Sunteți pe pagina 1din 16

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A

BANATULUI TIMIŞOARA
FACULTATEA DE MANAGEMENT AGRICOL

Referat la Economia Spaţiului


Rural

COORDONATOR: MASTERAND:
PROF. DR. NICOLETA MATEOC-SÎRB FLORIN CIOBÎCĂ
ANUL I, MDRD

TIMIŞOARA
2011
Structura economică a
spaţiului rural în judeţul
Caraş-Severin
1. Consideraţii generale

Agricultura este cunoscută încă din cele mai vechi timpuri, istoric se apreciază la
aproximativ 10-12 mii de ani, când oamenii îşi procurau mijloacele de subzistenţă prin
culesul fructelor, rădăcinilor şi prin vânătoare.
Ulterior producţia agricolă s-a perfecţionat cu fiecare perioadă istorică, ajungând în final la
gradul de modernizare pe care îl cunoaşte astăzi.
Astăzi însă se manifestă mari discrepanţe între nivelurile de dezvoltare a producţiei agrare,
care s-au diferenţiat în raport de nivelurile de dezvoltare economică de ansamblu a zonelor
respective.
Tabel nr.1.1.
Nivelul investiţiilor în economia românească

Ramură economică 2002 2003 2004 2005 2006 2007


Agricultură 11,7 5,9 5,5 3,9 5,3 3,4
Industrie 38,5 37,6 40,1 32,4 32,5 27,7
Construcţii 6,5 9,6 9,3 14,5 15,0 24,3
Servicii 43,3 46,9 45,1 49,2 47,2 44,6
Prelucrat după Anuarul statistic INS,2008.

2. Economia spaţiului rural

2.1. Utilizarea terenului şi proprietatea asupra acestuia

Suprafaţa totală a terenului agricol din România a fost de 14.741,2 mii hectare în
2005, reprezentând 61,8% din suprafaţa fondului funciar, din care terenul arabil reprezintă
aproximativ 63,9%, viile şi pepinierele viticole 1,5%, livezile şi pepinierele pomicole 1,4%,
păşunile 22,8% şi fâneţele 10,2%.
Suprafaţa acoperită de păduri şi altă vegetaţie forestieră reprezintă 28,28% din
suprafaţa totală. Din această suprafaţă (6.742,8 mii ha), 92,4% este reprezentată de păduri.
Procesul de retrocedare a terenului agricol şi forestier în proprietate privată a început în
anul 1991 şi a continuat în etape succesive, astfel încât, până în anul 2005 s-au retrocedat
aproximativ 95,6% hectare din suprafaţa terenului agricol. Procesul este încă în curs de
desfăşurare, deoarece există litigii asupra amplasamentelor, dar un procent mare de proprietari şi-
au primit terenurile şi titlurile de proprietate.
În anul 2005, din numărul total de 4.256.152 exploataţii agricole, 4.121.247 exploataţii
utilizează o suprafaţă agricolă de 13.906,7 mii ha. Dintre acestea, 90,65% au o suprafaţă mai
mică de 5 ha, 9,02% au între 5-50 ha, iar 0,34% sunt mai mari de 50 ha.
Fragmentarea excesivă a proprietăţii în agricultură, precum şi lipsa formelor de asociere
conduce la perpetuarea unei dualităţi, reprezentată pe de o parte de exploataţiile de subzistenţă şi
semisubzistenţă, iar pe de altă parte de exploataţiile comerciale. În cazul exploataţiilor
comerciale se poate constata că există încă un dezechilibru, în ceea ce priveşte suprafaţa agricolă
utilizată de exploataţiile familiale (individuale) şi întreprinderile agricole (cu personalitate
juridică), ultimele reuşind în mare parte să se adapteze nevoilor unei agriculturi performante, ca
urmare a investiţiilor realizate în perioada de pre-aderare.

