Capitolul 4

PROIECTAREA INSTALAŢIILOR INDUSTRIALE

4. 1. ASPECTE GENERALE ÎN PROIECTARE

Proiectarea este o activitate creatoare şi este una din cele mai răsplătite şi satisfăcătoare activităţi
desfăsurată de un inginer. Ea reprezintă o sinteză de îmbinare
OBIECTIV a ideilor de obţinere a scopului propus. Proiectarea nu există la
(specificaþii de proiectare începerea proiectului. Proiectantul începe cu obiectivul
specificat, cu ce este necesar şi prin dezvoltarea şi evaluarea
posibilităţilor de proiectare ajunge la ce consideră el ca fiind
calea cea mai bună de atingere a obiectivului. Ín alegerea căi-
lor posibile de atingere a obiectivului, proiectantul va fi
COLECTAREA DATELOR
constrâns de o serie de factori care, în fînal, reduc numărul
Proprietáþi fizice
proiectelor posibile. Cel mai bun proiect depinde de natura
M etode de p roiectare
restricţiilor.
Restricţii posibile în proiectare:
- restricţii fixe - dictate în general de legile fizice.
Analiza p roiectelor p osibile - restricţii economice : instalaţia trebuie să aducă profit.
- restricţii temporale : proiectul trebuie să fie făcut repede.
Restricţiile pot fi impărţite în două categorii :
1°. Proiectări posibile (restricţii externe ):
SELECÞIE SI EVALUARE - Legi fizice;
(optimizare) - Materiale, resurse;
- Siguranţă în funcţionare;
- Restricţii economice;
- Standarde şi coduri;
PROIECTARE FINALA -Restricţii guvernamentale
2°. Proiectări plauzibile (retricţii interne ):
Fig. 4.1. Etapele proiectárii - Alegerea procesului tehnologic,
- Condiţii de dezvoltare şi funcţionare a
procesului:
- Metode utilizate;
- Materiale disponibile;
- Personal;
- Timp.
Ín fig. 4. 1. sunt prezentate fazele proiectării ca o procedură iterativă.
a). Obiectivul proiectării (cerinţe).
Ín 1975 Chaddock defineşte proiectarea ca fiind transformarea cerinţelor slab definite peste pretenţiile
consumatorilor. Proiectantul realizează un proiect pentru un produs sau pentru un proces de fabricaţie respectând
anumite cerinţe particulare.
De exemplu în proiectarea unui proces chimic, cerinţele sunt cererile publice pentru produs, oportunitatea
comercială, cât şi prevederile pentru vânzare şi marketing ale organizaţiei. Ín aceste obiective proiectantul va
recunoaşte o serie de subobiective : cerinţele diferitelor unităţi ce vor asigura diverse procese intermediare. Înaintea
începerii proiectării este necesar să se obţină cert şi sigur starea cerinţelor posibile, să se facă distincţie între cerinţe
şi dorinţe. Dorinţele fac parte din specificaţiile iniţiale dar ele pot veni în contradicţie cu alte aspecte ale procesului
de producţie sau de realizare a proiectului. Apar de asemenea cerinţe din partea altor proiectanţi ce participă indirect
la realizarea proiectului (echipament, piese de schimb etc). Acestea sunt cuprinse în restricţiile externe.
b). Colectarea datelor
Pentru procesul de proiectare sunt necesare informaţii asupra procedurilor posibile, performanţele
echipamentelor şi proprietăţile fizice ale materialelor utilajelor etc. Multe organizaţii de proiectare pregătesc o bază
de date conţinând toate procedurile pe care le cunosc şi pe care se bazează în proiectare. Realizarea lor consumă
timp dar reduc timpul de realizare al proiectului. Majoritatea organizaţiilor elaborează manuale de proiectare cuprin-
zând metodele preferate şi datele de proiectare pentru procedurile de proiectare utilizate frecvent şi de rutină.
Standardele naţionale sunt de asemenea surse ale metodelor şi datelor de proiectare. Ele conţin de asemenea şi
restricţiile de proiectare.
Restricţiile, în special cele externe, vor fi în general nedefinite în procesul de proiectare.
c). Analiza proiectelor posibile
Partea de creaţie a procesului de proiectare este generarea de soluţii posibile pentru realizarea obiectivului
propus în vederea analizei, evaluării şi selecţiei proiectului. Ín această activitate proiectantul va folosi experienţa
anterioară şi cunostiinţele lui şi ale altora. Utilizarea unor metode şi procedee cunoscute anterior, reduce timpul şi
costul proiectării dar poate avea ulterior efecte economice nefavorabile. Ín majoritatea cazurilor ingineria practică
preferă metodele testate şi verificate şi refuză noutăţile în proiectare, neverificate încă. Munca cere dezvoltarea de
noi procese şi costul în general este necunoscut.
Orice activitate de proiectare pentru o instalaţie tehnologică se poate dezvolta pe 3 căi :
1o. Modernizarea şi completarea (extinderea) instalaţiilor existente; în general susţinută de grupul de
proiectanţi al fabricii sau uzinelor.
2o. Noi capacităţi de producţie menite să acopere cerinţele de vânzare prin creşterea ofertei procesului de
producţie, repetarea proiectelor existente cu schimbări mici de proiectare.
3o. Noi procese, dezvoltate pe baza cercetărilor de laborator prin staţii pilot şi dezvoltate până la procese de
fabricaţie comercială. Aici fiecare unitate operaţională şi echipamentul procesului tehnologic va face obiectul unui
proces de proiectare.
d). Selectare
Proiectantul începe cu sortarea soluţiilor posibile filtrate prin restricţiile externe şi printr-un proces selectiv
ce găseste soluţia optimă.
Procesul de selecţie trece prin următoarele faze :
- proiecte posibile (credibile) - situate în interiorul restricţiilor externe
-proiecte plauzibile (fezabile) - situate în interiorul restricţiilor interne
- proiecte probabile - candidaţi posibili
- cel mai bun proiect (optim) - care asigură cea mai bună soluţie pentru problemă.
Procesul de selecţie poate fi extrem de complex necesitând o analiză inginerească şi poate să conducă la
reîntoarcerea la etapa a treia de analiză. Ín acest proces sunt utilizate diverse metode matematice special dezvoltate
pentru această etapă.

