nr. 170) ca o prelungire a Convenţiei nr. 160. Aceasta
specifică sfera de cuprindere de bază, frecvenţa producerii informaţiilor,
variabile şi detalii despre infrastructura statistică.
În contextul BIM, funcţionează Biroul de Statistică – principala
unitate responsabilă cu activităţile statistice. Sarcinile sale se referă la
stabilirea de standarde în statistica muncii şi acordarea de asistenţă
tehnică statelor membre în ceea ce priveşte statisticile muncii. Biroul
de statistică este, de asemenea, unitatea principală de culegere şi
difuzare a datelor.
Activităţile majore ale Biroului de Statistică sunt:
• Culegerea de statistici şi metadate relevante, în principal din
surse oficiale, şi diseminarea acestora;
• Stabilirea de standarde internaţionale pentru statistica muncii;
• Promovarea asistenţei tehnice în domeniul statisticii muncii;
• Satisfacerea nevoilor statistice ale BIM în problematica muncii;
• Colaborarea cu comunitatea internaţională în dezvoltarea
statisticii muncii în cadrul sistemului integrat internaţional de
statistică.
Pe lângă Biroul de Statistică al BIM, a fost creată recent
Unitatea de Dezvoltare Statistică şi Analize, a cărei activitate majoră,
dincolo de analize statistice curente, este concentrată pe evaluarea
„muncii decente pentru toţi” (munca decentă fiind descrisă ca opor-
tunităţi pentru femei şi bărbaţi, create pentru a obţine un loc de muncă
decent şi productiv, în condiţii de libertate, echitate, securitate şi
demnitate umană), pentru examinarea ulterioară a trio-ului muncă
decentă – sărăcie – performanţă economică.
Unitatea a propus un set preliminar de indicatori statistici pentru
cuantificarea celor 11 aspecte (caracteristici generale) ale muncii
decente: oportunităţi de angajare; munca inacceptabilă; câştiguri
adecvate şi munca productivă; număr decent de ore; stabilitatea şi
securitatea muncii; tratament corect la angajare şi la lucru; mediu de
lucru sigur; protecţie socială; combinarea muncii cu viaţa de familie;
dialogul social şi relaţiile la locul de muncă; contextul economic şi
social al muncii decente.
70

Publicaţiile statistice majore care intră în grija Biroului de
Statistică al BIM sunt următoarele:
– Anuarul de statistica muncii, ce conţine serii de date pe 10 ani
pentru 194 de ţări şi teritorii acoperind 9 domenii importante: popu-
laţia totală şi populaţia activă din punct de vedere economic; populaţia
ocupată; şomajul; ore lucrate; salarii; costul muncii; indicele preţurilor
de consum; accidente de muncă; greve.
– Buletinul trimestrial de statistică a muncii, ce conţine statistici
lunare, trimestriale sau semestriale pe o perioadă de 4 ani cu privire la
populaţia ocupată, şomaj, salarii, ore lucrate şi indicele preţurilor de consum.
– Ancheta lunii octombrie a BIM, publicaţie anuală specială a
Buletinului, care conţine date privind salariile şi orele de muncă
pentru 159 de ocupaţii selectate în 49 de grupări de ramuri şi preţurile
a 93 de articole alimentare pentru luna octombrie, ca lună de referinţă
(de aici, denumirea).
– Estimări şi previziuni, publicaţie ce conţine serii prognozate
comparabile ale populaţiei, forţei de muncă şi ale ratelor de activitate
specifice pe grupe de vârstă şi sexe pentru toate ţările, teritoriile,
zonele geografice majore etc.8
– Statistici despre venituri şi cheltuieli ale gospodăriilor.
– Surse şi metode în statisticile muncii9, care oferă detalii despre
sfera de cuprindere, definiţiile, metodele de calcul şi alte caracteristici
_______________
8
– Proiecţii ale forţei de muncă,1965-1985 (ILO Geneva,1971)
– Estimări şi proiecţii ale forţei de muncă, 1950-2000 (ILO Geneva,1977)
– Estimări şi proiecţii ale populaţiei active economic 1950-2025 (ILO
Geneva, 1986).
9
Volumul 1: indicii preţurilor de consum, 1992
Volumul 2: populaţia ocupată, salarii, ore de lucru, costul muncii
(anchete în întreprinderi), 1995
Volumul 3: populaţia activă economic, populaţia ocupată, şomaj şi ore
de lucru (anchete în gospodării), 1990
Volumul 4: populaţia ocupată, şomaj, salarii şi ore de lucru (înregis-
trări administrative şi alte surse), 1989
Volumul 5: populaţia totală activă economic, populaţia ocupată şi şomaj
(recensăminte ale populaţiei),1996
Volumul 6: venituri şi cheltuielile gospodăriilor, 1994
Volumul 7: greve şi conflicte de muncă, 1993
Volumul 8:accidente profesionale, 1999
Volumul 9: ţările de tranziţie (ediţie specială), 1993
Volumul 10: estimări şi proiecţii ale populaţiei active economic:1950-2010
71

relevante ale seriilor statistice publicate. Reprezintă în acelaşi timp o
importantă sursă pentru dezvoltarea de standarde internaţionale în
domeniu.
– Indicatori-cheie ai pieţei forţei de muncă, publicaţie conţinând
date pentru un set de 18 indicatori cheie referitori la piaţa de muncă:
rata de participare a forţei de muncă, raportul populaţie ocupată/
populaţie, populaţia ocupată, populaţia ocupată pe sectoare, muncitori
part-time, ore lucrate, populaţia ocupată în sectorul informal, şomeri,
şomeri tineri, şomajul pe termen lung, şomeri pe niveluri de educaţie,
subocupare, rata de inactivitate, analfabetism, nivelul salariilor în
industria prelucrătoare, nivelul salariilor şi câştigurilor, costuri com-
pensatorii orare, productivitatea muncii, fluxurile de angajări pe piaţa
muncii, sărăcia şi distribuţia venitului.
– LABORSTA – cuprinde aproximativ 80.000 de serii din Anuar,
70.000 de serii din Ancheta lunii Octombrie, 31.000 de serii de
estimări şi proiecţii şi 30.000 de observaţii din Buletin.
– Alte baze de date: SEGREAGAT – cu statistici despre populaţia
ocupată (masculin şi feminin) cu detalieri pe ocupaţii; baza de date
despre sectorul informal; LABCOMP (cu estimări anuale medii compa-
rabile ale populaţiei ocupate şi şomerilor); LABMINW (salariul minim
legal), HIES (venituri şi cheltuieli ale gospodăriilor). Date din aceste
baze de date pot fi extrase şi trimise la cerere.
– Standarde Curente Internaţionale privind Statistica Muncii,
publicaţie ce conţine recomandări ale Congreselor.
Alte activităţi statistice ale BIM
Alte câteva departamente ale BIM sunt, de asemenea, antrenate
în implementarea activităţilor statistice în strânsă legătură cu funcţiile
lor principale. Câteva exemple:
Unul din cele mai mari programe de activităţi statistice care se
desfăşoară în BIM este Programul de informare statistică şi
monitorizare a muncii copilului (SIMPOC) în contextul programului
internaţional de eliminare a muncii copilului (IPEC). Programul
dezvoltă o bază de date de statistici privind munca copilului.
Programul de Cercetare a Aptitudinilor pentru populaţia
ocupată dezvoltă instrumente şi metodologie pentru culegerea de date
statistice din întreprinderi în legătură cu pregătirea profesională pe
durata vieţii.
72

Programul privind angajările în întreprinderile mici şi
mijlocii a realizat o bază de date privind întreprinderile mici şi mijlocii
şi realizează anchete în întreprinderile mici în mai multe ţări.
Departamentul de securitate socială a preluat de la Biroul de
statistică sarcina menţinerii bazei de date a costului protecţiei sociale.
Departamentul Migraţie în colaborare cu Biroul de statistică
compilează statistici disponibile în legătură cu migraţia internaţională
a muncitorilor şi elaborează posibile strategii pentru dezvoltare şi
îmbunătăţirea acestor statistici.
4.4. STATISTICA – ACTIVITATE A ORGANIZAŢIEI MONDIALE
A COMERŢULUI (OMC)
Organizaţia Mondială a Comerţului constituie singura organizaţie
internaţională globală al cărei obiectiv este de a facilita fluxurile co-
merciale, astfel ca acestea să se desfăşoare fără greutăţi, în mod liber
şi corect, prin îmbunătăţirea şi implementarea unui „sistem bazat pe
reguli”. Înfiinţată în 1995, cu 143 de state membre, Organizaţia
Mondială a Comerţului are ca funcţii principale următoarele:
• administrarea şi implementarea de acorduri comerciale; OMC
a devenit un forum pentru negocieri comerciale multilaterale;
• supravegherea politicilor comerciale naţionale;
• rezolvarea disputelor comerciale naţionale;
• asistarea ţărilor în curs de dezvoltare în probleme de politică
comercială;
• cooperarea cu alte organizaţii internaţionale.
În toate activităţile sale, Organizaţia Mondială a Comerţului pro-
movează cunoscutele principii solide ale sistemului comercial: comerţ
nediscriminatoriu, accesul previzibil şi în creştere la diferite pieţe, pro-
movarea concurenţei loiale, încurajarea reformei economice şi dezvoltării.
Activitatea statistică a Organizaţiei este concentrată în Divizia
de Statistică, ale cărei obiective sunt:
• furnizarea de informaţii cantitative acoperind problematica de
politică comercială şi economică, de informaţii statistice rele-
vante şi în mod operativ, îmbunătăţirea sferei de cuprindere şi
73

calitatea statisticilor comerciale; coordonarea, dezvoltarea şi
întreţinerea bazelor de date privind politica comercială şi
comerţul; furnizarea îndrumării tehnice în domeniu;
• menţinerea şi dezvoltarea bazelor de date tarifare necesare
negocierilor comerciale;
• întărirea cooperării internaţionale în domeniul statisticii
comerciale prin continuarea participării în grupele de lucru
internaţionale privind comerţul şi în alte forumuri, precum:
Conferinţa Statisticienilor Europeni sau sesiunile Comisiei
pentru Statistică/ ONU.
Divizia de Statistică a OMC are în componenţa sa 5 secţiuni, al
căror portofoliu de activităţi este axat pe::
– comerţ cu mărfuri;
– comerţ cu servicii;
– bază de date integrată;
– servicii şi dezvoltare de sistem;
– cooperare internaţională.
Publicaţiile ce intră în grija Diviziei de Statistică sunt, pe de o
parte, comunicate de presă cu cele mai recente statistici de comerţ ale
anului anterior (ce apar în luna aprilie a fiecărui an) şi, pe de altă
parte, Raportul anual privind statistica, comerţul internaţional şi
Raportul anual de tarife.
Un sumar al datelor statistice culese fie prin delegaţiile OMC în
administraţiile naţionale, fie prin schimb de informaţii, cooperând cu
alte organizaţii internaţionale, le prezintă într-o structură de genul:
Comerţ cu mărfuri:
– exporturi şi importuri agregate pe ţări;
– schimburi comerciale pe ţări;
– Produsul Intern Brut şi indicii producţiei pe ţări.
Comerţ cu servicii:
– date ale balanţei de plăţi;
– date privind statistica comerţului companiilor străine
afiliate.
Tarife
74

4.5. STATISTICA – ACTIVITATE A ORGANIZAŢIEI PENTRU
COOPERARE ECONOMICĂ ŞI DEZVOLTARE (OECD)
Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (creată
în 1951), cu un număr de 30 de state membre, promovează dezvoltarea
economică şi socială a statelor membre şi, în acelaşi timp, cooperarea
cu alte organizaţii internaţionale pentru a ajuta dezvoltarea statelor ce
nu sunt încă membre ale Organizaţiei.
Statistica reprezintă o activitate centrală în cadrul OECD, fiind
obiect de activitate al Directoratului pentru statistică, activitate
recunoscută şi promovată ca atare, fapt demonstrat prin următoarele
acţiuni asupra cărora statistica îşi pune amprenta:
– Statistica reprezintă un input esenţial pentru activitatea analitică
a Organizaţiei;
– Producerea de date comparabile internaţional este un rezultat
fundamental al OECD;
– Cooperarea în dezvoltarea internaţională a standardelor sta-
tistice este o sarcină asumată de OECD;
– Calitatea statisticilor determină credibilitatea întregii palete de
probleme ale OECD, dar şi imaginea Organizaţiei.
Mandatul Directoratului de statistică este circumscris următoa-
relor obiective:
a) îmbunătăţirea furnizării celor mai relevante şi operative infor-
maţii statistice către analişti şi decidenţi politici;
b) dezvoltarea standardelor de statistică internaţională, a sistemelor
statistice şi a sistemelor de clasificări;
c) îmbunătăţirea coordonării dintre activităţile statistice desfăşurate
de OECD şi cele desfăşurate de alte agenţii: Divizia de statistică/
ONU, Comisia Economică pentru Europa/ ONU, UNESCO, WTO,
WHO, Eurostat/Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană,
FMI, Banca Mondială, BIM, FAO etc.;
d) realizarea unui mecanism pentru coordonarea activităţilor
statistice în cadrul OECD.
În ultima perioadă, OECD a conştientizat că se confruntă cu o
serie de puncte slabe în activitatea statistică prestată, de tipul: deficienţe
în coordonarea culegerilor de date; insuficienta coerenţă între datele
statistice publicate; nepracticarea unui feed-back de la utilizatori în
legătură cu opinia acestora asupra calităţii datelor.
Pentru depăşirea lor, Directoratul de Statistică a gândit un demers
în două etape, pe un orizont mediu de timp.
75

Obiectivele pe termen mediu sunt:
Dezvoltarea unui nou sistem informaţional statistic – o struc-
tură compusă din subsisteme care colectează, procesează, stochează,
analizează şi diseminează datele statistice. În acest sistem, fiecare
Directorat specializat al OECD va contribui la alimentarea unui
„depozit de date” corporativ, în care sunt stocate toate datele sta-
tistice relevante şi metadatele. Colecţia de date este în totalitate
coordonată, ca şi pregătirea bazelor de date multidimensionale
pentru diseminare. Fiecare Directorat este independent în deter-
minarea propriei procesări analitice şi statistice, iar inputurile şi
outputurile acestor procese reprezintă o parte a depozitului de
date.
Definirea şi aplicarea managementului calităţii totale în cadrul
Directoratului de statistică.
Obiectivele pe termen scurt:
Îmbunătăţirea comunicării cu utilizatorii de statistici şi disemi-
narea statisticilor prin acţiuni de genul: crearea unui portal
statistic pe site-ul OECD; diseminarea datelor gratuit prin Internet;
editarea de publicaţii statistice precum: OECD Statistical Newsletter;
Statistics Brief; OECD Working paper in statistics etc.
Îmbunătăţirea coordonării între activităţile OECD; dezvoltarea
unei „politici statistice de corporaţie” şi îmbunătăţirea dialogului
între diferite segmente ale Organizaţiei, fără a face rabat la dez-
voltarea de iniţiative comune cu alte organizaţii internaţionale
pentru a reduce sarcina de răspuns a sistemelor statistice naţio-
nale şi a îmbunătăţi cooperarea cu oficiile statistice naţionale.
Îmbunătăţirea eficienţei managementului datelor şi meta-
datelor; îmbunătăţirea proceselor de producţie şi evitarea redun-
danţelor în culegerile de date-ţinte realizabile, prin crearea unui
glosar de date statistice şi prin dezvoltarea unui browser comun
pentru a naviga în interiorul bazelor de date, astfel încât să se
permită: accesul la toate statisticile OECD dintr-o singură locaţie;
localizarea rapidă a datelor pentru o singură temă din mai multe
surse; crearea de tabele statistice pe diferite subiecte.
76

4.6. SISTEMUL STATISTIC EUROPEAN ŞI EUROSTAT
(Biroul de Statistică al Comunităţilor Europene)
Începuturile
18 aprilie 1951 este bine cunoscută drept ziua de naştere a unei
„voinţe”: construcţia Uniunii Europene. Şase ţări – Belgia, Franţa,
Germania, Italia, Olanda şi Luxemburg – au convenit să realizeze împreună
un obiectiv economic şi politic: să nu permită declanşarea războiului
între ţările europene. După semnarea Tratatului de la Paris, au fost
înfiinţate primele instituţii, cea mai importantă fiind Înalta Autoritate,
cuprinzând 12 servicii – inclusiv serviciul statistic.
Jean Monnet, primul preşedinte al Înaltei Autorităţi, evoca, în
Memorii, impactul înfiinţării unui serviciu statistic în noua admi-
nistraţie: „Cercetările statistice la nivel european au adus informaţii
surprinzătoare în majoritatea domeniilor de bază. Compararea între
state a fost vitală pentru mişcarea ulterioară către armonizarea pe care
Europa Pieţei Comune a urmat-o.” Este o definiţie exactă a rolului pe
care statistica l-a jucat continuu de-a lungul istoriei Comunităţii. De
fapt, chiar Tratatul de la Paris a stabilit un sistem, astfel încât deciziile
din domeniile fierului şi oţelului să se sprijine pe baza informaţilor
cantitative şi calitative. Articolul 46 din Tratat stabileşte obiective
fundamentale de introducere a documentaţiei statistice pentru:
1) elaborarea de studii ale pieţei şi tendinţelor preţurilor în cele
două domenii;
2) elaborarea periodică de programe care să permită previzio-
narea de evoluţii în ceea ce priveşte producţia, consumul, exporturile
şi importurile;
3) stabilirea periodică de obiective pentru modernizarea, planifi-
carea pe termen lung a industriei prelucrătoare şi extinderea capacităţilor
de producţie;
4) studierea posibilităţilor de reangajare a muncitorilor disponibilizaţi;
5) evaluarea posibilităţilor de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă şi
a standardelor de viaţă pentru muncitori.
Articolul 47 din Tratat afirmă că Înalta Autoritate poate „obţine
informaţiile pe care le solicită pentru a-şi îndeplini sarcinile. Poate
face orice verificări necesare”.
77

Serviciul statistic astfel stabilit a început să organizeze culegerea
primelor date statistice apelând la sursele internaţionale existente:
Comisia Economică ONU pentru Europa de la Geneva şi Organizaţia
pentru Cooperare Economică în Europa (predecesor al OECD) de la Paris.
O dată cu înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelulului (CECO) (1952), pentru a permite implicarea mai activă a
institutelor naţionale de statistică în organizarea care se contura în
Europa (chiar dacă limitată la cărbune şi oţel), Serviciul Statistic a
insistat asupra coordonării activităţii statisticienilor europeni prin con-
vocarea, pentru prima oară, la Luxemburg, în iulie 1953 a „grupului
de lucru al conducătorilor Institutelor Naţionale de Statistică”, pentru
ca următoarele întâlniri să aibă loc mai des, de două sau trei ori pe an.
Întâlniri memorabile au fost cele, din 1955, de la Paris, când s-au pro-
iectat liniile directoare pentru primul program statistic, şi din 1957, de
la Haga, unde s-au discutat principiile integrării statistice comunitare.
Pentru prima oară s-a evocat necesitatea „unui serviciu statistic unic”
pentru Comunitate.
Se recunoştea ca fiind extrem de importantă, la acea vreme, statistica
socială, Tratatul CECO surprinzând necesitatea „îmbunătăţirii stan-
dardelor de viaţă” pentru muncitorii din industriile fierului şi oţelului.
Este momentul demarării primelor anchete comunitare:
• ancheta costului muncii (realizată anual începând din 1953);
• ancheta bugetelor de familie (1956/1957);
• ancheta de preţuri (1954 şi 1958);
• ancheta condiţiilor de locuit (1958).
Prin Tratatul de la Roma, se instituie Comunitatea Economică

Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(Euratom). În 1958, la Bruxelles s-au creat noile comisii ale CEE şi
ale Euratom, iar Înalta Autoritate a rămas la Luxemburg. La sfârşitul lunii
ianuarie 1958, s-a decis crearea a trei servicii comune pentru trei comu-
nităţi: Serviciul Legislativ, Oficiul de Presă şi Serviciul Statistic Comun.
Oficiul Statistic al Comunităţilor Europene şi INS-uri:
extinderea cooperării
„Se contura spiritul Europei, care era rodul unui efort comun şi
mai ales al nevoii fiecăruia de a ajunge, după mai multe discuţii şi
consultări, la aceeaşi concluzie” (Jean Monnet, Memorii, Cap. XV).
78

Serviciului Statistic Comun, transformat ulterior în Oficiul Statistic
al Comunităţilor Europene (nume oficial care se foloseşte şi în pre-
zent; Eurostat este un acronim, bine înţeles în fiecare limbă comu-
nitară, dar fără a fi acceptat vreodată de instituţiile comunitare drept
denumire oficială), i se cerea să îndeplinească următoarele sarcini:
• pregătirea chestionarelor pentru anchetele ce urmau a se des-
făşura în statele membre;
• adoptarea de decizii privind metodologiile coordonate ale an-
chetelor;
• convocarea comitetelor statistice ale statelor membre;
• examinarea răspunsurilor primite la chestionarele statistice;
• publicarea rezultatelor anchetelor.
Departamentele Oficiului s-au înfiinţat în două capitale europene.

Patru directorate au fost plasate la Bruxelles (statistica generală, statis-
tica comerţului, statistica energiei şi statistica agriculturii), iar Luxemburg
găzduia alte două directorate (statistica industriei şi statistica socială).
Această situaţie a continuat până în a doua jumătate a anului 1968,
când a avut loc fuziunea, la Luxemburg.
Întâlnirea la fiecare şase luni a Grupului de lucru al Directorilor
generali ai INS-urilor a fost denumită în anii ’60 Consiliul Directorilor,
iar în 1962 a fost redenumită Conferinţa Directorilor Generali ai
Institutelor Naţionale de Statistică (DGINS), nume sub care este
cunoscută şi în prezent. Obiectivele conferinţei vizau discutarea şi
stabilirea programului de activitate, precum şi identificarea anchetelor
care urmau să se efectueze în anul următor. Programul statistic urma
să fie extins gradual până ce reuşea să cuprindă fiecare domeniu inclus
în Tratatul de la Roma.
Nu se vorbea de subsidiaritate sau proporţionalitate, concepte
care vor fi promovate în Tratatul de la Maastricht din 1992. Totuşi,
organizarea stabilită de Conferinţa DGINS, la începutul anilor ’60, cu
privire la relaţiile dintre Eurostat şi sistemele statistice naţionale se
baza deja pe aceste idei, şi anume datele puteau fi culese mai bine de
către organismele naţionale, iar implicarea lor avea loc în măsura în
care ajuta la realizarea obiectivelor comunitare.
În anii ’60, două domenii se disting ca având o mai mare impor-
tanţă, şi anume: statistica comerţului exterior şi statistica agriculturii.
Pe de o parte, era vorba de introducerea unui tarif vamal comun, prio-
ritate ce se va reflecta în Nomenclatorul Comun al Comerţului Exterior
79

şi Regulamentul privind compilarea statisticii comerţului intra şi
extracomunitar. Pe de altă parte, la fel de importantă era dezvoltarea
statisticii agriculturii, ca suport pentru politica agricolă comună.
Tratatul de la Roma a marcat naşterea legislaţiei europene
referitor la statistici, care în limbaj european a fost cunoscut drept
acquis-ul statistic comunitar. Articolul relevant din Tratat (art. 213
care apoi a devenit art. 284 după ce statele membre au adoptat Tratatul
de la Amsterdam în 1999) arăta: „Comisia poate, în limitele şi în
condiţiile impuse de Consiliu, în conformitate cu prevederile acestui
Tratat, culege orice fel de informaţii şi efectua orice fel de verificări
pentru a îndeplini sarcinile încredinţate”.
Vremuri grele
„În asemenea cazuri, singurul lucru de făcut este să aştepţi
renaşterea ordinii din necesitate” (Jean Monnet, Memorii, cap. XXI).
1973 este anul primei lărgiri a Comunităţii Europene. Statele
membre s-au înmulţit de la şase la nouă prin aderarea Danemarcei,
Irlandei şi Marii Britanii. Incorporarea celor trei noi sisteme statistice
în sistemul comunitar al celor şase ţări, cu tradiţiile şi obiceiurile
acumulate de peste 20 de ani, a creat imediat probleme. Era vorba, în
primul rând, de conflictul dintre două sisteme statistice naţionale
majore, cel francez şi cel britanic.
Sistemul britanic se baza pe servicii descentralizate şi promova
deschiderea şi cooperarea cu sistemul statistic mondial (Naţiunile
Unite şi OECD). Pe de altă parte, în context european, Franţa şi alte
state membre fondatoare, mai ales Germania, aveau un cuvânt de spus
în programele anchetelor şi în conţinutul nomenclatoarelor activităţilor
şi produselor care formau fundamentul tuturor statisticilor naţionale şi
al comparaţiilor internaţionale. În perioada de la sfârşitul anilor ’70 şi
începutul anilor ’80, sistemul statistic britanic s-a confruntat cu
problema asigurării de resurse interne; el trebuia să ia decizii importante
cu privire la organizarea activităţii şi la priorităţi. Rezultatul a fost o
mare opoziţie faţă de schimbările dictate de apartenenţa la Comunitate.
În ce priveşte INS-urile din ţări cu tradiţie – mai ales Franţa, Germania,
Italia –, ele şi-au continuat drumul de adaptare a programelor lor la
noile condiţii determinate de lărgire.
Rolul Eurostat-ului era – şi este şi astăzi – de a acţiona ca un
broker în căutarea de compromisuri între actorii implicaţi.
80

În această perioadă, aceleaşi două domenii au marcat o dezvol-
tare importantă – statistica agriculturii şi statistica comerţului exterior
– datorită legăturii lor cu politicile comunitare în domeniile respective.
Aderarea unor noi state – Grecia în 1981 şi Spania şi Portugalia
în 1988 – nu a schimbat mult starea generală ezitantă.
Criza existentă se putea explica şi prin lipsa forţei Eurostat-ului.
Pe scena internaţională, rolurile conducătoare le aveau alte organizaţii
internaţionale, cum ar fi OECD şi Comisia Economică a ONU pentru
Europa, iar în domenii specifice, FMI sau Banca Mondială şi, mai
general, Naţiunile Unite. Referitor la organizarea internă, statistica era
un directorat general care nu-şi avea o poziţie foarte bine definită în
cadrul Comisiei. Existau şi alte două teme de dispută între Eurostat şi
INS-uri: comerţul intracomunitar, după îndepărtarea formalităţilor
vamale de la graniţe, şi statistica serviciilor. Modul în care aceste
două teme, ambele vitale pentru Sistemul Statistic European, au fost
dezbătute este un exemplu al climatului de neîncredere şi opoziţie,
trăsătură a relaţiilor dintre Eurostat şi INS-uri şi dintre INS-uri în
perioada anilor mai dificili, 1975-1985.
Schimbarea majoră
„Europa nu va fi construită imediat, sau conform unui singur
plan. Va fi construită prin realizări concrete care mai întâi de toate va
crea o solidaritate de facto” (Jean Monnet, Memorii, cap. XV).
În a doua jumătate a anilor ’80 s-a produs o mare schimbare:
• Mai întâi, statelor membre li s-a cerut să-şi schimbe poziţia
privind politica europeană. Opoziţia faţă de integrare, care a fost
principala caracteristică a anilor ’70 şi ’80, a determinat o abor-
dare „europeană” mai solidă în mai multe zone politice. În 1985,
Carta Albă a Comisiei Delors a stabilit programul acestei abordări
mai solide, care s-a reflectat în decizia Consiliului European de a
realiza o piaţă europeană unică în 1992.
• S-a schimbat atitudinea Comisiei Europene şi, mai ales a preşe-
dintelui său, Jacques Delors, referitor la statistică. Comisia şi-a
dat seama că noile politici comune aveau nevoie de un set de
date statistice pentru a pregăti măsurile propuse spre aprobare
Consiliului şi Parlamentului European şi pentru a monitoriza
implementarea lor şi evaluarea rezultatelor. În acelaşi timp,
guvernele statelor membre şi-au dat seama că datele statistice
81

comparabile şi de calitate facilitau urmărirea evenimentelor din
alte ţări şi monitorizarea implementării deciziilor comune.
La Conferinţa DGINS, din 1988, Eurostat a prezentat un docu-
ment întitulat Organizarea şi structura unui sistem statistic comunitar
european, venind în întâmpinarea marii schimbări, iminentă în Europa: o
transformare în modul de elaborare a unor statistici şi o mai mare
cerere naţională şi comunitară de date comparabile pentru introdu-
cerea noilor politici. Eurostat înaintează astfel pe trei fronturi:
a) construirea Sistemului Statistic European;
b) planificarea activităţii statistice pe termen mediu şi lung;
c) organizarea internă şi introducerea metodelor de management
moderne.
a) Construirea Sistemului Statistic European
Începând cu anii ’50, Conferinţa DGINS, organizată de două ori
pe an pentru a revizui progresele programului statistic anual, era
singura ocazie prin care statisticienii la nivel înalt se întruneau în
Europa. Urmând concluziile unui seminar din 1989 de la Bruxelles cu
tema Statistici europene de după 1992 şi cu scopul de a accelera
convergenţa economică şi monetară ca urmare a Tratatului de la
Maastricht, Eurostat a propus INS-urilor organizarea unei consultări la
nivel înalt între statisticienii naţionali, dar şi între statisticieni şi
utilizatorii de statistici. Cu acordul INS-urilor şi al statisticienilor din
băncile centrale, Consiliul a adoptat o propunere a Comisiei care stabilea
crearea a trei comitete:
– Comitetul Programului Statistic, creat în 1989 sub preşedinţia
Directorului General al Eurostat, cuprinzând preşedinţi şi directori
generali ai INS-urilor, ale cărui întâlniri se organizează de 4 ori pe an.
Comitetul oferă asistenţă în coordonarea programelor şi consultanţă
privind măsurile necesare pentru realizarea programelor. Dacă, de
exemplu, se decide asupra creării unei clasificări comune, atenţia va
trebui orientată spre crearea de standarde într-un orizont de timp de
până la 10 ani.
Să luăm exemplul Clasificării Activităţilor Naţionale din Economie,
creată după revizuirea clasificării ONU a activităţilor. Din aceasta a
derivat versiunea europeană, discutată apoi în fiecare stat membru UE.
Au fost necesari 10 ani de la momentul de start al activităţii pe baza
clasificării enunţate până la implementarea efectivă a acestei clasificări
în toate statele membre şi până la momentul calculului de statistici
comparabile.
82

– Comitetul privind Statistici Monetare, Financiare şi a Balanţei
de Plăţi, creat în 1991, ale cărei întâlniri se organizează de două ori pe
an, cuprinzând statisticieni din INS-uri şi din bănci centrale naţionale
(plus Eurostat şi Banca Centrală Europeană). Opiniile emise de acest
comitet referitor la aplicarea uniformă şi corectă a Sistemului Statistic
European al Conturilor Economice Integrate au sporit prestigiul SSE.
Este în fapt o schemă de cooperare între două lumi: lumea institutelor
naţionale de statistică şi cea a sistemului statistic al băncilor centrale
care utilizează în comun aceeaşi bază de date statistice: Banca Centrală
făcându-şi propriile evaluări şi UE, pe aceeaşi bază statistică, luând
propriile decizii în materie de politică economică, de exemplu.
– Comitetul Consultativ European privind Informaţiile Statistice
din Sfera Economică şi Socială (CCEIS), creat în 1991, cuprinzând
reprezentanţi ai institutelor naţionale de statistică şi ai utilizatorilor de
statistici europene, reprezentanţi ai mediului universitar, mass-media,
reprezentanţi ai federaţiilor sindicale etc.
Aceste trei comitete sunt considerate de către toate statele membre
un pas decisiv spre integrarea statistică a Europei.
Puterea comitologiei – abilitatea de a vota acte legale (regulamente,
directive sau decizii) în domeniul statistic – acordată de Consiliu, Comisiei
Europene dă acesteia din urmă autoritate în definirea priorităţilor
programelor statistice anuale şi multianuale.
În paralel cu crearea comisiilor, au continuat discuţiile, care au
avut ca rezultat elaborarea Legii Statisticii din 1997, un instrument
important de promovare a valorilor SSE. Acest regulament al Consiliului
(anexa 3) defineşte organizarea SSE, transformă programele anuale şi
multianuale în mijloace de stabilire a priorităţilor, defineşte principiile
de funcţionare ale SSE şi tratează problemele diseminării datelor şi ale
confidenţialităţii statistice. Articolul 13 al legii prevede că „datele
folosite de autorităţile naţionale şi de Comunitate pentru producerea
de statistici ale Comunităţii trebuie să fie considerate confidenţiale
când permit ca unităţile statistice să fie identificate, fie direct sau
indirect, dezvăluind informaţii individuale”.
Alături de Legea Statisticii, alte două acte comunitare trebuie
menţionate în categoria instrumentelor de promovare a valorilor Sistemului
Statistic European:
– Regulamentul 1588/1990 reglementează transmisia şi utilizarea
de date confidenţiale de la statele membre UE la Eurostat;
83

– Regulamentul 831/2002 reglementează accesul la date confi-
denţiale pentru scopuri de cercetare ştiinţifică.
Deosebit de important este a face referire la Tratatul de con-
stituire a Comunităţii Economice Europene, care, în articolul 285, se
referă la producţia statistică în următorii termeni: „Fără a aduce preju-
dicii art. 5 din Protocolul privind statutul sistemului european al
băncilor centrale şi al Băncii Centrale Europene, Consiliul, acţionând
în conformitate cu procedura menţionată în art. 251, va adopta măsuri
pentru producerea statisticilor, atunci când sunt necesare pentru înde-
plinirea activităţilor Comunităţii. Producerea statisticilor comunitare
va fi realizată în conformitate cu principiile imparţialităţii, credibili-
tăţii, obiectivităţii, independenţei ştiinţifice, eficienţei costurilor şi
confidenţialităţii statistice; aceasta nu va atrage o sarcină de răspuns
excesivă pentru agenţii economici”.
Actualmente se discută modificarea articolului 285 al Tratatului
care să dea forţă recunoaşterii statisticilor de bună calitate, produse
într-o manieră obiectivă şi în condiţii de independenţă profesională,
astfel încât acestea să răspundă cu promptitudine actualelor cerinţe
naţionale şi internaţionale. Varianta propusă spre adoptare reformulează
articolul astfel: „Măsurile privind producerea şi diseminarea statis-
ticilor oficiale ale Uniunii Europene (Statistici Europene), atunci când
sunt necesare pentru îndeplinirea sarcinilor Uniunii, vor fi prevăzute
în Lege, fără a aduce prejudicii Articolului 5 din Protocolul privind
Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale
Europene.
Sistemul Statistic European (SSE) va include Oficiul de Statistică
al Uniunii Europene, precum şi Institutele Naţionale de Statistică şi
alte autorităţi statistice ale statelor membre. Acesta va produce şi va
disemina statistici europene în conformitate cu principiile relevanţei,
credibilităţii, imparţialităţii, independenţei profesionale, egalităţii acce-
sului, confidenţialităţii statistice şi eficienţei costurilor şi nu va atrage
o sarcină de răspuns excesivă pentru repondenţi.”
Modificările sunt justificate de maniera următoare:
Statistici: statisticile comunitare, aşa cum sunt menţionate în
actualul Tratat, nu vor mai constitui termenul adecvat, în conformitate
cu terminologia adoptată în noul Tratat. Termenul recomandat este:
Statisticile oficiale ale Uniunii Europene (Statistici Europene). În
84

vederea întăririi Sistemului Statistic European în calitate de organism
care are responsabilitatea producerii şi diseminării Statisticilor
Europene, se recomandă introducerea acestui termen în noul articol.
Diseminare: în conformitate cu viziunea profesională actuală, se
recomandă disocierea (includerea separată) diseminării, spre deosebire
de situaţia actuală, în care aceasta este inclusă, implicit, în termenul
„producţie”.
Codecizie: nu este necesar să se facă referire la procedura de
codecizie (Articolul 251), întrucât legea va fi adoptată prin această
procedură, cu excepţia cazului în care se va specifica altfel.
Principii: există trei surse principale în care sunt prevăzute
principiile statisticii oficiale: principiile fundamentale ale statisticii
oficiale ale Naţiunilor Unite, adoptate la începutul anilor ’90, prin-
cipiile stipulate în actualul Articol 285 şi cele prevăzute în aşa-numita
Lege a Statisticii (Regulamentul Consiliului (CE) nr. 322/97 privind
statisticile comunitare). Se recomandă existenţa unui set coerent, identic
în Tratat şi în versiunea revizuită a Legii Statisticii, care să aibă la
bază principiile unanim acceptate ale Naţiunilor Unite.
• Imparţialitate: în prezent, în Articolul 285 şi în Legea Statisticii.
• Relevanţă: în prezent, în Legea Statisticii.
• Credibilitate: în prezent, în Legea Statisticii.
• Independenţă profesională: Articolul 285 face referire la
„Independenţă ştiinţifică”. Independenţa profesională este un concept
mai larg, care se apropie mai mult de opinia din ce în ce mai mult
acceptată că statisticile independente reprezintă o parte integrantă a
procesului democratic.
• Egalitatea accesului: element crucial al principiilor fundamentale
ale Naţiunilor Unite.
• Eficienţa costurilor: în prezent, în articolul 285 şi în Legea
Statisticii.
• Confidenţialitate statistică: în prezent, în articolul 285 şi în
Legea Statisticii.
• Sarcină excesivă de răspuns pentru repondenţi: în prezent,
în Articolul 285.
Principiile care nu apar în lista revizuită sunt: Obiectivitatea (în
prezent, în Articolul 285), care s-a considerat că se suprapune semnifi-
cativ imparţialităţii. Transparenţa există în Legea Statisticii. Totuşi,
85

aceasta este un concept deja luat în considerare în alte câteva principii
(de exemplu, egalitatea accesului la date, independenţa profesională
etc.). Calitatea reprezintă un alt aspect care nu este menţionat separat
ca principiu, dar, în mod clar, toate principiile menţionate mai sus
contribuie la calitate. Atât calitatea, cât şi transparenţa sunt menţionate
ca principii generale pentru activitatea din cadrul Uniunii Europene.
Se recomandă înlocuirea termenului „agenţi economici”, existent
în prezent în Articolul 285, cu „repondenţi”, pentru a acoperi exhaustiv
toate categoriile de repondenţi.
Organizarea Sistemului statistic al băncilor centrale trebuie, de
asemenea, menţionată. Semnarea Tratatului de la Maastricht a fost
urmată de crearea Institutului Monetar European (IME) cu sediul la
Frankfurt, cu o divizie statistică, ce a început să fie operativă. Când s-a
creat Banca Centrală Europeană (BCE), această divizie a devenit
Directorat General de Statistică. Comitetul Statistic răspundea de
consultarea dintre IME şi statisticienii băncilor centrale naţionale.
Preocupaţi de independenţa lor, conform Tratatului de la Maastricht,
statisticienii băncilor centrale nu doreau să fie consideraţi parte a SSE.
Totuşi, după o etapă iniţială de observare reciprocă, cooperarea dintre
cele două sisteme a evoluat în folosul fiecăruia, datorită bunelor relaţii
dintre Eurostat şi BCE.
Printre valorile Sistemului Statistic European mai trebuie men-
ţionată şi Carta europeană a calităţii în statistică, care cuprinde un
număr de 22 de recomandări adoptate de Comitetul de Program
Statistic, axate pe determinarea dimensiunilor calităţii şi a metodelor
de evaluare a acesteia (dezvoltate detaliat în capitolul 10 al cursului).
b) Planificarea pe termen mediu şi lung a activităţii statistice
Perioada dintre sfârşitul anilor ’80 şi mijlocul anilor ’90 a coincis
cu implementarea Programului statistic comunitar pe o bază nu
numai mai solidă şi convenită reciproc, dar şi mai legată de SSE ca
întreg. Consiliul trebuia să decidă pentru prima dată (1989) nu asupra
unor elemente punctuale din diferite domenii ale statisticii, ci asupra
unui program cincinal care includea întreaga gamă a activităţii sta-
tistice comunitare. Nu toate ţările din SSE erau convinse de utilitatea
acestei schimbări. Unele ţări se temeau de o eventuală implicare poli-
tică în activităţile statistice comune, care putea fi o ameninţare la
adresa independenţei sacre a statisticienilor. Alte ţări aprobau schimbarea.
De atunci, Programul Statistic Comunitar a fost adoptat de Consiliul
86