2.2. Principalele probleme ale agriculturii româneşti

Aşa cum sunt puse în evidenţă de rezultatele Recensământului General Agricol din 2002
şi ale Anchetei Structurale în Agricultură din 2005, principalele probleme ale agriculturii
româneşti sunt: existenţa unui sector foarte mare al agriculturii de subzistenţă şi semi-subzistenţă
(format din mici exploataţii agricole individuale1), cu o dotare insuficientă cu echipamente şi
utilaje agricole, în care se obţin randamente relativ scăzute, ceea ce determină o utilizarea
incompletă a forţei de muncă.
O altă problemă este şi ponderea ridicată a autoconsumului. Această situaţie este
completată de un sector al marilor întreprinderi agricole comerciale (exploataţii cu personalitate
juridică2), pe baza concesionării şi arendării terenurilor (care exploatează aproximativ jumătate
1
Exploataţia agricolă individuală nu are personalitate juridică şi este formată din una sau mai multe personae care
utilizează împreună terenuri şi/sau cresc animale.
2
Exploataţiile cu personalitate juridică pot fi organizate ca societăţi comerciale, unităţi ale administraţiei publice,
societăţi/asociaţii agricole sau de alte tipuri (fundaţii, asezăminte religioase)
din suprafaţa agricolă utilizată), sector relativ bine dotat tehnic, care obţine producţii ridicate, dar
care încă nu utilizează pe deplin potenţialul agricol al terenurilor exploatate.
Sectorul intermediar, al exploataţiilor familiale comerciale (exploataţii agricole
individuale de dimensiuni mai mari) este prea puţin dezvoltat, în comparaţie cu situaţia din alte
ţări membre UE.
Exploataţiile agricole individuale, în număr de 4.237.889, au înregistrat o scădere de
5,0% faţă de anul 2002, iar unităţile cu personalitate juridică o scădere de 19,4%, respectiv de la
22.672 în anul 2002, la 18.263 în anul 2005.
Suprafeţele medii ale celor două tipuri de exploataţii, individuale şi cu personalitate
juridică, arată discrepanţa dintre cele două sisteme de agricultură practicate în România.
Suprafaţa agricolă utilizată ce a revenit în medie pe o exploataţie agricolă individuală, în anul
2005 comparativ cu anul 2002, a crescut de la 1,73 ha la 2,15 ha. În acelaşi interval de timp,
suprafaţa agricolă utilizată ce revine în medie unităţilor cu personalitate juridică a scăzut cu mai
mult de 10 ha, de la 274,4 ha la 263,1ha. Ca medie naţională, suprafaţa agricolă utilizată ce
revine pe o exploataţie agricolă a fost de 3,27 ha.
Pe total, suprafaţa agricolă utilizată este aproape egală în cei doi ani de referinţă: 13.907
mii ha utilizate în anul agricol 2004-2005, faţă de 13.931 mii ha utilizate în anul agricol 2001-
2002. Din această suprafaţă, 65,5% a revenit în 2005 exploataţiilor agricole individuale, în
creştere cu peste 10% faţă de anul 2002, când reveneau 55,3%.
România are în continuare un decalaj important faţă de vechile state membre UE, în ceea
ce priveşte gradul de dotare a agriculturii. Faţă de anul 1998, numărul de tractoare şi maşini
agricole a crescut nesemnificativ, ceea ce a condus la prelungirea perioadei de recoltare, precum
şi la o calitate şi cantitate redusă a recoltei.
În anul 2005, România a avut o suprafaţă de 2,8 milioane ha amenajată cu sisteme de
irigaţii, din care 1,5 milioane ha cu infrastructură de irigaţii recent reabilitată. Această
infrastructură de irigaţii nu a fost suficient utilizată în ultimul deceniu.
Capacităţile de depozitare a produselor agricole (silozuri), în special depozitarea
cerealelor are costuri ridicate de condiţionare şi depozitare, iar multe silozuri şi depozite nu
îndeplinesc standardele de depozitare conform legislaţiei naţionale.
În sinteză problemele cheie cu care se confruntă agricultura, silvicultura şi spaţiul rural
românesc în general sunt:
• numărul mare de ferme de subzistenţă şi semi-subzistenţă care nu sunt viabile;
• slaba productivitate şi calitate a producţiei agricole, determinate de lipsa resurselor
financiare, utilizarea insuficientă şi ineficientă a resurselor disponibile, lipsa personalului instruit
pentru practicarea unei agriculturi moderne, lipsa sau insuficienţa cunoştinţelor manageriale şi de
marketing precum şi infrastructura tehnică inadecvată.
• decalajul important între importurile de produse agricole şi exportul acestora (se
înregistrează în general exporturi de produse cu valoare adăugată scăzută);
• inexistenţa unei reţele de piaţă organizată, producătorii fiind nevoiţi să-şi vândă singuri
produsele sau să le vândă unor intermediari la preţuri foarte mici, iar aceştia din urmă să-şi
crească preţurile printr-un adaos comercial uneori nejustificat de mare faţă de preţul produselor
agricole vândute de agricultori.

