Sunteți pe pagina 1din 33

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” –

SIBIU
FACULTATEA DE DREPT „Simion
Bărnuţiu”
MASTERAT – ŞTIINŢE PENALE
ANUL I

Delincvenţa juvenilă

Titular de disciplină:
Prof. univ. dr. CONSTANTIN BUTIUC

cauzele delincvenţei juvenile

(REFERAT – SESIUNEA IUNIE 2008)


Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 2

STUDENT: ROSTAS-COVALEV LAURENTIU TITU COTIZO


ANUL I, GRUPA SIBIU
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 3

Cuprins
Secţiunea I – Consideraţii introductive – p.3

§1. Noţiunea de delincvenţă juvenilă – p.3


1.1. Noţiunea de delincvenţă juvenilă – p.3; 1.2. Delincvenţă şi predelincvenţă juvenilă – p.5

§2. Tipologia delincvenţei juvenile – p.6


§3. Scurt istoric al justiţiei pentru minori – p.7

Secţiunea a II-a – Etiologia delincvenţei juvenile (abordări teoretice)


– p.8

§1. Conceptul de cauzalitate a delincvenţei juvenile – p.8

§2. Teoriile biologice – p.9


2.1. Preliminarii – p.9; 2.2. Teoria atavismului evoluţionist (a criminalului înnăscut) – p.9; 2.3. Teoria
eredităţii – p.10; 2.4. Teoria biotipurilor criminale – p.10; 2.5. Teoria arborelui genealogic – p.10;
2.6. Teoria gemenilor – p.10; 2.7. Teoria copiilor adoptaţi – p.10; 2.8. Teoria diferenţei "de natură" între
delincventul de obicei şi nondelincvent – p.11; 2.9. Teoria structurilor dobândite – p.11

§3. Teoriile psihologice


3.1. Preliminarii – p.11; 3.2. Teoria inadaptării biologice – p.11; 3.3. Teoria personalităţii
criminale – p.12; 3.4. Teoria complexului individual – p.12; 3.5. Teoria psihomorală – p.13; 3.6. Teoria
"derivei" – p.13; 3.7. Teoria arborelui – p.13; 3.8. Criza familială – p.13; 3.9. Abordarea psihopedagogică
a delincvenţei juvenile – p.14; 3.10. Teoria rezistenţei la frustrare (a înfrânării) – p.15; 3.11. Teoria
psihanalitică – p.15

§4. Teoriile sociologice


4.1. Preliminarii – p.16; 4.2. Teoria anomiei – p.16; 4.3. Teoria etichetării sociale (a curentului
infracţionist) – p.17; 4.4. Criminologia critică – p.17; 4.5. Teoria "asociaţiilor diferenţiale" – p.18;
4.6. Teoria strategică – p.18; 4.7. Teoria conflictelor de cultură – p.19; 4.8. Teoria dezorganizării
sociale – p.20; 4.9. Teoria controlului social – p.20

§5. Necesitatea analizei interactive a teoriilor – p.21

Secţiunea a III-a - Etiologia delincvenţei juvenile în România


(cauze generale şi specifice concrete) – p.21

§1. Preliminarii – p.21


1.1. Perioada regimului comunist – p.21; 1.2. Perioada post-revoluţionară – p.22

§2. Cauze generale şi specifice concrete – p.23


2.1. Sărăcia cronică – p.23; 2.2. Criza familiei – p.23; 2.3. Şcoala şi delincvenţa – p.24; 2.4. Fenomenul
"copiii străzii" – p.25; 2.5. Prostituţia juvenilă – p.27; 2.6. Consumul şi traficul de droguri. Consumul de
alcool – p.27; 2.7. Delincvenţa în grup – p.28; 2.8. Alte fenomene specifice – p.28

§3. Predicţie şi prevenire – p.29


Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 4

Bibliografie – p.31
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 5

Secţiunea I
Consideraţii introductive

§1. Noţiunea de delincvenţă juvenilă

1.1. Noţiunea de delincvenţă juvenilă.1 Există o mare diversitate a definiţiilor date acestei noţiuni,
în funcţie de ştiinţa care abordează studiul ei: din punct de vedere juridic este o abatere de la normele
penale, sociologic este o devianţă, iar în concordanţă cu evaluările psihologilor sau psihiatrilor apare ca o
inadaptare socială ori o tulburare de comportament. Începând cu deceniile 6-7 ale secolului XX s-a
impus concepţia juridică, fapt recunoscut şi la cel de al şaselea Congres al Naţiunilor Unite pentru
Prevenirea Criminalităţii şi Tratamentul Delincvenţilor (1980), unde noţiunea de delincvent juvenil a fost
considerată ca "produs al unei categorii a sistemului penal, care nu corespunde naturii sau stilului de
viaţă a individului".
Aşadar, din punct de vedere juridic, delincvenţa juvenilă este o devianţă de natură penală ce constă
în ansamblul conduitelor minorilor şi tinerilor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală.
Perspectiva juridică nu oferă, însă, delimitări categorice între specificul conduitelor delictuale ale tinerilor
şi cel al comportamentelor infracţionale ale adulţilor, căci nu se interesează de cauzele acestor
comportamente, ci doar de stabilirea unui criteriu unilateral cu ajutorul căruia se poate distinge între o
conduită ilicită sub aspect penal şi un comportament normal, acceptat de societate. Astfel, spre deosebire
de criminalitatea (infracţionalitatea) actelor adultului, delincvenţa juvenilă cuprinde acele conduite comise
de persoane imature, care nu au responsabilitate socială sau juridică. În acest sens, dincolo de
interpretarea ei juridică, noţiunea de delincvenţă juvenilă are numeroase semnificaţii biologice,
psihologice şi sociale care fac dificilă definirea ei în mod exact.
Caracterul indezirabil al faptelor imputabile unui adolescent este produsul unei percepţii generale a
publicului în legătură cu noţiunea de delict sau infracţiune care trebuie să intre sub incidenţă legii penale
şi să fie sancţionată. Reacţia societăţii omite, însă, semnificaţia pe care o are pentru adolescent actul de
încălcare a normei. Fuga de la domiciliu, incriminată anterior de legea penală ca vagabondaj, dar şi în
prezent în concepţia societăţii, reprezintă, de cele mai multe ori, o conduită normală, având la origine
motive legate de conflicte în familie sau cu alte persoane, ori de tentaţia aventurii, atât de specifică
perioadei adolescentine. Furtul de bunuri poate reprezenta un act prin care adolescentul îşi afirmă curajul
şi gustul pentru risc sau pur şi simplu o acţiune întâmplătoare favorizată de o "ocazie" ispititoare. De
aceea activitatea infracţională a tânărului nu este similară cu cea a adultului, faptele sale ilicite sau doar
indezirabile fiind produsul greşelilor făcute de părinţi şi educatori şi nu unor aşa-zise motivaţii antisociale.
Din acest punct de vedere conduita tânărului este "aşa cum trebuie să fie", adică în concordanţă cu ce a
învăţat şi asimilat (Émile Durkheim). Chiar din punct de vedere etimologic noţiunea de delincvenţă
exclude motivaţiile antisociale: în limba latină delinquo-delinquere înseamnă a greşi în mod neintenţionat,
a scăpa din vedere.
Marea majoritate a delincvenţilor nu sunt nici infractori înrăiţi, nici elemente marginale
irecuperabile, ci pur şi simplu copii în derivă, victime ale lipsei de educaţie, ale unui mediu familial ostil
şi, adesea, violent, şi care, datorită eşecului procesului de socializare familială, au ajuns să comită, mai
mult sau mai puţin, abateri de la normele sociale. De exemplu, "copiii străzii", minori care fură alimente
pentru a-şi potoli foamea, minori care vagabondează sau cerşesc pentru a scăpa de un mediu familial
represiv şi lipsit de protecţie şi de resurse afective sau morale, minore care, ademenite de promisiuni
materiale ale unor adulţi şi lipsite de discernământ, ajung să comită fapte de prostituţie etc. Fuga,
vagabondajul, nu mai apar ca delicte sau ca forme de conduită aberantă, ci un fel de eliberare, o formă de
evaziune dintr-un mediu perceput ca ostil. Din nefericire evadarea se face într-un univers şi mai lipsit de

1
S. M. RĂDULESCU, D. BANCIU, V. TEODORESCU, Criminalitatea în România în periada de tranziţie: teorii, tendinţe,
metode de prevenire, Editura Lică, Piteşti, 2001, p. 116-119 şi 294-298; F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, Delincvenţa
juvenilă în societatea contemporană, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 25-35.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 6

valenţe morale, care, în plus, oferă ocazii infracţionale tentante şi care determină un stil de viaţă
caracterizat prin respingerea a tot ceea ce este apreciat drept îngrădire sau restricţie.
Explicaţia comiterii unui act deviant prin comportament, şi nu prin situaţia familială sau socială, este
o explicaţie clinică represivă, care stabileşte criterii dihotomice între bine şi rău, normal şi patologic,
ignorând faptul că nu se poate plasa conduita morală a unui tânăr în limitele absolute ale necesităţii
respectării normei. În acest sens, cele mai multe conduite deviante săvârşite de minori sunt rezultatul unor
modalităţi educative defectuoase, iar nu al unor structuri deficitare ale personalităţii. Numai înlocuind
explicaţia clinică paternalistă cu una socială, care pune accent pe situaţie şi nu pe comportament, putem
înţelege că majoritatea actelor deviante au la origine manifestări specifice mediului de viaţă şi "crizei"
adolescentine. De altfel, chiar din punct de vedere al normei juridice, faptele incriminate de Codul penal
nu se vor aplica minorului până la 14 ani din lipsă de discernământ, între 14-16 ani se prezumă relativ
lipsa de discernământ, iar între 16-18 ani minorul este prezumat a avea discernământ, dar se poate face
proba contrară şi pentru alte cauze decât cele medicale de retard intelectual, spre deosebire de major,
pentru care se pot invoca numai cauze care dovedesc o insuficientă dezvoltare a capacităţii psihice.1 De
aceea, chiar din perspectivă juridică, nu este suficientă stabilirea gradului de vinovăţie, ci este necesară
determinarea gradului de maturitate în perceperea caracterului antisocial al faptelor săvârşite, adică
evaluarea atitudinilor şi motivaţiilor faţă de norma legală, toate pentru a stabili răspunderea minorului. Tot
din aceste motive minorii delincvenţi nu trebuie în primul rând sancţionaţi penal, ci trebuie reabilitaţi
social prin supunerea lor unui regim bazat nu pe represiune, ci pe asistenţă şi protecţie socială, reeducare
şi resocializare.
Un element important în definirea delincvenţei juvenile, alături de sistemul de sancţiuni şi tratament
juridic aplicat minorilor – cele două criterii de definire a sa, este vârsta cronologică. Limita de vârstă a
răspunderii penale diferă, însă, de la un sistem juridic la altul: în Olanda minorii care au împlinit 12 ani
pot fi sancţionaţi penal în cadrul unui sistem special, diferit de cel al adulţilor; 13 ani în Franţa şi Polonia;
14 ani în Austria şi Ungaria; 15 ani în ţările scandinave; 18 ani în majoritatea statelor americane (dar în
unele state vârsta coboară până la 17 sau chiar 16 ani), în Anglia şi Belgia; în Germania tinerii de până la
20 de ani sunt judecaţi de tribunale speciale pentru tineri, dar vârsta răspunderii penale este 14 ani etc.
Însă toate aceste limite de vârstă sunt arbitrare şi relative, fiind dependente de modul în care legiuitorul
defineşte procesul de maturizare şi îl asociază unei anumite vârste cronologice, chiar dacă ea nu reprezintă
o realitate ştiinţifică. Din acest punct de vedere, nici măcar ONU nu a putut identifica o vârstă penală a
minorităţii care să fie acceptată de toate statele lumii, stabilind doar că noţiunea de tânăr include
persoanele sub 25 ani, iar noţiunea de copil pe cele sub 18 ani.
Exceptând violările legii penale, delincvenţa juvenilă cuprinde şi o serie de acte care nu au caracter
delictual propriu-zis şi care, dacă ar fi comise de către adulţi, aceştia nu ar fi consideraţi infractori de către
legea penală. Printre aceste acte pot fi amintite, cu titlu de exemplu, vagabondajul, fuga de acasă şi de la
şcoală, nesupunerea faţă de autoritatea părinţilor sau a educatorilor, consumul de alcool sau de tutun,
limbajul indecent etc. Astfel, un minor poate fi considerat delincvent dacă conduitele lui necesită măsuri
speciale de supraveghere, dacă se sustrage constant de la controlul parental sau educaţional, dacă îşi
abandonează căminul familial, dacă actele sale încalcă morala, sănătatea şi bunăstarea sa ori a altor
persoane, dacă încalcă legile penale etc. Aşadar, noţiunea de delincvenţă juvenilă cunoaşte trepte
evolutive, de la simpla evaluare morală făcută de părinte, educator, societate sau autorităţi conduitelor
unui copil şi până la judecarea oficială a acestuia de către un tribunal.
Dintr-un anumit punct de vedere delincvenţa juvenilă nu depinde atât de natura faptelor comise, cât
de un proces de definire a comportamentului tânărului ca fiind sau nu periculos sub aspect social. Cu alte
cuvinte delincvenţa juvenilă poate semnifica percepţia şi definirea de către părinţi, educatori sau autorităţi
a unei fapte comise de minori, ca având un caracter delincvent. Deci, pentru a fi definite ca delincvente,
actele săvârşite de un minor trebuie să îndeplinească trei condiţii principale: a) să fie comise de persoane
care au vârsta stabilită de lege; b) să fie considerate ca acte ilicite de către părinţi, educatori sau alte
persoane; c) să ajungă la cunoştinţa autorităţilor. Dacă adulţii nu au semnalat fapta şi nu au definit-o ca
1
T. VASILIU ş.a., Codul penal al RSR comentat şi adnotat. Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 362.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 7

atare, ea nu este apreciată ca fiind delincventă. Dar simpla definire a delincvenţei juvenile, fără a lua în
vedere natura faptelor, repetabilitatea lor şi contextul în care au fost executate, înseamnă a acorda unor
conduite normale la vârsta adolescenţei o semnificaţie de anormalitate sau devianţă. Adolescenţii,
subliniază psihologii, sunt caracterizaţi de următoarele trăsături, care par adultului deviante, dar care sunt
normale la această vârstă: refuzul autorităţii paternale, agresivitate, imaturitate afectivă, frustrare, lipsă de
responsabilitate şi sensibilitate excesivă faţă de influenţele exercitate de anturaj.
Desigur că există şi copii sau adolescenţi cu tulburări de comportament sau care prezintă tendinţe
antisociale intense şi repetate. Pot fi menţionate agresiunile, irascibilitatea, isteria, minciuna, furtul, jaful,
violul, vagabondajul, consumul de droguri etc. Însă prevalenţa unor asemenea conduite în rândul copiilor
şi adolescenţilor este de circa 3 până la 10%, cu precădere în rândul băieţilor. Tocmai din aceste motive
trebuie făcută bine distincţia între un comportament normal raportat la "criza" adolescenţei şi un
comportament degenerativ.
În sfârşit, noţiunea de delincvenţă juvenilă primeşte în doctrină şi practica judiciară şi o a treia
interpretare, de data aceasta pornind nu de la faptele minorilor spre societate, ci în sens invers, de la actele
adultului exercitate asupra minorului. O asemenea semnificaţie este formulată în funcţie de ameninţările
la adresa minorilor, care pot fi supuşi unor rele tratamente sau abuzului sexual în interiorul sau în afara
familiei. De exemplu, în Statele Unite ale Americii tribunalele pentru minori operează cu noţiunea de
delincvenţă juvenilă în cazul copiilor care au nevoie de protecţie socială, fiind abandonaţi, neglijaţi sau
maltrataţi, de familie sau alte persoane.

