Sunteți pe pagina 1din 21

1.1. FENOMENUL FINANCIAR.

GENEZĂ ŞI EVOLUŢIE
Fenomenul financiar este un fenomen social care a apărut pe o anumită treaptă de
dezvoltare a societăţii, şi anume odată cu apariţia şi dezvoltarea economiei de schimb. Este
perioada când statul sclavagist începe a utiliza şi resursele băneşti pentru acoperirea nevoilor
publice.
Din acest moment se poate vorbi de apariţia primelor elemente de finanţe (obligaţii în bani
către stat).
Economia naţională asociată organizării gentilice nu a dat naştere fenomenului financiar
pentru că nu erau îndeplinite condiţiile necesare şi anume: 1) apariţia statului ca formă de
organizare socială ca entitate publică suverană şi 2) un anumit nivel de dezvoltare a relaţiilor
marfă-bani.
În orânduirea feudală aceste obligaţii au coexistat deşi relaţiile marfa-bani s-au dezvoltat în
timp mai ales în ultima perioadă, perioada de sfârşit a evului mediu.
Epoca medievală este presărată cu evoluţii deosebite şi semnificative în ceea ce priveşte
relaţia cetăţeanului ca şi contribuabil cu statul. Treburile statului precum întreţinerea
armatei, a administraţiei, a curţii domneşti fie ea regală sau curte domnească cum se numea în
ţările române, paza graniţelor sau realizarea unor lucrări cum sunt drumurile, fortificaţiile,
cetăţile etc. erau realizate mai ales prin contribuţii în natură şi în muncă, dar şi prin contribuţii
băneşti care au coexistat în timp.
Aceasta este perioada când în ţările române dar şi în general pe plan european, vistieria
statului se confunda cu cămara domnească, iar dreptul statului ca persoană suverană de a
pretinde impozite şi alte contribuţii cetăţenilor săi era concesionat, de regulă, unor persoane
care aveau legături de rudenie cu familia domnească.
Pârcălabii, vistiernicii sau ispravnicii se impuneau prin forţă şi în mod arbitrar în faţa celor
impuşi. Este perioada când în ţările române sferturile din impozite se plăteau şi de mai mult
de patru ori pe an din toate produsele câmpului, din animale, apoi obligaţii în bani, în muncă
etc. (găletăritul, vinăritul, văcăritul, birul, patenta). În această perioadă funcţiona în principiul
repartiţiei sarcinii fiscale din treaptă în treaptă ierarhică de la domn spre obştile săteşti
formate din familii contribuabile, unde se aplica un alt principiu, şi anume acela al
solidarităţii obşteşti, care presupune că dacă o familie nu-şi putea plăti obligaţiile, celelalte
familii din obştea sătească, vor plăti pentru aceasta.
Această perioadă în ansamblu său, cel puţin în cele două ţări române, Moldova şi Ţara
Românească, este marcată de dezordine fiscală şi arbitrariul promovat de către cei ce aveau
dreptul de a strânge impozitele şi contribuţiile.
Profesorul I. N. Stan, spunea în Enciclopedia României vol. IV, că ţăranul român era cuprins
de o "spaimă atavică" în faţa fiscului.
Dacă sistemele fiscale din cele două ţări române caracterizate prin dezordine şi arbitrariu,
sunt de sorginte bizantino-otomană şi chiar ţaristă cu privire la Moldova, atunci sistemul
fiscal practicat în Transilvania si mai târziu în Bucovina de Nord, este de origine austro-
ungară.
Deşi mai organizat şi performant acest sistem fiscal era mai apăsător. Obligaţiile se plăteau
mai mult în bani şi muncă, concretizată de multe ori în diferite prestaţii către imperiu.
În Moldova şi Ţara Românească această stare de fapt a durat până la Regulamentele Organice
cu transformările timpului şi apoi până la marea unificare fiscală ca parte a unificării politice
şi administrative de după Marea Unire de la 1918.
Dacă în ţările vest-europene în această perioadă economia de schimb cunoştea o dezvoltare
deosebită, în ţările române economia era predominant de tip feudal si se poate spune că
trecerea la capitalism s-a realizat numai după Marea Unire un moment tot atât de important
din punct de vedere economic pe cât a fost de important din punct de vedere politic şi
administrativ.
În orânduirea capitalistă, când producţia de mărfuri devine predominantă, relaţiile băneşti
capătă o largă dezvoltare, aşa încât cheltuielile publice vor fi acoperite aproape exclusiv pe
seama resurselor băneşti.
"În capitalism, două funcţii fundamentale caracterizează activitatea statului: funcţia internă
(principală), de menţinere a ordinii interne şi de asigurare a funcţionării instituţiilor specifice
noii orânduiri şi funcţia externă, de apărare a ţării, a independenţei şi suveranităţii naţionale
sau de extindere a teritoriului prin acţiuni militare agresive, anexioniste după caz.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX- lea are loc intensificarea
rolului intervenţionist al statului."1
În această perioadă cheltuielile statului cresc de la an la an, la fel şi sarcina fiscală şi
împrumuturile publice pe seama cărora se finanţează nevoile statului. În capitalism se
intensifică acţiunile statului, acesta asumându-şi sarcini din ce în ce mai importante atât în
domeniul administraţiei publice cât şi în cel economic şi mai târziu în asigurările sociale.
În România se poate vorbi de o dezvoltare economică şi socială capitalistă numai după Marea
Unire de fapt în toată perioada interbelică. În această perioadă în ţara noastră s-a format
sistemul fiscal românesc, prin modificarea celor existente în provinciile româneşti, de fapt
primul sistem fiscal modern românesc. Acesta a fost perfecţionat şi reformat în toată perioada
interbelică funcţie de politicile economice ale vremii şi de fenomenele economice care au
marcat această perioadă aşa cum a fost marea criză economică mondială din anii '29-'33.
Finanţele publice româneşti în această perioadă au fost marcate de politici economice
liberaliste, de reforme moderne care au format un sistem fiscal performant, de nivel european.
În 1923, Vintilă Brătianu ca ministru de finanţe promovează un set de legi moderne, printre
care şi legea impozitului pe venitul global, bazându-se pe proiectele de legi promovate încă
din 1921 de către Nicolae Titulescu, care funcţiona-se ca ministru de finanţe în primul guvern
de după Marea Unire, cel condus de generalul Averescu.
1
I. Văcărel şi colectivul, Finanţe Publice, E.D.P., Bucureşti, 1999, p. 32.
10
Acest set de legi poate fi considerat începutul unificării fiscale şi financiare care de fapt a
durat încă ani bui, în condiţiile în care ţara noastră ieşise vlăguită din război, dar cu teritoriile
şi numărul populaţiei aproape dublate.