2.3. Analiza sectorului agricol şi forestier

Agricultura şi silvicultura constituie prin tradiţie ramuri importante ale economiei


româneşti, atât prin dimensiunea suprafeţei agricole (14,7 milioane ha) şi a suprafeţei
acoperite de păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră (6,7 milioane ha), cât şi, în special,
prin ponderea populaţiei ocupate în agricultură şi silvicultură (32 %). Din totalul populaţiei
rurale (9,7 milioane) peste 8 milioane o reprezintă populaţia cu vârsta de peste 15 ani, iar 46,3%
o reprezintă populaţia activă. În anul 2004, contribuţia sectorului primar (agricultura, silvicultura
şi piscicultura) la formarea VAB a fost de 14,1%, în scădere de la 16,2% în 1998, din cauza
producţiei reduse.
Contribuţia agriculturii la valoarea adăugată brută (VAB) a fost relativ redusă,
comparativ cu resursele utilizate şi în descreştere, în comparaţie cu anul 1990 când era în jur de
20%. Ponderea valorii adăugate brute în agricultură, în total VAB în anul 2004 a fost de 13,4%.
În ceea ce priveşte sub-sectoarele, producţia vegetală are un caracter preponderent
cerealier (69% din suprafaţa arabilă). Suprafeţele cultivate cu plante tehnice (rapiţă, in, cânepă
etc.), precum şi cu plante furajere, plante medicinale şi aromatice sunt limitate, în principal, din
cauza dificultăţilor în asigurarea dotărilor pentru mecanizarea acestor culturi.
Media producţiilor de cereale oscilează de la un an la altul, fiind dependentă de condiţiile
climatice şi rămâne relativ scăzută în comparaţie cu potenţialul ţării. Producţiile medii
înregistrate la principalele cereale cultivate, în perioada 2000-2005, au fost: la grâu de 2.508
kg/ha, reprezentând 40% din potenţial, iar la porumb boabe 3.150 kg/ha, reprezentând 39,4%.
În ceea ce priveşte patrimoniul viticol, suprafeţele cultivate cu viţă de vie nobilă, în
perioada 1998 - 2005 au scăzut cu 16%. Nivelul productiv al viţei de vie nobilă este de doar 30
hl vin/hectar, prezentând un decalaj semnificativ faţă de media statelor membre UE, care este de
50 hl vin/hectar.
Suprafaţa cultivată cu vii hibride aparţinând exploataţiilor individuale a scăzut în aceeaşi
perioadă cu 20%.
Plantaţiile de pomi s-au redus de la an la an, iar producţiile obţinute au scăzut atât din
punct de vedere al cantităţii, cât şi al calităţii. Suprafeţele cu livezi şi pepiniere au scăzut în
perioada 1998-2005, cu 15%.
În sectorul de creştere a animalelor se remarcă scăderea efectivelor totale de animale în
perioada 2000-2005: la bovine (-9%), suine (-8%), ovine (-9,5%), cauzată inclusiv de creşterea
preţului furajelor.
Efectivele de păsări însă au crescut cu 24,5%, iar numărul de familii de albine a crescut
cu 43,2%.
În ciuda acestor scăderi, producţia totală de carne, exprimată în mii tone greutate în viu, a
crescut în perioada 2000-2005 cu 4,2%. Pe specii, s-au înregistrat creşteri de 23% pentru carnea
de pasăre, 16% pentru carnea de bovine şi de 1,8% pentru carnea de ovine/caprine. În aceeaşi
perioadă, producţia de carne de porc a înregistrat o scădere de 9,8%. Producţia totală de lapte
(inclusiv laptele destinat pentru consumul viţeilor) a crescut în perioada analizată cu 14% iar
pentru lapte de vacă şi bivoliţă cu 12,0%.
Producţia de ouă a crescut cu 37,5%, iar cea de ouă de găină cu 41%. Cantitatea de miere
extrasă a crescut cu 77%.