1.2. Delincvenţă şi predelincvenţă juvenilă.1 Încălcarea normei penale de către minor nu se


produce niciodată spontan, ci are la bază un întreg parcurs social, psihologic şi biologic în ceea ce priveşte
conduita minorului, dar şi condiţiile de viaţă ale acestuia. Aşa cum s-a arătat deja, o serie de atitudini
adolescentine, considerate deviante de către adulţi, sunt, de fapt, comportamente normale pentru această
vârstă, în consecinţă ele nu pot fi considerate conduite anormale şi, cu atât mai puţin, acte delincvente. La
cei mai mulţi tineri comportamentul rebel specific adolescenţei dispare odată cu depăşirea acestei vârste şi
cu integrarea lor în structurile socio-profesionale.
Un rol important în depăşirea "crizei" adolescentine îl are familia. Acolo unde se identifică
disfuncţionalităţi în relaţiile familiale, socializarea va întâmpina şi ea obstacole şi inerţii din partea
minorului, a familiei şi a societăţii, perpetuând astfel comportamentul deviant al tânărului. Dar devianţa
poate fi facilitată şi de alte cauze: lipsa de claritate sau de justeţe a normelor sociale şi familiale,
incompatibilitatea acestora cu aspiraţiile individului, schimbările unor sisteme de valori sau chiar agenţii
sociali care încurajează sau descurajează tendinţele de nonconformitate. Exemple de asemenea acte
deviante pot fi: fuga, vagabondajul, integrarea în structurile grupurilor stradale, consumul regulat de
alcool şi tutun, abandonul şcolar etc. Aceste conduite nu sunt delincvente ca atare, ele nu încalcă norme
penale, nu prejudiciază comunitatea, ci aduc prejudicii chiar celor implicaţi. Fără a avea un caracter
patologic sau penal, în anumite situaţii – anturaj nefast, oportunităţi infracţionale, consum de alcool sau
droguri, instigare sau constrângere etc. – ele pot constitui adevărate "ocazii" pentru comiterea unor fapte
într-adevăr delincvente, aflate sub incidenţa legii penale.
Aşadar, asemenea conduite deviante, deşi nu reprezintă delicte, pot reprezenta indicii simptomatice
ale unei eventuale "cariere" delincvente, motiv pentru care unii sociologi au introdus noţiunea de
predelincvenţă juvenilă. Predelincvenţa juvenilă constă în ansamblul conduitelor deviante ale tinerilor
care, fără a avea un conţinut nociv ca atare, pot determina, în anumite condiţii, comiterea de acte
antisociale. Pentru a deosebi actele predelincvente de cele delincvente, primele sunt denumite în Statele
Unite "delicte de status", care reprezintă încălcări ale unor prescripţii aplicabile numai minorilor şi
tinerilor. Ele sunt definite formal de comunitate ca fiind inacceptabile şi implică o condamnare morală
explicită.
În opoziţie cu predelincvenţa se află delincvenţa care, din punct de vedere criminologic, constituie o
violare a dispoziţiilor Codului penal sau altor legi speciale cu caracter penal, deci a normelor sociale care
1
F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 35-44.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 8

au o importanţă fundamentală pentru comunitate. Ele prezintă un grad ridicat de periculozitate socială,
aduce prejudicii comunităţii şi, în consecinţă, necesită o reacţie puternică din partea autorităţilor şi a
societăţii. Pentru a deosebi actele predelincvente de cele delincvente în doctrină s-a propus pentru cele din
urmă noţiunea de delincvenţă penală.

§2. Tipologia delincvenţei juvenile 1

Un prim set de criterii în funcţie de care se poate realiza o tipologie a comportamentelor delincvente
juvenile cuprinde: vârsta şi persoana tinerilor delincvenţi, tipul de delict comis, mediul social în care au
crescut şi posibilităţile reale de recuperare şi reinserţie socială. Astfel, se pot identifica trei tipuri
taxonomice ale delincvenţei juvenile:
• delincvenţa ocazională, accidentală şi nestructurată. Minorii din această categorie comit delicte cu un
grad redus de periculozitate socială. De regulă, această categorie provine din familii legal constituite,
dar cu deficienţe de socializare, fie în sensul unui exces de socializare, fie în sensul unei socializări
prea reduse, motiv pentru care minorii fug de acasă şi de la şcoală, intrând sub influenţa unor anturaje
nefaste, în compania cărora încep să comită acte deviante şi delincvente. Pentru mulţi dintre aceşti
minori comportamentul lor deviant reprezintă forma de manifestare a "crizei" de originalitate
adolescentină, ei participând la comiterea de delicte în mod întâmplător sau ocazional, din teribilism,
bravadă sau spirit de solidaritate faţă de grup. Pentru mare parte din aceşti minori există şanse reale de
resocializare şi recuperare în mediul deschis, prin adoptarea unor măsuri educative sau neprivative de
libertate, evitându-se astfel stigmatizarea lor de către comunitate, dar şi pericolul "învăţării negative" a
tehnicilor delincvente în cadrul centrelor de reeducare;
• delincvenţa structurată. În această categorie se găsesc minorii care comit delicte cu un grad ridicat de
periculozitate socială. Ei provin, de regulă, din familii dezorganizate structural şi funcţional (familii
monoparentale prin divorţ sau separaţie în fapt ori constituite în concubinaj, în care nu se regăsesc
reguli minime de comunicare, afectivitate şi sprijin reciproc) cu o situaţie economică precară, având,
totodată, performanţe şcolare şi profesionale scăzute. Se remarcă încă de la o vârstă fragedă comiterea
de acte predelincvente (furturi de acasă, de la vecini, de la colegii de clasă, fumat, fugă de acasă şi de
la şcoală, abandon şcolar, consum de alcool şi chiar droguri, violenţe fizice etc.). Pentru unii dintre ei,
identificarea în timp util a tendinţei spre devianţă şi adoptarea unor sancţiuni graduale şi proporţionale
în raport cu gravitatea delictului, reprezintă o şansă de resocializare şi reinserţie socio-profesională
normală. Alţii vor deveni "clienţii" obişnuiţi ai centrelor de internare sau penitenciarelor pentru minori;
• delincvenţa recurentă sau reiterativă. Aici regăsim minorii care comit fapte penale cu o deosebită
periculozitate socială, cum ar fi infracţiuni de omor, viol, tâlhărie, vătămare corporală, consum şi trafic
de stupefiante etc. De regulă, aceşti minori provin din medii sociale negative, marginale sau chiar
patogene, unde sunt socializaţi şi învăţaţi într-un spirit contestatar, agresiv, violent, şi unde dobândesc,
încă de timpuriu, atitudini, tehnici şi opţiuni delincvente şi criminale. De multe ori autorii unor
asemenea delicte sunt organizaţi în "bande" şi grupuri antisociale, specializate în comiterea unor
infracţiuni spectaculoase, atât ca ingeniozitate şi mod de realizare, cât şi ca procedee de organizare şi
valorificare a rezultatelor (produselor şi urmărilor) delictuale. Pentru mulţi dintre aceşti minori, deşi au
fost adoptate o serie întreagă de măsuri educative şi pedepse, şansele de resocializare şi recuperare
socială sunt foarte reduse, astfel încât ei reprezintă viitorii delincvenţi adulţi.
Plecând de la premisa că delincvenţa juvenilă este un fenomen eterogen şi multidimensional, alţi
autori disting următoarea taxonomie a comportamentelor delincvente la minori:
• delincvenţa autentică şi cea ocazională;
• delincvenţa persistentă şi cea temporară;
• delincvenţa accidentală, cea intenţională şi cea patologică.

1
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 262-264; F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 38, şi autorii acolo citaţi.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 9

Oricare ar fi clasificările delincvenţei juvenile, se poate constata o relativă suprapunere între tipurile
de conduite delincvente ale minorilor şi semnificaţiile noţiunii de delincvenţă juvenilă.

§3. Scurt istoric al justiţiei pentru minori 1

În secolele trecute minorii nu beneficiau de un regim juridic aparte faţă de adulţi, fiind acuzaţi,
condamnaţi şi pedepsiţi la fel ca aceştia, indiferent de vârstă. Nu existau nici proceduri speciale de
judecare a minorilor şi nici facilităţi de reeducare şi socializare.
Începând cu perioada Evului Mediu, Biserica catolică susţinea ideea, împărtăşită şi de juriştii vremii,
că minorii sub 7 ani nu au atins încă vârsta raţiunii, motiv pentru care nu pot fi făcuţi responsabili pentru
"transgresiunile" lor spirituale. Ca urmare a acestei noi concepţii, în multe ţări, printre care şi Anglia,
legea permitea scutirea de răspundere penală şi pentru minorii între 7 şi 14 ani, care puteau fi judecaţi la
fel ca şi adulţii numai dacă se demonstra că la momentul săvârşirii faptei au avut o înţelegere deplină a
naturii criminale a actelor sale. Responsabili pentru faptele penale comise de minori erau consideraţi
părinţii, în special tatăl, considerat cap al familiei.
O dată cu perioada Iluminismului a apărut segregarea expresă între lumea copilăriei şi cea a
adulţilor. În consecinţă, în mai multe ţări din Europa secolului XIX, au fost construite cămine sau "case de
refugiu" pentru copiii orfani, abandonaţi sau neglijaţi de familie. La începutul secolului XIX, Johann
Pestalozzi a iniţiat, în Argau – Elveţia, primul aşezământ pentru delincvenţi, centrat pe reeducarea
acestora, iniţiativă care s-a răspândit ulterior în mai multe ţări europene. La nivel legislativ, codurile
penale ale ţărilor europene, elaborate mai ales în perioada interbelică, stabilesc dispoziţii speciale cu
privire la sancţionarea minorilor, reglementări ce au la bază prioritatea protecţiei şi reintegrării sociale a
tânărului, în defavoarea pedepsei privative de libertate.
În Statele Unite ale Americii primele legi speciale în baza cărora minorii erau judecaţi în cadrul unui
regim juridic separat de cel al adulţilor au apărut la sfârşitul secolului XIX. În anul 1899, în Illinois a fost
elaborată o lege specială cu privire la delincvenţa juvenilă, lege care a devenit un model în domeniu
pentru toate celelalte state. Pentru a evita stigmatizarea tinerilor ca urmare a definirii lor drept infractori
(criminali), legea din Illinois a fost prima care a consacrat noţiunea de delincvenţi. De asemenea, legea
menţiona că judecătorii trebuie să judece cazurile de delincvenţă juvenilă în funcţie de necesitatea apărării
intereselor tinerilor şi în direcţii sociale dezirabile. În perioada 1938-1945, legislaţia specială pentru
minori s-a generalizat în toate statele americane, ca urmare a Actului reglementând funcţionarea
tribunalelor pentru tineri (Juvenile Court Act), elaborat de guvernul federal în anul 1938.
În România, până în anul 1866, minorii delincvenţi, cei cu "rele deprinderi" şi cei cu tulburări de
comportament erau internaţi la Mănăstirea Cernica, iar ulterior, din lipsă de spaţiu, la Schitul Balamuci 2
din judeţul Ilfov. În 1878 a fost înfiinţată Casa de corecţie a minorilor, cu sediul la Mislea, judeţul
Prahova, unde se executau pedepsele privative de libertate pentru minorii care comiseseră fapte grave. În
anul 1921, din iniţiativa profesorului C. Meisser3, secretar general al Ministerului Instrucţiei Publice, a
fost creată la Iaşi prima Şcoală de îndreptare pentru minorii cu comportamente deviante, inclusiv
delincvenţi. La nivel legislativ, Codul penal din 1936 prevedea internarea minorilor care comiteau delicte
grave în şcoli de îndreptare, denumite mai târziu colonii de reeducare, aflate iniţial în subordinea
Ministerului Instrucţiei Publice, apoi a Ministerului Sănătăţii şi, din anul 1951, în subordinea Ministerului
de Interne. Codul penal din 1968 cuprinde o reglementare juridică superioară celui anterior în ceea ce
priveşte minoritatea, acest domeniu fiind normat în amănunt şi în toate aspectele sale.

1
F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 40-44, şi autorii acolo citaţi.
2
Se poate observa că la începuturile justiţiei pentru minori nu se făcea distincţie între comportamentele deviante patologice şi
cele delincvente. Deoarece, iniţial, în aceleaşi centre de minori erau internaţi atât cei cu dizabilităţi psihice, cât şi minorii
delincvenţi, numele "Balamuci" a fost asociat cu un ospiciu, cu o casă de nebuni, iar numele schitului a devenit substantiv
comun – balamuc – ce defineşte doar instituţiile pentru persoanele cu handicap intelectual (DEX, ediţia a III-a, p. 64).
3
Constantin Meisser (1854-1942), personalitate prestigioasă a vremurilor sale în domeniul justiţiei pentru minori, autor al unei
lucrări denumită sugestiv "Copii cu rele porniri şi şcoalele de îndreptare".
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 10

Secţiunea a II-a
Etiologia delincvenţei juvenile
(abordări teoretice)

§1. Conceptul de cauzalitate a delincvenţei juvenile 1

Filozofii au fost preocupaţi să descopere cauzele care îl determină pe om să comită infracţiuni încă
din cele mai vechi timpuri. În antichitate cauzalitatea criminală este explicată filozofic, tradiţie continuată
şi de iluminismul european, iar apoi de utilitarism. Mai târziu apar teoriile biologice ale crimei
(Lombroso, Garofalo, Ferri), treaptă evolutivă în explicarea fenomenului infracţional, întrucât se trece de
la idee la concret. Teoriile biologice nu reuşesc, însă, să surprindă cauzalitatea crimei în întregime, drept
consecinţă apar teoriile psihologice şi cele sociologice care, de altfel, în cele din urmă se şi impun. Totuşi,
oricare ar fi poziţia lor, toate teoriile acceptă că delincvenţa juvenilă, spre deosebire de cea a adulţilor,
prezintă o serie de trăsături specifice care o particularizează.
Încercând să stabilească resorturile ce-l determină pe minor să înfăptuiască o infracţiune, cercetătorii
au ridicat o serie de întrebări: minorul este delincvent sau bolnav? Este delincvenţa juvenilă un fenomen
banal şi pasager, care trece odată cu vârsta adolescenţei? Minorul este delincvent sau victimă? Specialiştii
care studiază acest fenomen vorbesc de cauze, factori, motivaţii ale delincvenţei juvenile, sau de profile
delincvente. Istoria criminologiei etiologice este de fapt o lungă dispută între mai multe categorii de
factori: biologici, psihologici, psihiatrici, sociologici, economici etc. Dar factorii determinanţi în
producerea actului criminogen sunt dependenţi de structura bio-psihologică a individului, precum şi de
factorii educativi socio-familiali. În funcţie de aceşti factori reuniţi, unii indivizi vor comite actul
agresional într-o anumită situaţie determinată dată, iar alţii nu. Abordarea individuală a uneia sau a
celeilalte laturi ale fenomenului criminogen nu va rezolva întreaga experienţă judiciară.
Însuşirile native (structura şi conformaţia anatomică, un anumit tip de metabolism, particularităţi ale
organelor de simţ şi ale sistemului nervos, statura, sexul, aparatul verbo-motor) sunt diferenţiate de la
individ la individ şi răspund unor trebuinţe subiacente a căror sursă este mediul social, determinând
particularităţi psihice distincte sub influenţa mediului social, a educaţiei şi culturii. De asemenea,
trăsăturile anatomo-fiziologice pot da naştere unor handicapuri reale sau doar imaginate de societate, care,
însă, prin educare şi reeducare se pot completa şi suplini. Aceste handicapuri pot da naştere unui
sentiment de frustrare, care poate fi substratul unei conduite delincvente. Societatea, prin mijloacele
procesului instructiv-educativ determină un anumit ideal de personalitate, care va urmări însuşirile unor
cunoştinţe, anumite aptitudini, interese, motivaţiile şi opiniile individului, necesare atât pentru existenţa
acestuia, cât şi pentru viaţa socială. Din instinct mai rămân doar "sursele de organizare şi rezultatele de
explorare şi de investigare individuală", diferenţierea între indivizi fiind determinată de particularităţile
unor analizatori şi de corelaţia dintre primul sistem de semnalizare – societatea, pe de o parte, şi al doilea
sistem de semnalizare – activitatea nervoasă superioară. Procesele psihice se află în strânsă dependenţă de
aceste două sisteme, căci omul reflectă realitatea în funcţie de capacităţile sale cognitive şi senzoriale, dar
prin mijlocirea societăţii.
În ultima vreme s-a conturat şi un punct de vedere intermediar cu privire la etiologia delincvenţei
juvenile. Este vorba de teoria cauzalităţii multiple sau a factorilor, care concepe delincvenţa ca fiind
rezultatul unui număr mare şi variat de factori. Aceştia nu pot fi clasificaţi în enunţuri generale, deci nu se
poate formula o perspectivă unitară a etiologiei delincvenţei juvenile. Adepţii perspectivei cauzalităţii
multiple consideră că fiecare factor, luat în parte, are o anumită importanţă, dar delincvenţa apare la
intersecţia mai multor factori majori şi/sau minori.
1
E. STĂNIŞOR în lucrarea colectivă Justiţia pentru minori, coordonatori M. COCA-COZMA, C. M. CRĂCIUNESCU, L. V.
LEFTERACHE, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 9-10 şi 20; I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C.
TĂNĂSESCU, Criminologie (Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 11-21 şi 30-31;
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 97-99.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 11

Un alt factor care nu trebuie ignorat în abordarea delincvenţei juvenile este legislaţia cu privire la
minori şi tineri, care poate determina modificarea unor raporturi şi comportamente şi influenţa reacţia
socială faţă de diferitele abateri şi încălcări comise de tineri. De aceea unii autori consideră că delincvenţa
juvenilă trebuie abordată în funcţie de procesul de elaborare a legilor, de încălcare a acestora şi de reacţia
socială faţă de abaterile comise de tineri. Există un fenomen complex, care cuprinde procesele de acţiune
şi de reacţie de răspuns şi contrarăspuns, fenomen care generează comportamentul individual şi imaginea
despre sine.
Se poate concluziona că procesul de identificare a cauzelor este este unul dificil şi minuţios, care
presupune analiza atentă a contextului în care a avut loc actul criminal, a traseului social al făptuitorului
înainte şi în timpul actului criminal, a capacităţii sale de înţelegere şi voinţă etc. Teoriile criminologice, în
ansamblul lor, sunt teorii probabiliste ce indică numai o tendinţă a fenomenului, dar nu o certitudine. Nici
una dintre ele nu oferă un răspuns complet problemei cauzalităţii actului criminal, care continuă să fie
susceptibil de noi interpretări şi semnificaţii.