4. 2. ETAPELE PROIECTĂRII INSTALAŢIILOR DIN INDUSTRIA CHIMICĂ

Se vor prezenta în continuare fazele proiectării instalaţiilor tehnologice cu exemplificare pentru industria
chimică dar ele sunt specifice pentru toate domeniile industriale.

4. 2. 1. Structura procesului chimic de fabricaţie

Schema bloc a procesului de fabricaţie este prezentată în fig. 4. 2.
Subproduse

Reziduuri
Reciclare reactanþ
ti

Vînzare
DEPOZIT Pregatire Separare Purificare STOCARE
Reacþie
M aterie primá reactanþi produse produs finalá

Fig. 4. 2. Structura unui proces chimic.

1°. Stocarea materiilor prime. Proiectarea depozitului (capacitate de stocare, organizare, preluare
materiale) depinde de natura materialelor, de modul de aprovizionare (tren, vapor, conductă etc) de natura şi
importanţa instalaţiei ce consumă aceste materiale (instalaţie cu funcţionare continuă, fără oprire etc) şi de efectul
factorilor climatici. De exemplu, depozitul de cărbune la o termocentrală va asigura stocarea unei cantităţi mai mari
iarna luând în considerare dificultăţile de extracţie şi transport. Depozitul trebuie să asigure funcţionarea continuă şi
la capacitatea cerută a instalaţiei de prelucrare indiferent de regimul de aprovizionare. Stocarea poate fi proiectată
astfel încât să asigure necesarul de materie primă de la câteva ore până la câteva saptămâni.
2°. Pregătirea reactanţilor. Înainte de introducerea în fabricaţie este necesară purificarea şi prepararea
materiilor prime. De exemplu acetilena preparată din carbid conţine compuşi de arsenic şi sulfuri ce pot fi reţinute în
scrubere de spălare cu acid sulfuric înainte de a fi introduse în procesul de reacţie cu acidul clorhidric pentru
obţinerea dicloretanului. Materiile prime lichide (apa, de exemplu, la obţinerea gazelor de sinteză la fabricarea
amoniacului) trebuie să fie vaporizate înainte de a fi utilizate în procesul de reacţie.
3°. Faza de reacţie. Este faza principală a procesului chimic. Ín urma procesului de reacţie rezultă
produsul principal, produşi secundari şi reactanţi nereacţionaţi.
4°. Separarea produţilor de reacţie. Se separă reactanţii nereacţionaţi pentru recirculare, produşii
secundari ce pot fi folosiţi ca materii prime în alte faze ale procesului sau ca sub produşi şi reziduurile de fabricaţie
ce se deversează după neutralizare în mediul înconjurător.
5°. Purificarea. Înainte de vânzare produsul principal este supus unui proces de purificare pentru a fi adus
la standardele cerute de consumatori.
6°. Depozitare finala. Înainte de vânzare, produsul finit poate fi stocat pentru compensarea pauzelor în
livrare. Depozitul (proiectare, construcţie, organizare) depinde de natura produsului finit, de modul de transport, de
tipul ambalajului folosit (tancuri, saci, butoaie etc).
7°. Procese auxiliare. Pe lângă etapele principale de producţie prezentate în fig. 4. 3. este necesară
proiectarea unor servicii sau utilităţi auxiliare cum ar fi : apa de proces, apa de spălare, compresoare de aer, abur etc.
De asemenea sunt necesare ateliere de reparaţii, ateliere de metrologie, laboratoare, paza contra incendiilor etc.