Mai puţin de 27% din suprafaţa României este acoperită de păduri, procentul situându-se
atât sub media Europeană cât şi sub aprecierile cercetătorilor referitoare la procentul optim al
vegetaţiei forestiere ce corespunde condiţiilor naturale ale ţării, care este apreciat la un interval
cuprins între 32-35 % din suprafaţa totală a ţării.
Unul dintre obiectivele pe termen lung ale sectorului forestier îl reprezintă extinderea
suprafeţei fondului forestier de la 26.8% la aproximativ 32%3.
3
Această politică pentru extinderea suprafeţei foresiere este susţinută din raţiuni de mediu şi de îmbunătăţire a
fertilităţii solului în zonele deja afectate. Va contribui, de asemenea, şi la reducerea emisiilor gazelor de seră,
La sfârşitul anului 2005, fondul forestier naţional avea o suprafaţă de 6.391.000 hectare
din care pădurile reprezintă 6.233.000 hectare, 29% fiind răşinoase şi 71% foioase. Restul de
158.000 hectare sunt terenuri destinate împăduririi, terenuri pentru cultură, producţie şi scopuri
administrative, sau terenuri neproductive incluse în planurile de amenajare.
Cadrul legal referitor la restituirea proprietăţii a fost revizuit în trei etape în anii 1991,
2000 şi 2005. Astfel, se estimează că proprietatea privată şi proprietatea publică locală va
reprezenta aproximativ 65% din fondul forestier naţional. Fragmentarea proprietăţii este un
fenomen recent, care a apărut ca rezultat al retrocedării proprietăţii de stat. Se doreşte crearea de
asociaţii de proprietari de pădure sau de comasare a proprietăţilor de pădure, în scopul practicării
unui management durabil al acestora. Consolidarea proprietăţii private asupra pădurilor în
condiţii de eficienţă, cu respectarea normelor silvice constituie o prioritate pentru sectorul
forestier din România. Proprietarii privaţi de păduri sunt obligaţi să asigure administrarea
pădurilor prin crearea de ocoale silvice şi angajarea de personal silvic autorizat sau să
contracteze servicii silvice prin RNP Romsilva sau ocoale silvice private. Până acum au fost
înfiinţate 106 ocoale silvice private care răspund de administrarea a peste 1.000.000 hectare de
pădure.
Exploatarea şi procesarea primară a lemnului nu sunt dezvoltate, iar tehnologiile
învechite nu sunt în concordanţă cu cerinţele actuale. Se consideră că investiţiile specifice sunt
importante, iar sursele proprii de finanţare sunt limitate la această dată. Industria de procesare
primară a lemnului, exclusiv producătorii de mobilă, implică 7.500 angajaţi, în timp ce numărul
întreprinderilor din sectorul lemnului şi prelucrarea produselor de lemn (exceptând mobilă) este
7.450 având un număr de angajaţi de circa 84.000 persoane.
Industria forestieră din România (exploatarea, prelucrarea şi mobila) a reprezentat în
2005, 3,5 % din produsul intern brut şi aproximativ 7% din rezultatele sectorului de producţie.
O estimare exactă a productivităţii muncii în sectorul forestier este dificil să se realizeze
datorită variaţiei datelor statistice. Sectorul continuă să contribuie cu peste 9% la exporturile
ţării, şi respectiv 1,2% la importuri.
Pădurile, datorită multiplelor funcţii oferă resurse importante economiei naţionale. Pe
lângă lemn, există şi alte produse forestiere cum ar fi: răchita, seminţe, puieţi, fructe de pădure,
ciuperci, pomi de Crăciun, păstrăv etc. Peisajul bogat, moştenirea unei flore şi faune deosebite a