§2. Teoriile biologice

2.1. Preliminarii.1 Teoriile biologice pornesc de la ideea că delictul (crima) reprezintă o


anormalitate biologică cauzată de mai mulţi factori patogeni, preexistenţi sau dobândiţi. Adepţii acestor
teorii susţin conceptul de personalitate criminală, care cuprinde tendinţe deviante de natură patologică,
deja formate şi care s-ar fi exprimat mai devreme sau mai târziu indiferent de împrejurările care au
declanşat sau au precipitat actul criminal.

2.2. Teoria atavismului evoluţionist (a criminalului înnăscut).2 Creatorul acestei teorii este
criminologul Cesare Lombroso. Criminalul este o victimă a propriei sale înzestrări biologice acumulate pe
cale ereditară. Influenţa psiho-socială este minimă şi orientată în sensul scopurilor urmărite de individ.
Detaliind aspectele delictului la plante şi animale (uciderea pentru posesia femelelor, pentru apărare,
uciderile războinice), Lombroso consideră că aceste acţiuni nu sunt criminale, ci sunt rezultatele necesare
ale eredităţii sau ale concurenţei vitale, de alegere sexuală, de necesitatea socială a împiedicării
neînţelegerilor şi de nevoia de hrană. Crima în societăţile animale oferă explicaţia pentru crima din
societatea umană – trăsăturile anatomo-fiziologice transmise din generaţie în generaţie: anomalii
cerebrale, bătrâneţe, antipatii, accesul de turbare, răutatea perversă, pasiunile, interese, teama, durerea,
dragostea, adulterul, acte sodomice, delicte temperamental-sangvinice, pruncucideri, furt, asocierea
răufăcătorilor, escrocherie, alcoolismul, consumul de alte substanţe, alimentaţie, educaţie, climă,
aversiune faţă de nou, toate cu valoare patologică ereditară. Explicaţia omuciderii (existentă sub forma
pruncuciderii, uciderii bătrânilor, femeilor şi bolnavilor, din cauza mâniei, din capriciu, pentru rituri
funerare sau sacrificii, din răutate brutală, cucerirea de renume precum şi pentru răzbunarea sângelui), în
teoria lombrosiană se explică prin invocarea primitivismului tribal stăpânit de superstiţie, barbarism şi
bigotism, asasinatul fiind considerat de primitivi ca mijloc de evidenţiere individuală. De asemenea,
canibalismul este apreciat ca fiind "ultimul grad al fericirii umane".
În cadrul teoriei criminalului înnascut cauza principală a devianţei este ereditatea. Biologicul
reacţionează în mod spontan în virtutea unor deprinderi, a unor reflexe, indiferent de fondul acţiunii
mediului ambiental. Condiţiile mediului nu sunt şi condiţionale pentru apariţia devianţei, care se reduce la
structura genetică individuală. Individul moşteneşte tarele strămoşilor. Lombroso exemplifică ideea de
ereditate şi prin citarea unui studiu a lui E. Ferri, care a identificat 22 de tipuri de crime în lumea animală
asemănătoare cu cele descrise de codurile noastre penale.

1
E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 10.
2
I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 5-6.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 12

2.3. Teoria eredităţii1 a lui Goring (preluată şi de Beirne şi Messerschmidt) nu face altceva decât să
înlocuiască teoria criminalului înnăscut. Potrivit acestui autor comportamentul social este un
comportament moştenit, valenţele lui fiind transmise ereditar de la o generaţie la alta. Delincvenţii
moştenesc predispoziţii deviante, în consecinţă ei sunt incapapibili să se adapteze la o viaţă socială
normală. El ajunge la concluzia că un procent de 68% din descendenţii infractorilor devin ei înşişi
înfractori, chiar dacă ar fi izolaţi de mediul familial delincvent. În concluzie, conduita deviantă nu se
datorează mediului social, ci caracterelor ereditare.

2.4. Teoria biotipurilor criminale.2 În explicaţia antropologiei criminale cauzalitatea singulară este
determinată de constituţia biologică a criminalului, stabilindu-se şi o anumită tipologie a individului
infractor: astenicul, atleticul, displasticul. Astenicul este un individ cu o constituţie fizică slabă, dar şi ca
forţă, suferind de un complex de inferioritate. Nu se poate baza pe forţă, astfel încât mijloacele sale sunt
insidioase, înşelătoare, prefăcute. Dimpotrivă, atleticul este o brută înclinată spre violenţă, cu dendinţe
dominatoare, fără a avea un simţ moral şi raţional prea dezvoltat. Displasticul este un adevărat complexat,
care tinde să găsească un vinovat pentru situaţia lui în orice persoană. Teoria este susţinută de autori ca: E.
Kretschmer, W. Sheldon, N. Perie.

2.5. Teoria arborelui genealogic.3 Studiile pe baza cărora s-a întemeiat această teorie pleacă de la
încercarea de a demonstra că în familiile ai căror ascendenţi au avut antecedente penale există un număr
mai mare de infractori. Această metodă a fost aplicată de americanul Goddard unui pescar olandez pe
nume Kallikak. Acesta a avut mai mulţi copii din două căsătorii, prima cu o femeie provenind dintr-un
mediu infracţional, ce-a de a doua provenind dintr-un mediu "sănătos". Studiul s-a bazat pe observarea
descendenţilor proveniţi din cele două căsătorii pe mai multe generaţii, ajungându-se la concluzia că cei
care au devenit delincvenţi au provenit din prima căsătorie a subiectului de caz. Teoria a fost criticată
pentru două mari vicii: disocierea eredităţii de influenţele mediului şi generalizarea unui caz particular.

2.6. Teoria gemenilor.4 Studiile lui Langen şi Cristiansen au încercat să demonstreze că


predispoziţia ereditară în comiterea actului criminal constituie în cazul gemenilor monozigotici un factor
foarte puternic. Astfel, în cazul gemenilor monozigotici asemănările dintre cei doi sunt foarte mari,
aproape identice, iar dacă unul dintre ei are un comportament deviant sunt toate şansele de "contaminare"
şi pentru celălalt geamăn. În cazul gemenilor heterozigotici predispoziţia deviantă a unuia în raport de
celălalt este doar relativă. Rezultatele acestor cercetări au fost publicate în lucrarea Crima ca un destin,
lucrare criticată pentru lipsa unor fundamente ştiinţifice foarte clare.

2.7. Teoria copiilor adoptaţi.5 Unele studii mai recente au încercat să stabilească o corelaţie între
comportamentul delincvent al unora din copii adoptaţi şi comportamentul părinţilor biologici. S-a
constatat că anumite predispoziţii moştenite de la părinţii biologici pot determina o creştere a
probabilităţii ca descendenţii acestora, adoptaţi de alte familii, să devină infractori. Nu se poate stabili,
însă, o legătură de cauzalitate directă şi nici o certitudine, comportamentul final depinzând şi de
relaţionarea individului cu mediul înconjurător.

2.8. Teoria diferenţei "de natură" între delincventul de obicei şi nondelincvent.6 În concepţia
lui N. Mailloux, autorul acestei teorii, delincventul de obicei este un fenomen patologic identificând două
momente cruciale în dezvoltarea personalităţii: apariţia identităţii autentice şi consecinţa acesteia asupra
motivaţiilor individului. Aceste momente se situează în copilărie şi adolescenţă şi fac obiectul unei crize
1
E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 21-22.
2
I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 256-257.
3
E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 22.
4
Ibidem.
5
Ibidem.
6
E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 14-15.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 13

prin care trece individul. Identitatea autentică joacă un rol fundamental în alegerea opţiunilor, a
alternativelor de conduită. Mailloux arată că, atunci când apare un eşec de identificare a adolescentului,
consecinţa este un dezechilibru psihic durabil, care se manifestă prin delincvenţa de obicei (de
obişnuinţă). Autorul identifică trei ipoteze posibile cu privire la personalitatea delincventului:
a) conduita delincventă din obişnuinţă poate fi considerată ca manifestare aparentă a unei condiţii
patologice latente;
b) delincvenţa de obişnuinţă este reflectarea unei condiţii patologice sui generis;
c) în sfârşit, recidivismul trebuie considerat ca un indicator al unei delincvenţe patologice.

2.9. Teoria structurilor dobândite.1 Şcoala biologică de la Graz (Austria) a ajuns la concluzia că
prin ereditate nu se transmit genele criminale ale ascendenţilor, ci numai tendinţele care se regăsesc la
baza lor şi care pot fi considerate ca fiind criminogene: excitabilitatea, agresivitatea etc., şi care dau
"fragilitatea terenului" personalităţii tânărului. Structurile dobândite se regăsesc pe două planuri: biologic
şi psihiatric. Planul biologic este redat de iadaptările fizice sau infirmităţi diverse, care pot determina
insuccesul şcolar, profesional şi social şi, pe cale de consecinţă, sunt de natură să dezvolte într-un individ
sentimente de inferioritate sau de frustrare. Planul psihiatric este reprezentat de o gamă largă de psihoze
sau psihopatii ereditare şi de debilitatea mentală care, la rândul său, poate fi de origine ereditară,
ginecologică sau infecţioasă. Ambele planuri pot avea o influenţă asupra socializării normale a
individului, sau chiar o influenţă criminogenă.
Se subliniază, de asemenea, că aceste structuri dobândite nu au o valoare criminogenă prin ele
însele, iar individul care a dobândit astfel de stări biologice nu va deveni în mod necesar un infractor, aşa
cum nu este sigur că un individ perfect sănătos nu va săvârşi niciodată un act criminal. Structurile
dobândite pot avea valoare criminogenă numai în funcţie de dezvoltarea ulterioară a individului şi de
influenţa factorilor externi din mediul ambiant.

§3. Teoriile psihologice

3.1. Preliminarii.2 În prezent predomină teoriile psihologice şi cele sociologice. Pentru o parte
dintre cercetători factorii psihologici sunt consideraţi a fi la fel de importanţi ca şi cei sociali. În
consecinţă, în evaluarea diferitelor manifestări delictuale ale tinerilor trebuie ţinut cont de factorul
"agresivitate" sau de cel de "frustraţie", de instabilitatea afectivă şi comportamentală, ca şi de
egocentrismul şi de impulsivitatea ce caracterizează vârsta adolescenţei, factori care influenţează în mare
măsură socializarea şi integrarea în societatea adulţilor. Din această perspectivă sunt privite drept cauze
ale delincvenţei juvenile decalajul dintre maturitatea fizică şi cea psihică, ostilitatea sau chiar agresivitatea
faţă de generaţia precedentă, reacţiile violente la starea de insecuritate, anomaliile psihice, deficienţele
ereditare etc.

3.2. Teoria inadaptării biologice.3 Teoria este descrisă de criminologul suedez O. Kinberg, pentru
care structura biopsihică a individului determină modul acestuia de reacţi la stimulii mediului ambiant.
Pentru Kinberg personalitatea individului este formată din trei elemente: nucleul constituţional, variantele
patologice eventuale şi funcţia morală.
Nucleul constituţional desemnează ansamblul reacţiilor individului la stimulii externi, existând patru
factori fundamentali ai constituţiei psihice: capacitatea – nivelul maxim pe care îl poate atinge inteligenţa
unui indivis; validitatea – cantitatea de energie cerebrală de care dispune individul; stabilitatea – gradul în
care se păstrează echilibrul emoţional; soliditatea – gradul de unitate funcţională a activităţii subiectului.
Aceşti factori – radicalii constituţionali – pot fi excedentari (super) sau deficitari (sub). Cele mai mari
şanse de a deveni delincvent le are minorul subcapabil, supervalid, superstabil şi subsolid. Variantele
1
E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 22-23; I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 44-46.
2
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 96-97.
3
E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 15-16.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 14

patologice sunt accidentale spre deosebire de radicalii constituţionali, şi sunt formate din boli mentale,
eventuale tulburări grave ale inteligenţei sau dezechilibre psihice puternice. Aceste stări patologice pot
determina o deficienţă a funcţiei morale care constituie în mod natural un factor de rezistenţă a minorului
faţă de delincvenţă. Funcţia morală reprezintă capacitatea individului de a evalua normele morale şi
promptitudinea cu care reacţionează la stimulii externi. Din acest punct de vedere se pot identifica patru
trepte graduale de rezistenţă la fenomenul infracţional.
Teoria lui Kinberg se află la intersecţia explicaţiilor biologice cu cele psihologice în definirea
cauzelor delincvenţei juvenile. Conceptul de constituţie biopsihologică imaginat de criminologul suedez
reprezintă în esenţă dispoziţiile ereditare normale care se găsesc la fiecare individ, dar şi factorii care
acţionează asupra individului în timpul dezvoltării sale fetale şi postfetale. Dar Kinberg se detaşează net
de antropologia criminală, afirmând că ar fi o gravă eroare să credem că indivizii care comit sporadic sau
frecvent acte criminale sunt, în mod necesar, diferiţi de cei care nu le comit.

3.3. Teoria personalităţii criminale1 este o altă explicaţie a delincvenţei juvenile care doreşte
concilierea punctului de vedere biologic cu cel psihologic. Autorul acesteia, J. Pinatel, consideră că între
delincvent şi nondelincvent nu există neapărat o diferenţă de natură (Mailloux), ci una de grad. Diferenţa
de grad ar consta în faptul că personalitatea delincventului, spre deosebire de cea a nondelincventului, ar
fi dominată de anumite trăsături care ar determina comportamentul criminal, şi care alcătuiesc "nucleul
central al personalităţii criminale".
Nucleul este alcătuit din patru elemente: egocentrismul – tendinţa de a raporta totul la sine;
labilitatea – instabilitatea comportamentului; agresivitatea – componenta care elimină barierele din calea
actelor umane; indiferenţa afectivă – adică absenţa emoţiilor. Cele patru componente se încadrează în
două grupe: pe de o parte agresivitatea, care joacă un rol determinant în trecerea la actul criminal şi care
este, deci, o componentă activă, şi, pe de altă parte, celelalte trei componente, având un rol pasiv,
respectiv de a neutraliza inhibiţia în momentul trecerii la comiterea actului criminal. Cu alte cuvinte,
componentele pasive au rolul de a lăsa agresivitatea să se manifeste liberă. De aceea aceste componente
au un rol negativ. Cu toate că, de cele mai multe ori, comportamentul delincventului este asimilat unui
simplu comportament agresiv, în realitate este un comportament devenit posibil datorită absenţei unor
bariere care, în mod obişnuit, inhibă agresivitatea.
Compatibilitatea delincvenţei juvenile cu unele din concluziile acestei teorii este destul de evidentă,
mai ales din punct de vedere al etichetării unor anumite comportamente juvenile. Astfel, de cele mai
multe ori, starea de agresivitate, care nu în mod obligatoriu înseamnă şi violarea normelor penale, este
echivalată cu delincvenţa, în timp ce pentru adulţi nu mai regăsim o asemenea etichetare a
comportamentului agresiv.

3.4. Teoria complexului individual.2 Agresivitatea generează structuri şi funcţii biofiziologice,


neuroendocrine, psiho-sociale, morale, religioase aflate în interacţiune şi integrate în sistemul
personalităţii agresorului. Psihicul individului, mediat între instinct şi inhibiţie (inhibiţia fiind factorul
psiho-biologic care determină calitatea şi gradul reacţiei individuale la factorii declanşatori, interni sau
externi, ai actului criminogen), realizează manifestări instinctuale neomogene, determinate de afectivitate,
intelect, cultură şi mediu social, sub forma unor complexe: păpuşismul – lipsa de control cortical, care
psihic generează violenţa sexuală împotriva copiilor; complexul lui Dracula – generat de infirmitate
mentală sau de lipsa inhibiţiei şi caracterizat prin plăcerea de a vedea sânge sau scene violente, suferinţă;
complexul brâncovenesc – generat de intoleranţa faţă de condiţiile ambientale în ceea ce priveşte
respectarea şi impunerea propriilor reguli şi principii, indiferent de urmările actului individual.