În această perioadă şi-a pus amprenta asupra finanţelor publice româneşti personalităţi
importante ale politicii şi finanţelor acelor vremuri, cum sunt profesorul Virgil Madgearu,
care în anul 1926 începe o reformare a sistemului fiscal românesc, apoi Victor Slăvescu şi ale
personalităţi care au înţeles importanţa domeniului, cu toţii marcaţi de un patriotism
remarcabil.
Întreţinerea statului în această perioadă de dezvoltare capitalistă cât şi în perioadele anterioare
presupune atragerea de resurse băneşti prin impunerea de către stat a supuşilor săi. Se nasc
astfel relaţii sociale între cetăţenii statului, între aceştia şi stat relaţii de natură economică cu
privire la obligaţia acestora de a contribui la formarea fondurilor statului.
Aceste relaţii de natură economică exprimă repartizarea unei părţi din produsul intern brut la
dispoziţia statului, pentru acoperirea nevoilor acestuia. În perioada capitalistă aceste relaţii se
derulează sub formă bănească şi sunt astfel relaţii financiare.
1.2. CONŢINUTUL ECONOMIC AL NOŢIUNII DE FINANŢE PUBLICE
Fenomenul financiar a apărut cu mult timp înaintea apariţiei cuvântului finanţe. Acest cuvânt
se foloseşte de regulă în literatura de specialitate cât şi în vorbirea curentă cu înţelesuri
apropiate sub forme diferite, astfel: finanţe, finanţe publice, finanţe private, finanţe socialiste,
finanţe capitaliste.
Se pare că acest cuvânt, finanţe, provine di limba latină, şi anume derivând din verbul finire,
care înseamnă a da, a înmâna, sau cuvântul finis, care înseamnă termen de plată, sau, în
expresie modernă, scadenţă.
Găsim apoi cuvinte asemănătoare în limba franceză veche cum sunt expresiile hommes des
finances, ceea ce ar însemna om de finanţe, sau în limba germană finanz, care ar însemna
plată în bani şi alte asemenea expresii derivate din sau având la bază cuvântul finanţe.
Din punct de vedere economic finanţele reprezintă o categorie economică, şi anume, acele
relaţii sociale de tip economic, de repartiţie a unei părţi din produsul intern brut, derulate sub
formă bănească în scopul acoperirii nevoilor generale şi colective ale societăţii şi proprii ale
agenţilor economici. Conţinutul economic desemnat de cuvântul finanţe este o categorie
economică pentru că relaţiile de repartiţie sub formă bănească s-au individualizat sub această
denumire, s-au repetat îndeajuns pentru a se generaliza, aşa încât atunci când pronunţăm
cuvântul finanţe nu mai trebuie să-l şi definim. În vorbirea curentă însă se folosesc şi alte
sensuri pentru această expresie.
Alte sensuri ale cuvântului finanţe se referă la activitatea financiară, care este desemnată de
multe ori cu această expresie, finanţe şi la ştiinţa finanţelor. Activitatea financiară reprezintă
ansamblul operaţiunilor realizate odată cu derularea fluxurilor financiare.
Pe de altă parte ştiinţa finanţelor este parte a ştiinţelor economice ca disciplină individualizată
în timp.
Ştiinţa finanţelor are legături cu ştiinţele juridice, în special cu dreptul financiar şi fiscal, cu
dreptul comercial, dreptul
constituţional şi cel administrativ cu ştiinţa sociologică şi cu alte ştiinţe sociale.
Categoria economică de finanţe reflectă conţinutul economic al acestora, ca relaţii sociale de
tip economic derulate în scopul acoperirii unor necesităţi sociale, nevoi generale şi colective
la nivelul societăţii, şi nevoi proprii de finanţare a activităţii agenţilor economici.
Aceste nevoi sunt generate de existenţa societăţii şi a statului, a economiei private şi
contribuabililor persoane fizice.
Funcţionarea statului este condiţionată de existenţa sectorului sau domeniului public. Sectorul
public cuprinde serviciile publice şi economia publică. Serviciile publice asigură satisfacerea
nevoilor generale ale societăţii şi colective la nivelul colectivităţilor publice locale,
concretizate în întreţinerea administraţiei, justiţiei, poliţiei, aparatului militar, învăţământul
public, sănătatea, asigurarea securităţii sociale etc.
Serviciile publice sunt realizate de către instituţiile publice organizate pe ministere în funcţie
de domeniul specific. Funcţionarea acestor instituţii are la bază finanţarea bugetară dar se
bazează şi pe alte venituri din diferite taxe încasate de la populaţie şi agenţi economici.
Cea de-a două componentă a sectorului public, economia publică se referă la acţiunile -
întreprinderi ale statului realizate în mod direct prin întreprinderile sale organizate sub formă
de regii (regii simple, când statul suportă cheltuielile de funcţionare a acestora şi încasează
întregul volum al veniturilor şi regii comerciale sau autonome, care se bucură de o anumită
autonomie financiară şi având obligaţia de a-şi acoperi cheltuielile din veniturile proprii) şi
sub forma societăţilor naţionale, şi în mod indirect prin participaţii ale statului la capitalul
societăţilor pe acţiuni. În
prezent aceste participaţii sunt administrate de Fondul Proprietăţii de Stat care încasează
dividendele aferente şi gestionează şi dispune de portofoliul de acţiuni la diferitele societăţi.
Sectorul public şi cel privat sunt în relaţii deschise promovate de legislaţia specifică în
vigoare, acestea funcţionând într-o economie liberă mai mult sau mai puţin concurenţială.
Apar şi unele întreprinderi între cele două sectoare, atunci când serviciile publice sunt
realizate prin instituţii private, se vorbeşte astfel despre sectorul public-privat. Se regăsesc
acestea de regula în domeniul sănătăţii (cabinete şi policlinici private), învăţământului
(instituţii private), notariate publice private etc.
Funcţionarea sectorului public are la bază cheltuielile publice, pe seama cărora se desfăşoară
activităţile publice. Condiţia ca aceste cheltuieli publice să se poată realiza este existenţa
veniturilor publice, a resurselor financiare.
Ştiinţa finanţelor studiază aceste relaţii cu privire la existenţa şi funcţionarea sectorului
public, dar şi privat, cu privire la resursele financiare şi utilizarea acestora.