4. 2. 2. Organizarea proiectului
Munca de proiectare în ingineria proceselor de producţie poate fi divizată în două faze :
Faza 1. Proiectarea procesului, acoperă etapele începând cu alegerea procesului ce va fi utilizat şi se
termină cu stabilirea fluxului de fabricaţie.
Ín această fază se asigură şi proiectarea tehnologiei de fabricaţie cu specificaţiile necesare asupra
echipamentelor. Íntr-o organizare tipică această faza este asigurată de grupul de proiectare al procesului tehnologic
şi munca va fi efectuată de ingineri tehnologi (ingineri chimiţti pentru industria chimică, termo-energeticieni pentru
instalaţiile termoenergetice etc). Grupul mai poate fi responsabil şi de pregătirea diagramelor de ţevi şi
instrumentaţie.
G. Secþiunea procesului G. Secþiunea construcþii
Evaluarea procesului Construcþii
Flux - fabricaþie Punere în funcþiune
Specificaþii echipament
G Secþiunea aprovizionare
Estimare, inspecþie
MANAGER Programare
Proiect

G. Sectiunea Proiectanþi Specialiçti

Utilaje Administraþie Conducte Schimbátoare de cáldura
Control, Instrumentaþie Activitáþi civice Incálzitoare cu flacárá
Ventile
Compresoare, Turbine Structuri, Cládiri
Pompe Utilitare Electric
Fig. 4. 3. Organigrama grupurilor de proiectare

Faza 2. Proiectarea mecanică detailată a echipamentului; Proiectarea electrică, civică şi structurală;

Specificarea şi proiectarea serviciilor auxiliare. Această fază este asigurată de grupul de proiectanţi specialişti cu
experienţă în diverse discipline inginereşti. Un alt grup de specialişti este responsabil cu estimarea costurilor şi
comanda şi procurarea echipamentului şi materialelor.
In fig. 4. 3. se prezintă organizarea grupurilor de proiectare iar în fig. 4. 4. sunt prezentate etapele de
proiectare, construcţie şi punere în funcţiune a unei instalaţii tehnologice.
 Etapele de proiectare şi de derulare ale proiectului nu pot fi separate, ele depind una de alta, iar optimizarea
proiectării se poate corecta pe parcurs, în funcţie de condiţiile concrete care apar. Este necesar un schimb permanent
de informaţii între diferitele secţii de proiectare dar, o serie de faze pot sau trebuie să fie dezvoltate complet, înainte
ca altele să fie începute.
4. 3. DOCUMENTAŢIA PROIECTULUI

Dezvoltarea corespunzătoare a proiectului depinde de cooperarea diferitelor grupe de specialişti. Această

cooperare depinde de schimbul de informaţii între grupe şi Organizarea generală a proiectării presupune întocmirea a
o serie de documente ale proiectului.
Documentaţia proiectului conţine :
1o. Corespondenţa generală între grupul de proiectare şi departamentele guvernamentale, vânzătorii de
echipamente, pesonalul de şantier, clienţi;
2o. Borderouri de calcul - calculele proiectării, - costuri
3o. Desene - fluxuri de fabricaţie, - diagrame de conducte şi instrumentaţie, -diagrame administrative, -
planuri de poziţionare / aţezare, - detalii privind echipamentele, - diagrame de cabluri, - desene arhitecturale, - schiţe
de proiectare;
4o. Borderouri de specificaţii pentru echipament:(-schimbătoare de căldură, pompe)
5o. Manuale tehnologice şi de operare.
6o. Comenzi pentru aprovizionare : - decizie, facturi.
Toate documentele vor fi asignate cu un număr de cod pentru simplificarea trimiterilor de referinţă, căutare
şi cercetare.

4. 4. CODURI ŞI STANDARDE.