1
E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 16-17; I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 253.
2
I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 257.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 15

3.5. Teoria psihomorală.1 Cu ocazia celui de al doilea Congres Internaţional de Criminologie (Paris
– Franţa, 1950), E. Greeff a prezentat în Raportul asupra criminogenezei o adevărată teorie a cauzalităţii
actului criminal. Potrivit acestuia, structurile afective ale individului sunt determinate de două grupuri
fundamentale de instincte: de apărare şi de simpatie. De aici o posibilă explicaţie a delincvenţei juvenile,
întrucât, când primele experienţe de viaţă ale individului minor sunt trăite zbuciumat, aceste instincte se
pot altera, instalându-se un sentiment de injustiţie, o stare de inhibiţie şi indiferenţă afectivă.
Personalitatea infractorului se naşte de-a lungul unui proces lent de degradare morală care, în final, îl duce
la comiterea actului criminal.
Acest proces, denumit proces criminogen, are trei faze. Prima fază, denumită a asentimentului
temperat, este cea în timpul căreia se naşte ideea de crimă, individul suferind o degradare progresivă a
personalităţii ca urmare a unor experienţe eşuate. A doua fază este cea a asentimentului formulat, în care
individul acceptă comiterea crimei, îşi caută justificări şi un mediu social tolerant. Ultima fază este cea a
crizei, în timpul căreia individul trece prin aşa-numita "stare periculoasă" când, acceptând rezultatul, caută
numai ocazia favorabilă trecerii la actul criminal.

3.6. Teoria "derivei".2 Urmând modelul lui Greeff, sociologul american D. Matza oferă o
explicaţie originală delincvenţei juvenile, în lucrarea Delincvenţă şi derivă. Acţiunea criminală a
minorilor apare ca produs al unei alegeri libere, la capătul unui proces de interacţiune mai mult sau mai
puţin intens, de alunecare, de abandonare de sine în "derivă", care devine posibil prin două mecanisme
psihologice: contestarea culpabilităţii şi apariţia sentimentului de injustiţie. Voinţa şi decizia
delincventului minor de a săvârşi actul criminal sunt activate de doi factori importanţi, şi anume
pregătirea şi disperarea.
Matza a plecat în expunerea mecanismelor derivei de la teoria subculturilor delincvente, dar contestă
faptul că delincvenţa juvenilă s-ar explica prin existenţa unei subculturi delincvente pentru tinerii
provenind din clasele sociale defavorizate, şi că modificarea comportamentelor acestora se produce
datorită imposibilităţii lor de a accede la statutul "clasei mijlocii".

3.7. Teoria arborelui3 este expusă de A. K. Cohen în lucrarea Devianţă şi control. Modelul
explicativ s-a dorit a avea un caracter foarte general, autorul acordând o autonomie relatvă persoanei
delincventului pentru a demonstra procesul interacţiunii dintre personalitatea individului şi circumstanţele
exterioare favorizante ale actului agresional. Actul delictuos nu poate fi disociat în elementele sale
componente, el se dezvoltă în timp şi în mai multe etape, fiind un proces continuu de tatonare ce nu poate
fi determinabil şi care se modifică în permanenţă, în funcţie, fie de schimbările intervenite la nivel
individual, fie de schimbările factorilor exogeni, fie de amândouă. Această teorie a fost descrisă şi grafic,
fiind prezentată evoluţia "actorului" ca un traseu spre actul criminal, din care se desprind ca ramurile unui
arbore, celelalte trasee noncriminale, pe care "actorul" le poate urma în orice moment, în acest fel fiecare
acţiune umană către actul criminal având propria sa istorie.

3.8. Criza familială.4 Sub aspectul etiologiei delincvenţei juvenile, familia nu este doar prima
structură socială pe care o cunoaşte copilul, ci şi primul factor pentru dezvoltarea sa psihică. Potrivit
studiilor medicale relaţia copilului cu mama în primele 9-12 luni este esenţială pentru copil, acesta
neavând o personalitate proprie şi simţind nevoia identificării cu persoana de lângă el. Începând cu al
treilea an de viaţă copilul vede în tatăl său autoritatea familiei şi, pe cale de consecinţă, se naşte nevoia de
a asimila acest comportament exterior.

1
E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 31-32.
2
E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 32.
3
Ibidem.
4
S. M. RĂDULESCU, D. BANCIU, V. TEODORESCU, Criminalitatea în România în periada de tranziţie: teorii, tendinţe,
metode de prevenire, Editura Lică, Piteşti, 2001, p. 129-130; E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 24-25.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 16

Dar grupul familial nu este constituit doar din structuri, ci mai ales din comportamente şi relaţii ale
membrilor săi care vor da naştere unor atitudini morale. Crizele de scurtă sau de lungă durată care
afectează profund stabilitatea familiei generează tensiuni şi conflicte pe care copilul le interiorizează în
structura personalităţii sale, amplificând "criza de originalitate" din perioada adolescenţei. Aşadar, familia
va influenţa conduita minorului sub două aspecte majore:
a) un aspect sociologic, respectiv modelele de conduită oferite de ambii părinţi. Tendinţa copilului
de a imita comportamentul membrilor de familie este atât de puternică şi de frecventă încât existenţa unor
părinţi delincvenţi sau imorali va exercita o influenţă criminogenă directă asupra lui;
b) un aspect psihologic, calităţile afective şi instrumentale ale căminului familial. Copilul nu doar
imită comportamente, dar îşi şi formează convingeri despre ele, le percepe, participă afectiv la ele,
asociindu-le în subconştient sau chiar conştient cu sentimente pozitive sau negative.
De aceea comportamentul minorului depinde de integritatea funcţionalităţii familiei, nerealizarea
funcţiilor principale ale acesteia (subzistenţă, protecţie, afecţiune, socializare) determinând
comportamente deviante. Principalele mutaţii în structura familiei, reprezentând o ameninţare pentru
armonia sa, pot fi: abandonul copilului la naştere şi absenţa îngrijirii continue, separarea mamei de copil
ca urmare a unor împrejurări de forţă majoră, absenţa tatălui, divorţul în unele cazuri, certuri grave şi
repetate între părinţi, excesul de indulgenţă sau de severitate faţă de copil din partea părinţilor. Nu se
poate stabili o legătură de cauzalitate directă între deficienţele procesului de socializare familială şi
conduitele negative ale unor minori, dar se poate stabili o legătură mediată de absenţa climatului afectiv
în familie, de prezenţa unor carenţe educative, de existenţa unor relaţii conflictuale între părinţi.
În sfârşit, aşa cum evidenţiază majoritatea cercetărilor de specialitate efectuate în acest domeniu,
diferenţele de comportament şi valori morale ale tinerilor de aceeaşi vârstă se explică, adeseori, prin
diferenţele înregistrate în practicile părinţilor în materie de educaţie. Din acest punct de vedere există o
mare varietate de atitudini şi concepţii familiale, care influenţează sensibil comportamentul viitorului
adult.

3.9. Abordarea psihopedagogică a delincvenţei juvenile.1 Şcoala reprezintă pentru orice minor
primul mediu exterior care îl obligă să se adapteze unor reguli de conduită şi în cadrul căruia sancţiunile
sunt aplicate de o altă autoritate decât familia. Este momentul în care eventualele carenţe afective sau de
educaţie în familie se fac simţite şi pot provoca foarte uşor eşecul şcolar. Tendinţa spre delincvenţă este
rezultatul eşecului asimilării normelor de conduită de către elev. Acest eşec se datorează, în mare măsură,
unei educaţii greşit orientate, care ignoră motivaţiile personale ale tânărului şi, uneori, aplică un sistem
defectuos de sancţiuni: de exemplu o conduită pozitivă este pedepsită de educator, în timp ce una negativă
este recompensată. Şcoala se confruntă cu o criză caracterizată prin incapacitatea de a integra efectiv
tinerii. De asemenea, în multe ţări, printre care şi România, tot mai mulţi tineri abandonează şcoala, ceea
ce, la un moment dat, va reprezenta un factor important de marginalizare şi delincvenţă. La aceste cauze
care definesc criza şcolii ca instituţie fundamentală a dezvoltării psiho-socio-profesionale a unui minor se
pot adăuga şi altele, cum ar fi: conduita discriminatorie a educatorului faţă de anumite categorii sociale de
elevi (rromi, săraci, cu părinţi "problemă" etc.), lipsa unei baze materiale moderne pentru desfăşurarea
procesului instructiv-educativ în condiţii civilizate, lipsa perspectivelor profitabile de încadrare în muncă
după finalizarea studiilor, suprapopularea claselor, discontinuitate în învăţământ, pregătirea insuficientă a
corpului profesoral, o slabă disciplină etc.
Studiile statistice arată că, în Franţa, 65% dintre minorii delincvenţi au o întârziere şcolară severă. În
SUA, în urma unor studii efectuate pe un eşantion alcătuit din 1000 de minori, a rezultat că delincvenţii se
deosebeau de nondelincvenţi prin diferenţa de nivel intelectual, volumul lecturilor efectuate, retard şcolar
de cel puţin 1 an pentru grupul delincvenţilor. În instituţiile şcolare publice din marile oraşe nord
americane, mai mult de jumătate dintre elevi sunt agresaţi fizic de colegii lor, iar o treime au fost
victimele unor furturi. Situaţia este valabilă şi pentru majoritatea ţărilor europene, inclusiv România.
Există şi o excepţie de la regula generală – Elveţia. Familia elveţiană conservă un grad mai mare de
1
S. M. RĂDULESCU, D. BANCIU, V. TEODORESCU, op. cit., p. 128-129; E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 26-27.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 17

autoritate decât în ţările vecine. Disciplina este mai rigidă în casă, iar şcoala susţine această viaţă
disciplinată. De la copil se aşteaptă realizări. Profesorii sunt respectaţi şi este imposibil de conceput să nu
fie respectat ceea ce spun ei.

3.10. Teoria rezistenţei la frustrare (a înfrânării).1 Teoria încearcă să concilieze punctul de


vedere psihologic cu cel sociologic, acordând un rol principal structurii interne, psihice, a individului.
Teoria reziztenţei la frustrare – containment theory – este elaborată de W. C. Reckless, care explică
delincvenţa juvenilă prin posibilitatea individului de a-şi înfrâna pornirile delictuoase cu ajutorul a două
tipuri de "bariere": una externă şi alta internă. Bariera externă este o structură socială, alcătuită din
grupurile sociale în care s-a integrat minorul – familie, vecinătate, colegi de şcoală, prieteni etc. – care
acţionează pentru protecţia individului în calea frustrării şi a agresivităţii prin mecanisme specifice, cum
ar fi: oferă posibilitatea dobândirii unui status, asigură mijloace legitime de realizare a scopurilor,
sentimentul identificării cu grupul, moralitatea, disciplina, regulile grupului, controlul respectării
normelor de convieţuire socială etc. Bariera internă este o structură psihică, fiind exprimată de factori ca:
percepţia, discernământul (cu cele două elemente ale sale – intelectiv şi volitiv), toleranţa, simţul
responsabilităţii etc. Structura de rezistenţă interioară dobândeşte o importantă semnificaţie aparte în
anumite momente, reprezentând o adevărată "matrice" care asigură tânărului conştiinţa identităţii de sine,
a imaginii de sine în raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile şi
toleranţa la frustrare. Dacă unul sau mai multe componente ale celor două structuri lipsesc, ori sunt slabe,
tânărul devine vulnerabil, fiind predispus la comiterea actului delincvent. Acordând un rol predominant
structurii interne de rezistenţă, totuşi Reckless nu acceptă ideea unei corelaţii directe între frustrare şi
agresivitate.
Ultimul concept al lui Reckless este acela de impulsuri (pushes), care includ diferite grade de
ostilitate, agresivitate, sugestibilitate, rebeliune, reacţii de vinovăţie, sentimente de inferioritate, precum şi
unele leziuni ale creierului sau epilepsia. Unele dintre aceste impulsuri sunt prea puternice în raport cu
frânele interne şi externe şi explică în acest fel producerea actului criminal.
Preluând şi dezvoltând ideea anterioară, alţi autori consideră că manifestările deviante ale minorilor
se datorează capacităţii reduse de a depăşi situaţiile de frustrare. Starea de frustrare poate apărea ori de
câte ori tânărul se confruntă cu un obstacol sau o barieră socială, care-l împiedică să-şi satisfacă interesele
şi scopurile personale. Strâns legată de noţiunea de frustrare este cea de agresivitate, care este o
componentă normală a personalităţii şi care devine distructivă numai atunci când scapă de sub controlul
raţiunii. Problema raportului frustrare-agresivitate se pune sub două aspecte: a) frustrarea, prin ea însăşi,
nu declanşează în mod automat un comportament agresiv, ci mai degrabă o stare de anxietate şi de
tensiune afectivă, care poate declanşa sau nu reacţia agresivă; b) nu orice coportament agresiv este
rezultatul unei frustrări, fiind posibile şi alte cauze: patologice, agresivitatea accidentală, cea câştigată, cea
imitată etc. Unii autori vorbesc de disonanţa cognitivă şi afectivă, care apare în cazul unor conflicte sau
dizarmonii în mediul de socializare al minorului (de exemplu, probleme în familie, dificultăţi de integrare
în grupul şcolar etc.).

3.11. Teoria psihanalitică.2 S. Freud, autorul acestei teorii, explică fenomenul agresional folosind
conceptele de inconştient, instinct, vis, refulare, libido. Actul agresional este determinat de instinct, este o
aventură a dorinţei, instinctul manifestându-se la nivelul inconştientului şi având un pronunţat caracter
arhaic. Individul este un subiect absolut pentru care ceilalţi oameni sunt obiecte de satisfacere sau de
frustrare. Prin reprimare individul încearcă să identifice mijloacele concrete, directe de apărare împotriva
agresiunilor pe care le depozitează în afara conştiinţei, astfel încât să rămână ascunse, negând anxietatea.
Crima apare ca substitut al puterii pentru ceea ce agresorul nu a realizat în viaţă din cauza firii lui, adică:
putere, bogăţii, onoruri. Instinctele refulate subzistă în inconştient şi tind spre o satisfacere simbolică,
1
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 103-107; E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 29-30.
2
I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 120-121 şi 254; S. M. RĂDULESCU, D. BANCIU, V.
TEODORESCU, op. cit., p. 128.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 18

constând în posedarea obiectului. Libido-ul freudian (libido, inis = poftă, dorinţă, plăcere) nu se reduce la
domeniul sexual, el fiind întotdeauna individual, iar subiectul colectiv şi satisfacerea pe care o acţiune
colectivă o poate aduce individului lipsesc cu desăvârşire. Pe plan individual dorinţele nu acceptă
represiunea. Relaţia raţională cu realitatea cere o satisfacere imaginară ce poate lua forme diverse, de la
structurile adaptate ale lapsusului şi ale visului până la structurile dezaprobate ale alienării şi nebuniei.
Conştiinţa individuală se află într-un permanent proces de adaptare la stimulii externi (traume,
constrângeri sociale şi biologice), ale structurii instinctuale, cât şi de realizare a idealului propus de
fiecare individ.
Comportamentul deviant al tânărului delincvent are drept cauză o structură nevrotică a psihicului
său, care se manifestă prin conflicte intra şi interpersonale cauzate de eşecul vieţii de familie, eşec datorat
fie unor carenţe afective materne, fie unui exces de afectivitate maternă, fie imposibilităţii de identificare
cu imaginea tatălui (prin absenţa sa din cămin). Eşecul se imprimă în inconştientul individului sub forma
unui traumatism psihic, traumatism care reapare la vârsta adolescenţei sub forma crizei de identitate,
generatoare de acte impulsive şi agresive asupra celor din jur.

§4. Teoriile sociologice

4.1, Preliminarii.1 Spre deosebire de psihologi, care pun accentul pe particularităţile psihice de la
vârsta adolescenţei, acordând prioritate factorilor individuali, psihosomatici în adaptarea tânărului la
mediu, sociologii acordă un rol determinant elementelor cu caracter sociocultural şi condiţiilor vieţii
sociale în general. Delincvenţa juvenilă nu mai este privită ca o tulburare de personalitate sau ca o
incapacitate de adaptare la mediul ambiant, ci ca un efect direct, nemijlocit al deficienţelor structuriilor
sociale şi al conflictelor din sistemul social. Astfel, accentul este pus pe tensiunea dintre devianţă şi
conformitate, schimbare şi stabilitate socială, conflict şi cooperare, delincvenţa juvenilă fiind o formă de
protest apolitic al tinerilor contra inegalităţilor şi barierelor sociale din lumea adulţilor.