"Finanţele publice, în accepţiunea lor contemporană studiază fenomenele din considerente
raţionale, nu ideologice. Teoriile şi conceptele, raţionamentele şi funcţionalităţile dezvăluite
prin străduinţa oamenilor de ştiinţă care au ilustrat ştiinţa finanţelor publice, nu au fost emise
în scopul de a promova o anumită ideologie, deci de a schimba societatea, ci de a explica
logic realităţile existente şi de a ajuta indivizii şi societatea să le folosească în favoarea lor."2
2
C. Bazno, Introducere în teoria finanţelor publice, Bucureşti, 1994, p. 7.
14
1.3. DELIMITAREA SFEREI FINANŢELOR
Ştiinţa financiară delimitându-se în cadrul ştiinţelor economice, se conturează prin obiectul
său propriu şi procedeele specifice domeniului financiar. Finanţele, ca şi categorie economică
şi disciplină de studiu individualizată în cadrul ştiinţelor economice, studiază raporturile
sociale cu privire la repartiţia în formă bănească a unei părţi a produsului intern brut si mai cu
seamă a venitului naţional, precum şi activitatea financiară generată de aceste relaţii. Se
desprind, astfel, două părţi ale obiectului de studiu ale finanţelor, domeniul public şi
domeniul privat, cu relaţiile economice specifice fiecăruia. Finanţele publice vor studia
domeniul public, iar finanţele private vor studia domeniul privat.
A studia raporturile sociale legate de domeniul financiar presupune a studia şi operaţiunile
generate de acestea. Astfel, se poate spune că sfera finanţelor cuprinde două mari parţi, şi
anume, sfera relaţiilor financiare şi sfera activităţii financiare.
1.3.1. SFERA RELAŢIILOR FINANCIARE
Relaţiile financiare sunt raporturi de natură umană individualizate în timp între multitudinea
de relaţii umane. Aceste raporturi însă, sunt de un anumit tip, specifice domeniului financiar,
care la rândul său este parte a domeniului economic de ansamblu. Schematic această grupare
se poate prezenta astfel:

raporturi sociale
raporturi economice
raporturi financiare
Ştiinţa finanţelor a consacrat unele criterii specifice care stau la baza acestor delimitări,
criterii sau condiţii care vor individualiza relaţiile financiare.
Aceste criterii sunt următoarele: I. existenţa reporturilor de repartiţie; II. forma bănească,
valorică a repartiţiei; III. natura şi condiţiile transferului şi IV. felul nevoilor de satisfăcut.
Ca şi categorie economică, finanţele reprezintă raporturi social- economice de repartiţie a
unei părţi a produsului intern brut pentru satisfacerea unor nevoi sociale.
Relaţiile de repartiţie, la rândul lor, se prezintă atât sub formă bănească, cât şi sub formă
naturală.
Repartiţia naturala sau transferul în formă naturală este propriu perioadelor precapitaliste şi se
circumscriu aşa numitelor elemente de finanţe. Despre relaţiile financiare propriu zise se
poate vorbi doar deodată cu generalizarea formei valorice a transferului.
Al doilea criteriu, forma bănească a transferului, ţine deci de o anumită treaptă de dezvoltare
a relaţiilor economice. Forma bănească a transferului este obligatorie şi perioade îndelungate
din evoluţia economiei această formă s-a îmbinat cu forma naturală.
Relaţiile financiare sunt relaţii băneşti. Acestea la rândul lor au o sferă de cuprindere mai
mare, relaţiile financiare reprezentând o parte a acestora.
Cel de-al treilea criteriu, natura şi condiţiile transferului delimitează practic raporturile
financiare propriu-zise în cadrul celor băneşti. Transferul bănesc poate fi realizat cu
contraprestaţie, când este vorba de regulă de operaţiuni comerciale sau fără contraprestaţie
când, plata se realizează din obligaţie. Obligaţia de a plăti impozite şi taxe este instituită prin
lege şi ţine de exercitarea prerogativelor ce decurg din calitatea statului de persoană publică
suverană.
Contribuabilii plătesc impozitele şi primesc în schimb o chitanţă, achitându-şi astfel obligaţia.
Plata, însă poate fi silită atunci când, cei obligaţi la efectuarea acesteia nu o realizează, şi,
statul are la îndemână aparatul fiscal cu atribuţiuni precise în acest sens, dar şi aparatul de
justiţie şi cel administrativ.
Contravaloarea impozitelor şi taxelor suportate de contribuabili se va întoarce în timp în mod
voalat şi necuantificabil la dispoziţia acestora, sub forma serviciilor publice generale, a
subvenţiilor etc. Ţinând seama de această relaţie dintre efortul contribuabililor şi efectele
cheltuielilor publice de care aceştia beneficiază, cei mai mulţi specialişti acceptă lipsa
contraprestaţiei imediate, transferul financiar public se realizează, deci, fără contraprestaţie
imediată.
Impozitele şi taxele, subvenţiile şi alte transferuri fără contraprestaţie, de regulă dinspre
contribuabili spre stat, este definitiv şi nerambursabil, acesta realizându-se conform legii şi pe
baza unor documente generatoare de obligaţii (întocmirea rolului fiscal).
Transferul definitiv, fără contrapre staţie imediată şi nerambursabil, reprezintă în fapt ceea ce
în literatura de specialitate numim relaţiile financiare propriu-zise.
Transferul valoric, însă, se poate realiza şi temporar, valoarea acestuia urmând a fi
rambursată, fiind însoţit şi de plata unei dobânzi. Acestea sunt raporturile de credit care
împreună cu relaţiile de asigurări sociale, şi cele de asigurări de bunuri, persoane şi
răspundere civilă se alătură relaţiilor financiare propriu-zise, formând ceea ce numim
finanţele în sens larg.
Raporturile de credit şi de asigurări sunt deci raporturi financiare.
Al patrulea criteriu ţine de nevoile de satisfăcut, la nivel public şi uneori la nivelul agenţilor
economici. Nevoile sociale, concretizate în necesităţi de finanţare pe diferite obiective şi
structuri sociale au o componentă importantă nevoile publice. Serviciile publice generale, cât
şi celelalte elemente ale sectorului public trebuiesc întreţinute pe seama efortului public. Se
vorbeşte în literatura de specialitate de nevoi generale, la nivelul societăţii, de nevoi
colective, la nivelul colectivităţilor locale, şi de nevoi proprii ale agenţilor economici.
De regulă nevoile de finanţare a agenţilor economici se satisfac pe seama finanţelor private,
dar uneori şi finanţele publice participă la finanţarea acestora. Spre exemplificare amintim
aici practica creditului fiscal în ceea ce priveşte impunerea societăţilor, sau practica
subvenţiilor. Când este vorba de agenţii economici publici (proprietate publică) atunci
lucrurile sunt şi mai clare, pentru că deşi agenţii economici de stat (regii autonome, societăţi
naţionale, societăţile pe acţiuni) se bucură de o reală autonomie financiară, resursele
acumulate (amortisment, profitul etc.) sunt repartizate conform procedurilor legale în
vigoare, servind în continuare obiectului agentului economic organizat la nivel public.
Relaţiile financiare deci se circumscriu transferului bănesc definitiv şi fără contraprestaţie
imediată, în condiţiile satisfacerii nevoilor generale, colective şi uneori proprii ale agenţilor
economici. Aceasta este sfera relaţiilor financiare si obiectul categoriei economice de finanţe.