conform Protocolului de la Kyoto.


pădurilor româneşti, cât şi “insulele” de „păduri virgine” unice în Europa, ce se întind din Delta
Dunării până în zona alpină, sunt bunuri de preţ pentru ecoturism, cu un potenţial exploatabil
bazat pe valori autentice. Activitatea de vânătoare reprezintă, de asemenea, o sursă de venit atât
prin produse (carne, animale şi trofee), taxe, concesionări, cât şi servicii asociate, dacă sunt
exploatate în mod raţional.
Luând în considerare structura proprietăţii (suprafeţe mici/proprietar) şi faptul că procesul
de retrocedare încă nu a fost finalizat, este necesar de a oferi sprijin activităţilor de management
al pădurilor pentru creşterea valorii economice, ecologice şi multifuncţionale a pădurilor.

2.4. Situaţia în industria alimentară

Numărul întreprinderilor din industria alimentară a fost de circa 11.000, în perioada


1998-2006, înregistrându-se o creştere cu 585 de unităţi. Valoarea producţiei industriei
alimentare a crescut în perioada 2000-2005 cu 40%, în timp ce productivitatea muncii pe un
salariat din industria alimentară a crescut în perioada 2000-2005 cu 12%. Ponderea industriei
alimentare în cadrul industriei prelucrătoare este relativ ridicată, de circa 12% din valoarea
producţiei industriale în 2005, dar în scădere treptată (în 1998 ponderea era de 16%), ceea ce
înseamnă că sectorul alimentar, alături de întregul sector al industriei prelucrătoare trece printr-o
perioadă de restructurare.
Productivitatea întreprinderilor diferă în funcţie de sectorul de activitate. Dacă
productivitatea muncii (VAB pe salariat) era în anul 2004 în medie de circa 5.000 Euro pe
întregul sector alimentar, în ramura băuturilor, productivitatea era de două ori mai mare decât
media, iar în cea a tutunului de trei ori.
Două treimi dintre întreprinderile industriei alimentare sunt de dimensiuni mici (sub 9
angajaţi), iar în jur de 1% sunt foarte mari (peste 250 angajaţi).
Întreprinderile din industria alimentară se confruntă în multe cazuri cu lipsa conformităţii
cu standardele europene (inclusiv a sistemelor ISO şi HACCP), necesitând în continuare
investiţii mari în modernizare şi retehnologizare.
Astfel, situaţia din iunie 2007, privind asigurarea conformităţii în sectorul producţiei şi
prelucrării cărnii, arată că din numărul total de 425 de unităţi, 123 de unităţi corespund normelor
Uniunii Europene şi sunt autorizate pentru schimburi intracomunitare, iar 302 sunt aprobate
pentru perioada de tranziţie până la 31.12.2009.
În sectorul lapte şi produse lactate numărul total de unităţi este de 259, din care 52 de
unităţi corespund normelor Uniunii Europene şi sunt autorizate pentru schimburi
intracomunitare, iar 207 sunt aprobate pentru perioada de tranziţie până la 31.12.2009.

2.5. Structura economiei rurale manageriale

Economia rurală prezintă caracteristici diferite în funcţie de regiuni, de trăsăturile


demografico-sociale şi de specificul economic. Această diferenţiere este vizibilă mai ales în ceea
ce priveşte sărăcia în spaţiul rural românesc, reflectată într-un nivel scăzut de trai al populaţiei şi
lipsei unor surse de venit alternativ.
Activităţi specifice, altele decât cele agricole şi forestiere în spaţiul rural, depind de
distribuţia teritorială şi de alte activităţi ale lanţului de distribuţie. Astfel, se poate spune că
aceste activităţi depind de resursele naturale locale disponibile, de relieful şi de tradiţiile zonei.
În ceea ce priveşte datele statistice, aşa cum s-a menţionat anterior, agricultura, industria
alimentară şi silvicultura sunt de o importanţă primordială pentru economia rurală, prezenţa
activităţilor non-agricole, în special a celor legate de sectorul primar, mai ales exploatarea
resurselor naturale şi procesarea, fiind nesemnificativă.
Activităţile din spaţiul rural includ: procesarea produselor alimentare, mici activităţi
comerciale, de servicii şi meşteşugăreşti. Cu excepţia industriei miniere şi a industriei energetice,
activităţile nonagricole sunt derulate de către micro-întreprinderi şi întreprinderi mici şi mijlocii
(IMM-uri). În general, economia rurală este mai puţin diversificată şi într-o mare măsură,
dependentă de activităţile agricole, ceea ce are drept consecinţă venituri reduse pentru
întreprinzătorii din mediul rural.
Dezvoltarea afacerilor
Cu privire la activitatea economică naţională, în anul 2005 existau un număr de
450.666 de agenţi economici, din care majoritatea erau întreprinderi mici şi mijlocii,
reprezentând 99,5% din totalul întreprinderilor. Referitor la densitatea acestora, în România erau
în medie 20,38 IMM /1000 de locuitori (aproape de 3 ori mai mică decât media europeană).
Dezvoltarea afacerilor în România prezintă diferenţe mari între regiuni, în ceea ce
priveşte microîntreprinderile, rata cea mai ridicată s-a înregistrat în regiunea Nord-Est, 13,8%,
iar cea mai redusă în regiunea Sud-Vest, 7,6%, iar în Bucureşti-Ilfov - 23,6%.
Analiza micro-întreprinderilor din spaţiul rural evidenţiază capacitatea relativ redusă a
acestora de a răspunde exigentelor referitoare la furnizarea locurilor de muncă pentru populaţia
din mediul rural. În anul 2005, acestea reprezentau 13% din numărul total al
microîntreprinderilor la nivel naţional. Mai mult de 50% (21.316 micro-întreprinderi) din totalul
micro-întreprinderilor din mediul rural (40714) desfăşoară activităţi de comerţ.
Explicaţia acestui fenomen rezidă în resursele financiare scăzute ale populaţiei, perioada
mai scurtă pentru recuperarea investiţiilor, lipsei de capacităţi şi abilităţi. În acest sens, obiectivul
este sprijinirea microîntreprinderilor din alte domenii, care pot avea un impact pozitiv asupra
economiei rurale.
Analiza activităţilor comerciale, de artizanat şi servicii indică faptul că, în ciuda
aparenţelor, numărul de locuitori din zona rurală, ocupaţi în activităţile de acest tip, este
nesemnificativ. În realitate, aceste activităţi sunt o parte componentă a unei pieţe a muncii
neoficiale în spaţiul rural. Totuşi, venitul care poate fi obţinut din aceste surse acoperă doar
necesarul pentru subzistenţă, resimţindu-se nevoia acută de dezvoltare a acestor activităţi care
pot contribui la dezvoltarea economiei rurale, în ansamblul ei. Sectorul micii industrii artizanale,
dezvoltat în perioada comunistă sub forma cooperaţiei, a înregistrat o scădere majoră după anul
1989. Întreprinderile comerciale sunt concentrate în Nord-Est şi Sud, şi în proporţia cea mai mică
în Vest. Pe regiuni, există mari disparităţi care sunt şi mai accentuate între judeţe şi comune.