4.2. Teoria anomiei.2 Fondatorul acestei teorii este sociologul francez E. Durkheim, pentru care
anomia3 însemna dezordinea legislativă ca urmare a unor crize sociale – războaie, revoluţii, calamităţi –
care suspendă temporar funcţionarea vechilor norme şi slăbeşte autoritatea controlului social exercitat de
instituţiile de specialitate, inclusiv aplicarea de sancţiuni ferme celor care încalcă legea. Ulterior, noţiunea
a dobândit şi alte semnificaţii, dintre care trei apar mai importante:
a) existenţa unei situaţii sociale în care normele vechi se află în conflict cu cele noi, provocând
instabilitatea conduitei şi inadaptabilitatea socială, datorită eforturilor supratensionate ale individului de a
se conforma normelor contradictorii;
b) existenţa unei situaţii sociale limită, care nu conţine nici o normă, fiind, de fapt, improprie pentru
desfăşurarea normală a vieţii sociale, un fel de anarhie normativă în care fiecare individ alege norma de
conduită pe care o doreşte;
c) manifestarea unei stări de dezorganizare a personalităţii, care favorizează apariţia unor indivizi
anomici, dezorientaţi în raport cu normele. Această dezorganizare personală nu are caracter patologic, ci
se datorează stării de dezorganizare normativă prin care trece întreaga societate.
Merton explică în mod concret aplicaţiile teoriei anomiei. În condiţiile unei stagnări sociale
cunoscute, membrii societăţii depind de structura socială şi culturală existentă, justificată de mentalităţile
care-şi pun amprenta pe comportamentul individului şi al grupului. Plasarea individului pe o anumită
poziţie a structurii sociale presupune participarea lui doar la anumite evenimente, acţionând în
conformitate cu regulile sociale cunoscute. Ruptura de regulile globale, determinată de un eveniment

1
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 97.
2
I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 250-251; S. M. RĂDULESCU, D. BANCIU, V.
TEODORESCU, op. cit., p. 132.
3
Anomie: (a = fără, nomos = lege) = starea de dereglare a funcţionării unui sistem sau subsistem social, datorită dezintegrării
normelor ce reglementează comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 19

imposibil de înţeles şi de acceptat, determină dezorganizarea socială. Apare conflictul între interesul
individual şi lipsa posibilităţilor legitime pentru anumite categorii sociale, care vor recurge la mijloace
ilicite, lovind într-o societate slabă.

4.3. Teoria etichetării sociale (a curentului infracţionist).1 Reprezentanţi: F. Tannenbaum, E.


Lemert, H. Becker, K. Erikson, M. Wolfgang, E. Rugbington, E. Goffman etc. Potrivit acestei teorii
delincvenţa nu este un anumit tip de comportament, ci o însuşire conferită acelui comportament de către
grupul sau indivizii care deţin puterea şi care apreciază, definesc conduita ca deviantă. Nici un
comportament nu este prin el însuşi conformist sau deviant. Devianţa, în general, şi delincvenţa, în
special, nu există decât în măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale o definesc, o
"etichetează" şi îl sancţionează pe cel considerat deviant. Persoana căreia i s-a aplicat o asemenea etichetă
devine deviantă şi se va comporta ca atare. Individul conştientizează că este incriminat etic, însă acceptat
social ca delincvent. Devenit un "outsider" pentru societate, îşi acceptă poziţia şi se comportă ca atare.
Astfel, sunt considerate deviante actele de conduită ale anumitor categorii de tineri proveniţi din
categorii şi familii neprivilegiate, deşi comportamentul lor nonconformist nu se deosebeşte de cel al
tinerilor aparţinând unor categorii sociale privilegiate sau care deţin puterea; tinerilor cu antecedente
penale, chiar dacă actele lor ulterioare nu sunt delincvente; unor categorii minoritare (etnice, culturale
etc.), printr-o generalizare abuzivă şi refuzul preconceput de a judeca individual fiecare caz etc.
Delincvenţa este un tip special de reacţie de apărare a societăţii sau a anumitor grupuri, natura şi
intensitatea acestei reacţii depinzând de o serie de factori ca: puterea, clasa privilegiată, bogăţia etc. Cei
care deţin puterea sau bogăţia, făcând parte din categoriile privilegiate social, au tendinţa de a eticheta ca
deviante actele nonconformiste ale indivizilor proveniţi din clasele de jos sau mijlocii ale societăţii, care,
la rândul lor, fie acceptă eticheta, comportându-se în conformitate cu ea, fie o resping, adoptând noi
conduite de frondă, unele dintre ele iarăşi substrat al fenomenului infracţional. Din procesul de
interacţiune şi reacţiune dintre grupul care elaborează şi aplică norma şi grupul sau indivizii care suportă
norma şi eticheta se poate stabili şi evalua intensitatea şi caracterul delincvenţei şi al devianţei.

4.4. Criminologia critică.2 Reprezentanţi: I. Taylor, P. Walton, J. Young. Autorii explică


delincvenţa prin asocierea concepţiilor derivate din criminologia reacţiei sociale şi explicarea stărilor
conflictuale dintre individ şi sistemul economico-politic. Dintre toate faptele sociale, susţin ei, cele care
privesc delincvenţa sunt limitate de următorii factori: originile îndepărtate ale faptului, originile mediate,
faptul deviant, originile imediate ale reacţiei sociale, originile îndepărtate ale reacţiei sociale.
Cu aceste elemente autorii verifică structura socială şi atribuirea valorilor sociale în mod diferenţiat,
formulând conceptele pentru "economia politică a crimei", urmând ca să se stabilească, prin acumularea
unor date de "psihologie socială a crimei", reacţia fiecărui individ după temperament, în sensul adoptării
sau respingerii "opţiunii criminale". Obiectul general al studiului actului actului infracţional structurează
relaţia dintre gândirea şi acţiunea individuală, diferenţiată social în raport cu libertatea individuală şi
demersul structurilor sociale în cadrul crizei sociale existente. Conflictul dintre actul infracţional şi reacţia
socială de răspuns (dezaprobare, acceptare, indiferenţă) explică şi justifică atitudinea statală sau socială
asupra devianţei.

4.5. Teoria "asociaţiilor diferenţiale".3 Criminologul american E. A. Sutherland elaborează teoria


plecând de la convingerea unei structuri duale a comportamentului delincvent, alcătuită atât din
circumstanţele de la momentul comiterii actului criminal, cât şi din elementele care au influenţat anterior
viaţa delincventului (anamneza socială). Teoria lui Sutherland pleacă de la premisa că, în viaţa socială,

1
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 118-120; I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p.
251.
2
I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 252.
3
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 107-110; I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p.
252-253; E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 28.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 20

indivizii se confruntă cu modele pozitive (conformiste) şi negative (nonconformiste) de comportament,


care se învaţă în cadrul relaţiilor de comunicare şi relaţionare socială. Procesul de învăţare a delincvenţei
nu este liniar. Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alţii, încep să-şi orienteze mobilurile,
scopurile şi atitudinile în funcţie de interpretările negative sau pozitive pe care le acordă regulilor şi
dispoziţiilor legale. Dacă grupul din care face parte este unul nonconformist, care înclină spre violarea
dispoziţiilor legale, individul va recepta negativ ideea de normă de conduită, fiind primul pas spre cariera
delincventă. De aceea, indivizii care se vor asocia (de aici denumirea de "asociere diferenţială") grupurilor
deviante vor fi nevoiţi să înveţe şi să experimenteze modul de viaţă caracteristic mediului în care trăieşte
pentru a supravieţui şi a-şi îndeplini scopurile.
Un alt element important pe care se întemeiază teoria este "organizarea diferenţială" a grupurilor
sociale în ceea ce priveşte regulile de conduită şi valorile sociale adoptate. Din acest motiv, pot să apară
conflicte între diferitele norme sociale, care pun individul în faţa unor reguli de conduită divergente. El va
învăţa şi asimila acele reguli care aparţin grupului cu care vine în contact cel mai mult sau pe cele
considerate ca fiind mai favorabile îndeplinirii scopurilor personale. În sfârşit, alte elemente ce
caracterizează "asociaţiile diferenţiale" se referă la frecvenţa, durata şi anterioritatea acestora, care oferă
individului posibilitatea de a alege şi de a învăţa fie comportamentele convenţionale, fie pe cele deviante.
Opţiunea de învăţare începe încă din copilărie şi durează pe tot parcursul vieţii individului, care se află
permanent în faţa unor factori ce-i pot influenţa conduita morală.
În materia delincvenţei juvenile această teorie mai primeşte o semnificaţie. Ea poate explica
procesul de "inducţie negativă" întâlnit în instituţiile de resocializare a minorilor delincvenţi, unde
adolescenţii internaţi pentru comiterea unor delicte ocazionale, cu grad redus de pericol social, datorită
contactului cu cei recidivişti, sancţionaţi pentru fapte penale grave, "învaţă" pe parcursul şederii lor acolo
o serie de tehnici delincvente, pe care le pot folosi ulterior când vor fi eliberaţi. Doar primele 6 luni de
detenţie reprezintă cea mai grea perioadă pentru un condamnat, apoi intervine obişnuinţa şi de aici până la
efectul criminogen al locului de deţinere nu mai este decât un pas. Mai mult chiar, locurile de deţinere
favorizează organizarea unui mediu structurat de delincvenţi, solidari între ei, ierarhizaţi, pregătiţi pentru
tot felul de complicităţi viitoare.

4.6. Teoria strategică.1 M. Cusson, autorul acestei teorii, arată că analiza strategică înţelege delictul
ca pe un comportament îndreptat către rezultat, având raţiunea sa proprie, ţinând cont de oportunităţile
care se oferă autorului şi de conduita adversarului său. Teoria are patru postulate: 1. delictul este înainte
de orice un comportament şi nu o simplă manifestare a unei personalităţi; 2. comportamentul este
îndreptat către obţinerea de rezultate; 3. comportamentul are raţiunea sa proprie; 4. comportamentul este
marcat de conflictul care opune pe delincvent mai întâi victimei şi apoi celor care pedepsesc (poliţie,
instanţe etc.).
Cusson încearcă să răspundă la întrebarea de ce anumiţi adolescenţi săvârşesc acte criminale.
Răspunsul pe care îl dă este acela că activitatea delincventă le aduce mai multe avantaje decât sunt
obişnuiţi. Aceasta ar fi o explicaţie pentru marea majoritate a minorilor care sunt tentaţi ocazional să
comită infracţiuni. Autorul afirmă că explicaţia este cu atât mai valabilă pentru "super-delincvenţi",
minorii care se angajează mult mai activ şi mai profund în fenomenul criminal, o asemenea atitudine
caracterizând recidiva juvenilă.

4.7. Teoria conflictelor de cultură,2 cu diferite variante: a "subculturilor delincvente" sau a


"grupurilor de la marginea străzii" (a "bandelor stradale"), are ca principali reprezentanţi pe A. K. Cohen,
M. Gordon, M. Yinger, F. M. Trasher, R. A. Cloward, L. E. Ohlin, W. F. Whythe, M. E. Wolfgang, F.
Ferracuti, T. Sellin, T. şi Z. Gluek şi alţii.

1
E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 30-31.
2
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 114-118; I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p.
255-256.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 21

Teoria conflictelor de cultură explică delincvenţa juvenilă considerând drept cauze prime ale
acesteia valorile sociale şi culturale din cadrul unei societăţi, respectiv culturile şi subculturile. Conflictul
de cultură apare ca o consecinţă a condiţiilor economice precare în comunităţile sărace de emigranţi sau în
cele ale unor etnii minoritare. T. Sellin consideră că anumite comportamente au ca premisă obligatorie
schimbări radicale în sistemul politic, economic, social astfel încât vor intra în conflict cu alte grupuri
(conflict de coduri culturale) sau cu membrii propriului grup (conflict de norme). Procesul de formare în
cadrul unei perspective duale, ancorată în procesele şi conflictele vieţii sociale, determină un
comportament delincvenţial a cârui rată depinde de numărul şi intensitatea conflictelor.
O variantă a teoriei este cea a subculturilor delincvente. Subcultura este o diviziune a modelelor
culturale la care participă anumite grupuri. Ele apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile
societăţii, la indivizi care au sentimentul că le sunt blocate posibilităţile şi mijloacele de acces spre
valorile şi bunurile sociale. Din acest motiv, orice subcultură include un set de valori şi norme diferit de
cel al societăţii, uneori chiar contradictorii (nonutilitarismul, maliţiozitatea, versatilitatea, negativismul
etc.). Atunci când indivizii aparţinând unor asemenea culturi utilizează modalităţi şi mijloace ilicite pentru
a-şi realiza scopurile, ne aflăm în faţa unor subculturi delincvente. Mecanismul principal prin care aceste
subculturi acţionează asupra indivizilor, arată Cohen, este acela de socializare în grup, prin transmiterea şi
"învăţarea" diferitelor procedee şi tehnici delincvente. De asemenea, autorul arată că, în familie copiii
asimilează, prin intermediul părinţilor, valori şi norme omogene şi coerente, în timp ce prin socializarea
făcută de şcoală omogenitatea dispare. Sistemul de valori prin care sunt apreciate performanţele tinerilor
în şcoală aparţine claselor privilegiate sau care deţin puterea. Prin urmare, supuşi presiunii celor două
forme de socializare, copiii aparţinând claselor defavorizate reacţionează într-un mod asemănător
nevrozei, prin exteriorizarea frustrării şi asocierea în bande sau subculturi delincvente. Pentru alţi autori
(Trasher, Cloward, Ohlin), delincvenţa este un fenomen colectiv, iar nu individual. Grupurile şi
subculturile se constituie ca mijloc de supravieţuire într-o societate care nu le acceptă şi care nu oferă
membrilor acestora mijloace legitime de realizare a scopurilor personale. În consecinţă, indivizii se unesc
în grupuri pentru aşi realiza idealurile, prin mijloace apreciate de majoritate ca fiind ilicite, şi pentru a-şi
legitima sau justifica actele (ideea că voinţa unei colectivităţi legitimează). Autorii introduc noţiunea de
"oportunitate diferenţială", reprezentată de ansamblul mijloacelor prin care grupurile sociale îşi realizează
scopurile dezirabile. În funcţie de aceste oportunităţi (legitime sau nelegitime) şi de mijloacele utilizate
(licite sau ilicite), se structurează şi tendinţele spre conformitate sau devianţă, care sunt dependente de
poziţiile ocupate de indivizi în "structura de oportunitate".
În sfârşit, a altă variantă este teoria grupurilor de la marginea străzii, sau a "societăţii de la colţul
străzii" (corner street society). W. F. Whythe subliniază că perioada adolescenţei şi tinereţii se
caracterizează prin stabilirea unor relaţii de prietenie şi camaraderie, de sociabilitate şi comunicare între
tineri, care se adună, discută, stabilesc diferite planuri de acţiune. Soluţia grupului este o posibilitate a
tânărului de a-şi manifesta şi realiza dorinţele şi aspiraţiile, de a se impune. Unele din aceste grupuri au o
situaţie marginală în societate, fiind alcătuite din tineri care au abandonat şcoala, au fugit de acasă, sunt
fără serviciu sau au suferit deja condamnări penale, şi în care predomină sentimentele de frustrare şi
insatisfacţie socială sau individuală, de violenţă şi agresivitate, ducând la contestarea normelor şi valorilor
sociale din lumea adulţilor, pentru a da loc altor valori şi norme proprii de conduită, caracterizate prin
folosirea de mijloace ilicite în scopul obţinerii bunurilor sociale. Evident că aceste grupuri, prin structura
şi obiectivele urmărite, devin adevărate surse potenţiale de devianţă şi delincvenţă, prin inducerea şi
învăţarea de către membrii lor a unor tehnici infracţionale.
4.8. Teoria dezorganizării sociale.1 Conform acestei orientări, geneza şi dinamica delincvenţei sunt
determinate de marile recesiuni sau crize sociale şi economice, de fenomenele de urbanizare şi exod rural.
Cercetătorii americani C. R. Shaw şi H. D. McKay au dovedit, prin date statistice şi cartigrafice, faptul că
în marile metropole americane, zone cu procese intense de dezvoltare economică şi socială, rata
delincvenţei este mult mai ridicată comparativ cu alte zone şi oraşe care nu au cunoscut schimbări sociale,
economice şi culturale atât de spectaculoase. Efectul este generat de constituirea unor comunităţi
1
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 111-114; E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 25.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 22

eterogene, cu grad scăzut de structurare şi coeziune socială, în care controlul social tradiţional devine
difuz şi ineficace. La acestea se adaugă comunităţile de imigranţi, incapabile de adaptare, cel puţin de una
rapidă, la mediul ambiant în care au pătruns. Cauzele primare ale delincvenţei se găsesc în interiorul
comunităţii urbane care, datorită aglomerării de populaţie, diversificării spaţiilor şi serviciilor sociale şi
comerciale, devine prin ea însăşi o sursă potenţială criminogenă, prin "atragerea" şi "ispitirea" unor tineri
de a comite delicte penale. Deci, soluţia eradicării delincvenţei juvenile nu se află la nivel individual, ci
prin stabilirea unor măsuri generale la nivel de comunitate, respectiv ameliorarea condiţiilor economice,
sociale şi culturale în zonele defavorizate ale spaţiilor urbane.
Alţi autori arată că tinerii crescuţi şi educaţi în zonele defavorizate socio-economic prezintă situaţii
şi condiţii sociale diferite de cele ale tinerilor care trăiesc în zonele rezidenţiale selecte. în consecinţă,
plecând de la premisa că delincvenţa este un produs direct al dezorganizării sociale, trebuie remodelat
însuşi mediul social în care trăieşte tânărul pentru a putea preveni apariţia şi dezvoltarea fenomenelor
infracţionale. Din acest punct de vedere, tratamentul delincvenţei juvenile nu este o problemă de sancţiune
socială, ci una de reconstrucţie şi ameliorare a mediului socio-cultural, iar cazurile de delincvenţă va
trebui să fie rezolvate în termenii comunităţii şi mai puţin în termenii tânărului deviant.