Finanţele publice sunt deci relaţii de repartiţie sub formă bănească a unei părţi a produsului
intern brut la dispoziţia statului pentru acoperirea nevoilor publice.
1.3.2. SFERA ACTIVITĂTII FINANCIARE
Activitatea financiară cuprinde ansamblul operaţiunilor desfăşurate de instituţiile şi organele
financiare în legătură cu elaborarea unor planuri, programe, cu execuţia financiară şi cu
analiza şi controlul financiar.
Sfera activităţii financiare cuprinde trei componente, şi anume: activitatea de programare,
planificare, activitatea de execuţie financiară şi activitatea de analiză şi control.
Activitatea de planificare cuprinde operaţiunile de realizare a planurilor, programelor şi
prognozelor financiare necesare derulării ulterioare a fluxurilor financiare.
Această activitate se concretizează în programe, planuri, bugete precum, bugetele de venituri
şi cheltuieli, bugetul de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul asigurărilor sociale, planuri
de finanţare, programe specifice etc.
Activitatea de execuţie financiară cuprinde operaţiunile de încasări şi plăţi necesare
desfăşurării activităţii financiare. O parte
importantă a execuţiei financiare este execuţia bugetară care cuprinde două părţi, execuţia
veniturilor care se concretizează în operaţiuni de încasări, urmărire a încasării veniturilor şi
operaţiuni de plăţi privind cheltuielile bugetare.
Activitatea de analiză şi control cuprinde operaţiunile de sintetizare a rezultatelor execuţiei
financiare şi valorificarea acestora în scopul utilizării rezultatelor acestei activităţi, precum şi
operaţiunile de control financiar în structura şi ansamblul la care se realizează acesta.
Sfera relaţiilor financiare împreună cu sfera activităţii financiare reprezintă sfera finanţelor.
Ştiinţa finanţelor studiază sfera finanţelor, studiază de asemenea menirea de a fi a acestor
raporturi sociale, studiază de asemenea modul de optimizare a interesului public şi felul cum
se acoperă nevoile publice şi cum statul îşi îndeplineşte rolul său ca persoană suverană de
interes public.
CAPITOLUL 2
FUNCŢIILE ŞI ROLUL FINANŢELOR

2.1. RAPORTUL DINTRE ESENŢA, FUNCŢIILE ŞI ROLUL FINANŢELOR


Finanţele au o anumită menire socială, rosturile lor sunt legate de satisfacerea unor nevoi de
natură financiară. Pentru aceasta este necesară existenţa unor fonduri financiare, ce trebuiesc
constituite, repartizate pe destinaţii şi apoi cheltuite.
Atunci când se încearcă a defini funcţia, rolul există interpretări diferite din partea
specialiştilor. De cele mai multe ori funcţia apare ca o sarcină, ca modalitate de îndeplinire a
menirii sociale a finanţelor, iar rolul finanţelor ca efecte realizate.
Funcţiile finanţelor reprezintă modalităţi de dezvăluire a esenţei lor, iar esenţa raporturilor
financiare ţine de menirea lor socială. Funcţiile sunt deci modalităţi, mijloace de înfăptuire a
acestei meniri sociale a finanţelor.
Rolul finanţelor au o strânsă legătură cu esenţa şi funcţiile finanţelor şi reprezintă rezultatele
obţinute de societate ca urmare a îndeplinirii funcţiilor finanţelor.
Menirea socială îndeplinită, efectele favorabile generate de eforturile financiare depuse,
concretizează rolul finanţelor.
De regulă specialiştii recunosc două funcţii ale finanţelor: funcţia de repartiţie şi funcţia de
control.
2.2. FUNCŢIA DE REPARTIŢIE A FINANŢELOR
Pentru a-şi îndeplini menirea lor socială, finanţele îşi exercită funcţiile lor, şi în primul rând
funcţia de repartiţie care presupune atragerea resurselor şi repartizarea acestora pe destinaţii.
Funcţia de repartiţie a finanţelor cunoaşte două laturi distincte, însă legate organic între ele, şi
anume latura de mobilizare a resurselor sau constituire a fondurilor şi latura de repartizare sau
distribuire a acestora.
Latura de mobilizare a resurselor se manifestă prin formarea fondurilor de resurse financiare
publice.
Acestea provin de la contribuabili, persoane fizice şi juridice, de la instituţiile publice,
precum şi de la persoane fizice şi juridice rezidente în străinătate.
Participarea la constituirea fondurilor publice de resurse financiare îmbracă forme diferite, şi
anume: impozitele şi taxele, contribuţia pentru asigurările sociale, contribuţiile la fondurile
speciale, amenzile, penalităţile, venituri de la instituţiile statului, venituri din capital, venituri
din valorificarea unor bunuri proprietate publică şi altele.
Aceste venituri îşi au izvorul în produsul intern brut realizat anual, şi uneori chiar în avuţia
naţională.
Cum produsul intern brut se realizează în procesul lucrativ de creare a valorilor materiale şi
spirituale, izvorul acestor resurse este de fapt preţul realizat pe piaţă cu elementele sale
componente.
Concret resursele financiare publice provin din amortismentul inclus în preţ şi recuperat odată
cu vânzarea noilor valori, din
costuri ce cuprind în componenţa lor salariile din care se vor plăti de către salariaţi impozitul
pe venituri, contribuţiile la pensia suplimentară, la fondul de şomaj, contribuţia la fondul de
sănătate, din profit ca sursă de plată a impozitului pe profit şi dividende şi alte asemenea
transferuri către fondurile publice.
Resursele financiare publice odată atrase la fondurile publice sunt administrate şi gestionate
conform legii bugetare anuale şi legilor specifice domeniului financiar şi vor fi repartizate pe
destinaţiile prevăzute de actele normative în vigoare cu privire la bugetul de stat, bugetele
locale, bugetul asigurărilor sociale, fondurile speciale şi alte fonduri publice.
Cea de-a doua latură a funcţiei de repartiţie a finanţelor, latura de repartizare sau distribuire a
resurselor presupune distribuirea resurselor pe destinaţiile legale.
Cum nevoile sociale, care exprimă cererea de resurse financiare sunt multiple şi de regulă
depăşesc oferta de resurse financiare, este necesar ca autoritatea publică să stabilească
opţiunile în funcţie de legislaţia în vigoare şi de alte criterii politice, economice, culturale, de
eficienţă etc., de regulă odată cu întocmirea proiectelor bugetare.
Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt, dimensionarea rolului cheltuielilor
publice pe destinaţii şi anume pentru: administraţie, pentru armată, pentru învăţământ,
sănătate, cultură, justiţie, acţiuni economice, ordine publică, pentru datoria publică.
Resursele publice se vor cheltui astfel pentru plata salariilor şi o altor drepturi de personal,
pentru achiziţii de materiale, pentru plata unor servicii, pentru acordarea de subvenţii, pentru
investiţii, pentru alte transferuri publice etc.