Standardele inginereţti moderne acoperă un larg câmp de funcţiuni ce asigură interschimbabilitatea

produselor. În practica inginerească se regăsesc domeniile : - materiale, proprietăţi şi compoziţii ;
- Proceduri de testare pentru performanţe, compoziţii, calitate ;
- Dimensiuni preferate : ( tuburi, platane, secţiuni )
- Metode de proiectare, cercetare fabricaţie ;
- Coduri privind exploatarea instalaţiilor ( operaţii, siguranţă ).
Toate ţările îţi au organizaţii naţionale de standarde responsabile de crearea şi întreţinerea standardelor
pentru diferitele domenii industriale şi pentru protecţia consumatorilor. La noi în ţară s-a creat Oficiul de standardeşi
invenţii. Standardele româneţti sunt în concordanţă cu standardele şi normele internaţionale.
 Specificarea proiectului

Evaluare iniþialá
Selectarea procesului
Diagramele fluxului preliminar

Bilanþuri de material çi energie

Selectarea çi proiectarea preliminará a echipamentului
Fluxul desfáçurat al procesului

Estimarea preliminará a costurilor

Autorizarea funcþionarii

Proiectare conducte Proiectarea detaliata a procesului

çi instrumentaþie
Fluxul desfáçurat
Echipamentul tehnologic - proiectare
(Reactoare, unitáþi de operare, schimbátoare)
Selecþionarea materialelor
Manualele procesului de fabricaþie

Selecþie çi specificare Pompe Proiectare Schimbátoare de Utilitáþi, servicii

instrumentaþie compresoare utilaje cáldurá - proiectare proiectare çi specificaþii

Motoare electrice Proiectare Proiectare Plasare Administraþie Cládiri, oficii

Intrerupátoare conducte structurá instalaþii Canalizári Laboratoare
Substaþii Drumuri de acces Camera de comandá

Estimare cost proiect

Autorizaþie finalá

Comanda materialelor
Procurare, fabricaþie
(Contracte)

Construcþii

Montaj
Manuale de operare
Punere ín funcþiune

Fabricaþie

Vínzári Fig. 4.4. Structura proiectului instalaþiei tehnologice

Ín alte tări există organizaţii similare de stat sau ale unor societăţi :
- Ín Marea Britanie : British Standards Institution ( BSI )
- Ín S. U. A. - National Bureau of Standard ( NBS ) ce coordonează standardele federale şi ale diferitelor
organizaţii comerciale cum ar fi :
- American National Standards Institute ( ANSI )
- American Petroleum Institute ( API )
- American Society for Testing Materials (ASTM )
- American Society of Mecanical Engineers ( ASME )
Organizaţia Internaţională pentru Standardizare ( ISO ) coordonează publicarea standardelor internaţionale.
Producţia de echipamente urmăreţte standardizarea producţiei dar şi a proiectării unor produse standardizate
(ex : pompe, motoare, ţevi, racorduri etc ). Este mult mai economic să se producă un număr limitat de tipuri
standardizate decât produse diferite pentru fiecare aplicaţie. Pentru proiectanţi, utilizarea unor echipamente
standardizate, conduce la simplificarea proiectării liniilor de fabricaţie sau a sistemelor de conducere. De asemenea,
pentru realizarea planşelor desenelor şi schemelor de execuţie se utilizează o serie de semne convenţionale şi
simboluri, folosirea lor fiind reglementată prin standarde naţionale.
Se menţionează în acest sens pentru România următoarele STAS-uri utile în activitatea de proiectare a
inginerilor automatişti:- STAS 6755-74 care precizează semnele convenţionale pentru elementele de automatizare,
simbolurile literale pentru parametrii măsuraţi, reglaţi şi comandaţi şi funcţiunile elementelor de automatizare;-
STAS 185/73, STAS 2644/73, STAS 1590/73 care reglementează reprezentările în schemele şi planurile de montare
a cablurilor şi conductelor, pentru contacte, întrerupătoare, separatoare relee şi elemente de semnalizare.
Pentru companiile operaţionale utilizarea componentelor standardizate simplifică problemele de întreţinere
şi aprovizionare, reduce stocurile de piese de schimb.
Standardele prezintă şi dezavantaje. Ele impun restricţii impuse (fixe) pentru proiectant. Soluţia obţinută cu
respectarea standardele poate fi ieftină dar nu este cea optimă. De aceea, uneori, metodele de proiectare standardizate
pot fi ignorate şi dacă se acceptă soluţii noi, acestea vor fi standardizate în viitor.
4. 5. FACTORI DE SIGURANŢĂ