4.9. Teoria controlului social.1 Controlul social poate corecta, în mare parte, deficienţele şi lipsurile
socializării şi integrării sociale ale indicidului sau grupurilor. Lipsa sau scăderea controlului social în
asemenea crize ale individului poate determina apariţia unor forme de devianţă. Pentru acest motiv, T.
Hirschi – autorul teoriei, consideră conformitatea ca finalitatea fundamentală a oricărui proces de
socializare şi integrare socială, conformitate ce se poate realiza doar printr-o legătură puternică dintre
individ şi societate, legătură dată de patru variabile: 1. ataşamentul faţă de o serie de persoane, în special
familie. Parinţii reprezintă modelele de socializare şi au rolul de a transmite copilului normele de
socializare primară; 2. angajamentul tânărului de a dobândi un status socio-profesional ridicat printr-o
pregătire şcolară şi profesională desăvârşită; 3. implicarea individului în activităţi convenţionale ce duc la
succese valorizate social şi la obiective legate de achiziţionarea statusului social; 4. convingerea, credinţa
validităţii morale a sistemului central de valori sociale. Cu cât sunt mai puternice asemenea elemente, cu
atât sunt mai puţin probabile comportamentele delincvente.
Teoria a cunoscut şi unele variante nuanţate. Astfel, dacă pentru Hirschi familia are un rol dominant
în procesul de socializare şi control social, pentru M. D. Wiatrowski şi colaboratorii săi socializarea nu
are loc doar în micromediul social, ci se produce într-un context educaţional, în care instituţia şcolii,
relaţiile cu colegii şi prietenii au roluri determinante. Devianţa şi delincvenţa nu este efectul direct al
socializării defectuoase în familie, ci reprezintă consecinţele unui lanţ cauzal, format din ataşamentul faţă
de şcoală şi familie în relaţie cu convingerea (credinţa) tânărului în validitatea morală a normelor şi
valorilor sociale. Un punct de vedere original îl are şi E. M. Lemert, pentru care normele sociale prin care
se realizează controlul social nu mai reprezintă puncte de referinţă constante, ci doar probabilităţi care, în
unele situaţii, pot genera chiar ele devianţă în urma procesului de "etichetare". În consecinţă, Lemert
consideră actul deviant un efect nemijlocit al intensităţii şi formei de control social exercitat asupra
persoanelor care încalcă regulile şi normele de convieţuire socială.

§5. Necesitatea analizei interactive a teoriilor 2

Nici una dintre orientările teoretice analizate până aici nu reuşeşte să surprindă totalitatea cauzelor
fenomenului infracţional. Teoriile biologice neagă rolul fenomenelor psihice în formarea personalităţii
individului şi cel al relaţiilor dintre individ cu ceilalţi, cu grupurile şi cu societatea în ansamblul ei.
Teoriile psihologice, cel puţin unele dintre ele, exclud rolul eredităţii şi omit unii factori patologici cu rol
1
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 120-126.
2
I. TĂNĂSESCU, G. TĂNĂSESCU, C. TĂNĂSESCU, op. cit., p. 11-21; S. M. RĂDULESCU, D. BANCIU, V.
TEODORESCU, op. cit., p. 142-144.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 23

în comportamentul individului (de exemplu, bolile mintale), acordând prioritate fenomenelor psihice de
frustrare în defavoarea factorilor sociali. În sfârşit, orientările sociale neagă rolul factorilor patologici şi
psihologici, iar conduitele deviante sunt puse pe seama exclusivă sau predominantă a crizelor de
socializare şi control social.
În realitate, comportamentul delincventului minor va reflecta statutul şi categoria socio-profesională
(vârstă, sex, prezenţa antecedentelor penale la alţi membrii ai familiei, pregătirea şcolară, compoziţia
familiei), convergenţa sau divergenţa faţă de regulile privind munca, relaţiile cu familia (antagonice sau
conciliante, lipsa de acasă), rasă, religie, concepţia individuală faţă de existenţă (adept al sociabilităţii sau
al individualismului), tulburări de comportament (provocate de accidente fizice sau psihice), existenţa
legii normalizatoare şi a posibilităţii de aplicare categorică a acesteia. Fenomenul agresional reprezintă o
existenţă socială concretă, determinată de interacţiunile obiective şi subiective, respectiv de modul de
reflectare senzorială a mediului, precum şi de modul de elaborare a relaţiei de răspuns de către individ.
Totuşi, aceste teorii au meritul de a fi semnalat principalii factori implicaţi în etiologia delincvenţei
juvenile, precum şi principalele disfuncţii şi carenţe ale unor instituţii cu rol de socializare şi control
social. Însă, pentru o cunoaştere exhaustivă a resorturilor care generează violenţa în rândul minorilor şi
tinerilor, este necesară o analiză interactivă a tuturor teoriilor, pentru a reţine explicaţiile pertinente şi
factorii specifici unui anumit areal teritorial şi social, dar şi o abordare pluridisciplinară a domeniului luat
în discuţie, în scopul elaborării unor modele etiologice şi predictive, capabile să surprindă întreaga
varietate şi complexitate a diferiţilor factori delictogeni, modele care trebuie să aibă în vedere cel puţin
trei niveluri de analiză: macrosocial – societatea în ansamblul ei; microsocial – familia, şcoala,
vecinătatea, grupul de muncă, grupul de prieteni, asociaţii şi cluburi de tineri; individual – personalitatea
minorului, dată de trăsăturile psihice şi fizice care îl caracterizează. Analiza predictivă este vitală, întrucât
ea permite schiţarea tendinţelor viitoare ale fenomenului de delincvenţă juvenilă şi stabilirea unor
programe şi strategii de intervenţie operaţionale.

Secţiunea a III-a
Etiologia delincvenţei juvenile în România
(cauze generale şi specifice concrete)

§1. Preliminarii

1.1. Perioada regimului comunist.1 Deşi se recunoştea existenţa unor manifestări delincvente în
rândul tinerilor şi înainte de 1989, acestea erau minimalizate în raport cu situaţia delincvenţei juvenile din
alte ţări, mai ales din cele capitaliste. Fenomenul era caracterizat, la acea vreme, de două trăsături
principale: secretizarea absolută a datelor statistice în vederea negării fenomenului şi manipularea
legislativă, în sensul schimbării naturii unor fapte penale comise de tineri (prin care s-a limitat
posibilitatea procurorilor şi judecătorilor de a urmări şi inculpa anumite fapte deviante ale minorilor), în
vederea mascării dimensiunii reale a delincvenţei juvenile.
Astfel, deşi nu se poate ştii cu certitudine cât de corecte sunt datele statistice din acea perioadă,
conform Anuarului Statistic al României, rezultă o medie de circa 3.800 de minori delincvenţi pe an,
vârful fiind atins în anul 1985 cu 5.686 de cazuri. Marea majoritate a minorilor (74%) au comis delicte de
furt în dauna proprietăţii publice şi private, 9,2% delicte de ultraj şi agresiuni fizice, 3,3% delicte de omor
şi viol, restul de 4,8% fiind delicte de prostituţie, cerşetorie şi vagabondaj. Ca vârstă, ponderea mai mare
este deţinută de minorii între 16-18 ani (peste 85%). Ca o trăsătură generală, majoritatea tinerilor se
confruntau cu probleme grave de socializare familială şi şcolară, manifestate prin fugă de acasă şi de la
şcoală, furt, vagabondaj, agresiuni fizice, consum de alcool, aderarea la anturaje negative etc.
De altfel, cercetările sociologice şi criminologice din acea perioadă, cu toate interdicţiile impuse de
regimul totalitar, au dus la conturarea principalilor factori care au favorizat fenomenul infracţional în
1
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 238-243.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 24

rândul tinerilor: a) socializarea deficitară sau chiar negativă în cadrul familiei, caracterizată de conflicte
grave şi repetate între părinţi şi între părinţi şi copil, lipsa de afectivitate şi comunicare, abandon familial,
consum abuziv de alcool etc.; b) eşecul şcolar, atitudinea indiferentă faţă de şcoală şi, în final, abandonul
şcolar, fenomen la care a contribuit şi marginalizarea elevilor "problemă" de către cadrele didactice; c)
inducţia negativă a grupului stradal sau de prieteni.

1.2. Perioada post-revoluţionară.1 Este de necontestat că a existat delincvenţă juvenilă în România


şi înainte de anul 1989, an în care a fost înlăturat regimul comunist, fiind înlocuit cu un sistem
democratic, bazat pe libertate şi respectarea drepturilor individuale (cel puţin, acestea sunt caracteristicile
atribuite de către teoria politică orânduirii socio-politice democratice). După acel an societatea
românească a fost supusă unor transformări structurale profunde, care, dincolo de beneficiile aduse, au
determinat şi o stare de anomie, constând în dereglări economice, instabilitate politică, incoerenţă şi
inflaţie legislativă, lipsa ierarhizării priorităţilor de politică socială, corupţie etc.
Această dereglare a sistemului socio-politic a determinat sau amplificat unele fenomene negative (ca
sărăcia, inadaptarea socială, marginalizarea), printre care şi delincvenţa juvenilă. Astfel, dacă în anul
1990, în custodia instituţiilor aparţinând Ministerului Justiţiei – Direcţia Generală a Penitenciarelor, se
aflau 2.518 minori, în anul 1991 aproape s-a dublat, ajungând la 5.625 în anul 1992, ca în anul 1998 să se
atingă numărul de 27.000. De asemenea s-a modificat şi structura criminalităţii în direcţia "marii
criminalităţi", mai ales a infracţiunilor de violenţă. Un alt pericol îl reprezintă scăderea vârstei
delincvenţilor minori. Astfel, dacă înainte de 1989 delincvenţii sub 16 ani reprezentau 15% din
delincvenţa juvenilă, în 1998 numai cei sub 14 ani au atins 24%. Apare şi un fenomen necunoscut în
perioada regimului comunist – "copii străzii" – care reprezintă doar vârful fenomenului de "sărăcie
infantilă".
Un amplu studiu statistic privind evoluţia criminalităţii în România în perioada 1988-1993 prezintă
următoarele explicaţii etiologice ale amplificării fenomenului:2 multitudinea actelor de clemenţă din
perioada 1988-1990, iar o mare parte din condamnaţii eliberaţi din penitenciare au recidivat; deschiderea
graniţelor fără să existe un suficient control, ceea ce a determinat creşterea dorinţei de a obţine profituri
mari şi repede; concentrarea populaţiei în marile oraşe, de cele mai multe ori fără să se asigure condiţii
decente de locuit şi un loc de muncă; scăderea influenţei structurilor de control social (familie, şcoală
etc.); grava slăbire a simţului moral în opoziţie cu etalarea violenţei în mass-media şi în societate; lipsa
unui sistem legislativ coerent pentru minorii delincvenţi şi cei predelincvenţi.
Într-o altă opinie3 se pot identifica două categorii de elemente ce caracterizează delincvenţa juvenilă:
elemente de continuitate şi de discontinuitate. Elementele de continuitate vizează menţinerea unor
disfuncţii ale vechiului sistem, manifestate la nivelul instituţiilor de socializare şi integrare morală a
tinerilor, dar şi al unor factori de risc care amplifică şi în prezent manifestări de delincvenţă juvenilă.
Elementele de discontinuitate se referă la faptul că tineretul nu mai reprezintă o categorie demografică
omogenă sau nediferenţiată, apărând o serie de particularităţi de vârstă, statut social, sistem valoric şi
normativ în relaţiile tinerilor, precum şi apariţia unor stiluri de viaţă şi subculturi juvenile cu tendinţe de
contestare a lumii adulţilor.

§2. Cauze generale şi specifice concrete

2.1. Sărăcia cronică.4 România se confruntă în primul rând cu o criză a resurselor economice. După
anul 1989 formarea mecanismelor economiei de piaţă a înaintat foarte greu, reformele politice şi sociale
şi-au atins în mică măsură obiectivele, iar viaţa oamenilor s-a deteriorat continuu sub aspect economic,
1
E. STĂNIŞOR în lucrarea colectivă Justiţia pentru minori, coordonatori M. COCA-COZMA, C. M. CRĂCIUNESCU, L. V.
LEFTERACHE, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 33-35; F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, Delincvenţa juvenilă
în societatea contemporană, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 366-367 şi 383-385.
2
ORTANSA BREZEANU, Tranziţia şi criminalitatea, în E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 34.
3
D. BANCIU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 244.
4
F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 368-369.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 25

atingându-se o rată a inflaţiei de până la 40%. Chiar în prezent (2008) salariul mediu pe economie se
găseşte în jurul sumei de 200 de euro, cu mult sub media europeană. La aceste venituri scăzute se adaugă
creşterea permanentă apreţurilor în toate sectoarele economice.
Potrivit unui studiu elaborat de Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii, în urma unui proiect aflat
sub patronajul Programului Naţiunilor pentru Dezvoltare, românii sunt de peste 6 ori mai săraci decât în
anul 1989. Rata sărăciei a crescut de la 7% în 1989, la 44% în 2001. În cadrul populaţiei sărace, 15 % se
confruntă cu o sărăcie extremă. Sunt afectaţi cu precădere: şomerii (60% din ei sunt la limita sărăciei),
ţăranii (57% din ei) şi pensionarii. În funcţie de structura etnică, cea mai vulnerabilă la sărăcie este
populaţia rromă (peste 85%), urmată de cea românească (32%) şi cea maghiară (30%). Criza economică
într-o familie este resimţită cel mai mult de copii. Apariţia unui copil în familie măreşte cu 50% riscul
crizei financiare, motiv pentru care foarte multe familii de români au 1-2 copii, sau chiar nici unul. Pe de
altă parte, copilului provenit dintr-o familie săracă i se reduc semnificativ şansele de a reuşi în viaţă, riscul
abandonului şcolar, de exemplu, fiind de 2,5 ori mai mare decât în alte cazuri.
Fară a se putea stabili un raport de cauzalitate directă între sărăcie şi delincvenţa juvenilă, ea este
responsabilă de modul în care familiile îşi cresc copiii, şi de aici se nasc o serie de factori favorizanţi
pentru o conduită deviantă, cum ar fi:
a) frustrarea unui mod de viaţă limitat în resurse faţă de cel al altor copii şi tineri din anturajul
minorului îl determină la utilizarea unor mijloace nelegitime, chiar ilicite, pentru atingerea scopurilor,
mijloace apreciate drept "soluţii de viaţă";
b) în unele cazuri, mai ales în rândul populaţiei rrome, chiar familia este cea care încurajează
minorul la comiterea unor acte deviante, în scopul obţinerii de resurse nu doar pentru el, ci pentru
întreţinerea întregului cămin;
c) părinţii folosesc diferite surse de trai aflate la limita legalităţii (cum ar fi colectarea de fier vechi),
ceea ce reprezintă un model negativ pentru minor sub aspectul formulării obiectivelor şi mijloacelor de
reuşită în viaţă;
d) apariţia fenomenului "copiii străzii", fie la instigarea familiei (de exemplu, copiii sunt trimişi la
cerşit de către unele familii de ţigani), fie din proprie iniţiativă, ca evadare dintr-o "viaţă grea" cu sărăcie
şi lipsă de socializare.