Operaţiunile de atragere a resurselor financiare şi redistribuire a lor în cadrul funcţiei de
repartiţie a finanţelor sunt guvernate de două mari principii: principiul despersonalizării
fondurilor şi principiul specializării sau afectării speciale.
Principiul despersonalizării fondurilor presupune ca resursele publice atrase în fondurile
publice pe diferite canale îşi pierd „urma", nu mai contează faptul dacă acestea provin din
impozite şi taxe, din amenzi sau din împrumuturi publice, acestea odată intrate în fondurile
publice devin resurse financiare publice şi urmează a fi utilizate ca atare pe destinaţiile legale.
Principiul specializării sau al afectării speciale presupune că resursele sunt atrase pe destinaţii
anume prevăzute legal, intrând în fondurile de unde vor fi utilizate conform procedurilor
legale.
Dacă principiul despersonalizării fondurilor este legat de atragerea resurselor la bugetul
central de stat şi locale, cel de-al doilea este reprezentat în cazul bugetului asigurărilor
sociale, fondului de şomaj, fondurilor speciale, când resursele intră în aceste fonduri cu
destinaţii precise, pentru asigurări sociale, pentru protecţia socială a şomerilor, pentru
întreţinerea drumurilor, pentru agricultură sau învăţământ etc. Fondurile speciale sunt
administrate la nivelul ministerelor sau departamentelor sau la nivelul unor instituţii publice.
Deasemenea principiul specializării îl regăsim şi în cazul instituţiilor publice, care îşi
gestionează resursele conform unor bugete de venituri şi cheltuieli, în corelaţie cu bugetele
central şi locale şi care resurse vor fi utilizate pe destinaţiile prevăzute.
Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice trebuie apreciată prin prisma dimensiunii
transferurilor de valoare operate la nivelul societăţii, redistribuirii de la o pătură socială la
alta, de la o ramură economică la alta, de la un segment social către anumite categorii de
persoane etc.
Aceste transferuri au o importanţă deosebită la nivel naţional şi pe seama lor se realizează
politica financiară a guvernului şi politicile sociale, economice ale acestuia în funcţie de
orientările doctrinare şi de nevoile concrete avute în vedere.
Transferurile pot fi efective când sunt însoţite de fluxuri băneşti de la fondurile publice către
deţinătorii legali sau ascunse atunci când datorită transferurilor efective unele persoane,
categorii de persoane sau agenţi economici beneficiază de anumite avantaje sau câştiguri
patrimoniale, ca de exemplu, acordarea subvenţiilor, scutirile la plata impozitelor, facilităţile
fiscale, penalităţile etc.
Funcţia de repartiţie a finanţelor îşi exprimă importanţa prin realizarea ciclului - atragere a
resurselor, administrarea şi gestionarea lor şi repartizarea acestora pe destinaţii - pentru
acoperirea nevoilor sociale avute în vedere şi îndeplinirea sarcinilor şi atribuţiilor statului.
2.3. FUNCŢIA DE CONTROL A FINANŢELOR
Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile publice
constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. În acest context interesul general
presupune asigurarea resurselor financiare necesare satisfacerii nevoilor sociale, utilizarea cu
maximă eficienţă economică a resurselor publice, armonizarea intereselor sociale ale
societăţii, precum şi asigurarea funcţionării sectorului public.
În condiţiile în care utilizarea resurselor financiare presupune o anumită disciplină financiară,
controlul este necesar, fiind de fapt
29
o manifestare a esenţei finanţelor. Controlul este generat de repartiţia resurselor financiare,
cât şi de utilizarea acestora, atâta timp cât, relaţii financiare sunt relaţii sociale realizate în
jurul sectorului public acestea merită controlul şi aceasta este o manifestare a conţinutului
economic a finanţelor.
Controlul financiar ca manifestare a finanţelor se concretizează în practica financiară prin
operaţiunile de control financiar realizate de aparatul financiar.
Controlul statului are o sferă largă de manifestare, el cuprinde toate domeniile vieţii sociale,
care ţin de sectorul public. Ca urmare, controlul îmbracă forme diferite şi se realizează de
organe diferite.
Controlul vizează modul de constituire a fondurilor în economie, la repartizarea acestora cât
şi eficienţa şi oportunitatea utilizării acestora.
Funcţia de control a finanţelor este strâns legată de funcţia de repartiţie, dar are o sferă de
manifestare mai largă decât aceasta, deoarece vizează pe lângă constituirea şi repartizarea
fondurilor din economie şi modul de utilizare a acestora. Între cele două funcţii ale finanţelor
publice există raporturi de intercondiţionare, funcţia de repartiţie fiind câmp de manifestare
funcţiei de control, iar funcţia de control, la rândul său, generează uneori forme de
manifestare a funcţiei de repartiţie.
Controlul financiar se realizează în toate fazele procesului reproducţiei. În faza repartiţiei,
controlul financiar urmăreşte provenienţa resurselor care alimentează fondurile publice şi
destinaţia acestora, modul de gestionare, destinaţiile acestor resurse şi alte relaţii economice
declanşate de repartiţia financiară.
În faza producţiei, controlul urmăreşte mai ales producţia sectorului public, dar şi asupra
producţiei în general ca proces locativ producător de valori de întrebuinţare şi de schimb.
Controlul financiar fiind un control bănesc acesta se extinde şi asupra operaţiunilor şi
raporturilor comerciale generate de resursele publice.
Se controlează modul de formare a valorii, a preţurilor, a elementelor preţului, profit, costuri,
elemente ce sunt şi surse de venituri publice.
În faza schimbului, în sectorul public, controlul financiar se exercită pentru a verifica dacă
produsele obţinute în întreprinderile cu capital de stat se realizează ca mărfuri, dacă se
respectă legile concurenţei libere, dacă viteza de rotaţie a mărfurilor este cea normală şi dacă
acestea se valorifică pe piaţă.
În faza consumului, controlul financiar vizează consumul productiv al unităţilor economice
cu capital de stat, dar şi consumul final al instituţiilor publice.
Aceste oportunităţi de control sunt generate de manifestarea raporturilor financiare publice,
iar controlul este realizat în mod concret, prin îndeplinirea atribuţiilor aparatului financiar de
organe specializate în domeniul financiar cum sunt: Curtea de Conturi, Ministerul Finanţelor,
organe independente la nivelul instituţiilor şi agenţilor economici. Atribuţiile organelor de
control se extind de regulă şi asupra operaţiunilor generate de fluxurile financiare sau asupra
celor care le generează mai concret asupra operaţiunilor băneşti în general, care au o sferă de
cuprindere mai mare decât cele financiare.
