Prin stăruință până la demnitate

Reflecția despre jubileul Asociației Nevăzătorilor din Serbia (Adunarea la Centrul Sava, 12. X
2016.)

În ceasul solemn ca și cum este acesta, nu e posibil, nici necesar să ne minimalizăm

bucuria și mândria. Luând în considerare circumstanțiile complexe contemporane și cele din
trecut, cum și nedesăvârșirea firului uman și a acționării umane, nu există nici un caz ca să
bucuria devină încântarea, nici mândria să se formeze într-o vanitate, iar mai puțin trebuie să
avem nevoie de a interpreta unilateral și cu neprețuire gândurile și realizările străbunilor noștri.
Convinși în cunoașterea, experiența și puterea noastră privitoare la tehnică uneori deformăm și nu
luăm în seamă visurile dorințele și aspirațiile lor fiindcă și, pe lângă intențiile cele mai bune și
adeseori pomenite, foarte mare încrederea în noi poate minimaliza privire în inevitabilitatea
greșelilor și eșecurilor generației noastre. Reconsiderările critice nu le renunță nici istoricieni,
nici oameni care decid despre present și fac planuri pentru viitor, dar cu siguranță că nimeni nu le
va crede suficient dacă cineva dintre sus-amintiți le diminua pe ele sau le înbunătăți.

De ce și nevăzători s-au însoțit în țara noatră și ce ei și comunitatea în care trăiesc au

obținut cu însoțirea aceasta? Fără răspunsul larg și tifloistoric ne vom mulțumi cu oarecare
reamintire și observație numai să clarificăm în mod incomplet, dar suficient o cale spinoasă și
sinuoasă, dar o cale curațată și bătătorită, pe care putem merge - măcar cu opriri și oscilari
periodice - într-un viitor fericit.

Orbirea e o lipsă dificilă și de înlocuită. Așadar, nu e ciudat fapt că viața nevăzătorilor

până acum este dificilă și împlinită cu obstacole și suferințe numeroase în ciuda progresului cel
mai mari și nebănuit. În neamul nostru care era supus și despărțit de-a pururi omul orb era expus
la nenorociri adăugate pe care nu le-a putut micșora decât foarte rar și prin eforturi și rezistențe
nemaipomenite. Eforturile acestea nu erau în zădar, deci sunt recunoscute de contrubuția nu prea
mare a artiștilor orbi (cântăreți la guzlă și povestitori), dar neapărat cea incontestabilă și
semnificativă. Ea este legată de poezia poporală noastră, de folclorul prin care cultura sârbească a
înbunătățit tezaurul mondial. Nevoiți să hoinărească fără planuri și să cerșească ținându-și viața
goală, nevăzătorii– cu toate că ei înșiși nu sunt lipsiți de gelozie, de vanitate și de alte cusuri - au

1
priceput de mult că prin ajutorul interpersonal cât de cât pot îndrepta starea sa de neînvidiat. În
scopul acesta au creat un argou aparte așa-zis ”gegački govor”, iar cercetările tifloistorice și
folclorice au arătat că primele aspecte ale însoțirii nevăzătorilor la noi cu sarcină importantă,
educativă și profesională au apărut chiar în secolul al XVIII-lea, dacă n-a fost și mai devreme.
Primele comunități de cântăreți orbi la guzlă au fost întemeiate pe local și au fost cunoscute sub
numele ”bratovština”, în română ”frăție”. Ele erau în legatura srânsă cu mănăstiri sârbești. În
Serbia veche circumstanțiile s-au ameliorat, dar condițiile pentru învățământ, belșug, angajare și
însoțire a nevăzătorilor nu existau. Regul iugoslav n-a ținut nici un sfert de secol, așadar
realizarea însoțirii nevăzătorilor n-a fost spectaculoasă. Au fost constituite și avansate instituțiile
de educație și de perfecționare tehnică a nevăzătorilor, numărul angajaților, care au reușit să se
angajeze individual, s-a ridicat. Dar dezvoltarea slabă a regiunii, chiar și inferioritatea unei părți
mari a țării a cauzat să rămână înrădăcinate prejudecătele către nevăzătorii. Prejudecăele erau atât
de mare că poziția nevăzătorilor devenea nefavorabilă, umilită, uneori fără speranță și desperată.

Veljko Ramadanovici e tiflopedagogul cel mai mare din Serbia, pe lângă alte foarte bune
merite ale lui legate de tezaur național. Iubirea lui către invalizi (mai ales către nevăzători) și
depunerea pentru îmbunătățire sistemică a poziției lor sociale și personale era extraordinară,
aproape fără limită. A fost fondatorul Institutului de Învățământ și Educație al copiilor și
tineretului la Zemun; acesta era o școală pentru elevi cu deficiențe de vedere. Școala este numită
după numele lui, Veljko Ramadanovici și este instituția de la bun început până la astăzi când a
devenit și Centrul de Resurse care conține multe predestinări. Pe parcursul unui secol întreg a
rămas o sursă nesecată a calificării nevăzătorilor, un simbol a succeselor și efortelor lor la nivelul
național și mai departe. Este și izvorul activităților profesionale și al organizării nevăzătorilor.
Prin merite asigurând sprijinul organizațiilor de stat cele mai mari și ajutorul din străinatate
dezvoltată, Ramadanovici a pornit multe noi profile de învățământ, a avansat capacitățile de
așezare, a fondat locurile de adăpost pentru a aproviziona persoane cu deficiențe de vedere.
Deasemena, a întemeiat locuințele pentru viața indepedentă a nevăzătorilor unde ei pot lucra fără
nicio problemă. Le-a angajat în organizația sa și la celelălte locuri, a început activitățile
biblioteconomice, editorile și informatice ale nevăzătorilor din Serbia, a răspândit Esperanto
limba artificială, formată din elemente de vocabular și de gramatică împrumutate din cele mai
răspândite limbi europene. Pe un număr mare de nevăzători l-a ajutat să se căsătorească și să-și
înființească familiile ș.a.m.d. Îndatorându-i în mod imens pe nevăzătorii și pe patria lui,
2
Ramadanovici a influențat în mod important, chiar și hotărâtor asupra sporirea conștiinței de sine
și a încrederii în sine a nevăzătorilor ca și asupra modurile de atunci și de ăzi ale însoțirii lor și
ale activității la noi. El însuși era membrul eminent al organizațiilor slovene, europene și
mondiale care au fost ocupate cu bunăstării nevăzătorilor și preocuparea această este valoros de
menționat și de lăudat, totuși aici nu e vorba de organizațiile nevăzătorilor, ci sunt cele pentru
oameni cu deficiențe de vedere unde cuvântul principal de spus l-a avut oameni fără deficiențe de
vedere binevoitori și merituoși. Câțiva ani înainte de ocupație și de împărțirea țării noastre în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Ramadanovici a ieșit cofondatorul și susținătorul unor
organizații ale nevăzătorilor (Club de șah și Asociația intelectuaștilor și a industriașilor), dar
instituțiile acestea măcar în mod condițional au fost representative în domeniul lor, n-au reușit să
depășească răspândire și n-au avut ocazie să se dezvolte și să se dovedească. Ele se pot numi
precursoare, dar nu se pot lua în considerare ca inițiatoare, nici ca bazele activităților continuate
și organizate ale nevăzătorilor.