Deoarece proiectarea este o artă inexactă pot apare erori şi incertitudini fiind necesare calcule de proiectare
aproximativă. Se introduc astfel anumite toleranţe de proiectare care să asigure încadrarea în limitele admise. Ín faza
de proiectare a unei instalaţii tehnologice este necesar ca aceşti factori de siguranţă să fie impuşi de la început (
exemplu : toleranţe mecanice, calcule de debite ) asigurându-se o anumită convergentă a proiectului ( în desene,
calcule, manuale ). Dacă aceşti factori impuşi nu sunt daţi, există riscul ca fiecare grup să introducă factorii proprii
de siguranţă rezultând o neconcordanţă la "asamblarea" finală a proiectului.

4. 6. SISTEME DE UNITĂŢI

Ín general, se recomandă să se utilizeze în proiectare unităţile sistemului internaţional S. I. Adesea însă în practică,
în anumite domenii (industria chimică şi petrochimică, termotehnică, etc) se utilizează unităţi specifice datorită
faptului că anumite calcule sunt mai simple, iar anumite date experimentale
( tabele, diagrame, curbe etc) sunt exprimate în unităţi neconvenţionale.

4. 7. PREZENTAREA MATEMATICĂ A PROBLEMEI PROIECTĂRII

4. 7. 1. Fluxul informaţional ţi variabile de proiectare

Orice instalaţie tehnologică poate fi privită ca un bloc în care se introduce un flux de intrare ( debite de
material, energie etc ) şi din care rezultă un flux de ieşire (fig. 4. 5. a ). Ín proiectare, fiecărei instalaţii i se asociază
un model matematic ce caracterizează evoluţia procesului sau o reprezentare grafică în care fluxurile de material de
intrare şi iesire se înlocuiesc cu fluxuri informaţionale (fig. 4.5.b).
Fluxurile informaţionale sunt valori ale variabilelor care vor fi utilizate în proiectare (compoziţia fluxurilor,
temperaturi, presiuni, debite, entalpii). Compoziţia, temperatura, presiunea sunt variabile intensive, independente
de debitele de material.
Ín proiectare se vor transpune restricţiile în valori posibile ale acestor variabile (domenii de variaţie ).
Valorile unor variabile vor fi precizate direct prin specificaţiile procesului. Altele vor fi determinate prin relaţii de
proiectare în interiorul domeniilor admise.

flux de intrare f l u x d e i eçi r e

Instalaþie t e h n o l o g i c á
a)
Informaþii Informaþii
Model informaþional
de intrare de ieçire
b)
Fig. 4. 5. Flux de fabricaţie (a) şi flux informaţional (b)

O parte din relaţiile de proiectare sunt date în forma unor ecuaţii matematice explicite (ecuaţii de proiectare
). Aceste ecuaţii se obţin pe baza bilanţurilor de material şi energie, relaţii termodinamice şi parametri de
performanţă. Alte relaţii se obţin pe baza unor domenii determinate din standarde, dimensiuni admise şi consideraţii
de proiectare. Diferenţa dintre numărul de variabile (Nv) introduse în proiectare şi numărul de relaţii de proiectare
(Nr) este definită ca fiind numărul gradelor de libertate ale procesului (N gl).
Ngl = Nv - Nr (2. 1)
Dacă Nv=Nr , atunci Ngl=0 şi problema are o soluţie unică, deci nu există posibilitatea optimizării soluţiei.
Dacă Nv<Nr , Ngl < 0 problema este superdefinită şi nu are soluţie în cazul general (o soluţie banală). Dacă N v > Nr
, Ngl > 0 există un număr infinit de soluţii posibile ( în practică totuşi numărul soluţiilor este finit datorită restriţiilor
tehnice ).
Exemplul 4. 1 Transportul amestecurilor de componenţi vapori .
Variabile Număr Relaţii între variabile Număr
- Debit amestec 1
- Componenţi (concentraţii ) c -  ci =1 1
- Temperatura 1
- Presiune 1
- Entalpie 1 - Entalpie = f (ci, ,  , p ) 1
Total Nv= c + 4
Total Nr = 2
Ngl = Nv - Nr = (c + 4 ) - 2 = c + 2 .
Deci procesul are c + 2 grade de libertate .
Exemplul 4. 2. : Proces de distilare. Schema tehnologică este prezentată în fig. 4. 6.
F ,P , T ,x SemnificaŢia variabilelor:
e e e ei F - debite
P - presiune
T - temperatură
xi -concentraţii în fază lichidă
q - căldură intrată
q
Indici : a - alimentare , e - evacuare vârf , B - evacuare bază .
F ,P ,T ,x
a a a ai
Fig. 4. 6. Proces de distilare