În perioada finanţelor moderne, statul asumându-şi sarcini din ce în ce mai variate pe linie
financiară, şi câmpul de manifestare a
relaţiilor financiare se pare că s-a lărgit. Statul pe seama finanţelor intervine în societate, în
economie spre a influenţa anumite fenomene social-economice. Pe seama raporturilor
financiare statul redistribuie resurse, influenţând o anumită ramură economică, influenţând o
anumită pătură socială, mai simplu influenţează comportamentul individului sau a
participantului la procesul reproducţiei utilizând categorii valorice din domeniul financiar
cum sunt impozitele, subvenţiile, alocaţiile bugetare etc. de aceea se pare că finanţele şi-au
asumat un rol de influenţare de manifestare care poate fi definit prin o nouă funcţie şi anume
funcţia de influenţare.
De fapt, mulţi specialişti prezintă cea de-a doua funcţie a finanţelor ca fiind funcţia de control
şi influenţare.
În acest context, Mourice Duverger, spune că statul modern „nu se mai mărgineşte la
sarcinile militare şi poliţieneşti tradiţionale. El intervine în viaţa socială pentru a stimula
producţia în perioada de criză, pentru a împiedica creşterea preţurilor şi a menţine puterea de
cumpărare a monedei în perioada de inflaţie, pentru a asigura în tot timpul o cât mai bună
utilizare a bogăţiilor ţării şi repartizarea venitului naţional. Pentru acest stat modern, finanţele
publice nu sunt numai un mijloc de acoperire a cheltuielilor sale de administraţie, ci şi - şi
aceasta în primul rând - un mijloc de a interveni în viaţa socială, de a exercita o presiune
asupra cetăţenilor, pentru a organiza ansamblul naţiunii"4.
Tot în această linie de idei, Richard Musgrave şi Peggy Musgrave, afirma că „orice impozit
sau cheltuială influenţează
4
I. Văcărel şi colectivul, E.D.P., Bucureşti, 1999, pag. 80, citat din Maurice Duverger, în
Institutions financieres, Presses Universitaires de France, Paris, 1956.
economia pe mai multe căi şi urmăreşte realizarea unor obiective diferite. Economiştii
americani susţin că politica bugetară îndeplineşte trei funcţii, şi anume:
1. funcţia de alocare. Bunurile sociale, care nu pot fi obţinute prin mecanismele pieţei, sunt
distribuite prin intermediul autorităţilor publice. Aceste bunuri, finanţate pe seama resurselor
publice mobilizate la bugetul de stat, asigură satisfacerea unor nevoi sociale, de apărare,
justiţie, securitate etc. - fără ca membrii societăţii să fie obligaţi să achite statului „preţul" lor,
aşa cum se întâmplă cu bunurile private achiziţionate la piaţă.
2. funcţia de distribuire. În economia de piaţă, distribuirea veniturilor si a averii între
persoanele fizice şi cele juridice este influenţată de modul de repartizare a factorilor de
producţie, a proprietăţii private. Întrucât distribuirea veniturilor poate să nu fie în concordanţă
cu ceea ce societatea consideră drept sau just, apare necesitatea redistribuirii veniturilor
respective, care se realizează cu ajutorul impozitelor, al cheltuielilor bugetare etc., adică prin
intermediul instrumentelor financiare.
3. funcţia de stabilizare. Prin politica fiscală statul urmăreşte atingerea unui grad înalt de
ocupare a forţei de muncă, a unui grad rezonabil de stabilitate a preţurilor, o situaţie solida a
balanţei de plăţi externe, precum şi o rata acceptabilă a creşterii economiei."5
5
I. Văcărel şi colectivul, E.D.P., Bucureşti, 1999, pag. 80, citat din „Public Finance in Theory
and Practice", Fourth Edition, Mc Grow - Hill Book Company, New York, St. Louis, San
Francisco etc., 1984, pag. 6-21.
33
2.4. ROLUL FINANŢELOR
Dacă funcţiile finanţelor reprezintă manifestarea esenţei acestora, a conţinutului lor
economic, a relaţiilor financiare derulate cu un anumit scop, o anumită menire socială, atunci
rolul finanţelor reprezintă menirea socială îndeplinită, reprezintă rezultatul, efectul eforturilor
financiare depuse.
Rolul finanţelor se manifestă pe trei nivele, şi anume, un rol economic, unul social şi unul
politic.
În plan economic, derularea raporturilor financiare are ca efect întreţinerea sectorului public;
a serviciilor publice generale şi locale şi a economiei publice, de asemenea prin acordarea de
subvenţii, facilităţi fiscale, prin regimul comenzilor de stat, acesta vizează un anumit sector al
economiei private.
În plan social prin intermediul finanţelor publice se repartizează şi redistribuie o parte a
produsului intern brut de la pătură socială la alta, de la o persoană la alta, demersuri cu
finalităţi definite de politicile sociale ale executivului.
În plan politic, finanţele publice sunt instrumente de realizare a unor obiective sau interese de
grup, sau la nivelul întregii societăţi, căutate prin politicile generale sau în general cele
financiare.
Menirea socială a finanţelor publice este îndeplinită dacă rolul acestora a fost înfăptuit.
CAPITOLUL 3
STRUCTURA FINANŢELOR ŞI SISTEMUL FINANCIAR

Raporturile financiare, în varietatea lor au o esenţă comună şi o menire socială identică, ceea
ce le imprimă trăsături comune.
În manifestarea lor concretă întâlnim şi trăsături specifice, legate de o serie de influenţe, şi
care apar odată cu îndeplinirea rolului finanţelor.
În analiza structurii se iau în considerare, toate aceste trăsături, şi cele comune, şi cele
specifice. Privite astfel relaţiile financiare publice pot fi grupate în funcţie de mai multe
criterii. În literatura de specialitate sunt utilizate de regulă următoarele:
A) În raport cu natura şi condiţiile transferului se conturează 2 grupe de relaţii financiare:
1. finanţele propriu-zise şi
2. creditul
reunite sub denumirea comună de finanţe în sens larg.
B) După felul fondurilor şi destinaţia lor delimităm mai multe elemente, reunite sub
denumirea de "sistem financiar".
3.1. FINANŢELE ÎN SENS LARG
Acest concept se conturează când analizăm structura financiară în funcţie de natura şi
condiţiile transferului.
Transferul poate fi realizat cu titlu definitiv şi gratuit, sau temporar, cu obligaţia rambursării
plus plata unei dobânzi.
După cum are loc transferul se delimitează în structura finanţelor, relaţiile financiare propriu-
zise, şi, respectiv raporturi de credit. Primele sunt asociate transferului definitiv şi gratuit,
celelalte transferului temporar şi rambursabil.
Transferul depinde de felul nevoilor de acoperit. Finanţele propriu-zise sunt asociate nevoilor
permanente sau consumului definitiv, iar creditul nevoilor temporare.