Dezvoltarea turismului

Sectorul turistic în anul 2005, comparativ cu anul 1998, a înregistrat o creştere a


numărului structurilor de cazare, a nivelului capacităţii de cazare. Numărul locurilor de cazare în
pensiunile turistice a ajuns la 22.061 în anul 2005, dintre care 50,5% în spaţiul rural.
Dezvoltarea turismului rural în pensiuni depinde de caracteristicile specifice ale fiecărei
regiuni, folclor, regiuni etnografice şi produse agricole.
Turismul specific pentru Bucovina (Nord - Est) este cel religios, în Maramureş (Nord -
Vest), turismul arhitectural şi etnografic, în Transilvania (Centru) - turismul recreaţional şi
cultural, arta culinară şi a vinului, iar la poalele Munţilor Carpaţi se practică pescuitul.
Turismul rural şi agro-turismul sunt activităţi generatoare de venituri alternative, ceea ce
oferă posibilităţi de dezvoltare a spaţiului rural, datorită peisajelor unice, ariilor semi-naturale
vaste, ospitalităţii locuitorilor din mediul rural. Conservarea tradiţiilor, culturii, a specialităţilor
culinare şi a băuturilor precum şi diversitatea resurselor turistice rurale oferă potenţial pentru
dezvoltarea acestui sector.
Este necesar un proces de modernizare, dezvoltare şi inovare pentru turismul românesc,
precum şi de creare de servicii turistice moderne şi competitive. Activitatea de turism este
afectată de lipsa organizării, promovării şi diseminării informaţiilor.

Activitatea culturală

O componentă importantă a vieţii satului este cultura, domeniu care poate contribui în
mod specific la creşterea gradului de atractivitate a satului pentru populaţia tânără. Mijloacele
prin care se transmite cultura în mediul rural sunt: căminele şi alte aşezăminte culturale,
bibliotecile, cinematografele, radioul, televiziunea şi internetul.
În ultimii 10-15 ani s-a putut constata o continuă degradare a mediului cultural al
României pe fondul reducerii sprijinului financiar acordat domeniului, atât din partea bugetului
public, cât şi din partea finanţatorilor privaţi. Această situaţie a căpătat aspecte alarmante în
multe zone rurale, unde majoritatea căminelor culturale, a caselor de cultură şi a altor aşezăminte
culturale şi-au încetat activitatea sau servesc altor destinaţii.
Situaţia bibliotecilor este caracterizată şi ea de o tendinţă descendentă, mai mult sau mai
puţin asemănătoare cu a altor domenii din viata culturală a satelor, şi cu toate că în anul 2005 se
înregistrau un număr de 8.239 de biblioteci, doar o mică parte desfăşurau activităţi specifice.
Manifestarea identităţii culturale, a tradiţiilor şi a obiceiurilor este influenţată de regiune,
care reprezintă mai mult decât o locaţie geografică. Date fiind acestea, menţinerea identităţii
culturale trebuie să includă câţiva factori, cum ar fi educaţia şi consumatorii de cultură.
În acest sens, protejarea moştenirii rurale este extrem de importantă în ceea ce priveşte
dezvoltarea turismului rural, ca modalitate de promovare a satelor româneşti, cu un efect pozitiv
asupra atragerii turiştilor, dar şi asupra populaţiei locale.