European la fiecare cinci ani. Sistemul de planificare a evoluat în
ultimii 15 ani, iar programul multianual al Consiliului e suplimentat
de un program anual mai detaliat în care comitetele (CPS, CSMFBP şi
CCEIS) joacă un rol mai important, chiar dacă programul este oficial
adoptat de Comisia Europeană.
De exemplu, transpunerea în statistică a nevoilor pieţei unice va
presupune cuantificarea în indicatori din domeniile: agricultură, industrie,
servicii şi transport, cercetare-dezvoltare, mediu înconjurător, energie,
comerţ exterior, turism.
Programele statistice anuale vin să detalieze programele strategice
pe termen lung, pe capitolele Acquis-ului comunitar:
– Capitolul 1. Infrastructura statisticii;
– Capitolul 2. Statisticile demografice;
– Capitolul 3. Statistici Economice;
– III A. Statistici Macro-Economice;
– III B. Statistici de întreprindere;
– III C. Statisticile monetare, financiare, ale comerţului şi ale
balanţei de plăţi;
– Capitolul 4. Agricultură, păduri şi pescuit;
– Capitolul 7. Resurse şi Management.
Un alt factor care ajută la consolidarea SSE este îndelungata,
înverşunata şi deseori pasionata dezbatere referitoare la confidenţia-
litatea statistică. Este o problemă foarte veche, deoarece primele
discuţii au avut loc la începutul anilor ’60. Pentru a compila statistici
la nivel comunitar (total UE), Eurostat are nevoie de date detaliate
pentru fiecare ţară. Pentru unele ţări, aceste date sunt circumscrise
unor regulamente naţionale privind confidenţialitatea statistică, ceea
ce însemna că nu por fi transmise la Eurostat. Exista teama că Eurostat
ar putea fi influenţat politic pentru a transmite aceste date la alte ser-
vicii ale Comisiei, cum ar fi „Concurenţa” sau „Politica industrială”.
Discuţiile au continuat mulţi ani şi o serie de acte legale au fost nece-
sare pentru a acorda garanţii INS-urilor referitor la transmiterea datelor.
Diseminarea datelor este un alt subiect al discuţiilor dintre
Eurostat şi INS-uri. Unele institute naţionale de statistică obţineau – şi
mai obţin – o mare proporţie a resurselor lor bugetare din vânzări de
date, iar altele consideră că informaţiile statistice trebuie puse gratuit
la dispoziţia marelui public. Dacă statisticile naţionale erau diseminate
gratuit de Eurostat, aceasta putea avea un efect dăunător pentru unele
INS-uri şi vice-versa. Regulile curente, care sunt rezultatul unor dis-
87

cuţii îndelungate, reprezintă un compromis ce arată clar, pe de o parte,
impactul diferitelor abordări naţionale asupra organizării şi funcţionării
statisticii oficiale, iar pe de altă parte, dorinţa de a alinia sistemele şi a
furniza utilizatorilor publici şi privaţi informaţii statistice de înaltă calitate.
Şi alţi factori au sprijinit consolidarea SSE în anii ’90. Mai întâi,
cooperarea strânsă dintre statele membre UE şi ţările Europei centrale şi
estice. Statistica a jucat un rol important în această cooperare, care
avea scopul de a netezi calea spre o economie modernă de piaţă.
Finanţarea comunitară prin programul PHARE a fost un catalizator
care a consolidat cooperarea dintre INS-uri şi, desigur, cu Eurostat,
care răspunde de coordonarea eforturilor SSE în implementarea pro-
gramelor de cooperare. Programul de cercetare a jucat un rol major la
dezvoltarea cooperării dintre INS-uri şi universităţi.
O serie de alte proiecte au reuşit să sporească şi să consolideze
calitatea producţiei statistice a SSE: Clasificarea activităţilor economiei –
NACE, PRODCOM, indicatori pe termen scurt, indicatori sociali,
Sistemul European al Conturilor Economice Integrate (SEC 95), sta-
tistica mediului etc. Lista este lungă. Toate aceste proiecte au impus
transformări în statisticile naţionale spre o mai mare armonizare chiar
dacă unele ţări trebuia să facă mari schimbări, deseori greu de acceptat
pentru stabilitatea statistică proprie.
c) Organizarea şi managementul în Eurostat
La mijlocul anilor ’90, Eurostat a înţeles că activitatea din ultimii
ani cu INS-urile, cu scopul de a organiza şi consolida SSE, avea nevoie
de introducerea „în casă” a mentalităţii manageriale.
Planul Corporativ a fost lansat în 1993 şi a avut impact asupra
întregului SSE, deoarece implementarea lui a cuprins elemente care se
potriveau obiectivelor sistemului:
• consecvenţa cu strategia generală a programului anual statistic;
• monitorizarea programului anual;
• introducerea principiilor managementului total al calităţii (sec-
ţiunea Qualistat din planul corporativ);
• implicarea sistemelor statistice naţionale în toate acţiunile
vizând calitatea rezultatelor.
Fără îndoială, acceptarea treptată a principiilor fundamentale din
Planul Corporativ de către fiecare instituţie din Sistemul Statistic
European – institute naţionale şi regionale de statistică, bănci centrale,
88

departamente statistice din ministere şi instituţii europene, utilizatori de
statistici şi repondenţi – ar putea sprijini dezvoltarea SSE, creşterea
rolului său în construirea Europei.
Aşadar, rolul statisticii europene, ca parte a statisticii oficiale,
este de a permite Comisiei Europene, Consiliului European, Parlamentului
European pregătirea de politici, monitorizarea implementării şi eva-
luarea efectelor acestora. Am văzut că, în urmă cu 20 de ani, existau
câteva statistici în domeniile: comerţ şi agricultură. Astăzi, statistica
acoperă o plajă de domenii de la imigrare, sector social, piaţă internă,
politici comerciale, sector bancar şi financiar până la criteriile de
convergenţă. Ne confruntăm cu o cerere tot mai mare de statistici (de
exemplu, Comisia Europeană dezvoltă o nouă politică în domeniul
imigrării; primele întrebări vor fi: Sunt statistici în domeniu? Cum se
pot compara ţările în baza datelor statistice? Ce se va întâmpla la
deschiderea frontierelor? Ce noi afaceri se vor dezvolta pe piaţa
internă?) Sunt multe întrebări, noi întrebări, noi necunoscute şi o nouă
nevoie exprimată de statistici.
Principalele obiective ale sistemului statistic european sunt
concentrate în jurul a patru direcţii:
A) construirea şi întreţinerea bazelor legale şi metodologice pentru
producţia de statistici europene;
B) producţia şi diseminarea statisticilor europene;
C) construirea şi menţinerea infrastructurii ştiinţifice şi tehno-
logice necesare producţiei de statistici în Europa;
D) promovarea cooperării internaţionale şi asistenţei tehnice în
domeniul statisticilor.
Activitatea prestată în contextul sistemului a condus la concre-
tizarea unui output consistent cuprinzând:
A. Acquis-ul Statistic Comunitar: mai mult de 100 de piese ale
legislaţiei, un număr mare de gentlemen agreement (legislaţie
europeană secundară).
B. Statisticile europene, care acoperă o paletă largă a oglindirii
cifrice a fenomenelor socio-economice la nivel european.
C. Programe de cercetare în domeniul statistic şi programe de
pregătire profesională în statistică.
D. Un vast program de cooperare cu ţări terţe, pentru dezvoltarea
sistemelor lor statistice.
89

Sarcina Eurostat-ului (a Biroului de Statistică al Comunităţilor
Europene), autoritatea pentru statistică a Comunităţii, este de a furniza
Uniunii Europene servicii de informare statistică de bună calitate (deci
nu statistici, ci informaţie statistică). Comunitatea Europeană pledează
acum pentru ca INS-urile să fie participanţi activi pe piaţa informaţiei
renunţând la maniera ca INS-urile să furnizeze cifre şi să aştepte ca
utilizatorii să ştie cum să le găsească şi să le prelucreze pentru a
răspunde propriilor nevoi.
Sarcina Eurostat răspunde la trei obiective majore asumate:
a) furnizarea către Uniunea Europeană de date statistice pentru a
sprijini formularea/analiza de politici;
b) construirea sistemului statistic european;
c) cooperarea cu ţările al căror sistem statistic este în curs de
dezvoltare.
Dezvoltarea celor trei obiective conduce la următoarele idei:
a) Este necesar a pune la dispoziţia clienţilor/utilizatorilor, a
oferi corespondenţilor economici şi sociali acces la date, pentru că
datele statistice reprezintă un bun public. Încercările de a privatiza
statistica nu au avut succes în lume: se pot privatiza părţi ale
operaţiunilor statistice, dar nu statistica oficială, care este un bun public.
Diseminarea este un domeniu ce s-a schimbat considerabil în
ultimii 15 ani, trecând de la publicaţii tipărite la baze de date, produse
electronice şi servicii de informaţii mai aproape de utilizatori.
b) A construi SSE înseamnă a crea un limbaj comun, care presu-
pune un anumit grad de simplificare. De fiecare dată, la crearea unui
limbaj comun, de exemplu, Esperanto, se preiau părţi din diverse
limbaje ale fiecărui sistem, care ulterior se completează reciproc.
Teoretic, se încearcă mai întâi să se asigure un limbaj simplificat la
nivel global, care urmează a se detalia ulterior. Obiectivul unui limbaj
comun este esenţial într-o lume globală, în care trebuie luate decizii
globale, şi într-o lume a tehnologiei informaţiilor, în care, dacă nu
există aceeaşi codificare, computerele vor refuza să funcţioneze.
Clasificările comune, conceptele şi definiţiile armonizate reprezintă
valoarea adăugată astăzi a Eurostat.
c) Dialogul între ţări este necesar şi permis pe baza statisticilor
comparative. Obiectivul este de a depista un limbaj comun între siste-
mele statistice cu diferite înţelesuri, utilizări diferite, dar considerate
infrastructură centrală în democraţie.
90

5. ROLUL INSTITUTELOR NAŢIONALE DE STATISTICĂ
ÎN SISTEMUL STATISTIC GLOBAL
Sistemul statistic global reuneşte datele statistice naţionale,

internaţionale şi transnaţionale necesare pentru formularea de politici
şi pentru luarea de decizii pe bază de evidenţă la toate nivelurile.
Seriile de date comparabile internaţional sunt culese de către organizaţii/
agenţii internaţionale prin procese statistice naţionale, în contextul
infrastructurii sistemelor statistice naţionale.
Oficiile naţionale de statistică există pentru a furniza informaţii
statistice publicului larg, guvernului, comunităţii de afaceri şi mediu-
lui internaţional în domeniile: economic, geografic, social şi de mediu
înconjurător. Aceste informaţii sunt esenţiale pentru dezvoltarea
domeniilor respective şi pentru cunoaşterea reciprocă a statelor lumii.
Calitatea statisticii oficiale depinde în foarte mare măsură de
cooperarea cetăţenilor, întreprinderilor, gospodăriilor şi a altor furnizori
de date pertinente şi corecte către institutele naţionale de statistică.
În multe ţări cu sisteme statistice avansate, solicitările institu-
ţiilor/agenţiilor internaţionale reprezintă o anexă marginală la programele
interne de activitate ale oficiilor naţionale de statistică.
În alte institute, pe lângă iniţiativele speciale pe scară largă –
precum recensămintele –, solicitările organizaţiilor internaţionale domină
programele curente.
În orice caz, pentru majoritatea institutelor statistice, agenţiile
internaţionale rămân cea mai importantă sursă de îndrumare concep-
tuală şi metodologică, nu numai pentru îmbunătăţirea capacităţii lor de
comparare între ţări, dar şi pentru structurarea programelor interne.
Cererile organizaţiilor internaţionale impun o disciplină fără de care
comparaţiile dintre ţări ar deveni rapid fie nerealizabile, fie fără sens.
Comparaţiile sunt posibile datorită folosirii clasificărilor internaţionale
şi sistemelor standard de conturi, cum ar fi Sistemul Conturilor
Naţionale.
91

5.1. Principalele funcţii ale unui institut naţional de statistică
O problemă importantă constă în posibilitatea definirii esenţei
generale a unui oficiu naţional de statistică. Există oare un set ireduc-
tibil de funcţii care – dacă nu ar fi exercitate de oficiul de statistică –
ar invalida pretenţia acestuia de a fi reprezentantul statisticii oficiale?
Care dintre funcţiile unui oficiu naţional de statistică – dacă există – ar
putea fi îndeplinite de sectorul privat, fără a afecta credibilitatea şi
integritatea statisticii oficiale? Aceste întrebări sunt fundamentale
pentru orice apreciere a organizării şi managementului într-un institut
de statistică, în orice ţară.
Vom începe cu enumerarea funcţiilor atribuite în mod obişnuit
unui oficiu de statistică. Acestea sunt:
planificarea;
culegerea şi prelucrarea datelor;
analiza;
diseminarea;
coordonarea şi standardizarea.
Pentru fiecare dintre aceste funcţii vom analiza măsura în care ar

putea fi realizate de o altă organizaţie decât de un institut naţional de
statistică.
Planificarea
Planificarea constă în transformarea unor cerinţe de informaţii,
formulate de factorii politici sau de alţi utilizatori, într-o serie de măsuri
care vor avea ca efect punerea la dispoziţie a informaţiilor statistice
solicitate, respectându-se parametrii de timp, calitate şi buget. Acest
plan, care ar putea include decizii privind utilizarea unor anumite modele
pentru eşantionare, stratificare şi definire a sferei de cuprindere, pare
să aparţină, în majoritatea ţărilor, ca sarcină, statisticii. Doar institutul
naţional de statistică poate avea o credibilitate şi o solidă reputaţie
profesională în măsură să asigure elaborarea unui plan care să nu
favorizeze nici un partid sau grup de interese, ci să fie întocmit numai
pe baza celor mai înalte standarde profesionale. Experienţa şi reputaţia
institutului naţional de statistică sunt absolut necesare în construirea
încrederii opiniei publice în procesul de colectare a datelor.
Culegerea şi prelucrarea datelor
Execuţia proiectelor de colectare (culegere) a datelor este din ce
în ce mai mult încredinţată sectorului privat. Desigur, în numeroase
92

ţări în dezvoltare, recensămintele, anchetele sunt deseori realizate de
agenţii internaţionale. Oficiul naţional de statistică are însă şi în
această etapă în majoritatea ţărilor un rol crucial, care nu poate fi
îndeplinit de instituţii neguvernamentale: asigură colectarea corectă a
datelor, asigură confidenţialitatea strictă a informaţiilor individuale şi
faptul că toate deciziile sunt adoptate pe baza unor solide considerente
profesionale. Cele menţionate nu au intenţia de a denigra agenţiile
neguvernamentale, ci de a reîntări credinţa că instituţiile guverna-
mentale au un rol specific în obţinerea încrederii opiniei publice.
Aici este momentul abordării problemei confidenţialităţii şi a
modului în care aceasta poate fi păstrată în cazul în care nu oficiul
guvernamental de statistică este cel ce asigură execuţia şi prelucrarea
datelor colectate. Unul dintre cele mai importante principii ale statis-
ticii oficiale prevede respectarea intimităţii şi păstrarea confidenţialităţii
datelor identificabile. Responsabilitatea celor menţionate revine oficiului
de statistică. Totuşi, toate acestea pot fi respectate chiar dacă oficiul de
statistică nu colectează datele. De exemplu, atunci când se încheie un
contract în scris cu o organizaţie din sectorul privat pentru ca aceasta
să colecteze şi să prelucreze datele, în contract poate fi prevăzută
obligativitatea respectării confidenţialităţii datelor. Aceste prevederi
trebuie să fie foarte explicite şi pot atrage penalităţi severe in cazul
nerespectării lor.
Analiza
Analiza este una dintre funcţiile care ar trebui realizate atât de
oficiul naţional de statistică, cât şi de alte instituţii neguvernamentale.
Pentru vitalitatea intelectuală a unui oficiu de statistică, este foarte
important ca membrii personalului său să critice procesul şi modelele
utilizate pentru producerea datelor, precum şi să pună în discuţie
aspectele pozitive şi negative asociate datelor. Acest fapt este impor-
tant pentru cariera şi dezvoltarea individuală a membrilor personalului,
ca şi pentru oficiu, în încercarea sa de a creşte calitatea datelor produse.
Aspectul este crucial pentru dezbaterile publice ale politicilor, criticile
permiţând oficiului de statistică să aducă îmbunătăţiri sistemului.
Diseminare
Diseminarea reprezintă un domeniu în care, în multe ţări, secto-
rul privat este deja angajat. În unele cazuri, produsele diseminate sunt
informaţii statistice de bază, în alte cazuri cel care vinde furnizează o
valoare adăugată, fie prin analiza datelor, fie prin integrarea datelor
statistice în alt gen de informaţii. Care este, deci, rolul oficiului de
93

statistică? Deşi un oficiu de statistică ar putea să nu disemineze toate
informaţiile statistice, el are totuşi obligaţia de a asigura furnizarea
informaţiilor statistice fundamentale către toate segmentele societăţii,
în condiţii de egalitate. În funcţie de practicile naţionale, oficiul de
statistică realizează el însuşi diseminarea, în alte cazuri oferă asistenţă
sectorului privat în acest scop. În timp ce sectorul privat ar putea fi
folosit ca instrument de diseminare a informaţiilor statistice, oficiul
naţional de statistică este obligat să asigure diseminarea informaţiilor
statistice, fie direct, fie prin intermediul altor instituţii.
Coordonare şi standardizare
Acest ultim domeniu este cel în privinţa căruia există un consens
general referitor la faptul că reprezintă o funcţie exclusiv guvernamentală.
Pur şi simplu nu ar fi posibil ca o agenţie neguvernamentală sau din
sectorul privat să realizeze acest gen de coordonare. Nu ar fi posibil
pentru că nimeni altul decât oficiul naţional de statistică nu ar putea să
participe, alături de partenerii săi din sistemul statistic internaţional, la
dezvoltarea standardelor globale. Nici o altă instituţie decât agenţia de
statistică nu ar putea pretinde că are o poziţie imparţială sau că are
credibilitatea oficiului de statistică.
5.2. Principii de organizare şi reorganizare a institutelor
naţionale de statistică
Literatura de specialitate privind teoria organizatorică demon-
strează că organizarea nu este deloc o problemă banală; deşi nu există
un singur mod ideal de a structura o organizaţie, există principii generale,
acceptate de comun acord.
Această ultimă afirmaţie este valabilă şi pentru organizaţiile
statistice. Teoretic, există zeci de moduri sensibil diferite de organizare
a unui oficiu statistic. În pofida diferenţelor clare de detalii, de filo-
sofie şi cultură organizatorică, există o serie de asemănări în ce priveşte
organizarea oficiilor statistice în lume. De exemplu, un director de
statistică economică din oficiul statistic al unei ţări A poate găsi o
contrapartidă cu responsabilităţi similare în ţara B. Acelaşi lucru se
aplică şi unui director de statistică socială sau de conturi naţionale sau
unui director (sau şef de departament) la statistica preţurilor, registrul
întreprinderilor, statistica mediului înconjurător sau diseminare. Fără
îndoială, există principii comune fundamentale şi în organizarea insti-
tuţiilor statistice. (Fazele cele mai importante ale organizării şi reorga-
nizării Biroului Central de Statistică al Olandei sunt detaliate în anexa 4.)
94

Teorii şi tendinţe
Există unele principii alternative larg acceptate privind structu-
rarea organizaţiilor:
1. Cunoaşterea sau calificarea
2. Procesul de activitate, deseori bazat pe tehnologia folosită
3. Funcţia
4. Producţia
5. Clienţii
6. Programul
7. Localizarea
Principiile 1 şi 2 sunt importante mai ales pentru oficiile sta-
tistice. Principiul 7 este de asemenea relevant vizavi de centralizare
versus descentralizare regională. Celelalte alternative (3, 4, 5) pot fi
relevante pentru anumite părţi ale organizaţiilor statistice, dar cu greu
sunt considerate linii directoare majore.
După anii ’70, au apărut noi tendinţe care au afectat organizaţiile
în general, dar care se aplică mai ales oficiilor statistice. Printre ten-
dinţele generale, de mare importanţă sunt următoarele:
Nevoia de o mai mare flexibilitate pentru a răspunde la situaţii
diferite ;
Mai puţine reguli şi procedee detaliate;
O mai mare autonomie şi încurajare a iniţiativelor;
Mai puţine niveluri de management;
Împuternicirea salariaţilor să ia decizii;
Structurarea pe echipe cu mai multe unităţi, echipe de proiect,
organizaţii matrice;
Finanţare externă şi reducerea dimensiunilor;
Presiune bugetară sporită.
Pentru oficiile statistice în special, tendinţele importante sunt

următoarele:
Nevoia de a îmbunătăţi operativitatea;
Nevoia de a reduce sarcina de răspuns pentru furnizorii de date;
Concentrarea sporită (schimbarea rapidă) asupra nevoilor uti-
lizatorilor şi a metodelor obişnuite de diseminare.
Creşterea dramatică a puterii computerizate descentralizate,
precum şi evoluţiile din tehnologia informaţiei au afectat şi organizarea
oficiilor statistice.
95

Organizarea pe teme sau pe funcţii
Există două moduri recunoscute de structurare a oficiului sta-
tistic: pe domenii şi pe funcţii. Termenul „domeniu” este ambiguu şi
are mai multe conotaţii. Se poate circumscrie sursei instituţionale a
informaţiilor de bază culese. Statistica educaţiei, de exemplu, ar cuprinde,
funcţie de sursa culegerii datelor statistice, toate statisticile culese din
instituţiile de învăţământ, inclusiv datele financiare, şi ar fi în respon-
sabilitatea departamentului de educaţie. O interpretare alternativă a
„domeniului” se poate centra pe principalele categorii de date. Această
interpretare determină grupări cum ar fi: populaţie ocupată şi şomaj,
finanţe, investiţii etc. Ignorând aceste subtilităţi, cea mai comună
interpretare a „domeniului” versus „funcţie” conduce la crearea de
departamente, cum ar fi cele de comerţ, industrie, sănătate, educaţie
etc., în timp ce a doua interpretare determină departamente, cum ar fi
proiectarea anchetei structurale, introducerea şi editarea datelor,
operaţiunile de teren, analiză, diseminare etc.
Întotdeauna a fost dificil a se distinge „domeniul” de „funcţie”.
Astfel, multe oficii statistice sunt structurate pe o mixtură a celor două.
Există unele funcţii punctuale care pot fi ideal grupate în unităţile
funcţionale dintr-un institut, de exemplu, proiectarea anchetelor şi munca
de teren. Alte funcţii, cum ar fi proiectarea chestionarelor şi a publica-
ţiilor, analiza/interpretarea presupun, în general, implicarea directă a
specialistului de domeniu şi, prin urmare, trebuie atribuite unităţilor de
domeniu.
Există două cerinţe suplimentare care au apărut de curând în
institutele naţionale de statistică, şi anume:
cerinţa de a organiza culegerea datelor cât mai eficient posibil
pentru a reduce sarcina de răspuns, atât pentru furnizorii de date,
cât şi pentru institut, şi de asemenea în scopul operativităţii;
cerinţa de a disemina acele date statistice referitoare la proble-
mele sau întrebările adresate, implicând faptul ca diseminarea să
fie concentrată pe utilizator, pe nevoile de date statistice ale acestuia.
Aceste două cerinţe ar putea da naştere la două structuri orga-
nizatorice diferite în cadrul unui institut: una pentru culegerea datelor
şi una pentru diseminarea datelor. Pentru a „conecta” cele două struc-
turi, este nevoie de o punte de legătură, o unitate responsabilă cu
resortarea datelor, după ce ele au fost culese şi editate, în noi grupe
care se pretează mai bine la analiză şi diseminare.
96

5.3. Recensăminte şi anchete statistice – metode de culegere
a datelor statistice
Chiar şi în cazul în care un sistem statistic naţional este descen-
tralizat, iar un organism puternic din sectorul public – de exemplu,
departamentul de politică economică din Ministerul Finanţelor – are
responsabilitatea compilării unor statistici economice fundamentale,
este de aşteptat ca institutul de statistică să aibă responsabilitatea
efectuării celei mai mari părţi a anchetelor statistice. Motivaţia acestei
practici este parţial istorică. Un oficiu care are responsabilitatea
efectuării recensământului populaţiei, care continuă să funcţioneze şi
după încheierea activităţilor legate de recensământ, are capacitatea de
realizare a anchetelor intercenzitare. În majoritatea ţărilor, realizarea
anchetelor este considerată drept o activitate tehnică şi specializată,
însă nu are prestigiul care ar putea determina alte instituţii să dorească
să o încorporeze în propriul program de activitate. Mai mult decât atât,
s-ar putea ca alte instituţii să nu aibă infrastructura necesară în acest scop.
Deşi din punct de vedere statistic nu este o „anchetă”, recen-
sământul este, evident, produsul reprezentativ al oficiilor de statistică
atunci când este vorba de capacitatea lor de a realiza anchete: un
recensământ este complex, costisitor, vizibil, semnificativ şi/sau sen-
sibil sub aspect politic şi trebuie realizat în termene foarte strânse.
Tocmai de aceea, un bun management al recensământului are o impor-
tanţă crucială. Există numeroase documente care se referă la manage-
mentul unui recensământ al populaţiei, inclusiv rapoarte detaliate care
prezintă experienţa dobândită în efectuarea recensămintelor10.
Recapitulând, institutele naţionale de statistică dispun de două
surse principale de date:
Indirect, din surse administrative. Evidenţele şi registrele
administrative sunt o bună sursă pentru producerea datelor statistice
_______________
10
Divizia de Statistică a Naţiunilor Unite a elaborat o serie de manuale
şi linii directoare pentru asistarea ţărilor în pregătirea recensămintelor din
runda 2000 şi din următoarele runde. Este vorba de Principii şi recomandări
pentru recensămintele populaţiei şi locuinţelor (ONU E 98.XVII.8), Manu-
alul privind managementul recensămintelor populaţiei şi locuinţelor (ONU,
E.00.XVII.15), Manualul referitor la sistemul de informaţii geografice (GIS)
şi cartografia digitală pentru recensămintele populaţiei şi locuinţelor (ONU,
E.00.XVII.13), Manualul privind publicarea rezultatelor recensămintelor
populaţiei şi locuinţelor (în curs de elaborare) şi Ghidul privind colectarea
caracteristicilor economice prin recensămintele populaţiei (în curs de elaborare).
97

deoarece sunt stabile şi uşor accesibile, dar în acelaşi timp sunt rigide –
conţinutul informaţiilor şi al clasificărilor este greu de schimbat,
întreţinerea lor este dificilă şi presupune un cost ridicat.
Direct, prin colectare a datelor de la populaţie, gospodării,
întreprinderi etc.
Anchetele sunt flexibile, deoarece conţinutul informaţiilor poate
fi adaptat la aproape orice cerinţă şi se pot stabili clasificări. Anchetele
sunt suficient de fiabile dacă eşantionarea este proiectată adecvat,
instrumentele de colectare a datelor (chestionarele) sunt suficient de
bine proiectate, există o bună organizare la realizarea anchetei. Într-o
societate modernă, anchetele sunt necesare, deoarece schimbările
rapide pot fi descrise numai prin anchete. Conţinutul informaţiilor
poate fi concentrat pe o varietate de domenii, iar unele caracteristici
ale societăţii pot fi măsurate numai prin anchete. Costurile unei
anchete sunt considerabil mai mici decât dacă informaţiile ar fi obţi-
nute din alte surse. Ancheta reprezintă o metodă sensibilă, dar gradul
de suspiciune poate fi redus. Calitatea anchetelor derivă din instituţia
care le efectuează, din metodele de eşantionare folosite şi metodele de
măsurare aplicate. O anchetă poate fi proiectată şi realizată în diferite
feluri, neexistând o modalitate unică „corectă”. Anchetele compatibile
pe plan internaţional şi naţional necesită standarde şi armonizare.
Tipuri de colectare directă a datelor:
9 Recensământul este o cercetare exhaustivă pentru a cunoaşte
toate valorile de interes pentru întreaga populaţie, dar costurile fiind
foarte ridicate, se realizează un recensământ numai pentru statistici
importante la nivel naţional.
9 Anchetele sunt cercetări selective, pentru o anumită parte a
populaţiei ce constituie un eşantion de unităţi statistice care vor fi
interogate, realizându-se astfel o anchetă prin sondaj:
• Ancheta demografică, la care ţinta o reprezintă populaţia, fiecare
individ sau gospodărie;
• Ancheta în întreprinderi, în care populaţia-ţintă este reprezentată
de întreprinderi, organizaţii etc.;
• Anchetele agricole, care se situează între anchetele demografice
şi anchetele în întreprinderi, dar mai aproape de anchetele în
întreprinderi;
• Anchetele transversale în care datele colectate se referă la un
anumit moment de timp şi furnizează informaţii de moment;
98

• Anchetele longitudinale sau panel, în care datele colectate de
referă la mai multe momente de timp ale aceluiaşi eşantion.
Avem acelaşi set de date în care conţinutul informaţiilor poate varia
între valuri (momente). Aceste anchete furnizează informaţii
pentru descrierea şi analiza schimbărilor în timp. De exemplu,
„ancheta forţei de muncă” (LSF) din multe ţări.
Recensământul, comparativ cu anchetele
9 Ancheta totală, sau recensământul, cuprinde întreaga popu-
laţie, ceea ce implică un eşantion foarte mare. Colectarea datelor
pentru recensământ, în multe ţări, se face prin auto-înregistrare (ches-
tionarele sunt transmise prin poştă) şi/sau prin intermediul ancheta-
torilor (interviu faţă în faţă). Repondenţii sunt (de obicei) publicul
larg, pentru recensământul populaţiei, iar instrumentarul nu trebuie să
fie foarte complicat. Conţinutul de informaţii al datelor colectate trebuie
să fie limitat, iar non-răspunsul nu este acceptat. Aceste anchete
necesită costuri ridicate. Nu sunt frecvente erorile de măsurare, iar
uneori apar erori de acoperire. Datele administrative, inclusiv regis-
trele, sunt similare recensământului, pot fi bogate în conţinutul de
date, dar acesta poate să nu fie adecvat pentru scopuri statistice.
Construirea acestor anchete necesită costuri ridicate şi pot apărea erori
de măsurare (conceptele administrative nu sunt întotdeauna similare
cu conceptele statistice).
9 Anchetele prin sondaj se referă la o parte a populaţiei
selectate, astfel încât rezultatele să poată fi generalizate la întreaga
populaţie. Datele sunt colectate pe baza unui eşantion probabilist, iar
acoperirea depinde de baza de sondaj. Paralel cu problema costurilor,
ancheta prin sondaj prezintă avantajul că rezultatele furnizate sunt
disponibile într-un timp mult mai scurt, deoarece sunt limitate activi-
tăţile de încărcare a datelor pe suport magnetic, controlul calităţii lor,
codificarea (atribuirea unui cod numeric pentru modalitatea de răspuns),
iar volumul prelucrărilor şi controlul calităţii datelor sunt mult mai
reduse. Anchetele prin sondaj permit aprofundarea unor domenii care
nu pot fi studiate numai de un recensământ.
Totuşi, cele două moduri de colectare a informaţiilor prezintă
aspecte complementare: recensământul este verificat prin anchete prin
sondaj şi invers; recensămintele furnizează bazelor de sondaj, infor-
maţii auxiliare foarte utile pentru extragerea eşantioanelor, sau pentru
99

redresări ale eşantioanelor extrase şi permit, de exemplu, construirea
eşantioanelor master, care permit ulterior extragerea de eşantioane de
locuinţe, în bune condiţii. Anchetele prin sondaj pot fi realizate prin
autoînregistrare (anchetele prin poştă) sau administrate de un anche-
tator (interviu faţă în faţă). Erorile au o influenţă mare, mai ales cele
datorate non-răspunsurilor. Pot apărea, de asemenea, erori de acoperire,
erori de eşantionare.
• Anchetele asupra populaţiei şi anchetele în întreprinderi
Metodologic, sunt asemănătoare, dar întreprinderilor şi organiza-
ţiilor li se poate cere (prin lege) să furnizeze unele informaţii, ceea ce
nu reprezintă o politică la fel de înţeleaptă de aplicat în cazul popu-
laţiei. Anchetele în întreprinderi privesc îndeosebi factorii economici
cu care repondenţii sunt familiari, pe când anchetele asupra populaţiei
abordează o varietate de domenii: atitudini, opinii, cunoştinţe etc.
• Anchetă transversală şi anchetă longitudinală
În ancheta transversală, unitatea de eşantionare este observată o
singură dată. Ancheta longitudinală, pentru a fi eficientă, trebuie să
rămână neschimbată de la un val la altul. În anchetele longitudinale,
non-răspunsul poate reprezenta o problemă mult mai dificil de rezol-
vat decât într-o anchetă transversală. Uneori, în anchetele longitu-
dinale, aşa numitul „efect panel” (diminuarea eşantionului de la un val
la altul) cauzează erori.
• Colectarea datelor de preţ
Este un tip special de colectare a datelor, administrată de
anchetator; presupune nu un interviu faţa în faţă, ci doar o observare a
preţurilor produselor prestabilite din magazine şi pieţe. Este, de obicei,
o anchetă longitudinală în întreprinderi şi necesită un formular de
colectare pretipărit a datelor.
• Alte colectări de date
Anchete pentru prospectare de piaţă şi anchete de opinie. De
obicei, institutele naţionale de statistică nu organizează astfel de
anchete sau în extrem de puţine cazuri (de exemplu, ancheta pasa-
gerilor la frontieră). Colectarea datelor, în astfel de anchete, trebuie să
fie proiectată pentru obiective specifice.
100

Procesul de colectare a datelor
Procesul de colectare a datelor este aproximativ acelaşi, la nivel
general, în toate colectările directe de date.
9 Proiectarea
Fiecare proiect de colectare a datelor necesită o planificare atentă,
în care etapele variază în funcţie de tipul anchetelor. Majoritatea
erorilor mari se produc în această etapă de planificare.
Instrumentele de colectare a datelor (chestionarele) sunt o parte
inerentă colectării directe a datelor. Calitatea acestora se reflectă în
calitatea rezultatelor. Proiectarea instrumentarului implică diverse
principii şi probleme. În anumite anchete trebuie să se proiecteze şi să
se tipărească multe alte materiale pe lângă chestionare (manuale etc.).
Chestionarele (şi alte materiale) trebuie să fie livrate fie repondenţilor
(pentru anchetele autoadministrate), fie anchetatorilor pentru anchetele
administrate prin anchetatori. Chiar şi în cazul colectării electronice a
datelor, trebuie furnizate şi alte materiale pe lângă chestionarul elec-
tronic (de exemplu, adrese către gospodării pentru sensibilizarea acestora
în legătură cu obiectivele anchetei).
9 Colectarea datelor
Colectarea datelor este procesul prin care se face înregistrarea
informaţiilor, astfel încât să fie posibile prelucrarea şi transmiterea lor.
Colectarea datelor este una din etapele cele mai critice în realizarea
unei anchete. Aceasta se face fie pe suport hârtie, fie electronic.
Tipuri de anchete după modul de înregistrare a datelor şi instru-
mente de colectare a lor:
Chestionar pe suport Chestionar electronic
hârtie
Autoînre- Chestionar cu autoîn- Chestionar pe Internet,
gistrare registrare, evidenţe Autointervievare asistată
zilnice de calculator (CASI)
Interviu Chestionar înregistrat Interviu personal asistat
de anchetator de calculator (CAPI),
Interviu telefonic asistat
de calculator (CATI)
Toate chestionarele completate trebuie să fie retransmise pentru

prelucrare. Aceste chestionare pot conţine domenii nedelimitate sau
101

clasificări extensive, care trebuie să fie codificate înainte de introdu-
cerea datelor. Chestionarele pe suport hârtie, în special cele cu auto-
înregistrare, trebuie să fie controlate, iar erorile corectate, înainte de
introducerea datelor. După verificare şi corectarea erorilor, acestea
sunt introduse într-un fişier pe suport magnetic. Datele introduse pot fi
verificate prin restartare şi vizualizarea erorilor de introducere. Înainte
de editarea tabelelor şi realizarea analizelor, fişierul de date trebuie să
fie controlat şi corectate eventualele erori.
Erori în anchete
Eroare înseamnă abaterea de la valoarea reală. Eroarea poate fi
reală sau teoretică. Erorile pot apare în toate etapele de realizare a unei
anchete. În etapa de proiectare a anchetei, cel mai adesea intervin
erorile de măsurare. Acestea pot fi sistematice, ceea ce conduce la
rezultate distorsionate (deplasate). În anchete există mai multe surse
potenţiale de erori:
– erori de eşantionare;
– erori de măsurare;
– erori de non-răspuns.
9 Efectele erorilor:
• eroarea sistematică are efect asupra mediei distribuţiei şi nu
are efect asupra variaţiei (abaterii standard). Această eroare este
denumită adeseori abatere şi dacă este cunoscută se poate corecta, iar
dacă nu este cunoscută, poate fi dezastruoasă;
• eroarea aleatoare – media distribuţiei este corectă, dar variaţia
este eronată. Acest tip de eroare este dificil de observat.
9 Sursele erorilor:
• eroarea sistematică se datorează erorilor în instrumentele de
colectare a datelor, de exemplu, întrebarea din chestionar este greşit
înţeleasă în mod sistematic. Poate fi, de asemenea, vorba de eroare în
structura ramificată a întrebărilor. O altă sursă a acestor erori este
instruirea inadecvată a anchetatorilor. Poate fi cazul unei erori de
procesare, de exemplu, lipsesc toate datele dintr-un anumit domeniu;
• eroarea aleatoare se datorează instrumentelor de colectare a
datelor. De exemplu, formularea ambiguă a întrebărilor, întrebări cu
dublă semnificaţie etc.; lipsa prelucrării prealabile a formularelor cu
autoînregistrare; introducerea de date dintr-un chestionar greşit pro-
iectat; eroarea anchetatorului.
102

Datele trebuie testate din punct de vedere al calităţii acestora. De
obicei, cele şase dimensiuni-cheie ale calităţii datelor statistice sunt:
Relevanţa – măsura în care datele satisfac nevoile utilizato-
rilor; priveşte aspecte ca:
– S-au pus întrebări adecvate?
– Au fost puse acestea persoanelor/ unităţilor adecvate?
– Întrebările au fost nimerit puse?
Precizia – mărimea (estimativă) a diferenţei dintre estimările
anchetei şi parametrii corespunzători ai populaţiei. Precizia unei
estimări constă din două componente – abaterea (rezultatul unei erori
sistematice) şi varianţa (rezultatul unei erori aleatorii). Există multe
surse ale abaterilor şi varianţei; practic, orice etapă a procesului de
desfăşurare a anchetei poate induce o eroare de un anumit tip. Precizia
este influenţată de:
– eroarea sferei de cuprindere;
– eroarea eşantionării;
– eroarea non-răspunsului;
– erorile instrumentarului;
– erorile repondentului;
– erorile anchetatorului;
– erorile procesării.
Operativitatea (operativitatea rezultatelor: date, documentare,
rapoarte) – se referă la perioada dintre punctul de referinţă în timp
(sau sfârşitul perioadei de referinţă) pentru care se culeg informaţiile
şi data la care rezultatele sunt disponibile.
Accesibilitatea – facilitatea obţinerii unor rezultate relevante.
Interpretabilitatea – disponibilitatea unor informaţii suplimentare
necesare interpretării şi utilizării adecvate a rezultatelor.
Coerenţa – măsura în care datele/ rapoartele din surse diferite
pot fi reunite într-un cadru interpretativ şi în timp.
5.4. Diseminarea informaţiilor statistice
Definiţii
Diseminarea şi publicarea au un rol crucial în procesul
statistic. Ele trebuie înţelese ca „punere la dispoziţia publi-
cului”, fără restricţii şi fără a ţine seama de modul în care se
103

desfăşoară activităţile aferente. Astfel, publicarea implică
acţiunea de a face publice anumite materiale, fie în formă
tipărită, fie pe Internet. De asemenea, termenul publicaţie se
extinde dincolo de noţiunea de tipăritură, astfel încât include
CD-ROM-uri, benzi, casete audio, emisiuni de televiziune şi
radio şi orice altă formă necesară îndeplinirii anumitor obiective.
În procesul de diseminare, în multe cazuri, alături de institutele
naţionale pentru statistică, există o categorie de intermediari a căror
sarcină constă în identificarea utilizatorilor şi în ajustarea informaţiilor
în funcţie de cerinţele acestora, furnizând în acelaşi timp o interpretare
a datelor.
Implicarea intermediarilor se poate dovedi utilă în diseminarea
informaţiilor statistice:
uşurează sarcina statisticienilor de a interacţiona cu utiliza-
torii finali ai informaţiilor;
prin realizarea unei analize amănunţite a datelor, intermediarii
oferă şi o poziţie constructivă, criticând calitatea şi prezentarea;
sprijină statisticienii în evaluarea cererii pentru diverse tipuri
de date.
Există, totuşi, unele probleme potenţiale:
uneori, intermediarii pot da o interpretare eronată datelor, în
cazul în care nu se consultă cu statisticienii;
ca rezultat al propriilor interese, intermediarii ar putea distor-
siona intenţionat informaţiile înaintate statisticienilor cu privire
la necesităţile de informaţii ale utilizatorilor.
Informarea utilizatorilor cu privire la proprietăţile
datelor statistice
Experţii statisticieni şi instituţiile reputate de statistică au obli-
gaţia să descrie cu acurateţe şi transparenţă punctele forte şi slabe ale
datelor pe care le publică. Nu există un consens internaţional referitor
la modalitatea ce ar trebui aplicată în acest caz. Totuşi, institutul de
statistică trebuie să se asigure că publicul este corect informat cu pri-
vire la metadate, adică la:
modul în care au fost definite şi compilate datele;
calitatea datelor;
datele conexe ce pot fi utilizate pentru comparare.
104

Foarte puţine institute de statistică au investit resursele necesare
pentru a putea furniza acest gen de informaţii tuturor statisticilor pe
care le produc11. În cazul în care datele nu sunt însoţite de metadate,
crearea ulterioară a acestora ar putea necesita investiţii considerabile.
Cu toate acestea, o bună organizare statistică presupune existenţa
documentaţiei de acest gen pentru întreaga gamă de serii de date
statistice publicate.
Progresele tehnologiei informaţionale au redefinit fundamental
atât cererea, cât şi oferta de date statistice. Constrângerile asociate
producerii şi căutării datelor, care au afectat atât producătorii, cât şi
utilizatorii de statistici, s-au diminuat considerabil. În loc să distribuie
cataloage referitoare la informaţiile disponibile şi să lase utilizatorii să
selecteze datele pentru care au nevoie de detalii suplimentare, insti-
tutul de statistică ar putea furniza întreaga gamă de date, care să fie
stocate de utilizatori, întrucât în prezent aceştia au software-ul şi
cunoştinţele necesare pentru a-şi crea propriile sumare şi extrase analitice.
De asemenea, progresele tehnologice au avut ca efect prolife-
rarea băncilor de date „cu autoservire”, în care este aproape imposibil
să navighezi fără o ghidare corespunzătoare, astfel încât asigurarea
metadatelor este mai importantă ca oricând. Tocmai de aceea, institutul
de statistică nu poate adopta o atitudine de laissez faire, atribuind
utilizatorilor responsabilitatea de a căuta, de a sumariza şi de a analiza
datele; în schimb, ar trebui ca institutul să identifice un compromis
acceptabil care să permită ambelor părţi să realizeze în comun pro-
cesul de „consumare” a datelor. Nu există o regulă generală pentru
definirea acestui gen de relaţii, dar este important să se ia în consi-
derare faptul că „apetitul” utilizatorilor faţă de metadate este limitat,
chiar şi în condiţiile existenţei hardware-ului necesar stocării şi
prelucrării. Mai mult, capacitatea nespecialiştilor de a manevra un
volum mare de date este limitată.
_______________
11
Un model corespunzător de documentare pentru metadate este cel
utilizat de Biroul de Statistică al Australiei (ABS). Descrierea oficială a
modelului prevede: „... Componenta de management a datelor are ca scop
îmbunătăţirea serviciilor prestate prin punerea la dispoziţie a unor date, con-
cepte şi proceduri integrate mai bine catalogate, mai vizibile şi mai accesibile.
Aceste obiective au fost abordate prin dezvoltarea, încărcarea şi utilizarea
unei bănci de date consolidate.. Aceasta [banca de date] are facilităţi de stocare,
catalogare şi accesibilitate a tuturor datelor produse de ABS, precum şi a
metadatelor care descriu conceptele şi procedurile aferente”.
105