Nevoile permanente sunt cele de finanţare a sectorului public, dar şi cele de finanţare a
agenţilor economici cu capital public sau în general a agenţilor economici. Nevoile temporare
apar în timp odată cu derularea ciclului productiv la nivelul agenţilor economici sau la nivelul
sectorului public în procesul gestionării resurselor publice.
Cele două tipuri de nevoi şi resurse nu se pot delimita în mod strict, acestea îmbinându-se
reciproc.
Băncile antrenează în procesul creditării resurse temporar disponibile dar şi resurse pe care le
deţine cu titlu permanent sau de lungă durată.
Băncile au capital social (propriu), - cu titlu de resursă permanentă, deţin fonduri de rezervă,
angajate în procesul creditării, plus resursele atrase pe termen lung, uneori depuse special
spre fructificare (creşterile de sold ale caselor de economii, ale societăţilor de asigurări, care
după lege, trebuie să
aibă garantată o anumită marj ă de solvabilitate) şi alte asemenea exemple care arată cum cele
două feluri de resurse se îmbină reciproc.
Prin intermediul creditului, se acoperă uneori şi nevoi permanente, sau nevoi de lungă durată
ce pot evolua spre perpetuare, consolidare (împrumuturi fără termen, în domeniul creditului
public) sau pe termen foarte lung, care presupune apelul la resurse permanente.
Asistăm la combinarea resurselor financiare permanente, cu împrumuturile ceea ce
conturează o trăsătură a finanţelor în sens larg, complementaritatea de resurse.
Între finanţele propriu-zise şi credit există şi alte deosebiri, nu numai cele legate de natura
transferului, şi anume titlul cu care sunt oferite resursele; în primul caz gratuit, în cazul al
doilea cu obligaţia plătirii unei dobânzi.
Deosebirile nu sunt rigide, pentru că există situaţii când resurse financiare sunt alocate în
condiţii în care statul pretinde o anumită rată de fructificare (de exemplu: în cazul
suplimentării rezervelor băncilor pentru acordarea unor credite).
Există situaţii în care unele împrumuturi se acordă fără dobândă sau cu dobândă mică, în
acest caz intervenind statul, care acordă facilităţi sau suportă diferenţa de dobândă, de
exemplu sub forma subvenţiilor.
Se poate spune că între finanţele propriu-zise şi credit apar atât deosebiri cât şi interferenţe de
conţinut cât şi de manifestare a lor.
Există situaţii frecvente în care resurse financiare sunt angajate în procesul creditării şi invers,
resurse procurate prin intermediul creditului sunt angajate în finanţarea propriu-zisă.
Resursele bugetului pe termen lung - excedentele bugetului, se pot acumula şi păstra la bănci.
Există şi situaţii în care resursele financiare ale agenţilor economici vor fi plasate sub formă
de acţiuni, la bănci, majorând capitalul băncilor, asistăm astfel la angajarea unor resurse
financiare propriu-zise în procesul creditării.
Apoi, în cazul creditului public când populaţia creditează statul, prin cumpărarea de bonuri de
tezaur sau obligaţiuni de stat; aceste resurse pot fi angajate pentru finanţare propriu-zisă.
Interferenţele finanţe-credit, legate de caracterul complementar ale resurselor financiare se
concretizează în faptul că deseori aceeaşi acţiune este realizată prin combinarea celor două
feluri de resurse.
Agenţii economici apelează la resursele proprii, când acestea sunt insuficiente, atrag resurse
din afară, apelând la piaţa financiară, situaţii când posesorii de active financiare le plasează
sub formă de acţiuni sau obligaţiuni, sau la piaţa creditului (când prin bănci se contractează
împrumuturi sau se apelează la operaţiuni de scontare a efectelor comerciale).
Deosebirile finanţe-credit ţin de particularităţile manifestării lor, şi nu de esenţa finanţelor,
nici de menirea lor socială (care aseamănă raporturile financiare cu cele de credit).
Pornind de la menirea socială identică, a raporturilor financiare, de la complementaritatea
resurselor, finanţele şi creditul se reunesc sub denumirea de finanţe în sens larg. Unii
specialişti adaugă o a 3-a grupă, cu particularităţi ce o apropie şi de finanţe şi de credit,
relaţiile de asigurări (de bunuri, persoane şi răspundere civilă).
Există şi opţiuni spre autonomizarea creditului, prin prezenta lui ca o categorie distinctă de
cea a finanţelor, se pune accentul pe deosebirea între finanţe-credit unii atribuie creditului o
funcţie distinctă - funcţia de emisiune - invocată de argumente pentru a conferi creditului o
existenţă de sine stătătoare.
Unii subliniază independenţa relativă a creditului în raport cu finanţele chiar dacă acesta
poate fi considerat ca o categorie distinctă.
Cei ce separă creditul de finanţe dau dovadă de inconsecvenţă, pentru că reunesc finanţele
şi creditul sub alte denumiri, pentru că nu pot face abstracţie de interferenţele dintre ele, şi
vorbesc despre sistem financiar, incluzând în structura lui totalitatea relaţiilor financiare şi de
credit, sau vorbesc despre sistem financiar şi de credit (include creditul alături de finanţe - în
aceeaşi entitate). Se vorbeşte însă şi folosind noţiuni ca sistem financiar-bancar, şi atunci se
pune la un loc elemente de bază economică, relaţiile financiare, cu elemente de infrastructură,
băncile, formându-se astfel un conglomerat eterogen. Noţiunea cea mai cuprinzătoare şi
amplă totodată este cea de sistem financiar.
3.2. SISTEMUL FINANCIAR
Cel de-al doilea criteriu - felul fondurilor şi destinaţiile lor.
Satisfacerea nevoilor generale şi colective sau nevoilor proprii ale agenţilor economici,
caracterizate printr-o mare diversitate, presupune existenţa mai multor fonduri financiare.
Între aceste fonduri există frecvente mişcări de resurse.
De aceea, în structura finanţelor, pornind de la această legătură dintre diferitele raporturi
financiare, se delimitează mai multe
39
elemente reunite în sistem: se conturează şi se introduce conceptul de sistem financiar -
concept ce presupune o viziune modernă asupra finanţelor, sistemică, conturarea unei scheme
de organizare a acestor mulţimi de raporturi financiare care să asigure coeziunea întregului
sistem şi capacitatea de autoreglare a acestuia.
Privit astfel sistemul financiar se poate defini ca un ansamblu de elemente şi relaţiile dintre
acestea. Elementele ar fi fondurile financiare, iar relaţiile dintre acestea ar fi mişcările de
resurse sau fluxurile financiare. Se poate spune că sistemul financiar este o structură privită
prin prisma a două criterii, şi anume cele arătate mai sus şi în special cel de-al doilea, felul
fondurilor şi destinaţia lor.
Dacă privim structura în accepţiunea sa modernă ea prezintă o schemă, un cod de aranjare şi
funcţii ale unor elemente aflate într- o strânsă interacţiune, elemente ce se integrează în
sistem, iar interacţiunea lor conferă întregului sistem, capacitatea de autoreglare.
În acest cadru de definire a sistemului financiar prin definirea sa trebuie să delimităm mai
multe noţiuni, cum sunt:
1. categoria economică de finanţe;
2. conceptul de sistem financiar;
3. noţiunea de aparat financiar, ce cuprinde organisme şi instituţii specializate în domeniul
financiar.
4. mecanism financiar, ce reuneşte forme organizaţionale, structuri, metode, instrumente,
pârghii ce asigură funcţionalitate şi capacitate de autoreglare.
3.2.1. ELEMENTELE SISTEMULUI FINANCIAR
Se nominalizează şi se delimitează în raport cu sistemul de fonduri de natură financiară, ce
este dependent de structura nevoilor.
Finanţele trebuie să sigure îndeplinirea:
■ nevoilor generale ale societăţii;
■ nevoilor colective ale comunităţilor locale;
■ nevoilor proprii ale agenţilor economici cu capital public şi privat.
I. Nevoi generale ale societăţii:
a) nevoi de dezvoltare economică;
b) nevoi de consum colectiv ale societăţii (apărare naţională, administraţie şi justiţie etc.);
c) nevoi de consum social ale populaţiei (învăţământ, sănătate, cultură, artă, sport, asistenţă
socială, protecţie socială).
II. Nevoile colective:
a) de administraţie locală;
b) gospodărire comunală;
c) de dezvoltare etc.
III. Nevoi proprii ale agenţilor economici :
a) privind dezvoltarea;
b) legate de export;
c) privind finanţarea pe termen scurt;
d) privind activitatea societăţilor culturale etc.
Acestea reclamă existenţa mai multor fonduri de natură financiară; şi vom avea un sistem de
fonduri de natură financiară, în care vom găsi următoarele grupe:
A) Fondurile centralizate ale statului
Fondul bugetar; Fondul asigurărilor sociale;
Fondul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă; Fondul de creditare.
B) Fondurile locale
Bugetele consiliilor judeţene; Bugetele municipiilor; Bugetele comunelor;
Bugetele regiilor autonome de subordine locală etc.
C) Fondurile descentralizate ale unităţilor economice
Fondul de dezvoltare economică;
Fondul de rulment;
Fondul de acţiuni sociale etc.
Bugetul intervine în finanţarea economiei, mai ales în domeniul public. Va finanţa investiţiile
de importanţă deosebită, îşi va constitui rezerve şi va acorda cu titlu temporar, pentru o
anumită perioadă de timp, subvenţii, agenţilor economici şi unele facilităţi fiscale.
Efortul bugetar va fi dirijat în principal, spre consumul colectiv şi social. Agenţii economici
îşi vor acoperi nevoile, prioritar din resursele proprii. Vor primi resurse din partea statului
doar cu titlu de excepţie. Fondurile lor proprii vor fi administrate în altă manieră renunţând la
specializări exconjucturale şi pentru alte destinaţii decât cele stabilite iniţial.
Vor căpăta amploare operaţiunile băncilor comerciale şi a celor specializate. Împrumuturile
pe termen lung îşi vor restrânge sfera de intervenţie, funcţia lor fiind preluată de piaţa
financiară.
Fondurile descentralizate nu vor mai fi strict specializate pe destinaţii, dar această schimbare
în modul lor de gospodărire, nu implică totuşi dispariţia unor fonduri sau grupe de fonduri şi
a destinaţiilor tradiţionale ale acestora. Ea presupune schimbări în modul de gestionare a
resurselor, amplificarea şi diversificarea fluxurilor dintre aceste fonduri şi realizarea lor pe
alte baze.
Echilibrul financiar se va putea restabili nu prin măsurile dictate administrativ, ci apelând la
piaţa financiară şi monetară, adăugând resursele cu plată şi plasând resursele spre fructificare.
Complementaritatea resurselor rămâne o trăsătură ce caracterizează sistemul fondurilor, ceea
ce va determina o frecvenţă mai mare a fluxurilor şi o reală capacitate de autoreglare a
sistemului.
Formarea şi repartizarea acestor fonduri de natură financiară şi manifestarea fluxurilor dintre
ele, generează raporturi financiare pe care le-am integrat în sistemul financiar.
În structura sistemului financiar vom găsi elemente distincte:
1. Bugetul statului;
2. Asigurările sociale;
3. Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă;
4. Creditul;
5. Finanţele agenţilor economici.
Denumirea de fonduri generale ale statului trebuie reconsiderată, pentru că, centralizat, va fi
administrat doar fondul bugetar.
Pentru a defini fiecare element al sistemului financiar, trebuie să ţinem seama de esenţa lor
comună, de domeniul în care intervine fiecare element, de particularităţile , manifestările sale.
Fiecare element al sistemului financiar asigură constituirea şi repartizarea unui anumit fond,
pentru satisfacerea unui anumit gen de nevoi. Pornind de aici, se poate defini fiecare element.
1. Bugetul de stat reflectă acele raporturi financiare, prin care se formează şi repartizează
fondul financiar, în scopul finanţării consumului colectiv şi social şi a anumitor acţiuni
economice.
2. Asigurările sociale - acele raporturi prin care se formează şi repartizează fondurile
asigurărilor sociale, destinate asigurărilor materiale şi celor încadraţi în muncă şi a familiilor
lor, pentru pierderea definitivă sau parţială a capacităţii de muncă.
3. Asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă - asigură formarea şi repartizarea
fondurilor, astfel încât să se poată compensa pagubele provocate de diferite evenimente
independent de voinţa lor. Este un fond convenţional determinat prin calcul, deţinut la nivelul
societăţilor de asigurări de stat şi private.
4. Creditul - reflectă raportul prin care se mobilizează şi repartizează resursele temporar
disponibile şi alte resurse, pentru acoperirea unor nevoi vremelnice sau de durată, cu obligaţia
rambursării împrumuturilor la scadenţă sau la cerere şi la plata unei dobânzi. De asemenea
este un fond de calcul, dimensionat la nivelul băncilor comerciale.
5. Finanţarea agenţilor economici, ca element al sistemului, asigurând formarea fondurilor
de natură financiară la dispoziţia acestora, circuitul lor normal, şi, repartizarea rezultatelor
financiare obţinute pentru:
• autofinanţare;
• stimularea suplimentară a salariaţilor;
• onorarea obligaţiunilor faţă de stat.
Finanţarea agenţilor economici este înfăţişată ca o gestiune financiară.
Aceste accepţiuni sunt legate de integrarea elementelor sistemului în mecanismul financiar şi
de desfăşurarea activităţii financiare propriu-zise.