3. Judeţul Caraş-Severin

Judeţul Caraş-Severin este situat în partea sud-vestică a României, având o suprafaţă de


8.519,7 km2, fiind a treia ca mărime din ţară. Judeţul se învecinează la vest şi sud-vest cu
Serbia, având o graniţă convenţională pe o distanţă de 70 km şi una naturală de-a lungul
Dunării pe o lungime de 64 km; la sud-est este limitat de judeţul Mehedinţi, la est de judeţele
Gorj şi Hunedoara, la nord-est de judeţul Hunedoara şi la nord şi nord-vest de judeţul Timiş.
Relieful Judeţului judeţului Caraş-Severin este unul predominant muntos, 6 5,4% din
suprafaţă fiind reprezentată de munţi, dar nu lipsesc nici depresiunile (16,5%), dealurile
(10,8%) şi câmpiile (7,3%). Relieful judeţului cade în trepte de la est spre vest, incluzând toate
unităţile maj ore de relief: Munţii Banatului (munţii Aninei, Semenic, Locvei, Almăjului,
Dognecei), grupa Retezat-Godeanu din Carpaţii Meridionali (munţii Ţarcu – Muntele Mic,
Godeanu, Cernei), Munţii Poiana Ruscă, Dealurile de Vest (dealurile Oraviţei, Sacoşului,
Tirolului), Câmpia de Vest (Câmpia Caraşului şi Câmpia Bârzavei), depresiuni şi culoare de
văi (depresiunile Almăjului (Bozovici), Caraş-Ezeriş, Domaşnea-Mehadia, culoarele Bistrei,
Timiş-Cerna şi Defileul Dunării).

Din punct de vedere hidrografic, judeţul se remarcă prin prezenţa a mai multor bazine
hidrografice importante: Dunărea, Nera, Caraşul, Bârzava, Timişul, Cerna, Bistra şi a
numeroase lacuri naturale de origine carstică (Lacul Dracului, Lacul Ochiul Bei, Lacul
Coronini din Munţii Aninei) şi glaciară (Iezerul Ţarcu, Lacul Pietrele Albe din Munţii Ţarcu) şi
lacuri de acumulare precum: Porţile de Fier (Dunăre), Gozna, Văliug, Secu, Bârzava (Bârzava),
Trei Ape, Poiana Mărului (Bistra Mărului), Herculane şi Valea lui Iovan (Cerna).
Clima judeţului este continental temperată de tranziţie cu influenţe submediteraneene în
sud, în Defileul Dunării şi pe Valea Cernei. Temperatura medie anuală coboară de la valori
situate în jur de 10°C în Defileul Dunării şi chiar în Depresiunea Bozovici, până la circa 4°C în
zonele cele mai înalte din Munţii Semenicului şi Almăjului. Precipitaţiile medii anuale ating
valori de aproape 1200 mm/an în Semenic, în jur de 720 mm/an la Caransebeş şi 670 mm/an la
Bozovici.
Dintre resursele naturale cele mai importante se pot aminti: zăcămintele de cărbuni
(lignit, huilă), şisturi bituminoase, minereuri metalifere şi nemetalifere (fier, mangan,
molibden, plumb, zinc, titan), materiale de construcţii (nisip, granit, andezit, asbest, marmură),
ape minerale şi termale şi resurse forestiere (locul doi în ţară cu peste 48% a suprafeţelor
ocupate de păduri).
Populaţia judeţului Caraş-Severin era la 1 iulie 2005 de 331.876 locuitori, din care
48,7% bărbaţi şi 51,3% femei şi o densitate de 39 loc/km 2, mult sub media naţională (90,7
loc/km2). Gradul de urbanizare al judeţului era de 56,5%, judeţul numărând opt localităţi
urbane: un municipiu reşedinţă de judeţ (Reşiţa), un municipiu (Caransebeş) şi şase oraşe
(Anina, Băile Herculane, Bocşa, Moldova Nouă, Oraviţa, Oţelu Roşu), 69 comune şi 288 sate.
Sporul natural este negativ (-4,7‰) pe fondul unei natalităţi în scădere şi a unei mortalităţi
ridicate. Soldul migratoriu total al populaţiei este uşor peste zero (0,2‰), judeţul pierzând
populaţie prin migraţie externă şi intraregională. Judeţul Caraş-Severin este de asemenea unul
multietnic şi multiconfesional, alături de români convieţuind germani, slovaci, sârbi, maghiari,
romi, bulgari, etc.

În ceea ce priveşte forţa de muncă a judeţului, din totalul populaţiei ocupate în anul 2005,
24,1% lucrează în industrie, 4,1% în construcţii, 37,8 % în agricultură şi numai 34% în
sectorul serviciilor. Rata şomajului este ridicată (7,9% în 2005), peste media naţională (5,9 %),
ceea ce favorizează fenomenul de migraţie intra-regională înspre poli de dezvoltare regională
(Timişoara, Arad).
Agricultura reprezintă sectorul economic de bază al judeţului Caraş-Severin, angrenând
cel mai mare procent al populaţiei ocupate în agricultură din Regiunea Vest (37,8%).
Agricultura practicată în acest judeţ este şi ea una de subzistenţă, de autoconsum şi deci
neperformantă. Din totalul suprafeţei judeţului Caraş-Severin, aproximativ 47% reprezintă
teren agricol, ceea ce conferă judeţului un potenţial agricol ridicat. Ponderea suprafeţelor
ocupate de păduri este de asemenea foarte mare în judeţul Caraş-Severin (48,27%), din care
25% se încadrează în clasa de vârstă V, adică peste 100 ani.
Industria judeţului Caraş-Severin este caracterizată de o mai mare diversitate, îndeosebi
în industria grea. Principalele ramuri industriale reprezentate în judeţul Caraş-Severin aparţin
industriilor extractivă, siderurgică, metalurgică şi constructoare de maşini. Industria judeţului
Caraş-Severin a fost afectată după anul 1989 de procesul de restructurare, însoţit de
disponibilizări masive de personal.
În ceea ce priveşte sectorul serviciilor şi activitatea întreprinderilor, judeţul Caraş-
Severin cunoaşte o rămânere în urmă raportat la celelalte judeţe ale regiunii, atât în ceea ce
priveşte repartiţia numerică, rezultatele lor economice, eficienţa cu care folosesc forţa de
muncă disponibilă sau investiţiile directe brute realizate.
Judeţul Caraş-Severin are un potenţial turistic remarcabil posedând atât obiective
naturale de prim rang (rezervaţii naturale, trei parcuri naţionale: Domogled – Valea Cernei,
Semenic – Cheile Caraşului, Cheile Nerei – Beuşniţa, un parc natural Porţile de Fier, izvoare
minerale şi termale exploatate în staţiunea balneoclimaterică Băile Herculane, staţiuni montane
precum Secu, Crivaia, Semenic, Trei Ape, Poiana Mărului), dar şi obiective ale patrimoniului
istoric, cultural şi religios (castre, drumuri şi băi romane, cetăţi şi castele medievale,
aşezăminte de cult, artă populară, situri arheologice, muzee, etc). Contrar potenţialului turistic
incontestabil, infrastructura turistică este însă deficitară sau de slabă calitate.

Judeţul Caraş-Severin este străbătut de un drum european (E70), de una din ramurile
Coridorului Pan-European IV, peste care se suprapun axa rutieră TEN-T 7 şi axa feroviară
TEN-T 22 şi de Coridorul Pan-European VII reprezentat de fluviul Dunărea, care coincide cu
axa fluvială TEN-T 18. Densitatea căilor ferate (40,4 km / 1000 km ²) este sub media naţională
(45,9 km / 1000 km²), iar cea rutieră înregistrează cea mai redusă valoare din regiune (22,8
km / 100 km²). La Moldova Nouă se află unicul port al regiunii. Judeţul Caraş-Severin dispune
de un aeroport de importanţă regională la Caransebeş, care în prezent nu este funcţional.

BIBLIOGRAFIE
1. Bold, I., Buciuman E., Marian V., Crăciun A. – Strategia agriculturii româneşti – 1996,
2000, 2010, Forumul agricultorilor din România, MAA, Bucureşti, 1995;
2. Iancu, T. – Economie Agrară, Editura Agroprint, Timişoara, 2007;
3. Mateoc - Sîrb Nicoleta - Economie agrară, Editura Agroprint, Timişoara, 2003;
4. *** Anuare Statistice ale Institutului Naţional de Statistică 1990-2008
5. *** Institutul naţional de statistică
6. *** Legea fondului funciar (18/1991);
7. ***www.regiuneavest.ro/povesti-de-succes/page/id/1/t/HUF-Romania-proiect asistat de
ADR - Vest