F ,P ,T ,x
B B B Bi

Variabile Număr Relaţii Număr

- Transfer debite (variabile libere) 3 (c + 2) - Bilanţ de material c
- Presiune în vaporizator 1 - Bilanţ termic extern 1
- Temperatură în vaporizator 1 - Relaţii în fază de vapori (b) c
- Căldură intrare 1 - Restricţii de tip echilibru (c) 4
Nv = 3c + 9 Total Nr = 2c + 5

Numărul gradelor de libertate Ngl = ( 3c + 9 ) - ( 2c + 5 ) = c + 4

Explicaţii :
(a) Ngl reprezintă numărul gradelor de libertate pentru fiecare din cele trei debite F a, Fe, FB considerate
având o singură fază şi c componenţi .
(b) Fiind date temperatura şi presiunea de lucru, concetraţiile fiecărui component în fază de vapori pot fi
obţinute din concentraţiile fazei lichide considerând cele două faze ( lichid şi vapori ) la echilibru.
(c) Separarea lichidelor prin vaporizare se face la echilibru astfel încât vaporii şi lichidul se află la aceeaţi
presiune Pa = Pe = P şi aceeaţi temperatură Ta = Te = T.
Rezultă deci că procesul de vaporizare poate fi descris prin 3c + 9 variabile, dar numai c + 4 pot fi alese independent.
Dacă se consideră alimentarea Fa ( sau evacuarea vaporilor Fe ) fixă (deci c + 2 variabile), atunci numărul gradelor
de libertate ale procesului vor fi : (c + 4 ) - (c + 2 ) = 2 . Procesul are două variabile de proiectare ce pot fi de
exemplu P şi T. Aceste variabile vor fi şi mărimile de ieţire prin intermediul cărora poate fi controlat procesul .
4. 7. 2. Selectarea variabilelor de proiectare
Alegerea adecvată a variabilelor de proiectare conduce la simplificarea proiectării . Se va ilustra acest lucru
pe un proces de distilare binară (doi componenţi c = 2 ). Deci numărul gradelor de libertate Ngl = 6 . Dacă parame-
trii debitului de alimentare ( Debit, compoziţie, temperatură şi presiune ) sunt impuşi (4), numărul variabilelor de
proiectare vor fi:
 N'gl = 6 - (c + 2) = 6 - 4 = 2 .
Dacă proiectantul alege una din variabile presiunea (care pentru sistemele binare va determina relaţiile de
echilibru lichid - vapori ) şi unul din debitele Fe sau FB atunci compoziţia în debitele Fe şi FB şi celălalt debit vor
putea fi calculate prin rezolvarea ecuaţiilor de bilanţ de masă şi relaţiilor de echilibru . Dacă însă se alege compoziţia
în debitul Fe (sau FB ) şi debitul, atunci celelalte variabile trebuie determinate printr-un algoritm recursiv şi nu mai
sunt utile relaţiile de echilibru vapori - lichid .
1o.Pentru presiunea P dată se verifică relaţiile de echilibru pentru datele experimentale .
2o. Cunoscând compoziţia debitului FB, atunci compoziţia debitului Fe poate fi calculată pentru relaţiile de
echilibru .
3o. Cunoscând Fa şi FB se calculează Fe din ecuaţia de bilanţ .
4o. Din bilanţul energetic rezultă q .

4. 7. 3. Fluxul informaţional ţi structura problemelor de proiectare

Alegerea celor mai adecvate variabile de proiectare se poate realiza prin studiul fluxului informaţional,
utilizând aşa numitele diagrame informaţionale. Ín general problemele de proiectare pot fi descrise prin ecuaţii de
forma :
fi (vj ) = 0 j = 1 . . Nv , i = 1 . . Nr .
Exemplul 4. 3. Alegerea variabilelor. Se va considera un exemplu de forma :
f1 (v1 , v2) = 0  v2
f2 (v1 , v2 , v3 , v5 ) = 0  v5 Nv = 7
f3 (v1 , v3 , v4 ) = 0  v1 Nr = 5
f4 (v2 , v4 , v5 , v6 ) = 0  v6 Nd = Nv - Nr = 7 - 5 = 2 (v3 , v4)
f5 (v5 , v6 , v7 ) = 0  v7
Este necesar să se aleagă 2 variabile de proiectare .
Se reprezintă sub formă de graf, legăturile intre funcţii şi variabile. (fig. 4. 7. )
Numărul de laturi la un nod defineţte gradul local al acelui nod. ( de exemplu pentru nodul f 1 p(f1)= 2,
pentru v5 - p (v5) = 3).
Asignăm direcţii de parcurgere a laturilor ( prin săgeţi ) identificând determinări posibile pentru soluţiile
ecuaţiilor. Dacă de exemplu o variabilă vj este definită ca variabilă de ieţire pentru fi atunci săgeata va fi orientată de
la nodul fi către variabila vj şi toate celelalte laturi legate la nodul fi vor fi orientate către acest nod (o funcţie fi
asigură calculul unei singure variabile vj ) . (vj = f1i (v1 , v2 . . vn ) ).