2.2. Criza familiei.1 Din punct de vedere economic cele mai mari dificultăţi le întâmpină familiile
cu doi sau mai mulţi copii. O consecinţă directă este scăderea numărului de copii într-o familie. Puţini
adulţi se încumetă să-şi dorească mai mult de doi copii, iar unii dintre ei nu vor avea nici unul. Există,
însă, şi unele excepţii, respectiv familiile de ţigani, caracterizate de interesul relativ redus pentru
asigurarea unor condiţii optime de trai minorului, iar în lipsa barierelor economice dispar şi temeiurile
limitării natalităţii. Efectele pentru viitorul copil sunt, fireşte, dezastruoase dacă avem în vedere că
populaţia rromă se confruntă cu cea mai mare rată a sărăciei, şi vor fi exprimate prin lipsa unor condiţii
minime de hrană, îmbrăcăminte, şi igienă, eşecul socializării şcolare şi abandon şcolar, deficienţe de
educaţie, marginalizarea socială datorată factorilor menţionaţi anterior şi altor factori negativi, apariţia
sentimentului de frustrare şi a fenomenului de etichetare socială etc.
Însă, chiar familiile de alte etnii cu doi sau mai mulţi copii se pot confrunta cu probleme economice
grave, date de şomaj, incapacitatea de a le asigura condiţiile de viaţă cu care minorul intră în contact în
anturajul său, creşteri de preţuri etc. În sens contrar, alte familii deţin resurse financiare suficiente, chiar în
surplus, dar pentru a le obţine sacrifică timpul destinat educaţiei şi socializării cu copiii lor. Astfel, părinţii
îi neglijează, le dau libertate deplină, nu-i supraveghează, nu ţin legătura cu şcoala, ori, dimpotrivă, pentru
că nu le înţeleg necesităţile afective, adoptă măsuri punitive prea severe sau chiar îi maltratează, nu le
asigură o educaţie corespunzătoare etc. Drept urmare, a crescut numărul de minori inadaptaţi social, cu

1
F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 370-373; S. M. RĂDULESCU, D. BANCIU, V. TEODORESCU,
Criminalitatea în România în periada de tranziţie: teorii, tendinţe, metode de prevenire, Editura Lică, Piteşti, 2001, p. 306-
307.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 26

carenţe de educaţie şi conduite deviante, la fel ca şi numărul acelora care evadează, temporar sau
definitiv, din familie pentru a se alătura mediului stradal.
O altă problemă o reprezintă familiile cu părinţi divorţaţi sau separaţi în fapt. Aceste familii sunt
caracterizate de o acută lipsă de funcţionalitate şi de un climat educaţional cu deficienţe morale. Nu sunt
puţine cazurile în care, părintele căruia i-a fost încredinţat minorul, îl instigă la ură împotriva celuilalt
părinte sau manifestă faţă de el o atitudine prea indulgentă, în scopul de a-i câştiga ataşamentul, ori cele în
care parintele trăieşte în concubinaj, de multe ori partenerul de viaţă având o atitudine ostilă, chiar
violentă, faţă de minor, ori cele în care părintele uită de copil, de educaţia acestuia, de nevoile lui de
socializare, tratându-l ca pe un simplu coleg de apartament. În cadrul acestor familii conflictele sunt
permanente, iar privaţiuniile şi insatisfacţiile sunt frecvente, determinând disoluţia familiei ca grup coeziv
şi protectiv.
Dar criza familiei nu se consumă doar în cadrul acestui micromediu social. Sunt tot mai numeroase
cazurile de abandon sau pruncucidere. Tot mai multe mame îşi abandonează copii în maternităţi sau
instituţii de ocrotire a minorilor. Din punct de vedere legal, un copil poate fi instituţionalizat numai dacă
are probleme grave de sănătate sau deficienţe care impun o îngrijire particulară, dar în realitate
majoritatea copiilor sunt abandonaţi din motive de sărăcie. La împlinirea vârstei de 18 ani copilul trebuie
să părăsească instituţia de ocrotire, dacă nu îşi continuă studiile, fără nici un sprijin, fără protecţie din
partea statului, singura soluţie care-i rămâne fiind aderarea la grupurile stradale şi bandele delincvente sau
folosirea altor mijloace ilicite sau la limita legalităţii. Cele mai frecvente cauze ale abandonului invocate
de părinţi sunt: sărăcia, în special în rândul anumitor categorii ale populaţiei (ţigani, şomeri, părinţi
alcoolici etc.); în cazul abandonului comis de mamele minore predomină teama acestora de reacţia
familiilor lor, a propriilor părinţi, care, de cele mai multe ori, nu vor să accepte naşterea nou-născutului;
lipsa susţinerii din partea partenerului, cel mai adesea concubin; lipsa interesului faţă de copii şi familie în
general (de exemplu, în cazul femeilor practicante ale prostituţiei); căutarea unui loc de muncă în
străinătate etc. Ca soluţie extremă, atunci când sunt copleşite de teamă, unele mame, paradoxal cu
precădere adolescente sau tinere, recurg la pruncucidere.

2.3. Şcoala şi delincvenţa.1 Dezadaptarea şcolară se manifestă sub două aspecte: un aspect
pedagogic sau instrucţional, respectiv dificultăţi de asimilare a cunoştinţelor instructive şi cele educative,
şi un altul relaţional, dat de capacitatea de a stabili legături cu profesorii şi ceilalţi elevi, de a interioriza
normele şcolare şi valorile sociale acceptate, cu alte cuvinte, el exprimă orientarea şi stabilitatea
atitudinilor elevului faţă de ambianţa şcolară. Apectul pedagogic se traduce prin eşecul şcolar, iar
deficienţele de relaţionare determină apariţia conduitelor deviante.
Eşecul şcolar este şi el de două feluri – cognitiv (privind asimilarea cunoştinţelor instructive) şi
necognitiv (privind regulile de educaţie) şi are la bază factori individuali şi exogeni. Printre primii se pot
aminti: malformaţii anatomo-fiziologice, deficienţe senzoriale, retard intelectual ori doar
hiperexcitabilitate sau irascibilitate etc. Aceşti factori dau naştere unor complexe de inferioritate şi
inhibiţii generale, inclusiv intelectuale. Nesusţinut afectiv de către cei din jur elevul va deveni suspicios,
se va izola evitând grupurile, sau chiar va da frâu liber imaginaţiei, considerând că nu este dorit de colegi
sau că nu este iubit nici măcar de familie. Drept urmare, crizele de plâns, episoadele de agitaţie şi
agresivitate verbală sau chiar fizică, faptele de răzbunare, de la cele puerile (cum ar fi, ascunderea unor
rechizite ale colegilor, delaţiunea, minciuna etc.) la cele grave, din sfera ilicitului penal (furturi, tâlhării,
vătămare corporală etc.), vor fi tot mai fracvente. Între factorii exogeni, cei mai importanţi sunt
reprezentaţi de criza familiei, inclusiv lipsa respectului pentru educaţie şi cultură, precum şi unii factori
şcolari, ca de exemplu mărimea clasei de elevi; eterogenitatea acesteia sub aspectul vârstei şi ritmului
individual de asimilare a cunoştinţelor; stiluri didactice deficitare; slaba pregătire profesională a unor
cadre didactice; neimplicarea acestora în problemele personale ale elevului, fapt care îi distanţează pe cei
1
T. RUDICĂ, în lucrarea colectivă Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice, coordonator C.
CUCOŞ, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 283 şi urm.; F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 373-376; S. M.
RĂDULESCU, D. BANCIU, V. TEODORESCU, op. cit., p. 307-308.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 27

doi protagonişti ai procesului de învăţământ, generând indiferenţa unuia pentru celălalt; neadaptarea
programelor şolare la necesităţile actuale ale societăţii etc. În aceste condiţii, fenomenele de absenteism,
inadaptare şcolară şi abandon şcolar au devenit extrem de frecvente, în special în rândul populaţiei rurale.
Dezadaptarea relaţională vizează, în principal, tulburările de socializare cu familia, profesorii şi
colegii şi încălcarea repetată a regulilor colectivităţii şcolare sau extraşcolare. Paleta acestor tulburări este
largă, cuprinzând modificări de comportament predelincvent, de tipul: minciună, inconsecvenţă
comportamentală, violenţe verbale, copiatul sistematic la ore, fumatul ostentativ, bruscarea de către băieţi
a fetelor, refuzul de a saluta etc., cât şi abateri grave de la normele morale şi legale, cum ar fi: furtul
repetat, violenţe fizice, vagabondajul, actele de spargere sau tâlhărie, faptele de distrugere din răzbunare,
consumul curent de alcool sau droguri, prostituţie etc. Cauzele unor asemenea conduite deviante sunt de
două feluri, respectiv cauze individuale – deficienţe intelectuale, labilitate psihică, hipersensibilitate,
tulburări de caracter, agresivitate etc., precum şi cauze familiale şi psihopedagogice de ordin şcolar, ca de
exemplu sub- sau supraaprecierea capacităţilor reale ale elevului, dezacordul dintre elev şi educator
asupra motivaţiilor conduitei şcolare adoptate de minor, conflictele individuale în cadrul clasei de elevi,
apariţia unor subgrupuri în cadrul clasei, cu valori şi obiective diferenţiate, care pot intra în conflict,
discriminarea sau părtinirea unor elevi de către educator, sancţiuni permisive sau prea severe etc. În
sfârşit, mai trebuie amintit şi un factor socio-economic fundamental – şcoala nu mai reprezintă garanţia
succesului profesional şi material, drept urmare, în convingerea minorului, dispare chiar raţiunea de a
exista a şolii. Toate acestea pot duce la o reacţie de indiferenţă faţă de mediul şcolar, la negarea valorii
sale şi, în final, la abandonul şcolar, activ – lipsa frecvenţei şcolare, sau pasiv – delăsarea, pierderea
interesului pentru performanţă.
Victime ale propriilor lor părinţi şi educatori, copiii, în general, şi adolescenţii, în special, se
orientează din ce în ce mai frecvent spre grupurile stradale sau spre anturaje privite sub forma unor
"cluburi private", unde por găsi recunoaştere, identitate, securitate emoţională, sprijin şi ajutor reciproc.
Ca o consecinţă directă, creşte riscul socializării negative, implicit al genezei conduitelor deviante, printre
care şi delincvenţa juvenilă.

2.4. Fenomenul "copiii străzii".1 Nu există o definiţie legală sau unanimă a copiilor străzii, cea mai
folosită fiind definiţia dată de Grupul de Studiu din Consiliul Europei: "copii sau adolescenţi sub 18 ani,
care trăiesc pe stradă pentru perioade de timp mai scurte sau mai lungi; ei se deplasează dintr-un loc în
altul şi îşi au propriul grup de prieteni şi propriile contacte, iar, oficial, domiciliul lor poate fi cel al
părinţilor sau al unei instituţii de stat pentru asistenţă socială". Deşi definiţia, dar şi doctrina, vorbeşte de o
vârstă între 5-18 ani, sau chiar până la 3 ani, în realitate vârsta poate depăşi cu mult 18 ani. În sfârşit, tot
sub aspectul definirii, în ultima vreme se face diferenţa între "copiii străzii" – care trăiesc exclusiv în
stradă, şi "copiii din stradă" sau "copiii de pe stradă" – cei care au o locuinţă alături de familie, dar îşi
petrec mai mult timp în stradă, însă au contact zilnic cu familia, de regulă seara, când se retrag la somn.
În prezent în România se estimează că sunt cca. 5.000-6.000 de copii în stradă. Numărul lor real este
dificil să fie stabilit cu exactitate datorită mobilităţii foarte mari a fenomenului. Cei mai mulţi dintre
minorii fugiţi de acasă sau din centrele de ocrotire părăsesc judeţul de domiciliu, pentru a nu fi găsiţi de
familie şi pentru a fi greu identificaţi. Aşadar, majoritatea copiilor străzii sunt fie fugiţi de acasă, datorită
crizei familiale (relaţii tensionate, lipsa afectivităţii şi sentimentului de protecţie, agresiuni ale tatălui
împotriva mamei, consumul sporit de alcool, maltratarea copilului, abuzul sexual etc.) şi sărăciei (şomaj,
lipsa serviciului pentru unul sau chiar ambii părinţi, absenţa perspectivelor profesionale şi materiale
favorabile pentru copil etc.), ca o evadare dintr-un mediu neprimitor, fie din centrele de ocrotire pentru
minori, din care fug de violenţa copiilor mai mari sau a personalului, de condiţiile proaste de viaţă,
precum şi datorită inadaptării la privaţiunile pe care le presupune mediul social. La acestea se adaugă şi
factori macrosociali, cum ar fi absenţa unei politici sociale coerente din partea statului, incapacitatea
1
F. GRECU, S. M. RĂDULESCU, op. cit., p. 376-382; I. PITULESCU, Criminalitatea juvenilă. Fenomenul "copiii străzii",
Editura Naţional, Bucureşti, 2000, p. 191 şi urm.; T. AMZA, Conotaţii criminogene şi noi riscuri pentru ordinea publică,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 146-154.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 28

acestuia de a susţine financiar programe adecvate într-un asemena domeniu sau un sistem de protecţie a
minorilor depăşit ca pregătire şi logistică. De altfel, poliţia este singura instituţie a statului care a
desfăşurat o activitate constantă, dar în limitele unor dispoziţii legale care nu îi acordă foarte multe
posibilităţi de acţiune.
Se poate stabili următoarea clasificare a copiiilor care se află în stradă:
a) copii care se află în stradă cea mai mare parte a zilei şi care au abandonat şcoala, dar care au
contact zilnic cu familia, aceştia reprezentând majoritatea (cca. 53 %); prezintă cea mai mare şansă de
recuperare socială;
b) copiii "fugari" de acasă sau dun centrele de ocrotire, dar pentru perioade relativ scurte de timp, de
maxim câteva luni; şi aceştia prezintă şanse bune de resocializare;
c) copiii străzii permanenţi sau cvasipermanenţi, aceştia au abandonat definitiv instituţiile de
ocrotire şi păstrează legături ocazionale, rare, cu familia; sunt cel mai dificil de controlat, având mare
nevoie de asistenţă socială deoarece au un comportament deviant structurat, fiind aproape irecuperabili.
Majoritatea copiilor străzii provin din mediul urban (77%), iar fenomenul este de asemenea întâlnit
în mediul urban în proporţie hotărâtoare (95%). Explicaţia este dată de facilităţile pe care le oferă marile
oraşe: multitudinea de activităţi comerciale prin intermediul cărora se produc bani uşor, fie prestând
diferite munci pentru comercianţii din zonă, fie prin mijloace ilicite; gara sau metroul şi împrejurimile
sale (trenuri, săli de aşteptare, canalizare etc.) oferă locuri bune de dormit; fluxul mare de călători sau
trecători pe stradă asigură câştiguri bune din cerşit, locurile de parcare a autocarelor străine constituie
surse de cerşit, furt sau prostituţie etc. Oraşele care se confruntă cu un fenomen acut sunt: Bucureşti,
"centrul de colectare" a copiilor străzii, Timişoara, Iaşi, şi, mai puţin, Constanţa, Botoşani, Bacău,
Ploieşti, Mureş şi Craiova. Ca vârstă, majoritatea au între 14-16 ani, iar ca durată de "locuit" în stradă, fie
mai puţin de 6 luni, fie mai mult de 3 ani. Se pare, deci, că primele 6 luni sunt decisive, în acest interval
urmând să se stabilească adaptabilitatea sau inadaptabilitatea minorului la mediul stradal.
Viaţa străzii îşi pune serios amprenta asupra celor care îi urmează calea. Cei mai mulţi se confruntă
probleme ca: cu abandonul şcolar, majoritatea fiind de etnie rromă; lipsa de igienă; boli, între care
predomină parazitozele (pe primul loc), boli de nas-gât-urechi, boli cu transmitere sexuală, sarcini
nedorite, infecţii pulmonare, tulburări neuro-psihice etc.; consum de alcool, tutun (96%), aurolac (cca. o
treime), iar, mai recent, chiar droguri grele. Printre deficienţele psiho-intelectuale pot fi amintite:
vocabular sărac, gândire concretă şi imposibilitatea de a abstractiza, atenţie şi memorie de scurtă durată şi
instabile, capacitate de concentrare scăzută, labilitate comportamentală şi emoţională, dorinţa puternică de
integrare în grupurile stradale în opoziţie cu reticenţa sporită faţă de societate şi lumea adulţilor.
Dar cele mai grave efecte ale mediului stradal sunt reprezentate de favorizarea unor conduite
predelincvente şi, în cele din urmă, infracţionale. Ca fapte infracţionale, pe primul loc se află cerşetoria,
majoritatea covârşitoare trăind dintr-o asemenea sursă de mijloace materiale. Urmează faptele de furt, în
special din zonele aglomerate: gări, mijloace de transport în comun, centre comerciale, parcuri, terasele
unor localuri etc., şi predominând furturile din buzunar şi cele de telefoane mobile. Într-o pondere mai
mică, dar în creştere, se află şi faptele de consum de stupefiante. Deşi mulţi dintre copiii care trăiesc în
stradă sunt organizaţi în grupuri, totuşi sunt puţine cazurile în care acestea sunt structurate pe sistemul
unei bande ce are drept obiectiv comiterea de infracţiuni. Pericolul mai mare vine din partea grupurilor
criminale constituite de adulţi, care vor reuşi să îi atragă pe minori în mijlocul lor şi să îi folosească în
diferite activităţi delictuale, cerşetoria, furtul şi prostituţia fiind predilecte.
În concluzie, strada este mediul criminogen care favorizează în cel mai înalt grad contactul cu
modelele şi ocaziile criminale. Copiii străzii de azi sunt potenţialii infractori adulţi de mâine, pentru că
strada este o "şcoală" a vieţii şi a conduitelor deviante şi delincvente, unde copiii învaţă cum să se
descurce şi să supravieţuiască, chiar atunci când aceasta presupune folosirea unor mujloace nelegitime sau
ilicite.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 29