Cu toate acestea, trebuie adoptate măsuri în vederea creşterii
probabilităţii ca un număr sporit de utilizatori, dotaţi cu instrumentele
de căutare necesare, şi care urmăresc o creştere a calităţii datelor, să
găsească ceea ce caută. Chiar dacă metadatele detaliate devin inutile,
simplul fapt că sunt produse şi puse la dispoziţia utilizatorilor conduce
la satisfacerea celor aflaţi în căutarea unor înalte standarde de
credibilitate.
Echilibrul între ceea ce poate fi pus la dispoziţie, din punct de
vedere fizic, şi ceea ce este în mod adecvat accesibil utilizatorilor
pentru o potenţială utilizare, este o problemă căreia ar trebui să i se
acorde mare atenţie.
Strategia de diseminare
Un institut căruia îi lipseşte o strategie de diseminare bine definită
riscă să îşi piardă credibilitatea de institut independent. În vederea
elaborării unei strategii de diseminare eficiente, următoarele elemente
sunt esenţiale:
un calendar de publicare bine stabilit, care să trateze în acelaşi
mod toate elementele constituente12;
o decizie clară privind informaţiile care ar trebui furnizate
presei şi datele detaliate care ar trebui incluse în buletinele
statistice;
o decizie referitoare la costul accesării informaţiilor statistice
detaliate.
Institutele de statistică au devenit tot mai conştiente de bene-
ficiile unui calendar prestabilit de publicare. Este mult mai bine să
lucrezi conform unei programări cu termene ce trebuie respectate,
decât să lucrezi prea repede şi să fii perceput ca imprevizibil. Dimpo-
trivă, dacă noutăţile apar mai târziu decât era planificat şi sunt mai
favorabile decât era preconizat, institutul naţional de statistică ar putea
fi bănuit de influenţe politice.
_______________
12
În sistemul de diseminare standard (SDDS) al FMI (comentat în
capitolul 3 al cursului) se afirmă: „Elementele monitorizabile ale sistemului
de diseminare standard privind accesul, integritatea şi calitatea evidenţiază
transparenţa proceselor de compilare şi diseminare a statisticilor”. În vederea
asigurării accesibiltăţii egale, SDDS prevede: a) diseminarea preliminară a
calendarelor de publicare şi b) distribuirea simultană către toate părţile inte-
resate. Vezi http://dsbb.imf.org.
106

6. METODE DE STUDIERE A LEGĂTURII
DINTRE FENOMENELE PROPRII RELAŢIILOR
ECONOMICE ŞI SOCIALE INTERNAŢIONALE
Una din sarcinile statisticii internaţionale este studierea legăturii

dintre fenomenele şi procesele proprii relaţiilor economico-sociale
internaţionale. Pentru exemplificare, ne-am oprit la trei probleme
majore, mult discutate astăzi, la nivel mondial: obiectivele de dezvoltare
ale mileniului, dezvoltarea durabilă şi globalizarea economică. În fiecare
dintre aceste tematici, o documentaţie statistică comparabilă, corectă,
pertinentă se întocmeşte la nivel naţional după standarde acceptate la
nivel internaţional; se agregă pentru a obţine situaţii de ansamblu la
nivel regional/internaţional; intervine apoi în bazele de supraveghere
şi evaluare; capătă virtuţi necesare prognozării stărilor de dezvoltare
economico-socială şi de mediu.
6.1. Obiectivele de dezvoltare ale Mileniului
Summit-ul Mileniului a fost organizat în cadrul celei de-a 55-a
sesiuni a Adunării Generale a ONU (septembrie 2000). Cele 189 de
state participante, printre care şi România, au adoptat, prin rezoluţia
55/2, ceea ce este cunoscut sub numele de Declaraţia Mileniului.
Declaraţia Mileniului cuprinde într-un cadru unic marile pro-
bleme pe care le are de înfruntat omenirea, stabileşte un mod unitar de
acţiune pentru rezolvarea acestor probleme, măsuri pentru evaluarea
performanţelor şi un set de angajamente, obiective şi ţinte intercorelate
privind dezvoltarea, guvernarea, pacea, securitatea şi drepturile omului.
Acestea au fost denumite Obiectivele de dezvoltare ale Mileniului
(ODM).
Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului reprezintă cadrul agreat
la nivel internaţional pentru monitorizarea progreselor în dezvoltare.
Şi pentru că este vorba de măsurare, cuantificare, monitorizare,
statistica internaţională intervine, propunând indicatori statistici, astfel
încât filosofia ODM, ce are în centrul său dezvoltarea durabilă şi
eradicarea sărăciei, să fie exprimată cifric.
107

Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODM) sunt:
• Eradicarea sărăciei şi a foametei extreme;
• Asigurarea unei educaţii primare universale;
• Promovarea egalităţii între sexe şi afirmarea femeilor;
• Reducerea mortalităţii infantile;
• Îmbunătăţirea sănătăţii materne;
• Combaterea HIV/ SIDA, a tuberculozei, a malariei şi a altor boli;
• Asigurarea durabilităţii mediului înconjurător;
• Intensificarea parteneriatului global pentru dezvoltare.
Primele şapte obiective sunt intercorelate şi se concentrează asupra
eradicării sărăciei în toate formele sub care aceasta se manifestă. Ulti-
mul obiectiv se referă la mijloacele prin care vor fi îndeplinite primele
şapte obiective şi echilibrează responsabilitatea lumii dezvoltate cu
cea a lumii în curs de dezvoltare.
Pentru cele 8 ODM (cu caracter general) au fost stabilite 18 ţinte
(expresii cantitative ale obiectivelor sau particularizări ale acestora) şi
48 de indicatori de realizare, prin care vor fi evaluate progresele
înregistrate în atingerea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului.
Acolo unde a fost posibil, ţintele şi indicatorii sunt cantitativi.
Oportunitatea monitorizării potrivit indicatorilor furnizaţi în
documentele-cadru privind ODM este determinată de fiecare stat în
parte. Birourile naţionale ale agenţiilor ONU lucrează cu partenerii
guvernamentali şi, în primul rând, cu institutele naţionale de statistică
la analiza şi selecţia indicatorilor utilizabili pentru monitorizare, în
cazurile în care indicatorii agreaţi la nivel global sunt inutilizabili,
nerelevanţi pentru anumite ţări.
În cazul României, un exemplu de indicator ce nu ar avea

relevanţă în procesul de monitorizare îl reprezintă prevalenţa şi
rata mortalităţii asociate cu malaria, o maladie specifică altor
zone geografice.
Şi la nivelul obiectivelor, problema se pune în aceiaşi termeni.

Ultimul obiectiv reprezintă cazul particular al unui obiectiv care,
datorită complexităţii sale, va putea fi monitorizat, în integralitatea sa,
doar la nivel global. La nivel naţional, monitorizarea progreselor în
îndeplinirea ultimului obiectiv se va realiza în acele domenii care
corespund situaţiei naţionale.
108

Ţinând cont că este o ţară cu o economie în tranziţie către
economia de piaţă, pentru ultimul obiectiv, România va raporta
asupra următorilor indicatori: subvenţiile acordate agriculturii la
producţia internă şi exporturi în statele membre OECD; rata
şomajului la categoria de vârstă 15-24 ani; linii telefonice la 1000
locuitori; număr de calculatoare la 1000 locuitori.
Obiectivul 1: Eradicarea sărăciei

La nivelul anului 2002, din cele 6 miliarde de locuitori ai Planetei,
20% trăiau în condiţii precare şi aveau un venit zilnic mai mic de un
dolar SUA. Din totalul populaţiei mondiale care trăieşte cu mai puţin
de 1 dolar SUA pe zi, 60-70% sunt femei. În anii ’90, s-a înregistrat o
scădere a proporţiei populaţiei al cărei venit zilnic se situa sub 1 dolar
SUA pe zi.
Ţinte:
1. Înjumătăţirea, între 1990 şi 2025, a procentului persoanelor al
căror venit zilnic este sub un dolar SUA
2. Înjumătăţirea, între 1990 şi 2015, a procentului persoanelor
care suferă de foame
Indicatori:
• Procentul populaţiei al cărei venit se situează sub limita de un
dolar pe zi
• Rata diferenţei de sărăcie
• Prevalenţa copiilor subponderali cu vârstă sub cinci ani
• Proporţia populaţiei care trăieşte sub nivelul minim de consum
caloric
Obiectivul 2: Asigurarea unei educaţii primare universale
În anul 2002, la nivel mondial, 113 milioane de copii nu urmau
cursuri şcolare. În 1999, 120 de milioane de copii nu urmau cursurile
învăţământului primar.
Ţinta:
3. Asigurarea că, până în 2015, copiii de pretutindeni vor putea
să urmeze un ciclu complet de învăţământ primar.
Indicatori:
• Rata netă a înscrierii în învăţământul primar
• Procentul elevilor care încep clasa I şi ajung până în clasa a V-a
• Rata alfabetizării în categoria de vârstă 15-24 ani
109

Obiectivul 3: Promovarea egalităţii între sexe
Două treimi din analfabeţii înregistraţi la nivel mondial sunt
femei şi 80% din refugiaţi sunt femei şi copii.
Ţinta:
4. Eliminarea disparităţilor de gen din învăţământul primar şi
gimnazial, de preferat până în 2005, şi, din toate formele de
învăţământ, până în 2015
Indicatori:
• Proporţia fetelor faţă de cea a băieţilor în învăţământul primar,
secundar şi terţiar
• Raportul dintre numărul persoanelor de sex feminin şi cel al
persoanelor de sex masculin, cu vârsta între 15 şi 24 ani
• Proporţia femeilor salariate în sectorul non-agricol
• Procentul locurilor obţinute de femei în Parlament
Obiectivul 4: Reducerea mortalităţii infantile
Anual, în ţările în curs de dezvoltare, mor aproximativ 11 mi-
lioane de copii cu vârsta sub cinci ani; numărul acestora este în
scădere (în 1980 era de 15 milioane).
Ţinta
5. Reducerea cu două treimi, între 1990 şi 2015, a ratei mortali-
tăţii copiilor cu vârsta sub 5 ani
Indicatori
• Rata mortalităţii copiilor cu vârsta sub 5 ani
• Rata mortalităţii infantile
• Proporţia copiilor de un an vaccinaţi împotriva pojarului
Obiectivul 5: Îmbunătăţirea sănătăţii materne
La nivel global, aproximativ 500000 de femei mor anual din cauze
datorate diferitelor probleme ale maternităţii; 99% din cazuri sunt
înregistrate în ţările în curs de dezvoltare.
Ţinta:
6. Reducerea cu trei sferturi, între 1990 şi 2015, a ratei mortalităţii
materne
Indicatori:
• Rata mortalităţii materne
• Proporţia naşterilor asistate de personal calificat
110

Obiectivul 6: Combaterea diferitelor boli grave
În 2002, 5 milioane de oameni au decedat din cauza SIDA. La
nivel mondial, până în 2002, 30 milioane de persoane au murit din
această cauză. Aproape 42 milioane trăiesc în prezent cu HIV/ SIDA.
Ţinta:
7. Stoparea şi începutul regresului răspândirii HIV/ SIDA până
în 2015
8. Începutul regresului incidenţei tuberculozei şi a altor boli grave
până în 2015
Indicatori:
• Prevalenţa HIV la femeile însărcinate cu vârsta cuprinsă între
15 şi 24 ani
• Rata prevalentei contracepţiei
• Numărul copiilor orfani din cauza HIV/ SIDA
• Prevalenta şi rata mortalităţii asociate cu malaria
• Procentul populaţiei care trăieşte în zone cu risc crescut de ma-
larie şi care utilizează măsuri eficiente de tratare şi prevenire a
malariei
• Prevalenta şi rata deceselor asociate cu tuberculoza
• Procentul cazurilor de TBC detectate şi tratate prin tratamente
de scurtă durată observate direct
Obiectivul 7: Asigurarea durabilităţii mediului înconjurător
Mai mult de 1 miliard de oameni se confruntă cu lipsa accesului
la apa potabilă; în acelaşi timp, aproape un miliard de oameni au
obţinut acest acces în cursul anilor’90.
Ţinta:
9. Integrarea principiilor dezvoltării durabile în politicile şi pro-
gramele naţionale şi scăderea pierderilor resurselor de mediu
10. Înjumătăţirea, până în 2015, a procentului persoanelor care
nu au acces la surse sigure de apă potabilă
11. Îmbunătăţirea semnificativă, până în 2020, a condiţiilor de
viaţă a cel puţin 100 milioane de oameni din cartierele sărace
(spaţii improprii de locuit fără acces la servicii sociale de bază,
surse sigure de apă curată şi servicii de salubrizare)
Indicatori:
• Procentul terenurilor acoperite de păduri
• Suprafaţa ariilor protejate pentru asigurarea bio-diversităţii
111

• Produsul Naţional Brut pe unitatea de energie utilizată
• Emisiile de dioxid de carbon (per capita)
• Procentul populaţiei care are acces durabil la surse ameliorate
de apă
• Proporţia populaţiei cu acces la sistemele de salubrizare îmbu-
nătăţite
• Proporţia populaţiei cu acces la o locuire sigură
Obiectivul 8: Parteneriat global pentru dezvoltare
În anul 2000, ajutorul acordat ţărilor cu venituri mici nu a depăşit
valoarea de 12 USD pe cap de locuitor. Comerţul este împiedicat de
bariere tarifare şi non-tarifare. Populaţia tânără a lumii este estimată
la circa 1 miliard de persoane şi deţine 40% din rata totală a
şomajului. Pe tot globul, 410 milioane de oameni sunt conectaţi la
reţele telefonice, dar numai 5% se regăsesc în Africa şi America Latină.
Ţinta:
12. Dezvoltarea unor sisteme comerciale şi financiare deschise,
previzibile şi nediscriminatorii
13. Abordarea necesităţilor speciale ale ţărilor mai puţin dezvoltate
14. Abordarea necesităţilor speciale ale ţărilor fără ieşire la ocean
sau la mare şi ale ţărilor insulare mici în curs de dezvoltare
15. Rezolvarea problemelor privind datoriile ţărilor în curs de
dezvoltare, prin măsuri naţionale şi internaţionale
16. Dezvoltarea şi implementarea strategiilor pentru ocuparea
tinerilor în activităţi decente şi productive
17. Prin cooperare cu companiile farmaceutice, asigurarea accesului
la medicamente esenţiale, la preţuri accesibile
18. Prin cooperare cu sectorul privat, asigurarea accesului la
beneficiile noilor tehnologii, în special la cele de informare şi
comunicare
Indicatori:
Asistenţa Oficială pentru Dezvoltare (AOD)
• Rata netă a AOD, ca procent din venitul naţional brut al ţărilor
donatoare membre ale Comitetului de Asistenţă pentru Dezvol-
tare al OECD
• Ponderea AOD în cheltuielile serviciilor sociale de bază (edu-
caţie primară, servicii de sănătate primare, nutriţie, apa potabilă
şi salubrizare)
• Ponderea AOD fără destinaţie specificată
112

• Procentul de AOD pentru mediu în statele insulare mici în curs
de dezvoltare
• Procentul de AOD acordat pentru transporturi în statele fără
ieşire la mare
Accesul pe piaţă
• Procentul exporturilor (exclusiv armament) admise fără taxe şi
cote
• Taxe vamale medii pentru produse agricole, textile şi îmbră-
căminte
• Subvenţii acordate agriculturii la producţia internă şi exporturi
în statele membre OECD
• Procentul din AOD acordat pentru întărirea capacităţii comerţului
Sustenabilitate bugetară
• Ponderea datoriilor oficiale bilaterale anulate ale statelor sărace
profund îndatorate
• Serviciul datoriei publice ca procent în exporturile de bunuri şi
servicii
• Ponderea din AOD destinată finanţării deficitului
• Rata şomajului la categoria de vârstă cuprinsă între 15-24 ani
• Procentul populaţiei care are acces într-o perspectivă durabilă
la medicamente esenţiale şi accesibile ca preţ
• Linii telefonice la 1000 locuitori
• Număr calculatoare la 1000 locuitori
Investiţiile în ODM vor stimula creşterea economică, vor
crea locuri de muncă, vor mări productivitatea muncii şi vor
genera venit fiscal suplimentar, făcând din stabilitatea macro-
economică un obiectiv realizabil. ODM sunt viabile din punct de
vedere economic.
6.2. Dezvoltarea durabilă
Comunitatea internaţională aprofundează de mai bine de 15 ani
conceptul de dezvoltare durabilă, lansat în raportul Comisiei Mondiale
pentru Mediu şi Dezvoltare, intitulat Viitorul nostru comun, cunoscut
şi sub denumirea de Raportul Brundland, din 1972.
În cadrul Conferinţei de la Rio de Janeiro (iunie 1992) s-a statuat
că mediul şi dezvoltarea economică sunt compatibile, având obiective
complementare. Prin acordul internaţional exprimat în Declaraţia de
la Rio de Janeiro şi adoptarea Agendei 21, dezvoltarea durabilă
s-a construit în opţiune strategică globală pentru secolul următor.
113

Cheia dezvoltării durabile o constituie reconcilierea între două
aspiraţii umane – susţinând necesitatea continuării dezvoltării econo-
mice şi sociale, dar şi a conservării mediului, ca singura cale pentru
creşterea calităţii vieţii.
În accepţiunea largă, conceptul de dezvoltare durabilă reprezintă
capacitatea de a satisface cerinţele generaţiei prezente, fără a com-
promite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile
nevoi. Definiţia este construită pe conceptul de echitate, atât în cadrul
aceleiaşi generaţii, respectiv motivaţia distribuirii prosperităţii în
cadrul societăţii, cât şi în ce priveşte echitatea între generaţii.
Dezvoltarea economică este avută în vedere de societate nu numai
pentru satisfacerea cerinţelor materiale de bază, ci şi pentru a asigura
resurse în scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii, răspunzând cerinţelor
pentru ocrotirea sănătăţii, educaţie, dezvoltare socială şi un mediu
înconjurător mai bun.
Guvernele trebuie să-şi fundamenteze acţiunile în contextul
strategiei de dezvoltare durabilă pe fapte, folosind cele mai precise şi
actuale informaţii şi date statistice cu ajutorul cărora să se evalueze
potenţialul pentru dezvoltare durabilă.
A. Evaluarea capitalului natural şi a componentelor sale,
„baza” procesului de dezvoltare durabilă
A1. Aerul: caracterizarea prin indicatori sintetici ai concentraţiilor
de poluanţi în atmosferă şi ai emisiilor de gaze cu efect de seră.
A2. Resursele de apă: evaluarea cantităţii şi calităţii resurselor
de apă, ca factor determinant ce condiţionează dezvoltarea generală a
economiei şi a programului de amenajare a teritoriului (resurse
teoretice de apă, resurse tehnic utilizabile, resurse tehnic utilizabile în
condiţii de amenajare, pe categorii de resurse – ape interioare, ape
subterane, fluvii – debit mediu, contaminare de agenţi poluanţi).
A3. Resursele minerale (metalifere/nemetalifere şi energetice):
(rezerve geologice, pe consumatori, calitatea rezervelor).
A4. Resursele de sol (soluri agricole, arabile, forestiere, soluri
afectate de procese/ fenomene dăunătoare, suprafaţa solurilor abandonate).
A5. Diversitatea biologică (numărul speciilor vegetale şi animale
cunoscut, situaţia populaţiilor diferitelor specii autohtone de plante de
114

cultură şi rase de animale domestice, gradul în care diferite specii sunt
ameninţate sau pe cale de dispariţie, numărul de specii de plante şi
animale ocrotite, starea zonelor declarate ocrotite).
A6. Pădurea (suprafaţa fondului forestier, păduri cu funcţii spe-
ciale de protecţie, fondul lemnos pe picior, creşterea curentă, densi-
tatea reţelei de drumuri forestiere, biodiversitatea specifică).
B. Evaluarea capitalului antropic (stocul fizic de capacitate
productivă a unei economii)
Un simplu indicator de dezvoltare este capitalul construit pe o
persoană. Un indicator de eficienţă ar măsura valoarea capitalului con-
struit şi resursele necesare pentru a satisface cererea finală. Durata de
viaţă a capitalului este iarăşi un indicator semnificativ: cu cât este mai
lungă durata de viaţă, cu atât mai multă valoare furnizează ea în timp.
Indicatorii acestei resurse pot fi cu uşurinţă construiţi şi pe sectoare,
astfel:
B1. Agricultura şi securitatea alimentară (fondul funciar pe
categorii, populaţia rurală, numărul de tractoare, îngrăşăminte, struc-
tura culturilor agricole, zootehnia, cercetare ştiinţifică de dezvoltare
tehnologică, investiţii pentru agricultură).
B2. Energia (electronică şi termică nucleară):
– producere (capacitate instalată, producţia de resurse de energie
şi gradul de utilizare a capacităţii instalate);
– transport şi distribuţie (pierderile în reţelele de distribuţie);
– utilizarea energiei (balanţe energetice).
B3. Industria:
– potenţialul natural de resurse industrializabile (resurse minerale,
vegetale şi animale, forestiere, hidroenergetice);
– potenţialul productiv (numărul de agenţi economici cu activităţi
preponderent industriale, diminuarea medie a întreprinderilor, pe forme
de proprietate);
– potenţialul uman (numărul de salariaţi în industrie, numărul
principalelor subramuri în totalul forţei de muncă din industrie,
statistica forţei de muncă pe grupe de vârstă);
– competitivitatea industrială (ritmul de creştere a producţiei,
gradul de folosire a capacităţilor de producţie, capacitatea de adaptare
la modificările intervenite în structura pieţelor de desfacere);
– privatizarea (evoluţia sectorului privat în industrie).
115

B4. Transporturile (reţeaua de drumuri/ căi ferate, volumul de
transport – mărfuri şi călători).
B5. Comunicaţiile (fluxul comunicaţiilor, nivelul tehnic şi de
utilizare a celor mai noi servicii, numărul de utilizatori, fluxul trans-
misiilor de voce, date şi imagini prin sistemul naţional de comuni-
caţii, inclusiv prin politicile vamale şi tarifare flexibile).
B6. Tehnologia informaţiei (infrastructura de comunicaţii şi
nomenclatoare, registre şi bănci de date de interes naţional, produse şi
servicii IT, producţie soft pentru export, numărul specialiştilor de înaltă
competenţă în domeniul tehnologiei informaţiilor).
B7. Turismul (capacitatea de cazare turistică, turişti cazaţi în
unităţi specializate, din care străini, înnoptări în unităţi turistice).
B8. Comerţ (balanţa comercială, indicii de caracterizare a pieţei
interne).
B9. Ştiinţă şi tehnologie (salariaţi în sectorul cercetare-dezvol-
tare pe tipuri de unităţi, cheltuieli de cercetare-dezvoltare pe surse de
finanţare, cheltuieli totale pentru acţiuni de cercetare-dezvoltare pe
sectoare de execuţie şi ramuri).
B10. Gospodărirea deşeurilor (volumul deşeurilor pe categorii,
numărul de spaţii depozitare, cheltuieli anuale pentru neutralizarea
deşeurilor periculoase şi decontaminarea zonelor infestate).
B11. Servicii financiare:
– sistemul bancar – rezerve minime obligatorii, rezerve minime
de capital pentru acoperirea riscului creditelor, fondul de rezervă
obligatoriu, privatizarea bancară, fondul de garantare a depozitelor în
sistemul bancar, situaţia financiară a băncilor;
– piaţa asigurărilor (număr de societăţi de asigurare);
– piaţa valorilor mobiliare (număr de investitori pe piaţa de
capital, preţurile acţiunilor).
C. Evaluarea capitalului uman şi social
Baza capitalului uman o reprezintă populaţia, vârsta şi sexul
acesteia. Populaţiile sunt stocuri numărabile sporite de naşteri şi imi-
grări, reduse prin decese şi emigrări, evaluate prin niveluri de educaţie
şi sănătate.
116

Capitalul social este un stoc de atribute, cunoaştere, încredere,
eficienţă propriu colectivităţii umane. Selecţia indicatorilor pentru capi-
talul social este dificilă. Indicatorii sugeraţi măsoară adesea epuizarea
sau funcţionarea necorespunzătoare: delincvenţa, ca indicator al declinului
determinat de investiţii necorespunzătoare în alte tipuri de capital.
C1. Populaţie (efectiv, natalitate, mortalitate).
C2. Starea de sănătate (durata medie a vieţii, mortalitatea infantilă,
mortalitate pe cauze de deces, morbiditate, boli profesionale).
Sistemul de sănătate (cheltuieli de sănătate, numărul de persoane
ce revin la un medic, numărul de spitale, farmacii, dispensare, indici
de utilizare a paturilor de spital).
C3. Educaţie prin mediu (număr de specialişti în domeniul
protecţiei mediului, numărul de facultăţi cu secţii de ecologie şi pro-
tecţia mediului).
C4. Consumul populaţiei (structura consumului = cheltuielile
pentru consumul alimentar, a cheltuielilor pentru locuinţă şi înzes-
trarea cu bunuri, pentru servicii medicale şi medicamente, pentru
cultură, învăţământ şi educaţie; distribuirea gospodăriilor în funcţie de
mărimea acestor cheltuieli).
C5. Societatea civilă şi rolul diferitelor categorii sociale
• rolul femeilor (numărul femeilor în total populaţie, în popu-
laţia activă, pe grupe de ocupaţii, statut profesional, grupe de şcola-
rizare a femeilor, starea de sănătate a femeilor);
• rolul tinerilor şi copiilor (numărul tinerilor în total populaţie,
gradul de cuprindere în diferite forme de învăţământ, numărul tinerilor
în totalul şomerilor);
• organizaţii neguvernamentale (numărul de organizaţii neguver-
namentale pe medii, numărul de organizaţii neguvernamentale cu
acţiuni orientate spre educaţie de mediu, protecţia mediului în teren,
prevenirea poluării, numărul membrilor, surse de finanţare).
C6. Aşezări umane
• reţeaua de aşezări umane (grad de urbanizare, migraţie internă,
numărul de aşezări şi populaţia aferentă, riscuri naturale);
• aspecte structurale ale aşezărilor umane (număr de străzi, evoluţia
intravilanului – în urban şi rural, suprafaţa spaţiilor verzi orăşeneşti,
aprovizionarea cu apă potabilă a populaţiei, dotarea cu elemente spa-
ţiale şi funcţionale);
117

• fondul construit de locuinţe (structura fondului locativ pe medii,
numărul clădirilor în funcţie de materialele de construcţie folosite,
dotarea locuinţelor cu instalaţii, pe medii).
D. Indicatorii relaţiilor sociale
Capitalul social este în general înţeles în termenii „coeziunii”,
dar principalul său component este informaţia: aceasta se concreti-
zează în fluxuri de informaţie dense, exacte, cu semnificaţii. Indica-
torii capitalului social ar fi în special utili dacă s-ar putea face distincţie în
ceea ce priveşte nu numai cantitatea de informaţii (entropie), dar şi
calitatea lor. O posibilă măsurare a capitalului social ar viza densitatea
sau frecvenţa sau intensitatea relaţiilor umane: Cât de des vă vedeţi
rudele? Câţi vecini cunoaşteţi pe nume? Aveţi o relaţie ce implică
contactul direct cu patronul/angajaţii dumneavoastră? A sporit sau s-a
redus capitalul social pe măsură ce instituţiile devin mai mari, mai
puternice, dar relaţiile umane sunt tot mai distante şi abstracte?
Indicatorii bunăstării
Bunăstarea necesită o cantitate de resurse materiale pentru a
susţine viaţa; mai multă bogăţie ar trebui asociată cu o mai mare
satisfacţie. Indicatorii selectaţi trebuie să măsoare „bunăstarea reală”,
nu doar fluxul de bani, dimensiunea economiei, posesiuni materiale .
În acest context, sunt propuşi trei indicatori care răspund la
întrebările centrale ale dezvoltării durabile:
– Oamenii duc o viaţă prosperă? Sunt satisfăcuţi? (suficienţa şi
echitatea);
– Cea mai mare bunăstare posibilă este obţinută cu cele mai
puţine resurse posibile de material şi energie? (eco-eficienţă);
– Sunt sistemele naturale care susţin resursele de material şi
energie sănătoase, rezistente şi având potenţial evolutiv? (dura-
bilitatea).
Toate formele dezvoltării economice au impact asupra mediului:
ele folosesc resursele naturale (care sunt în cantitate limitată) şi gene-
rează reziduuri secundare, deşeuri, poluare. Există căi prin care activi-
tăţile economice, în context durabil, pot proteja mediul.
Misiunea dezvoltării durabile este de a găsi căile de creştere a
bogăţiei totale, concomitent cu folosirea prudentă a resurselor naturale
comune, astfel încât resursele regenerabile să fie menţinute, iar cele
118

neregenerabile să fie folosite într-un ritm care să ţină seama de nevoile
generaţiilor viitoare.
Calea tradiţională de scădere a deteriorării mediului este aceea
de a impune norme de reglementare (de exemplu, pentru combaterea
emisiilor de poluanţi). Nu totalitatea reglementărilor constituie cea
mai bună cale de realizare a obiectivelor (apar, de exemplu, costuri
ascunse ce duc la ineficienţă). În politica de protecţia mediului este
preferabil să se facă uz de instrumente economice. În principiu, trebuie să
fie posibil ca prin analiza cost – beneficiu să se stabilească valorile
oarecare dintre elementele ce au impact asupra mediului înconjurător.
În baza documentării statistice adecvate se definesc şi se aprobă
pe plan naţional: politici pentru dezvoltarea durabilă (economice şi
sociale) externă şi de securitate, un cadru instituţional care să permită
implementarea politicilor decise, activităţi de amenajare a teritoriului
care să asigure dezvoltarea spaţială continuă şi de perspectivă, infra-
structura specializată şi eficientă care să susţină dezvoltarea durabilă.
Documentaţia statistică intervine şi în faza de supraveghere şi
evaluare, mai exact la:
– interpretarea, evaluarea şi integrarea datelor pentru generarea
de informaţii agregate;
– urmărirea tendinţelor spaţiale şi temporale;
– supravegherea, în contextul durabilităţii, a legăturii între dome-
niile economice şi sociale şi de protecţie a mediului.
În perspectivă, această componentă de supraveghere, evaluare şi
raportare îşi va extinde scopul de la focalizarea atenţiei către proble-
mele trecute şi actuale spre prognoza stării de mediu şi a dezvoltării
socio-economice.
Oamenii nu pot răspunde eficient sau reacţiona la informaţii pe
care nu le au sau care sunt inadecvate. Nu pot atinge obiective sau
ţinte de care nu sunt conştienţi. Nu pot lucra în direcţia dezvoltării
durabile dacă nu au indicatori ai dezvoltării durabile clari, exacţi,
vizibili, furnizaţi la timp. Dacă aceşti indicatori există, va fi aproape
imposibil să nu se ia decizii şi să nu se urmeze acţiuni care duc la
perfecţionarea indicatorilor. Fără informaţii nu avem repere, iar
subiectul, dezvoltarea durabilă, este prea complex pentru a-i face faţă
fără un set de indicatori, suficient de redus şi semnificativ pentru a fi
înţeles.
119

6.3. Globalizarea economică
Termenul globalizare este în mod normal utilizat pentru a
descrie diferite tipuri de schimbări structurale în lume, trăsătura
comună a acestor schimbări fiind aceea că ele traversează graniţe şi
teritorii naţionale. Este o formulă prescurtată pentru o mulţime de
fenomene variind de la deschiderea pieţelor, intensificarea relaţiilor
internaţionale şi până la schimbări de climat sau explozia „Internet”.
Este clar că, aproape prin definiţie, globalizarea este un fenomen
care constituie o preocupare majoră pentru organismele internaţionale
şi că, în mod firesc, Comisia Europeană, şi mai ales Eurostat şi Sis-
temul Statistic European, au preocupări legate de lansarea sau coordo-
narea de iniţiative în zonă.
Tendinţele globalizării
În primul rând: în ce stadiu ne aflăm? Globalizarea poate fi carac-
terizată ca o tendinţă spre o mai mare integrare şi interdependenţă
între ţări şi regiuni. Este un proces care are continuitate, deşi nu într-un
mod liniar, acoperind o lungă perioadă de timp. Globalizarea post-
belică are multe faţete; în domeniul economic şi financiar s-a caracte-
rizat printr-o puternică expansiune a comerţului cu bunuri şi servicii
şi, mai recent, printr-o puternică expansiune a fluxurilor de capital.
Fluxuri comerciale
Primul lucru pe care un economist îl analizează când are în
intenţie măsurarea globalizării sunt fluxurile comerciale. Evoluţia
postbelică a volumului comerţului mondial de mărfuri în comparaţie
cu Produsul Intern Brut (PIB) real mondial demonstrează că o creştere
de şase ori a producţiei globale a fost însoţită de o expansiune de apro-
ximativ 20 de ori a fluxurilor comerciale globale de mărfuri. Dezvol-
tarea comerţului cu mărfuri a fost deosebit de intensă în anii ’90.
Totodată comerţul mondial în ceea ce priveşte serviciile a crescut într-un
ritm rapid, în anii ’90, mai mult decât dublându-se, de la 530 de
miliarde de euro la aproape 1200 de miliarde de euro între 1992 şi
2000. În timp ce unele servicii sunt în mod inerent dificil de comer-
cializat, tot mai multe servicii devin comercializabile, ceea ce este în
mare parte rezultatul unor Investiţii Străine Directe (ISD) sporite.
Companiile multinaţionale joacă un rol important în acest sens, fiind
120

demonstrată capacitatea lor de a-şi distribui lanţul de producţie pe plan
internaţional. Rezultatul este că un procent estimat de 30% din comer-
ţul mondial de produse/fabricate constă în bunuri intermediare, şi nu
în produse finite. Un alt fapt important este acela că ţările în curs de
dezvoltare joacă un rol tot mai semnificativ în comerţul cu produse.
Conform unor constatări recente ale Băncii Mondiale, procentul de
produse/fabricate reprezentând exporturile ţărilor în curs de dezvoltare
a crescut de la 25% în 1980 la mai mult de 80% o dată cu intrarea în
noul secol.
Fluxuri internaţionale de capital
Dimensiunile actualului proces de globalizare sunt şi mai spec-
taculoase când se analizează dezvoltarea fluxurilor internaţionale de
capital din ultimul deceniu. Un singur exemplu, pentru întărirea afir-
maţiei: cifra de afaceri zilnică medie a pieţei de schimb valutar s-a
situat la mai mult de 1210 miliarde dolari în 2001. Acesta este apro-
ximativ dublul cifrei pentru 1989. Creşterea fluxurilor financiare în
rândul ţărilor industriale a dat posibilitatea SUA să devină atât cel mai
mare creditor al lumii, cât şi cel mai mare debitor al său, în timp ce
fluxurile financiare către ţările în curs de dezvoltare au rămas stabile,
la aproximativ 4 procente din PIB-ul acestor ţări. Altfel spus, ţările
industriale au crescut simţitor schimbul de active între ele (reflectând
asigurarea/protejarea împotriva riscului şi împărţirea acestuia) în
dauna poziţiilor acumulate într-o singură direcţie, faţă de ţările în curs
de dezvoltare.
Statistici privind investiţiile străine directe (ISD) indică o direcţie
similară pentru cazul investiţiilor internaţionale pe termen lung. Fluxu-
rile de ISD la nivel mondial aproape s-au triplat între 1997 şi 2000,
impulsionate de investiţii majore făcute de companii ale UE în SUA.
Creşterea volumului investiţiilor străine directe ale Uniunii Europene
în ţările în curs de dezvoltare, deşi importantă, a fost mai puţin pronunţată.
Din păcate, pentru comparaţii intertemporale – în afara datelor
privind investiţiile străine directe – există foarte puţine date comparabile.
Datele statistice privind ISD arată progresul important, deja menţionat
anterior, din a doua jumătate a anilor ’90 şi din 2000. Anul 2001 s-a
caracterizat în schimb printr-o scădere de aproximativ 40% a fluxurilor
de ISD. Datele privind FATS (Foreign Affiliate Trade Statistics –
Statistica Comerţului Companiilor Străine Afiliate) disponibile arată o
121

contribuţie crescută a acestor companii la dezvoltarea economiei între-
prinderilor.
Fondul Monetar Internaţional (FMI) face o interesantă com-
paraţie între actualul fenomen al globalizării şi cel din perioadele
anterioare, când globalizarea a cunoscut importante progrese. Se pare
că fluxurile internaţionale de capital de la sfârşitul secolului 19, de
pildă, s-au axat în mare parte pe proiecte de construcţie a infrastruc-
turii, cum ar fi construirea canalului Suez şi a canalului Panama.
Fluxuri internaţionale ale forţei de muncă
Migraţia economică internaţională pe termen lung nu are loc la
scară largă, urmând standarde internaţionale, în ciuda importantelor
presiuni de migraţie care există actualmente într-o economie globală
în care salariile pentru muncitori cu calificare similară variază foarte
mult între ţări aflate în diferite stadii de dezvoltare. Imigraţia în SUA a
fost mult mai pronunţată la începutul secolului 20 decât în ultima
perioadă. Imigraţia legală la scară largă în Europa Occidentală a atins
punctul culminant în deceniile de dezvoltare accentuată care au urmat
celui de-al doilea război mondial, dar această aşa-numită imigraţie
„primară” a scăzut considerabil după 1973.
Factorii responsabili de globalizare
O idee importantă desprinsă din comparaţia istorică făcută de
FMI este că globalizarea corespunzătoare trecutului recent a fost
impulsionată mai ales de liberalizarea politicilor comerciale şi a
mecanismelor de control al capitalului, în timp ce în anteriorul episod
al globalizării, sfârşitul secolului 19, progresele tehnologice au fost
principalele forţe declanşatoare. Cu toate acestea, şi astăzi progresul
tehnologic joacă un rol important. Pe lângă acesta, politica publică
joacă, în continuare, un rol crucial în stabilirea proporţiei în care ţările
participă la globalizare. După cum demonstrează perioada interbelică,
măsurile care ţin de politică au cel puţin potenţialul de a reduce
simţitor gradul în care naţiunile interacţionează una cu cealaltă, şi
astfel, cel puţin temporar, de a schimba cursul g18lobalizării.
Începând cu al doilea război mondial, ţările industrializate şi-au
deschis în mod progresiv economiile, iar schimbările de politică ce au
semnalat sfârşitul „războiului rece” au marcat faptul că un număr
122

substanţial de ţări
s-au deschis fluxului internaţional de bunuri, servicii, oameni şi idei.
În plus, am asistat la crearea câtorva instituţii internaţionale fur-
nizoare de administraţie la un nivel care depăşeşte graniţele naţionale.
Iniţiativele care ţin de administraţia regională au prosperat şi ele în
secolul 20, Uniunea Europeană fiind de departe cel mai avansat
exemplu regional de administraţie supranaţională. Aceasta este în
principal, o urmare a nevoii de reguli internaţionale coerente, precum
şi a recunoaşterii ex-post a limitărilor şi eşecurilor aranjamentelor
internaţionale existente înainte de al doilea război mondial. Dacă
procesul globalizării continuă în viitor aşa cum s-a întâmplat în ultimii
50 de ani, pare probabil ca problemele interne cu şi mai mare tradiţie
în acest sens să devină „internaţionale”, presupunând că tendinţa de
sporire a luării de decizii la nivel supranaţional se va accentua.
Beneficiile globalizării
Cum a afectat globalizarea bunăstarea omului? A doua jumătate
a secolului 20, o perioadă de integrare economică globală în progres, a
cunoscut o creştere de şase ori a PIB-ului mondial, în timp ce populaţia
globală a crescut aproximativ de două ori şi jumătate în aceeaşi
perioadă. Aceste cifre se materializează în îmbunătăţiri majore în ceea
ce priveşte bunăstarea şi calitatea vieţii multor cetăţeni ai lumii, şi nu
doar în ţările cele mai bogate. Ultimii 50 de ani au cunoscut îmbu-
nătăţiri majore legate de speranţa de viaţă, igiena de bază, vaccinările
împotriva multor boli transmisibile şi rate inferioare ale mortalităţii
infantile. Perioada respectivă a asistat şi la îmbunătăţiri ale admi-
nistraţiei interne din multe ţări şi la un set mai solid de instituţii
internaţionale şi foruri create pentru a face faţă provocărilor în materie
de politică globală care au existat în timpul valurilor anterioare ale
globalizării.
Este mult mai uşor de observat o anumită corelaţie decât de
demonstrat cauzalitatea, şi nu este deloc simplu de argumentat că
principalele beneficii prezentate mai sus sunt rezultatul direct al
globalizării. Totuşi, cercetarea şi datele statistice indică faptul că ţările
care sunt capabile să urmeze politici de deschidere externă faţă de
comerţul exterior şi capitalul (extern), permiţând astfel adoptarea de
tehnologie nouă şi know-how, combinată cu respectul pentru drep-
turile de proprietate şi suveranitatea legii pe plan intern, au cele mai
123

mari şanse la o dezvoltare economică rapidă. Nu există un exemplu de
ţară care a realizat o creştere economică susţinută urmând o politică de
protecţie strictă a comerţului. Un grad rezonabil de deschidere externă
pare a fi o condiţie necesară pentru creşterea economică susţinută şi
reducerea continuă a sărăciei.
Probleme legate de măsurarea statistică a globalizării
Un cadru global este necesar
Globalizarea poate fi privită ca o oportunitate sau ca o amenin-
ţare. În orice caz, ar trebui să conteze, şi chiar contează pentru toată
lumea, şi în mod special pentru guverne, pentru administraţie şi cei
implicaţi în mersul economiei. Tot mai mulţi factori politici de
decizie solicită indicatori şi statistici pentru a-şi proiecta acţiunile,
pentru a monitoriza implementarea programelor lor şi pentru a evalua
rezultatele pe care le-au obţinut.
Globalizarea are noi pretenţii privind indicatorii proiectaţi pentru
a ajuta autorităţile publice şi firmele să evalueze dezvoltările şi să
formuleze politici adecvate. Indicatorii tradiţionali existenţi trebuie să
fie reinterpretaţi sau readaptaţi în acest nou context pentru a avea mai
mult în vedere influenţele din afară. De exemplu, în multe analize,
comerţul internaţional este privit ca un indicator-cheie al globalizării şi
al cuceririi pieţei. Dar o interpretare adecvată a fluxurilor comerciale
trebuie să ia în considerare şi alte forme de globalizare, cum ar fi
investiţiile directe care pot fi complementare comerţului exterior sau
care pot furniza strategii alternative.
Când o firmă decide să se extindă în străinătate, fie prin reali-
zarea de investiţii care vizează domenii neexplorate, fie prin achiziţii
ale unor firme existente, aceasta ar putea avea o influenţă asupra
activităţii economice în diferite moduri. De exemplu, producţia poate
scădea, dacă afiliaţii străini îndeplinesc rolul de subcontractanţi şi
produc aceleaşi produse la un preţ inferior, sau poate creşte, dacă
produsele afiliaţilor sunt complementare produselor fabricate pe plan
intern. În acest ultim caz, producţia suplimentară a companiei-mamă
va fi exportată, în primul rând, afiliaţilor ei, în timp ce o parte din
producţia afiliaţilor va fi importată de compania-mamă (comerţ în
cadrul firmei) în ţara de origine.
Situaţii similare pot apărea în domeniul tehnologiei. Măsurările
a ceea ce este numit „efort naţional de cercetare şi dezvoltare” pot fi
124

afectate când centrele de cercetare, mai degrabă decât facilităţile de
producţie, sunt transferate în străinătate. Reducerile cheltuielilor de
cercetare şi dezvoltare ale unor ţări au fost atribuite faptului că o serie
de companii importante şi-au mutat laboratoarele de cercetare şi dez-
voltare în străinătate. Aceste companii au achiziţionat şi laboratoare
străine de cercetare şi dezvoltare prin fuziuni şi achiziţii. În acelaşi
timp, o parte importantă din cercetarea şi dezvoltarea internă este
finanţată din străinătate şi este realizată pentru întreprinderi cu sediul
în străinătate, în timp ce alte întreprinderi străine amplasate în străi-
nătate realizează cercetare şi dezvoltare pentru întreprinderi interne.
La aceste noutăţi pot fi adăugate acordurile de cooperare pentru
cercetare şi dezvoltare şi societăţile mixte aflate în ţări terţe, îngreu-
nând formarea unei idei precise despre înţelesul „efortului naţional de
cercetare şi dezvoltare” şi despre impactul său asupra potenţialului
tehnologic al unei ţări.
Indicatorii statistici care corespund globalizării economice
trebuie în general să răspundă următoarelor întrebări:
1. În ce grad poate fi măsurată intensitatea globalizării?
2. Cum poate fi evaluat impactul globalizării asupra perfor-
manţei economice?
3. Cum putem măsura impactul reformelor de politică struc-
turală proiectate pentru ca economiile naţionale să beneficieze
mai mult de globalizare?
Statisticienii sunt preocupaţi de globalizare şi dintr-un alt motiv:
globalizarea afectează calitatea statisticilor existente, precum sta-
tistica de comerţ exterior sau statistica de întreprindere etc.
a) Intensitatea globalizării
Acest domeniu pare a fi destul de bine acoperit de indicatorii
existenţi şi sunt în derulare proiecte pentru a le îmbunătăţi. Ele au ca
obiectiv să măsoare fluxurile de capital, schimbul de bunuri şi servicii,
activitatea firmelor internaţionale, dar până acum, mai ales prin feres-
tre „naţionale”. În această privinţă, informaţiile disponibile în SUA
par mai cuprinzătoare şi ar putea fi o sursă de inspiraţie pentru îmbu-
nătăţiri la nivelul Uniunii Europene, unde informaţiile privind activităţile
din afara fiecărei ţări lipsesc în continuare. Comisia Europeană inten-
ţionează să propună noi instrumente legale pentru a întări şi completa
125

sistemul statistic existent (în domenii ca Statistica Balanţei de Plăţi,
Statistica Investiţiilor Străine Directe şi FATS). Aceste noi acţiuni sunt
coordonate cu Organizaţia Economică pentru Cooperare şi Dezvoltare
(OECD).
În orice caz, până în prezent, OECD şi-a concentrat eforturile pe
crearea de indicatori legaţi de prima întrebare. Motivul aceastei alegeri
este acela că indicatorii aparţinând acestei categorii de întrebări
formează baza pentru elaborarea celorlalte categorii de indicatori.
Celelalte două categorii de indicatori sunt de mare interes pentru
strategii politici, dar sunt mai complexe şi implică muncă analitică şi
adeseori studii econometrice. În ultima perioadă, OECD a început să
lucreze şi la ultimele două categorii de indicatori. Legat de prima cate-
gorie, OECD pregăteşte chiar un Manual, care va prezenta definiţii şi
recomandări de bază pentru colectarea de date şi elaborarea de indicatori
ai globalizării economice. Acest Manual are două obiective primare:
• trasarea domeniului indicatorilor globali relevanţi pentru stra-
tegii politici şi propunerea unei selecţii a acestora care să garan-
teze efortul sistematic de a urmări evoluţia în timp a procesului;
• furnizarea recomandărilor metodologice şi statistice necesare
pentru elaborarea indicatorilor aleşi, încorporând cât mai mult
posibil armonizarea internaţională.
Acest manual este în pregătire prin cooperarea câtorva direcţii
ale OECD, precum şi a principalelor organizaţii internaţionale, în
principal a Eurostat-ului.
b) Măsurarea impactului globalizării
Autorităţile politice doresc să evalueze impactul globalizării
printr-un set de statistici mai cuprinzător; îmbunătăţiri majore sunt de
asemenea, necesare.
Dată fiind complexitatea legăturilor implicate, există trei tipuri
de analize:
• Măsurarea impactului principalelor forme de tranzacţii inter-
naţionale (mai exact, comerţ, investiţii directe, transferuri de teh-
nologie etc.) asupra principalelor componente economice.
• Evaluarea interacţiunilor între principalele forme ale acestor
tranzacţii, în măsura în care dinamica lor are o influenţă indirectă
asupra altor componente economice. De exemplu, ar fi posibilă
126

măsurarea directă a impactului comerţului internaţional asupra
populaţiei ocupate (primul tip de analiză), dar şi a efectelor
investiţiilor directe asupra comerţului internaţional şi, indirect,
asupra populaţiei ocupate (al doilea tip de analiză).
• Evaluarea costurilor şi beneficiilor globalizării în diferite domenii
ale activităţii economice.
c) Legături cu politicile
A treia categorie de indicatori implică legăturile între politici şi
reforme structurale. Aici, obiectivul este de a compara politicile, şi în
special reformele structurale care sunt puse în practică, cu rezultatele
şi performanţa obţinute în fapt. Trebuie subliniat, totuşi, că multe
măsuri legate de politică nu pot fi ilustrate sistematic de indicatori şi
că, în consecinţă, simplele rezultate nu pot fi folosite pentru o astfel de
evaluare cantitativă.
Tabelul propus mai jos rezumă domeniile la care se referă cele
trei categorii de indicatori menţionaţi, cu ilustrarea câtorva exemple
de indicatori:
Diferite categorii de indicatori ai globalizării economice

Natura Exemple de domenii Exemple de indicatori
măsurătorilor analitice
1 2 3
1. Dimensiunea - Fluxuri de capital - Valoarea investiţiilor de portofoliu
şi intensitatea - Comerţ - Procentul de producţie exportat
globalizării - Investiţii directe - Serviciile, ca procent din
- Transferuri de tehno- exporturile totale
logie şi diseminarea - Comerţul electronic, ca
tehnologiei procent din comerţul total
- Activitatea companiilor - Acţiuni ale ISD în PIB
multinaţionale - Plăţi şi chitanţe din tehnologie
- Cifra de afaceri şi populaţia
ocupată a companiilor străine
afiliate
2. Impactul a) Impactul direct asupra a) Principalele componente
globalizării principalelor componente - Procentul de dezvoltare
asupra - Dezvoltare datorat exporturilor
performanţei - Populaţia ocupată - Locuri de muncă create de
economice - Cercetare şi dezvoltare exporturi
- Exporturi - Dezvoltarea în acţiuni de piaţă
127

datorită ISD
- Exporturi datorate ISD
1 2 3
b) Interacţiuni între b) Interacţiuni între forme de

forme de globalizare globalizare
- Legături între comerţ, - Exporturi generate de ISD şi
ISD şi transferuri de locuri de muncă rezultate din
tehnologie aceste exporturi
- Dezvoltarea în transferuri de
tehnologie datorate ISD
c) Evaluarea cost- c) Evaluarea cost-beneficiu

beneficiu - Efectul net asupra populaţiei
- Impactul net asupra ocupate exercitat de:
populaţiei ocupate • Exporturi şi importuri
- Impactul net asupra • Reamplasări dincolo de/în
dezvoltării apropierea coastei
- Impactul net asupra • Fuziuni şi achiziţii
venitului • Restructurare
- Impactul net asupra ex-
porturilor şi importurilor - Efectul net al balanţei
- Impactul net asupra comerciale datorat
cercetării şi dezvoltării • ISD-urilor interne
- Impactul net asupra • ISD-urilor externe
productivităţii
3. Politici struc- Liberalizarea comerţului - Efectele asupra creşterii

turale pentru cu servicii comerţului cu servicii
adaptarea la Deschiderea anumitor - Scăderi de preţuri când
globalizare sectoare concurenţei (de sectoarele sunt deschise
exemplu, telecomuni- concurenţei
caţiile) - Serviciile, ca procent din
Reformele pieţei muncii exporturile totale
Reforme privind - Efectele asupra populaţiei
impozitele ocupate şi asupra şomajului
Reforme privind - Efectele reformelor privind
ajutoarele sociale impozitele asupra dezvoltării şi
inovării
Manualul OECD privind indicatorii globalizării economice

Manualul conceput de OECD privind indicatorii globalizării
economice este dedicat măsurării magnitudinii procesului de globa-
128

lizare, o sarcină care include un număr de domenii potenţial mare.
Prioritatea este acordată tuturor forţelor care impulsionează globalizarea
menţionate mai sus, cu excepţia rolului migraţiei internaţionale, care
va fi examinat într-o etapă ulterioară şi inclus într-o versiune revizuită
a manualului.
Manualul se adresează compilatorilor internaţionali şi, într-o
măsură mai mică, analiştilor economiei globale şi organizaţiilor inter-
naţionale. Motivul este că o bună comparabilitate internaţională a
datelor depinde în mare măsură de aplicarea corectă de către fiecare
ţară a conceptelor şi a celorlalte recomandări metodologice privind
colectarea de date. În consecinţă, armonizarea metodologiei la nivel
internaţional implică o adoptare consensuală a principalelor definiţii
comune de bază şi colectarea de date relevante la nivelul fiecărei ţări.
Totuşi, unele probleme care apar pe plan internaţional necesită soluţii
metodologice specifice la nivel naţional.
Manualul privind indicatorii globalizării economice aminteşte
definiţiile conceptelor şi recomandările referitoare la colectarea de date
deja adoptate de alte manuale, plasându-le în cadrul globalizării şi arătând
legăturile existente între aceste manuale. Dincolo de aceste revizuiri şi
referiri adecvate, totuşi, Manualul merge mai departe, dezvoltând mai
detaliat conceptele legate de activitatea firmelor multinaţionale.
Date fiind nevoile armonizării, majoritatea noilor recomandări
sunt făcute în acest domeniu. Priorităţile propuse au în vedere prac-
ticile observate în majoritatea ţărilor OECD, precum şi nevoile viitoare
pentru a analiza mai bine procesul globalizării economice.
Primul capitol al Manualului îşi propune să definească ştiinţific
conceptul de globalizare şi să identifice cauzele şi caracteristicile
procesului. Propune totodată o listă limitată de indicatori de referinţă,
bazată pe disponibilitatea actuală a datelor de bază şi (pe) problemele
politice cu care se confruntă strategii politici.
Capitolul al doilea priveşte investiţiile străine directe. Revizu-
ieşte conceptele şi definiţiile de bază care se aplică, inclusiv referirile
la manualele existente, şi anume Manualul Balanţei de Plăţi al FMI
(ediţia a cincea) şi Definiţia de Referinţă a OECD pentru Investiţiile
Străine Directe (a treia ediţie). Oferă, de asemenea, o imagine de
ansamblu asupra datelor care sunt disponibile în prezent şi asupra
129

posibilei extinderi a acestora şi discută principalii indicatori legaţi de
investiţiile internaţionale.
Capitolul al treilea se ocupă cu activitatea economică a între-
prinderilor multinaţionale. Dezvoltă toate conceptele şi definiţiile
privind multinaţionalele, îndeosebi conceptul de control al unei între-
prinderi şi identificarea ţării de rezidenţă a companiei-mamă sau a
investitorului care are controlul final asupra activităţilor sale (Beneficiarul
Final). Pe baza practicilor optime ale agenţiilor statistice naţionale,
sunt făcute recomandări pragmatice şi operaţionale pentru a spori
comparabilitatea internaţională a indicatorilor şi a datelor de bază.
Capitolul al patrulea este dedicat internaţionalizării tehnologiei.
Sunt analizate câteva forme de internaţionalizare: internaţionalizarea
cer-cetării şi dezvoltării, a balanţei de plăţi şi a comerţului cu produse
ale tehnologiei de vârf. Acest capitol beneficiază de recomandările sta-
bilite pentru măsurarea cercetării şi dezvoltării din Manualul Frascati
al OECD.
Capitolul al cincilea tratează anumite aspecte ale globalizării
comerţului. Scopul acestui capitol nu va fi să repete ceea ce cititorii
găsesc cu uşurinţă în alte manuale, cărţi şi articole despre comerţul
inter-naţional, ci să se axeze pe diferite aspecte ale rolului pe care
firmele multinaţionale îl joacă în comerţul internaţional, în special
comerţul în cadrul firmei, precum şi pe alţi indicatori furnizaţi în
legătură cu schimbările din structura comerţului internaţional, cum ar
fi comerţul cu bunuri intermediare, comerţul în cadrul regiunii, metode de
evaluare a balanţei comerciale a ţărilor pe baza capitalului deţinut de
companiile lor naţionale şi a măsurării subcontractării internaţionale.
Dată fiind esenţa globalizării, statistici mai bune vor necesita o
mai mare coordonare între ţări. După cum am arătat, Uniunea Europeană
va juca un rol important în această coordonare. Aceasta va solicita
poate o colectare de date mai centralizată la nivel de grup, o nouă
clasificare şi noi concepte, noi forme de agregare a datelor. Un fel de
„globalizare a statisticii”.
Concluzii
Dată fiind marea diversitate a indicatorilor globalizării economice,
două priorităţi par importante pentru acţiunea autorităţilor naţionale.
Prima prioritate: depunerea unui efort adecvat pentru a armoniza
indicatorii existenţi cu manualele şi standardele internaţionale. Manualul
130

privind Indicatorii Globalizării Economice al OECD, care va apărea în
curând, constituie o bună bază pentru o astfel de armonizare.
Această sarcină implică nu doar schimbări în anchetele naţionale
privind definiţiile de bază, dar şi cooperarea strânsă între diferite
agenţii publice şi ministere, în special serviciile statistice naţionale,
ministerul economiei şi (cel) de finanţe, al comerţului şi industriei,
băncile centrale şi ministerele ştiinţei şi tehnologiei. Un efort special
trebuie făcut pentru a îmbunătăţi datele de bază şi indicatorii privind
întreprinderile multinaţionale. În acelaşi timp, este de luat în consi-
derare şi propunerea de a folosi noi metode pentru colectarea datelor
de bază fără realizarea de noi anchete, dacă nu este necesar. Un mai
intens schimb de informaţii între serviciile statistice din interiorul unei
ţări, dar şi între ţări diferite, precum şi cooperarea mai strânsă cu orga-
nizaţiile internaţionale ar putea contribui la îmbunătăţirea compara-
bilităţii internaţionale a indicatorilor.
A doua prioritate: strategii politici trebuie să-şi definească mai
clar nevoile şi să acorde o mai mare prioritate statisticii şi colectării de
date. În multe domenii, munca analitică şi evaluarea impactului eco-
nomic al globalizării nu sunt posibile din cauza lipsei statisticilor şi
indicatorilor de bază. În linii mai generale, este evident că strategii în
materie de politică trebuie să aibă o mai bună percepţie a problemelor
care decurg din globalizarea economică, dar aceste cunoştinţe nu pot fi
obţinute fără să se acorde prioritate informaţiilor cantitative şi indica-
torilor adecvaţi.
131

7. METODE FOLOSITE LA COMPARAREA
PE ŢĂRI SAU GRUPE DE ŢĂRI A NIVELULUI
DEZVOLTĂRII ECONOMICE
Diverse metode de comparare au fost puse la punct, perfec-

ţionate în timp şi aplicate în calcule. Sintetizându-le, se poate afirma
că statistica, în calcule de comparaţii internaţionale ale nivelului dezvol-
tării economice, foloseşte mai multe metode, grupate în categorii
distincte:
a) Compararea indicatorilor ce exprimă, în unităţi naturale
nivelul produselor şi consumului pe locuitor pentru princi-
palele produse industriale, agricole şi servicii. Metoda nu dă
posibilitatea obţinerii unui indicator sintetic care să stea la baza
comparaţiilor şi nu permite efectuarea de analize comparative
privind structura economică a ţărilor cuprinse în calculele de
comparaţii internaţionale. Trecând peste acest impediment,
dacă datele se referă la produsele şi serviciile cele mai repre-
zentative, se pot cunoaşte, în linii generale, asemănările şi
deosebirile în nivelul de dezvoltare economică.
Metoda produselor reprezentative ridică însă probleme
serioase din alt punct de vedere, acela al diferenţelor de calitate
a produselor şi serviciilor, a calităţii vieţii în general, al dife-
renţelor în ceea ce priveşte eficienţa socială a muncii.
b) Compararea ritmurilor de dezvoltare calculate pe baza indi-
catorilor sintetici elaboraţi de statistica fiecărei ţări. Metoda
permite să se compare dinamismul economiei, dar nu permite
compararea dimensiunii şi structurii economice.
c) Metode de agregare, reunind mai mulţi indicatori parţiali
într-un indicator sintetic – agregat (de exemplu, indicele
dezvoltării umane (IDU), comentat în cuprinsul capitolului al
optulea, care oferă o măsură simplificată, dar utilă a unei rea-
lităţi complexe).
132

d) Compararea indicatorilor sintetici ai dezvoltării exprimaţi
într-o valută unică, în aceleaşi preţuri (folosind fie cursul
oficial al valutelor, fie paritatea puterii de cumpărare), metodă
ce permite efectuarea de comparaţii atât în ceea ce priveşte
structura şi nivelul de dezvoltare a economiei, cât şi nivelul de
trai al populaţiei.
Paritatea puterii de cumpărare reprezintă rezultatul direct al unei
lucrări de mare anvergură şi actualitate, şi anume programul de com-
parare internaţională.
Atunci când se compară indicatori valorici, s-ar prefera utilizarea
cursului oficial de schimb pentru conversia indicatorilor într-o monedă
unică (astfel de date sunt incluse în publicaţiile ONU, în Atlasul
Băncii Mondiale). Preferinţa provine din dorinţa de simplificare a
calculelor.
Cursul de schimb reprezintă preţul ce trebuie plătit pe piaţa
devizelor în valută străină pentru a obţine o unitate de valută naţio-
nală. Conversia indicatorilor valorici folosind acest procedeu are
avantajul că astfel de cursuri sunt disponibile simultan pentru toate
ţările lumii.
Cursul de schimb, din mai multe motive, nu poate fi considerat ele-
ment decisiv în transformarea indicatorilor sintetici din valută naţională.
• În primul rând, deoarece el se stabileşte pe baza produselor
care fac obiectul comerţului exterior şi a altor elemente de
natura tranzacţiilor economice şi finanţare internaţională şi, deci,
nu sunt luate în considerare toate bunurile ce intră în structura
Produsului Intern Brut. Acest neajuns face ca metodologia spe-
cifică acestui curs de schimb să influenţeze negativ calculele, în
special pentru ţările unde ponderea comerţului exterior în PIB
este redusă.
• Un alt motiv este acela că, în perioade scurte de timp, cursul
valutar real poate să se modifice foarte mult fără a exista schimbări
semnificative în volumul producţiei, al cheltuielilor consumului,
modificări în evoluţia economiei. Aceasta, datorită numeroşilor
factori interni (ce ţin de activităţile economice, monetare, de
esenţă social-politică), internaţionali (raportul cerere-ofertă de
bani pe piaţa externă, caracteristicile economiei mondiale), care
influenţează cursul folosit în tranzacţiile internaţionale.
133

Cursurile valutare nu reprezintă o bună unitate de măsură
pentru a ilustra deosebirile în ceea ce priveşte puterea de cumpă-
rare a valutelor ţărilor.
Paritatea Puterii de Cumpărare (PPC) – alternativă
la cursul de schimb
Determinate pe baza preţurilor bunurilor şi serviciilor reprezen-
tative, selectate şi care sunt vândute pe piaţa internă a ţărilor parti-
cipante la comparare, PPC exprimă numărul de unităţi de valută nece-
sare pentru cumpărarea într-o ţară a aceluiaşi volum de bunuri care se
poate obţine cu o unitate monetară a ţării bază de comparare.
Spre deosebire de cursul valutar, ce ţine seama de conjunctura
economică şi financiară, exprimată prin relaţii în domeniul tranzac-
ţiilor comerciale şi financiare, PPC exprimă raportul între preţurile
practicate în condiţiile pieţei interne ale fiecărei ţări.
De exemplu, dacă preţul unui hamburger în România este de
45.000 lei şi în SUA 2,20 USD, atunci PPC pentru hamburger între
România şi SUA este 45000 lei la 2,20 USD sau 20455 lei la 1 USD.
Aceasta înseamnă că pentru fiecare dolar cheltuit pe hamburger în
SUA, 20455 lei ar trebui cheltuiţi în România pentru a obţine aceeaşi
cantitate şi calitate – sau cu alte cuvinte acelaşi volum – de hamburgeri.
De aceea, pentru a compara volumele de hamburgeri cumpărate
în cele două ţări, fie cheltuielile cu hamburgerii în România pot fi
convertite la USD prin împărţirea lor la 20455, fie cheltuielile cu ham-
burgerii în SUA pot fi transformate în lei prin multiplicare cu 20455.
PPC-urile nu se calculează doar pentru produsele individuale, ci
şi pentru grupe de indicatori, pentru categorii de cheltuieli din
compunerea PIB, defalcate din elemente globale (consumul populaţiei,
consumul colectiv guvernamental, formarea brută a capitalului fix,
modificarea stocurilor şi exportul net) şi pentru total PIB.
Dacă PPC, în 1999, pentru PIB, între România şi SUA este de
4447 lei la dolar, se poate afirma că pentru fiecare dolar cheltuit
pentru PIB în SUA, în România se cheltuiesc 4447 lei pentru a
cumpăra acelaşi volum de bunuri şi servicii. „Acelaşi volum” nu înseamnă
un coş identic de bunuri şi servicii cumpărat în ambele ţări. Compo-
ziţia coşului va varia între ţări şi va reflecta diferenţele în gusturi,
background cultural; ambele coşuri vor furniza în principiu aceeaşi
satisfacţie sau utilitate.
134

Determinarea PPC pe baza preţurilor bunurilor şi serviciilor
cuprinse în eşantion şi vândute pe piaţa internă a ţărilor participante la
comparare poate fi asimilată calculului unui raport special (numit şi
indice de preţ), unde dimensiunea comparării este spaţiul, nu timpul.
Fie două ţări, A şi B. Pentru un articol X, raportul cheltuielilor în
valută naţională ale celor două ţări se poate scrie ca:
EB qB pB
= ×
EA qA pA
unde: E = cheltuieli
q = cantitate
p = preţuri
qB E B pB
= ÷
qA EA pA
E Iq B/A = indice de volum al articolului B

Iq
B/ A = B • PPCB / A faţă de A
EA PPCB/A = raportul preţurilor pentru
articolul X în ţările A şi B,
respectiv paritatea puterii de cumpărare
Lucrarea de comparare urmează, în principiu, trei faze:
A) PIB-ul fiecărei ţări este descompus într-un număr de grupe
primare13.
Următorul exemplu va lămuri structura clasificării:
Denumire
PIB
Consumul individual al gospodăriilor – agregat
Alimente, băuturi, tutun – grupa de cheltuieli
Alimente – subgrupă
Pâine şi cereale – categoria de cheltuieli
Orez
– grupa primară
Făină şi alte cereale
_______________
13
Grupă primară de cheltuieli PIB – cea mai detaliată entitate a clasi-
ficării, nivelul primar pentru care sunt calculate parităţile. O definiţie empirică
o caracterizează drept o grupă de produse omogene, din care va fi selectat un
număr de articole pentru a fi urmărite prin anchetele de preţ, articole repre-
zentative atât pentru categoria de indicatori, cât şi pentru ţara în cauză parti-
cipantă la comparare.
135

PIB este descompus în agregate principale de cheltuieli, iar con-
sumul individual al gospodăriilor este unul dintre ele (alături de consumul
colectiv guvernamental, formarea brută a capitalului fix, modificarea
stocurilor şi exportul net).
La rândul său, consumul individual al gospodăriilor este defalcat
pe grupe de cheltuieli – „alimente, băuturi, tutun” este un exemplu,
pentru care „alimente” reprezintă o subgrupă. În cadrul acestora, sunt
categorii de cheltuieli: de exemplu „pâine şi cereale”. „Orez”, „făină
şi alte cereale” reprezintă grupe primare.
B) În cadrul fiecărei grupe primare sunt culese preţuri
pentru articole selectate, care ar trebui să respecte două proprietăţi
esenţiale: comparabilitatea (care înseamnă că factorii ce influenţează
formarea preţului efectiv sunt identici în ţările ce se compară) şi
reprezentativitatea (care înseamnă că articolele selectate sunt carac-
teristice pentru modelul de cheltuieli şi au o pondere semnificativă în
grupa primară dată a ţărilor participante la comparare). Reprezentarea
grupelor primare prin intermediul articolelor individuale înseamnă, în
cazul orezului, evaluarea a cel puţin una dintre specificaţiile:
– orez, boabă lungă;
– orez, boabă medie;
– orez, pentru gătire rapidă.
Preţurile culese sunt folosite pentru a obţine rapoarte de
preţ pentru bunuri şi servicii individuale; apoi rapoartelor de preţ li
se calculează media pentru a obţine parităţi neponderate la nivelul de
grupă primară; în final, utilizând ca ponderi structurile de cheltuieli
PIB ale ţărilor ce sunt comparate în formula mediei geometrice pon-
derate, se obţine o paritate a puterii de cumpărare pentru fiecare nivel
de agregare, până la nivelul produsului intern brut.
C) Valorile naţionale ale grupelor primare sunt transformate
în valori comparabile internaţional prin intermediul PPC. Rezul-
tatele obţinute se numesc valori reale pentru a le deosebi de valorile
nominale (exprimate în valută naţională).
136

1999 România SUA
PIB (mil. valută naţională) 539.357.000 9.206.900
Cursul valutar (1USD … ROL) 15.339 1
Populaţia (mii pers.) 22.458 272.996
PIB (convertit pe baza cursului valutar) (mil.) 35.162 9.206.900
PIB/locuitor (cursul valutar) 1.565 33.725
Ponderea PIB/locuitor (%) România/SUA 4,6 100
PPC (1 USD … ROL) 4.447 1
PIB (convertit pe baza PPC) (mil.) 121.285 9.206.900
PIB/locuitor (PPC) 5.400 33.725
Ponderea PIB/locuitor (%) România/SUA 16,0 100
PIB/locuitor al SUA este de aproximativ 20 de ori mai mare

decât cel al României atunci când se foloseşte cursul valutar; cifra
corespunde nu doar unui volum de bunuri şi servicii mai mare, dar şi
unui nivel general de preţuri mai înalt .
Calculul PPC va permite tocmai eliminarea diferenţelor de preţuri,
obţinându-se o comparaţie „pură” de volum. Volumul per capita de
bunuri şi servicii produs în SUA este de numai 6 ori mai mare decât
cel al României.
Raportul celor două mărimi, PPC şi cursul de schimb, reprezintă
nivelul preţului naţional.
SUA România
PPC pentru PIB (1 USD … ROL) 1 4.447
Curs de schimb (1 USD … ROL) 1 15.339
Indicele nivelului de preţ 100 29,0
Pentru a compara cantităţi identice de bunuri şi servicii în SUA

şi România, se plătesc 100 USD şi, respectiv, 29 USD.
Cu alte cuvinte, au putut fi calculaţi trei seturi de indici:
a) indici ai cheltuielilor finale reale – folosiţi la nivelul PIB-ului
pentru compararea mărimii economice a ţărilor;
b) indici ai cheltuielilor finale reale/locuitor – folosiţi la nivel
de PIB pentru a compara bunăstarea economică a populaţiei;
c) indici ai nivelului de preţ – sugerează la nivel de PIB dife-
renţele în nivelurile generale de preţ între ţări.
137

Organizarea Programului de Comparare Internaţională
şi, respectiv, a Programului de Comparare Europeană
• Prima rundă a comparării (cu caracter experimental) a avut loc
în 1970, cu 10 ţări participante din toate continentele, cu niveluri
diferite de dezvoltare şi sisteme economice diferite.
• Următoarele runde: 1973, 1975, 1980,1985, 1990, 1993 (118 ţări),
2000. Pentru runda 2000, provocarea majoră a comunităţii
internaţionale este de a stabili coordonatorul global, cu mandatul
exact de a planifica, coordona şi conduce programul global.
• Runda 1980 a comparării a fost organizată pentru prima dată
după un schelet regional, sarcinile coordonării lucrărilor reve-
nind mai multor organizaţii regionale: OECD, Eurostat, Comisia
Economică pentru Europa, Comisia Economică pentru Africa,
Comisia Economică pentru Asia şi Pacific. Divizia de Statistică/
ONU este declarată coordonator central al comparărilor regionale,
sarcina ei fiind aceea de a garanta gradul necesar de comparabilitate
între acestea; înlănţuirea rezultatelor comparărilor regionale tre-
buie să genereze, pe cât posibil, o comparare internaţională
pertinentă, utilă şi oportună.
• Un exemplu concludent este Programul de Comparare Europeană,
în cadrul căruia numărul ţărilor participante a crescut de la 17
(runda 1980) la 43 (runda 1999). În cazul rundei 1999, Eurostat
a coordonat culegerea de date în 31 ţări – 15 state membre ale
Uniunii Europene, 3 ţări ale Asociaţiei Economice a Liberului
Schimb (Islanda, Norvegia, Elveţia) şi 13 ţări candidate. OECD a
coordonat culegerea de date în 12 ţări – 7 non-europene (Australia,
Canada, Japonia, Coreea de Sud, Mexic, Noua Zeelandă, SUA) şi
alte 5 ţări (Croaţia, Israel, Macedonia, Federaţia Rusă, Ucraina).
Eurostat a calculat PPC-uri şi cheltuieli reale pentru ţările pe
care le-a coordonat, iar OECD a integrat rezultatele cu culegerile de
date care i-au intrat în responsabilitate şi a determinat rezultate gene-
rale pentru 43 de ţări. Cele două grupe de ţări au fost înlănţuite la nivel
de preţuri, pentru că s-au evaluat produse selectate dintr-un coş comun
de bunuri şi servicii, OECD asigurându-se că existau în coş un număr
suficient de produse reprezentative pentru fiecare ţară.
Descrierea de mai sus corespunde unei comparări multilaterale
(când fiecare ţară este comparată direct cu fiecare dintre celelalte ţări
138

participante) spre deosebire de sistemul stea de comparări bilaterale
(efectuarea de comparări bilaterale între ţările aparţinând unei grupe
cu o „ţară de legătură”, care aparţinând şi altor grupe de ţări, permite
efectuarea de comparări între ţări ce ţin de grupe diferite). Utilizarea
abordării bilaterale a fost preferată până în anii ’90 din considerente
politice şi operaţionale:
– pieţele ţărilor erau prea eterogene pentru o abordare multi-
laterală;
– existau un număr foarte mic de produse comercializabile inter-
naţional şi o pondere mare de produse autohtone fără corespon-
dent între ţări.
Argumentele ce sprijină înlocuirea, după anii ’90, a abordării
bilaterale cu una multilaterală sunt:
– rezultatele comparărilor multilaterale sunt tranzitive;
– compararea multilaterală reduce, chiar elimină, ajustările de
calitate.
Compararea – runda 1999 a celor 43 ţări participante luând ca
referinţă media statelor membre OECD (OECD – 30 = 100) a scos în
evidenţă următoarea grupare:
• în cazul indicilor PIB real/locuitor:
– grupul ţărilor cu venit înalt (120 şi peste): Danemarca,
Islanda, Luxemburg, SUA, Elveţia, Norvegia;
– grupul ţărilor cu venit mijlociu spre mare (100 – 119):
Australia, Austria, Belgia, Canada, …, Germania, Regatul Unit, …
– grupul ţărilor cu venit mijlociu spre mic (50 – 99): Cipru,
Republica Cehă, Grecia, Ungaria, Slovenia, Spania, Portugalia,
Israel, …
– grupul ţărilor cu venit scăzut (sub 50): Bulgaria, Estonia,
Lituania, Letonia, România (24), Federaţia Rusă, ...
• în cazul nivelului de preţ, de asemenea 4 grupe, a căror com-
poziţie de ţări nu diferă foarte mult, în sensul că, cu cât o ţară este mai
bogată, cu atât există tendinţa unui nivel de preţ mai ridicat.
Compararea constituie o imagine de moment asupra unei anumite
perioade (an de referinţă). Aceste rezultate, exprimate în preţurile
curente ale fiecărei perioade, nu se pot corela cu dinamica exprimată
în valută naţională în preţuri constante, datorită evoluţiei modificărilor
în structura PIB şi a preţurilor în cadrul acestei structuri.
139

În practică însă se folosesc diferite metode, dintre care cea mai
simplă este extrapolarea globală. Pe baza rezultatului obţinut pentru
PIB din runda de comparare, aplicând rata naţională de creştere în
cazul fiecărei ţări se pot extrapola şi intrapola valori pentru diferiţi ani
intermediari. Ceea ce trebuie să se reţină este faptul că, folosind
această procedură, întreaga serie estimată pentru anii intermediari va fi
exprimată în preţurile anului de referinţă.
1999 2000
PIB/locuitor (USD) 5400 5524
Indicatorul naţional de creştere a
PIB/locuitor (an anterior = 100) 100 102,3
Cât de utile sunt rezultatele comparării?

Cu ocazia celei de-a 27-a Sesiuni Plenare a Comisiei de Statistică a
Naţiunilor Unite, hotărârea de a „organiza rundele de comparare la
fiecare cinci ani şi de a integra lucrarea de comparare în programele
Indicelui Preţului de Consum şi Conturilor Naţionale” nu a avut un
impact atât de puternic încât să genereze obligativitatea calculului
pentru toate administraţiile naţionale. Mai mult ca sigur că alta ar fi
fost situaţia dacă o asemenea decizie ar fi fost indisolubil legată de o
imediată aplicabilitate practică. Ceea ce, în fapt, nu este departe de
adevăr, însă nu de unul mediatizat cum se cuvine. De exemplu, iată
enunţate câteva aplicaţii importante care se construiesc pe baza rezul-
tatelor Programelor de Comparare:
• Comparări între ţări pe baza nivelului performanţelor economice.
• Evaluarea sărăciei şi a distribuţiei acesteia, fără de care aloca-
rea de fonduri, accesul la credite ar fi nefundamentate.
• Stabilirea fundamentată a drepturilor de tragere şi a mărimii coti-
zaţiilor pentru statele membre ale Fondului Monetar Internaţional,
… alte organizaţii internaţionale; un subiect ambiguu şi oarecum
delicat de abordat, pentru că în timp s-au făcut afirmaţii de genul
„… la nivel mondial, rezultatele Programului de Comparare
Internaţională nu trebuie folosite nici de Naţiunile Unite, nici de
către Banca Mondială pentru a servi unor scopuri adminis-
trative”. Explicaţia a constat în existenţa deja în funcţiune a
propriilor sisteme de calcul ale organizaţiilor mai sus menţio-
nate, cu mult înaintea Programului de Comparare. Alte motive,
140

oarecum justificate, erau în legătură cu critica estimărilor run-
delor care deveneau disponibile pentru utilizare după un număr
prea mare de ani şi cu critica rezultatelor care nu luau în calcul
toate ţările în care ar fi fost interesate organismele în cauză. Nu
ştim ce ne rezervă viitorul în legătură cu această opţiune: folo-
sirea sau nu a PPC în scopuri administrative de către organizaţii
internaţionale. Însă ne putem pronunţa în sensul că, alături de
obiectivul producţiei de statistici, care este corectitudinea datelor,
aspectul utilizării lor practice nu trebuie neglijat.
• Prima estimare a cursurilor oficiale de schimb în cazul econo-
miilor acelor ţări care încearcă deschiderea către comerţul inter-
naţional şi atragerea de investiţii străine.
• În exemplul final, afirmăm, fără a greşi, că, în realitate,
comparările internaţionale sunt parte din viaţa noastră, a tuturor.
Apreciem, uneori, că la Paris viaţa este mai costisitoare decât la
Roma, acţionând în consecinţă. Organizaţiile internaţionale sunt
deosebit de atente în ce priveşte remunerarea salariaţilor, astfel
încât să existe modalitatea de compensare în cazul unor costuri
diferite de viaţă. Drept urmare, se calculează coeficienţi de corecţie
ai salariului în încercarea de a obţine puteri de cumpărare egale ale
salariilor funcţionarilor oficiali aflaţi la post în diferite ţări.
Este de la sine înţeles faptul că valorile reale ale Produsului
Intern Brut (PIB) calculate pe baza PPC, alături de cele ale PIB în
preţuri constante, îşi au rolul lor în explicarea creşterilor economice
într-o lume în rapidă schimbare care se confruntă cu mutaţii rapide în
ce priveşte comerţul exterior şi investiţiile. Cele două tipuri de
estimări, luate împreună, sprijină sintagma: „sistemul statisticii
economice internaţionale chemat să stea la baza luării deciziilor
politice, a monitorizării şi evaluării ulterioare – fără Parităţile Puterii
de Cumpărare – ar fi considerabil mai sărac”.
141

8. METODE DE DETERMINARE A INDICATORILOR
SINTETICI-AGREGAŢI LA NIVEL INTERNAŢIONAL
În favoarea calculului unui indicator sintetic-agregat cuprinzător,

pentru determinarea nivelului dezvoltării economice şi sociale, ple-
dează cel puţin două argumente.
Ţările se ierarhizează întotdeauna diferit în funcţie de fiecare
indicator care are o semnificaţie proprie; diferenţele rezultă din faptul
că economia fiecărei ţări prezintă particularităţi fireşti, întrucât altele
sunt condiţiile istorice de dezvoltare, resursele naturale şi de muncă de
care dispun ţările, altul este gradul de aplicare a ştiinţei şi tehnicii în
producţie. Condiţiile geografice, mărimea ţărilor, factorii culturali con-
tribuie la imprimarea unor trăsături distincte economiilor naţionale.
Mărimea indicatorilor valorici sintetici (Produsul Intern Brut sau
Venitul Naţional) prezintă limite în evaluarea nivelului de dezvoltare.
Dacă, în consecinţă, se agreează concepţia potrivit căreia Produsul
Intern Brut (sau Venitul Naţional) este insuficient pentru caracte-
rizarea nivelului de dezvoltare economică (cu atât mai mult a nivelului
de dezvoltare economică şi socială) pentru că evoluţia sa depinde şi de
anumite condiţii conjuncturale, atunci se utilizează metode de determi-
nare a indicatorilor sintetici agregaţi.
Determinarea unui asemenea indicator implică dificultăţi de ordin
metodologic:
a) în ceea ce priveşte ponderarea indicatorilor parţiali, ponderile
care se folosesc în calcul nu ar trebui să aibă valabilitate egală
pentru toate ţările, pentru că economiile naţionale sunt foarte
diferite, iar semnificaţia indicatorilor este influenţată de tradiţie,
de valorile culturale ale fiecărei ţări;
b) mulţi dintre indicatorii parţiali sunt legaţi între ei, depind unii
de alţii şi, ca atare, sunt luaţi în considerare de mai multe ori în
calcul;
142

c) reunirea mai multor indicatori parţiali într-un indicator
sintetic agregat estompează tocmai aspectele şi legăturile a căror
dezvăluire este urmărită. Deosebirile pe care le evidenţiază
fiecare dintre indicatorii parţiali pot fi compensate, astfel încât
indicatorul sintetic-agregat să nu le mai reflecte (aceasta este şi
explicaţia gradului înalt de suprapunere a ierarhizării ţărilor
după indicatori agregaţi cu ierarhizarea după PIB/locuitor).
Literatura de specialitate oferă un exemplu interesant şi extrem
de uzitat de indicator de tip sintetic agregat, indicele dezvoltării
umane, care măsoară dezvoltarea socială şi care se referă la aspecte
particulare, cum ar fi ierarhizarea ţărilor în funcţie de nivelul bună-
stării populaţiei.
Calculul indicelui dezvoltării umane
Bazele conceptului au fost puse în primul Raport asupra Dezvoltării
Umane, din 1990, elaborat sub egida Programului Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare. Definirea conceptului avea în vedere ca abordarea
să fie valabilă pentru un orizont larg de timp, pentru toate persoanele
şi pentru orice nivel de dezvoltare a ţărilor.
Pledând în favoarea unei dezvoltări axate asupra persoanei,
rapoartele anuale ulterioare14, fiecare cu o temă distinctă, dar având o
orientare pragmatică, dezvoltă acest concept de bază şi examinează
noi aspecte şi cerinţe ale dezvoltării umane.
Gama indicatorilor luaţi în studiu este în directă legătură cu tema
stabilită pentru o etapă dată. Studiile la nivel mondial au în vedere, pe
de o parte, compatibilitatea metodologică sau informaţională a statis-
ticilor utilizate, iar pe de altă parte, tematica, mesajul şi spaţiul studiului.
Pe plan naţional, studiile trebuie, pot fi şi chiar sunt mai cuprin-
zătoare şi, mai ales, mai transparente vizavi de opţiunile guverna-
mentale. Studiile naţionale sunt orientate cu prioritate spre analiza
discrepanţelor sociale, datorită repartiţiei inechitabile şi polarizării
sociale, ca urmare a sărăciei şi a conflictelor sociale. Din studiile privind
_______________
14
1991 – Finanţarea dezvoltării umane; 1992 – Dimensiunile globale
ale dezvoltării umane; 1993 – Participarea oamenilor; 1994 – Noi dimen-
siuni ale securităţii umane; 1995 – Egalitatea între sexe şi dezvoltarea
umană; 1996 – Creşterea economică şi dezvoltarea umană; 1997 – Dezvol-
tarea umană în slujba eradicării sărăciei; 1998 – Modul de consum şi
dezvoltarea umană; 1999 – Mondializarea cu faţă umană.
143

dezvoltarea umană rezultă formularea unei serii de politici şi strategii
referitoare, atât la dezvoltarea economică, cât şi la protecţia socială.
Studiile referitoare la dezvoltarea umană trebuie să fie ancorate
în cerinţele politicilor actuale. Pentru ţările în tranziţie din Europa
Centrală şi de Est, un obiectiv major îl reprezintă aderarea la Uniunea
Europeană. Ţările în tranziţie investesc importante resurse financiare
şi umane pentru alinierea la normele şi standardele europene în vede-
rea integrării viitoare. Toate aceste acţiuni au un impact direct asupra
dezvoltării umane, iar efectele pot fi pozitive sau negative în funcţie de
politicile adoptate, de calitatea şi eficienţa lor şi de modul lor de aplicare.
De asemenea, pentru ţările în tranziţie din Europa Centrală şi de
Est nu se poate ignora legătura care există între integrarea în NATO şi
dezvoltarea umană.
Integrarea în NATO, care înseamnă compatibilitatea forţelor
militare ale fiecărei ţări membre cu cerinţele acestei organizaţii, im-
pune o anumită pondere a cheltuielilor militare în bugetele naţionale,
de regulă pe seama cheltuielilor pentru sănătate şi educaţie, deci în
dauna dezvoltării umane.
Asigurarea unei corespondenţe între studiile naţionale şi cele
mondiale solicită:
– obligativitate din punct de vedere metodologic;
– aliniere din punct de vedere tematic, pentru sincronizarea mo-
dului de abordare a dezvoltării umane până la gradul de deta-
liere necesar ilustrării dimensiunilor sale.
Conceptul de dezvoltare umană nu trebuie confundat cu alte
două noţiuni vehiculate: nivel de trai şi calitatea vieţii.
Nivelul de trai este definit ca fiind gradul de satisfacere a nece-
sităţilor de viaţă ale populaţiei unei ţări, ale unui grup sau ale unei
persoane, expresie a volumului de bunuri şi servicii de care dispune
populaţia pe baza veniturilor obţinute.
Calitatea vieţii are o arie de cuprindere mai largă decât nivelul
de trai, abordând şi starea demografică, calitatea mediului înconju-
rător şi al celui social-politic. Astfel, sintetizând, prin calitatea vieţii se
înţelege totalitatea condiţiilor naturale, tehnico-economice, sociale,
politice şi culturale care permit fiinţei umane să folosească bunurile şi
serviciile pentru asigurarea integrităţii sale biologice, sociale şi culturale.
144

Dezvoltarea umană reprezintă „un proces ce contribuie la
lărgirea gamei de posibilităţi ce se oferă fiecărei persoane”.
Indiferent de stadiul de dezvoltare, trebuie îndeplinite trei condiţii
esenţiale:
– o viaţă lungă şi sănătoasă;
– acces la educaţie şi cultură;
– acces la resursele necesare pentru a beneficia de un nivel de
viaţă convenabil.
La acestea se adaugă:
– libertatea politică, economică şi socială;
– garantarea drepturilor fundamentale ale oamenilor;
– respectul pentru propria persoană.
Un sistem ideal de măsurare şi analiză ar trebui să cuprindă
numeroase variabile. În acelaşi timp, trebuie avut în vedere:
– absenţa sau incompatibilitatea unor statistici pertinente;
– cuprinderea într-un studiu a unui sistem de indicatori care să
acopere toate aspectele privind dezvoltarea umană ar putea pro-
duce o imagine confuză şi ar deturna atenţia de la tendinţele generale.
Se consideră că metodologia adoptată – la nivel mondial şi
naţional – este principială din punct de vedere ştiinţific şi elastică din
punct de vedere al metodelor de calcul.
Măsurarea dezvoltării umane cu ajutorul unui indicator sintetic
are la bază trei elemente esenţiale:
a) longevitatea – măsurată prin speranţa de viaţă la naştere, care
reflectă durata vieţii şi aspecte ale alimentaţiei şi sănătăţii;
b) nivelul de educaţie – măsurat cu o medie aritmetică pon-
derată între gradul de alfabetizare (cu o pondere de 2/3) şi gradul
de cuprindere în învăţământ (cu o pondere de 1/3);
c) standardul de viaţă se evaluează prin Produsul Intern Brut
(PIB)/locuitor calculat la paritatea puterii de cumpărare, în dolari
(USD).
Celor trei variabile le este comun inconvenientul că reprezintă
medii ce maschează disparităţi care există în cadrul unei populaţii,
îndeosebi venitul pe locuitor, ca urmare a unei repartiţii inechitabile.
Din combinarea celor trei indicatori privind puterea de cum-
părare reală, educaţia şi sănătatea, rezultă un indicator agregat care
145

permite o măsurare cât mai exactă a progresului uman. Este indica-
torul dezvoltării umane (IDU), utilizat în studiile internaţionale ca
etalon al dezvoltării, atât pentru clasificarea ţărilor după IDU, cât şi
după PIB pe locuitor, ceea ce permite ilustrarea diferitelor aspecte şi
dimensiuni ale corelaţiei dintre creşterea economică şi dezvoltarea umană.
Prin metoda de calcul bazată pe cele trei componente, indicele
are funcţia de etalon în comparaţiile în timp şi spaţiu privind dezvol-
tarea umană.
IDU reflectă priorităţile naţionale, pune în evidenţă disparităţile,
măsoară progresul şi stimulează dialogul în contextul politicii de ajutorare.
IDU dezagregat pe regiuni, pe sexe, pe grupuri etnice, pe clase
de venit şi după alte criterii oferă, se pare, o bună posibilitate de a
studia profilul uman al societăţilor, de a identifica domeniile care
necesită o implicare politică şi luarea de măsuri. Astfel, în unele ţări,
calcularea indicilor dezagregaţi ai dezvoltării umane a contribuit la
discuţiile privind realocarea resurselor către regiunile defavorizate. În
alte ţări, au fost create departamente sau ministere ce au ca obiect de
activitate procesul de dezvoltare umană.
În cadrul reformulării preocupărilor legate de dezvoltare, conceptul
dezvoltării umane a stimulat dezbaterea academică privind conceptele
şi procesele de bază ale dezvoltării.
Principalele teme ale dezbaterii:
• Alegerea dimensiunilor. Anumite critici au subliniat că o
serie de dimensiuni lipsesc din IDU: libertatea politică, valorile
culturale, mediul înconjurător. De aceea, IDU ar trebui privit ca o
măsură parţială a progresului uman.
• Alegerea variabilelor. Unele critici sugerează că mai multe
sau chiar alte variabile ar trebui incluse pentru a măsura cele trei
dimensiuni ale IDU. De exemplu, s-a propus ca, alături de speranţa de
viaţă la naştere, să se includă mortalitatea infantilă şi securitatea
alimentară, pentru a caracteriza mai bine sănătatea unei naţiuni.
• Calitatea datelor. Datele care stau la baza IDU au fost atent
cercetate, deoarece aceste date determină rangul ţărilor. Estimările
IDU se bazează în principal pe cifrele standardizate de la agenţiile şi
organizaţiile internaţionale. Uneori, există întârzieri din partea ţărilor
în furnizarea datelor către organizaţiile internaţionale.
146

• Tratarea venitului. Anumite critici au fost formulate cu privire
la modul de tratare a venitului. Unii critici consideră că venitul nu ar
trebui să intre în componenţa indicelui, de vreme ce este doar un mijloc,
nu un scop. Dar această părere are la bază o neînţelegere conceptuală,
deoarece venitul în IDU este doar o aproximare a unui nivel de viaţă decent.
• Alte probleme tehnice. Una dintre problemele ridicate s-a referit
la alegerea ponderilor variabilelor din cadrul indicelui compozit. Dar
s-a dovedit că IDU este un indicator stabil: chiar atunci când au fost
încercate diferite ponderi, valoarea IDU pe ţări nu s-a schimbat sem-
nificativ.
Chiar dacă nu este perfect, IDU este considerat util, deoarece
are un grad mai mare de cuprindere decât PIB, măsurând şi alte
posibilităţi umane alături de venit.
Metodologia de calcul a indicelui dezvoltării umane cuprinde
următoarele etape:
I) stabilirea valorilor atinse de cele trei elemente esenţiale luate
în calcul, în fiecare ţară;
II) determinarea indicelui ajustat pentru fiecare componentă, cu
ajutorul formulei:
Valoarea reală xij − Valoarea min x i
I ij =
Valoarea max xi − Valoarea min x i
unde: max Xi = valoarea maximă a indicatorului „i” stabilită la scară
mondială
min Xi = valoarea minimă a indicatorului „i” stabilită la scară
mondială
Xij = valoarea reală a indicatorului „i” pentru ţara j
Pentru fiecare componentă au fost stabilite următoarele valori
maxime şi minime:
Indicator Valoarea minimă Valoarea maximă
Speranţa de viaţă la naştere 25 ani 85 ani
Gradul de alfabetizare 0% 100 %
Gradul de cuprindere în învăţământ 0% 100 %
PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare 100 $ 40,000 $
Tratarea indicatorului de venit este ceva mai complexă. Se folo-
seşte, încă de la prima ediţie a Raportului mondial asupra dezvoltării
umane, în 1990, o formulă de corectare a venitului.
147

Astfel,
log y − log ymin
W ( y) =
log ymax − log ymin
III) determinarea indicelui dezvoltării umane.
Indicele dezvoltării umane se calculează ca medie aritmetică
simplă a celor trei indicatori ajustaţi ai duratei de viaţă, nivelului de
educaţie şi PIB real pe locuitor calculat (la PPC).
1 3
IDU j = ∑ I ij
3 i =1
unde: j = ţara pentru care se calculează IDU
Iij = valoarea ajustată a indicatorului i pentru ţara j
Pentru IDU al României, al anului 2000, etapele de calcul sunt
următoarele:
1) stabilirea valorilor atinse de cele trei elemente luate în calcul:
– speranţa de viaţă = 70,5 ani
– gradul de alfabetizare a populaţiei adulte = 97% (15 ani şi
peste); rata brută de cuprindere în învăţământ = 66,6%
– PIB/locuitor = 5533 USD.
2) determinarea indicelui ajustat pentru fiecare componentă:
Indicele speranţei de viaţă: (70,5 – 25)(85 – 25) = 0,758
Indicele gradului de alfabetizare: (97 – 0)(100 – 0) = 0,970
Indicele ratei brute de cuprindere în învăţământ: (66,5 – 0)(100 – 0) =
= 0,665
Indicele nivelului de educaţie: (2 X 0,970 + 0,665) / 3 = 0,868
Indicele PIB/locuitor: (log 5533 – log 100)(log 40000 – log 100) =
= 0,670
3) determinarea IDU, ca medie a celor trei indici de bază cărora
li se acordă ponderi egale:
(0,758 + 0,868 + 0,670) / 3 = 0,765
În Raportul Mondial al Dezvoltării Umane/ediţia 2003, valoarea

IDU pentru România anului 2001 este de 0,773, ţara noastră fiind
situată pe poziţia 72 dintr-un total de 175 ţări luate în studiu. Pe prima
poziţie este Norvegia (IDU = 0,944), iar pe ultima, Sierra Leone
(IDU = 0,275).
148

Indici derivaţi ai dezvoltării umane
Dezvoltarea umană este un proces de lărgire a posibilităţilor
pentru toţi oamenii, nu doar pentru o parte a societăţii. Un astfel de
proces devine injust şi discriminatoriu dacă majoritatea femeilor sunt
excluse de la acest proces. Mult timp, s-a considerat că dezvoltarea
este un proces de care beneficiază toate persoanele, indiferent de
poziţia socială şi de sex. Însă experienţa ne demonstrează altceva.
Toate societăţile se confruntă cu mari disparităţi între sexe şi între venituri.
• Indicele disparităţii între sexe (IDS)
Indicele disparităţii între sexe utilizează aceleaşi elemente de
bază ca şi IDU, dar ajustează indicele speranţei de viaţă, al nivelului
de educaţie şi al veniturilor, ţinând seama de disparităţile între popu-
laţia feminină şi cea masculină.
Ajustarea în funcţie de disparităţile existente între sexe utili-
zează o formulă care exprimă „aversiunea” faţă de inegalităţi, prin
„ponderea echivalentă egal repartizată”, cu parametrii de ponderare a
căror sumă este egală cu 2 şi care reprezintă media armonică a
valorilor pentru bărbaţi şi femei.
Indicele disparităţii între sexe se calculează ca medie aritmetică
a celor trei indici egal repartizaţi: al speranţei de viaţă, al nivelului de
educaţie şi al parităţilor veniturilor din muncă. Valoarea acestui indice
reflectă dimensiunea disparităţii între sexe pentru o ţară anume şi,
raportată la valoarea maximă (1), indică distanţa pe care o are de
parcurs ţara respectivă pentru a atinge o egalitate reală între sexe.
Acest indicator înregistra în anul 2001 următoarele valori: pe primul
loc, Norvegia, cu un indice IDS = 0,941, iar pe ultimul loc Niger, cu
IDS = 0,279. România înregistra o valoare de 0,771.
• Indicele participării femeii
Indicele participării femeii are în componenţă variabile definite
explicit pentru comensurarea controlului pe care îl pot exercita femeile
şi bărbaţii în domeniile economic şi politic.
Pentru reflectarea participării şi dobândirii puterii decizionale în
economie, se utilizează proporţiile – diferenţiate pe sexe – în cadrul
conducătorilor şi funcţionarilor superiori din administraţia publică şi
din unităţile economico-sociale, respectiv în cadrul specialiştilor cu
ocupaţii intelectuale. Structura parlamentarilor pe sexe este utilizată
pentru a reflecta participarea la luarea deciziilor politice.
149

Indicele participării femeii se calculează ca medie aritmetică
ponderată a celor trei indici:
a) al participării politice;
b) al participării economice;
c) al părţilor veniturilor din muncă.
• Indicatorul sărăciei umane (ISU)
Pentru a evalua lipsurile înregistrate în cadrul dimensiunilor ele-
mentare ale dezvoltării umane a fost elaborat un nou concept, cel al
sărăciei umane. Acest concept utilizează, pentru evaluarea deficitelor
din domeniul dezvoltării umane, un indicator specific gradului de dez-
voltare al fiecărei ţări. De aceea, indicatorul sărăciei umane se calculează
conform unor formule diferite, pentru ţările în curs de dezvoltare şi,
respectiv, dezvoltate.
• Indicatorul sărăciei umane pentru ţările în curs de dezvoltare
(ISU – 1)
Indicatorul sărăciei umane pentru ţările în curs de dezvoltare se
concentrează asupra a trei aspecte esenţiale ale vieţii umane, care sunt
deja cuprinse în cadrul IDU, şi anume: longevitatea, educaţia şi condi-
ţiile de viaţă, dar include aceste aspecte din perspectiva deficitelor.
Deficitul în termeni de longevitate se măsoară prin probabili-
tatea de a deceda la o vârstă relativ tânără. Deficitul care se referă la
educaţie constă în a măsura excluderea persoanelor de la lectură şi
comunicaţie. A treia formă a carenţelor priveşte absenţa accesului la
condiţii de viaţă decente şi este corelată cu ceea ce oferă economia în
ansamblul ei.
În calculul ISU-1, insuficienţele în termeni de longevitate sunt
reprezentate de procentul persoanelor ce riscă a deceda înainte de
vârsta de 40 ani (P1), iar lipsa educaţiei, prin procentul persoanelor
analfabete (P2).
Pentru a evalua lipsa unui acces la condiţii de viaţă decente se
utilizează un indicator compus ce conţine trei variabile:
• procentul persoanelor ce nu au acces la apă potabilă (P31);
• procentul persoanelor ce nu au acces la serviciile de sănătate (P32);
• procentul copiilor sub 5 ani ce suferă de insuficienţă ponderală
moderată şi acută (P33).
150

Subindicatorul compus P3 se obţine ca medie aritmetică a celor
trei variabile P31, P32 şi P33. Formula de calcul pentru ISU – 1 este
următoarea:
ISU − 1 = [1 / 3( P13 + P23 + P33 )]1 / 3
• Indicatorul sărăciei umane pentru ţările dezvoltate (ISU – 2)
Indicatorul sărăciei umane pentru ţările dezvoltate se concen-
trează asupra a patru aspecte esenţiale ale vieţii umane, şi anume:
longevitatea, educaţia, condiţiile de viaţă şi excluderea.
Prima formă a lipsurilor se măsoară tot în termeni de longevitate
şi reprezintă probabilitatea de a deceda la o vârstă relativ tânără.
A doua formă, ce se referă la educaţie, constă în a măsura exclu-
derea persoanelor de la lectură şi comunicaţie.
A treia formă priveşte absenţa accesului la condiţii de viaţă
decente şi este corelată ce ceea ce oferă economia în ansamblul ei.
În fine, a patra se referă la neparticiparea la viaţa socială sau
excludere.
În calculul ISU–2, insuficienţele în termeni de longevitate sunt
reprezentate de procentul persoanelor ce riscă a deceda înainte de
vârsta de 60 de ani (P1), iar lipsa educaţiei, prin procentul persoanelor
analfabete, conform definiţiei OCDE (P2).
Pentru a evalua lipsa unui acces la condiţii de viaţă decente se
utilizează procentul persoanelor care trăiesc sub pragul de sărăcie
corespunzător jumătăţii medianei venitului individual disponibil (P3).
Excluderea este măsurată prin intermediul populaţiei aflate în şomaj
de lungă durată, adică mai mult de 12 luni (P4).
Formula de calcul pentru ISU-2 este următoarea:
ISU − 2 = [1 / 4( P13 + P23 + P33 + P43 )]1 / 3
Cei doi indicatori ai sărăciei umane au fost introduşi în Raportul
Mondial asupra Dezvoltării Umane începând cu anul 1997. Deşi aduc
un plus de informaţie cu privire la deficitele care se înregistrează din
prisma dezvoltării umane, atât în ţările în curs de dezvoltare, cât şi în
ţările dezvoltate, totuşi, ele prezintă dezavantajul că nu există sufi-
ciente date pentru toate variabilele incluse în calcul. De aceea, este
greu să se calculeze o valoare a ISU-1 sau ISU-2 pentru toate ţările, pe
baza cărora să se facă o ierarhizare şi o apreciere relativă a nivelului
sărăciei umane la nivel global.
151

9. METODE UNITARE DE CERCETARE
PE PLAN INTERNAŢIONAL/EUROPEAN

europene regionale
Uniunea Europeană este compusă din 250 de regiuni diferite, iar
disparităţile dintre regiunile statelor membre sunt izbitoare. Articolul
158 din Tratatul modificat de instituire a Comunităţii Europene
stipulează următoarele: „…Comunitatea urmăreşte reducerea dispa-
rităţilor dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi a
rămânerii în urmă a regiunilor sau insulelor defavorizate, inclusiv a
zonelor rurale”. Aprecierea disparităţilor se realizează prin prisma
nivelului de bogăţie generat de fiecare ţară. Indicatorul statistic la care
se apelează cel mai frecvent este Produsul Intern Brut, definit prin
Sistemul European al Conturilor ca sumă a valorilor adăugate brute
ale tuturor producătorilor rezidenţi, la preţul pieţei, la care se adaugă
impozitele şi se scad subvenţiile la importuri.
Cadrul general al politicii regionale
• 1957: Tratatul de la Roma stipula ca obiectiv „întărirea unităţii
economiilor şi asigurarea dezvoltării armonioase prin reducerea
diferenţelor existente între regiuni şi stimularea celor mai puţin
dezvoltate”;
• 1958: s-au stabilit două fonduri bazate pe sectoare distincte:
Fondul Social European şi Fondul European pentru Direcţionarea
şi Garantarea Agriculturii;
• 1975: s-a creat Fondul European de Dezvoltare Regională, a
cărui menire era redistribuirea unei părţi din contribuţiile la
bugetul statelor membre către zonele cele mai sărace;
• 1986: Actul Unic European stabileşte bazele pentru o veritabilă
politică de coeziune, proiectată pentru a compensa sarcina pieţei
unice pentru ţările mai puţin favorizate;
152

• 1989-1993: Consiliul European de la Bruxelles, din februarie
1988, revizuieşte funcţionarea fondurilor de solidaritate – în
accepţiunea actuală, fonduri structurale – şi le alocă 68 miliarde
de ECU (în preţurile anului 1997);
• 1992: Tratatul asupra Uniunii Europene, care intră în vigoare
în 1993, promovează coeziunea printre obiectivele principale ale
Uniunii, alături de Uniunea Economică şi Monetară şi de Piaţa
Unică. De asemenea, susţine crearea Fondului de Coeziune
pentru sprijinirea proiectelor în domeniile mediului înconjurător
şi transporturilor în statele membre mai puţin prospere;
• 1994-1999: Consiliul European de la Edinburgh – decembrie
1993 – decide alocarea de 177 miliarde ECU (în preţurile anului
1999), deci o treime din bugetul Comunităţii, pentru politica de
coeziune. Pe lângă fondurile structurale se creează un nou
instrument financiar, destinat pescuitului.
• 1997: Tratatul de la Amsterdam confirmă importanţa coeziunii
şi include un articol special pentru populaţia ocupată, care subli-
niază necesitatea de a acţiona pentru reducerea şomajului;
• 2000-2006: Consiliul European de la Berlin (martie 1999)
promovează o reformă a fondurilor structurale şi ajustează func-
ţionarea fondului de coeziune;
• 2000-2006: Instrumentul pentru politici structurale de preade-
rare (ISPA) şi Programul special de aderare pentru agricultură
şi dezvoltare rurală (SAPARD) completează programele Phare
pentru promovarea dezvoltării economice şi sociale a ţărilor din
Europa Centrală şi de Est.
Ce este politica regională?
Politica regională este o reţea de entităţi financiare şi instituţionale
pentru sprijinirea regiunilor Europei în dezvoltarea lor, având drept
obiectiv echilibrarea prosperităţii în Comunitate. Obiectivul său este
diminuarea disparităţilor dintre regiunile prospere şi cele rămase în
urmă, fără limitare la contribuţii financiare.
Politica regională europeană se confruntă actualmente cu trei
provocări majore:
– primirea de noi ţări, aflate în condiţii economice şi sociale adesea
mai puţin prospere decât cea mai slab dezvoltată regiune a celor 15 state
153

membre ale UE. Ajutorul de preaderare este instrumentul la care se
apelează pentru nivelarea disparităţilor în această situaţie, orientat
suplimentar pentru îmbunătăţirea protecţiei mediului înconjurător şi a
sistemelor de transport ale acestora. După aderarea ţărilor candidate la
Uniunea Europeană, ajutorul se va concretiza în asistenţa structurală
suplimentară;
– competiţia bazată pe infrastructură şi servicii moderne;
– revoluţia tehnologică şi informaţiile, adaptarea la noi situaţii,
acces egal la know-how avansat, reţele de telecomunicaţie, inovare şi
formare profesională de înaltă calitate.
Instrumente ale politicii regionale
În categoria instrumentelor de politică regională se includ fondurile
structurale alocate pentru zone tematice distincte. De precizat că acestea
nu finanţează proiecte individuale separate, ci programe de dezvoltare
regională multianuale.
1. Fondul European de Dezvoltare Regională: finanţează infra-
structura, proiecte de dezvoltare locală şi ajutor pentru firme mici.
2. Fondul Social European: promovează întoarcerea şomerilor şi
grupurilor dezavantajate în forţa de muncă, în principal prin finanţarea
măsurilor de formare şi a sistemelor de ajutor de recrutare.
3. Instrument financiar pentru orientarea în domeniul pescuitului:
ajută la modernizarea industriei pescuitului.
4. Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă: finan-
ţează măsuri de dezvoltare rurală şi ajutor pentru fermieri, în principal
în regiunile mai puţin dezvoltate; sprijină dezvoltarea rurală în cadrul
politicii agricole comune în toate zonele UE.
5. Fond de coeziune: creat în 1993 ca fond special de solidaritate
pentru sprijinirea a 4 state membre mai puţin prospere, având un
Produs Naţional Brut sub 90% din media UE (Grecia, Portugalia,
Irlanda şi Spania), care oferă sprijin pentru proiectele privind mediul
şi reţeaua de transport transnaţională.
În perioada 2000 – 2006, bugetul anual al Fondului de
coeziune se va ridica la 2,5 miliarde EUR, respectiv 18 miliarde în
7 ani. În total, fondurile structurale vor însuma 195 miliarde EUR
(preţurile anului 1999).
154

Priorităţile politicii regionale
• Obiectivul 1: ajutarea regiunilor a căror dezvoltare este rămasă
în urmă să progreseze, de exemplu, dotarea acestora cu infrastructura
de bază care încă le lipseşte sau încurajarea investiţiilor în activităţi
economice.
Aproximativ 50 de regiuni, 22% din populaţia UE primesc
70% din fondurile disponibile.
• Obiectivul 2: sprijinirea conversiei economice şi sociale în
regiunile industriale, rurale, urbane sau dependente de pescuit care se
confruntă cu dificultăţi structurale.
18% din populaţia UE locuieşte în zone atinse de criză care
primesc 11,5% din finanţarea totală.
• Obiectivul 3: modernizarea sistemelor de formare şi de promo-
vare a ocupării forţei de muncă.
Obiectivul primeşte 12,3% din total fonduri.
Măsurile finanţate acoperă întreaga UE, cu excepţia regiu-
nilor Obiectivului 1, unde măsurile de formare şi ocupare a
forţei de muncă sunt incluse în programele de recuperare.
Rolul statisticilor regionale
Înainte de 1975 nu exista o politică de dezvoltare regională spe-
cifică a UE. Mai apoi, o perioadă relativ lungă (1975 – 1988), statis-
ticile regionale au fost utilizate exclusiv în scopuri analitice. Impor-
tanţa statisticilor regionale a crescut în perioada 1988-1993, în speţă
datorită utilizării PIB-ului regional pentru delimitarea zonelor carto-
grafice eligibile. Începând cu anul 1993, fondurile structurale au fost
alocate în mod obiectiv, în funcţie de PIB-ul regional şi alte statistici
regionale.
În conformitate cu Concise Oxford Dictionary, regiunea are
următoarea definiţie:
1) întindere de pământ, ţinut, zonă care are anumite limite sau
caracteristici mai mult sau mai puţin bine definite;
2) unitate administrativă a unei ţări.
Definiţia identifică două aspecte importante:
– delimitarea spaţiului pe baza unuia sau mai multor criterii;
– utilizarea în scopuri administrative la nivel inferior celui naţional.
155

Regiunile – potrivit Nomenclatorului Unităţilor Teritoriale Statistice
(NUTS) – au o identitate compusă din trăsături caracteristice, precum:
• Caracteristici fizice:
– relief (muntos, de coastă, pădure);
– climat (uscat, umed, tundră).
• Cultură:
– limba (un exemplu cunoscut îl constituie regiunile Flamandă
şi Valonă în Belgia; Finlanda, Italia, Spania au regiuni cu iden-
titate lingvistică);
– origine etnică (de multe ori se suprapune identităţii ling-
vistice a regiunii, ca, de exemplu, Ţara Galilor, Bretania, Ţara
Bascilor);
– istorie comună (de exemplu, Bavaria, Aragon, insulele Shetland,
Piemont).
În timp ce regiunile administrative, ierarhice, nesuprapuse sunt
stabilite de administraţia unei ţări şi au roluri exacte în societate
(administraţie locală, democraţie), cerinţele ideale ale unei regiuni
NUTS sunt:
• Delimitare corespunzătoare:
– acceptabilă pentru populaţia administrată;
– omogenitatea unităţii;
– dimensiune adecvată.
• Delimitare stabilă:
– permite culegerea de date statistice într-un cadru larg de timp
(serii cronologice);
– unităţi mai uşor de înţeles (cu care oamenii se identifică).
NUTS este o clasificare ierarhică. Teritoriul statelor membre ale
UE este divizat în regiuni la nivel NUTS 1, fiecare regiune fiind în
continuare împărţită în regiuni NUTS 2 şi, apoi, NUTS 3. Structura
administrativă a statelor membre se bazează în general pe 2 sau 3 ni-
veluri regionale principale, care se identifică, de exemplu, la nivelurile
NUTS 1 şi NUTS 3 (lande şi kraise în Germania) sau NUTS 2 şi
NUTS 3 (regiuni şi departamente în Franţa).
Realizarea unei clasificări complete înseamnă identificarea unui
nivel suplimentar care corespunde unei structuri regionale mai puţin
folosite în scopuri administrative şi mai mult în scopuri statistice (în
156

cazul Franţei, Italiei, Greciei, acest nivel este introdus la nivelul
NUTS 1. Din contră, în cazul Germaniei, este la nivel NUTS 2, iar în
cazul Belgiei, la nivelul NUTS 3).
Alte informaţii despre Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice
sunt detaliate în anexa 5.
Pentru dimensionarea regiunilor NUTS se folosesc praguri
maxime-minime ale numărului populaţiei:
Nivel Minim – populaţie Maxim – populaţie
NUTS1 3 mil. 7 mil.
NUTS2 800000 3 mil.
NUTS3 150000 800000
1. Scopul statisticilor regionale (PIB-ul regional) este de a evalua
structura productivă a regiunilor, ca o oglindă a bogăţiei regiunilor.
Statisticile regionale reprezintă o piatră unghiulară a Sistemului Statistic
European, fiind fundamentul statistic obiectiv în luarea deciziilor poli-
tice importante şi o referinţă în ceea ce priveşte colectarea, dezvol-
tarea, armonizarea şi diseminarea statisticilor regionale comunitare.
2. Întrucât statisticile regionale reprezintă baza politicii structu-
rale şi coerente, Comisia Europeană este utilizatorul principal al acestora.
3. Fondurile regionale care se alocă pentru Obiectivul 1 vizează
promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor a căror
dezvoltare este rămasă în urmă. Criteriul de care se ţine cont în alocare
este: PIB-ul pe locuitor (la puterea de cumpărare standard) la nivel
NUTS 2 sub 75% din media UE.
Fondurile regionale îndreptate pentru sprijinirea conversiei
economice şi sociale a zonelor care întâmpină dificultăţi structurale
sunt fundamentate pe un set de statistici determinate la nivelul:
• Populaţie NUTS 3
• PIB / locuitor NUTS 3
• Şomaj NUTS 3
• Şomajul pe termen lung NUTS 2
• Şomeri sub 25 de ani NUTS 2
• Ponderea populaţiei ocupate în industrie NUTS 3
• Ponderea populaţiei ocupate în agricultură NUTS 3
Selectarea regiunilor (zonelor eligibile) se realizează în două etape.
În prima etapă, în baza criteriilor obiective (statisticile menţionate mai
157

sus), Comisia Europeana decide regiunile potenţial eligibile la nivel
NUTS 3; populaţia din aceste regiuni reprezintă baza calculului buge-
tului distribuit fiecărui stat membru. În etapa a doua, statele membre
propun zonele eligibile care pot fi sub-seturi NUTS 3 cu condiţia ca
minim 50% din populaţia acestor zone să trăiască în regiunile poten-
ţiale ale primei etape. Pentru procesul de selecţie final, Comisia soli-
cită statistici suplimentare.
Statisticile regionale produse de Eurostat au la bază regulamen-
tele şi acordurile informale. Aproape întreaga activitate de colectare a
datelor la nivel european se realizează de către Oficiile Naţionale de
Statistică, oficiile regionale de statistică, ministerele naţionale şi alte
instituţii (agenţii specializate, autorităţi sau administraţii regionale,
organizaţii supranaţionale).
Temeiul legal care stă la baza producerii statisticilor regionale îl
reprezintă: Sistemul European al conturilor naţionale şi regionale,
Regulamentul Consiliului 96/2223 din 25/06/0995 privind SEC;
valoarea adăugată brută, forţa de muncă ocupată, salarii şi investiţii
pentru 17 ramuri de activitate la nivel NUTS 2; valoarea adăugată
brută şi forţa de muncă ocupată şi conturile gospodăriilor începând cu
anul 2000 pentru 3 ramuri la nivel NUTS 3.
Datele regionale produse de Eurostat, într-o manieră detaliată şi
comparabilă la nivelul UE, sunt publicate în bazele de date regionale:
REGIO, GISCO, SABE:
• În baza de date REGIO, datele regionale armonizate dobândesc
o nouă dimensiune prin racordarea lor la informaţiile geografice
oficiale care acoperă întreg teritoriul UE. REGIO reprezintă baza
de date regionale armonizate (clasificate pe primele trei niveluri
NUTS – în principal NUTS 2) a Eurostat şi acoperă principalele
aspecte ale vieţii economice şi sociale.
Datele incluse în baza de date REGIO se referă la: agricultură,
statistici demografice, conturi economice, statistica transportului
şi energiei, ancheta forţei de muncă comunitare, cercetare-dez-
voltare şi inovare, statistica turismului, şomaj, statistica sănătăţii.
Acestea sunt structurate în peste 80 de tabele privind: populaţia
activă pe categorii de vârstă şi sexe, conturi agricole la nivel
regional, transport aerian de pasageri, efective de animale (de-
cembrie), cauzele deceselor, producţia de cărbune, lignit şi petrol
158

(în 1000 tone), consumul de electricitate pe sectoare (în Giga-
watt/oră), rata ocupării forţei de muncă pe sexe, valoarea adău-
gată brută la factorul de cost, numărul de paturi de spital (date
anuale începând cu 1998), capacitatea de producţie şi rafinare a
petrolului (în 1000 tone), populaţia ocupată la nivel NUTS 3.
Aceste date sunt stocate, în principal, la nivel NUTS 2, pe trei
dimensiuni: unitate teritorială, timp şi variabilă.
• Baza de date GISCO (cuprinde informaţii geografice) acoperă
o gamă largă de subiecte (de la date topografice referitoare la
regiunile administrative la date despre resursele naturale ale
fiecărei ţări) şi asigură legătura cu baza de date REGIO prin
intermediul codurilor NUTS.
Exemple GISCO: informaţii geografice, graniţele administrative
(ale tuturor ţărilor europene), infrastructura (aeroporturi, porturi,
şosele, căi ferate), aşezări umane, hidrografie, altimetrie, resurse
terestre, resurse naturale.
• Baza de date SABE conţine informaţii geografice despre
unităţile administrative până la nivelul localităţilor, racordarea la
datele statistice realizându-se prin intermediul codului admi-
nistrativ naţional.
• Baza de date POSTERE a fost concepută pentru a oferi o pri-
vire generală rapidă asupra şomajului, demografiei sau PIB-ului
tuturor regiunilor UE.
• Baza de date HARTI furnizează variante electronice ale
hărţilor care ilustrează cele mai recente publicaţii ale Eurostat
(exemplu, ilustraţiile disponibile în Anuarul regiunilor).
Publicaţii statistice regionale ale Eurostat sunt:

• Portretul regiunilor: 11 volume, proiectată pentru a obţine o
imagine completă a regiunilor din Europa (România – volu-
mul 11).
• Anuarul regiunilor.
• Statistics in focus (dezvoltând subiecte precum: PIB regional
în UE, PIB regional în ţările candidate, şomaj regional în UE şi
în ţările candidate etc).
159

financiare în cadrul Uniunii Europene
Cadrul general al politicilor financiare
În Uniunea Europeană, nu numai că politica fiecărui stat
membru este elaborată conform celor mai înalte standarde şi coduri
elaborate de Fondul Monetar Internaţional sau de alte organisme
internaţionale specifice, dar din 1998 toate statele membre ale UE îşi
întocmesc politica economică după acelaşi cod european de conduită –
care a primit aprecierile unanime ale organismelor internaţionale de
specialitate – şi potrivit unor formule unice.
¾ Criteriile definite în termeni generali de Consiliul Uniunii
Europene de la Copenhaga în iunie 1993 definesc condiţiile pe
care ţările candidate trebuie să le îndeplinească pentru aderarea
la Uniunea Europeană. Economic, se cere ca o ţară să dispună de
o economie funcţională de piaţă şi să facă faţă presiunilor
concurenţiale pe piaţa internă a Uniunii Europene. În mod direct,
acestea nu constituie condiţii ale preluării monedei unice, dar,
ţinând cont că numai membrii Uniunii Europene pot adera la
Uniunea Economică şi Monetară, criteriile de la Copenhaga pot fi
considerate „precondiţii” ale aderării la zona euro.
¾ Criteriile de convergenţă de la Maastricht ar putea fi parţial
îndeplinite de o ţară, cel puţin formal, fără îndeplinirea integrală
a criteriilor de la Copenhaga. O astfel de situaţie nu ar permite în
nici un caz aderarea la zona euro. Fără o economie funcţională
de piaţă, oricâtă disciplină bugetară şi macroeconomică ar
exista, o ţară nu s-ar putea integra în piaţa unică europeană,
pentru că ar distorsiona concurenţa liberă şi ar permite sectorului
public un acces preferenţial la finanţări.
Criteriile de convergenţă reprezintă testul economic de eva-
luare a stadiului de pregătire a unei economii pentru a participa
la etapa a treia a Uniunii Economice şi Monetare. Aceste criterii au
fost stabilite prin Tratatul de la Maastricht, ratificat de către toate
ţările membre în Uniunea Economică în 1993, şi se referă la ţintele
(target-uri) în domeniul inflaţiei, finanţelor publice, ratelor dobânzii şi
cursurilor de schimb.
De ce aceste trei criterii devin mai severe pentru ţările ce vor
adera în viitor, decât au fost pentru statele fondatoare? În principal,
pentru că în prezent performanţele statelor membre sunt mai înalte
decât erau în perioada premergătoare introducerii euro.
160

Când alte ţări nu erau calificate pentru zona euro, indicatorii
medii ai primelor trei ţări cele mai performante se situau la cote mai
joase decât astăzi, când toate cele 12 ţări membre ale zonei euro
respectă criteriile de convergenţă. Cu alte cuvinte, ştacheta este mai
ridicată acum pentru România decât era pentru Italia, să spunem, în
anii când se pregătea introducerea euro.
Un criteriu de convergenţă suplimentar, necuantificabil în cifre,
este independenţa băncii centrale, care are aceeaşi importanţă pentru
viitorul statelor membre ca şi pentru cele ce au fondat zona euro.
Progresele înregistrate de statele membre şi de către statele
candidate privind convergenţa spre Uniunea Economică şi Monetară
(UEM) sunt evaluate din perspectiva aceloraşi criterii referitoare la:
1. Stabilitatea preţurilor: rata medie a inflaţiei din ultimele 12
luni (calculată prin indicele preţurilor de consum) nu trebuie să
depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale rata inflaţiei
din primele trei state cu cele mai reduse niveluri ale ratei
inflaţiei; în plus, ratele inflaţiei din ţara candidată trebuie să se
dovedească a fi sustenabile.
2. Finanţele publice: poziţia bugetară a unei ţări trebuie să fie
sustenabilă, respectiv să nu existe un deficit bugetar excesiv. În
particular: (a) deficitul bugetar consolidat al statului nu trebuie
să depăşească nivelul stabilit în Tratat de 3 la sută din PIB;
dacă această valoare este depăşită, deficitul bugetar trebuie să fie
redus substanţial şi continuu, către o valoare apropiată de cea de
referinţă, sau depăşirea valorii de referinţă să fie temporară şi
excepţională; (b) datoria publică brută nu trebuie să depă-
şească 60% din PIB, sau, dacă are valori mai mari, trebuie să se
diminueze semnificativ şi să se apropie de valoarea de referinţă
într-un ritm satisfăcător.
3. Ratele dobânzii: dobânzile nominale pe termen lung calcu-
late pe ultimele 12 luni nu trebuie să depăşească cu mai mult de
2 puncte procentuale dobânzile nominale din primele trei state
cu cele mai reduse niveluri ale inflaţiei.
4. Cursurile de schimb: trebuie să se menţină în marjele de
fluctuaţie convenite prin mecanismul ratelor de schimb din
„Mecanismul cursurilor de schimb”, pentru cel puţin 2 ani, fără a
se proceda din propria iniţiativă la deprecierea monedei faţă de
celelalte monede ale statelor membre.
161

Pentru a servi nevoilor realităţilor economice europene, specia-
liştii au introdus o nouă valoare macroeconomică numită „indicator
EMU” al Uniunii Economice şi Monetare. Indicatorii de convergenţă
se calculează ca medie a variabilelor: rata inflaţiei, deficit bugetar, rata
şomajului, balanţa comercială externă şi datoria publică. Indicatorul
arată cât de departe este situaţia unei ţări de situaţia economică la nivel UE,
deci, practic, cât de departe este o ţară de o posibilă uniune monetară.
Rolul statisticilor financiare
Indicatorii prin intermediul cărora se apreciază convergenţa sunt:
Indicele preţurilor de consum (IPC), unul dintre cei mai cunoscuţi
şi utilizaţi indici de preţuri în statistica internaţională. Prin calculul
IPC se urmăreşte sintetizarea evoluţiei preţurilor tuturor mărfurilor şi a
tarifelor serviciilor care intră în consumul populaţiei, în perioada
curentă faţă de perioada de bază.
Calcularea IPC presupune, în primul rând, stabilirea sferei de
cuprindere şi a gradului de detaliere a categoriilor de cheltuieli din
cadrul consumului populaţiei.
În practica calculării IPC, cheltuielile de consum se structurează
pe trei grupe: mărfuri alimentare; mărfuri nealimentare; servicii.
Calculul IPC se bazează pe datele obţinute din două cercetări
speciale: înregistrarea preţurilor şi tarifelor mărfurilor şi serviciilor de
consum şi ancheta bugetelor de familie din care se obţin date privind
cheltuielile medii pe o gospodărie pe cele trei grupe de mărfuri şi
servicii menţionate anterior.
Măsurarea evoluţiei preţurilor de consum prin IPC presupune
construirea unor nomenclatoare prin care se definesc produsele şi ser-
viciile pentru care se urmăreşte evoluţia preţurilor, localităţile şi punc-
tele de vânzare a mărfurilor şi serviciilor.
La alegerea tipului de indice prin care se estimează evoluţia
preţurilor şi tarifelor de consum se porneşte de la faptul că evoluţia
cheltuielilor de consum ale populaţiei este condiţionată în principal de:
• cantităţile cumpărate (qi);
• preţurile (pi) şi tarifele (ti) la care au fost cumpărate mărfurile
şi serviciile;
• natura mărfurilor şi serviciilor cumpărate (structura).
Aşa cum s-a menţionat, în practica statistică curentă s-au impus
indicele de tip Paasche şi indicele de tip Laspeyres. IPC se constru-
ieşte, în statistica internaţională, cel mai adesea ca un indice de grup
162

cu ponderi din perioada de bază (de tip Laspeyres) şi, în puţine cazuri,
cu ponderi din perioada curentă (de tip Paasche).
În România, IPC se calculează ca un indice de tip Lasepeyres:
IPC =
∑ pi1qi 0
∑ pi 0qi 0
unde:
pi0qi0 = cheltuielile de consum ale populaţiei cu cantităţile
cumpărate în perioada de bază;
pi1qi0 = cheltuielile de consum ale populaţiei cu cantităţile
cumpărate în perioada de bază, dar la preţurile perioadei
curente.
Indicatorii din numărătorul şi numitorul IPC mai pot fi inter-
pretaţi astfel:
∑ pi 0qi 0 = cheltuielile din perioada de bază cu eşantionul de
bunuri cuprinse în coş;
∑ pi1qi 0 = cheltuielile din perioada curentă cu coşul de bunuri
din perioada de bază.
Deci, rezultatul IPC mai poate fi interpretat astfel: de câte ori au
crescut în medie preţurile mărfurilor şi tarifele serviciilor cumpărate
de populaţie sau de câte ori au crescut cheltuielile din perioada curentă
faţă de perioada de bază aferente aceluiaşi coş de mărfuri şi servicii.
În practică, IPC nu se calculează ca un indice de grup agregat, ci
ca un indice mediu aritmetic, de forma:
p
∑ pi1 pi 0qi 0
IPC = i0
= ∑ igpc
∑ i0 i0
p q i0
unde:
pi 0 qi 0 este ponderea cheltuielilor cu sortimentul i al
g ic0 =
∑ pi 0qi 0
cheltuielilor sau coeficientul de ponderare a
indicilor individuali;
pi 0 , pi1 este preţul sortimentului i în perioada de bază,
respectiv în perioada curentă.
163

Măsurarea ratei lunare a inflaţiei (RI)
Măsurarea ratei inflaţiei pe baza IPC este uzuală în statistica
internaţională. De reţinut că IPC implică numai produsele şi serviciile
de consum cumpărate de populaţie, deci elimină celelalte bunuri finale
ce compun Produsul Intern Brut (bunuri capitale, bunuri exportate,
bunuri produse de sectorul public). Ca atare, acest indicator poate
estima corect evoluţia inflaţiei dacă mişcarea preţurilor bunurilor de
consum nu se abate semnificativ de la evoluţia preţurilor bunurilor ce
nu intră în consumul populaţiei.
Pentru a înţelege cum se măsoară inflaţia, apelăm la un exemplu
numeric. Să presupunem că o serie de consumatori cumpără trei
mărfuri: alimente, locuinţă şi servicii medicale. În urma unei anchete
în rândul consumatorilor, se concluzionează că aceştia alocă 20% din
bugetele proprii pentru procurarea hranei, 50% pentru locuinţă şi 30%
pentru asistenţa medicală.
Luând 2000 ca an de bază, dăm preţului fiecărei mărfi valoarea
100, astfel încât diferenţele cantitative să nu influenţeze mărimea
indicelui. IPC este 100 în anul de bază = (0,20 * 100) + (0,50 * 100) +
(0,30 * 100). Calculăm IPC şi rata inflaţiei pentru anul 2001. Să
presupunem că, în anul respectiv, preţul produselor alimentare a
crescut cu 2%, ajungând la 102, preţul locuinţelor cu 6%, ajungând la
106, iar tariful la serviciile medicale a crescut cu 10%.
IPC (2001) = (0,20 * 102) + (0,50 * 106) + (0,30 * 110) = 106,4
Deci, dacă în 2000 IPC este 100, în anul 2001 este 106,4.
Rata inflaţiei în 2001 este (106,4 – 100) = 6,4% pe an.
În cazul unui indice cu ponderi fixe ca IPC, preţurile se modifică
de la an la an, în timp ce ponderile rămân aceleaşi.
Exemplul reflectă modul în care este calculată inflaţia. Singura
deosebire dintre acest calcul simplificat şi cel real constă în faptul că
IPC conţine în realitate mai multe mărfuri. Astfel, tehnica de deter-
minare este aceeaşi.
Politica monetară în România a urmat cu fermitate obiectivul de
dezinflaţie, indicele preţului de consum al anului 2003 permiţând
realizarea ţintei de 14,1% propusă (dec. 2003/dec. 2002).
Deficitul bugetar (surplusul bugetar negativ) este surplusul de
cheltuieli guvernamentale, formate din achiziţii guvernamentale şi tran-
sferuri, peste veniturile guvernamentale provenite din impozite şi taxe.
164

În majoritatea ţărilor lumii – inclusiv în cele mai dezvoltate –
bugetele se încheie tot mai frecvent cu deficit, ca urmare a creşterii
mai rapide a cheltuielilor bugetare în raport cu veniturile bugetare.
Mărimea deficitului (DB) reprezintă diferenţa între cheltuielile
bugetare şi veniturile bugetare.
DB = CB – VB
Ponderea DB în PIB (YDB) este un ghid al politicii bugetare:
un deficit mare (4 – 5% din PIB) reprezintă un semnal al adoptării
unei politici bugetare restrictive (concretizată în scăderea cheltuielilor
bugetare).
DB
YDB = * 100
PIB
Mânuirea deficitului bugetar este un instrument de politică fis-
cală ce permite guvernului să influenţeze nivelul cererii agregate şi al
angajării forţei de muncă pe ansamblul economiei.
Date statistico-financiare relevă faptul că, în România, deficitul
bugetar în ultimii ani a fost ţinut sub control: 4% din PIB în 2000;
3,2% în 2001 şi 2,5% în 2002.
Datoria publică reprezintă datoria naţională (banii pe care
administraţia centrală îi datorează creditorilor externi şi interni) şi alte
datorii ce privesc guvernul (de exemplu, datoriile acumulate de auto-
rităţile locale).
Când se confruntă cu un deficit bugetar, statul trebuie să se îm-
prumute de la societate ca să-şi plătească datoriile. Pentru aceasta, el
emite obligaţiuni (hârtii de valoare) prin care promite să restituie banii
la o dată viitoare.
Datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor pecuniare exis-
tente la o anumită dată, rezultate din împrumuturi interne şi externe pe
termen mediu şi lung, contractate de stat şi/sau garantate de acesta.
Datoria publică (DP) se împarte în datorie publică internă şi
datorie publică externă. Raportul între datoria publică şi PIB arată în
ce măsură valoarea nou creată într-un an este grevată de datoria
publică. Altfel spus, dacă datoria publică a ţării ar trebui rambursată
integral în anul de referinţă, cât din PIB ar trebui sacrificat?
DP
YDP = * 100
PIB
165

YDP este un indice al gradului de îndatorare, alături de datoria
publică medie pe locuitor.
România are un grad de îndatorare redus; se estimează o pondere
a datoriei publice totale în PIB, la sfârşitul anului 2003, de 27,3%.
Evoluţia ponderii datoriei publice în PIB (%)
1999 2000 2001 2002 2003
Total datorie publică 33,3 31,3 28,8 28,3 27,3
Dobânda este exprimată în unităţi monetare. Rata nominală a

dobânzii exprimă beneficiul în bani adus într-un an de o unitate mone-
tară investită.
Să presupunem că acordăm un împrumut de 100 USD astăzi cu
o dobândă de 5% pe an. La sfârşitul anului, primim înapoi 105 USD.
Dar pentru că preţurile s-au modificat pe parcursul anului, nu vom
putea obţine aceeaşi cantitate de bunuri pe care am fi putut-o cumpăra
la începutul anului cu suma iniţială de 100 USD.
Evident, avem nevoie de o altă definiţie a dobânzii, care să
exprime beneficiul rezultat din investiţii sub forma bunurilor şi
serviciilor reale, şi nu sub forma banilor. Este vorba despre rata reală
a dobânzii, ce exprimă cantitatea de bunuri pe care o obţinem mâine
pentru bunurile la care am renunţat astăzi. Rata reală a dobânzii este
corectată cu inflaţia, fiind egală cu rata nominală – rata inflaţiei. Să
presupunem că rata nominală a dobânzii este de 8% pe an şi rata
inflaţiei este de 3% pe an. Rata reală este 8 – 3 = 5% pe an. Cu alte
cuvinte, dacă dăm cu împrumut 100 coşuri de bunuri astăzi, vom primi
înapoi 105 (nu 108) coşuri în anul următor.
Cursul valutar
Rata nominală a cursului valutar nu trebuie modificată cel puţin
doi ani înainte de intrarea în stadiul al treilea prevăzut în Planul
Dellors, stadiul trecerii la o singură monedă. Firesc, îndeplinirea unei
asemenea condiţii prevăzute în Tratatul de la Maastricht avea legătură
cu modul funcţionării Sistemului Monetar European la data respectivă.
Sistemul Monetar European, instituit în 1979, avea în centrul său
moneda scripturală ECU, calculată pe baza unui coş de monede, faţă
de care se stabilise o marjă admisă de fluctuare de +/- 2,25%.
În urma crizei din 1992 – 1993, s-a trecut la ceea ce se numeşte
Noul Sistem Monetar European, în cadrul căruia marjele de fluctuare
166

admise erau de +/- 15%, ceea ce practic reprezenta o cvasiflotare. Într-un
asemenea canal larg, orice monedă se poate menţine fără devalorizare
sau revalorizare. Se poate spune că, de la admiterea acestui nou sistem,
condiţia nemodificării parităţilor, aşa cum a fost formulată în Tratat,
nu mai este de actualitate. Important este, însă, exerciţiul participării la
un mecanism care „simulează” o cooperare în cadrul unei zone şi, mai
ales, importantă este realizarea stabilităţii „de facto” a cursurilor.
În România, politica cursului de schimb a continuat tendinţa de
apreciere a leului în raport cu coşul valutar Euro – USD.
9.3. Statistica internaţională – instrument necesar politicii sociale
la nivel european
Cadrul general al politicii sociale în Uniunea Europeană
• Tratatul de la Roma prevedea că ameliorarea condiţiilor de
viaţă şi muncă şi armonizarea diferitelor sisteme sociale trebuia
să rezulte, în primul rând, din însăşi funcţionarea Pieţei Comune.
• Consiliul European de la Strasbourg (1989) a adoptat Carta
socială a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor.
Tratatul de la Maastricht i-a consacrat cea mai mare parte a
obiectivelor sale. Carta reia marile principii pe care se bazează
modelul european al dreptului muncii şi proclamă, printre altele,
următoarele drepturi:
dreptul la muncă şi la remuneraţie echitabilă;
dreptul la ameliorarea condiţiilor de viaţă şi muncă;
dreptul la protecţie socială;
dreptul la egalitate de tratament între bărbaţi şi femei;
dreptul la venit minim pentru persoanele în vârstă;
dreptul la formare profesională etc.
• În ultimii ani, o dată cu accentuarea preocupării pentru compo-

nenta socială, Uniunea Europeană a lansat un program comun de
luptă împotriva sărăciei şi de promovare a incluziunii sociale, ca
instrument central al construcţiei sociale comune.
• La întâlnirea de la Lisabona a Consiliului European s-a formulat
pentru Uniune, un obiectiv strategic pentru deceniul următor: „să
ajungă cea mai competitivă şi dinamică economie din lume, bazată
pe cunoaştere, capabilă de creştere sustenabilă, cu locuri de muncă
mai multe şi mai bune şi cu o coeziune socială mai ridicată”.
167

Pentru a realiza acest obiectiv, Consiliul European a decis o
strategie cu trei componente esenţiale:
să promoveze tranziţia la o economie competitivă bazată pe
cunoaştere şi o societate informaţională pentru toţi;
să modernizeze modelul european, să investească în oameni;
să promoveze incluziunea socială;
să susţină o creştere economică sănătoasă.
Ca un prim pas în realizarea acestei opţiuni strategice, la Conferinţa

de la Nisa (2000), Consiliul European a stabilit ca toate statele membre
ale Uniunii Europene să realizeze în 2001 strategii anti-sărăcie şi
promovare a incluziunii sociale15. Cu această ocazie, au fost formulate
patru obiective globale:
1) facilitarea ocupării şi accesul tuturor la resurse, drepturi, bunuri
şi servicii;
2) prevenirea riscului de excluziune16;
3) ajutorarea celor mai vulnerabili;
4) mobilizarea tuturor instituţiilor relevante.
De asemenea, s-a cerut Comisiei Europene să monitorizeze agenda
socială şi să pregătească anual un raport al progreselor realizate. La
sfârşitul anului 2001, Comisia Europeană a elaborat un Program de
Acţiuni al Comunităţii, având ca obiectiv operaţional o scădere impor-
tantă a sărăciei – „scăderea proporţiei celor care trăiesc sub pragul de
sărăcie de la 18% în prezent la 15% în 2005 şi la 10% în 2010 şi
înjumătăţirea sărăciei copiilor până în 2010”.
În acest context al politicii sociale, ne vom opri la statistici ca
instrument de cuantificare şi monitorizare a două probleme de mare
actualitate: sărăcia şi egalitatea de şanse.
A. Bunăstare, sărăcie, excludere socială
Conceptualizarea şi alegerea modalităţilor de măsurare a sărăciei
trebuie să pornească de la definirea acesteia. Deşi nu există un consens,
definiţiile pe plan internaţional prezintă o trăsătură comună, aceea că
_______________
15
Procesul de reinserţie în formele de viaţă normale, într-o funcţionare
socială normală, a persoanelor aflate în situaţie de excluziune/ marginalizare
socială, prin dezvoltarea capacităţilor şi construcţia de oportunităţi.
16
Plasarea unei persoane în afara formelor normale de viaţă socială, ca
rezultat al unor deprivări multiple, cu şanse reduse de reinserţie într-o viaţă
socială normală.
168

asociază necesităţile individuale cu un indicator al bunăstării. Se
spune, deci, că într-o societate există sărăcie dacă una sau mai multe
persoane nu ating acel nivel de bunăstare economică ce se consideră
a fi un minim rezonabil după standardele acelei societăţi.
Studiile realizate de Eurostat pornesc de la o definiţie adoptată
prin Decizia Consiliului European, din 19 decembrie 1984, în care se
precizează: „Săracii sunt persoane, familii şi grupurile de persoane, ale
căror resurse (materiale, culturale şi sociale) sunt atât de limitate încât
le exclud de la un nivel de viaţă minim acceptabil în statele în care
trăiesc”.
Definirea sărăciei se face prin raportare la bunăstare, ceea ce
înseamnă că pentru a măsura sărăcia – pentru a şti care persoane sunt
sărace şi cât sunt de sărace – trebuie să se evalueze bunăstarea
economică.
Consumul şi respectivele cheltuieli de consum sunt indicatori
suficient de cuprinzători pentru caracterizarea standardului de viaţă,
dar aspecte relevante ale bunăstării pot fi evidenţiate şi prin utilizarea
altor indicatori – de exemplu, veniturile. Pentru asigurarea relevanţei
indicatorilor, sfera de cuprindere a acestora trebuie să fie suficient de
largă şi să acopere pentru cheltuieli, bunurile alimentare, nealimentare
şi serviciile; cheltuielile băneşti făcute pentru procurarea bunurilor şi
serviciilor, dar şi contravaloarea cantităţilor provenite din producţia
proprie a gospodăriilor şi cheltuielile cu întreţinerea locuinţelor
proprietate personală (chiria imputată). Similar, veniturile totale
trebuie să includă venituri din salarii, din acţiuni pe cont propriu, din
prestaţii de protecţie socială; venituri în natură.
În general, toate metodele de evaluare pornesc de la accepţiunea
sărăciei ca o consecinţă a lipsei de resurse – economice, culturale sau
sociale; lipsa resurselor populaţiei – excludere socială. Definiţia dată
sărăciei de Centrul pentru studiul veniturilor şi costurilor din Franţa
combină trei condiţii: „Un nivel de viaţă inferior unui minim, accep-
tabil, o pierdere a autonomiei ce plasează individul în situaţia de
dependenţă în raport cu mediul în care trăieşte şi percepţia absenţei
unei ieşiri din situaţia dată”. Sărăcia şi excluderea au devenit indisolubile.
Peter Townsend foloseşte conceptul de „privaţiune” (deprivation)
pentru a defini un mod de viaţă care desemnează sărăcia, dar defineşte
şi excluderea socială. Pe baza acestui concept s-a dezvoltat abordarea
multidimensională a sărăciei: „Oamenii sunt consideraţi în stare de
privaţiune dacă nu au tipul de regim alimentar, de îmbrăcăminte,
169

condiţii de locuit şi de mediu, de educaţie, de muncă şi condiţii
sociale, activităţi şi distracţii, care sunt obişnuite sau cel puţin larg
încurajate şi aprobate de societatea în care ei trăiesc”.
Modalităţi de măsurare a sărăciei
Dezbaterile asupra modalităţilor de măsurare a sărăciei s-au bazat
pe trei concepte:
a) Sărăcie absolută – situaţia în care veniturile sunt mai mici
decât un minim absolut, stabilit într-o manieră obiectivă.
Minimul absolut de subzistenţă este determinat în funcţie de
necesităţile de bază (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă etc.), costul
agregat al bunurilor şi serviciilor care satisfac aceste necesităţi
fiind considerat a fi linia de demarcaţie (pragul de sărăcie)
pentru identificarea persoanelor sărace.
Cel mai vulnerabil aspect al abordării absolute a sărăciei
este natura arbitrară a selectării a ceea ce constituie nevoi funda-
mentale, dezavantajele fiind evidente în comparaţii internaţionale17.
b) Sărăcie relativă – situaţia în care veniturile sunt mai mici în
comparaţie cu alţii. Identificarea persoanelor sărace se face prin
raportare la nivelul bunăstării întregii populaţii.
Media sau mediana18 venitului (sau cheltuielilor de consum)
reprezintă indicatorul economic care corespunde stilului de viaţă
dominant. Un prag de sărăcie definit ca o anumită fracţiune din
acest venit (cheltuieli de consum) este presupus a corespunde nive-
lului critic sub care este imposibil să te integrezi acestui stil de viaţă.
c) Sărăcie subiectivă – situaţie în care veniturile sunt mai mici
decât cele apreciate ca necesare pentru acoperirea propriilor nevoi.
Măsurarea sărăciei subiective se realizează prin percepţia indivi-
zilor asupra propriilor condiţii de viaţă.
_______________
17
În Germania şi Austria există definit un coş detaliat de bunuri consi-
derate necesare subzistenţei. În SUA, nivelul sărăciei absolute se evaluează
multiplicând cu 3 costul alimentelor considerate indispensabile. Danemarca,
Belgia, Olanda, Irlanda şi Anglia reţin nivelul sărăciei absolute ca fiind nivelul
legal care corespunde venitului minim asigurat de stat.
18
Mediana reprezintă valoarea centrală a unei serii statistice ordonate
crescător sau descrescător şi care împarte termenii seriei în două părţi egale:
50% din numărul termenilor vor fi mai mici decât mediana şi 50% se vor plasa
peste valoarea ei.
170

Măsurarea sărăciei presupune, indiferent de conceptul utilizat,
existenţa unor niveluri predeterminate şi definite ale standardului de
viaţă (praguri de sărăcie) pe care trebuie să le atingă persoana
(gospodăria, grupul de persoane) ca să nu fie săracă. Pragul de sărăcie
are funcţia de jalon cu ajutorul căreia populaţia cercetată este împărţită
în săraci şi non-săraci.
Pragul de sărăcie absolută derivă din evaluarea nevoilor umane
fundamentale, reprezentând nivelul minim al cheltuielilor necesare
satisfacerii acestor nevoi. Metodele de determinare a pragului de sără-
cie absolută sunt:
→ metoda calorică presupune fixarea unui prag energetic (în
calorii) şi determinarea nivelului cheltuielilor de consum sau al
venitului necesar pentru atingerea acestei limite. Această metodă
include automat în cheltuielile totale de consum o sumă cores-
punzătoare consumului nealimentar;
→ metoda proporţiei cheltuielilor alimentare porneşte de la
un prag caloric prestabilit şi estimează costul unui coş alimentar
care asigură acest aport caloric la preţurile existente. Pragul de
sărăcie se calculează apoi prin împărţirea costului coşului alimentar
stabilit anterior la proporţia alimentelor în totalul cheltuielilor de
consum pentru un grup de gospodării considerate a fi sărace;
→ metoda Băncii Mondiale, combinaţie între metoda calorică
şi cea a proporţiei cheltuielilor alimentare, porneşte de la estimarea
unui coş alimentar mediu pe baza consumurilor efective ale celor
mai sărace gospodării (primele 30% din gospodăriile ordonate
crescător după cheltuielile de consum pe persoane), luându-se în
considerare comportamentul populaţiei sărace care cumpără
produse alimentare mai ieftine. Se creează astfel posibilitatea
găsirii unei combinaţii de alimente care minimizează costul
cerinţelor calorice19;
→ metoda normativă, potrivit căreia determinarea minimului
de trai se realizează pe tipuri standard de gospodării, prin stabi-
lirea unui coş de bunuri – alimentare şi nealimentare – şi servicii
apreciate ca indispensabile şi prin evaluarea cheltuielilor minime
necesare achiziţionării acestor bunuri şi plăţii serviciilor.
_______________
19
Aportul caloric minim necesar unei persoane în România este de
2425 calorii/zi (potrivit Băncii Mondiale).
171

Coşul alimentar (în elaborarea căruia s-a pornit de la norma-
tivele de consum ale nutriţioniştilor) include cantitatea şi varietatea de
produse alimentare ce asigură fiecărui membru din gospodării, caloriile,
proteinele, glucidele, lipidele, sărurile minerale şi vitaminele necesare
menţinerii sănătăţii.
Coşul nealimentar şi de servicii a fost construit pornind de la
câteva grupe considerate de strictă necesitate. Pe baza coşului au fost
determinate: cheltuielile de întreţinere locuinţă; de igienă personală şi
sănătate; de îmbrăcăminte-încălţăminte; şcolare pentru copii; activităţi
culturale. Sunt în fapt două tipuri majore de cheltuieli: inelastice –
obligatorii (peste 50% din totalul coşului nealimentar şi de servicii) şi
elastice – dependente de nivelul resurselor economice disponibile ale
gospodăriei.
Metoda normativă are ca rezultat calculul: minimului de trai
decent (nivelul cheltuielilor necesare satisfacerii necesităţilor minime
de consum alimentar, nealimentar şi de servicii ale unei gospodării) şi
minimul de supravieţuire (nivelul minim de trai decent corelat cu indi-
cele evoluţiei PIB).
Pragul de sărăcie relativă se determină ca o proporţie din
resursele materiale medii sau mediane şi se stabilesc ca valori ale
variabilei instrumentale utilizate: fie venitul per capita sau pe adult
echivalent, fie cheltuielile de consum ale gospodăriilor per capita sau
pe adult echivalent.
În general, cheltuielile, se apreciază, reprezintă un indicator
satisfăcător în măsurarea sărăciei, pentru că reflectă mai bine disponi-
bilitatea resurselor declarate şi nedeclarate ale grupurilor cu venituri
mici (înclinaţia lor spre economisire este aproape nulă); indicatorul
măsoară satisfacerea nevoilor de consum, şi nu potenţialul de a le
satisface.
→ Stabilirea a priori a unui procentaj de gospodării considerate
sărace din numărul total al gospodăriilor. Metoda primei decile
propune ordonarea gospodăriilor în ordine crescătoare a venitu-
rilor sau cheltuielilor acestora. Gospodăriile care se situează în
decila inferioară20 (10% din numărul total al gospodăriilor) sunt
considerate sărace. Pragul de sărăcie corespunde limitei maxime
a intervalului de venituri (sau de cheltuieli) din prima decilă.
_______________
20
În cazul în care se calculează decilele, seria statistică se împarte în
zece părţi egale.
172

→ Larg utilizate sunt pragurile determinate ca o fracţiune (40%,
50% sau 60%) din media sau mediana distribuţiei veniturilor
(sau cheltuielilor). Eurostat a utilizat ambele metode pentru
măsurarea şi analiza sărăciei în statele membre ale Uniunii
Europene.
Indicatori ai sărăciei
Măsurarea sărăciei se face, în primul rând, pe baza pragului de
sărăcie calculat. Evaluarea sărăciei se aprofundează cu alţi indicatori
specifici:
→ Rata sărăciei, care reflectă amploarea fenomenului:
q
RS = ,
n
unde q = numărul persoanelor/gospodăriilor ale căror venituri sau
cheltuieli sunt sub pragul de sărăcie;
n = mărimea populaţiei.
→ Indicele deficitului mediu de venit – gravitatea sărăciei,
măsura agregată a deficitului de venit faţă de prag.
Suma veniturilor suplimentare (VS) necesare indivizilor aflaţi
sub prag pentru a ieşi din această stare se determină:
q
VS = ∑ ( z − yi )
i =1
Prin utilizarea venitului mediu y al indivizilor săraci, relaţia
devine:
VS = ( z − y )q
Indicele deficitului mediu de venit (IΔv) se determină potrivit
relaţiei:
( z − y)
I Δv =
z
→ Indicele de profunzime a sărăciei (PS) –raport între costul
minim al eliminării sărăciei (VS) şi costul maxim evaluat în ipoteza că
întregii populaţii i se asigură un venit egal cu pragul de sărăcie (z * u).
VS
PS =
z *u
173

→ Rata de sărăcire (GS) măsoară gradul de sărăcire a unei
gospodării asociat unei fluctuaţii a veniturilor acesteia.
Filosofia ce stă în spatele acestui indicator este aceea că scă-
derile de venit nu au acelaşi efect asupra pragului de sărăcie.
Valorile gradului de sărăcie formează o serie geometrică pentru
care în apropierea nivelului decent şi în special sub acesta are loc o
creştere mai pronunţată a sărăciei.
În România, în anul 2001, 12% din populaţie se confrunta cu
lipsuri masive şi persistente care afectează în totalitate capacităţile
unei funcţionări normale (sărăcie severă).
În ce priveşte sărăcia relativă, definită ca deficit al unor condiţii
de viaţă estimate colectiv a fi decente, ea este foarte greu de identificat.
Definirea colectivă a minimului de viaţă decent basculează între
două referenţiale – pe de o parte, standardul de viaţă al celor din jur,
iar pe de altă parte, standardul de viaţă modelat de experienţa ţărilor
occidentale.
• Dacă luăm în calcul estimările subiective, rata de sărăcie poate
cuprinde o treime din populaţie;
• În zona venitului relativ scăzut (sub 60% din venitul mediu), în
2001, erau mai mult de 16,8% dintre români.
B. Politici de gen
Problematica de gen există în toate sferele societăţii şi de aceea
ea este deosebit de relevantă pentru producţia de statistici în toate dome-
niile. Producţia de statistici care reflectă în mod adecvat problematica
de gen trebuie să ia în consideraţie realităţile economice şi sociale cu
care se confruntă femeia şi bărbatul în societate. Conceptele şi meto-
dele utilizate la colectarea datelor trebuie formulate astfel, încât să
reflecte diferenţele de gen şi influenţa diferită a factorilor economici şi
sociali asupra femeilor şi bărbaţilor.
Statistica de gen are ca obiectiv cercetarea şi evaluarea proble-
maticii de gen, prin constituirea unor indicatori statistici relevanţi
pentru studierea egalităţii de şanse, a egalităţii în drepturi între femei
şi bărbaţi şi pentru identificarea inegalităţilor în diferite domenii de
activitate. Totodată, şi cel mai important, statistica de gen trebuie să
stea la baza fundamentării politicilor în acest domeniu. Aplicarea
practică a programelor şi politicilor fundamentate pe statistici dezagre-
gate pe sexe ar avea ca efect beneficii egale pentru femei şi bărbaţi.
174

O lungă perioadă de timp, institutele naţionale de statistică au
ignorat abordarea problematicii de gen. Lipsa unor informaţii statistice
concrete, focalizate pe situaţia femeilor comparativ cu cea a bărbaţilor,
a constituit un obstacol în cunoaşterea specificului problematicii de gen.
În ultimele două decenii, statisticile naţionale şi internaţionale au
acordat din ce în ce mai multă atenţie producerii şi diseminării statis-
ticilor de gen. Acest lucru s-a resimţit la nivelul factorilor de decizie,
care, pe baza datelor statistice defalcate pe sexe, au elaborat şi adoptat
politici de natură să reflecte problematica de gen.
Conferinţele mondiale ale femeilor – referinţe fundamentale
în dezvoltarea statisticii de gen
Conferinţa Mondială a Femeilor din Mexic (1975) a subliniat
importanţa statisticii de gen. La începutul anilor ’80, interesul pentru
statistica de gen era foarte scăzut. Institutele naţionale de statistică nu
începuseră să dezvolte astfel de statistici.
În anul 1982, în cadrul unui proces de pregătire pentru promo-
varea dialogului între organele de decizie şi statisticieni, iniţiat sub
patronajul Secretariatului Naţiunilor Unite şi Institutului Internaţional
de Cercetare şi Pregătire pentru Femei (INSTRAW), s-au pus bazele
unui program complet de lucru în acest domeniu. Divizia de Statistică
a Naţiunilor Unite a calculat atunci 39 de indicatori-cheie care să
reflecte condiţia femeii, pentru 172 de ţări. Prima lucrare conţinând
statistici de gen a fost Femei şi Bărbaţi în Suedia, publicată în 1984 şi
vândută în 100.000 de exemplare.
Conferinţa Mondială de la Nairobi a constituit punctul de plecare
în dezvoltarea statisticilor de gen la nivel internaţional. Atunci, abor-
darea „femei şi dezvoltare” a fost transformată în „gen şi dezvoltare”.
Aceasta s-a datorat în special schimbării de optică în analiza condiţiei
femeii în societate – de la studierea femeii izolate la studierea femeii
în relaţie cu bărbatul şi a relaţiei dintre ei. În statistică, acest fapt s-a
reflectat prin trecerea de la „statistici asupra femeilor” la „statistica de
gen”. Astfel, colectarea de date statistice în acest domeniu s-a
complicat, s-a trecut de la simpla diferenţiere a statisticilor pe sexe la
oglindirea în statistici a relaţiilor de gen, simţindu-se nevoia unor
recomandări internaţionale. Tot la această conferinţă s-au dezbătut
probleme importante pentru dezvoltarea viitoare a statisticii de gen.
Discuţiile au fost focalizate pe întrebări-cheie: „Anchetele realizate de
175

către institutele naţionale de statistică şi definiţiile utilizate iau în
considerare diferenţele dintre femei şi bărbaţi?”; „Metodologiile
utilizate de către institutele naţionale de statistică, pentru colectarea
datelor au avut în vedere relaţiile de gen şi factorii care le influen-
ţează?”; „Metodele de colectare a datelor şi de diseminare a acestora
pun femeile şi bărbaţii pe acelaşi nivel?”
Cea de-a IV-a Conferinţă Mondială a Femeilor organizată la
Beijing (1995) vine cu propuneri incisive, criticând faptul că hotărârile
circumscrise Strategiilor de la Nairobi şi stabilite la cea de-a III-a
Conferinţă Mondială din 1985, organizată la Copenhaga, îşi aşteaptă
încă realizarea datorită unor formulări ineficiente în ceea ce priveşte
responsabilităţile şi acordurile instituţionale. Platforma de acţiune
adoptată în cadrul Conferinţei de la Beijing prezintă 12 domenii de
interes, obiectivele specifice şi propunerile de acţiune pentru fiecare
domeniu. Cele 12 zone de interes sunt:
• Sărăcia: povara tot mai grea a sărăciei asupra femeilor;
• Educaţia: acces inegal şi posibilităţi insuficiente;
• Sănătatea: accesul inegal la serviciile de sănătate;
• Violenţa împotriva femeilor;
• Femeile şi conflictele armate;
• Femeile şi economia;
• Femeile şi procesul decizional;
• Mecanisme instituţionale pentru emanciparea femeilor;
• Drepturile omului aplicate femeilor;
• Femeile şi mass-media;
• Femeile şi mediul înconjurător;
• Copilul – fată.
În anul 2000, după cinci ani de la adoptarea Platformei de
Acţiune în cadrul Conferinţei Mondiale a Femeilor de la Beijing, s-a
organizat o sesiune specială a Adunării Generale, numită Beijing +5,
Femeile în anul 2000, egalitatea de gen, dezvoltarea şi pacea în
secolul XXI, având ca principal obiectiv monitorizarea progresului
realizat, obstacolele întâmpinate şi eventualele nerealizări. În cadrul
sesiunii speciale, s-au formulat recomandări deosebit de importante
pentru statistica de gen referitoare la:
• Colectarea datelor: colectarea, analiza şi diseminarea regulată
a datelor dezagregate pe vârste, sexe şi pe diverse caracteristici
176

socio-economice; utilizarea unor metode statistice care să poată
oferi imaginea femeii în contextul dezvoltării economice,
sociale, culturale şi politice. La sesiunea specială, aceste reco-
mandări se concretizează prin termene, obiective exacte şi metodele
de urmat pentru a se înregistra un progres în domeniu.
• Femeile şi sărăcia: colectarea datelor privind sărăcia dezagregate
pe sexe şi grupe de vârstă şi dezvoltarea unor indicatori statistici
cantitativi şi calitativi care să faciliteze aprecierea performan-
ţelor economice din perspectiva de gen. O deosebită importanţă
prezintă colectarea datelor privind participarea femeilor şi bărba-
ţilor în sectorul informal.
• Violenţa asupra femeilor: colectarea datelor referitoare la
victime şi agresori, dezagregate pe sexe, grupe de vârstă şi pe
toate formele de violenţă asupra femeilor. La sesiunea specială
Beijing +5 s-au completat recomandările cu cerinţa monitorizării
aplicării legilor referitoare la violarea drepturilor femeilor şi fetelor.
De asemenea, s-a sugerat dezvoltarea unor indicatori comparabili
la nivel internaţional care să măsoare violenţa asupra femeilor.
• Femeile şi sănătatea: îmbunătăţirea datelor referitoare la mor-
biditate şi a celor referitoare la accesul la serviciile de sănătate.
• Grupuri vulnerabile: colectarea informaţiilor despre femeile
cu handicap.
Conferinţa de la Beijing constituie referinţa fundamentală în
constituirea statisticilor de gen. Platforma de acţiune adoptată de ea a
pus bazele producţiei de statistici comparabile prin recomandări
privind definiţiile, conceptele şi metodele utilizate în colectarea şi
analiza informaţiilor de gen.
Conferinţa a recomandat, de asemenea, pregătirea şi implemen-
tarea unor strategii şi planuri de acţiune la nivel naţional care să urmă-
rească evoluţia măsurilor luate la acest nivel pentru implementarea
prevederilor conferinţei. S-a statuat că planurile de acţiune la nivel
naţional şi rapoartele de stadiu vor constitui principala modalitate de
urmărire a progresului realizat de către ţări şi a nivelului alinierii
metodologiei utilizate în cadrul statisticii de gen la nivel naţional la
recomandările internaţionale; totodată, acestea vor constitui începutul
unei cooperări între guverne şi societatea civilă.
177

Situaţia statisticii de gen în Europa
În ciuda faptului că ţările europene diferă din punct de vedere al
condiţiilor socio-economice, situaţiei politice şi istoriei, problematica
de gen este însă comună şi rezultă din persistenţa inegalităţii între
femei şi bărbaţi în toate sferele vieţii. În ţările cu economie în tran-
ziţie, câteva dintre inegalităţi sunt exacerbate de dificultăţile apărute în
procesul trecerii la economia de piaţă şi apar probleme specifice legate
de tradiţii şi stereotipuri moştenite de la vechiul sistem, privind
situaţia femeilor, dar şi a bărbaţilor.
Indiferent de situaţia politică şi socială, toate ţările au luat în
considerare la elaborarea politicilor şi problematica de gen şi au sta-
bilit organisme specializate care să urmărească implementarea acestora.
Majoritatea ţărilor au elaborat un plan naţional focalizat pe realizarea
obligaţiilor asumate la Conferinţa de la Beijing.
Dar pentru a avea politici care să reflecte realitatea în ceea ce
priveşte problematica de gen, trebuie ca acestea să fie fundamentate pe
statistici de gen elaborate folosind metodologii moderne şi, pe cât se
poate, armonizate la nivel internaţional.
În ceea ce priveşte dezvoltarea statisticii de gen la nivel euro-
pean, ca şi în întreaga lume, ţările s-au angajat să dezvolte un sistem
de indicatori care să reflecte problematica de gen, să îmbunătăţească
metodele de colectare a datelor şi să disemineze date dezagregate pe
sexe. Majoritatea ţărilor elaborează publicaţii specializate ce conţin
statistici de gen.
Prezentăm în cele ce urmează principalele caracteristici ale sta-
tisticilor de gen, structurate pe cele patru subsisteme ale sistemului
statisticii sociale: populaţia, calitatea vieţii, forţa de muncă şi serviciile
sociale, cu accent pe cerinţele de ameliorare a acestora.
1. POPULAŢIA
Demografia
Pentru caracterizarea situaţiei şi structurii populaţiei, este dispo-
nibil un volum apreciabil de informaţii şi statistici, asigurate atât prin
prelucrarea datelor furnizate de recensămintele populaţiei, a celor
privind fenomenele demografice obţinute din evidenţa stării civile
(născuţi, decedaţi, căsătorii, divorţuri, migraţie internă şi externă), cât şi
prin realizarea unor serii de calcule de estimare intercenzitară a popu-
laţiei pe sexe.
178

Datele asupra structurii populaţiei pe sexe sunt de regulă pre-
zentate şi în corelare cu alte structuri social-culturale, geografice sau
economice (după nivelul de instruire, structura etnică şi confesională,
activitatea economică şi statutul profesional, rural/urban ş.a.).
Aspecte mai importante pentru care trebuie asigurat în viitor un
fond informaţional detaliat în domeniul demografic sunt cele privind:
• Feminizarea vârstei a treia
• Diferenţierile pe sexe ale populaţiei imigrante (refugiaţi şi soli-
citanţi de azil)
• Proiecţiile demografice pe sexe, cu toate consecinţele pe care
ele le determină asupra evoluţiei dinamicii economice şi sociale pro-
iectate, inclusiv proiectarea populaţiei şcolare, populaţiei active,
numărului gospodăriilor.
Gospodării, Familii, Fertilitate
Statisticile şi indicatorii pe aceste domenii se obţin din statistica
demografică, din cercetări statistice totale de tipul recensământului
sau, parţial, din datele înregistrate în cadrul altor cercetări statistice
selective în domeniul social.
Un punct critic pentru analizele de gen din această zonă îl
reprezintă delimitarea, definirea exactă a gospodăriei şi a familiei.
Procedura de identificare a capului de gospodărie este, în cadrul
anchetelor statistice, declarativă. Acest mod de selecţionare a capului
gospodăriei introduce elemente de subiectivism, având în vedere că
bărbatul se consideră, în general, persoana din gospodărie care are
responsabilităţi mai mari, care contribuie cu venituri mai mari la
bugetul gospodăriei. În general, în gospodăriile în care există un adult
bărbat, femeile nu sunt considerate capul gospodăriei. Acest stereotip
de gen reflectă o practică adevărată într-un trecut deja îndepărtat, care
s-a modificat o dată cu creşterea rolului economic al femeilor.
O tematică importantă este şi cea legată de constituirea, struc-
tura, tipul şi mărimea gospodăriilor, formele alternative de viaţă comună
(de exemplu, persoanele ce se gospodăresc singure, cu deosebire vârstnici),
formele netradiţionale de convieţuire (uniunile consensuale), sau situa-
ţiile speciale ale familiei monoparentale cu copii (de regulă, femei).
179

În domeniul fertilităţii populaţiei, apar ca importante pentru
politicile de gen evoluţiile în nivelul de asigurare a reproducţiei simple
a generaţiilor, rolul femeii-mamă, structura naşterilor şi a născuţilor
vii (după rangul naşterii, vârsta la data maternităţii, fertilitatea
realizată de adolescente sau fertilitatea în afara căsătoriei), situaţia
întreruperilor de sarcină (ca un mod de evitare a copiilor nedoriţi),
precum şi a realizării numărului dorit de copii în familie.
Alte aspecte, iarăşi importante pentru problematica de gen, se
referă la:
• evoluţia pe sexe a celibatului;
• problemele nivelului fertilităţii masculine în căsătorie şi în
afara ei, informaţiile incomplete asupra evoluţiei ciclului de
viaţă al familiei;
• transformările în statutul responsabilităţilor (noul parteneriat
privat) influenţate de anumite măsuri legislative (de tip concediu
parental).
2. CALITATEA VIEŢII
Venituri, cheltuieli
Caracterizarea acestui domeniu din perspectiva egalităţii de gen
presupune evidenţierea deosebirilor pe sexe în domeniul veniturilor şi
câştigurilor din muncă (salariale), al cheltuielilor şi consumurilor
realizate de gospodării compuse din persoane de un sex sau altul, al
condiţiilor de viaţă ale familiilor în corelaţie cu veniturile realizate.
Ancheta Bugetelor de Familie asigură, pentru majoritatea ţărilor,
cuantificarea şi evaluarea veniturilor la nivel de persoană, fapt ce
permite măsurarea sărăciei femeilor comparativ cu cea a bărbaţilor.
De asemenea, ea aduce un plus de informaţie în studierea comparativă
a veniturilor obţinute de femei cu cele obţinute de bărbaţi, pe diferite
surse de provenienţă ale veniturilor.
Sistemul informaţional statistic trebuie să se dezvolte prin asigu-
rarea de informaţii relevante pentru studierea comparativă a situaţiei
femeilor faţă de bărbaţi. Este necesar să se asigure:
• date defalcate pe sexe: câştigul salarial, pensia medie şi veni-
turile medii realizate;
180

• o cunoaştere diferenţiată asupra veniturilor, cheltuielilor,
structurii consumurilor, dar şi a nivelului de sărăcie, a diferitelor
categorii de gospodării, după structura lor ocupaţională, mărime,
tipuri, inclusiv a celor conduse de femei şi bărbaţi, care au în com-
ponenţă copii întreţinuţi sau copii minori (respectiv, numărul lor).
Informaţiile furnizate trebuie să se regăsească în politicile
macroeconomice. De exemplu, în procesul de dezvoltare a unor stra-
tegii sociale axate pe îmbunătăţirea situaţiei femeilor sărace, statistica
pe sexe are obligaţia de a contribui prin datele oferite la o mai bună
studiere, monitorizare şi evaluare a implementării măsurilor de limitare
a feminizării sărăciei şi de combatere a factorilor care determină o
creştere a gradului de sărăcie şi inechitate socială, ca urmare a polarizării
veniturilor.
Condiţiile de viaţă
Un instrument statistic important, de tipul anchetei asupra condi-
ţiilor de viaţă ale populaţiei, asigură datele statistice necesare carac-
terizării unor aspecte diverse ale vieţii sociale, cum ar fi: situaţia
economică a gospodăriilor, condiţiile de locuit, starea de sănătate a
populaţiei, condiţiile de muncă, relaţiile sociale, viaţa asociativă etc.
Ancheta oferă informaţii deosebit de utile ce pot fi folosite în analiza
problematicii de gen. Ea asigură date statistice în domenii noi de interes:
calitatea habitatului şi a vecinităţilor, incidente şi siguranţa personală,
asigurări, timp liber şi vacanţe, viaţa asociativă, relaţii sociale. De
asemenea, ancheta permite colectarea unor informaţii cu caracter
subiectiv referitoare la gradul de satisfacţie al populaţiei faţă de
confortul locuinţei şi de ambientul în care se află aceasta, ca şi faţă de
anumite servicii publice (servicii sanitare, transport în comun etc.).
La nivel european, EUROSTAT a lansat începând cu anul 2003
o anchetă armonizată (EU-SILC) Statistici asupra veniturilor şi
condiţiilor de viaţă. Obiectivul principal al EU-SILC este să devină
sursa principală de date pentru analize comparative asupra veniturilor
şi excluderii sociale la nivelul Uniunii Europene.
Informaţii deosebit de importante pentru analiza de gen sunt:
aspecte particulare ale modului de viaţă, care se referă la discriminare,
marginalizare şi excluziune socială, sau la tendinţele de integrare
socială.
181

3. FORŢA DE MUNCĂ
Informaţiile statistice disponibile sunt asigurate prin cuprinderea
în sistemul informaţional a unei serii de cercetări statistice, selective
sau totale, precum şi prin valorificarea corespunzătoare a surselor
administrative care asigură un volum apreciabil de informaţii.
Statisticile cu privire la forţa de muncă, ocupare şi şomaj sunt de
obicei colectate, prelucrate şi difuzate în corelaţie cu alţi indicatori
economici şi socio-culturali (nivelul instruirii, structura sectorială,
caracteristici demografice, profil teritorial etc.).
Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării reprezintă, în
majoritatea ţărilor, principala sursă statistică de date privind forţa de
muncă. Aceasta oferă informaţii ce permit urmărirea evoluţiei mărimii
şi structurii populaţiei active şi inactive, a populaţiei ocupate şi şoma-
jului într-o perspectivă de gen.
De asemenea, un bagaj de informaţii preţios îl oferă Ancheta
bugetului de timp, ce asigură informaţii pentru studierea modului de
utilizare a timpului tuturor membrilor unei familii. Totodată, ancheta
permite analiza muncii neplătite desfăşurate de femei în familie şi,
cine ştie, în viitor, evaluarea acestei munci.
Sistemul informaţional statistic trebuie să se dezvolte prin:
• actualizarea informaţiilor privind modalităţile şi strategiile prin
care femeile reuşesc să facă faţă la „dubla povară” (legată de
responsabilităţile familiale şi cele ale participării la activitatea
economică şi socială);
• comparabilitatea unor criterii în definirea şomajului;
• actualizarea informaţiilor privind cunoaşterea situaţiei femeilor
ocupate în sectorul informal al economiei, inclusiv pe piaţa
neagră a muncii (în economia neînregistrată);
• utilizarea de indicatori statistici capabili să surprindă dimen-
siunea timpului de muncă prestat de femei şi bărbaţi în cadrul
gospodăriei personale, conţinutul şi valoarea acestei munci –
casnică –, nerecunoscută ca activitate economică.
4. SERVICII SOCIALE
Educaţia
Sistemul statistic de colectare a informaţiilor privind rezultatele
şi procesul de instruire s-a conturat foarte bine (impulsionat de cerinţe
182

de raportare internaţională – a se vedea, de exemplu, Ghidul pentru
elaborarea rapoartelor naţionale privind educaţia pentru toţi, ghid ce
conţine un întreg capitol legat de „indicatorii de gen”).
Ancheta asupra formării profesionale continue adaugă un
plus de informaţie referitoare la modalităţile de formare profesională a
angajaţilor, la rata de acces la cursurile de formare profesională.
Sunt necesare informaţii detaliate şi nuanţate privind:
• calitatea procesului de instruire (la nivel de conţinut, pedagogii,
sisteme de evaluare, climat);
• gradul de (ne)cuprindere în procesul de învăţământ a copiilor/
tinerilor de vârstă corespunzătoare;
• abandonul şcolar;
• diferenţieri pe sexe legate de gradul şi criteriile de promova-
bilitate în sistem;
• dezechilibrele în privinţa structurii pe sexe a specializărilor
obţinute prin absolvirea unei forme de pregătire şcolară;
• dezechilibrele (inclusiv consecinţele acestora pentru bărbaţi şi
femei) între oferta şi cererea de educaţie şi formare profesională
pe piaţa muncii;
• structurile ierarhice administrative şi manageriale pe sexe din
sistemul educaţional.
Este necesar ca statisticile realizate să aibă puterea şi rafinamentul
necesar pentru a surprinde dimensiunea de gen a multora dintre temele
menţionate. Datele legate strict de accesul la educaţie, necorelate cu
informaţii despre ce şi cum se învaţă în şcoli (curriculum ascuns),
creează uneori o imagine optimistă nejustificată, care nu permite evi-
denţierea unor forme subtile, implicite, de discriminare de gen în educaţie.
Sănătatea
Un instrument statistic de investigare a sănătăţii populaţiei este
Ancheta de sănătate, ce asigură informaţii privind starea de sănătate a
populaţiei, permite evaluarea sănătăţii populaţiei feminine şi masculine,
consumul de servicii medicale şi de medicamente, consumul de tutun
183

şi băuturi alcoolice, nutriţia, bolile cronice şi bolile profesionale, în
contextul existenţei unor factori demo-socio-economici de viaţă, inclusiv
a celor de mediu.
Tendinţele de gen binecunoscute legate de starea de sănătate
arată că speranţa de viaţă la naştere şi la anumite vârste este mai mare
la femei decât la bărbaţi, iar ratele de supravieţuire feminine sunt
superioare, situaţie care se datorează unor rate de mortalitate specifice
(pe vârste, pe cauze de deces) diferite între populaţia feminină şi cea
masculină (diferenţiată şi pe medii de viaţă socială).
Informaţii din perspectiva problematicii de gen sunt necesare în
domeniile:
• evoluţiei morbidităţii populaţiei, prin valorificarea corespun-
zătoare a informaţiilor din surse administrative, precum şi din
alte cercetări medicale;
• accidentelor de muncă urmate de incapacitate, cu privire la
evoluţia bolilor profesionale;
• incapacităţilor şi persoanelor cu handicap (sunt necesare cer-
cetări corespunzătoare care să asigure informaţiile necesare, pentru
cunoaşterea prelevanţei situaţiilor de handicap şi a structurii
persoanelor cu incapacităţi şi infirmităţi, pe sexe).
Violenţă. Criminalitate şi justiţie
În domeniul securităţii sociale, strâns legat de respectarea drep-
turilor fundamentale ale oamenilor, intră aspecte privind securitatea
socială, devierile sociale, fenomenele de violenţă, infracţionalitate şi
criminalitate. Situaţiile de încălcare a normelor de convieţuire socială
prin comiterea de infracţiuni, inclusiv de violenţă împotriva semenilor,
sunt caracterizate prin datele din statistica criminalităţii.
Sistemul informaţional statistic în acest domeniu se bazează în
special pe obţinerea informaţiilor din surse administrative (ale ordinii
publice sau ale justiţiei), asigurându-se o serie de date şi statistici ce
caracterizează insuficient fenomenul criminalităţii în societate. Instru-
mentele statistice de colectare a datelor se confruntă cu o rată ridicată
de non-răspuns, situaţie existentă peste tot în lume.
184

Datele statistice existente până în prezent privitoare la compor-
tamentele deviante şi la încălcarea drepturilor omului, analizate din
perspectiva de gen, evidenţiază o structură pe sexe diferită a infrac-
torilor şi criminalităţii, în funcţie de tipul infracţiunilor comise. Există
o disparitate evidentă, atât din punct de vedere al ratelor criminalităţii,
cât şi sub aspectul diferenţierii victimelor, fenomenul de criminalitate
fiind predominant la populaţia masculină, iar cel al victimizării la
populaţia feminină.
Printre aspectele importante pentru problematica de gen pentru
care datele şi informaţiile statistice sunt precare sau chiar lipsesc,
menţionăm:
• proporţiile diferitelor tipuri de infracţiuni comise de femei faţă
de bărbaţi, ale ratei criminalităţii persoanelor condamnate defi-
nitiv (după diferite structuri: pe sexe, pe categorii de vârstă –
minori, tineri, adulţi, ale recidiviştilor);
• amploarea şi specificul de gen al violenţei în familie, în comu-
nitate sau la locul de muncă, violenţe care sunt cu precădere
îndreptate împotriva femeilor şi tinerelor fete;
• subînregistrarea infracţiunilor comise în special împotriva
femeilor;
• complexitatea infracţiunii de „trafic”, ale cărei victime sunt
femeile şi tinerele fete;
• structura victimelor actelor de criminalitate, depistarea dispari-
tăţilor între femei şi bărbaţi în cadrul persoanelor victime;
• daunele suferite de victimele infracţiunilor, pe sexe, daune ce
pot fi de ordin fizic, moral sau pecuniar.
Participarea la viaţa publică şi luarea deciziilor
Datele existente în domeniul evaluării gradului de repartizare pe
sexe a participării la viaţa publică provin în cea mai mare parte din
surse administrative deţinute de diferitele sectoare instituţionale (şi, în
parte, din unele studii efectuate de diverse institute de cercetare).
Acestea sunt complet valorificate, destul de precare şi, fiind necen-
tralizate, diseminarea lor eficientă este dificilă.
185

Pentru a alcătui o paletă largă de indicatori care să reflecte
situaţia reală a participării femeilor şi bărbaţilor la viaţa publică sau/şi
la adoptarea deciziilor, sunt necesare date şi informaţii suplimentare
legate de:
• distribuţia şi structura pe sexe (şi după alte caracteristici demo-
sociale) a componenţei funcţiilor de decizie din cadrul Parla-
mentului şi al birourilor sale permanente, respectiv grupuri parla-
mentare, compoziţia Guvernului, a conducerilor ministerelor şi a
agenţiilor sale subordonate, componenţa structurilor alese sau a
structurilor numite în administraţia locală (prefecturi, primării,
consilii locale) sau componenţa structurilor superioare de decizie
ale partidelor politice, ale federaţiilor sindicale sau ale organi-
zaţiilor patronale;
• sistemul electoral (participare la alegeri, structura votanţilor,
structura poziţiilor eligibile şi rezultatele alegerilor, în funcţie de
sex);
• efectele unor măsuri luate pentru asigurarea egalităţii în şanse
în promovarea femeilor în funcţii de conducere şi manageriale în
cadrul unităţilor economice sau în sectorul instituţional, precum
şi ale eforturilor legate de combaterea discriminărilor, a atitudi-
nilor şi practicilor negative şi discriminatorii faţă de femei şi
tineri.
Deşi s-au înregistrat unele progrese în majoritatea ţărilor, nu
toate problemele au fost însă soluţionate. Problema cea mai impor-
tantă, după părerea multor specialişti, este încă lipsa armonizării
metodologiilor utilizate în statistica de gen.
Un pas înainte în realizarea unui sistem de indicatori ai statisticii
de gen, armonizaţi la nivel internaţional, îl constituie demararea
proiectului „Website-ul statisticii de gen”, ce va fi realizat sub auspi-
ciile Comisiei Economice a ONU pentru Europa (CEE) şi PNUD.
Obiectivele acestui proiect sunt: stabilirea unui set comun de indica-
tori pentru monitorizarea situaţiei femeii, a unor recomandări şi
standarde pentru concepte şi clasificări şi oferirea unor exemple de
prezentare şi analiză a statisticii de gen.
186

10. MANAGEMENTUL CALITĂŢII TOTALE
ŞI STATISTICA PE PLAN INTERNAŢIONAL
Noua societate informaţională se grăbeşte să-şi pună amprenta

asupra administraţiei publice, în general, şi asupra institutelor naţio-
nale de statistică, în particular, acestea acceptând provocarea de a-şi
reformula obiectivele şi de a-şi regândi procedeele, tehnicile în vederea
unei derulări eficiente a activităţii.
În acest context, conceptul de management al calităţii totale era
normal să pătrundă, mai întâi în sfera sectorului privat, demonstrân-
du-şi viabilitatea cu rezultate palpabile. Lărgind sfera de discuţie, nu
credem însă să existe astăzi o organizaţie, şi ne vom referi în cele ce
urmează în principal la institutele naţionale de statistică, care să nu
vizeze o astfel de calitate a activităţii, situaţie confirmată, de altfel,
întrucât noţiunea de calitate în statistică este vehiculată frecvent pe
plan internaţional în limbajul statisticienilor, semnalând în acest fel
unul din obiectivele prioritare ale activităţii curente.
Întrebarea majoră este următoarea: Este cu adevărat util mana-
gementul calităţii totale, birourilor naţionale de statistică sau el repre-
zintă doar un alt instrument, mai sofisticat, prin care agenţiile de
consultanţă în ale marketingului încearcă să-şi extindă influenţa şi
piaţa de desfacere spre sectorul public?
Managementul calităţii totale (MCT)
O foarte sumară definiţie a calităţii o desemnează ca fiind o
măsură subiectivă a proprietăţilor unui produs sau serviciu. De ce
subiectivă? Întrucât evaluarea calităţii de către utilizatorii respec-
tivului produs/serviciu este funcţie de două variabile: nevoile specifice
ale acestora şi estimarea utilităţii potenţiale a produsului; ceea ce înseamnă
că în acelaşi timp un produs de o calitate discutabilă, în opinia unui
utilizator, poate fi considerat perfect pentru un altul, mai puţin exigent.
Cum statisticile reprezintă cu adevărat produse complexe, este
cu atât mai dificilă evaluarea, în termeni obiectivi, a calităţii.
187

Adăugând, aşa cum este cazul în speţă, conceptului de calitate
alte două cuvinte: management şi total, situaţia se complică. Apelând
iarăşi la literatura de specialitate, aflăm că una dintre definiţiile cele
mai frecvent utilizate ale managementului calităţii totale21 este aceea
care relevă confruntarea cu o filosofie a întreprinzătorului, al cărui
obiectiv este perfecţionarea continuă a rezultatelor, inclusiv perfor-
manţa financiară a sistemului managerial al organizaţiei în aşa fel
încât îşi asigură supravieţuirea pe termen lung pe piaţă printr-o certă
orientare a activităţii către satisfacerea clienţilor (vezi Anexa 6).
Factorii care indică modificarea culturii unei organizaţii sub
influenţa managementului de acest tip par a fi următorii:
• salariaţii conştientizează necesitatea noilor tehnici şi instru-
mente generate de managementul calităţii;
• salariaţii au în vedere, în primul rând, o funcţionalitate optimă
a proceselor de producţie;
• modificări în timp ale procedurilor şi sistemelor sunt facil de
pus în aplicare;
• salariaţii sunt consideraţi de către conducere ca o resursă
valoroasă, neînscriindu-se nicidecum la capitolul de cheltuieli;
• salariaţii îşi atribuie singuri anumite sarcini dictate de condiţii
specifice, situaţie care, într-un alt context, ar fi fost urmarea
firească a unor nesfârşite negocieri între conducere şi sindicate;
• distincţia între conducător şi condus dispare treptat;
• îmbunătăţirea continuă a calităţii are loc în ciuda unei posibile
instabilităţi organizaţionale de scurtă durată.
_______________
21
Definirea conceptului de MCT s-a limitat iniţial la inspecţii de calitate;
în anii ’30 era vorba de controlul calităţii când accentul s-a deplasat de la
calitatea produsului la calitatea procesului de producţie. În anii ’50, intro-
ducându-se ca element de noutate calitatea organizaţiei, obiectivul devine
asigurarea calităţii. În perioada care a urmat, pe fondul emancipării clienţilor,
conceptul de MCT s-a extins cu referiri la valori-cheie, precum perfecţionare
continuă, implicarea efectivă şi activă a salariaţilor – ale căror atribuţii sunt
multiple, renunţându-se la mai vechile obiceiuri precum respectarea întocmai
a specificaţiilor, blamarea obligatorie a cuiva pentru o presupusă vină etc.
188

MCT în administraţia publică
Creşterea productivităţii şi calitatea serviciilor administraţiei
publice sunt în actualitate, alături de nelipsite probleme financiare care
îşi caută rezolvarea pe fondul unor reforme continue şi încercări de
reducere a costurilor.
Este un comportament absolut normal, care dictează cetăţenilor
să nu accepte nicicând să renunţe la idealul unei calităţi a serviciilor şi
la o prestaţie corespunzătoare oferite în schimbul taxelor plătite de
aceştia la bugetul de stat.
Ni se pare absolut normal ca printre soluţiile de rezolvare a
acestor probleme să se înscrie şi MCT, alături de alte metode de
control al calităţii.
Rolul dual al sectorului public – pe de o parte, reprezentant al
utilizatorilor, şi producător al serviciilor publice, pe de altă parte –
generează dificultatea supremă a aprecierii calităţii serviciilor din
punctul de vedere al consumatorului. Acesta din urmă poate fi: o
persoană fizică, grupuri de persoane, întreprinderi, chiar întreaga
societate. Poate fi utilizator, contribuabil sau decident. Problema nu
este simplă deloc: contribuabilii şi utilizatorii de servicii publice nu
sunt în mod necesar aceiaşi, după cum şi interesele fiecăruia pot fi
diferite. Mai mult decât atât, în cazul serviciilor colective, nu greşim
vorbind de o stare conflictuală între nevoile consumatorilor, întrucât
nu este cazul invocării unor raţiuni de egalitate, luând în considerare
distinct nevoile individuale. Fiind vorba de data aceasta de calitatea
serviciilor publice, impunerile sunt altele: un alt concept de client, mai
apropiat de cel de utilizator, şi câteva principii de bază ale adminis-
traţiei publice precum:
• servicii orientate către nevoile utilizatorilor; transparenţa şi continua
evaluare şi perfecţionarea devin cuvintele-cheie ale activităţii;
• încredere şi securitate;
• tratament imparţial pentru toţi clienţii;
• confidenţialitate;
• corectitudinea informaţiilor sectorului public;
• posibilitatea clienţilor de a influenţa şi participa efectiv;
• obiectivitate şi politeţe în relaţiile cu publicul;
• pregătirea personalului;
• eficienţa activităţii.
189

MCT şi statistica oficială
Judecând aceeaşi influenţă a MCT, de data aceasta asupra unui
institut naţional pentru statistică, poziţia lui pe piaţă, natura produselor
statistice şi caracteristicile proceselor de producţie statistică îl plasează
într-o lumină cu totul diferită faţă de o companie privată oarecare. În
primul rând, utilizatorii de date nu pot exercita un foarte rigid control
al calităţii datelor statistice mergând în cazuri extreme până la
renunţarea la serviciile oferite de institutul pentru statistică ca furnizor
de informaţie. Nu greşim deloc făcând trimiteri la o veritabilă poziţie
de monopol a institutului pentru activitatea de producţie statistică. În
al doilea rând, sfera de acţiune a MCT, inevitabil, se restrânge în baza
faptului că unele (cele mai multe) produse statistice devin obligatorii
prin legislaţia naţională şi/sau directive, reglementări ale Uniunii
Europene care vor împiedica orice tip de schimbări fundamentale în
producţia statistică.
De asemenea, avem de-a face cu o diversitate de clienţi (utilizatori)
şi produse, cu dificultatea majoră de identificare a tipologiei utiliza-
torilor şi a cerinţelor specifice acestora. Mai presus de toate, faptul că
estimările statistice sunt afectate de erori, fireşti între anumite limite în
cazul anchetelor statistice, unul dintre criteriile fundamentale ale MCT,
cel care vizează inexistenţa defectelor produselor (în cazul nostru, a
erorilor statistice), nu poate fi verificat întocmai. Chiar dacă măsurarea
erorilor ar fi de înaltă precizie, impactul acestora asupra satisfacerii
utilizatorilor va depinde întotdeauna de utilizările adeseori necunoscute
ale informaţiei statistice.
Cele anunţate anterior par a îngusta, în cazul statisticii oficiale,
sfera influenţei MCT; nu o desfiinţează însă întru totul, iar principiile
managementului calităţii nu sunt nici pe departe anulate.
Ne vom referi în continuare la modalitatea de a defini calitatea
producţiei statistice, printr-un ansamblu de 7 + 2 componente, grupate
astfel, încât ultimele, şi anume resursele disponibile unei producţii
statistice şi obligativitatea repondenţilor de a completa chestionarele
statistice sunt în fapt condiţii restrictive ale obţinerii calităţii
informaţiei statistice. Un cumul al realizării criteriilor calităţii permite
formarea unei imagini exacte a abilităţii biroului naţional pentru
statistică de a garanta îndeplinirea uneia dintre cele mai importante
obiective ale sale.
190

1. Relevanţa
– reprezintă măsura în care nevoile utilizatorilor sunt îndeplinite
în mod adecvat (Eurostat, 2002);
– reprezintă o măsură calitativă a valorii aduse de datele sau
informaţiile statistice. Valoarea este caracterizată de gradul în
care informaţiile servesc scopurilor pentru care au fost produse şi
nevoilor utilizatorilor. Valoarea este, de asemenea, dată de
importanţa acestor scopuri în sensul obiectivelor urmărite de
agenţii, cerinţelor legislative şi costului de oportunitate privind
producerea datelor sau informaţiilor (Statistics Canada Quality
Guidelines, 1998).
2. Acurateţea
– reprezintă gradul de apropiere dintre valoarea finală reţinută
(după colectare, editare, imputare, estimare etc.) şi valoarea
reală, dar necunoscută, de la nivelul populaţiei (Eurostat,
2002). Diferenţa dintre cele două valori reprezintă eroarea.
3. Punctualitatea şi oportunitatea
– Punctualitatea se referă la posibilitatea existenţei unei
diferenţe între data efectivă de livrare a datelor şi data la care
acestea ar fi trebuit să fie livrate (Eurostat, 2002).
– Oportunitatea se referă la intervalul de timp dintre data de
livrare şi data de referinţă. Data (perioada) de referinţă este
data sau perioada la care se referă în principal datele.
4. Accesibilitatea şi claritatea
– Accesibilitatea se referă la condiţiile fizice în care utilizatorii
pot obţine datele (de unde pot obţine datele, cum pot comanda
datele, timpul de livrare etc.) (Eurostat, 2002).
– Claritatea se referă la modul în care sunt furnizate infor-
maţiile despre date (metadatele).
5. Comparabilitatea
– reprezintă impactul produs de diferenţele dintre conceptele şi
definiţiile statistice, când se compară datele statistice din
diferite zone geografice, domenii non-geografice sau perioade
de referinţă (Eurostat, 2002).
6. Coerenţa
– reprezintă capacitatea datelor statistice de a putea fi combinate
în diferite moduri şi pentru scopuri variate. Se focalizează pe
utilizarea combinată a datelor statistice provenind din scopuri
primare diferite (Eurostat, 2002).
191

7. Completitudinea
– reprezintă gradul de disponibilitate a datelor statistice com-
parativ cu gradul în care ar trebui să fie disponibile pentru a
satisface cerinţele sistemului statistic (Eurostat, 2002).
Odată definită calitatea şi având la dispoziţie un vocabular
comun22 al abordării calităţii şi o unică modalitate de raportare a
calităţii statisticilor23, unica preocupare ar trebui să fie cea de îmbună-
tăţire a calităţii. Este perfect adevărat că, într-o societate în continuă
schimbare, statistica este aceea care dă dovadă de adaptabilitate depă-
şind situaţii limită create fie de restricţii bugetare, fie din cauza unor
eventuale nemulţumiri ale repondenţilor pe fondul suprasolicitărilor
excesive în ce priveşte completarea chestionarelor. Tocmai în aceste
condiţii se verifică faptul că birourile naţionale pentru statistică sunt
singurele organizaţii care garantează calitatea statisticii social-eco-
nomice, fiind la cârma gestionării efective a registrelor, limitării non-
răspunsurilor, menţinerii coerenţei statisticilor prin diverse verificări
încrucişate, proiectării metodelor de imputare şi procesare etc.
Într-o eră a schimbului rapid de informaţii, când, prin intermediul
bazelor de date, se rediseminează informaţii statistice adeseori igno-
rând conţinutul acestora, birourile naţionale sunt acelea ce îşi găsesc
locul de cealaltă parte a baricadei, menţinând şi înălţând ştacheta
standardelor corectitudinii, dar, în acelaşi timp, făcându-le vizibile,
promovându-le.
Riscul publicării statisticilor incorecte este enorm, luând în con-
siderare realitatea unei certe dependenţe între dezbaterile politice
raţionale, a căror urmare o reprezintă decizii fundamentale, şi statisticile
corecte, singurul instrument la îndemână pentru prezentarea obiectivă
a faptelor.
Rezerve de perfecţionare a criteriilor calităţii statisticilor pot fi
cu uşurinţă imaginate. De exemplu, imaginea biroului de statistică nu
_______________
22
In fapt, un glosar al termenilor tehnici necesari pentru definirea regu-
lilor de măsurare a acesteia (de exemplu non-răspuns, eroare de clasificare,
varianţă etc.).
23
Este vorba de o posibilă descompunere a fiecărei componente în ele-
mente observabile şi cuantificabile. Nu este nici o dificultate de a agrega mai
apoi informaţiile, element de element, atribuind fiecărei anchete şi fiecărui
articol o anume pondere, obţinând un eventual raport final asupra calităţii.
192

are decât de câştigat prin adăugare de valoare informaţiilor dispo-
nibile, ataşând analize pertinente ale cifrelor la eternele tabele statistice.
Un alt exemplu: asigurarea coerenţei statisticilor stă sub semnul
unei intense comunicări în legătură cu posibilele aspecte divergente,
ajungându-se până la gândirea de sisteme pentru reconciliere ex-post a
statisticilor contradictorii, şi, de ce nu, pe termen lung, la revizuirea
legislaţiei astfel încât să se permită încorporarea noilor decizii.
În fine, armonizarea statisticilor, dictată de obiectivul compara-
bilităţii totale, va însemna, în lipsa unor căi mai simple, chiar şi deter-
minarea unei estimări a divergenţei prin modelare, simulare şi studii
pilot.
Presupunând problema calităţii datelor rezolvată, lucrurile nu se
opresc aici; o tratare rotundă a calităţii statisticilor presupune trimiteri
obligatorii la calitatea serviciilor prestate având în vedere calitatea
conducerii, orientarea strategică a activităţii, resursele (inclusiv cele
umane), satisfacerea utilizatorilor.
Calitatea informaţiei statistice şi METADATELE
Măsurarea exactităţii datelor statistice, definiţiile şi informaţiile
despre datele statistice reprezintă metadatele – bază a măsurării
calităţii activităţii desfăşurate în procesul producţiei statistice.
Metadatele sunt reprezentări fizice ale metainformaţiilor (meta-
cunoştinţe), la fel cum datele reprezintă informaţiile (cunoştinţele).
Metadatele informează despre date şi despre procesele care
produc şi utilizează aceste date. La fel cum datele informează despre
obiecte într-un sistem al „lumii reale”, metadatele informează despre
obiecte informaţionale într-un sistem de informaţii – metaobiecte.
La fel cum datele sunt administrate de către sisteme de infor-
maţii, metadatele sunt administrate de sisteme de metainformaţii.
Acest sistem foloseşte şi produce metadate, informând despre date, şi
îşi îndeplineşte sarcinile prin funcţii cum ar fi „culegerea metadatelor”,
„prelucrarea metadatelor”, „stocarea metadatelor” şi „difuzarea meta-
datelor”.
Un sistem de metainformaţii poate fi activ sau pasiv. Un sistem
activ este integrat în mod fizic în sistemul de informaţii ce conţine
datele la care se referă metadatele din sistemul de metainformaţii. Cel
pasiv conţine numai referinţe la date, fără a conţine datele propriu-zise.
193

Termenul de metadate a fost introdus de Bo Sunddgren în anii ’70
ai secolului trecut. Acceptarea nevoii de metadate formalizate a
necesitat mult timp. Internetul şi publicarea şi difuzarea datelor
statistice prin site-urile statistice au impus introducerea şi utilizarea
metadatelor. Din anii ’90, multe instituţii naţionale de statistică, cât şi
agenţii/organizaţii internaţionale, elaborează şi utilizează sisteme de
metadate statistice. S-au lansat chiar proiecte internaţionale de
cercetare (exemplu: Managementul Integrat al Metainformaţiilor).
Metadatele apar în forme foarte diferite (formalizate, neforma-
lizate,…), sunt complicate şi complexe şi, ca atare, sunt greu de stan-
dardizat, pentru că este dificil să se cadă de acord asupra tehnologiei
utilizate şi asupra unor modele standard.
Există multe tipuri de utilizatori diferiţi, cu nevoi diferite (interni:
experţi de specialitate, programatori de aplicaţii; naţionali externi:
producători externi, utilizatori profesionişti şi ocazionali de statistici,
cercetători, instituţii guvernamentale, sectorul privat, persoane parti-
culare, utilizatori internaţionali externi).
Cum se îndeplinesc cerinţele utilizatorilor
194

Mesajul ilustraţiei este acela că poate nu este ideea cea mai bună
să încercăm să satisfacem toate aceste nevoi diferite şi contradictorii
ale utilizatorilor prin intermediul unui compromis – adică printr-un
sistem unic de date/metadate care să satisfacă pe toată lumea şi pe
nimeni. Mai degrabă, soluţia poate fi construcţia unei infrastructuri
care să poată fi folosită ca bază pentru un număr de aplicaţii diferite,
cu interfeţe de utilizare adaptate nevoilor diferiţilor utilizatori şi diferi-
telor categorii de utilizatori.
Vom demonstra, în cele ce urmează, că toate criteriile pe care
le-am propus în subcapitolul anterior pentru evaluarea calităţii datelor
statistice depind de producţia de metadate. Iată numai câteva exemple:
• a cunoaşte conceptul care stă la baza informaţiei statistice este
obligatoriu pentru aprecierea, mai apoi, a capacităţii acesteia de
a transmite mesajul în legătură cu fenomenul ce urmează a fi
analizat. Acelaşi interes există şi în legătură cu măsurarea erorilor
în procesul estimării, cu rata non-răspuns, gradul de reprezenta-
tivitate al eşantioanelor etc.;
• transparenţa procesului de producţie statistică poate fi măsu-
rată în termenii disponibilităţii datelor (la un anume moment în
timp, preanunţat, feed-back al cerinţelor agenţilor din economie), ai
statutului informaţiei (confidenţială sau publică, rezultat pro-
vizoriu sau definitiv) şi ai comparabilităţii în timp şi în spaţiu.
Cu alte cuvinte, pentru formularea de aprecieri în legătură cu
acest criteriu, programul exact al diseminării, detalii în legătură
cu metodologiile folosite pentru culegerea şi prelucrarea infor-
maţiilor, calitatea documentaţiei oferite spre studiu utilizatorilor
devin esenţiale;
• cu cât sunt mai frecvente şi mai aprinse dezbaterile publice
(mese rotunde la care să participe, pe de o parte, statisticieni, şi,
pe de altă parte, partenerii sociali, reprezentanţi ai sindicatelor,
patronatelor, ai universităţilor şi institutelor de cercetare) având
ca tematică indicatori statistici, mod de calcul şi concepte cores-
punzătoare, cu atât sunt mai solide garanţia şi siguranţa că
informaţia produsă va fi efectiv utilizată.
Internaţionalizarea, noile condiţii în care au loc diseminarea şi
utilizarea informaţiilor îşi pun amprenta asupra modelelor de cerere şi
ofertă în domeniul informaţiilor statistice. Astfel, pe de o parte, urmare
a globalizării pieţelor, internaţionalizarea a adăugat utilizatorilor tradi-
ţionali de informaţie şi alţi diverşi actori din economie, a căror capacitate
195

decizională va fi totdeauna dependentă de cunoaşterea condiţiilor
economice şi sociale din diferite ţări.
Pe de altă parte, o dată cu creşterea cererii, procesul tehnologic,
cu efecte notabile asupra condiţiilor diseminării, a schimbat conturul
procesului de furnizare a datelor statistice, informaţia fiind disponibilă
acum mult mai rapid, mult mai uşor, adresându-se unui public mult
mai larg.
Legătura între producătorii şi consumatorii de informaţie statis-
tică s-a consolidat din punct de vedere geografic şi cultural. Disemi-
narea se realizează acum susţinută de dorinţa utilizatorilor de a avea
liber accesul la date asupra caracteristicilor acestora, pentru a alege
acele informaţii care le satisfac cel mai bine nevoile. Cu alte cuvinte, a
cunoaşte procesul de producţie a informaţiilor statistice nu mai este
suficient; succesul deplin se obţine atunci când producţia are loc în
condiţii de calitate care asigură optimul satisfacerii clienţilor – indi-
ferent cine sunt aceştia –, furnizându-le în acelaşi timp şi segmentele
de informaţii despre datele statistice care să faciliteze luarea deciziilor
în cunoştinţă de cauză.
Scala utilizatorilor, despre care am mai vorbit, poate fi segmen-
tată în utilizatori specializaţi şi generalişti.
Spre exemplu, în cazul Indicelui Preţurilor de Consum, un utilizator
specializat este interesat să cunoască de ce şi cum rezultatele indicelui
naţional diferă de acelaşi indice calculat în conformitate cu formula
indicelui armonizat la nivel european (probleme tehnice de prelucrare
a elementelor de detaliu ale indicelui, ponderi).
Cei pe care i-am desemnat în categoria utilizatorilor generalişti
vor fi, probabil, interesaţi să ştie doar dacă există două tipuri de indice
de preţ, să fie informaţi în legătură cu motivul calculului a doi indici,
cu contextul în care sunt utilizaţi, ce anume măsoară, astfel încât să
poată decide pe care anume să-l folosească la nivel naţional sau atunci
când obiectivul calculului este compararea internaţională.
Concluzia evidentă este necesitatea acută a luării în considerare
a metadatelor – colectare, memorare, formatare şi liber acces la metadate.
Costurile sunt departe de a fi neglijabile.
Arbitrajului între costul producerii acestor informaţii şi nivelul
calităţii îi trebuie alocată o perioadă de timp de reflecţie asupra
priorităţilor şi a definiţiei standardelor de calitate practicate la nivel
european.
196

În loc de încheiere…
Previziunile pentru oportunităţile şi provocările cu care se va
confrunta statistica internaţională, fără a avea certitudinea definitivă a
corectitudinii emiterii ipotezei, sunt:
1. Statistica internaţională va face faţă unei şanse istorice;
dorinţa, larg promovată pe plan internaţional, de a avea o gu-
vernare eficientă. Elementul fundamental al acestei eficienţe
va fi planificarea politicilor bazate pe evidenţe statistice.
2. În contextul deciziilor fundamentate pe date statistice, prin-
cipiul transparenţei va fi definitoriu. Transparenţa este în
legătură directă cu statistica internaţională, pe de o parte, în
procesul de monitorizare armonizată a rezultatelor asumate de
administraţii, şi, pe de altă parte, în procesul de distribuire de
sarcini (şi profituri) bazate pe reguli cantitative specifice,
pentru care statistica internaţională furnizează parametrii.
3. Două condiţii esenţiale vor garanta supravieţuirea statisticii
internaţionale tuturor provocărilor istorice: încrederea opiniei
publice şi relevanţa rezultatelor statistice. Pentru înregistrarea
de progrese, şansa stă în echilibrarea capabilităţilor orga-
nizaţiilor/ agenţiilor internaţionale şi îmbunătăţirea capacităţii
sistemelor naţionale pentru a furniza indicatori comparabili,
pertinenţi şi la momentul oportun.
197

198

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Anghelache C., Statistică generală – teorie şi aplicaţii, Editura Economică,

1999
Bekx Peter, Măsurarea globalizării în UE; provocări politice şi soluţii
tehnicecunoscute , Comisia Europeană
Biji M., Biji E., Lilea E., Anghelache C., Tratat de statistică, Editura economică,
2002
Bîrsan M., Integrarea Economică Europeană
Begu L., Statistică internaţională, Editura Beck, 1999;
Capanu I., Wagner P., Secăreanu C., Statistică macroeconomică, Editura
Economică, 1997
Frâncu M., Standardizarea politico-economică în cadrul Uniunii Europene,
„Tribuna Economică” nr. 35
Isaic Maniu Al., Mitruţ C., Voineagu V., Statistica pentru managementul
afacerilor, Editura Economică, 1999
Isaic Maniu A., Pecican E., Ştefănescu D,. Vodă V., Wagner P., Dicţionar de
Statistică Generală, Editura Economică, 2003
Jaba E., Statistică, Editura Economică, 2000
Kuusela V., Suport de curs, Cluj, iunie 2003
Kari Djerf, Johanna Laiho & Pentti Pietila – Statistics Finland, Quality
Guidelines for Official Statistics
Kari Djerf, Statistics Finland, Properties of some estimators under unit
nonresponse
Pascal A., INSEE, Franţa, Les techniques des sondages, 1994
Pârlog C., Constantin L., Dezvoltare regională şi Integrare Europeană,
Oscar Print, 2002
Pelkmans Jacques, Integrarea Europeană – Metode şi Analiză Economică,
IER, 2003
Profiroiu A., Porfiroiu M., Introducere în realităţile europene, Editura
Economică, 1999
Paul Samuelson, Economie, Editura Teora, 2001
199

Ştefănescu D., Wagner P., Compararea Internaţională a Produsului Intern
Brut, Editura Economică, 1999
Zlătescu I., Demetrescu R., Drept instituţional european şi politici comunitare,
Casa Editorială Calistrat Hogaş, 2001
Buletinul de statistici europene al Eurostat, Editura SIGMA, seriile 1998,
1999, 2000
Buletinele Institutului Internaţional de Statistică, seriile 1997, 1999, 2001 şi
2003
Economic and Social Challenges in the 21st Century: statistical implication,
Eurostat, 1997
Elaboration et conception des questionnaires d’enquête, Département de la
Coopération Technique pour le Développement et Bureau de
Statistique de l’Organisation des Nations Unies, 1986
Metode şi tehnici de evaluare a sărăciei, iulie 1998, PNUD
Planul Naţional Anti-Sărăcie şi promovarea incluziunii sociale, iulie 2002,
CASPIS
200

ANEXE
201

202

ANEXA 1
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE STATISTICII OFICIALE
Comisia de Statistică,
Considerând că informaţia statistică oficială este o bază indispensabilă
pentru dezvoltare în domeniile economic, demografic, social şi al mediului ca şi
pentru cunoaşterea reciprocă şi schimburile dintre statele şi popoarele lumii,
Considerând că încrederea publicului în informaţia statistică oficială se
întemeiază într-o mare măsură pe respectarea valorilor şi principiilor
fundamentale pe care este clădită orice societate democratică ce doreşte să
se cunoască pe ea însăşi şi să respecte drepturile membrilor săi,
Considerând calitatea statisticii oficiale şi, prin urmare, cea a informaţiei
puse la dispoziţia administraţiei publice, a sectorului economic şi a
publicului ca depinzând într-o mare măsură de contribuţia adusă de cetăţeni,
întreprinderi şi alţi respondenţi, prin furnizarea de date corespunzătoare şi
fiabile, la instituirea statisticii necesare şi de cooperarea dintre utilizatorii şi
producătorii de statistici pentru a putea răspunde nevoilor utilizatorilor,
Amintind eforturile depuse de organizaţiile guvernamentale şi nonguver-
namentale ce se ocupă de statistică pentru a elabora norme şi concepte care
să permită comparaţiile între ţări,
Amintind, de asemenea, Declaraţia privind etica profesională a Institutului
Internaţional de Statistică,
Estimând că rezoluţia C (47), adoptată de Comisia Economică pentru Europa
la 15 aprilie 1992, a dobândit o importanţă universală,
Notând că la a opta sa sesiune, ţinută la Bangkok în noiembrie 1993, Grupul
de Experţi ai Statisticii, însărcinat de Comitetul de statistică al Comisiei
Economice şi Sociale pentru Asia şi Pacific (CEPAP) să examineze princi-
piile fundamentale, a acceptat în principiu versiunea CEE şi a făcut ca aceste
principii să fie aplicabile în toate ţările,
Notând, de asemenea, că la a opta sa sesiune, ţinută la Addis-Abeba în
martie 1994, Conferinţa mixtă a planificatorilor, statisticienilor şi demo-
grafilor africani a considerat că principiile fundamentale ale statisticii
oficiale dobândesc o importanţă universală,
Adoptă următoarele principii ale statisticii oficiale:
1. Statistica oficială constituie un element indispensabil al sistemului de
informare al unei societăţi democratice, furnizând administraţiei publice,
sectorului economic şi publicului larg date privind situaţia economică,
203

demografică şi socială şi starea mediului înconjurător. În acest scop,
organismele ce răspund de statistica oficială trebuie să instituie statistica
oficială în conformitate cu un criteriu de utilizare practică şi să o facă
disponibilă, pentru ca dreptul de acces al cetăţenilor la informaţia publică
să devină efectiv.
2. Pentru a se menţine încrederea în informaţia statistică oficială, organis-
mele care răspund de statistică trebuie să determine, în funcţie de consi-
derente pur profesionale, mai ales în funcţie de principii ştiinţifice şi
reguli deontologice, metodele şi procedeele de culegere, de prelucrare, de
stocare şi de prezentare a datelor statistice.
3. Pentru a facilita o interpretare corectă a datelor, organismele care
răspund de statistică trebuie să furnizeze, în funcţie de normele ştiinţifice,
informaţii privind sursele, metodele şi procedeele pe care le utilizează.
4. Organismele care răspund de statistică au dreptul de a face observaţii
referitoare la interpretările eronate şi folosirea abuzivă a statisticilor.
5. Datele utilizate în scopuri statistice pot fi extrase din felurite surse, fie că
este vorba de anchete statistice sau de fişiere administrative. Organismele
care răspund de statistică trebuie să-şi aleagă sursa şi să ţină cont de
calitatea datelor pe care aceasta le poate furniza, de actualitatea datelor,
de costuri şi de obligaţiile repondenţilor.
6. Datele individuale culese pentru stabilirea statisticilor de către orga-
nismele care răspund de acestea, fie că ele se referă la persoane fizice sau
persoane juridice, trebuie să fie strict confidenţiale şi să nu fie utilizate
decât în scopuri statistice.
7. Textele legislative şi reglementările şi toate dispoziţiile care stau la baza
funcţionării sistemelor statistice trebuie să fie aduse la cunoştinţă
publicului.
8. În cadrul fiecărei ţări, este esenţial ca activităţile diferitelor organisme
răspunzătoare de statistică să fie coordonate pentru a asigura coerenţa şi
eficacitatea sistemului statistic.
9. Utilizarea de către organismele care răspund de statistica din fiecare ţară
a conceptelor, clasificărilor şi metodelor definite pe plan internaţional
favorizează coerenţa şi eficacitatea sistemelor statistice la toate nivelurile
oficiale.
10. Cooperarea bilaterală şi multilaterală în domeniul statisticii contribuie
la îmbunătăţirea sistemelor de elaborare a statisticii oficiale din toate
ţările.
204

ANEXA 2
COMPARARE ÎNTRE GDDS ŞI SDDS

ALE FONDULUI MONETAR INTERNAŢIONAL
SDDS GDDS
• un standard • un sistem
• precizie, cerinţe specifice pentru • mai puţin prescriptio; accent pe
sfera de cuprindere, periodicitate şi perfecţionări în timp
operativitate
• accent: diseminare de date ope- • accent: îmbunătăţire a calităţii
rative (abonaţii respectă standarde datelor furnizând un proces de eva-
de calitate) luare a necesităţilor pentru fixarea
de priorităţi
• abonaţii trebuie să respecte • nu există termene pentru reali-
imediat cerinţele zarea de perfecţionări în practicile
curente
• acoperă date macroeconomice. • acoperă date macroeconomice şi
socio-demografice.
205

ANEXA 3
31997R0322
REGULAMENTUL CONSILIULUI (CE) nr. 322/97

din 17 februarie 1997
privind statisticile comunitare
CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,
având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special art. 213,

având în vedere proiectul de regulament înaintat de Comisie24,
având în vedere avizul Parlamentului European25,
având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social26,
având în vedere avizul Institutului Monetar European27,
(1) întrucât, pentru îndeplinirea diverselor sarcini încredinţate acesteia prin
dispoziţiile Tratatului pentru a asigura funcţionarea adecvată şi dezvoltarea
pieţei comune, Comisia trebuie să culeagă toate informaţiile relevante;
(2) întrucât, în special pentru formularea, aplicarea, monitorizarea şi
evaluarea politicilor stabilite în Tratat, Comunitatea trebuie să fie în măsură
să îşi bazeze deciziile pe statistici actualizate, credibile, pertinente şi
comparabile între statele membre;
(3) întrucât, pentru a asigura fezabilitatea, coerenţa şi comparabilitatea statis-
ticilor comunitare, trebuie să fie întărită colaborarea şi coordonarea dintre
acele autorităţi care contribuie la furnizarea de astfel de informaţii atât la
nivel naţional, cât şi la nivel comunitar; întrucât prevederile prezentului
regulament contribuie la dezvoltarea unui sistem statistic comunitar;
(4) întrucât numitele autorităţi trebuie să dea dovadă de cea mai mare
imparţialitate şi de profesionalism în elaborarea de statistici, respectând
aceleaşi principii de comportament şi etică profesională;
(5) întrucât, la 14 aprilie 1994, Comisia ONU pentru Statistică a adoptat
Principiile Fundamentale ale Statisticilor Oficiale;
_______________
24
JO C 106, 14.04.1994, p. 22.
25
JO C 109, 01.05.1995, p. 321.
26
JO C 195, 18.07.1994, p. 1.
27
Aviz emis 7 februarie 1995.
206

(6) întrucât, pentru a pregăti şi desfăşura acţiunile statistice comunitare
prioritare, trebuie să fie puse în aplicare programe statistice, luând în consi-
derare resursele disponibile atât la nivel naţional, cât şi la nivel comunitar;
(7) întrucât stabilirea programului statistic comunitar ce urmează a fi adoptat
de către Consiliu şi programele anuale de lucru ce urmează a fi adoptate de
către Comisie cer o colaborare extrem de strânsă în cadrul Comitetului pentru
Programul Statistic, înfiinţat în conformitate cu Decizia 89/382/CEE,
Euratom28;
(8) întrucât prezentul regulament are ca scop stabilirea unui cadru legislativ
pentru elaborarea de statistici comunitare; întrucât trebuie să existe dispoziţii
pentru planificarea statisticilor comunitare, ce vor fi specificate de către
acţiunile statistice individuale;
(9) întrucât prezentul regulament defineşte responsabilitatea autorităţilor naţio-
nale şi a autorităţii comunitare în ceea ce priveşte elaborarea de statistici
comunitare în conformitate cu principiul subsidiarităţii definit în art. 3b din
Tratat;
(10) întrucât, la pregătirea programelor statistice, Comitetele instituite de
către Consiliu în domeniile statistice atribuite acestora trebuie să îşi îndepli-
nească funcţiile ce le-au fost încredinţate;
(11) întrucât trebuie să fie definite metodele şi condiţiile de aplicare
Programului Statistic Comunitar prin acţiuni statistice individuale;
(12) întrucât difuzarea este parte a procesului de producţie a statisticilor
comunitare;
(13) întrucât este important să se protejeze confidenţialitatea informaţiilor pe
care trebuie să le culeagă autorităţile naţionale şi comunitare pentru elabo-
rarea de statistici comunitare, pentru a câştiga şi menţine încrederea părţilor
responsabile cu furnizarea acestor informaţii; întrucât confidenţialitatea
informaţiilor statistice trebuie să satisfacă acelaşi set de principii în toate
statele membre;
(14) întrucât, în acest scop, este necesar să se stabilească un concept comun al
datelor confidenţiale care să fie folosit în legătură cu elaborarea de statistici
comunitare;
(15) întrucât acest concept trebuie să ia în considerare faptul că datele
preluate din surse disponibile publicului sunt considerate confidenţiale de
către anumite autorităţi naţionale, în conformitate cu legislaţia naţională;
_______________
28
JO L 181, 28.06.1989, p. 47.
207

(16) întrucât regulile specifice de prelucrare a datelor în cadrul Programului
Statistic Comunitar nu vor aduce atingere Directivei 95/46/CE a Parla-
mentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia
persoanelor cu privire la prelucrarea datelor personale şi la libera circulaţie a
unor astfel de date1;
(17) întrucât Tratatul a conferit anumite responsabilităţi statistice Institutului
Monetar European, care le va exercita fără a cere sau primi instrucţiuni de la
instituţii sau organisme comunitare, de la guvernele statelor membre sau de la
oricare alt organism; întrucât este important să se asigure o coordonare
corespunzătoare între sarcinile relevante ale autorităţilor la nivel naţional şi
comunitar care contribuie la elaborarea de statistici comunitare, pe de o parte,
şi funcţiile Institutului Monetar European pe de altă parte;
(18) întrucât băncile centrale naţionale, cel puţin în momentul înfiinţării
Sistemului European al Băncilor Centrale, ar trebui să fie independente de
instituţiile sau organismele comunitare, de guvernul oricărui stat membru sau
de oricare alt organism; întrucât, în a doua etapă a Uniunii Economice şi
Monetare, statele membre trebuie să înceapă şi să finalizeze procesul de
asigurare a independenţei băncilor centrale naţionale;
(19) întrucât Comisia a consultat Comitetul pentru Programul Statistic,
Comitetul pentru statistici monetare, financiare şi ale balanţei de plăţi,
înfiinţat prin Decizia 91/115/CEE2, şi Comitetul Consultativ European
privind informaţiile statistice în sfera economică şi socială, înfiinţat prin
Decizia 91/116/CEE3,
ADOPTĂ PREZENTUL REGULAMENT:
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Articolul 1
Scopul prezentului regulament este de a stabili un cadru legislativ

pentru elaborarea sistematică şi programată de statistici comunitare în
vederea formulării, aplicării, monitorizării şi evaluării politicilor comunitare.
Autorităţile naţionale la nivel naţional şi autoritatea comunitară la nivel
comunitar sunt responsabile pentru elaborarea de statistici comunitare în
conformitate cu principiul subsidiarităţii.
_______________
1
JO L 281, 23.11.1995, p. 31.
2
JO L 59, 06.03.1991, p. 19.
3
JO L 59, 06.03.1991, p. 21.
208

Pentru a garanta comparabilitatea rezultatelor, statisticile comunitare
trebuie produse pe baza unor standarde uniforme şi, în anumite cazuri,
justificate în mod corespunzător, pe baza unor metode armonizate.
Articolul 2
În sensul prezentului regulament, se înţelege prin:
- „statistici comunitare”: informaţii cantitative, agregate şi reprezen-

tative preluate prin colectarea şi prelucrarea sistematică a datelor, produse de
către autorităţile naţionale şi de către autoritatea comunitară în cadrul
aplicării programului statistic comunitar în conformitate cu art. 3, alin. (2),
- „elaborarea de statistici”: procesul ce cuprinde toate activităţile nece-
sare pentru culegerea, stocarea, prelucrarea, compilarea, analiza şi difuzarea
informaţiilor statistice,
- „autorităţi naţionale”: institute statistice naţionale şi alte organisme
din fiecare stat membru, responsabile cu elaborarea de statistici comunitare,
- „autoritate comunitară”: departamentul Comisiei responsabil cu înde-
plinirea sarcinilor ce aparţin Comisiei în domeniul elaborării de statistici
comunitare (Eurostat).
CAPITOLUL II
Programul statistic comunitar şi aplicarea acestuia
Articolul 3
1. În conformitate cu prevederile relevante din Tratat, Consiliul adoptă

un program statistic comunitar care defineşte abordările, domeniile principale
şi obiectivele acţiunilor prevăzute pentru o perioadă de maximum cinci ani.
Programul statistic comunitar constituie cadrul pentru elaborarea
tuturor statisticilor comunitare. Dacă este necesar, el poate fi actualizat.
Comisia pregăteşte un raport asupra aplicării programului la sfârşitul
perioadei la care se referă programul.
Comisia înaintează liniile directoare pentru stabilirea programului
statistic comunitar, în vederea examinării sale prealabile de către Comitetul
pentru Programul Statistic şi, în funcţie de competenţele fiecăruia, de către
Comitetul Consultativ European privind informaţiile statistice în sfera
economică şi socială şi de către Comitetul pentru statistici monetare, finan-
ciare şi ale balanţei de plăţi.
209

2. Programul statistic comunitar prevăzut la alin. (1) este pus în
aplicare prin acţiuni statistice individuale. Aceste acţiuni sunt:
(a) decise de către Consiliu în conformitate cu dispoziţiile corespunzătoare
din Tratat; sau
(b) decise de către Comisie în condiţiile stabilite în art. (6) şi în conformitate
cu procedura stabilită în art. 19; sau
(c) decise în baza unui acord între autorităţile naţionale şi autoritatea
comunitară, în limita competenţelor pe care le au acestea.
3. În fiecare an, înainte de sfârşitul lunii mai, Comisia înaintează
Comitetului pentru Programul Statistic, în vederea examinării, programul său
de lucru pentru anul următor. Acest program indică în special:
- acţiunile pe care Comisia le consideră prioritare, ţinând cont de con-
strângerile financiare atât la nivel naţional, cât şi la nivel comunitar,
- procedurile şi orice alte instrumente juridice pe care Comisia le are în
vedere pentru aplicarea programului.
Comisia ia în considerare în modul cel mai serios comentariile
Comitetului pentru Programul Statistic. Comisia întreprinde acţiunile pe care
le consideră cele mai potrivite.
Articolul 4
Comisia indică în iniţiativele sale referitoare la acţiunile statistice

individuale prevăzute la art. 3 alin. (2) lit. (a) şi (b):
- motivele care justifică acţiunea avută în vedere, în special în temeiul sco-
purilor pe care le urmăreşte politica comunitară respectivă,
- obiectivele exacte ale acţiunii şi o evaluare a rezultatelor scontate,
- procedurile de realizare practică a acţiunii, durata sa şi rolul autorităţilor
naţionale şi al autorităţii comunitare,
- rolul comitetelor de specialişti de profil,
- mijloacele prin care sarcina de răspuns este minimalizată,
- o analiză cost-eficienţă care ia în calcul costurile de finanţare ale acţiunii,
atât pentru Comunitate, cât şi pentru statele membre,
- recomandările statistice internaţionale care trebuie respectate în domeniile
în cauză.
210

Articolul 5
Actele adoptate de către Consiliu sau de către Comisie în cazurile

prevăzute la art. 3 alin. (2) lit. (a) şi (b) trebuie să definească elementele
necesare pentru realizarea nivelului de calitate şi de comparabilitate cerut
pentru statisticile comunitare.
Articolul 6
Comisia poate să decidă asupra unei acţiuni statistice individuale

prevăzute la art. 3 alin. (2) lit. (b) atunci când aceasta îndeplineşte integral
următoarele condiţii:
- durata acţiunii nu trebuie să depăşească un an,
- datele ce urmează a fi culese trebuie să fie deja disponibile sau accesibile
autorităţilor naţionale responsabile sau, în cazuri excepţionale, date care pot
fi obţinute direct,
- toate costurile suplimentare rezultate la nivel naţional ca efect al acţiunii
trebuie să fie suportate de către Comisie.
Articolul 7
Atunci când statisticile comunitare sunt rezultatul unui acord între

autorităţile naţionale şi autoritatea comunitară, în conformitate cu art. 3 alin.
(2) lit. (c), entităţile raportoare nu au nici o obligaţie, cu excepţia cazului
când o astfel de obligaţie este prevăzută în legislaţia naţională.
Articolul 8
Realizarea acţiunilor statistice individuale intră în atribuţiile autori-

tăţilor naţionale, dacă nu se prevede altfel într-un document juridic al
Consiliului. Dacă autorităţile naţionale nu îndeplinesc această sarcină, acţiu-
nile statistice individuale pot fi întreprinse de către autoritatea comunitară, cu
acordul explicit al autorităţii naţionale competente.
Articolul 9
Pentru a garanta coerenţa necesară elaborării de statistici care

îndeplinesc cerinţele lor de informare, Comisia cooperează strâns cu
Institutul Monetar European, ţinând cont în mod corespunzător de principiile
definite la art.10. Comitetul pentru statistici monetare, financiare şi ale
balanţei de plăţi ia parte, în limitele competenţei sale, la acest proces de
cooperare.
211

Chiar dacă Institutul Monetar European şi băncile centrale naţionale nu
participă la elaborarea de statistici comunitare, prin analogie cu art. 3 alin. (2)
lit. (c), datele furnizate de către banca centrală pot fi folosite, direct sau
indirect, de către autorităţile naţionale şi de către autoritatea comunitară
pentru elaborarea de statistici comunitare, în temeiul unui acord între o bancă
centrală naţională şi autoritatea comunitară, în cadrul competenţelor pe care
le au şi fără a aduce atingere acordurilor naţionale între banca centrală
naţională şi autoritatea naţională.
CAPITOLUL III
Principii
Articolul 10
Pentru a se asigura o cât mai bună calitate, atât din punct de vedere
deontologic, cât şi din punct de vedere profesional, statisticile comunitare
trebuie să fie guvernate de principiile imparţialităţii, credibilităţii, relevanţei,
cost-eficienţei, confidenţialităţii statistice şi transparenţei.
Principiile menţionate în primul paragraf se definesc după cum

urmează:
„imparţialitate”: o manieră obiectivă şi independentă de a elabora statistici

comunitare, liberă de orice presiune din partea grupurilor politice sau altor
grupuri de interese, în special în ceea ce priveşte selectarea tehnicilor,
definiţiilor şi metodologiilor cele mai potrivite pentru atingerea obiectivelor
stabilite. Ea implică disponibilitatea statisticilor, cu o întârziere minimă,
pentru toţi utilizatorii (instituţii comunitare, guverne, agenţi sociali şi
economici, cercuri academice şi populaţie în general);
„credibilitate”: caracteristica statisticilor comunitare de a reflecta, cât mai
fidel posibil, realitatea pe care sunt menite să o reprezinte. Ea implică
utilizarea unor criterii ştiinţifice de selectare a surselor, metodelor şi
procedurilor. Orice informaţii cu privire la domeniul de aplicare,
metodologie, proceduri şi surse vor spori de asemenea şi credibilitatea
datelor;
„relevanţă” înseamnă că elaborarea statisticilor comunitare este funcţia unor
cerinţe clar definite de către obiectivele comunitare. Aceste cerinţe stabilesc
domeniile, oportunitatea şi amploarea statisticilor, care trebuie să ţină
permanent pasul cu ultimele evoluţii pe plan demografic, economic, social şi
de mediu. Culegerea de date trebuie să se limiteze la ceea ce este necesar
pentru obţinerea rezultatelor dorite. Elaborarea de statistici comunitare care
212

au încetat să mai prezinte interes pentru obiectivele Comunităţii ar trebui să
fie abandonată;
„eficienţa costurilor”: utilizarea optimă a tuturor resurselor disponibile şi
minimizarea sarcinii de răspuns. Volumul de muncă şi costurile pe care le
implică elaborarea de statistici trebuie să fie proporţionale cu importanţa
rezultatelor/ beneficiilor urmărite;
„confidenţialitate statistică”: protejarea datelor referitoare la unităţile
statistice individuale, care sunt obţinute direct pentru scopuri statistice sau
indirect din surse administrative sau din alte surse, împotriva oricărei
încălcări a dreptului la confidenţialitate. Ea implică împiedicarea utilizării
datelor obţinute în alte scopuri decât cele statistice şi a dezvăluirii ilegale a
acestora;
„transparenţă”: dreptul entităţilor raportoare de a beneficia de informaţii cu
privire la temeiul juridic, scopurile pentru care sunt cerute datele şi măsurile
de protecţie adoptate. Autorităţile responsabile cu culegerea datelor statistice
comunitare iau toate măsurile pentru a furniza astfel de informaţii.
CAPITOLUL IV
Difuzare
Articolul 11
1. Prin difuzare se înţelege activitatea de punere la dispoziţia utilizatorilor a

statisticilor comunitare.
2. Difuzarea se va face astfel încât accesul la statisticile comunitare să fie
simplu şi imparţial în întreaga Comunitate.
3. Difuzarea de statistici comunitare se va face de către autoritatea comu-
nitară şi de către autorităţile naţionale, în limita competenţelor pe care le au.
Articolul 12
Rezultatele statistice la nivel comunitar sunt difuzate cu aceeaşi

periodicitate ca şi transmiterea către autoritatea comunitară a rezultatelor
existente la nivel naţional. În măsura în care este posibil şi fără a compromite
calitatea la nivelul Comunităţii, difuzarea se face înainte de următoarea
transmitere a rezultatelor naţionale către autoritatea comunitară.
213

CAPITOLUL V
Confidenţialitatea statistică
Articolul 13
1. Datele utilizate de către autorităţile naţionale şi de către autoritatea comu-

nitară pentru elaborarea de statistici comunitare sunt considerate confi-
denţiale atunci când ele permit identificarea unităţilor statistice, fie direct, fie
indirect, dezvăluind astfel informaţii individuale.
Pentru a stabili dacă o unitate statistică este identificabilă, se va ţine cont de
toate mijloacele care ar putea fi folosite în mod rezonabil de către o terţă
parte pentru a identifica unitatea statistică respectivă.
2. Prin derogare de la alin. (1), datele preluate din surse aflate la dispoziţia
publicului şi care rămân la dispoziţia publicului prin autorităţile naţionale, în
conformitate cu legislaţia naţională, nu se consideră confidenţiale.
Articolul 14
Transmiterea de date confidenţiale între autorităţile naţionale şi între

autorităţile naţionale şi autoritatea comunitară, date care nu permit identi-
ficarea directă, poate avea loc în măsura în care această transmitere este
necesară pentru elaborarea de statistici comunitare specifice. Orice tran-
smitere ulterioară trebuie să fie autorizată în mod explicit de către autoritatea
naţională care a cules datele.
Articolul 15
Datele confidenţiale obţinute exclusiv pentru elaborarea de statistici

comunitare sunt utilizate de către autorităţile naţionale şi de către autoritatea
comunitară exclusiv în scopuri statistice, cu excepţia cazului în care entităţile
raportoare şi-au dat consimţământul în mod explicit pentru folosirea acestora
în alte scopuri.
Articolul 16
1. Pentru a reduce sarcinile de răspuns şi cu condiţia respectării alin. (2),

autorităţile naţionale şi autoritatea comunitară au acces la sursele de date
administrative, fiecare în domeniile de activitate ale propriilor administraţii
publice, în măsura în care aceste date sunt necesare pentru elaborarea de
statistici comunitare.
2. Modalităţile practice, precum şi limitele şi condiţiile de acces efectiv, sunt
stabilite, atunci când este cazul, de către fiecare stat membru şi de către
Comisie, în limita competenţelor pe care le are fiecare.
214

3. Utilizarea datelor confidenţiale obţinute din surse administrative sau din
alte surse de către autorităţile naţionale sau de către autoritatea comunitară
pentru elaborarea de statistici comunitare nu trebuie să afecteze folosirea
datelor pentru scopurile pentru care au fost iniţial culese.
Articolul 17
1. Accesul în scopuri ştiinţifice la date confidenţiale obţinute pentru

statisticile comunitare poate fi acordat de către autoritatea naţională
responsabilă cu elaborarea acestor date dacă standardul de protecţie ce
predomină în ţara de origine şi, dacă este cazul, în ţara de utilizare, este
asigurat în conformitate cu măsurile prevăzute la art. 18.
2. Accesul în scopuri ştiinţifice la date confidenţiale transmise autorităţii
comunitare în conformitate cu art. 14 poate fi acordat de către această
autoritate, dacă autoritatea naţională care furnizează datele cerute şi-a dat
aprobarea explicită pentru o astfel de utilizare.
Articolul 18
1. Se iau măsurile de reglementare, administrative, tehnice şi organizatorice

necesare la nivel naţional şi comunitar pentru a asigura protecţia fizică şi
logică a datelor confidenţiale şi pentru a garanta că, în momentul difuzării
statisticilor comunitare, datele respective nu sunt divulgate în mod ilegal şi
nu sunt utilizate în alte scopuri decât cele statistice.
2. Reprezentanţii şi ceilalţi funcţionari ai autorităţilor naţionale sau ai
autorităţii comunitare care au acces la date supuse legislaţiei comunitare, ce
impune confidenţialitate statistică, trebuie să respecte această confiden-
ţialitate chiar după ce încetează să mai deţină funcţia respectivă.
CAPITOLUL VI
Dispoziţii finale
Articolul 19
1. În cazul prevăzut la art. 3, alin. (2), Comisia este asistată de către

Comitetul pentru Programul Statistic.
2. Reprezentantul Comisiei înaintează Comitetului un proiect al măsurilor ce
urmează a fi luate. Comitetul trebuie să emită un aviz asupra proiectului într-
un termen pe care preşedintele poate să îl stabilească în funcţie de urgenţa
problemei. Avizul este emis de cu majoritatea prevăzută la art. 148 alin. (2)
din Tratat pentru deciziile pe care Consiliul trebuie să le adopte cu privire la
215

o propunere a Comisiei. Voturile reprezentanţilor statelor membre în Comitet
sunt determinate în conformitate cu dispoziţiile articolului menţionat anterior.
Preşedintele nu votează.
3. (a) Comisia adoptă măsurile avute în vedere, dacă acestea sunt conforme
cu avizul Comitetului.
(b) Dacă măsurile avute în vedere nu sunt conforme cu avizul Comitetului
sau dacă nu a fost emis nici un aviz, Comisia înaintează imediat Consiliului o
propunere referitoare la măsurile ce urmează a fi luate. Consiliul decide cu
majoritate calificată.
Dacă, la expirarea perioadei de trei luni de la data trimiterii, Consiliul
nu a luat o decizie, Comisia adoptă măsurile propuse.
Articolul 20
1. Pentru adoptarea măsurilor necesare pentru punerea în aplicare a capito-

lului V, în special a celor menite să vegheze ca toate autorităţile naţionale şi
autoritatea comunitară să aplice aceleaşi principii şi standarde minime pentru
evitarea divulgării datelor statistice comunitare confidenţiale şi aceleaşi
condiţii care reglementează accesul în scopuri ştiinţifice, în conformitate cu
art. 17, alin. (2), la date confidenţiale deţinute de către autoritatea comunitară,
Comisia este asistată de către Comitetul pentru Confidenţialitatea Statistică,
constituit în baza art. 7 din Regulamentul Consiliului (Euratom, CEE)
nr. 1588/90 din 11 iunie 1990 privind transmiterea de date care fac obiectul
confidenţialităţii statistice către Biroul Statistic al Comunităţilor Europene1.
2. Reprezentantul Comisiei înaintează Comitetului un proiect al măsurilor ce
urmează a fi luate. Comitetul emite avizul asupra proiectului într-un termen
pe care preşedintele îl poate stabili în funcţie de urgenţa problemei. Avizul
este emis cu majoritatea prevăzută la art. 148 alin. (2) din Tratat pentru
deciziile pe care Consiliul trebuie să le adopte la propunerea Comisiei.
Voturile reprezentanţilor statelor membre în Comitet se determină
conform dispoziţiilor articolului menţionat anterior. Preşedintele nu votează.
3. (a) Comisia adoptă măsuri care sunt puse în aplicare imediat.
(b) Totuşi, dacă aceste măsuri nu sunt conforme cu avizul Comitetului,
Comisia informează fără întârziere Comitetul în acest sens.
În astfel de situaţii, Comisia amână aplicarea măsurilor pe care le-a
decis timp de trei luni de la data trimiterii la Consiliu.
Consiliul, care decide cu majoritate calificată, poate să ia o decizie
diferită în termenul prevăzut la paragraful anterior.
_______________
1
JO L 151, 15.06.1990, p. 1.
216

Articolul 21
1. Prezentul regulament se aplică fără a aduce atingere Directivei

95/46/CE.
2. Punctul (1) al art. 2 din Regulamentul (Euratom, CEE) nr. 1588/90
se modifică după cum urmează:
„(1) date statistice confidenţiale: datele definite la art. 13 din
Regulamentul Consiliului (CE) nr. 322/97 din 17 februarie 1997 privind
statisticile comunitare1;
Articolul 22
Statisticile produse pe baza documentelor juridice comunitare existente

sunt considerate statistici comunitare indiferent de procedurile de luare a
deciziilor care le guvernează.
Statisticile produse sau care urmează a fi produse de către autorităţile
naţionale şi de către autoritatea comunitară potrivit programului cadru pentru
acţiunile prioritare în domeniul informaţiilor statistice din 1993 până în 1997
prevăzut în Decizia 93/464/CEE2 sunt considerate statistici comunitare.
Articolul 23
Prezentul regulament intră în vigoare la douăzeci de zile după

publicarea sa în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene.
Toate dispoziţiile prezentului regulament au caracter obligatoriu şi sunt
direct aplicabile în toate statele membre.
Adoptat la Bruxelles , 17 februarie 1997.
Pentru Consiliu,
Preşedintele,
G. ZALM
_______________
1
JO L 52, 22.02.1997, p. 1.
2
JO L 219, 28.08.1993, p. 1.
217

ANEXA 4
ORGANIZAREA ŞI REORGANIZAREA
BIROULUI CENTRAL DE STATISTICĂ AL OLANDEI
Înainte de 1974, organigrama Biroului Central de Statistică a Olandei

(CBS, acum Statistica Olandei) a fost simplă: un Director General, un
Adjunct, un director pentru coordonare şi aproximativ 20 de departamente,
majoritatea specializate, şi puţine constituite după linii funcţionale (inclusiv
un departament mare pentru procesarea datelor). Unele departamente au fost
împărţite în divizii, altele nu.
În 1973, guvernul a decis mutarea oficiului de statistică în oraşul
Heerlen la 200 km de Haga (centrul administrativ al Olandei), pentru a crea
locuri de muncă în administraţia acelei zone. Decizia a creat agitaţie.
Directorul General a demisionat. După un timp, s-a ajuns la un compromis
pentru a muta numai jumătate din Birou. De asemenea, s-a dezvoltat o nouă
structură organizatorică.
Această structură regrupa departamente statistice în patru directorate:
– Statistica economică (12 departamente) – grupare pe domenii;
– Statistica socială (9 departamente) – grupare pe domenii;
– Metode şi dezvoltare (4 departamente, inclusiv departamentul de IT-
grupare funcţională;
– Servicii administrative (4 departamente) – grupare funcţională.
Toate departamentele au fost împărţite în divizii şi subdivizii.
De asemenea, personalul a sporit mult de la aproximativ 1500 la peste
2000. În anii ’70 şi la începutul anilor ’80, au avut loc creşteri de personal. În
1982, numărul posturilor (bugetare) la CBS a atins nivelul de aproximativ
3500. Apoi a sosit momentul critic.
Din 1982 în 1992, CBS (şi majoritatea agenţiilor guvernamentale) a
fost nevoit să reducă bugetul şi personalul. La începutul anilor ’90 personalul
s-a redus la aproximativ 2500. Biroul a reuşit să menţină intactă activitatea
statistică, datorită unei computerizări eficiente. La începutul anilor ’90 avea
una din cele mai avansate şi mai ample reţele de calculatoare din ţară:
aproximativ 2000 PC-uri în reţele locale. De asemenea, s-a dezvoltat soft-ul
necesar (inclusiv Blaise) pentru culegerea, editarea şi diseminarea datelor.
Indiferent de reducerile bugetare, cererea de date statistice a sporit, mai
ales cererea de la Comunităţile Europene. În jurul anului 1992, s-a ajuns ca
eficienţa sporita să nu mai poată compensa reducerile bugetare. Acest lucru a
creat tensiune. Comisia Centrală de Statistică care decide programul de lucru
218

al CBS, a avut mari probleme la stabilirea priorităţilor. Mai mulţi utilizatori
importanţi (ex. ministerele) au fost nemulţumiţi.
În acest caz, conducerea CBS a încercat chiar o „grevă” şi a lansat

aşa-numita operaţiune TEMPO (timely - efficient - modern - professional -
independent) pentru:
OPERATIVITATE – EFICIENŢĂ – MODERNISM – PROFESIONALISM –
INDEPENDENŢĂ
Ideea principală a acestui TEMPO era externă: coordonarea inputului
pentru a reduce sarcina de răspuns şi coordonarea output-ului pentru a spori
satisfacţia utilizatorului.
Analiza arată clar care sunt problemele, şi anume:
Problemele create de factorii externi se referă la: sporirea cererii de
statistici, reducerea bugetului, nevoia permanentă de a îmbunătăţi eficienţa,
tensiunea dintre cerinţele europene şi naţionale, presiunea de a reduce sarcina
de răspuns, nevoia de a îmbunătăţi prezentarea şi imaginea publică, nevoia de
a îmbunătăţi operativitatea.
Problemele cauzate de factori interni cuprind: prea mare comparti-
mentare şi specializare, prea multe niveluri ierarhice şi slabă comunicare
internă, responsabilităţi neclare, reguli şi proceduri interne complexe, cultura
organizaţională excesivă, respect de sine inexistent, atitudini manageriale
birocratice.
Structura organizatorică a fost complet transformată. Conducerea CBS
consta din Director General şi doi directori adjuncţi. Existau 8 directorate: 4
pentru producţia statistică şi 4 pentru sprijinirea producţiei statistice. Din
ultima categorie fac parte:
*** cel pentru coordonarea input-urilor, responsabil cu registrul
întreprinderilor, culegerea datelor din gospodării, dezvoltarea EDI – Schimb
de Date Electronice etc;
*** cel pentru coordonarea output-urilor, inclusiv dezvoltarea unei
baze centrale de date în scopul diseminării generale, integrarea informaţiilor
(inclusiv conturi naţionale), publicaţii generale şi activităţi de marketing şi de
relaţii cu publicul;
*** directoratul care răspunde de infrastructura statistică de bază
(inclusiv metodologie şi IT),
*** al patrulea directorat, care răspunde de serviciile generale administrative.
Managementul resurselor financiare şi umane se află într-un directorat
de resurse umane, coordonat direct de Directorul General, asistat şi de un
mic cabinet, care răspunde de relaţii internaţionale, probleme legale şi
politice şi are un secretariat ale Comisiei Centrale de Statistică.
219

Cele patru directorate pentru producţia statistică erau organizate pe
baza unor combinaţii de principii, din care cele mai importante sunt coerenţa
domeniului şi relaţiile cu „segmentele de piaţă” (atât cu utilizatorii de date,
cât şi cu furnizorii de date primare). Aceste patru directorate răspundeau de
următoarele:
i. Agricultură, industria prelucrătoare, mediu înconjurător, energie;
ii. Comerţ, transport şi servicii comerciale;
iii. Sectorul public şi condiţii de viată ale populaţiei;
iv. Demografie, forţa de muncă, venituri şi consum.
În fiecare directorat, existau 8 – 10 departamente statistice. Organi-
zarea lor internă constă în echipe de producţie care răspundeau de procesul
statistic complet.
În 1999, guvernul a anunţat că va închide oficiul din Heerlen, dar şi că
reduce bugetul şi personalul. A urmat o altă perioadă agitată. S-a ajuns din
nou la un compromis. Oficiul din Heerlen a rămas deschis, dar CBS-ului i s-a
cerut un plan de reducere a personalului.
Aceasta a însemnat o altă reorganizare fundamentală, chiar şi cu o
perspectivă diferită: în timp ce TEMPO a fost determinat de nevoia de a
consolida orientarea spre clienţi şi furnizorii de date, noua reorganizare a fost
cauzată de sarcina de a reduce costurile şi a îmbunătăţi eficienţa. Astfel, s-a
pus accentul pe retehnologizarea şi standardizarea proceselor.
Organizarea proceselor statistice a fost astfel restructurată de la o
orientare către domenii la una către procese: unităţile de producţie au fost
integrate şi apoi separate funcţie de etapele din procesul statistic. Integrarea a
determinat reducerea numărului de Directorate Statistice de la patru la două:
unul pentru statistica întreprinderilor şi unul pentru statistica socială şi regională.
În acest proiect, nu a mai fost necesar un Directorat separat de Input,
dar a fost menţinut Directoratul de Output (statistici macroeconomice şi
publicaţii); toate datele produse de diviziile statistice sunt publicate de
Divizia de Output, care cuprinde şi Serviciul Central de Informatică.
Directoratul de Tehnologie completează structura Diviziei. Pentru a
asigura strânsa cooperare dintre tehnologie/metodologie şi producţie, o mare
parte din personalul IT şi metodologie este repartizat operaţional la
Directoratele statistice.
Supervizarea celor patru Directorate şi a celor 20 de Departamente o
face Comitetul Executiv, care cuprinde Directorul General şi pe Adjunctul
său, care răspunde de politica şi procesarea statistică. Alături de Directorii
celor patru Directorate, ei formează Comitetul de Management.
În final, trebuie accentuat faptul că integrarea proceselor nu numai că
determină o mai mare eficienţă. Ea constituie şi un pas major spre scopul
220

mult dorit de a prezenta o imagine coerentă a societăţii cu ajutorul cifrelor
corespunzătoare.
Este dificil a se estima necesitatea sau chiar costurile şi beneficiile
reale ale schimbărilor organizatorice pe care le-a implementat Statistica
Olandei (SO) de-a lungul anilor. Desigur, orice reorganizare majoră
poate genera inovaţii (idei noi), beneficii şi o mai mare concentrare pe
obiective strategice. Totuşi, se consumă energie şi se periclitează
continuitatea. Multe institute naţionale de statistică folosesc inovaţii şi îşi
îmbunătăţesc eficienţa, reflectează asupra strategiilor fără a face schim-
bări organizatorice majore.
221

ANEXA 5
DIMENSIONAREA REGIUNILOR NUTS (POPULAŢIA)

ÎN STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE
NUTS nivel 1 NUTS nivel 2 NUTS nivel 3

Medie Minim Maxim Medie Minim Maxim Medie Minim Maxim
UE 15 4817 25 17915 1781 25 11073 344 20 522
Belgia 3394 952 5906 926 243 1637 237 40 952
Danemarca 5285 5285 5285 5285 5285 5285 352 45 630
Germania 5124 668 17915 2049 511 5269 186 36 2125
Grecia 2625 1015 3449 808 184 3449 206 21 3449
Spania 5618 1577 10718 2185 135 7159 756 63 5022
Franţa 6696 1651 11073 2318 160 11073 603 73 2567
Irlanda 3661 3661 3661 1830 970 2690 458 207 1074
Italia 5228 1605 8974 2876 119 8974 558 92 3792
Luxemburg 421 421 421 421 421 421 421 421 421
Olanda 3903 1637 7286 1301 287 3352 390 54 1315
Austria 2691 1770 3406 897 276 1600 231 21 1600
Portugalia 3315 243 9444 1421 243 3553 332 46 1834
Finlanda 2570 25 5115 857 25 1815 257 25 1249
Suedia 8846 8846 8846 1106 389 1756 421 58 1754
Marea Britanie 4917 1678 7941 1595 372 4388 444 20 1734
România
22408 22408 22408 2801 2033 3837 534 231 1997
1 iulie 2001
La nivelul UE, structura NUTS se prezintă astfel: 78 de zone principale

(NUTS 1), 211 de macro-regiuni (NUTS 2), 1093 de regiuni mai mici (NUTS 3),
1446 districte (NUTS 4) şi 98544 de municipalităţi (NUTS 5).
Primele acţiuni întreprinse în sensul realizării clasificării NUTS au
avut loc la începutul anilor 1970. Scopul vizat era crearea unui sistem unic şi
coerent de divizare a teritoriului Uniunii Europene în vederea producerii de
statistici regionale comunitare.
În ultimii ani a crescut importanţa clasificării NUTS ca bază a unor
date regionale armonizate şi, deci, comparabile.
În prezent nu există un cadru legal specific pentru clasificarea NUTS,
toate activităţile derulându-se în baza unor acorduri informale între statele
membre şi Eurostat.
Clasificarea NUTS favorizează defalcările instituţionale (diviziunile
administrative primare în vigoare în statele membre), ţinând cont mai degraba
de unităţile regionale cu un caracter general decât de unităţile „tematice”
specifice.
222

Principiile care guvernează clasificarea NUTS sunt următoarele:
• Regiunile NUTS sunt regiuni normative (care reflectă voinţa politică);
• Graniţele sunt fixate de către autorităţile locale;
• Mărimea populaţiei regiunii corespunde unei utilizări economice optime a
resurselor necesare îndeplinirii sarcinilor sale;
• Existenţa statutară în practica administrativă a ţării respective;
• Definiţie clară;
• Recunoaşterea universală (de regulă);
• Stabilitatea relativă.
În consecinţă, regiunile normative sau administrative sunt recunoscute,
în general, de sistemele statistice naţionale ca niveluri de colectare, prelucrare
şi diseminare a datelor.
Etapele aplicării clasificării NUTS:
• Se analizează structura administrativă;
• Se verifică dacă datele regionale sunt colectate şi diseminate pe baza acestei
defalcări regionale;
• Se analizează mărimea medie (ca populaţie) a unităţilor diverselor niveluri
administrative existente;
• Se stabilesc cazurile în care aceste niveluri aparţin ierarhiei clasificării
regionale.
În cazul clasificării NUTS, este posibil să se obţină două rezultate:
structura administrativă în cauză să fie adoptată integral, fără modificări, sau
să se alcătuiască defalcări ad-hoc, denumite unităţi non-administrative.
Obiectivele clasificării NUTS:
• Stabilirea stadiului actual al defalcării pe regiuni NUTS din statele membre;
• Definirea criteriilor obiective de definire a regiunilor;
• Asigurarea comparabilităţii şi imparţialităţii atunci când statisticile regio-
nale sunt elaborate şi utilizate în diverse scopuri politice;
• Definirea unor reguli clare pentru viitoarele modificări ale defalcării NUTS;
• Garantarea neintervenţiei foarte des în clasificarea NUTS.
223

ANEXA 6
EVOLUŢIA ÎN TIMP A CONCEPTULUI DE MANAGEMENT

AL CALITĂŢII TOTALE
Managementul calităţii totale

Stabilirea unei politici de dezvoltare a organizaţiei
Toţi furnizorii şi beneficiarii sunt incluşi în analiză
Toate operaţiunile de producţie sunt luate în studiu
Managementul procesului
Practicarea lucrului în echipă
Implicarea efectivă a salariaţilor
Asigurarea calităţii
Dezvoltarea unor sisteme de calitate
Planificarea în detaliu a calităţii
Redactarea unui manual extins al calităţii
Utilizarea în studiu a costurilor calităţii
Implicarea în studiu a operaţiunilor neproductive
Analiza performanţelor procesului
Controlul statistic al întregului proces
Controlul de calitate
Redactarea unui Manual al calităţii
Efectuarea propriei inspecţii
Testarea produsului
Planificarea unei minime calităţi
Utilizarea statisticilor de bază
Controlul documentelor organizaţiei
Inspecţia de calitate
Recuperare; sortare; gradare
Practicarea unor acţiuni de corectare
Identificarea surselor disturbatoare
224

An3 Stefanescu Statistica Internat

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

An3 Stefanescu Statistica Internat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DANIELA ELENA ŞTEFĂNESCU

Universitatea Spiru Haret

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2004

Redactor: Constantin FLOREA

Bun de tipar: 11.05.2004; Coli de tipar: 14

Universitatea Spiru Haret

Conf. univ. dr. DANIELA ELENA ŞTEFĂNESCU

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Statistica internaţională este o disciplină statistică al cărei obiect

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Moto: „Istoria este statistica în mişcare.

• În prima etapă a apariţiei şi dezvoltării statisticii practice se

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Moto: „Fundamentele democraţiei – unul dintre

Sistemul statistic global reuneşte date statistice naţionale,

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Integritatea statistică se asigură în condiţiile unui cadru general

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

În democraţiile moderne, se admite din ce în ce mai mult că

Universitatea Spiru Haret

– Asociaţia Internaţională pentru Statistică Oficială,

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret

Universitatea Spiru Haret