f1 f2 f3 f4 f5

v1 v2 v3 v4 v5 v6 v7

Fig. 4. 7. Graful dependenţelor

Variabilele de proiectare fiind variabilele de intrare vor avea toate laturile orientate către nodurile fi . O
variabilă de ieţire vj nu poate fi definită simultan de două funcţii fi , fk .
Din fig. 4. 7. se determină diagrama de ordonare a determinării soluţiilor . (fig. 4. 8. ) .
 Fluxul de rezolvare este unidirecţional sau aciclic, nu apare recircularea informaţiei . Dacă se aleg însă v1 şi
v7 ca mărimi de intrare rezultă fluxul de rezolvare ciclic ( fig. 4. 9. ) .
v
5
v3

v v v v v
1 f 2 f 5 f 6 f 7
f 1 2 4 5
3
v
2
v4 Fig. 4. 8. Diagrama de ordonare a
rezolvării . (aciclică)

v
7
v
1
v v v v v2
1 f1 2 f2 5 f5 6 f4
v v5
v2 3
v v
3 f3 4
v
1

Fig. 4. 9. Diagrama de rezolvare ciclică .

Ín acest caz se observă că v2 poate fi determinat direct din intrarea v1. Ín schimb v5 depinde de v2 şi v3
dar v3 depinde de v5 prin v6 şi v4. Apare un ciclu de prelucrare ce impune intreruperea ciclului în una din laturile
v3 , sau v4. De exemplu se alege v3 (despre care presupunem că avem informaţii mai complete şi putem să estimăm
o valoare apropiată de cea reală) şi se parcurge un ciclu iteraţiv de forma :
- Se alege v13
- Se calculează v5 , v6 , v4 şi apoi vc3
- Se compară vc3 cu v13 şi dacă abaterea depăţeţte eroarea impusă se alege un nou v23 şi ciclul se reia .
Ín cazul în care problema proiectării nu poate fi redusă la o formă aciclică printr-o alegere judicioasă a
variabilelor de proiectare, atunci se pune problema reducerii la minim a recirculării informaţiei (număr minim de
iteraţii ) . O serie de lucrări au publicat algoritme de rezolvare optimă a problemelor cu diagramă ciclică .
Exemplul 4.4. Alegerea variabilelor de proiectare:
Să se determine diagramele de rezolvare pentru sistemul :
f1 (v1, v2 ) = 0 f3 (v2,v3 , v4 , v5 , v6 ) = 0
f2 (v1,v2 , v4 ) = 0 f4 (v4 , v5 , v6 ) = 0
) alegând v3 şi v5 ca variabile de proiectare
b) Alegând v2 şi v3 ca variabile de proiectare.

4. 8. OPTIMIZARE

Problema optimizării formale în proiectarea instalaţiilor complexe descrisă prin zeci sau sute de variabile
este o problemă complicată, dar nu imposibilă. Problema poate fi simplificată prin divizarea instalaţiei în mai multe
unităţi, identificarea variabilelor cheie şi concentrarea activităţii în punctele în care efortul va conduce la cel mai
mare beneficiu .
Subdivizarea şi optimizarea subunităţilor, de regulă nu va conduce la proiectarea optimă pentru procesul în
ansamblu .

De exemplu se consideră o instalaţie formată dintr-un reactor şi o coloană de rectificare utilizată pentru
separarea produsului util de reactanţi nereacţionaţi. A încerca să se optimizeze raţia de reflux la coloană în scopul
obţinerii unei separări maxime cu cheltuieli minime poate veni în contradicţie cu funcţionarea reactorului (coloana
nu poate prelucra întregul flux de material rezultat din reactor ) .

4. 8. 1. Aspecte generale
a). Primul pas va fi stabilirea obiectivului de optimizare .
Ín general în problemele inginereşti acesta este de natură economică (maximizarea profitului ). Acest
obiectiv poate avea subobiective cum ar fi :
minimizarea costurilor de producţie, investiţii reduse, reducerea activităţilor manuale, reducerea întreţinerii şi
reparaţiilor, funcţionarea în siguranţă. Aceste subobiective pot fi contradictorii, de exemplu minimizarea costului per
unitate de produs nu produce obligatoriu maximizarea profitului în unitatea de timp; factorii de piaţă cum ar fi
calitatea şi distribuirea pot determina cea mai bună strategie .
b). Al doilea pas constă în determinarea funcţiei obiectiv ce constă din sistemul de ecuaţii şi alte relaţii ce
descriu obiectivul prin variabilele ce urmează a fi manevrate astfel încât să se asigure optimizarea funcţiei . Dacă
obiectivul este de ordin economic este necesar să se exprime funcţia obiectiv în termeni economici (costuri). Sunt
greu de prins în aceste funcţii anumite aspecte de mediu social sau natural (de exemplu beneficiul social şi costurile
sociale provocate de poluare ) .
c). Al treilea pas constă în determinarea valorilor variabilelor de comandă care să asigure optimul funcţiei
obiectiv (maxim sau minim). Dificultatea acestui pas este dictată de complexitatea procesului şi de metodele
matematice aplicabile .

4. 8. 2. Modele simplificate
Modelul matematic al instalaţiei, de care depinde direct rezolvarea problemei de optimizare constă dintr-un
sistem de ecuaţii cu un anumit număr de grade de libertate .
Pentru simplificarea rezolvării este necesar să se reducă ordinul modelului matematic (număr de variabile ,
grade de libertate ) şi să se lucreze cu modele simplificate .

4. 8. 3. Rezolvarea problemelor cu variabile multiple

Ín general problema optimizării poate fi reprezentată matematic sub forma :
f = f ( v1 , v2 ;; vn ) (4. 2. )
unde f este funcţia obiectiv iar v1 , v2 . . . vn sunt variabile .
Funcţia obiectiv trebuie corelată cu restricţiile asupra variabilelor ce pot fi de forma :
- tip egalitate : ge (v1 , v2 . . vn ) = 0 (4. 3. )
- tip inegalitate : gi (v1 , v2 . . vn )  M (4. 4. )
Rezolvarea problemei constă în determinarea variabilelor v1, . . . , vn care să asigure extremizarea funcţiei obiectiv
(2. 2. ) cu respectarea restricţiilor (2. 3. ) şi (2. 4. ) .
Se vor prezenta câteva direcţii de rezolvare a problemei .
a). Metode analitice
Ín general dacă funcţia obiectiv (4. 2. ) poate fi exprimată ca o funcţie matematică, metodele clasice permit
extremizarea funcţiei obiectiv prin anularea derivatelor parţiale ale lui f în raport cu variabilele v i . Valorile găsite
trebuie validate de restricţiile (4. 3. ) şi (4. 4. ) . Uneori restricţiile guvernează valorile .
Una dintre cele mai utilizate metode analitice este metoda multiplicatorilor Lagrange aplicabilă în special în
problemele cu restricţii de tip egalitate. Teorema Kuhn - Tucker dezvoltată pe baza metodelor tip Lagrange se aplică
în rezolvarea problemelor de optimizare cu restricţii tip inegalitate .
b). Metode de căutare
Sunt situaţii când relaţiile şi restricţiile în problemele de proiectare nu pot fi puse în forma unor relaţii
matematice. Ín aceste cazuri se utilizează metode de căutare ce presupun că funcţia obiectiv poate fi calculată pentru
valori arbitrare ale variabilelor independente. Prin reprezentări grafice specifice (în special pentru ordinul I şi II) se
pot estima valorile ce asigură punctul de extrem .
c). Programarea liniară
Poate fi utilizată ca tehnică de optimizare în cazurile în care funcţia obiectiv şi restricţiile pot fi aproximate
prin funcţii liniare de variabilele de comandă .
Această metodă este folosită în cazurile în care se pune problema optimizării resurselor . Multe firme
petroliere utilizează programarea liniară pentru determinarea ordinii optime a produselor ce urmează a fi realizate în
funcţie de petrolul brut disponibil .
Dezvoltarea metodei pe baza algoritmului simplex asigură prelucrarea simplă şi comodă a rezultatelor.
d). Programarea dinamică
A fost dezvoltată şi prelucrată succesiv de Bellman ( 1957 ) Aris ( 1963 ) şi Nemhauser (1966 ) şi poate fi
utilizată pentru o clasă largă de sisteme.