2.5. Prostituţia juvenilă.1 Fenomenul exploatării sexuale a copiilor este dificil de identificat
datorită lipsei unor reglementări legislative adecvate şi a unor politici de coordonare dintre acestea şi
autorităţile competente. Foarte puţine cazuri au fost anunţate, şi mai puţine au ajuns în faţa instanţelor de
judecată, iar condamnările se pot număra pe degete. Fenomenul este şi mai grav dacă avem în vedere că
piaţa sexului cu copii este doar un aspect al unei probleme mai largi a traficului de fiinţe umane.
Existând consumul de acte sexuale deviante, acesta duce implicit la fenomenele de prostituţie şi
pornografie infantilă. Deşi fenomenul nu aduce câştigurile financiare aşa cum se întâmplă cu piaţa sexului
cu adulţi, el există, fiind denumit "industria uşoară" a sexului. România a devenit un mediu favorabil
pentru racolarea minorilor datorită sărăciei, consumul fiind mult mai slab reprezentat. Cei mai afectaţi
sunt, fireşte, copiii din familiile sărace şi copiii străzii. De asemenea, se constată o scădere considerabilă a
vârstei de stabilire a unui aşa-zis majorat, în acest sens, dacă un baiat la 14 ani trezeşte doar interesul
pedofililor, o fată de aceeaşi vârstă îşi poate începe "cariera" în lumea prostituatelor adulte.
Reţelele de exploatare sexuală a minorului sunt adevărate pericole nu doar pentru copii, ci şi pentru
întraga societate. Ele îşi desfăşoară activitatea în secret, conform unor planuri bine puse la punct, având
legături cu corupţia politică şi socială şi cu fenomenele de spălare de bani. Astfel de reţele îşi desfăşoară
activitatea în trei direcţii: servicii sexuale, pornografie infantilă şi turismul sexual al minorilor români în
alte ţări consumatoare de prostituţie juvenilă. Piaţa serviciilor este mai dezvoltată în oraşele de la granită
şi în cele cu potenţial turistic. Absenţa "caselor de toleranţă" legal înfiinţate a dezvoltat alte modalităţi de
practicare a prostituţiei: prostituţia pe drumul public sau în preajma acestuia (parcări, străzi, campinguri,
moteluri etc.); casele de "rendez-vous", apărute ca agenţii matrimoniale, dar care prestează prostituţie de
lux; reţelele de sex prin telefon, unele dintre acestea permiţând şi stabilirea de întâlniri; saloanele de masaj
erotic; cluburi de streap-tease etc.
Gravitatea fenomenului trebuie apreciată sub trei aspecte: încălcarea libertăţii fizice şi psihice a
minorului, inclusiv dezvoltarea corectă a vieţii sale morale şi socio-profesionale; traumatismele pe care le
provoacă unui psihic aflat în formare, unele dintre acestea generând fenomene ireversibile (nevroză,
anxietate, teamă, frustrare etc.), favorizarea unor conduite deviante şi infracţionale, prezente şi viitoare
(însuşindu-şi exemplul cunoscut, minorul poate deveni, la rândul său, un pedofil sau un proxenet).

2.6. Consumul şi traficul de droguri. Consumul de alcool.2 O parte din ce în ce mai importantă a
delincvenţei juvenile este în legătură directă sau indirectă cu consumul şi traficul de droguri, precum şi cu
consumul de alcool. Fenomenul este foarte răspândit, de la anturajele stradale şi până la colectivităţile din
şcoli, facultăţi, cluburi sportive (mai ales dopaj) sau alte instituţii.
Folosirea regulată a drogurilor duce la dependenţă psihică şi dezvoltă toleranţă şi dependenţă fizică.
Pe măsură ce se instalează toleranţa, senzaţia de euforie, specifică stupefiantelor, dispare. Consumatorul
are nevoie de drog pentru a se simţi normal şi pentru a evita starea de rău datorată sevrajului. Aceasta
duce la o nevoie incontrolabilă în a continua să folosească drogul. Simptomele de sevraj în mod obişnuit
se dezvoltă în 6-12 ore de la ultima doză administrată. Odată ce o persoană este dependentă de droguri, e
în stare să facă orice ca să-şi obţină doza de drog. Costurile narcoticelor ilegale sunt foarte mari şi
dependenţii deseori recurg la furturi în familie, înşelarea familiei, ajungând apoi la furturi, tâlhării şi chiar
crimă în grupul de prieteni, de cunoştinţe şi în comunitate. De la infracţiunile săvârşite individual în scop
de procurare a dozelor se ajunge la constituirea de grupuri criminale formate din prieteni şi "tovarăşi de
consum". Dar cel mai grav aspect al problemei este racolarea consumatorilor dependenţi de către reţelele
ilegale ale traficului ilicit de droguri. Dependenţii acceptă să vândă "marfa" în schimbul unor doze pentru
consumul propriu. Astfel, orice consumator de droguri este întotdeauna un potenţial "dealer", care
sporeşte membrii crimei organizate.
Consumul de alcool constituie o problemă şi mai gravă, nu atât prin severitatea efectelor sale, cât
prin facilitatea sporită de procurare în raport cu drogurile. Alcoolul este responsabil de producerea a cca.
80% din infracţiunile săvârşite de minori, în special a celor de violenţă. La începutul secolului XX, E
1
E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 42-44; T. AMZA, op. cit., p. 140-146.
2
E. STĂNIŞOR, op. cit., p. 53-54.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 30

Ferri semnala că numărul infracţiunilor de omor, loviturile cauzatoare de moarte şi alte infracţiuni de
violenţă, creşte sau descreşte în acelaşi timp cu producţia de vin. Consumul de alcool determină comiterea
unor categorii diverse de fapte penale, de la cele din culpă (de exemplu, accidente rutiere), până la cele
intenţionate (omor, vătămare corporală, viol, tâlhărie, ultraj, distrugere etc.).

2.7. Delincvenţa în grup.1 Întrucât despre bandele stradale s-a vorbit şi cu alte ocazii, aici vor fi
prezentate doar caracteristicile şi dimensiunile fenomenului în România. Astfel, fenomenul este incipient,
dar sunt deja indicii concrete că el se dezvoltă: o adevărată explozie a consumului şi traficului de droguri,
existenţa unei puternice pieţe subterane, constituirea unor "grupuri de interese" în unele regiuni din
Bucureşti, Braşov, Timişoara, Constanţa, aşa cum rezultă din date ale Ministerului de Interne şi SRI,
constituirea "grupurilor de protecţie" contra unei taxe, textele muzicii hip-hop care descriu viaţa "băieţilor
de cartier", unele incitând la acte de bravadă sau chiar deviante şi delincvente, delimitarea zonelor de oraş
prin graffitti etc.

2.8. Alte fenomene specifice.2 Cauzele enumerate şi expuse sumar până aici nu epuizează, nici pe
departe, întreaga etiologie a delincvenţei juvenile din România. Din întreaga diversitate posibilă, în final,
vor fi prezentate pe scurt căteva dintre ele.
Tot mai des se semnalează în mass-media deficienţele de socializare prin care trec copiii ai căror
părinţi îşi caută de lucru în străinătate. Lipsiţi de afectivitatea şi îndrumarea părinţilor într-o perioadă când
psihicul şi caracterul lor se află în formare, aceşti minori cad pradă repede indiferenţei mediului din care
fac parte, precum şi influenţelor nefaste ale anturajului şi lipsei de control şi supraveghere. Conduitele
deviante generate de criza care apare în sânul familiei sunt, cel mai adesea, autodistructuve (introvertire,
izolare, tendinţe de suicid, sau dimpotrivă, evadare în lumea predelincventă, abandon şcolar pasiv şi chiar
activ etc.), dar pot reprezenta şi un pericol pentru societate prin fapte predelictuale sau chiar infracţionale
(vagabondaj, consum de droguri, furturi, violenţe fizice etc.). Totuşi, trebuie făcută distincţie între părinţii
care îşi lasă copiii în grija unor rude responsabile, interesându-se periodic de soarta lui, şi cei care îi
abandonează efectiv în seama unor rude incapabile de a îngriji un minor (din cauze de vârstă, situaţie
materială, lipsa interesului etc.), sau ciar fără protecţia unui adult.
Un alt fenomen negativ, provocat de carenţele comunicării între parinţi şi copii, este aşa numitul
fenomen "emo" (din englezul emotion = emoţie, emotivitate). Comportamentul specific se caracterizează
prin exacerbarea emoţiilor negative, prin explorarea sentimentelor de frustrare, umilinţă, durere, printr-o
concepţie nihilistă şi fatalistă. Tânărul "emo" se crede inferior şi inutil, pentru el viaţa nu are orizonturi
luminate, societatea nu îl doreşte, ascultă muzică rock, se îmbracă neîngrijit, cu haine negre sau alte culori
sumbre, îşi lasă părul lung, neîngrijit sau cu frizuri care imită părul neîngrijit. Suntem, aşadar, în faţa unui
comportament nevrotic, autodistructiv, motiv pentru care aceşti copii comit, în primul rând, acte prin care
se pun în pericol pe ei înşişi (izolare, abandon şcolar, automutilare psihică sau fizică, înfometare sau alte
tehnici în scopul producerii de suferinţă, suicid etc.), şi mai rar constituie un pericol pentru comunitate.
În sfârşit, un real pericol pentru societate, dar şi pentru minori, îl reprezintă fenomenul satanist.
Curentul satanist face parte din mişcarea New Age, în care se regăsesc, pe lângă "Biserica lui Satan", şi
alte entităţi sectante, cum ar fi Asociaţia Vrăjitoarelor sau Biserica Scientologică. Sataniştii au drept scop
"slujirea autentică" a lui Satan şi proclamarea lui ca "singur Dumnezeu". Adepţii satanismului sunt grupaţi
în trei structuri organizaţionale: categoria ocultă a vrăjitorilor şi vrăjitoarelor, urmaşi direcţi ai unor zeităţi
malefice din culturile asiriene, babiloniene, iudaice, aztece etc. – reprezintă linia iniţiatică; biserica
satanistă, o desprindere din linia iniţiatică; şi o mişcare la modă a tinerilor, în special sub 20 de ani, care
reprezintă sursa de racolare pentru primele două categorii de grupări sataniste. În România se cunoaşte
doar existenţa ultimei forme de adulaţie satanistă, dar se cunosc încercări de infiltrare a unor secte
autentice New Age. Dificultatea de a obţine informaţii este dată si de caracterul strict secret şi ascuns al
primelor două categorii de grupări sataniste pe care îl promovează membrii lor.
1
E. STĂNIŞOR, op. cit., p.
2
T. AMZA, op. cit., p. 37-41 şi 59 şi urm.; site-ul oficial al ziarului "Adevărul".
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 31

Fenomenul satanist constituie un pericol la adresa tinerilor prin două aspecte: comportamentul
cotidian pe care îl impune şi ritualurile de slujire a diavolului. Comportamentul cotidian se caracterizează
prin: consum de alcool în cantităţi ridicate; consum de droguri; clişee verbale în jurul unor cuvinte cheie,
ca "sânge", "bestie", "lanţuri", "mormânt" etc.; în timpul dansului se foloseşte violenţa (mosh); se practică
sexul sau violul în grup; se promovează şi practică complexul brâncovenesc; se promovează principii de
viaţă de tipul: "Ceea ce te iubeşte, te ucide. Ucide, deci, tot ceea ce te iubeşte!", "Fă tot ce vrei!", "Puterea
este în tine!" etc. Comportamentele ritualice presupun: întâlniri în cavouri, grote, cimitire etc.; pângărirea
rugăciunilor creştine; sacrificii cu animale sau chiar umane; supunerea unor membrii ai grupului sau terţi
la tortură fizică; sinucideri ritualice etc.
Deşi orientarea satanistă se află în stadiu incipient la noi în ţară, totuşi se impune supravegherea
fenomenului pentru a se evita exitnderea lui, cu atăt mai mult cu cât victimele sale imediate sunt tinerii,
categoria socială cea mai vulnerabilă datorită unui discernământ în formare şi a proceselor specifice
vârstei adolescenţei.

§3. Predicţie şi prevenire 1

Investigarea cauzelor care determină delincvenţa juvenilă, fără a pune rezultatele în serviciul
anticipării modului în care vor evolua conduitele deviante în viitor, reprezintă un demers inutil atâta timp
cât el nu oferă posibilitatea recuperării sociale a minorilor delincvenţi. Se ştie că majoritatea
delincvenţilor minori îşi încep "cariera" infracţională pornind de la un lung şir anterior de fapte
predelictuale. Astfel, performanţele şcolare minime, absenteismul şcolar, eroziunea din căminul familial,
vagabondajul, agresiunile verbale sau fizice sunt numai câteva din aceste conduite predeviante sau
deviante. Problema este, de fapt, stabilirea momentului la care putem conchide că asemenea acte ale
tânărului constituie "anticamera" delincvenţei juvenile. O astfel de concluzie trebuie să aibă la bază cel
puţin două premise:
a) conduita deviantă şi delincventă este doar efectul unor cauze concrete; aşadar trebuie identificate
cauzele pentru a putea stabili care este ponderea lor în actul deviant;
b) faptele minorului nu trebuie calificate strict în sensul normei juridice pentru a se evita fenomenul
de etichetare dar şi pentru a nu identifica un comportament ca fiind deviant în baza unor prejudecăţi.
Operaţiunea nu este una facilă nici pe departe, dar ea este necesră pentru a adopta măsurile potrivite
de prevenţie cât timp deficienţele de comportament nu se acutizează. Dobândirea de către minor a unui
comportament delincvent structurat scade drastic şansele acestuia de recuperare socială, indiferent de
măsurile de ocrotire luate sau de pedepsele aplicate. Din nefericire, aplicarea unor pedepse privative de
libertate faţă de infractorul minor va duce nu la reeducarea acestuia, ci, dimpotrivă, la socializarea lui
negativă. Pentru deţinut sunt critice doar primele 6 luni de încarcerare, fiind perioada de acomodare, după
care intervine obişnuinţa, apoi rutina şi asumarea tehnicilor ilicite de supravieţuire în mediul infracţional
de la "veteranii" locului de deţinere. Pentru acest motiv, este necesară accentuarea rolului formelor şi
modalităţilor de prevenţie, intervenţie şi postvenţie, precum şi diversificarea acestora. Principalele direcţii
de acţiune pot fi:
a) înfiinţarea şi funcţionarea unor instanţe speciale pentru cauzele cu minori şi, în general,
organizarea unei justiţii pentru delincvenţii minori în conformitate cu standardele de la nivelul altor ţări
europene şi americane;
b) diversificarea actualului sistem de măsuri juridice aplicat minorilor infractori, prin creşterea
ponderiipedepselor neprivative de libertate;
c) funcţionarea şi extinderea sistemului de probaţiune în cauzele cu minori, după modelul existent în
cadrul altor legislaţii penale;
d) creşterea rolului comunităţii în procesul de susţinere şi reinserţie socială a minorilor infractori
pentru a-i proteja de legea penală şi pedepsele privative de libertate;

1
S. M. RĂDULESCU, D. BANCIU, V. TEODORESCU, op. cit., p. 144-150 şi 310-312.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 32

e) derularea unor programe de asistare socială şi juridică a minorilor în perioada adolescenţei,


întrucât la această vârstă sunt cel mai expuşi la un comportament deviant, datorită gradului ridicat de
vulnerabilitate criminogenă specific acestei perioade a vieţii.
Rostaş – Covalev Laurenţiu Titu Cotizo, Ştiinţe penale, An I, Grupa Sibiu, Sesiunea iunie 2008 33

Bibliografie

1. TUDOR AMZA, Conotaţii criminogene şi noi riscuri pentru ordinea publică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1997

2. DAN BANCIU, SORIN M. RĂDULESCU, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare
şi prevenire socială, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002

3. FLORENTINA GRECU, SORIN M. RĂDULESCU, Delincvenţa juvenilă în societatea


contemporană, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003

4. ION PITULESCU, Criminalitatea juvenilă. Fenomenul "copiii străzii", Editura Naţional, Bucureşti,
2000

5. SORIN M. RĂDULESCU, DAN BANCIU, VASILE TEODORESCU, Criminalitatea în România


în periada de tranziţie: teorii, tendinţe, metode de prevenire, Editura Lică, Piteşti, 2001

6. TIBERIU RUDICĂ, în lucrarea colectivă Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade


didactice, coordonator CONSTANTIN CUCOŞ, Editura Polirom, Iaşi, 2005

7. EMILIAN STĂNIŞOR în lucrarea colectivă Justiţia pentru minori, coordonatori MARIA COCA-
COZMA, CRISTIANA-MIHAELA CRĂCIUNESCU, LAVINIA VALERIA LEFTERACHE,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003

8. IANCU TĂNĂSESCU, GABRIEL TĂNĂSESCU, CAMIL TĂNĂSESCU, Criminologie


(Agresologie. Victimologie. Detentologie), Editura All Beck, Bucureşti, 2003

9. TEODOR VASILIU, GEORGE ANTONIU, ŞTEFAN DANEŞ, GHEORGHE DARÎNGĂ,


DUMITRU LUCINESCU, VASILE PAPADOPOL, DORU PAVEL, DUMITRU POPESCU,
VIRGIL RĂMUREANU, Codul penal al RSR comentat şi adnotat. Partea generală, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972

10. Site-ul oficial al ziarului "Adevărul"

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate